CAPITOLUL I. INSTITUTIA MILITARA IN RAPORT CU PUTEREA LEGISLATIVA.

IMPLICATII ASUPRA ELABORARII STRATEGIEI DE SECURITATE NATIONALA

1.1. Statul de drept Intelegerea locului si rolului institutiei militare in societate, a raporturilor pe care le realizeaza cu autoritatile publice centrale si locale in temeiul normelor constitutionale si in contextul cadrului juridic in curs de definire de catre puterea legislativa actuala, presupune o abordare prealabila, de dimensiunea unui concentrat demers teoretic, a institutiilor fundamentale ale statului, a esentei acestuia din perspectiva principiilor de organizare democratica a societatii moderne. Av nd ca reper major textul articolului 1 din Constitutie, in care la alineatul 3 se statueaza ca Rom nia este un stat de drept, democratic si social , ne-am propus sa evidentiem, fara pretentie de exhuastivitate, principalele elemente si exigente ce dau continut conceptului. Desi sunt doua notiuni diferite - statulsi dreptulexista o conexiune extrem de str nsa intre ele, impun nd imaginea unei unitati complexe, in care ambele functioneaza ca elemente ce se interconditioneaza si se presupun reciproc. - statului ii este absolut necesar dreptul , prin el exprim ndu-si puterea si asigur ndu-i, totodata, efectivitatea ca rezultat al instituirii unui comportament general si obligatoriu. - dreptular reprezenta o notiune abstracta fara stat , acesta edific nd elementele sistemului juridic, cre nd normele juridice si asigur ndu-le finalitatea si eficacitatea prin mecanismele de constr ngere care devin functionale in cazul nerespectarii lor. Sintagma de stat de drept, insa, nu vizeaza o simpla asociere a termenilor intruc t asa cum statul nu se reduce la drept, nici dreptul nu se reduce la stat. Ideea de stat de drept are o cu totul alta semnificatie care, fara a exclude determinarile de care am amintit, exprima o conceptie distincta cu privire la puterea institutiilor statale si, in mod deosebit, limitarea acesteia prin drept, la r ndul sau fundamental reconsiderat sub aspectul rolului si functiilor. Din punct de vedere doctrinar, termenul de stat de dreptreprezinta traducerea literara a celui de 1 Rechtstaat , introdus la sf rsitul secolului XIX in doctrina germana si dezvoltat din necesitatea de a contrapune absolutismului puterii statice un mod de organizare care sa-l limiteze. Fundamentarea si dezvoltarea acestei conceptii a fost posibila in contextul mai larg al formarii si evolutiei doctrinei liberale. Obiectivele majore ale acestei doctrine, afirmate de la primele manifestari, au vizat inlaturarea structurilor monarhiei absolute, a regimurilor despotice si constituirea unor noi tipuri de guvernam nt care sa permita afirmarea si promovarea drepturilor indivizilor. Solutionarea contradictiei dintre stat si individ in favoarea acestuia din urma a stimulat g ndirea teoreticienilor de orientare liberala, gener nd opere remarcabile at t in domeniul filozofiei, c t si in cel al dreptului. Ele isi au sorgintea at t in filozofia antica a dreptului natural c t si in remarcabilele acte constitutionale engleze de limitare a puterii monarhice absolute ca Magna Carta Libertatum (1215), Petitia Drepturilor (1627), Habeas Corpus (1679), Billul Drepturilor (1688).2 Ideea afirmarii drepturilor si libertatilor individuale si a consacrarii lor, precum si a raporturilor cu puterea excesiva a statului isi regaseste filiatia in g ndirea filozofica a lui John Locke (Anglia), Montesquieu (Franta), Ihering si Fichte (Germania). Dintre constructiile teoretice care au contribuit la dezvoltarea doctrinei un rol central il ocupa teza cu valoare axiomatica a limitarii statului prin drept. Plec nd de la cvasi-unanimitatea acceptarii ca termeni ai ecuatiei a celor doua entitati, statul si dreptul, rezolvarile care se propuneau ofereau un c mp mult mai vast de speculatii, confirmat de aparitia mai multor teorii, net diferentiate prin raspunsul pe care-l dau la urmatoarele intrebari: Dreptul, ca factor de limitare a statului, isi afla sursa in afara acestuia sau in interiorul lui ? Iar daca statul este acceptat ca
1 2

Apud Ioan Deleanu, Marian Enache, Statul de dreptin Dreptulnr.7 din 1993, p.9. Acestea, desi consfinteau organisme de protectie pentru cetatenii englezi, prin continutul progresist s-au dovedit a fi nu numai perene, ci si cu vocatie universala.

autor al dreptului, cum este posibil ca rezultatul vointei sale sa i se opuna, impun nd restrictii si celui care l-a propus? In esenta, teoriile cu privire la statul de drept au ca punct de plecare ori conceptia existentei dreptului ca entitate exterioara statului caruia ii circumscrie formele de manifestare ori ideea ca statul insusi ca autor al dreptului intelege totusi sa se autolimiteze .3 Pe scurt, in evolutia lor, s-au impus prin coerenta urmatoarele teorii: a). Teoria dreptului natural, ale carei origini se regasesc in g ndirea lui Aristotel (in Etica nicomahica vorbeste despre un drept naturalsi unul legal ), Cicero si Platon (considera ca sorgintea legii este Natura, dar Natura omului, ceea ce este divin in fiecare individ), ulterior in opera reprezentantilor filozofiei teologice crestine, Sf ntul Toma si Sf ntul Augustin4, a fost fondata de Hugo Grotius. Acesta, postul nd ideea intemeierii dreptului pe natura omului si pe principiile ratiunii, confera o orientare individualista conceptiei, urm nd a se vorbi nu despre un drept natural , ci despre drepturi individuale naturale. Limitele obiective ale acestei teorii, determinate de faptul ca nu a reusit sa ofere dec t solutii apriorice, universale si imuabile, dincolo de excesele care le-au provocat in planul ideologiei, i-au afectat semnificatia, principalul merit ce i se recunoaste fiind rolul de izvor al romantismului filozofic. Intradevar, chiar si pentru cei mai frecventi sustinatori este realmente dificil sa realizeze inventarul drepturilor naturale si continutul fiecarui drept, sa precizeze ce inseamna suveranitatea legii in fata unor asemenea drepturi si cum se asigura stabilitatea ordinii de drept, sa stabileasca cum si cine sa sanctioneze dreptul scrispentru contrarietatea lui cu dreptul nescris , sa explice de ce se realizeaza si justifica disocierea dreptului pozitiv de dreptul natural in conditiile in care acesta, din considerente de eficienta, se afla acum in institutii juridice consacrate ca atare. O concluzie totusi s-a desprins: drepturile omului nu decurg numai din natura lui, ci si din situatia individului in societate. b). Teoria heterolimitarii statului, o conceptie obiectiva asupra dreptului, are ca idee centrala constatarea ca in spatele normei juridice se afla o realitate juridica anterioara, textele juridice av nd rolul de a cristaliza si formaliza norme juridice latente, existente deja in comunitate.5 Teza de cea mai mare gravitate continuta in aceasta teorie o reprezinta negarea absoluta a suveranitatii, apreciindu-se ca, de fapt, exista numai credinta in suveranitate, sentiment absolut nefast deoarece interzice, principial, subordonarea statului fata de drept. Trag ndu-si seva din agnosticismul si organicismul spencerian si pozitivismul sociologic initiat de Compte, teoria implica o dubla functiune: statul este o entitate abstracta iar dreptul subiectiv un concept a priori, cu valente de notiune metaforica. c). Teoria autodelimitarii statului, conceptie de esenta juridica, acrediteaza teza potrivit careia statul precede dreptul si se supune dreptului pe care el l-a creat. Av nd la baza un filon hegelian, teoria capata ca urmare a contributiei lui Jellinek, sintetizata la maximum in urmatoarele idei: dreptul nu este nici anterior, nici superior statului, statul se afla in originea lui, ca unica sursa a dreptului; dreptul nu poate constitui deci o constr ngere externa pentru stat, o limita obiectiva a acestuia; statul insusi, prin vointa sa, fixeaza regulile aplicabile activitatilor sale el se autodelimiteaza. In concluzie, in varianta germana a teoriei, prin drept statul se autodetermina si totodata se autodelimiteaza, daca nu vrea sa se nege pe sine.6 Criticii acestei teorii au sesizat o serie de aspecte care pot fi acceptate si ca limite conceptuale: autocenzurarea statului este formala, intruc t nu se determina continutul legitim al obligatiei sale de a respecta dreptul; daca statul insusi este acela care se autolimiteaza, atunci, in realitate, forta lui se consolideaza in loc sa se atenueze; teoria autolimitarii sacrifica individul fata de stat; aceasta teorie este

3 4

A se vedea, Ioan Deleanu, Marian Enache, op.cit.p.10. Care au spiritualizat in dogmele crestine filozofia aristotelica si, respectiv, cea platoniciana. 5 A se vedea, L. Dugui, Tratate de droit constitutionnel , t.I, Editia a 3-a, Fontemoing, Paris, p.125-223. 6 G. Jellinek, L Etat modern et son droit , Paris, Giardet Briere, 1911, p.268.

o garantie fragila in fata arbitrarului statului; statul nu se limiteaza si in puterea de a crea o noua ordine juridica. Varianta franceza a teoriei acrediteaza ideea obiectivarii dreptului creat de stat, acesta detas nduse de vointa care l-a creat, dob ndind o existenta proprie, care se ataseaza statului si, la nevoie, se supune lui. Neg nd posibilitatea dreptului de a avea un fundament exterior statului statul fiind singurul creator al dreptului -, acesta din urma este constituit ca factor de limitare a puterii statului. Dar nu ca instrument exterior de constr ngere a statului, ci ca forta intrinseca, decurg nd din procesul obiectivarii lui intr-o ordine juridica caracterizata prin stabilitate, coerenta si ierarhizare.7 Doctrina franceza, de altfel, a preferat sintagma de stat legalin locul aceleia de stat de drept , evidentiind si diferente de continut: - statul legal exprima o conceptie politica privind organizarea puterilor, in sensul consacrarii pozitiei ierarhic superioare a legislativului; - statul legal este el insusi o forma de guvernam nt, in timp ce statul de drept este adaptabil la toate formele guvernamentale; - statul legal, prin pozitia privilegiata ce tinde sa o acorde legislativului se deosebeste de statul de drept care subordoneaza legislativului si executivului propriile sale norme.8 Este evident faptul ca cele doua concepte nu trebuie opuse, statul legal fiind unul din nivelurile atinse de statul de drept in evolutia sa.9 Dincolo de aceste controverse, in conceptia fondatorilor teoriilor statului de drept, cu diferentierile de formulare firesti, acesta este prevazut a fi un stat in care puterea este subordonata dreptului, toate manifestarile autoritatilor statale trebuind sa fie legitimate si limitate prin drept. Av nd la baza acest fundament, doctrina s-a dezvoltat in jurul unor principii complementare ca: subordonarea guvernantilor fata de lege, asociata cu posibilitatea exercitarii unei actiuni in justitie, in cazul manifestarii lor arbitrare; subordonarea statului insusi fata de drept; sprijinirea dreptului pe un ansamblu de valori intrinseci dreptului care sa-i permita sa se valorizeze ca instrument de contracarare a arbitrarului etatic. In evolutia sa, doctrinei i s-au atasat valori autentice in vederea promovarii lor in viata sociala, imbogatind si conferind noi dimensiuni conceptului initial. Pe l nga principiile de sorginte clasica separarea si echilibrul puterilor, egalitatea in fata legii, pluralismul politic avem in vedere umanismul, respectul omului ca persoana, libertatea si demnitatea individului. Era evident ca, pentru a exista, unui stat de drept in acceptia moderna a termenului nu-i era suficienta instituirea unui mecanism juridic care sa garanteze respectarea riguroasa a legii, fiind necesar ca acestei legi sa i se dea un anumit continut, inspirat de ideea promovarii drepturilor si libertatilor umane in cel mai autentic spirit liberal si al unui larg democratism. Intelegerea acestei necesitati, in contextul ideii generale de limitare a puterii statului prin drept, a presupus o reconsiderare profunda asupra conceptiei cu privire la putere si a celei cu privire la drept. In prima situatie, reconsiderarile au condus la o noua optica asupra raporturilor dintre individ si stat, la umanizarea conceptiei asupra democratiei si la un alt unghi de abordare a rolului statului in societate. In acest proces, factorul major l-a constituit problema raporturilor dintre individ si stat in arhitectura carora statului i s-a conceput un rol de instrument, concomitent cu subiectivarea dreptului, in sensul ca puterea statala trebuie limitata prin drepturile fundamentale recunoscute cetatenilor sai. Ca atare, indivizii se pot opune puterii iar statul nu mai este doar instrumentul constr ngerii, ci si garantul drepturilor si libertatilor cetatenesti. Astfel, statul de drept isi propune sa concilieze libertatea si autoritatea- aceasta eterna si mare infruntare .10
7

M. Prelot, J. Bonlouis, Institution politiques et droit constitutionnel, dalloz 10e, ed., 1987, p.16-18. 8 Carre de Malberg, Contribution la thorie gnrale de l tat, Sirey, 1920, p.490-498, citat de Ion Deleanu. 9 Marie Joelle Redor, De l tat lgal l tat de droit, Economica, PUF, 1982,p.14.

Din incursiunea intreprinsa in problematica statului de drept se poate observa dificultatea reala de a defini exhaustiv conceptul in sine si implicit formularea criteriilor pe baza carora se poate identifica un stat de drept, precum si in ultima instanta, esenta raporturilor dintre stat si drept. Din perspectiva circumstantelor analizate, statul de drept va trebui inteles, in opinia noastra, ca un stat care, fiind organizat pe baza principiului separatiei si echilibrului puterilor, cu o justitie independenta, urmareste prin legislatia sa promovarea drepturilor si libertatilor inerente naturii umane si asigura respectarea stricta a normelor dictate de catre ansamblul autoritatilor publice in intreaga lor activitate. In acelasi sens s-au pronuntat si participantii la Reuniunea de la Copenhaga asupra dimensiunii umane din iunie 1990 in al carei Document final s-a subliniat ca statul de drept nu inseamna pur si simplu o legalitate formala ce asigura regularitatea si coerenta in instaurarea si punerea in aplicare a ordinii democratice, ci si o deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantata de institutii, constituind un cadru pentru expresia sa cea mai completa. Astfel, statul de drept nu trebuie redus la o simpla forma de organizare statala in care profeseaza cultul dreptului si a carui esenta este normativismul. Un asemenea tip de stat nu putea fi reprezentat de statul politienesc (Politzeistaat), pe care unii analisti, in mod eronat, l-au asimilat unui sistem de organizare statala care neaga dreptul. In realitate, acest tip de stat punea accentul pe aplicarea dreptului, pe reglementari chiar excesive, impregnate insa de ideea inegalitatii partilor, caracterizate de lipsa elementelor de ambivalenta si reciprocitate, reprezent nd expresia suprematiei etatice, acoperita de puterea sa.11 Deci, dreptul, pentru a nu ram ne la conditia de instrument al statului si pentru a dob ndi valoarea de vector de limitare a puterii lui trebuie sa functioneze intr-un sistem social caracterizat de: o conceptie autentica si umanista asupra democratiei, o noua dimensiune a intelegerii semnificatiei statului ca entitate ce personifica natiunea (si nu numai ca fapt politic originar), desemnat sa exprime in termeni juridici vointa acesteia. Aceasta schimbare de accent, care evidentiaza originea consensuala a statului contine germenele principiului limitarii puterii lui: puterea trebuie sa se exercite conform cu vointa membrilor natiunii.12 In concluzie, si in statul de drept este o realitate indiscutabila faptul ca dreptul este opera statului, produsul imanent al manifestarii statului pe planul impunerii si realizarii unei vointe generale obligatorii pentru realizarea intereselor recunoscute sau acceptate ale intregii comunitati. Ceea ce-l distinge de celelalte tipuri de stat este faptul ca dreptul, astfel creat, se impune statului el insusi subiect de drept asemenea tuturor celorlalte subiecte. In acest scop, trebuie sa raspunda urmatoarelor exigente: a) structura sistemului statal pe principii si reguli ferme, incadrate in perimetrul rigorilor dreptului, care sa asigure autoritatilor publice (indiferent de denumire, competente si numar): - controlul permanent si reciproc al activitatilor desfasurate cu dublu scop: de a preveni sau corecta acele acte de autoritate daunatoare individului ori societatii si, respectiv, de a nu permite acumularea de puteri excesive de catre o singura autoritate, susceptibile de a genera exercitarea abuziva a puterii contra drepturilor si intereselor legitime ale individului; - capacitatea organizatorica si functionala de a actiona in mod eficient pentru solutionarea oportuna a nevoilor sociale, at t a celor individuale, c t si a celor colective, p na la nivelul intregii societati; - capacitatea juridica de a contribui, in limitele si formele prescrise de lege, la realizarea functiilor si atributiilor specifice ale celorlalte autoritati. b) constituirea dreptului insusi intr-o ordine juridica ierarhizata care, prin norme clare, perfect corelate intr-un ansamblu coerent, sa prevada: - principiile generale care guverneaza societatea; - organizarea, functionarea si competentele autoritatilor publice, c t si limitele de actiune ale acestora;

Cf. Emeri, L tat de droit dans les syst mes polyarchiques europanens , in Revue fran aise de droit constitutionnel , 1992, nr.2, p.29 citat de I. Deleanu. 11 J. Chevallier, L etat de droitin Revue du droit public et de la science politique en France et l etranger, mars-avril 1988, p.329. 12 Ion Deleanu, Marian Enache, op.cit.,p.8.

10

drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, in corelatie cu drepturile si obligatiile statului; - garantiile juridice prin care se asigura realizarea drepturilor si obligatiilor av nd un caracter imperativ de necontestat urmatoarele: efectivitatea competentei autoritatii judecatoresti garant special si specializat in asigurarea legalitatii de a restabili ordinea de drept si a sanctiona, fara discriminare si independent de pozitia ocupata in ierarhia sociala persoana care s-a abatut de la aceasta ordine; caile si procedurile de urmat in exercitarea recursului politic si juridic impotriva actelor nelegale sau nedrepte ale autoritatilor, institutiilor si agentilor publici; - mecanismele de punere in functiune si mentinere in aceasta stare a intregului angrenaj social. Este posibil ca aceste exigente sa fie satisfacute numai intr-un climat politico-social in care s-a instaurat o autentica ambianta democratica, in care omul ocupa locul de reper axiologic cardinal impun ndu-se, astfel, postularea prin normele dreptului a unor valori morale si politice autentice pentru individ si pentru societatea civila globala.