Sunteți pe pagina 1din 7

1.

NATURA, ESENA sI CONINUTUL SISTEMULUI CATEGORIAL AL ETICII

n conformitate cu natura epistemologica a eticii, demersul etic este un demers sintetic si conceptualizat, finalizat prin elaborarea unui sistem de categorii proprii, cu un continut specific. Logic, (gr. kategorein = a afirma) categoriile sunt notiunile cu cea mai larga sfera de cuprindere; ele exprima determinari de ordinul maxim de generalitate, fiind genuri limita, indefinisabile; definirea lor se face prin descriere, analogie, opozitie sau enumerare; ele fundamenteaza si explica notiunile unei clase. Filosofic, categoriile sunt un sistem conceptual ce reprezinta arhitectura unei conceptii filosofice; punctul de vedere filosofic este mai putin riguros dect cel logic, acceptnd notiuni cu grade diferite de generalitate, unele chiar n raport de subordonare. 1.Geneza si continutul sistemului categorial al eticii Din punctul de vedere al eticii, sistemul categorial al eticii este un sistem unitar de notiuni prin intermediul carora se retin si se exprima particularitatile imperative ale raporturilor interumane din perspectiva morala. Sistemul categorial al eticii este rezultatul gruparii sale n jurul unei categorii centrale: BINELE. Sursa acestei categorii este proiectarea gndirii umane asupra sensului existentei sub multiple aspecte. Din aceasta proiectie, gndirea umana a decantat cel putin trei categorii fundamentale, care caracterizeaza umanitatea n ncercarea ei de a-si asigura perenitatea: ADEVRUL categorie suprema a cunoasterii. FRUMOSUL categorie suprema estetica. BINELE categorie suprema morala.

Aceste trei categorii au reprezentat miezul discursului filosofic al antichitatii, ndeosebi la marii gnditori ai antichitatii grecesti, Socrate, Platon si Aristotel si au ramas permanente ale temelor filosofiei, pna astazi. Determinarea naturii, esentei si continutului binelui presupune investigarea sferei vietii morale si desprinderea, pe aceasta baza, a problematicii fundamentale eticii: Necesitatea si libertatea morala. Idealul si realitatea morala. Sensul vietii morale, ca sens al vietii, n general.

Aceasta problematica, transpusa n investigatie teoretica, determina constituirea categoriilor eticii, avnd drept categorie de referinta, BINELE. Alaturi de aceasta categorie si subordonate ei stau celelalte categorii, pe care le vom grupa dupa afinitatile de semnificatii si rang, astfel:

1.

Categorii ale sentimentului moral: sensul vietii, libertatea, fericirea, dreptatea etc.

2. Categorii ale aprecierii morale: virtutea morala, demnitatea, onoarea, cinstea, sinceritatea, modestia etc. 3. Categorii ale normativitatii morale: datoria, responsabilitatea, deontologia etc.

Gruparea de mai sus nu este una exhaustiva, dupa cum nu sunt nici enumerarile. Sistemul categorial al eticii fiind un sistem deschis, trecerea n rndul acestuia a unor categorii de granita, cum sunt curajul, cumpatarea, rabdarea, caritatea, loialitatea, ntelepciunea etc. este dependenta de optiunea cercetatorilor, de masura n care acestia fixeaza nivelul exigentelor conceptuale. Ceea ce este nsa de acceptat este ca morala, asa cum am precizat n cursul anterior, are deschideri si influente deosebit de profunde si sensibile la interpretare spre toate domeniile umanului. 1.2. Particularitatile sistemului categorial al eticii Identificarea unor particularitati ale categoriilor etice ne ajuta sa ntelegem multiplele valente ale acestora, ale eticii ca stiinta si ale moralei ca domeniu al umanului. 1. Caracterul tridimensional : gnoseologic axiologic normativ. Categoriile eticii sunt obiect al cunoasterii stiintifice, sunt obiect al aprecierii, dar si obiect al reglementarii, ntre cele trei dimensiuni fiind o strnsa interdependenta. Nu putem concepe lumea morala dect ca o lume a valorilor, n baza carora se instituie principiile si normele morale, ca sistem diriguitor al comportamentului. 2. Caracterul polar, antinomic. Aceasta caracteristica rezulta din polaritatea valorilor, n genere, valorii atasndu-i-se, inevitabil, dupa T. Vianu, nonvaloarea sau, dupa H. Rikert, valorii pozitive atasndu-i-se valoarea negativa. Semnificatia celor doua puncte de vedere este importanta, deoarece, daca acceptam punctul de vedere al lui T. Vianu, atunci nonvalorile nu apartin lumii valorilor, deci polaritatea este doar una de asociere, n timp ce daca acceptam punctul de vedere al lui H. Rikert, atunci polaritatea este proprie lumii valorilor, care cuprinde deopotriva valoarea pozitiva (binele) si valoarea negativa (raul). ntruct aici vorbim de categorii si nu de manifestarile concrete ale acestora, consideram ca punctul de vedere al lui H. Rikert este de acceptat. 3. Caracterul ierarhic. Este indiscutabil faptul ca binele si raul reprezinta cuplul categorial de referinta n etica. Sub cupola acestuia reprezentam toate celelalte categorii. Grupndu-le dupa un anumit criteriu, vom descoperi ca si n interiorul unor clase de categorii se poate institui o ierarhie. Astfel, sensul vietii cuprinde fericirea, datoria cuprinde responsabilitatea, virtutea cuprinde onoarea s.a.m.d. 4. Caracterul social si istoric. Relatia abstract-concret n instituirea categoriilor eticii este una particulara. Toate categoriile eticii au ca referential concret omul si societatea. Datoria, onoarea, cinstea etc. nu pot fi detasate de om si societate. Ele sunt impuse de colectivitate individului, n afara oricarei conceptualizari, iar aducerea lor n planul cunoasterii este un fapt secundar. Aceasta caracteristica este cea care i determina pe unii filosofi sa considere valorile morale ca unele exterioare constiintei, exterioare lumii sensibile (Kant si neokantienii de la Baden, Hegel, Max Scheler, N. Hartmann, R. La Senne, L. Lavelle s.a.). Istoricitatea categoriilor eticii este una mai degraba legata de modul n care acestea se materializeaza prin asociere cu lumea reala, dect una de natura conceptuala.

1.3. Functiile categoriilor etice Sistemul categorial al eticii este produsul maturizarii acestei stiinte, att sub aspectul demnitatii filosofice, ct si sub aspectul functionalitatii sale sociale. De aici rezulta si influenta pe care categoriile eticii, prin maturizarea pe care au capatat-o ndeosebi sub aspectul semnificatiilor, o exercita asupra randamentului social al moralei. Principalele functii ale categoriilor eticii sunt urmatoarele: 1. Functia cognitiva. Categoriile etice sunt instrumente cu care se opereaza n procesul transmiterii valorilor si normelor morale, precum si n procesul educatiei morale formale, nonformale sau informale. Ele sunt nume pentru valori, norme, comportamente, aprecieri. Asa cum observa I. Grigoras, nca Socrate si Platon conditionau fiinta (mplinirea) binelui de cunoasterea acestuia, ceea ce pe ultimul (Platon) l-a determinat sa compare cunoasterea binelui cu lumina soarelui (2, p. 81) 2. Functia de generalizare. Categoriile etice ofera modele optime pentru conduita si actiunea umana, continutul lor exprimnd ntotdeauna deziderativul pur, perceput ca ideal de viata. 3. Functia apreciativa. Cu ajutorul lor se evalueaza judecati, fapte, atitudini, se acorda recompense si sanctiuni. 4. Functia proiectiv-constructiva. Prin continutul lor teoretic, categoriile indica sensul perfectibilitatii morale, gradul de moralitate de atins, idealul de urmat, mijloacele de punere n valoare a potentelor morale ale subiectului. Este de retinut faptul ca, desi au o expresie valorica, este gresit sa identificam categoriile etice cu valorile etice. Categoriile sunt, asa cum am precizat, nume pentru valori si nu valorile, nsele. Faptul este remarcat de I. Grigoras, care face distinctie ntre statutul metafizic si cel axiologic al conceptelor morale. (2, p. 80) 2. DIALECTICA BINELUI sI RULUI

n istoria filosofiei despre om nu este categorie filosofica mai batatorita dect binele. Perceput ca sens si realizabilitate a fiintei umane, n genere, binele reprezinta termenul laudativ general al judecatilor de apreciere" aplicndu-se trecutului si viitorului, constientului si inconstientului, voluntarului si involuntarului (A. Lalande, cf. 3, p. 61) , termenul cu care omul si umanitatea exprima concordanta lumii cu un criteriu propriu, raportat la o interpretare proprie despre sine . n acelasi timp, raul reprezinta, logic si ontologic, opusul binelui, cu toate determinatiile care decurg din aceasta opozitie. 2.1. Continutul si semnificatia binelui moral Binele, n genere, poate fi conceput n felurite moduri, asa cum anticipam n caracterizarea categoriilor etice. Exista un bine logic, identificat cu corectitudinea logica, cu validitatea, ca acord ntre regulile logice si actul rational al individului. Spunem despre cineva ca a rezolvat bine o problema, ca este bine cum rationeaza, ca solutia este cea buna. Binele, aici, nu se confunda cu adevarul; el exprima doar calificarea valorica a caii de ajungere la adevar.

Exista un bine general-uman, ca acord ntre determinatiile reale ale lucrurilor, situatiilor, nsusirilor, faptelor si aprecierilor si comandamentele umane corespondente. Iata enumerarea facuta, n acest sens, de Carmen Cozma: sanatate, liniste, pace, bogatie, placere, multumire, avantaj, succes, folos, plinatate, bunastare, fericire; ceea ce este prielnic, potrivit, confortabil, agreabil, convenabil, natural, frumos, apt, fidel, benign, adevarat, corect, drept/ndreptatit etc. (3, p. 61) Prezenta, n aceasta enumerare, de altfel deosebit de sugestiva, a unor expresii logice ale binelui, precum si a unor determinatii epistemice, indiferente n raport cu binele, cum este adevarul tine, credem, de insistenta pe o acceptie a binelui la nivelul simtului comun si nu pe una riguros stiintifica. Exista un bine filosofic-ontologic, nteles ca determinant absolut al existentei, ca fundament al oricarei filosofii. Descoperim o astfel de interpretare n cazul filosofiei platonice sau n cazul axiologilor obiectivisti, reprezentati ndeosebi de filosofii scolii neokantiene de la Baden (Windelband, Rikert). Exista, n fine, un bine moral, care exprima moralitatea dezirabila, ceea ce corespunde valorilor si normelor specifice unei morale sociale determinate. Este acceptia binelui care face obiectul de preocupari al eticii si de care ne vom ocupa n cele ce urmeaza. n Dictionarul limbii filosofice Franta 1962, Paul Foulqui prezinta una dintre cele mai complete si mai interesante definitii ale binelui moral: Ceea ce este conform normei sau idealului moralitatii si care, prin urmare, merita aprobarea unei constiinte drepte si trebuie sa fie cautat pentru el nsusi, independent de utilitatea sa, dar a carui posesiune poate singura procura fericirea veritabila Aceasta este o definitie care cuprinde, n esenta, particularitatile binelui ca valoare centrala a eticii: Este un deziderat universal al vietii morale, nsusi idealul moralitatii.

Este o valoare-scop (T. Vianu), merita a fi promovat pentru el nsusi, n afara oricarei alte motivatii utilitariste. (I. Kant: sa nu privim niciodata omul ca mijloc, ci ntotdeauna ca scop). Este ordonator pentru celelalte valori morale, ca principiu diriguitor al moralitatii.

Pentru nfaptuirea binelui, normativitatea morala cuprinde trei sensuri complementare (I. Grigoras): Sa faci binele Sa nu faci raul Sa repari raul comis din diferite cauze (2, p. 89)

Se instituie n viata morala ca gradualitate . Citndu-l pe Hegel (cel mai mare inamic al binelui este mai binele), I. Grigoras observa importanta acestei particularitati, promovnd ideea ca binele se instituie autentic numai prin aspiratii mereu superioare. Autorul propune, n acest sens, si un principiu superior al binelui: Principiul celui mai bun lucru de facut. (2, p. 88-89) 2.2. Modele filosofice ale binelui moral

n istoria filosofiei exista numeroase modalitati de a concepe binele moral. Sistematizarea pe care o adoptam n prezentarea acestor modalitati apartine lui Carmen Cosma. (3, p.62-74) Binele cunoastere identificat n filosofia lui Socrate (ajunge sa cunoastem binele pentru a-l nfaptui), a lui Protagoras (virtutea poate fi nvatata), iar mai trziu a lui Spinoza (care trateaza binele si raul n raport cu exigentele ratiunii) Binele fericire / eudaimonia , considerat, astfel, de Aristotel, si de reprezentantii scolii cinice (Antistene, Diogene). Binele placere, (hedone) promovat de reprezentantii scolii cireniace (Aristip din Cirene), si, ntr-o varianta intermediara ntre hedonism si eudemonism, de Epicureism ( placerea nseamna ntelepciunea si prietenia, temperanta, justitia, curajul) Binele moral ca bine suprem Am vazut, deja, ca unul dintre primii teoreticieni ai binelui, Platon, identifica binele moral cu fapta savrsita n conformitate cu un criteriu extrasensibil, care este Binele suprem; ideea este preluata de stoici, care considera binele suprem ca fiind conformitatea cu ordinea naturii, iar mai trziu de Kant, pentru care binele suveran este obiectul ce ar satisface ntreaga facultate de a dori a fiintelor rationale Binele absolut , identificat cu divinitatea de Plotin, sfintii parinti, Toma dAquino, iar mai trziu pus de Hegel n corespondenta cu libertatea. El considera ca binele este libertatea realizata, scopul final absolut al lumii. (cf. 3, p. 68) Ideea este reluata si n filosofia contemporana: Alsdair MacIntyre se pronunta pentru un bine suprem ce transcende formele particulare de viata, n sensul autoritatii unui drept natural universal sau divin. ( cf. 3. P. 69) Binele interes, folos, utilitate promovat de J. Locke, Th. Hobbes, J. Bentham, J.S. Mill, dHolbach., reprezentantii pragmatismului (W. James, J. Dewey). Un model aparte este cel promovat de scoala intentionalista (Brentano), care considera binele ca realitate intentionala, sau de scoala fenomenologica (Huserl, Scheler, Hartmann) care absolutizeaza rolul sentimentelor n determinarea binelui moral. 2.3.Binele si raul Raul poate fi interpretat n mai multe feluri: raul generic, raul ca rautate umana, raul moral. Raul generic semnifica tot ceea ce dauneaza, insatisface, creaza suferinta, tulbura ori frneaza (mpiedica) evolutia normala a vietii si activitatii individuale sau colective a oamenilor (2, p. 94) Raul ca rautate umana este nsusirea omului care uraste. Exista oameni rai din fire si oameni rai de la natura. Adesea oamenii rai de la natura sunt produsul unor malformatii psihofiziologice, genetice (criminali, tlhari, violatori, pedofili etc), ei fiind nerecuperabili pe calea educatiei. Dimpotriva, rautatea din fire are, totusi, teoretic lecuire, ea constnd n recuperare morala pe calea educatiei, drept pentru care rautatea din fire este vinovata. Raul moral este, dupa Leibnitz, o specie a raului generic, alaturi de raul metafizic si cel fizic. (Raul metafizic consta n simpla imperfectiune, raul fizic n suferinta, iar raul moral n pacat). (cf. 2, p.95)

Raul moral este expresia opozitiei, n atitudini si fapte, fata de valorile si normele morale ale unei colectivitati. Ca si binele, raul se manifesta prin trei modalitati: Sa faci raul Sa nu faci binele Sa nu repari raul comis din diferite cauze.

O problema viu disputata n etica este aceea a responsabilitatii omului pentru faptele sale rele. Din punctul de vedere al moralei laice, problema este disputata n strnsa legatura cu acceptarea sau respingerea ideii de destin, necesitate, ntmplare, noroc etc. Punctele de vedere ale moralei religioase au determinat o vie disputa. Ea este legata de cel putin doua probleme doctrinare religioase: Atotputernicia lui Dumnezeu Bunatatea sau rautatea lui Dumnezeu Libertatea si responsabilitatea omului n fata lui Dumnezeu (liberul arbitru).

ntruct problema este una de factura strict religioasa, consideram ca disputa n jurul acesteia nu intereseaza n mod deosebit scopurile prezentului curs. Conceptual si practic, binele sta ntotdeauna alaturi de rau. Conceptual, n sensul polaritatii enuntate a categoriilor eticii, astfel nct oricarei valori etice i putem determina antivaloarea corespondenta, cu statut axiologic, nu numai logic. Binelui i corespunde raul, n toate determinatiile sale derivate : onoare-dezonoare, demn-nedemn, cinste-necinste etc. Practic, urmarind binele, adesea omul face raul, uneori chiar constient. Explicatia consta n natura duala a fiintei umane: biologica si morala. Biologicul nu se opune, cu necesitate, moralului, dar adesea biologicul dicteaza faptele noastre mpotriva binelui. S-au dat mai multe explicatii asupra antinomiei ntre constiinta binelui si fapta rea (2, p. 90). Anticii adepti ai binelui-cunoastere acuzau ignoranta, faptul necunoasterii diferentei dintre bine si rau (Socrate). Ei nu pot explica, nsa, de ce facem uneori rau, stiind ce e binele si chiar dorindu-l. Explicatia consta tocmai n slabiciunea morala a fiintei umane, care ispiteste pe om spre satisfacerea placerilor refuzate moral, dar dorite biologic. I. Grigoras citeaza, n acest sens, din Metamorfozele lui Ovidiu, ca model al triumfului slabiciunii de caracter asupra inteligentei si simtului moral sau pe Sf. Ap. Pavel, ca model al antinomiei dintre vointa si fapta. (2, p. 91) Ca si binele, raul este gradual. Nu orice rau este rau n mod absolut. Gradualitatea raului este de aceeasi natura cu gradualitatea binelui, iar dupa unii filosofi, chiar n unitate dialectica cu binele. Astfel, mai putin binele poate fi interpretat ca rau, dupa cum mai putin raul poate fi interpretat ca bine, dupa mprejurari. Consideram, interesant punctul de vedere al Mariettei C. Moraru cu privire la problema devalorizarii morale. Termenul este actualizat de autoare dupa punctul de vedere al lui Max Scheler cu privire la resentiment. resentimentul este o autointoxicatie psihica, care are cauze si

consecinte bine determinate. El este o atutidine psihica posibila, care se naste datorita unei nerealizari sistematice a unor descarcari ale anumitor emotii si afecte, care n sine sunt normale si apartin naturii umane si care au drept consecinta o anumita atitudine de durata fata de tipuri determinate de false valori si fata de judecatile de valoare care le corespund (cf. 9, p. 101-102) Pornind de pe aceasta baza explicativa, se explica devalorizarea morala ca produs negativ al concurentei dintre dorintele, trebuintele si sentimentele unui prezent valoric subiectiv imperfect dar comod prin echilibrul autoestimativ al forului sau interior ce este, an general structurat si pe legea minimului effort si nevoia de a depasi prezentul dat a ceea ce este subiectul (9. P. 100). Se invoca, aici, una dintre cele mai frecvente si aparent nevinovate"cauze ale devalorizarii morale ca mentinere n mediocritate si suficienta: tendinta omului cu slaba educatie morala de a abdica de la comandamentele morale nalte ca efect al instinctului biologic de conservare. Totodata, definitia resentimentului oferita de Max Scheler deschide o problema de mare importanta psihopedagogica: acumularea de tensiuni si esecuri determina o dramatica schimbare de roluri ntre bine si rau: binele devine rau, iar raul, desi initial este recunoscut, i se deturneaza sensul, pentru a echilibra lipsa de satisfactie. Rezulta, indubitabil, ca binele si raul sunt, n ultima instanta, coexistente n om ca potentialitate. Depinde de mediul educational moral ca omul sa prefere binele autentic, sa prefere mai binele, sa prefere cel mai mare bine posibil, sau sa cada n pacatul resentimentului, metamorfoznd raul n bine si actul imoral n fapta morala autentica.