DREPTUL FAMILIEI

Prof. univ. dr. ADRIAN PRICOPI

Obiective
Cursul Dreptul familiei urmăreşte însuşirea de către studenţi a
normelor juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale
care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, în scopul ocrotirii şi întăririi
familiei; cunoaşterea unor instituţii de importanţă fundamentală în
societate, cum ar fi instituţia căsătoriei şi a rudeniei izvorâte din căsătorie,
filiaţia faţă de mamă şi faţă de tată, situaţia legală a copilului din căsătorie şi
din afara căsătoriei, adopţia, obligaţia legală de întreţinere între soţi şi cea
dintre părinţi şi copii.
Noţiunea de familie poate fi privită atât din punct de vedere
sociologic, cât şi juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specială de
comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie,
filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese
sau întrajutorare, relaţiile de familie având caracter de complexitate pe care
nu-l găsim la alte categorii de relaţii sociale. În sens juridic, familia
desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii ce
izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv înfierea), precum şi din alte
raporturi asimilate relaţiilor de familie, familia fiind o realitate juridică prin
reglementarea de către lege.
Ocrotirea familiei şi căsătoriei se realizează nu numai cu ajutorul
normelor Dreptului familiei, ci şi cu ajutorul altor norme juridice, ceea ce le
conferă statutul de instituţie. Codul reglementează condiţiile încheierii
căsătoriei, drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor şi
desfacerea acesteia prin divorţ. Ocrotirea căsătoriei se realizează totodată
prin egalitatea dintre soţi şi raporturile lor cu copiii şi prin obligaţia de
întreţinere pe care soţii o au unul faţă de celălalt.

Conceptul de căsătorie
Termenul de căsătorie este utilizat, în accepţiunea Codului familiei,
în două înţelesuri: în sens de act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se

263
căsătorească în condiţiile şi formele prevăzute de lege (art. 3-18, privind
încheierea căsătoriei) şi în înţelesul de situaţie juridică, adică de statut legal
al soţilor (art. 26-36, referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre
soţi).
În sistemul dreptului nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic
bilateral prin care viitorii soţi consimt în mod liber şi pe deplin egali să se
supună statutului legal al căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei este numai
izvorul juridic al stării de căsătorie, necesar pentru dobândirea situaţiei
legale de persoană căsătorită.

CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMÂN

Consideraţii generale
Condiţiile cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii sunt de mai
multe feluri:
a) condiţii de fond şi impedimente; într-un sens restrâns, sunt
denumite condiţii de fond acele cerinţe legale care, pentru a se putea
încheia căsătoria, trebuie să existe, ca, de pildă, împlinirea vârstei
patrimoniale, iar impedimente, cele care trebuie să nu existe, cum ar fi
legătura de rudenie în gradul interzis de lege între viitorii soţi;
b) condiţii de fond pozitive şi negative; în sens larg, atât condiţiile
de fond, cât şi impedimentele sunt denumite condiţii de fond la căsătorie,
numai că pe când primele sunt formulate pozitiv, celelalte sunt formulate
negativ;
c) impedimente; tot în înţeles larg, atât impedimentele, cât şi
condiţiile de fond pot fi denumite deopotrivă impedimente la căsătorie,
deoarece nu numai impedimentele, ci şi condiţiile de fond este posibil să fie
formulate negativ.

Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei

a) Diferenţa de sex. După modul de reglementare a relaţiilor de
familie (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 C. fam.), o căsătorie se poate încheia
numai între persoane de sex diferit. Determinarea sexului fiecăruia dintre
cei doi viitori soţi se stabileşte cu ajutorul certificatului de naştere, prezentat
în faţa autorităţii.
b) Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială). Conform
legii, vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani împliniţi pentru bărbat şi
de 16 ani împliniţi pentru femei; sunt însă şi situaţii când femeia care nu a
împlinit 16 ani poate obţine dispensa în vederea căsătoriei. Această
dispensă se acordă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: femeia a
împlinit 15 ani; sunt motive temeinice care justifică dispensa (boala,
264
graviditatea); există un aviz prealabil dat de un medic având calitate
oficială.
c) Consimţământul la căsătorie. Conform legii, căsătoria se încheie
prin consimţământul liber al viitorilor soţi. În vederea asigurării liberei
manifestări a consimţământului viitorilor soţi, legea dispune că aceasta se
dă în forme bine determinate, ceea ce imprimă un caracter solemn
căsătoriei. Faptul că încheierea căsătoriei se face în prezenţa delegatului de
stare civilă, consimţămintele viitorilor soţi exprimându-se în faţa acestuia,
face să se întâlnească rar cazurile de lipsă de consimţământ la căsătorie. În
ceea ce priveşte viciile de consimţământ la căsătorie, acestea sunt: eroarea,
dolul şi violenţa; în materia căsătoriei nu-şi poate găsi aplicare leziunea.

Impedimente la căsătorie
Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există impedimente, adică
împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea
acesteia.
Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate după două fundamente
ale diviziunii: a) sancţiunea încălcării impedimentului; b) persoanele între
care există impedimentul.
Conform primului punct de vedere, impedimentele pot fi dirimante şi
prohibitive. După cel de-al doilea punct de vedere, impedimentele pot fi
absolute şi relative.
Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage nulitatea
căsătoriei încheiate. Următoarele impedimente sunt dirimante: existenţa
unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi; rudenia în gradul
prevăzut de lege; adopţia; alienaţia şi debilitatea mintală.
Impedimentele prohibitive sunt acelea a căror încălcare nu atrage
nulitatea căsătoriei. Acestea sunt următoarele: adopţia, în celelalte cazuri
decât când este impediment dirimant; tutela.
Impedimentele absolute sunt cele care interzic încheierea căsătoriei
unei anumite persoane cu orice altă persoană, şi anume: existenţa unei
căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi; alienaţia şi debilitatea
mintală.
Impedimentele relative sunt acelea care interzic încheierea căsătoriei
unei anumite persoane cu orice altă persoană, ele fiind: rudenia, adopţia,
tutela.
Condiţiile de formă ale căsătoriei
Conform legii, încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiţii de
formă în următoarele finalităţi: ca mijloc de probă pentru a asigura
îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie; ca
265
formă a recunoaşterii publice a căsătoriei şi pentru a asigura mijlocul de
dovadă a căsătoriei.
Formalităţi premergătoare căsătoriei
Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi
premergătoare căsătoriei şi formalităţi privind încheierea căsătoriei.
Reglementarea formalităţilor anterioare căsătoriei are mai multe
finalităţi: asigurarea consimţământului liber al celor ce vor să se
căsătorească, aceştia trebuind să-şi exprime voinţa de a se căsători în faţa
autorităţii de stat competente; informarea delegatului stării civile, asupra
statutului civil al viitorilor soţi, care, pe baza acestor informaţii, va verifica
dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie;
aducerea la cunoştinţa terţilor a încheierii căsătoriei proiectate şi punerea în
mişcare, dacă este cazul, a opoziţiilor la căsătorie.
Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declaraţia de
căsătorie, care trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) voinţa neîndoielnică a viitorilor soţi de a se căsători;
b) declaraţia acestora că au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii
lor;
c) declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc cerinţele prevăzute de
art. 4-10 C. fam.;
d) declaraţia celor în cauză cu privire la numele pe care s-au înţeles
să-l poarte în timpul căsătoriei, declaraţie ce se poate face şi ulterior, până la
încheierea căsătoriei, în scris, anexându-se la cererea de căsătorie făcută.
Opoziţia la căsătorie. Prin opoziţia la căsătorie se înţelege actul prin
care o persoană aduce la cunoştinţa delegatului de stare civilă existenţa unei
împrejurări de fapt sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei.
Opoziţia la căsătorie trebuie făcută, conform art. 14 C. fam., în formă
scrisă, arătându-se împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate
încheia căsătoria şi dovezile care stau la baza unei astfel de cereri. Opoziţia
la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi ţinută să arate
existenţa unui interes. Ea poate fi făcută şi de către delegatul de stare civilă,
când constată personal că există cauze ce duc la interzicerea căsătoriei.
Competenţa în materie de încheiere a căsătoriei. Conform art. 11
C. fam., căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii
soţi îşi au domiciliul sau reşedinţa, iar alegerea aparţine viitorilor soţi. În
această localitate, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc, şi anume la
sediul serviciului de stare civilă respectiv. În situaţii excepţionale, căsătoria
se poate încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civilă, cu
respectarea tuturor celorlalte dispoziţii legale privitoare la încheierea
căsătoriei.
266
 În ceea ce priveşte competenţa delegatului de stare civilă, se pot
deosebi mai multe aspecte, şi anume: a) competenţa materială (ratione
materiae) este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează
şi de atribuţiile ce i-au fost delegate; căsătoria se încheie în faţa
delegatului de stare civilă şi numai o astfel de căsătorie se bucură de
protecţia legii; b) competenţa personală (ratione personae) este stabilită de
domiciliul sau de reşedinţa viitorilor soţi. Delegatul de stare civilă este
competent să încheie căsătoria dacă cel puţin unul din viitorii soţi îşi are
domiciliul sau reşedinţa în cuprinsul localităţii în care el îşi exercită
atribuţiile; c) competenţa teritorială (ratione loci) este în funcţie de limitele
teritoriale în care funcţionează delegatul de stare civilă. În situaţia în care
delegatul de stare civilă a operat în afara acestor limite, el şi-a depăşit
atribuţiile din punct de vedere al competenţei teritoriale.
Procedura încheierii căsătoriei. Încheierea căsătoriei are loc în ziua
fixată, delegatul de stare civilă procedând în felul următor: a) identifică
viitorii soţi şi pe cei doi martori; b) constată că sunt îndeplinite condiţiile de
fond şi că nu există impedimente la încheierea căsătoriei; c) constată că nu
există opoziţii întemeiate la căsătorie; d) citeşte viitorilor soţi art. 1 şi 2 din
C. fam.; e) ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;
f) declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi,
însoţiţi de doi martori; g) întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv,
care este semnat de delegatul de stare civilă şi de soţi; h) face menţiune pe
buletinul de identitate al soţului de schimbare a numelui intervenită prin
căsătorie; i) eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Căsătoria are deci un caracter solemn. Momentul încheierii căsătoriei
este acela în care delegatul de stare civilă constată existenţa
consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi.
Nulitatea căsătoriei. Ca şi în dreptul comun, nulitatea căsătoriei
poate fi absolută şi relativă, cu unele deosebiri. Astfel, în unele cazuri, în
interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată chiar dacă este
vorba de nulitatea absolută. De asemenea, în cazul căsătoriei putative,
efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei este înlăturat în privinţa soţului de
bună-credinţă.
• Nulitatea absolută
Sancţiunea nulităţii absolute operează în următoarele cazuri:
a) căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind la
vârsta matrimonială. Totuşi, această nulitate poate fi acoperită în
următoarele situaţii: soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a
împlinit-o între timp, adică până la constatarea nulităţii; soţia a dat naştere,

267
până la constatarea nulităţii, unui copil; soţia a rămas însărcinată în aceeaşi
perioadă de timp;
b) căsătoria încheiată de o persoană care este deja căsătorită;
c) căsătoria încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit
de lege;
d) căsătoria încheiată între cel care adoptă şi ascendenţii lui, pe de o
parte, şi cel adoptat ori descendenţii acestuia, pe de altă parte;
e) căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal;
f) căsătoria încheiată fără respectarea prevederilor art. 16 C. fam.;
g) incompetenţa delegatului de stare civilă;
h) căsătoria fictivă;
i) căsătoria între persoane de acelaşi sex.
Acţiunea în declararea nulităţii absolute poate fi introdusă de orice
persoană interesată; acţiunea în nulitate absolută a căsătoriei nu se poate
prescrie.
• Nulităţi relative. Acest fel de nulitate intervine în cazul viciilor de
consimţământ, şi anume eroarea, dar numai asupra identităţii fizice a
celuilalt soţ, dolul şi violenţa.
Efectele nulităţii căsătoriei
a) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre
soţi. Din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost
niciodată căsătoriţi şi, ca urmare, nu au obligaţii rezultând din situaţia de
căsătoriţi; ei îşi dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei dacă
acesta se schimbase prin căsătorie.
b) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu.
În situaţia în care desfiinţarea căsătoriei are loc înainte ca unul dintre soţi să
fi împlinit vârsta de 18 ani, el nu poate beneficia de art. 8 alin. 3 din
decretul nr. 3/1954 şi, prin urmare, nu are capacitatea de exerciţiu, căci se
consideră că el nu a fost căsătorit şi nu a avut această capacitate nici în
trecut.
c) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale
dintre soţi. În acest caz, regimul comunităţii de bunuri nu a putut avea loc
între soţi, deoarece nulitatea căsătoriei operează retroactiv, obligaţia de
întreţinere nu a putut exista între soţi, iar dreptul la moştenire al soţului
supravieţuitor nu poate opera, deoarece calitatea de soţ se consideră că nu a
existat niciodată.
d) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre părinţi şi
copii. În conformitate cu art. 23 alin. 2 C. fam., desfiinţarea căsătoriei nu
are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din

268
căsătorie. Tot astfel, drepturile succesorale între părinţi şi copii rămân
nestinse.
Căsătoria putativă
a) Caracteristici generale. Căsătoria putativă este aceea care, deşi
nulă sau anulată, produce totuşi unele efecte faţă de soţul care a fost de
bună-credinţă la încheierea ei. Buna-credinţă se exprimă prin faptul de a nu
fi cunoscut cauza nulităţii căsătoriei, adică eroarea în care au fost soţii sau
numai unul dintre ei cu privire la cauza nulităţii căsătoriei.
b) Efectele căsătoriei putative. Deşi căsătoria este nulă sau
anulată, soţul de bună-credinţă păstrează, până la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă. În cazul în care ambii soţi sunt de bună-credinţă, hotărârea
prin care se declară nulitatea căsătoriei produce efecte privitoare la
relaţiile dintre ei numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. Între soţi
există obligaţia de sprijin moral reciproc; încălcarea obligaţiei de
fidelitate în această perioadă de către oricare dintre soţi, constituie
adulter; soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-l poate
menţine, recăpătându-şi numele anterior; între soţi a operat
suspendarea prescripţiei. În ceea ce priveşte efectele cu privire la
relaţiile patrimoniale dintre soţi, ele sunt supuse, prin asemănare,
regulilor de la divorţ.

EFECTELE CĂSĂTORIEI
Obligaţiile personale reciproce dintre soţi:
a) obligaţia de sprijin moral reciproc;
b) obligaţia de fidelitate;
c) obligaţia de a locui împreună;
d) îndatoririle conjugale;
e) numele soţilor. Potrivit principiului deplinei egalităţi a sexelor,
art. 27 din C. fam. acordă viitorilor soţi următoarele posibilităţi:
- să-şi păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie;
- să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, nu-
mele unuia dintre ei;
- să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, nu-
mele lor reunite.
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu
În sistemul dreptului nostru, femeia se poate căsători, cum am arătat,
de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în anumite condiţii şi de la împlinirea
vrâstei de 15 ani; minorul care se căsătoreşte, respectiv femeia, în condiţiile
arătate, dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
269
 Reglementarea juridică a raporturilor patrimoniale
Obligativitatea comunităţii de bunuri
Comunitatea de bunuri este reglementată în Codul familiei în
cuprinsul art. 30, care precizează că sunt bunuri comune ale soţilor acele
bunuri care au fost dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei, iar în
art. 31 se face precizarea că numai anumite bunuri prevăzute limitativ de
acest text sunt bunuri proprii fiecăruia dintre soţi. Regimul bunurilor proprii
ale fiecărui soţ are un caracter imperativ. Art. 29 din Codul familiei
stipulează că „soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele
fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”.
Bunurile comune ale soţilor
Un bun este comun dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile
următoare:
- este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei;
- nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră
bunuri proprii. Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, iar
bunul dobândit de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun
chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.
Clasificarea bunurilor comune şi administrarea lor
1) Venituri din activităţi productive:
a) salariul celor încadraţi în muncă în temeiul contractului de muncă.
În ce priveşte alte venituri asimilate salariului, s-a decis că sunt bunuri
comune:
- sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei depuse la Casa de
Ajutor Reciproc;
- sumele de bani primite de unul dintre soţi, cu titlu de pensie, în
cadrul asigurărilor sociale, pentru munca desfăşurată în trecut;
- bursa primită de unul dintre soţi în străinătate, pe baza unei
convenţii ştiinţifice;
b) remuneraţia autorilor;
c) sumele economisite şi depuse la C.E.C.
2) Bunuri imobiliare:
a) construcţii efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei;
b) construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a ambilor soţi;
c) construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a unei terţe
persoane;

270
 d) construcţia efectuată de către soţi pe un teren atribuit de stat în
folosinţă;
e) locuinţe construite ori cumpărate de către soţi cu credite acordate
de stat;
f) terenuri primite în folosinţă ori concesiune pentru construirea de
locuinţe;
g) dreptul de folosinţă asupra locuinţei rezultat dintr-un contract de
închiriere;
h) situaţii speciale.
3) Alte bunuri mobiliare:
a) bunurile cumpărate cu plata în rate;
b) fructele şi productele;
c) câştigurile realizate în timpul căsătoriei pe libret C.E.C. şi la
diferite sisteme de loterie. Din punct de vedere juridic, aceste câştiguri sunt
producte.
Dreptul soţilor de a administra, folosi şi dispune împreună de
bunurile comune
În conformitate cu art. 35 C. fam., soţii administrează şi folosesc
împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Ca atare, oricare
dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea nici unul dintre soţi nu poate
înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din
bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.
Prezumţia legală de mandat tacit reciproc. Legea instituie o
prezumţie de mandat tacit reciproc, în temeiul căreia fiecare dintre soţi se
presupune că, atunci când exercită drepturile conferite de lege soţilor asupra
bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele său, adică în numele
propriu, ci şi ca reprezentant al celuilalt soţ. Prezumţia mandatului tacit
reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată pentru fiecare act în
parte.
Bunuri proprii ale soţilor:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau
donaţie, numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii
unuia dintre soţi;
d) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, cuprinse în
articolul 31 lit. c C. fam.;

271
 e) premiile, recompensele şi bunurile în care s-au incorporat creaţii
intelectuale;
f) indemnizaţiile de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele
pricinuite persoanei;
g) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunuri în
care a trecut această valoare, bunuri dobândite în temeiul subrogaţiei reale.
Dovada bunurilor comune şi proprii
Art. 30 alin. 3 C. fam. introduce prezumţia relativă de comunitate:
„Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. În baza acestei prezumţii,
orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, se consideră
comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv, că se
încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 31 C. fam.
Calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii
în raporturile dintre soţi poate fi făcută prin orice mijloc de probă,
exceptând cazul actelor juridice solemne.

Dreptul soţilor asupra bunurilor proprii

Din punct de vedere juridic, fiecare dintre soţi păstrează în
exclusivitate dreptul de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie asupra
bunurilor lor proprii.
În principiu, între soţi pot interveni orice convenţii privitoare la
bunurile lor proprii, ca, de pildă, cele de lărgire a comunităţii matrimoniale
prin includerea în ea de bunuri proprii ale unuia sau altuia dintre soţi.
Ori de câte ori soţii exercită împreună drepturile unuia sau altuia
dintre ei, ca şi atunci când unul dintre ei le exercită în locul celuilalt,
temeiul juridic este convenţional.

Natura juridică a comunităţii de bunuri

1. Proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe
cote părţi
Doctrina consideră că proprietatea soţilor asupra bunurilor comune
este o proprietate comună în devălmăşie.
O formă de proprietate comună este însă şi proprietatea comună pe
cote părţi, cunoscută în dreptul comun. Între cele două feluri de proprietate
există însă şi deosebiri:
a) în prima situaţie, partea fiecărui soţ asupra bunurilor comune nu se
cunoaşte, nefiind determinată, pe când în al doilea caz, partea fiecărui soţ
este cunoscută, fiind determinată sub forma unei fracţiuni matematice;

272
 b) soţii nu pot dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de
dreptul lor asupra bunurilor comune, căci acesta nu este determinat, pe
când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate dispune de
dreptul său (cota sa parte) asupra bunurilor respective fără a avea nevoie
pentru aceasta de consimţământul celorlalţi proprietari;
c) fiecare soţ poate face singur acte de administrare şi de folosinţă
asupra bunurilor comune, presupunându-se că are şi consimţământul
celuilalt soţ, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni
poate face acte de folosinţă asupra bunurilor comune numai în măsura în
care nu aduce atingere la folosinţe concomitente ale celorlalţi proprietari şi
nu schimbă destinaţia bunurilor respective, ceea ce înseamnă că, în fapt,
actele de folosinţă nu pot fi făcute decât cu consimţământul tuturor
proprietarilor comuni;
d) fiecare dintre soţi poate dispune, cu unele excepţii, de bunurile
comune, fiind socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când, în al
doilea caz, actele de dispoziţie asupra întregului bun comun se pot face
numai cu consimţământul tuturor proprietarilor comuni;
e) izvorul comunităţii de bunuri a soţilor este căsătoria, pe când
proprietatea comună pe cote părţi poate proveni din cauze diferite;
f) împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu se face potrivit unei cote
predeterminate, întinderea dreptului fiecărui soţ stabilindu-se cu prilejul
împărţirii, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote părţi, împărţirea
bunurilor se face potrivit cotelor prestabilite, a căror întindere este
cunoscută.
2. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
În dreptul nostru, împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
este posibilă ca o situaţie de excepţie şi poate fi făcută în următoarele
situaţii: la cererea oricăruia dintre soţi, la cererea creditorilor personali ai
oricăruia dintre soţi şi în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.
Împărţirea bunurilor comune la cererea soţilor
Împărţirea este posibilă numai pe cale judecătorească, şi nu pe cale
convenţională; dacă au loc asemenea convenţii, ele sunt lovite de nulitate
absolută. Împărţirea bunurilor comune existente în momentul în care se
face împărţirea poate fi totală sau parţială, bunurile care nu s-au împărţit
rămânând tot bunuri comune. În situaţia în care se realizează partajul
bunurilor comune ale soţilor, se va avea în vedere valoarea pe care o au
aceste bunuri la data când s-a introdus acţiunea de împărţire, şi nu valoarea
lor de la data la care a luat naştere starea de devălmăşie.

273
 3. Datoriile comune ale soţilor
a) Categoria datoriilor comune
Codul familiei precizează în art. 32 că soţii răspund cu bunurile
comune pentru:
− cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor
comune;
− obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
− obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea
nevoilor obişnuite ale căsătoriei;
− repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi
a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au sporit bunurile
comune ale soţilor.
b) Cheltuielile comune făcute cu administrarea oricăruia dintre
bunurile comune
În categoria acestor cheltuieli se pot menţiona cele făcute pentru
întreţinerea şi conservarea bunurilor comune, pentru plata taxelor şi
impozitelor, plata primelor asigurărilor obligatorii etc. Aceste cheltuieli pot
fi făcute de oricare dintre soţi şi, potrivit mandatului tacit, ele obligă pe
ambii soţi, afară de cazul când celălalt soţ s-a opus la efectuarea lor şi
creditorul respectiv a cunoscut această opoziţie.
c) Obligaţiile contractate de soţi împreună
O astfel de obligaţie trebuie contractată numai în timpul căsătoriei, în
mod concomitent sau succesiv, de către soţi.
Datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- obligaţia să fie asumată de către soţi:
- obligaţia să fie asumată împreună de soţi;
- soţii pot să-şi asume obligaţia fie participând în persoană la încheie-
rea actului juridic, fie participând prin reprezentare, cel care reprezintă pu-
tând fi chiar celălalt soţ;
- cauza obligaţiei este indiferentă; obligaţia este comună chiar dacă
nu ar avea legătură cu nevoile căsătoriei;
- obligaţia asumată de soţi împreună este comună, fără a deosebi du-
pă cum este indivizibilă prin natura ei sau prin voinţa părţilor, solidară sau
conjunctă.
d) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea
nevoilor obişnuite ale căsătoriei
Se impun a fi îndeplinite următoarele cerinţe de către o obligaţie:
- să izvorască dintr-un act juridic;
- să fie asumată de către un singur soţ;
- să fie asumată pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei.

274
 e) Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre
soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile
comune ale soţilor
Cerinţe:
- să se fi produs un prejudiciu de natură patrimonială;
- prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea unui bun proprietate publică;
- faptul însuşirii să fie săvârşit de către unul dintre soţi;
- bunurile comune să fi înregistrat o sporire;
- existenţa legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor
comune şi însuşirea săvârşită de către unul dintre soţi.
f) Urmărirea datoriilor comune ale soţilor
În condiţiile legii, numai creditorii comuni pot să urmărească
bunurile comune ale soţilor. În situaţia în care bunurile comune nu sunt
suficiente pentru a acoperi creanţa, atunci creditorii comuni pot urmări şi
bunurile personale ale soţilor.

ÎNCETAREA EXISTENŢEI CĂSĂTORIEI

ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI
1. Încetarea, desfacerea şi desfiinţarea căsătoriei
Se face distincţia între încetarea şi desfacerea căsătoriei.
Căsătoria încetează prin:
- moartea unuia dintre soţi;
- declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;
- recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort.
Încetarea căsătoriei are loc de drept.
Căsătoria se poate desface prin divorţ, ca o măsură cu caracter
excepţional, prin hotărâre judecătorească.
Încetarea căsătoriei produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru
trecut şi tot astfel şi desfacerea căsătoriei. Spre deosebire de acestea,
desfiinţarea căsătoriei îşi produce efectele, exceptând pe cele faţă de copii şi
căsătoria putativă, din chiar momentul încheierii ei, şi pentru trecut,
căsătoria fiind considerată că nu a existat niciodată.
2. Cazurile de încetare a căsătoriei
A. Moartea unuia dintre soţi
Deşi căsătoria încetează pentru viitor, unele efecte ale acesteia se
menţin şi după această dată, şi anume:
- soţul supravieţuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ îl
păstrează şi după încetarea căsătoriei şi aceasta chiar dacă se recăsătoreşte;

275
 - soţul supravieţuitor care nu a împlinit încă vârsta de 18 ani îşi
menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie, ca un drept
câştigat.
În privinţa efectelor cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi se
pot ivi următoarele situaţii:
- încetează comunitatea de bunuri a soţilor; soţul supravieţuitor, de
regulă, are un drept de proprietate asupra unei părţi din bunurile care au fost
comune în timpul căsătoriei, iar cealaltă parte, care aparţinuse soţului
decedat, trece la moştenitorii săi, între care se află şi soţul supravieţuitor;
- obligaţia de întreţinere între soţi devine inoperantă;
- ia naştere dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor la moartea
celuilalt soţ.
B. Declararea judecătorească a decesului unuia dintre soţi
Aceasta produce aceleaşi efecte ca în cazul morţii fizice constatate
oficial, data morţii fiind cea stabilită prin hotărârea judecătorească
declarativă a decesului.
C. Recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort
În cazul în care soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea
declarativă de deces, pot apărea două situaţii:
a) soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, adică nu a ştiut că
cel declarat mort trăieşte. În această situaţie, se dă preferinţă celei de a doua
căsătorii, care există în fapt, iar prima căsătorie este considerată desfăcută
pe data încheierii celei de a doua, care rămâne singura valabilă;
b) în cazul când soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, ştiind că
cel declarat decedat se află în viaţă, se consideră că noua căsătorie este
încheiată prin fraudarea art. 5 C. fam., care interzice căsătoria unei persoane
căsătorite şi, în consecinţă, noua căsătorie este lovită de nulitate absolută.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI
1. Temeiurile juridice ale divorţului
Divorţul este un mijloc de încetare a căsătoriei pe cale judecătorească
atunci când, datorită unor motive temeinice, convieţuirea şi raporturile
dintre soţi sunt grav şi iremediabil afectate.
Divorţul se poate pronunţa şi numai pe baza acordului ambilor soţi,
dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege (art. 38 C. fam.):
- până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei, în caz contrar acţiunea putând fi respinsă;
- să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie, nu însă şi din altă
căsătorie.

276
 Divorţul nu poate fi cerut, conform noilor reglementări, de oricare
dintre soţi, dacă starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei.
2. Motivele de divorţ
În lipsa unei reglementări exprese, practica judiciară consideră ca
motive temeinice situaţii de felul acesta:
- părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal;
- refuzul nejustificat al unuia din soţi de a locui împreună cu celălalt;
- infidelitatea sub forma adulterului;
- neîndeplinirea îndatoririlor conjugale ca urmare a unor nepotriviri
de ordin fiziologic;
- rele purtări concretizate în fapte evidente de destrămare a vieţii de
familie;
- existenţa unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soţi şi
necunoscută de celălalt soţ decât după încheierea căsătoriei, datorită acestui
motiv o convieţuire devenind imposibilă.

3. Procedura divorţului
Conform legii, acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi de
aceea nu poate fi introdusă decât de către soţi.

Acţiunea în justiţie
a) Instanţa competentă. Acţiunea de divorţ este de competenţa
instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia se află cel din urmă
domiciliu al soţilor; nu are relevanţă dacă soţii au avut făcută mutaţia în
acea localitate, ci numai dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate. Este
de reţinut faptul că normele care determină competenţa în materie de divorţ
sunt imperative.
b) Cererea de divorţ. În ce priveşte redactarea acţiunii judiciare, pe
lângă menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în
judecată, cererea de divorţ trebuie să cuprindă şi numele copiilor minori
născuţi din căsătorie sau ale celor care au aceeaşi situaţie legală. Ca atare, la
cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de pe
certificatele de naştere ale copiilor minori. Prin cererea de divorţ, soţul
reclamant mai poate solicita să i se încredinţeze copii minori şi să se fixeze
contribuţia celuilalt soţ pentru încredinţarea acestora, să poarte şi după
divorţ numele pe care l-a purtat în căsătorie, să se împartă bunurile comune
etc. Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare vor fi prezentate
personal de către reclamant preşedintelui instanţei competente.
c) Cererea reconvenţională. Soţul pârât poate face cerere
reconvenţională cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare publică, pentru
277
faptele petrecute înainte de această dată. Când s-a introdus cerere
reconvenţională, aceasta se judecă împreună cu cea a reclamantului,
operând prorogarea de competenţă în favoarea instanţei învestite cu
judecarea ultimei dintre aceste două cereri.

4. Desfăşurarea procesului
a) Împăcarea părţilor. După ce primeşte cererea de divorţ,
preşedintele instanţei va da reclamantului sfaturi de împăcare,
procedându-se în acest fel şi în cazul cererii de divorţ bazate pe acordul
părţilor. La divorţul întemeiat pe acordul părţilor se fixează un termen de
două luni în şedinţă publică, având ca scop verificarea de către soţi a
menţinerii acordului lor de divorţ.
b) Prezenţa personală a părţilor. În cazul proceselor de divorţ, părţile
sunt obligate să se înfăţişeze în persoană în faţa instanţelor de fond, afară de
următoarele cazuri:
- când unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
- când unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
- când unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
- când unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Pentru divorţul pe baza acordului soţilor, la termenul de judecată, în
prima instanţă se cere prezenţa ambilor soţi, pentru a se verifica stăruinţa
lor în desfacerea căsătoriei după procedura amintită.
c) Alţi participanţi la procesul de divorţ. În situaţia în care soţii au
copii minori, instanţa va dispune şi citarea şi ascultarea autorităţii tutelare.
Ascultarea copiilor minori care au împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie
în procesele de divorţ în vederea încredinţării lor.
d) Şedinţa de judecată. Conform legii, cererile de divorţ se judecă în
şedinţă publică. Ca regulă generală, acţiunea de divorţ se stinge prin
împăcarea părţilor în orice fază a procesului. În ce priveşte administrarea
probelor, legea prevede posibilitatea audierii ca martori şi a rudelor şi a
finilor până la gradul III inclusiv, în afară de descendenţi. În mod cu totul
special, ca probe se poate admite şi înregistrarea convorbirilor telefonice.
Interogatoriul poate fi folosit doar pentru combaterea motivelor de divorţ,
nu şi pentru dovedirea acestora.
e) Hotărârea de divorţ. În situaţia în care sunt îndeplinite cerinţele
art. 38 C. fam., instanţa pronunţă desfacerea căsătoriei făcând distincţiile
necesare.
Hotărârea de divorţ poate cuprinde şi unele menţiuni facultative, cum
ar fi cele privind: numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, stabilirea
pensiei de întreţinere între soţi, împărţirea bunurilor comune, părintele care

278
va administra bunurile minorului îl va reprezenta, îi va încuviinţa actele în
viitor. Data când hotărârea rămâne definitivă se consideră a fi cea a
desfacerii căsătoriei.
Executarea hotărârii de divorţ. După rămânerea definitivă a hotărârii
de divorţ, instanţa o va comunica din oficiu Serviciului de stare civilă,
pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie, pentru o mai
bună conservare a situaţiei cu caracter publicitar. Efectuarea menţiunii
despre hotărârea de divorţ pe actul de căsătorie constituie o măsură
publicitară, ce are ca scop de a face opozabilă faţă de terţi desfacerea
căsătoriei.

5. Efectele divorţului
• Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi şi capacitatea
de exerciţiu
Divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.
Aceste efecte pot fi cu privire la relaţiile personale, la capacitatea de
exerciţiu şi la cele patrimoniale.
Calitatea de soţ încetează pentru viitor, iar fiecare soţ se poate
recăsători. Încetând această calitate, ia sfârşit şi obligaţia de sprijin moral şi
de fidelitate. În urma divorţului, fiecare dintre foştii soţi redobândeşte
numele avut înainte de încheierea căsătoriei, însă legea prevede şi
posibilitatea menţinerii numelui purtat anterior, în timpul căsătoriei. În
cazul în care divorţul are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către
unul dintre soţi, nu se pierde capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin
încheierea căsătoriei de către persoana în cauză. Asupra cetăţeniei, divorţul
nu are nici o influenţă.
• Efecte cu privire la bunurile comune
A) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor
Prin învoiala soţilor, împărţirea poate avea loc în următoarele situaţii:
- concomitent cu hotărârea de divorţ;
- în cursul procesului de divorţ, indiferent dacă învoiala se face în faţa
instanţei sau printr-un act întocmit în faţa notarului autorizat;
- în perioada imediat următoare de la rămânerea definitivă a hotărârii
de divorţ;
- după înregistrarea hotărârii de divorţ, făcută pe marginea actului de
căsătorie.
B) Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească

279
 În cazul în care soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea bunurilor
comune, atunci, la cererea oricăruia dintre soţi, urmează a decide instanţa
de judecată.
În aceste situaţii, împărţirea bunurilor comune se face după cum
urmează:
- în cazul în care există o învoială între soţi cu privire la determinarea
cotei fiecăruia dintre ei în bunurile comune, atunci împărţirea se face
conform acestor cote;
- în situaţia contrară, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ din
bunurile comune se face prin hotărâre judecătorească, corespunzător
acestor cote.
Dreptul la acţiune având ca obiect împărţirea bunurilor comune nu se
prescrie. În situaţia în care până la împărţirea bunurilor comune există
pericolul ca unul dintre soţi să înstrăineze o parte din bunuri în detrimentul
celuilalt soţ sau să le deterioreze, ori un soţ nu poate folosi bunurile
comune, instanţa poate numi un sechestru judiciar, care poate fi chiar unul
dintre soţi.
• Efecte cu privire la locuinţa comună a soţilor
a) Situaţia soţilor chiriaşi. Fără a se ţine seama pe numele căruia
dintre soţi este încheiat contractul de închiriere şi dacă încheierea acestuia
s-a făcut la o dată anterioară ori ulterioară căsătoriei, se procedează după
cum urmează:
- locuinţa comună se împarte între soţi, dacă acest lucru este posibil;
- dacă locuinţa nu se poate împărţi, locuinţa se atribuie conform
înţelegerii soţilor, iar în lipsa acesteia, se atribuie soţului căruia i s-au
încredinţat copii spre îngrijire, iar în cazul în care nu sunt copii, soţului care
a obţinut divorţul.
Dacă copiii sunt încredinţaţi unei terţe persoane sau unei instituţii
pentru ocrotire, atunci criteriul nu se mai aplică. Dacă soţii au mai mulţi
copii şi fiecăruia dintre ei i se încredinţează copii, instanţa va trebui să
aplice celelalte dispoziţii, chiar dacă cuantumul acestor atribuiri este inegal.
Copiii dintr-o căsătorie anterioară au aceleaşi drepturi ca şi copiii rezultaţi
din căsătoria care se desface. Copiii din afara căsătoriei au aceleaşi drepturi
ca şi copiii din căsătorie. În lipsa de învoială a soţilor şi când nu există
copii, locuinţa se atribuie soţului care a obţinut divorţul, evacuarea celuilalt
soţ făcându-se necondiţionat, fără atribuirea altei locuinţe.
b) Situaţia soţului proprietar sau titular al altui drept. Soţul
proprietar nu poate fi evacuat, chiar dacă el este vinovat de divorţ sau dacă
au fost încredinţaţi copii minori celuilalt soţ. Apartamentul proprietate

280
personală al unuia dintre foştii soţi nu poate fi atribuit nici în întregime şi
nici parţial soţului neproprietar. Totuşi, instanţa, apreciind împrejurările
cauzei, poate să oblige pe soţul proprietar, la cerere, să asigure celuilalt soţ,
precum şi copiilor care i-au fost încredinţaţi, o suprafaţă locativă
corespunzătoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuinţă.
c) Situaţia soţilor coproprietari ori proprietari în devălmăşie. În
situaţia în care locuinţa aparţine soţilor în coproprietate ori în devălmăşie,
iar în cadrul acţiunii de divorţ nu s-a cerut împărţirea bunurilor comune,
instanţa, la cerere, poate dispune pe calea unor măsuri provizorii împărţirea
sau atribuirea locuinţei după aceleaşi criterii, urmând ca rezolvarea
definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior, în
cadrul acţiunii separate de partaj.
d) Efecte cu privire la alte raporturi patrimoniale dintre soţi.
Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi cea de sprijin material
încetează o dată cu încetarea calităţii de soţi. În ceea ce priveşte dreptul la
moştenire, fostul soţ supravieţuitor nu are drept la moştenire asupra
bunurilor rămase la moartea celuilalt soţ de care a divorţat.

• Efecte cu privire la relaţiile personale dintre părinţi şi copiii

minori
În cazul desfacerii căsătoriei, când există copii minori, se pune
problema încredinţării acestora. Instanţa judecătorească este obligată, chiar
dacă nu există o cerere expresă a soţilor în acest sens, să se pronunţe, prin
hotărârea pe care o dă, şi asupra încredinţării acestora, pentru a se evita
introducerea ulterioară a unei noi acţiuni, ceea ce nu ar fi în interesul
copiilor minori, care nu pot fi lăsaţi fără îngrijire şi întreţinere nici un
moment.
Exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului
În situaţia în care copilul a fost încredinţat unui părinte, acesta
exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului;
celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul,
precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţarea şi pregătirea lui
personală. În situaţia în care copilul a fost încredinţat unei alte persoane ori
unei instituţii de ocrotire, aceştia vor avea faţă de copil numai drepturile şi
îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.

281
 • Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copiii
minori
a) Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură
şi pregătire profesională a copilului. Această contribuţie se stabileşte prin
hotărâre de divorţ chiar dacă părţile nu au făcut cerere în acest sens.
b) Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la
bunurile copilului. În situaţia în care copilul este încredinţat unuia dintre
părinţi, drepturile şi îndatoririle părinteşti menţionate se exercită de către
acesta.
c) Beneficiul contractului cu privire la locuinţă. Faptul încredinţării
copiilor unuia dintre părinţi are influenţă asupra atribuirii beneficiului con-
tractului de închiriere, acesta folosind soţului căruia i s-au încredinţat copii.
d) Primirea alocaţiei de stat pentru copii.

RUDENIA
1. Noţiune. Din punct de vedere juridic, Codul familiei, în art. 95 al.1
defineşte rudenia ca fiind „legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun”.
2. Clasificare:
a) după izvorul ei, distingem între rudenia firească, care se
întemeiază pe faptul naşterii şi se bazează pe legătura de sânge, şi rudenia
civilă, creată prin adopţie. Aceasta din urmă se substituie rudeniei fireşti,
adoptatul şi descendenţii săi devenind rudă cu adoptatorul şi rudele
acestuia;
b) după linia de rudenie (adică şirul de persoane între care există
rudenie), distingem între rudenia în linie dreaptă (sau directă) şi rudenia în
linie colaterală.
Rudenia în linie dreaptă se subclasifică, în funcţie de sensul său
urcător sau coborâtor, în: rudenie ascendentă, care leagă o persoană cu cei
care coboară (de la copil, părinţi, bunici, străbunici etc.); rudenie
descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din aceasta (de la
părinţi, copil, nepoţi, strănepoţi etc.);
c) după natura relaţiei dintre părinţi, rudenia firească poate fi din
căsătorie sau din afara căsătoriei.

282
 Dreptul român acordă aceeaşi ocrotire rudeniei din căsătorie, cât şi
celei din afara căsătoriei.
Între filiaţia din căsătorie şi cea din afara căsătoriei există unele
deosebiri de reglementare în ceea ce priveşte modul stabilirii filiaţiei şi a
numelui copilului din afara căsătoriei.
Stabilirea gradului de rudenie se face diferit, după felul liniei de
rudenie. Astfel, la rudenia în linie directă, gradul de rudenie se socoteşte
după numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între două
persoane, iar la rudenia în linie colaterală, gradul se socoteşte după numărul
naşterilor, pornind de la una din rude în linie ascendentă până la autorul
comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. În
linie colaterală nu există rude de gradul întâi.
3. Durata rudeniei diferă după cum este vorba de rudenia firească,
care este permanentă, şi rudenia civilă, care durează numai cât timp
fiinţează adopţia. Numai într-un singur caz, rudenia firească încetează, şi
anume în cazul încuviinţării adopţiei, menţinându-se însă impedimentul la
căsătorie.
4. Dovada rudeniei se face în mod diferit după efectele care se
urmăresc:
a) dacă se urmăresc efecte de stare civilă dovada se face, în
principiu, cu acte de stare civilă; excepţie: orice mijloace de probă;
b) dacă se urmăresc alte efecte, de regulă, patrimoniale, dovada se
poate face cu alte mijloace de probă decât actele de stare civilă, de
exemplu, prin martori – în cadrul procedurii succesorale;
c) în cadrul procesului penal, proba filiaţiei poate fi făcută şi cu
mijloacele procesuale penale prevăzute de Codul de procedură penală.
În cazul adopţiei, legătura de rudenie există între adoptator şi rudele
acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte (art. 1
pct. l din OUG nr. 25/1997).
5. Rudenia prin adopţie se substituie rudeniei fireşti, care nu mai
persistă decât pentru a constitui un impediment la căsătorie (art. 6 C. fam.).
Rudenia rezultată din adopţie încetează numai pentru viitor, în cazul
desfacerii adopţiei, iar în cazul declarării nulităţii adopţiei, legătura de
rudenie se desfiinţează, cu caracter retroactiv. Gradul de rudenie se
stabileşte ca şi la rudenia firească, iar dovada de rudenie se face prin proba
adopţiei însăşi.

283
 6. Afinitatea sau alianţa este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt
soţ (de exemplu: între ginere şi socri, între cumnaţi). Afinitatea nu există
între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (între cuscri), iar între soţi nu
există nici rudenie şi nici afinitate. Afinitatea îşi are izvorul în căsătorie; ea
nu apare în cazul concubinajului. Afinitatea există şi în cazul în care
rudenia rezultă din adopţie, precum şi atunci când rezultă din afara
căsătoriei.
Gradul de afinitate se determină ca şi gradul de rudenie, soţul fiind
afinul rudelor soţiei în acelaşi grad în care soţia este rudă cu persoanele în
cauză. Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea ar trebui să
dureze până la încetarea sau desfacerea căsătoriei, ori până ce rudenia prin
adopţie ia sfârşit. Unele efecte juridice ale afinităţii se pot menţine, în
condiţiile legii, chiar dacă afinitatea încetează.
Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care
rezultă.
Efectele afinităţii se produc numai când legea prevede aceasta, de
exemplu: în cazul obligaţiei de întreţinere dintre un soţ şi copilul celuilalt
soţ, în materie de nedemnitate succesorală, în cazul recuzării judecătorilor,
în materie de strămutare a proceselor, în materia martorilor etc.

FILIAŢIA

Filiaţia este o legătură de sânge, biologică, ce rezultă din procreare şi

naştere. În sens larg, desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o
persoană de un strămoş al ei, iar în sens restrâns, este raportul de
descendenţă a unei persoane din părinţii săi.
În raport de părintele faţă de care se stabileşte, filiaţia se împarte în
filiaţie faţă de mamă şi filiaţie faţă de tată.
După natura relaţiei dintre părinţi la data naşterii sau a concepţiei
filiaţia poate fi din căsătorie şi din afara căsătoriei, iar în cazul în care este
realizată doar pe cale juridică, prin înfiere, este vorba despre filiaţie din
adopţie.

Filiaţia faţă de mamă

1. Noţiuni introductive. Filiaţia faţă de mamă se mai numeşte şi
maternitate şi poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei. Ea cunoaşte

284
aceeaşi reglementare juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara
căsătoriei.
Conform art. 47 al. 1 C. fam., filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul
naşterii.
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă presupune dovedirea a două
elemente, respectiv: a) faptul naşterii copilului; b) identitatea copilului
născut cu cel despre a cărui filiaţie este vorba, iar în cazul filiaţiei din
căsătorie, trebuie făcută şi dovada căsătoriei. Dovada acestor elemente ale
filiaţiei ar urma să se facă prin orice mijloc de probă.
2. Dovada filiaţiei faţă de mamă. Ca regulă, stabilirea filiaţiei faţă de
mamă se face prin certificatul constatator al naşterii, eliberat după
înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă. Forţa probantă a certificatului
este consolidată prin folosirea stării civile conforme acestui certificat.
Folosirea stării civile (posesia de stat) este starea de fapt din care
rezultă că un copil este al unei anumite femei şi această stare de fapt
dovedeşte atât faptul naşterii, cât şi faptul identităţii, deoarece existenţa
concordantă a certificatului de naştere şi a folosirii stării civile creează
prezumţia absolută că starea civilă arătată în acest mod corespunde
realităţii.
Sunt considerate elemente ale folosinţei stării civile, care trebuie să
prezinte caracter de continuitate şi să existe în mod concordant,
următoarele:
a) purtarea de către copil a numelui mamei (nomen);
b) faptul tratării copilului de către mamă şi familia acesteia ca fiind
copilul născut de respectiva femeie (tractatus);
c) împrejurarea că acest copil este considerat şi de către terţi ca fiind
persoana căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează (fama).
În cazul adopţiei, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel
adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti. Noul act nu face
dovada naşterii faţă de mama firească a adoptatorului, dovada naşterii
făcându-se, la nevoie, cu vechiul act de naştere pe care se face menţiune
privind întocmirea noului act.
3. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă este actul prin care o
femeie declară legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde
că este al său. Recunoaşterea are o natură juridică complexă, de mijloc de
probă (mărturisirea) şi de act juridic unilateral ce are ca efect stabilirea
posesiei de stat a acelui copil.
285
 Art. 48 C. fam. prevede, limitativ, două cazuri în care poate avea loc
recunoaşterea:
a) dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă,
pentru că: 1) nu a existat registru de stare civilă; 2) s-a omis înregistrarea
din vina delegatului de stare civilă; 3) mama nu a declarat naşterea;
b) când copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi.
Deşi art. 48 C. fam. prevede că se poate recunoaşte numai copilul
născut din părinţi necunoscuţi, se admite şi recunoaşterea copilului a cărui
paternitate a fost stabilită mai întâi, deoarece art. 64 C. fam. prevede că un
copil îşi poate stabili mai întâi filiaţia faţă de oricare dintre părinţi.
Copiii care pot fi recunoscuţi sunt:
a) atât copilul minor, cât şi copilul major, deoarece legea nu distinge;
b) nu numai copilul născut, ci şi copilul doar conceput, sub condiţia
să se nască viu şi la naştere să se afle într-una din cele două situaţii la care
se referă art. 48 C. fam.;
c) copilul decedat, dacă a lăsat descendenţi, făcându-se aplicarea prin
analogie a art. 57 al. l C. fam., care prevede posibilitatea recunoaşterii de
paternitate într-o astfel de situaţie.
Recunoaşterea de maternitate poate fi făcută în următoarele forme:
a) declaraţie la serviciul de stare civilă;
b) înscris autentic (notarial sau declaraţie în faţa instanţelor
judecătoreşti);
c) testament, în oricare din formele sale (autentic, olograf, mistic sau
privilegiat).
Caracterele juridice ale recunoaşterii: act juridic cu caracter strict
personal, unilateral, pur şi simplu, declarativ de filiaţie, produce efecte erga
omnes, irevocabil, chiar dacă s-a făcut prin testament, solemn, care trebuie
să îmbrace formele limitativ prevăzute de lege.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de
orice persoană interesată, inclusiv de către mama care a făcut
recunoaşterea, şi poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, sau nulitatea
relativă, după caz.
4. Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă este
o acţiune în reclamaţie de stare civilă şi poate fi introdusă în două cazuri
prevăzute de art. 50 C. fam.:

286
 a) în situaţia în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de
mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii;
b) în situaţia în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul
constatator al naşterii.
Aspecte procesuale privind exercitarea acţiunii în stabilirea filiaţiei
faţă de mamă:
a) titularul acţiunii este copilul – conform art. 52 al. 1 C. fam.;
b) acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea
acesteia, împotriva moştenitorilor acesteia;
c) acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului;
d) hotărârea pronunţată are caracter declarativ şi este opozabilă
erga omnes.
Filiaţia faţă de tată
Noţiuni generale. Filiaţia faţă de tată (paternitate) reprezintă
legătura juridică dintre un copil şi tatăl său.
Paternitatea poate fi: din căsătorie; din afara căsătoriei.
În mod corespunzător, există copilul din căsătorie şi cel din afara
căsătoriei.
Potrivit art. 55 şi 57 C. fam., copii din căsătorie sunt:
- cei născuţi în timpul căsătoriei, adică între data încheierii căsătoriei
şi data desfacerii ori încetării acesteia;
- cei concepuţi în timpul căsătoriei şi născuţi după desfacerea, înce-
tarea ori declararea nulităţii căsătoriei, dacă naşterea a avut loc înainte ca
mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Potrivit art. 57 şi 59 C. fam., este copil din afara căsătoriei copilul
conceput şi născut în afara căsătoriei, adică: înainte de încheierea căsătoriei;
după desfacerea, încetarea sau declararea nulităţii căsătoriei, chiar dacă
părinţii lui sunt căsătoriţi; precum şi copilul conceput şi născut din părinţi
care nu sunt căsătoriţi între ei.
Moduri de stabilire a paternităţii:
- din căsătorie – prin prezumţia de paternitate;
- din afara căsătoriei – fie prin recunoaşterea voluntară din partea
pretinsului tată, fie prin acţiune în justiţie pentru stabilirea paternităţii.
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie
A. Prezumţia de paternitate. Art. 53 C. fam. se aplică în situaţia
copilului născut în timpul căsătoriei şi a copilului conceput în timpul
287
căsătoriei şi născut după încetarea sau desfacerea căsătoriei, declararea
nulităţii sau anularea acesteia.
Pentru dovedirea filiaţiei faţă de tată, este suficient să se stabilească
filiaţia faţă de mamă şi căsătoria acesteia la data naşterii ori concepţiei
copilului.
Beneficiază de prezumţia de paternitate copilul născut în timpul
căsătoriei, chiar dacă tatăl său nu a fost trecut în actul de naştere şi nu a
introdus acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
B. Timpul legal al concepţiunii copilului: noţiune, calcul, caracter:
- timpul cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii
copilului (art. 61 C. fam.);
- se calculează pe zile, şi nu pe ore; ziua naşterii, care este ziua de
plecare a termenului, nu se socoteşte, dar se socoteşte ziua de împlinire;
durata lui este de 121 zile;
- dispoziţiile art. 61 C. fam. creează o prezumţie cu caracter absolut
în ce priveşte determinarea timpului legal al concepţiunii.
C. Tăgăduirea paternităţii din căsătorie – acţiunea care are ca
obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate.
Cazuri de introducere a acţiunii – paternitatea poate fi tăgăduită dacă
este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului (motive:
a) imposibilitatea fizică de a procrea; b) imposibilitatea materială de
coabitare; c) imposibilitatea morală de coabitare).
Dreptul la acţiune – aceasta poate fi introdusă numai de soţul mamei
sau de tutorele soţului pus sub interdicţie, cu încuviinţarea autorităţii
tutelare. Moştenitorii soţului pot doar continua acţiunea pornită de el.
Termenul acţiunii – 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea
copilului, de la data când a luat cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei faţă de
mamă etc. (art. 55 C. fam.).
Proba – prin orice mijloc de probă; instanţa competentă –instanţa
locului unde domiciliază reprezentantul legal al copilului.
Efectele admiterii acţiunii – copilul este considerat ca fiind din afara
căsătoriei, cu excepţia situaţiilor de conflicte de paternitate din căsătorie: cu
privire la nume; cu privire la ocrotirea copilului prin părinţi; cu privire la
domiciliul copilului; cu privire la pensia de întreţinere.
D. Conflict de paternitate. Dubla paternitate. În situaţia în care se
tăgăduieşte paternitatea unui copil din căsătorie, reapare de drept cealaltă
288
paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică aceea în care a
fost conceput.
Conflictul de paternitate desemnează situaţia în care unui copil i se
atribuie două paternităţi, datorită faptului că este conceput în timpul primei
căsătorii şi născut în timpul celei de-a doua.
Potrivit art. 53 al. 2 C. fam., conflictul se rezolvă în favoarea soţului
din cea de-a doua căsătorie.
Între paternitatea din căsătorie şi paternitatea din afara căsătoriei nu
poate exista conflict de paternitate.

E. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie. Este acţiunea

prin care se urmăreşte înlăturarea greşitei aplicări a prezumţiei de
paternitate; titularul acţiunii – orice persoană interesată, chiar şi copilul; este
introdusă împotriva bărbatului faţă de care s-a stabilit eronat paternitatea;
este imprescriptibilă; este admis orice mijloc de probă; efect: copilul devine
din afara căsătoriei.

Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei

A. Recunoaşterea de paternitate
Noţiune: actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al
său.
Copiii care pot fi recunoscuţi:
- numai copilul din afara căsătoriei (inclusiv copilul din căsătorie
căruia i s-a tăgăduit paternitatea);
- numai copilul născut;
- şi copilul conceput, care, la naştere, să aibă situaţia juridică de copil
din afara căsătoriei;
- copilul din afara căsătoriei după ce a decedat, numai dacă a lăsat
descendenţi fireşti;
- atât copilul minor, cât şi cel major;
- copilul deja recunoscut – poate fi recunoscut de către un alt bărbat
care se pretinde tatăl copilului, mai ales dacă cel ce face recunoaşterea nu
are cunoştinţă de prima recunoaştere, dar ofiţerul de stare civilă este
îndreptăţit să refuze înregistrarea ei, câtă vreme prima recunoaştere
înregistrată nu este înlăturată pe calea contestaţiei.

289
 Caracterele recunoaşterii: act personal, declarativ de filiaţie (produce
efecte retroactiv), act unilateral, irevocabil, solemn, opozabil erga omnes,
facultativ.
Formele recunoaşterii:
a) declaraţia la serviciul stării civile, fie o dată cu înregistrarea
naşterii, fie după această dată;
b) înscris autentic: în faţa notarului; în faţa primarului în localităţile
unde nu funcţionează notariate; în faţa instanţei judecătoreşti;
c) testament – olograf, autentic sau mistic.
Efectele recunoaşterii de paternitate – stabilirea paternităţii copilului
faţă de acel bărbat, de la naştere, chiar de la concepţie.

Contestarea recunoaşterii de paternitate

Noţiune: acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea filiaţiei stabilite
prin recunoaştere care nu corespunde adevărului.
• Acţiunea poate fi exercitată de orice persoană care dovedeşte un
interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul recunoscut, moştenitorii
copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut
recunoaşterea, moştenitorii acestuia, bărbatul care a recunoscut anterior pe
acel copil, moştenitorii acestuia, procurorul.
• Acţiunea poate fi exercitată de orice persoană care dovedeşte un
interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul recunoscut, moştenitorii
copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut
recunoaşterea, moştenitorii acestuia, bărbatul care a recunoscut anterior pe
acel copil, moştenitorii acestuia, procurorul.
• Acţiunea se introduce, după caz, împotriva autorului recunoaşterii şi
a copilului recunoscut.
• Acţiunea este imprescriptibilă.
Proba: este admisibil orice mijloc de probă, sarcina incumbă
reclamantului (regula); dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel
recunoscut sau de descendenţii acestuia, sarcina probei este răsturnată –
dovada paternităţii revine autorului recunoaşterii sau moştenitorilor săi.
Efecte: admiterea acţiunii înlătură paternitatea stabilită prin acea
recunoaştere cu efect retroactiv. Efecte cu privire la numele copilului,
ocrotirea părintească, obligaţia de întreţinere, succesiunea etc.

290
 Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate

Recunoaşterea de paternitate care nu este făcută cu respectarea

prevederilor art. 57 C. fam. este lovită de nulitate absolută. Recunoaşterea
lovită de nulitate absolută sau relativă se consideră că nu a avut loc, copilul
având aceeaşi situaţie juridică pe care a avut-o înainte de data recunoaşterii,
adică fără paternitate stabilită.
B. Acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
Noţiune: acţiunea care are ca obiect determinarea, pe calea justiţiei, a
legăturii de filiaţie dintre copilul din afara căsătoriei şi tatăl său. Acţiunea se
poate introduce în toate situaţiile în care este vorba de un copil din afara
căsătoriei.
Introducerea acţiunii
Titularul acţiunii este copilul din afara căsătoriei – minor sau major.
Moştenitorii copilului pot continua acţiunea pornită de acesta.
Situaţii: copilul nu are capacitate de exerciţiu – acţiunea se
introduce, în numele copilului, de către mama lui, chiar dacă aceasta este
minoră; în lipsa acesteia, de către reprezentantul său legal; copilul are
capacitate de exerciţiu restrânsă – poate introduce acţiunea singur, fără a
avea nevoie de vreo încuviinţare; copilul are capacitate de exerciţiu deplină –
introduce singur acţiunea; copilul adoptat poate introduce acţiunea.
Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată, iar dacă acesta a
decedat, împotriva moştenitorilor săi. Mama sau reprezentantul legal al
copilului nu pot renunţa la acţiune.
Termen: 1 an de la naşterea copilului (regula – art. 60 C. fam.);
excepţii – art. 60 al. 2 şi 3 C. fam.
Hotărârea judecătorească prin care s-sa stabilit paternitatea din
afara căsătoriei produce efecte şi retroactiv, până la concepţia copilului,
astfel că în toată această perioadă copilul este considerat ca fiind al tatălui.

ADOPŢIA

Definiţie. Adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor

copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum
şi rudenia între copil şi rudele adoptatorului.

291
 Caracterele generale ale adopţiei
1) Adopţia se face în interesul adoptatului.
2) Adopţia este un act solemn – consimţământul necesar în vederea
adopţiei se poate da numai în forma autentică prevăzută de lege; adopţia se
încuviinţează numai de către instituţia judecătorească competentă.
Cerinţele încheierii adopţiei:
- condiţiile de fond;
- lipsa impedimentelor la adopţie;
- condiţiile de formă.
A) Condiţiile de fond ale adopţiei

1. Consimţământul la adopţie: a) consimţământul celui care

adoptă; b) consimţământul soţului celui care adoptă; c) consimţământul
părinţilor fireşti ai celui ce urmează a fi adoptat; d) consimţământul cerut în
cazul copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească; e) consimţământul celui ce
urmează a fi adoptat.
2. Cel care adoptă trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
3. Diferenţa de vârstă între cel care adoptă şi cel ce urmează a fi
adoptat să fie de cel puţin 18 ani.
4. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor (să nu fi dobândit
capacitate deplină de exerciţiu).
5. Adopţia să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi
adoptat.
6. Atestatul comisiei pentru protecţia copilului.
7. Avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului.
8. Încredinţarea copilului în vederea adopţiei persoanei sau
familiei care doreşte să-l adopte.
9. Pot fi adoptaţi doar copii care se află în evidenţa Comitetului
Român pentru Adopţii.
10. Confirmarea cererii de adopţie de către Comitetul Român pentru
Adopţii.

B) Lipsa impedimentelor la adopţie – împrejurări care opresc

încheierea adopţiei:
1. Impedimentul rezultând din rudenia firească în linie dreaptă de
gradul întâi şi cea în linie colaterală de gradul al doilea.

292
 2. Impedimentul rezultând din calitatea de soţ.
3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară.
4. Impedimentul adoptării soţilor de către aceeaşi persoană sau
familie.

C) Condiţiile de formă – se referă la forma actelor juridice ale

părţilor exprimate în forma prevăzută de lege şi la procedura adopţiei.
Actele părţilor sunt:
1. Declaraţia de adopţie – consimţământ în formă autentică, exprimat
personal sau prin mandat cu procură specială, separat de către fiecare
persoană interesată.
2. Acte necesare adopţiei: acte de stare civilă, vize, certificate de
cazier, certificate medicale etc.
3. Judecătoria competentă – art. 15 al. 1 din OUG nr. 25/1997:
tribunalul în raza căruia domiciliază copilul ce urmează a fi adoptat, care
verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă şi lipsa impedimentelor
la căsătorie.

Efectele adopţiei
1. Naşterea legăturilor de rudenie – stabilirea filiaţiei între cel care
adoptă şi adoptat, precum şi naşterea rudeniei civile între adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă
parte.
Filiaţia şi rudenia din adopţie sunt asimilate cu filiaţia şi rudenia
firească.
În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi
părinţii săi naturali încetează. Se menţine totuşi impedimentul la căsătorie
ce rezultă din rudenia firească.
2. Trecerea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti la adoptator – atât
cele privitoare la persoana copilului, cât şi cele privitoare la bunurile
acestuia.
3. Numele de familie al adoptatului – prin adopţie, copilul
dobândeşte numele adoptatorului, numele unuia dintre adoptatori stabilit de
comun acord sau prin hotărâre judecătorească etc.
4. Domiciliul şi locuinţa adoptatului: adoptatul major – acolo unde,
prin voinţa sa, în condiţiile legii, şi-a stabilit locuinţa statornică şi
principală; adoptatul minor – la părinţii adoptatori.
293
 5. Cetăţenia adoptatului – adoptatul dobândeşte cetăţenia română
prin adopţia sa de către cetăţeni români; pierde cetăţenia română prin
adopţia sa de către persoane fără cetăţenie română; prin schimbarea
cetăţeniei adoptatorului, dobândeşte cetăţenia acestuia.

Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei

A. Desfiinţarea adopţiei. Nulitatea adopţiei este sancţiunea care
intervine în situaţia nerespectării cerinţelor impuse de lege pentru
încheierea adopţiei.
Nulitatea adopţiei poate fi absolută sau relativă, în raport de natura
interesului ocrotit prin norma juridică încălcată.
Nulitatea produce efecte retroactive, cu privire la: filiaţie şi rudenie,
drepturi şi îndatoriri părinteşti, numele fostului adoptat, domiciliul şi
locuinţa acestuia, obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator,
cetăţenie, suprimarea impedimentelor la căsătorie.
Indiferent de felul nulităţii invocate, competenţa de soluţionare a
acţiunii revine în prima instanţă tribunalelor.
B. Desfacerea adopţiei. Este sancţiunea aplicabilă în cazul în care
adopţia nu mai este în interesul superior al adoptatului minor, apreciat atât
în sens moral, cât şi material. Competenţa aparţine tribunalului în a cărui
rază teritorială se găseşte domiciliul copilului. Efectele desfacerii adopţiei
se produc doar pentru viitor. Desfacerea adopţiei nu produce efecte asupra
cetăţeniei adoptatului major.

Situaţia legală a copilului

Definiţie: ansamblul normelor juridice care guvernează drepturile
personale şi patrimoniale de care se bucură copilul a cărui filiaţie a fost
stabilită.
Codul familiei reglementează situaţia legală a copilului în art. 62-65.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti – art. 101 şi 102 C. fam. – cu
privire la persoana copilului şi la bunurile acestuia.
A) Cu privire la persoana copilului minor:
1) Dreptul şi îndatoririle părinţilor de a creşte copilul.
2) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică
a copilului.
3) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de educarea copilului.

294
 4) Dreptul şi obligaţia de a îngriji de învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului.
5) Paza şi supravegherea copilului - au ca obiect apărarea copilului de
orice primejdie care l-ar putea ameninţa în existenţa sau sănătatea lui.
6) Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil – de convingere sau
disciplinare.
7) Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l
ţine fără drept.
8) Dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea
adopţiei – părinţii fireşti.
9) Dreptul de a avea legături personale cu copilul.
10) Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copilului.
11) Dreptul de a stabili locuinţa copilului.
B) Cu privire la bunurile copilului minor:
1) Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului.
2) Dreptul şi îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori
de a-i încuviinţa aceste acte.

SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

1. Numele
- dacă părinţii au nume comune, copilul ia, la naştere, numele de
familie comun al părinţilor săi;
- dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul dobândeşte
numele de familie al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite, după cum
se învoiesc părinţii. Numele astfel stabilit se declară la serviciul de stare
civilă, o dată cu naşterea copilului. În lipsa învoielii, hotărăşte autoritatea
tutelară.
2. Cetăţenia
A. Dobândirea cetăţeniei
Cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, adopţie, la cerere.
a) prin naştere: când ambii părinţi sunt cetăţeni români, indiferent
unde s-a născut copilul; unul dintre părinţi este cetăţean român, indiferent
unde s-a născut copilul; copilul născut din părinţi necunoscuţi, găsit pe
teritoriul român;
295
 b) prin repatriere – copilul minor al repatriatului dobândeşte
cetăţenia română pe data redobândirii acesteia de către părintele său
repatriat, în afară de cazul când domiciliază cu celălalt părinte în străinătate;
c) prin adopţie – copilul minor, dacă cel puţin unul din soţii care
adoptă este cetăţean român;
d) prin acordare la cerere – copilul minor, născut din cetăţeni străini
sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română dacă domiciliază pe
teritoriul statului român cu cel puţin unul din părinţi, iar acesta dobândeşte
cetăţenia română.
B. Pierderea cetăţeniei
Dacă părinţii fireşti pierd cetăţenia română:
- prin retragere – nici un efect asupra cetăţeniei copilului minor;
- prin renunţare – nici un efect asupra cetăţeniei copilului minor;
- copilul găsit pe teritoriul statului român pierde cetăţenia română
dacă, mai înainte de a împlini 18 ani, şi-a stabilit filiaţia faţă de ambii
părinţi cetăţeni străini;
- copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde
cetăţenia română în condiţiile legii.
În cazul copilului cetăţean străin sau fără cetăţenie care a dobândit
cetăţenia română prin adopţie, se fac următoarele distincţii:
- în cazul nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit 18
ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă nu
domiciliază în ţară;
- în cazul desfacerii adopţiei – pierde cetăţenia română pe data
desfacerii adopţiei, dacă nu domiciliază în ţară.

SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

1. Numele. Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită
are aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie, atât fără de părinţi, cât
şi faţă de rudele acestora – asimilare a copilului din afara căsătoriei cu
copilul din căsătorie.
Întâlnim anumite aspecte particulare în ceea ce priveşte numele (art.
64 C. fam.): a) copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de un singur părinte –
dobândeşte numele de familie al acestuia; b) copilul îşi stabileşte filiaţia în
mod succesiv faţă de ambii părinţi – numele de familie al părintelui faţă de

296
care şi-a stabilit mai întâi filiaţia; încuviinţarea de către instanţă să poarte
numele celui de-al doilea părinte – acţiune imprescriptibilă.
2. Cetăţenia: idem ca şi pentru copilul din căsătorie.

OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

1. Noţiune şi fundament
Obligaţia de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane
de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului, inclusiv satisfacerea
nevoilor spirituale, precum şi, în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor
faţă de copiii lor minori, mijloacele pentru educare, învăţătură şi pregătire
profesională.
Obligaţia de întreţinere se fundamentează pe sentimentele de
solidaritate şi întrajutorare, pe prietenia şi afecţiunea care caracterizează
relaţiile de familie şi regulile de convieţuire socială.

2. Caractere juridice
- legal – este prevăzută imperativ de lege;
- personal – este reglementată numai între anumite categorii de per-
soane; este inaccesibilă, netransmisibilă, insesizabilă, exceptată de la regula
compensaţiei legale, nu poate face obiectul acţiunii oblice;
- reciproc – între: 1) soţ şi soţie; 2) părinţi şi copii; 3) bunici şi nepoţi;
4) străbunici şi strănepoţi; 5) fraţi şi surori; 6) adoptator şi rudele acestuia,
pe de o parte, şi adoptat şi rudele acestuia, pe de altă parte;
- succesiv – se execută prin prestaţii succesive;
- divizibil – atât activ, cât şi pasiv.
3. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere
A. Categorii de persoane – art. 86 C. fam.:
1) între soţ şi soţie;
2) între părinţi şi copii – din căsătorie sau din afara căsătoriei;
3) între adoptator şi adoptaţi;
4) între bunici şi nepoţi;
5) între străbunici şi strănepoţi;
6) între fraţi şi surori.
B. Alte persoane prevăzute de lege:
1) între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ;

297
 2) între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfiinţată, dar la a cărei
încheiere cel puţin unul dintre ei a fost de bună-credinţă; are dreptul la
întreţinere numai soţul de bună-credinţă;
3) cel care a luat spre creştere un copil, fără a întocmi formele cerute
pentru adopţie, are obligaţia de întreţinere faţă de acel copil;
4) soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ are
obligaţia de întreţinere faţă de acel copil;
5) copilul astfel întreţinut timp de 10 ani are obligaţia de a-l întreţine
pe părintele vitreg;
6) moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui
minor sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat acestuia întreţinere, faţă
de acel minor.
4. Ordinea în care se datorează întreţinerea
A) Conform art. 89 C. fam., obligaţia de întreţinere operează în
următoarea ordine:
1) Soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi.
2) Descendentul este obligat la întreţinerea înaintea ascendentului;
dacă sunt mai mulţi descendenţi şi mai mulţi ascendenţi, cel în grad de
rudenie mai apropiată datorează întreţinerea înaintea celui mai îndepărtat.
3) Adoptatorul datorează întreţinerea înaintea părinţilor fireşti.
4) Fraţii şi surorile îşi datorează întreţinerea după părinţi, însă
înaintea bunicilor.
B) Ordinea în care se datorează întreţinere de către celelalte persoane
anume prevăzute de lege: în condiţiile art. 24 al. l, 84, 87, 88, 96 C. fam.
C) Situaţia în care o persoană poate cere prestarea întreţinerii
concomitent şi în aceeaşi ordine de la mai multe persoane: în condiţiile art.
90 şi 96 C. fam.
D) Situaţia în care o persoană este obligată să presteze întreţinere, în
acelaşi timp, mai multor persoane: în condiţiile art. 92, 89 şi 91 C. fam.
5. Condiţiile în care există obligaţia de întreţinere
A) Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei de întreţinere:
• starea de nevoie, adică situaţia în care se găseşte o persoană care nu
îşi poate procura cele necesare traiului;
• incapacitatea de a munci;
• comportare corespunzătoare regulilor de convieţuire socială;
• condiţii speciale pentru unele categorii de obligaţii de întreţinere.

298
 B. Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere:
1) Existenţa mijloacelor materiale;
2) Inexistenţa unei alte persoane obligate la întreţinere înaintea sa,
potrivit ordinii stabilite de lege.
6. Obligaţia de întreţinere între soţi – art. 41 alin. 1 C. fam.
şi art. 86 alin. l teza întâi C. fam.
Constituie o aplicare a principiului potrivit căruia membrii familiei
sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material, până la
desfacerea căsătoriei.
Situaţii: soţii au locuinţă comună; soţii sunt despărţiţi în fapt; soţii
sunt în timpul procesului de divorţ; căsătoria putativă.
7. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
- Natura – este o obligaţie nouă, distinctă de cea existentă între soţi în
timpul căsătoriei.
- Condiţiile de existenţă – stare de nevoie din cauza incapacităţii de a
munci, survenită înainte sau în timpul căsătoriei etc.
- Data acordării întreţinerii – în caz de divorţ, de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii; în celelalte cazuri – de la data
introducerii cererii de chemare în judecată.
- Durata acordării – durată nedeterminată pentru soţul ce câştigă
procesul; un an de la desfacerea căsătoriei pentru soţul vinovat.
- Cuantumul întreţinerii – potrivit art. 41 al. 3 C. fam., până la 1/3 din
venitul net în muncă al celui obligat la plata ei.
- Ordinea acordării – în aceeaşi ordine ca şi soţii, adică în primul rând.
8. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii
- Reglementare şi forme – art. 86 al. 1 şi art. 107 al. 1 C. fam.; două
forme: a) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori; b) obligaţia
de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori.
- Debitorul obligaţiei legale de întreţinere – părinţii din căsătorie, din
afara căsătoriei sau adoptatori.
- Creditorul obligaţiei de întreţinere – copilul minor, din căsătorie,
din afara căsătoriei, din adopţie.

Particularităţile obligaţiei legale de întreţinere

1) Obiectul obligaţiei legale de întreţinere – complex, cuprinde
mijloace necesare traiului şi mijloace necesare pentru creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.
299
 2) Caracter – reciproc sau unilateral (în privinţa cheltuielilor pentru
educare etc.).
3) Condiţii: starea de nevoie; irelevanţa pricinii nevoii în care se află
minorul.
4) Data de la care se datorează obligaţia de întreţinere –de la data
cererii, care marchează starea de nevoie a solicitantului.
5) Cuantum – plafon maxim stabilit de art. 94 al. 3 C. fam.: până la
1/4 din câştigul din muncă pentru un copil; 1/3 pentru doi copii; 1/2 pentru
trei sau mai mulţi copii.
6) Compensarea creanţei de întreţinere – exceptată de la regula
compensaţiei legale.
7) Înţelegerile ce pot interveni între părinţi cu privire la întreţinere: în
timpul căsătoriei produc efecte fără a fi necesară intervenţia vreunui organ
al statului; în caz de divorţ – cu încuviinţarea instanţei.
8) Caracterul in solidum al obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă
de copiii lor minori.
9) Copilul care-şi continuă studiile ori desăvârşirea profesională după
împlinirea vârstei majoratului – până la terminarea studiilor şi cel mai târziu
până la vârsta de 25 de ani.
9. Alte obligaţii de întreţinere
1) Obligaţia soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt
soţ, faţă de acel copil – art. 87 C. fam.
2) Obligaţia faţă de copilul luat spre creştere, fără îndeplinirea for-
melor cerute pentru adopţie – art. 88 C. fam.
3) Obligaţia moştenitorului persoanei care a fost obligată la între-
ţinerea unui minor sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat întreţinere –
art. 96 C. fam.
4) Obligaţia de întreţinere a copilului întreţinut de către soţul pă-
rintelui său, faţă de cel care l-a întreţinut – art. 72 al. 2 C. fam.
10. Executarea întreţinerii
1) Obiectul obligaţiei de întreţinere – tot ceea ce este necesar traiului:
alimente, locuinţă, îmbrăcăminte, elemente de ordin spiritual etc.; mai
complex în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor
minori.

300
 2) Cuantumul întreţinerii – potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu
mijloacele celui care urmează a o plăti (art. 94 al. 1 C. fam.); reguli de
plafonare prevăzute de art. 94 al. 3 şi art. 41 al. 3 C. fam.
3) Modalităţi de executare – se decid de către instanţa
judecătorească: fie în natură, fie în bani, sau parte în natură şi parte în bani;
succesiv, prin prestaţii periodice (excepţie: plata unei sume globale, dacă
este în interesul creditorului).
4) Încetarea obligaţiei de întreţinere – în cazurile în care nu mai sunt
îndeplinite condiţiile generale şi speciale prevăzute de lege pentru existenţa
ei, sau prin moartea creditorului sau debitorului obligaţiei de întreţinere.
În condiţiile în care încetează starea de nevoie a creditorului
obligaţiei, încetează şi obligaţia, deoarece prestarea ei nu-şi mai găseşte
justificare.
Încetarea incapacităţii de a munci a creditorului obligaţiei, cu
excepţia cazului în care întreţinerea este acordată descendentului minor
pentru care nu se cere condiţia incapacităţii de a munci, conduce la
încetarea obligaţiei de întreţinere.
Obligaţia încetează când mijlocele debitorului obligaţiei de întreţinere
nu-i mai permit acordarea ei. Încetarea obligaţiei de întreţinere se decide în
toate situaţiile prin hotărâre judecătorească, la cererea celui interesat.
OCROTIREA MINORULUI

Ocrotirea minorului se realizează fie prin părinţi, fie prin tutore.

Minorii care să găsesc în situaţii speciale sunt ocrotiţi în cadrul măsurilor
prevăzute de lege (OUG nr. 26/1997), în cadrul adopţiei ,curatelei minorilor
şi al instanţei juridice privind minorul interzis.
A. Ocrotirea părintească
1) Noţiune – ansamblul drepturilor şi îndatoririlor ce revin părinţilor
faţă de copiii lor minori, cu privire la persoana minorului şi cu privire la
bunurile minorului.
a) faţă de persoana minorului: dreptul şi îndatorirea de a creşte
minorul; dreptul de a lua anumite măsuri faţă de minor; dreptul de a cere
înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ţine fără drept; dreptul de
a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea adopţiei;
b) faţă de bunurile minorului:
- dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului;
- dreptul de a reprezenta pe minor în actele civile sau de a-i încuviinţa
aceste acte.
2) Durata – pe tot timpul minorităţii, chiar dacă minorul este pus sub
interdicţie; încetează în privinţa minorului care se căsătoreşte, deoarece
acesta dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
301
 3) Principiile ocrotirii minorului prin părinţi:
- exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti numai
în interesul minorului;
- sub îndrumarea şi controlul efectiv şi continuu al Autorităţii Tute-
lare;
- principiul independenţei patrimoniale a minorului şi a părinţilor săi;
- asimilarea condiţiei juridice a copilului din afara căsătoriei cu cea a
copilului din căsătorie;
- principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti.
4) Copiii cu privire la care există ocrotirea părintească – din
căsătorie, din afara căsătoriei, adoptaţi.
5) Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte
Situaţii: - moartea unuia dintre părinţi;
- decăderea unui părinte din drepturile părinteşti;
- punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi;
- unul dintre părinţi este în imposibilitate, din orice împrejurare, de
a-şi manifesta voinţa: dispariţia unui părinte; contrarietatea de interese între
minor şi unul dintre părinţi;
- împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul
minorului;
- condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.
6) Cazurile în care ocrotirea părintească nu revine, în mod egal sau
numai în parte, părinţilor:
a) Ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinţi în
următoarele situaţii:
• desfacerea căsătoriei prin divorţ;
• desfiinţarea căsătoriei;
• încredinţarea copilului din afara căsătoriei.
b) Ocrotirea părintească revine numai în parte părinţilor:
• desfacerea căsătoriei prin divorţ;
• desfiinţarea căsătoriei;
• încredinţarea copilului din afara căsătoriei;
• încredinţarea copilului din căsătorie.
7. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în cazul divor-
ţului
- Copilul a fost încredinţat la divorţ unuia dintre părinţi – părintele
căruia i-a fost încredinţat exercită aceste drepturi şi îndatoriri cu privire la
persoana şi bunurile copilului.
- Copilul a fost încredinţat la divorţ unei a treia persoane sau unei
instituţii de ocrotire – părinţii păstrează dreptul de a avea legături personale
cu copilul, dreptul de a consimţi la adopţia copilului, dreptul şi îndatorirea
de a creşte copilul, dreptul de administrare a bunurilor acestuia etc.
302
 8. Soluţionarea neînţelegerilor privitoare la exerciţiul drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti:
- de către Autoritatea tutelară;
- de către instanţa judecătorească: cu privire la întinderea obligaţiei de
întreţinere, la contribuţia fiecăruia la cheltuielile de creştere, educare etc.,
încredinţarea minorului, locuinţa copilului minor etc.
9. Autoritatea tutelară şi ocrotirea părintească – atribuţii: organ de
control şi îndrumare; organ de decizie; organ de sesizare; participarea în
procesele civile privind încredinţarea minorului în cazul divorţului, al
căsătoriei putative, stabilirea locuinţei minorului, stabilirea obligaţiei de
întreţinere etc.
10. Atribuţiile instanţei judecătoreşti şi cele ale procurorului privind
ocrotirea părintească:
a) instanţa, la cerere sau din oficiu, decide cu privire la:
• încredinţarea minorului;
• stabilirea obligaţiei de întreţinere;
• încuviinţarea cu privire la numele şi domiciliul minorului;
• decăderea din drepturile părinteşti, redarea exerciţiului drepturilor
părinteşti etc.;
b) procurorul poate interveni în orice fază a procesului, pentru
ocrotirea interesului superior al copilului.
11. Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti
Sancţiunile ce se pot aplica părinţilor în cazul în care nu îşi
îndeplinesc obligaţiile se clasifică, fie după gravitatea lor, în sancţiuni de
natură penală, administrativă ori civilă sau de dreptul familiei, fie după cum
ele intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana
minorului, ori cu privire la bunurile acestuia.

B. Tutela şi curatela minorului

a. Tutela minorului
1. Noţiune – reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care se
înfăptuieşte ocrotirea minorului când acesta este lipsit de ocrotire
părintească.
2. Caractere generale – conform art. 114 şi 123 C. fam., tutela se
exercită în interesul exclusiv al minorului; este o sarcină socială obligatorie,
personală şi gratuită.
3. Deschiderea tutelei – cazuri: ambii părinţi sunt morţi, declaraţi
morţi, necunoscuţi, dispăruţi, decăzuţi din drepturile părinteşti ori puşi sub
interdicţie; numire tutori – de către Autoritatea Tutelară, chiar atunci când
instituirea tutelei se decide de către instanţa judecătorească; - excluderi şi
refuzul sarcinii de a fi tutore – art. 117 şi 118 C. fam.
303
 4. Drepturile şi îndatoririle tutorelui – cu privire la persoana
minorului (acelaşi conţinut ca şi cele părinteşti) şi cu privire la bunurile
minorului (reprezentare în acte juridice pentru minorul în vârstă de până la
14 ani, încuviinţare acte dacă are vârstă de 14-18 ani).
5. Încetarea tutelei – cazuri de încetare a tutelei: prin ajungerea
minorului la majorat; prin încetarea motivelor care au determinat instituirea
acesteia; obligaţia tutorelui la încetarea tutelei – efectuarea socotelilor şi a
predării bunurilor minorului
6. Atribuţiile autorităţii tutelare în legătură cu tutela: deschidere
tutelă, numire tutore etc.
b. Curatela minorului
1. Noţiune – instituţie de ocrotire juridică a intereselor unei persoane
care poate fi capabilă, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ori lipsită de
capacitate de exerciţiu.
2. Curatorul se numeşte în următoarele situaţii:
- contrarietate de interese între părinte, ori tutore, şi minor;
- când, din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este
împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o
reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează;
- când, până la numirea tutorelui unui minor neinterzis, este nevoie de
timp şi se impune luarea unor măsuri provizorii;
- până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a unui minor
lipsit de ocrotire părintească.
3. Drepturile şi îndatoririle tutorelui, încetarea tutelei, atribuţiile
autorităţii tutelare – la fel ca şi în cazul tutelei.
c. Minorul interzis
Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din
cauza alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. Pot
fi puşi sub interdicţie şi minorii ( art. 142 C. fam.). Potrivit art. 150 C. fam.,
minorul care, la data punerii sub interdicţie, se află sub ocrotirea părinţilor
va rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se
numi un tutore; în cazul în care minorul se găseşte sub tutelă la data punerii
sub interdicţie, autoritatea tutelară poate decide menţinerea acelui tutore.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Adrian Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, 2000.
2. Adrian Pricopi, Rudenia în dreptul român, Editura Lumina Lex, 2000.
3. Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, Bucureşti, 1996.
4. * * Codul familiei.
5. * * Codul de procedură civilă.

304