Sunteți pe pagina 1din 37

DISCIPLINE OBLIGATORII

DREPT ROMAN

Conf.univ.dr. ŞTEFAN COCOŞ

Obiective
Cursul Drept roman îşi propune să asigure cunoaşterea de către
studenţi a evoluţiei principalelor aspecte privind apariţia şi evoluţia
instituţiilor dreptului privat roman, printre care: izvoarele dreptului
roman; procedura civilă în dreptul roman; persoanele; drepturile reale;
succesiunile; obligaţiile; izvoarele obligaţiilor.

SEMESTRUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Caracterizare generală a dreptului roman


1. Definiţia dreptului roman
Dreptul, în sensul general şi totodată tehnic al cuvântului,
constituie ansamblul normelor de conduită obligatorie, deci instituite ori
sancţionate de către stat, care reglementează raporturile dintre membrii
unei colectivităţi. Aplicând această definiţie dreptului roman se poate
spune că el cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite şi
sancţionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem de vast şi
complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice aflate într-un
proces continuu de transformare şi intercondiţionare (E. Molcuţ, D. Oan-
cea, Drept roman, 1995, Bucureşti, p. 5).
2. Obiectul dreptului roman
Cursul de faţă are ca obiect prezentarea apariţiei şi evoluţiei
instituţiilor dreptului privat roman, şi nu a întregii materii a dreptului
roman.

13
Dreptul roman, ca ansamblu de norme de conduită instituite ori
sancţionate de statul roman, era împărţit în conformitate cu concepţia
romană în drept public şi drept privat. Astfel, jurisconsultul Ulpian
arată criteriul de distincţie între dreptul public şi dreptul privat:
„dreptul public este acela care priveşte organizarea statului roman, iar
dreptul privat, interesul particularilor”.
3. Însemnătatea dreptului roman
Dreptul roman prezintă o deosebită însemnătate, deoarece el
constituie fundamentul pe care s-a clădit sistemul juridic. Cu toate că
dreptul roman nu mai este în vigoare, noţiunile şi principiile sale,
care s-au perpetuat de peste două mii de ani până astăzi, sunt perfect
aplicabile. Deci, el nu a rămas un simplu document arheologic, aşa
cum este cazul altor legislaţii din Antichitate, ci a trăit o viaţă
proprie, a depăşit sub aspectul formei sale limitele societăţii care l-a
generat şi a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai
târziu (E. Molcuţ, Drept privat roman, Universitatea Creştină
D.Cantemir, Bucureşti, 1994).
4. Diviziunile dreptului roman
După cum rezultă din textul lui Ulpian citat anterior, dreptul
roman se divide în dreptul public şi dreptul privat.
Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care
reglementează organizarea statului, pe de o parte, iar pe de alta,
reglementează relaţiile dintre stat şi persoanele particulare.
Dreptul privat este acel ansamblu de norme juridice care
reglementează relaţiile dintre persoanele particulare. La rândul său,
dreptul privat se subdivide în trei părţi: ius civile, ius gentium şi ius
naturae sau ius naturale.

II. Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman


1. Perioada prestatală
După tradiţie, şi conform cercetărilor istorice, Roma ar fi fost
fondată la anul 754 ori 753 î.e.n., de către cei doi fraţi legendari
Romulus şi Remus.
Organizarea privată a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea
a trei triburi, fiecare având un senat de o sută de membri, o armată
pedestră de o mie de oameni şi o cavalerie de o sută de oameni. Astfel,
14
conducerea socială era exercitată de către patricieni, iar hotărârile erau
adoptate de către adunarea poporului, împărţită în ginţi, curii şi triburi.
Organele prestatale ce realizau această conducere erau: comitia
curiata, ca adunare a poporului roman la care plebeii nu aveau acces
pentru că nu erau organizaţi în ginţi; alt organ de conducere era regele
– rex, ales de comitia curiata cu atribute militare, religioase şi
judecătoreşti limitate; în sfârşit, senatul era format, în urma fuziunii
senatelor celor trei triburi, din 300 de membri şi confirma alegerea
regelui şi hotărârile adunării curiate.
2. Întemeierea statului roman
Pe la sfârşitul secolului VI î.e.n., în urma reformei complexe a
lui Servius Tullius, a fost întemeiat statul roman ca formă de
organizare politică. El a împărţit teritoriul Romei, cu excepţia
Capitolului şi Aventinului, în patru tribus sau regiuni numite:
Suburama, Esquiliana, Collina şi Palatina.
Statul roman a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare din
punctul de vedere al formelor sale de organizare. Mai întâi, acesta a
evoluat în perioada regalităţii, cuprinsă de la mijlocul secolului VI
î.e.n. până în anul 509 î.e.n., o dată cu alungarea ultimului rege şi
trecerea la republică.
Perioada republicii a durat de la 509 î.e.n. până în anul 27 î.e.n.,
când împăratul Augustus a fondat monarhia.
Perioada monarhiei sau a imperiului a evoluat în două etape,
respectiv Principatul între anii 27 î.e.n. şi 284 e.n., prima, şi domi-
natul, a doua, între anii 284 e.n. şi 565 e.n.
În continuare vom aborda periodizarea istorică a statului roman
în ordinea prezentată.
3. Perioada regalităţii
În ceea ce priveşte organizarea statului, o dată cu întemeierea sa,
au fost preluate organele de conducere a societăţii romane din
perioada prestatală, respectiv rex-regele, senatul şi comitia centuriata
creată prin reforma lui Servius Tullius.
4. Perioada republicii
Republica romană cunoaşte în această perioadă o dezvoltare
rapidă din punct de vedere social şi economic. Roma îşi extinde
cuceririle printr-o politică de permanentă expansiune, devenind după
15
războaiele punice singura stăpână a bazinului mediteranean. Astfel de
cuceriri au fost posibile datorită unei armate puternice pe care romanii
au creat-o special în acest scop. Drept urmare a războaielor de
cucerire, la Roma se concentrează un număr tot mai mare de sclavi, pe
a căror muncă începe să se bazeze întreaga producţie de bunuri a
societăţii.
În acest context, viaţa socială se caracterizează prin confruntarea
între patricieni şi plebei, conflict întreţinut de condiţiile discriminatorii
impuse celor din urmă din punct de vedere atât politic, cât şi
economic.
Chiar dacă plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor,
ca, de exemplu, accesul la comitia centuriata, în celelalte domenii,
respectiv cele administrativ, religios şi jurisdicţional continuau să fie
excluşi. De asemenea, ager publicus era exploatat în exclusivitate tot
de către patricieni. Aceste cauze au determinat ca după o luptă de
secole plebeii să obţină anumite reforme, ca, de pildă, cea a fraţilor
Gracchi sau Legea celor XII Table.
Către sfârşitul republicii, când dezvoltarea economică marchează
un avânt nemaiîntâlnit până atunci, societatea romană trece prin mutaţii
profunde care determină restructurarea categoriilor sociale, iar distincţia
binecunoscută între patricieni şi plebei începe să se estompeze. Astfel,
apar noi categorii derivate din patricieni ori plebei, respectiv cavalerii şi
nobilii.
Cavalerii erau cei îmbogăţiţi în urma comerţului cu sclavi, a
celui maritim, prin arendarea impozitelor şi a lui ager publicus, prin
arendarea minelor statului şi aprovizionările militare. Ei aveau anu-
mite semne distinctive, respectiv dreptul de a purta un inel de aur şi de
a avea locuri rezervate la teatru (C.St. Tomulescu, Manual de drept
privat roman, Bucureşti, 1958, p. 19).
Nobilii erau cei care deţinuseră o magistratură curulă ori
descendenţii lor. Nobilimea era formată şi din familii de plebei care au
ajuns nobili prin faptul îndeplinirii unei magistraturi curule. Alte
categorii sociale în această perioadă erau formate din proletari şi sclavi.
Termenul de proletar apare de timpuriu în limba latină. Legea
celor XII Table îl cunoştea, iar conform tradiţiei, regele Servius Tullius
îi exclusese pe proletari de la serviciul public şi militar. Proletar era
omul sărac care nu avea decât copii – proles. La sfârşitul republicii,
drept consecinţă a legii grânelor, promisă de Caius Gracchus, lege prin
care statul era obligat să procure în condiţii ieftine grâu pentru săraci,

16
proprietarii devin cetăţeni săraci care nu aveau nici un mijloc de
subzistenţă decât ajutorul acordat de către stat.
Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de
libertate, nefiind persoane. Sclavia, din forma sa patriarhală, spre
sfârşitul republicii, devine clasică, constituind de fapt baza economică
a sistemului sclavagist.
În perioada republicii, organele de exercitare a puterii politice au
fost în parte preluate din perioada anterioară, dar acum dispare regele
şi apar magistraţii, care se adaugă adunărilor poporului şi senatului.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau
judiciare. Ele se concretizau în patru categorii de adunări, respectiv:
comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis şi comitia tributa
(E. Molcuţ, op.cit., p. 30).
Comitia curiata îşi pierde din prerogativele avute în perioadele
anterioare şi rolul său devine tot mai limitat în conducerea politică a
societăţii romane. Ea îşi exercita atribuţii în materia dreptului privat
legate de anumite instituţii juridice, ca testamentul sau adrogaţiunea.
Comitia centuriata cunoaşte în această perioadă o transformare
structurală determinată de cenzura lui Appius Claudius, pe de o parte,
şi de o reformă din anul 220 î.e.n., pe de alta.
Cenzorul Appius Claudius, la 312 î.e.n., a admis ca şi cei care
aveau avere mobiliară, adică metal constând în aramă, aur, argint, să
poată face parte dintr-una din cele cinci categorii ale adunării centu-
riate şi nu numai cei care deţineau avere imobiliară.
Prin reforma din anul 220 î.e.n., numărul centuriilor s-a mărit,
mărindu-se astfel şi numărul celor care participau la vot. De aceea se
consideră această reformă ca o victorie obţinută de micii proprietari de
pământ.
Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la început
adopta hotărâri obligatorii numai pentru plebei. În urma legii Horten-
sia din sec. III î.e.n., hotărârile acestor adunări devin obligatorii pentru
toţi cetăţenii, deci şi pentru patricieni, şi astfel ele se transformă în
comitia tributa.
Comitia tributa a apărut o dată cu transformarea vechii adunări a
plebei într-o adunare în care hotărârile au devenit obligatorii şi pentru
patricienii repartizaţi după cartierul în care locuiau şi care astfel
dobândiseră dreptul de vot în adunarea plebei. Aceasta era consecinţa
împărţirii cetăţenilor, deci şi a plebei, la Roma, în patru triburi sau
cartiere urbane şi în 17 cartiere rurale cuprinzând pe cei ce locuiau în
împrejurimile Romei.
17
Senatul, în această perioadă, a dobândit un rol important în
conducerea politică a societăţii romane şi chiar dacă nu avea dreptul să
elaboreze legi, el trebuia să le confirme pe cele votate de adunările
poporului. În acest fel, el supraveghea respectarea vechilor tradiţii şi
moravuri ale poporului roman.
La început, consulii erau cei care îi numeau pe senatori dintre
patricieni. Mai târziu, senatorii au încetat de a fi în mod exclusiv
patricieni, dobândind această demnitate toţi aceia care au deţinut
anterior o magistratură curulă, printre care puteau fi şi plebei, de când
dobândiseră dreptul la magistratură. În cele din urmă, cenzorii erau cei
care au primit dreptul să numească senatori.
Magistraţii erau înalţi funcţionari de stat care deţineau atribuţii
importante din punct de vedere administrativ şi jurisdicţional. În
mâinile lor erau concentrată şi puterea militară. Erau aleşi pe o
perioadă limitată, de regulă, un an. Puterea lor se exercita prin două
importante atribute, denumite potestas şi imperium.
Magistraţii superiori, consulii deţineau puterea civilă supremă,
dar şi conducerea armatei. Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau
ca atribuţie principală administrarea justiţiei, cu preponderenţă cea
civilă. De fapt, aceştia nu judecau, ci doar organizau instanţa. În anul
242 î.e.n. apare preotul peregrin, care are ca atribuţie organizarea
proceselor dintre cetăţeni şi peregrini.
Altă categorie de magistraţi era cenzorul. El avea sarcina de a se
ocupa de cens – recensământ, adică să evalueze periodic din cinci în
cinci ani averea cetăţenilor şi să înscrie toate perioadele pe listele
censului.
Edilii curuli erau magistraţii care supravegheau organizarea şi
funcţionarea pieţelor, se ocupau de aprovizionarea oraşului şi aveau
atribuţii jurisdicţionale în ceea ce priveşte vânzarea vitelor şi sclavilor,
care se făceau în pieţele publice.
Questorii erau funcţionarii care administrau tezaurul public,
arhivele statului şi se ocupau cu vânzarea prăzii de război.
Tribunii plebei au jucat un rol de o mare însemnătate în viaţa
statului roman, căci, pentru apărarea intereselor plebeilor, aveau dreptul
de a se opune actelor magistraţilor prin veto. Nu se puteau însă împotrivi
astfel actelor cenzorilor şi dictatorilor, cât şi hotărârilor senatului.
În cazuri deosebite, de excepţie, cum erau războaiele, răscoalele
etc., conducerea statului era încredinţată unui dictator, căruia nimeni
nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire excepţională pe un
termen limitat, respectiv pe şase luni.
18
5. Perioada monarhiei
Perioada monarhiei sau a imperiului se împarte în două etape
succesive, respectiv principatul şi dominatul sau monarhia absolută.
Principatul
Această perioadă a debutat cu tentativa lui Caesar de a instaura o
monarhie făţişă, tentativă ce nu a avut reuşită. În această perioadă,
structura societăţii romane s-a menţinut în mare parte, dar s-a polarizat
prin creşterea diferenţelor dintre bogaţi – honestiores şi săraci –
humiliores.
În perioada principatului, organele politice de conducere în
statul roman sunt împăratul, senatul şi magistraturile.
Dominatul
Ultima etapă a monarhiei, dominatul sau monarhia absolută, a
reprezentat o formă făţişă de absolutism.
Forma de stat instaurată era o monarhie absolută de drept divin
în care împăratul nu mai era considerat principes, primul între
cetăţeni, ci mai presus de oameni – dominus et deus, având puteri
supranaturale.
6. Epocile dreptului roman
Periodizarea istorică a statului roman trebuie coroborată cu o
periodizare a dreptului roman dată fiind strânsa legătură dintre
organizarea politică a societăţii sub forma statului şi ansamblul
normelor de conduită care se aplicau în relaţiile dintre oameni sub
forma dreptului. Numai astfel se pot înţelege condiţiile în care au
apărut şi s-au dezvoltat instituţiile juridice, modul în care acestea au
evoluat de-a lungul a 1300 de ani. De aceea în mod convenţional, dar
ţinând seama şi de realitatea istorică concretă, marea majoritate a
romaniştilor au periodizat dreptul roman în trei epoci, care urmează o
succesiune logică şi totodată cronologică, respectiv epoca veche,
epoca clasică şi epoca postclasică.
Prima perioadă a dreptului roman, respectiv epoca veche începe
din momentul întemeierii statului şi durează de-a lungul perioadei
regalităţii până spre sfârşitul republicii, respectiv jumătatea secolului
VI î.e.n. până în anul 27 î.e.n.
A doua perioadă a dreptului roman, respectiv epoca clasică
durează de-a lungul perioadei principatului de la 27 î.e.n. până la 284,
an în care începe domnia împăratului Diocletian.
19
A treia perioadă a dreptului roman, respectiv epoca postclasică a
durat de-a lungul perioadei dominatului de la anul 284 e.n. până la 565.

I. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN


Caracterizare generală a izvoarelor dreptului roman
Pornind de la definiţia şi analiza terminologiei privind izvoarele
de drept, romaniştii au ajuns la concluzia unanimă că acestea prezintă
mai multe accepţiuni, respectiv cea în sens material, cea în sens
documentar şi, în fine, cea în sens formal, care de fapt va constitui
obiectul nostru de cercetare.
Obiceiul
Obiceiul sau cutuma constituie cel mai vechi izvor al dreptului
roman şi s-a format în procesul destrămării societăţii prestatale. El a
existat în societatea gentilică, dar conţinutul său avea un caracter
moral, iar nu juridic. Era bazat pe vechi şi puternice tradiţii şi avea
rolul de a menţine ordinea în comunitate.
Legea
Legea este în general definită ca o hotărâre a poporului care
devenea normă obligatorie, dar ea poate fi definită şi ca o convenţie
între două persoane, cu sens de contract.
Edictele magistraţilor; dreptul pretorian
Magistraţii aveau un drept numit ius edicendi, în virtutea căruia
puteau ca la intrarea în funcţie să emită un edict, adică un act prin care
făceau cunoscut populaţiei programul activităţii lor pentru perioada
cât urmau să exercite această magistratură. La început, edictele erau
rostite în faţa poporului adunat cu această ocazie, dar mai târziu au
fost scrise pe table de lemn albe numite album şi afişate în forum
pentru a fi aduse astfel la cunoştinţa tuturor cetăţenilor.
Cu trecerea timpului, dreptul civil şi dreptul pretorian s-au
apropiat unul de altul şi dacă la sfârşitul dreptului vechi şi începutul
celui clasic erau net distincte, în vremea lui Justinian instituţiile
juridice noi nu sunt decât rezultatul fuziunii dreptului civil cu cel
pretorian, proces care deci începuse cu mult timp înainte de Justinian.

20
Jurisprudenţa
Jurisprudenţa era ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi –
iuris prudentes, iuris consulti, prin interpretarea dispoziţiilor
normative cuprinse în legi (E. Molcuţ, op. cit., p. 55).
Senatusconsultele
Senatul nu a fost de la început un organ legislativ, ci el a devenit
astfel în mod treptat, prin măsurile luate de împăraţi în perioada de
trecere de la principat la dominat. Acesta a atribuit senatului puteri
legislative care cu mult înainte fuseseră exercitate de adunările
poporului.
Constituţiile imperiale
Începând cu împăratul Hadrianus, constituţiile imperiale –
constitutiones principis au dobândit putere obligatorie, devenind astfel
izvoare de drept.
Constituţiile imperiale au fost de patru categorii: edicta,
mandata, decreta şi rescripta.
Codificarea dreptului roman
1. Încercările de codificare înainte de Justinian
Tendinţa către sistematizare a existat permanent până la
Justinian, prin încercări repetate întreprinse, pe de o parte, de către
persoane particulare, iar pe de alta, de către însuşi statul roman.
Aceste condificări au fost: Codex Gregorianus, Codex
Hermogenianus şi Codex Theodosianus.
2. Legislaţia lui Justinian
Opera legislativă a lui Justinian este formată din patru lucrări
fundamentale, respectiv Codex, Digesta, Institutiones şi Novelae.

II. PROCEDURA CIVILĂ ÎN DREPTUL ROMAN


1. Caracterizare generală a procedurii civile romane
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care
reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate,
moştenire şi valorificarea drepturilor de creanţă (E. Molcuţ, D. Oancea,
op.cit., p. 59).
21
Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară se caracte-
rizează prin desfăşurarea procesului în două etape, respectiv in iure –
în faţa magistratului şi in iudicio – în faţa judecătorului.
Procedura extraordinară se deosebea pe primele două prin lipsa
celor două etape, desfăşurarea procesului făcându-se în faţa unei
singure persoane.
2. Procedura legisacţiunilor: legis actiones
Caractere generale
Gaius explică astfel termenul de legis actiones: orice acţiune, ca
mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege.
De fapt, erau cinci legisacţiuni în cele din urmă, împărţite în două
categorii: una era a celor de judecată, formată din sacramentum, iudicis
arbitrive postulatio şi condictio, iar cealaltă categorie era formată din
legisacţiunile de executare, respectiv pignoris capio şi manus iniectio.
Aceasta deoarece sentinţa obţinută prin legisacţiunile de judecată nu era
învestită cu forţă executorie, aceasta fiind obţinută cu ajutorul unor
legisacţiuni specifice, create în mod expres în acest scop.
Legisacţiunile au avut trei caractere ce au ilustrat perfect condi-
ţiile în care acestea au luat naştere, respectiv legal, formalist şi
judiciar.
Procedura in iure
În această etapă, procesul debutează cu citarea pârâtului – reus
în faţa magistratului folosindu-se de către reclamant – actor, petitor
după caz: in ius vocatio, vadimonium extra judiciare şi condictio.
În faţa magistratului, reclamantul rostind formule solemne îşi
arăta pretenţiile faţă de pârât. Acesta putea să reacţioneze prin trei
poziţii:
– să recunoască pretenţiile reclamantului prin confesio in iure, şi
atunci era asimilat cu cel condamnat, procesul oprindu-se aici, nemai-
trecându-se în etapa a doua;
– să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu se apere -
indefensio şi să nu-şi dea concursul la realizarea legislaţiunii. În acest
caz, de asemenea, era asimilat condamnatului şi procesul se oprea aici,
netrecându-se în etapa a doua;
– să nege pretenţiile reclamantului – infinitiatio şi să-şi dea
concursul la desfăşurarea procesului. În acest caz, procesul trecea în
etapa a doua şi se finaliza în cele din urmă cu pronunţarea unei sentinţe.
22
Litis contestatio
În procedura legisacţiunilor, litis contestatio însemna de fapt
luarea de martori, prin care se exprima dorinţa părţilor de a se judeca
şi de a obţine în cele din urmă o sentinţă fie de condamnare, de către
reclamant, fie de absolvire, de către pârât.
Mijloace de soluţionare a litigiilor întemeiate pe imperium
Competenţa magistraţilor era desemnată prin termenii jurisdictio
şi imperium.
Imperium constituia puterea de comandă a magistratului. În sens
larg, imperium cuprindea şi jurisdictio.
Procedura in iudicio
După ce părţile au trecut prin momentul lui litis contestatio –
luarea de martori, ele ajung în faţa judecătorului, a doua etapă a
procesului civil, unde se aplică principiul oralităţii şi contradictoria-
lităţii. Fiecare parte îşi susţine punctul de vedere pe baza materialului
probator constând în martori şi înscrisuri.
Organizarea instanţelor de judecată
Judecătorul putea forma o instanţă unică atunci când era singur, ca
judecător unic – judex unus, fie putea fi arbitru – arbiter. Deosebirea
dintre judecător şi arbitru era aceea că judecătorul judeca pricinile mai
dificile, iar arbitrul pe cele care priveau neînţelegerile dintre rude sau
vecini, ca, de exemplu, ieşirile din indiviziune sau hotărnicirile.
Procesele puteau fi judecate şi de judecători multipli care formau
anumite tribunale. Acestea erau fie nepermanente, fie permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate dintr-un număr impar de
judecători, numiţi – recuperatores şi judecau procesele dintre cetăţeni
şi peregrini.
Legisacţiunile
Legisacţiunile de judecată
– Sacramentum – procedura prin jurământ era acţiunea legii prin
care se judecau procesele cu privire la proprietăţi şi la creanţe având
ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri.
– Judicis arbitrive postulatio consta într-o cerere adresată
magistratului pentru ca acesta să desemneze un judecător sau arbitru.

23
– Legisactio per condictionem sau condictio a constituit o
simplificare a lui sacramentum în personam şi se aplica în două
situaţii, respectiv în materie de certa pecunia – o sumă de bani
determinată şi în materie de alia certa res – un alt lucru determinat.
Legisacţiunile de executare
– Manus injectio – punerea mâinii era o legisacţiune ce nu se
putea intenta decât în baza unei sentinţe judecătoreşti privind o sumă
de bani.
– Pignoris capio – luarea de gaj era considerată legisacţiune cu
toate că îi lipsea caracterul judiciar, nefiind subsecventă unui proces,
nepresupunând prezenţa magistratului, şi nici chiar a debitorului.
Creditorul, după rostirea unor formule solemne, putea, în prezenţa
martorilor, să ia un bun din patrimoniul debitorului. Dacă acesta din
urmă nu plătea, el nu putea să-l înstrăineze, dar în schimb îl putea
distruge.
Origine
Originea procedurii formulare se găseşte în genere în cadrul
însuşi al legisacţiunilor care începuseră spre sfârşitul epocii vechi să
devină odioase. După războaiele punice, spre sfârşitul republicii, se
produc profunde transformări economice şi sociale în viaţa statului
roman.
Procedura in iure
Citarea la proces se realiza prin aceleaşi procedee cunoscute din
procedura legisacţiunilor, numai că în cadrul noii proceduri aceasta s-a
perfecţionat.
În faţa magistratului – in iure, părţile îşi exprimau în limbajul
cotidian pretenţiile după cum credeau de cuviinţă fără a recurge la
formule sacramentale şi ritualiste. Reclamantul expunea astfel oral
obiectul cererii sale, indicând formula pe care o solicita.
La fel ca şi la procedura anterioară, şi în cazul acesteia pârâtul
putea avea trei poziţii faţă de pretenţiile reclamantului.
Formula şi părţile formulei
Formula constituia un mic program de judecată prin care
pretorul arăta judecătorului cum să soluţioneze litigiul. Părţile
principale ale formulei erau: intentio, demonstratio, adiudicatio şi
condemnatio.

24
Clasificarea acţiunilor
Prin acţiune – actio se înţelegea un mijloc procedural la
îndemâna unei persoane căreia i s-a încălcat un drept subiectiv, pentru
valorificarea acestuia.
Acţiunile şi formulele acţiunilor se găseau înscrise în edictul
pretorului. Acestea erau:
– Acţiuni reale şi acţiuni personale. Această împărţire se
regăseşte în Legea celor XII Table şi este cea mai importantă –
sumumo divisio.
– Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă. Criteriul
distincţiei celor două categorii de acţiuni era puterea de apreciere a
judecătorului privind soluţionarea acestora.
– Acţiuni civile şi acţiuni honorarii sau pretoriene.
– Acţiuni private şi acţiuni populare.
– Acţiuni directe şi acţiuni utile.
– Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii.
– Acţiuni arbitrarii.
Litis contestatio
În cadrul procedurii formulare, litis contestatio consta în
remiterea unei copii de pe formulă ori dictarea ei de către reclamant
pârâtului.
Litis contestatio producea în procedura formulară trei efecte ce
prezentau o deosebită importanţă prin consecinţele juridice pe care le
producea. Acestea erau: efectul extinctiv, efectul creator sau novator şi
efectul fixator.
Procedura in iudicio
După ce magistratul remitea copii de pe formulă reclamantului şi
acesta la rându-i pârâtului, ca un ultim act al primei etape, procesul
trecea în a doua etapă, în faţa judecătorului. Activitatea lor era simi-
lară în general cu cea din procedura legisacţiunilor. Reclamantul îşi
expunea oral pretenţiile, pârâtul îşi formula apărările, ambii prezen-
tând probe în susţinerea afirmaţiilor lor, putând fi asistaţi şi de avocaţi.
Judecătorul, persoană privată, conducea dezbaterile şi, în cele din
urmă, pronunţa o sentinţă ce putea fi de condamnare la plata unei
sume de bani sau de absolvire.
Judecarea procesului se făcea în public într-o zi fastă şi numai în
prezenţa părţilor. Dacă una din părţi nu se prezenta la proces, cealaltă
câştiga procesul.
Jucătorul era „sclavul” formulei în sensul că el trebuia să o
respecte întocmai, raportându-se permanent la momentul întocmirii ei,
25
respectiv la litis contestatio. De aceea, lui nu îi era permis să ţină
seamă de faptele care au intervenit ulterior lui litis contestatio.
Efectele sentinţei
În urma pronunţării sentinţei, judecătorul redevine ceea ce era
înainte, o persoană particulară, sentinţa dată de el având efecte diferite după
cum aceasta era o sentinţă de condamnare sau o sentinţă de absolvire.
Sentinţa de condamnare avea un efect dublu, respectiv prezenta
o forţă juridică şi o forţă executorie.
Sentinţa de absolvire nu avea decât un efect unic, respectiv forţa
juridică.
Reprezentarea în justiţie
În epoca clasică, datorită profundelor schimbări economice şi
sociale, practica a cerut admiterea reprezentării, care s-a făcut treptat
de la reprezentarea imperfectă către cea perfectă.
3. Procedura extraordinară: cognitio extraordinaria
Comparaţie cu celelalte proceduri
În cadrul procedurii extraordinare dispare divizarea procesului în
cele două etape. Deci, aici procesul se desfăşoară în faţa unei singure
instanţe de la început şi până la darea hotărârii, instanţă reprezentată
de una şi aceeaşi persoană, magistratul sau înaltul funcţionar, adică
magistratul jude-cător. Formula dispare, deoarece acesta nu putea să-şi
trimită formula lui însuşi.
Organizarea instanţelor
Funcţionarii judecătoreşti fac parte din ierarhia funcţionarilor
administrativi. În vârful acestei ierarhii administrative se afla împă-
ratul, care era şi judecătorul suprem. După el, pe o treaptă inferioară,
urmau prefecţii pretoriului – praefecti praetorio din cele patru
prefecturi ale Imperiului.

III. PERSOANELE
1. Caracterizare generală asupra persoanei în dreptul roman
Începutul şi încetarea capacităţii
Regula constă în: capacitatea sau personalitatea începea o dată
cu naşterea şi înceta o dată cu moartea persoanei, excepţie făcându-se
numai cu ocazia aplicării a două principii impuse de practică.

26
Primul era: „copilul conceput era considerat ca şi născut ori de câte
ori era vorba de interesele sale” – infans conceptus pro nato habetur
quotiens de comodis eius agitur. În baza acestui principiu, de exemplu,
copilul născut după moartea tatălui avea dreptul la succesiune.
Al doilea principiu era: „succesiunea iacentă, vacantă susţine
persoana defunctului” – hereditas iacens sustinet personam defuncti.
Elementele capacităţii juridice
Am amintit deja despre status-ul pe care o persoană trebuia să-l
posede pentru a avea capacitate deplină de drept, status alcătuit din
trei elemente care constituiau conţinutul personalităţii sau capacităţii
juridice, astfel: status libertatis, status civitatis, status familiae.
2. Status libertatis
Sclavii
Originile sclaviei
Originile sclaviei constau în naştere, pe de o parte, şi evenimente
posterioare naşterii, pe de alta.
Naşterea constituia evenimentul originar al sclaviei conform
principiului „copilul născut în afara căsătoriei dobândeşte condiţia ma-
mei”. Deoarece sclava era considerată că năştea întotdeauna în afara
căsătoriei, copilul acesteia devenea sclav, chiar dacă tatăl fusese om liber.
Mijloacele juridice prin care sclavul putea participa în fapt la
viaţa juridică
– Peculiu sclavului constituia „patrimoniul sclavului”, dar era
un patrimoniu de fapt – peculium, căci de drept dominus era proprie-
tarul acestuia.
– Testamenti factio pasiva consta în aceea că sclavul putea fi
instituit ca moştenitor dacă totodată i se acorda şi libertatea pentru că
numai astfel dominus putea să aibă un moştenitor necesar, iar dacă
acesta era insolvabil, bunurile moştenite erau vândute pe numele
sclavului care devenea infam.
– Cognatio servilis. Contubernium a reprezentat căsătoria ce
consta în uniunea de fapt dintre un sclav şi o sclavă fără nici un efect
juridic. Totuşi, în epoca dreptului clasic, sub influenţa creştinismului,
a fost recunoscută rudenia de sânge dintre sclavi sub numele de
cognatio servilis în baza căreia sclavii nu se puteau căsători între ei
dacă erau rude de sânge de grad mai apropiat.
27
Oamenii liberi
Oamenii liberi ingenui
Oamenii liberi ingenui constituiau categoria de persoane care
s-au născut liberi. La rândul lor, aceştia puteau fi de mai multe feluri,
după cum urmează: cetăţenii, latinii, peregrinii, oamenii liberi aflaţi în
starea de semisclavie şi colonii.
Oamenii liberi dezrobiţi
Oamenii liberi dezrobiţi constituiau acea categorie de persoane,
foşti sclavi eliberaţi de stăpânii lor prin dezrobire, numiţi liberţi.
3. Status civitatis
Status civitatis sau condiţia de a fi cetăţean era al doilea element al
capacităţii juridice romane asupra căruia vom insista, pentru că cetăţenii
formau acea categorie de persoane cu o condiţie juridică superioară.
Cetăţenii romani – civis romani erau singurii care puteau
beneficia de toate drepturile civile şi politice. Drepturile civile erau:
ius comercii, ius conubii şi ius militiae. Drepturile politice erau: ius
sufragii şi ius honorum.
4. Status familiae
Familia romană
În dreptul roman, cuvântul familia avea mai multe accepţiuni,
respectiv fie totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva, fie un
grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie totalitatea bunurilor şi
persoanelor aflate sub puterea lui pater familias.
Puterea lui pater familias asupra persoanelor
Patria potestas. Această putere se exercita asupra descendenţilor
şi era una din cele mai importante puteri ale lui pater familias în
cadrul familiei romane.
Puterea maritală. În dreptul evoluat, dar tot în epoca veche,
puterea maritală a preluat numele fostei puteri unice manus,
schimbându-şi însă conţinutul semantic în sensul că ea desemna acum
o putere specifică, diferită de cea iniţială, respectiv puterea soţului
asupra soţiei în cadrul căsătoriei, numită cu manus, cu puterea
bărbatului asupra femeii.
28
Mancipio. Această putere se exercita asupra persoanelor
cumpărate prin mancipatio, ce constituia un mod originar de realizare
a operaţiunii juridice de vânzare (E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., p. 67)
prin îndeplinirea unor forme solemne ce constau în existenţa unor
condiţii fără de care nu era posibilă recunoaşterea actului.
Puterea lui pater familias asupra bunurilor
Dominica potestas. Aceasta era puterea asupra sclavilor îmbră-
cată în haina dreptului de proprietate, în virtutea faptului că sclavul era
asimilat cu un lucru – res.
Dominium era puterea exercitată de stăpân – dominus asupra
tuturor celorlalte bunuri existente în cadrul familiei romane.
Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris. Termenul de persoa-
nă sui iuris era întrebuinţat pentru a desemna pe acel cetăţean care
avea calitatea de pater familias.
Termenul de persoană alieni iuris desemna pe acela care se afla
sub puterea lui pater familias.
Puterea părintească
Această putere purta numele de patria potestas şi era una din cele
mai importante puteri ale lui pater familias în cadrul familiei romane.
Crearea puterii părinteşti. Patria potestas putea fi creată fie pe
cale naturală prin căsătorie şi naştere, fie pe cale artificială prin două
moduri diferite, respectiv adopţiunea şi legitimarea.
Ieşirea de sub puterea părintească: a. Moartea lui pater familias;
b. Pierderea unui element al capacităţii; c. Moartea fiului de familie;
d. Postliminium; e. Emanciparea.
Căsătoria romană
Căsătoria era o uniune între bărbat şi femeie, o asociere pentru
toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios – nuptiae sunt
comunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et
humani iuris comunication; era uniunea bărbatului şi a femeii, ce
implica o viaţă comună – nuptia sive matrimonium este vire et muliers
conjunctio, individuam consuetudinem vitae continens.
Condiţii de formă (C.St. Tomulescu, op.cit., 1937, p.143;
P.Noailles, „Revue historique de droit francais et étranger” ,
1936, p. 415)
29
Acestea priveau numai căsătoria cu manus:
– confarreatio, căsătoria specifică numai patricienilor;
– usus consta în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile;
– coemptio consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeia
către viitorul ei soţ.
Condiţii de fond
Sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus, cât şi pentru
căsătoria fără manus. Astfel:
– conubium (ius conubii) era acel drept recunoscut unei persoane
de a încheia o căsătorie valabilă conform cu ius civile (iustae nuptiae,
iustum matrimonium);
– vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12
ani, când se considera că ele au devenit nubile, adică erau în stare să
procreeze. Referitor la băieţi se folosea sistemul cercetării corporale
până la împăratul Justinian, când s-a stabilit vârsta de 14 ani.
Efectele căsătoriei asupra persoanelor
Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire, soţii dato-
rându-şi unul altuia fidelitate.
Efectele căsătoriei asupra bunurilor
În căsătoria cu manus acţionează regimul comunităţii de bunuri.
În căsătoria fără manus, soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri.
Adopţiunea, adrogaţiunea şi legitimarea
Adopţiunea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti ce
consta în trecerea unui fiu de familie (alieni iuris) de sub puterea unui
pater familias sub puterea unui alt pater familias. Când era vorba de o
persoană sui iuris care trecea de sub puterea lui pater familias sub
puterea unui alt pater familias, acest act se numea adrogaţiune.
Adrogaţiunea constituia un caz special de adopţiune prin care un
pater familias intra sub puterea unui alt pater familias împreună cu
toată familia, deci cu toate persoanele şi bunurile sale.
Legitimarea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti
prin care copiii naturali erau asimilaţi celor legitimi.
5. Capitis deminutio
Pierderea capacităţii juridice – capitis deminutio. Capacitatea
juridică putea fi îngrădită, păstrându-şi totuşi elementele componente;
30
dacă însă unul din aceste elemente era pierdut, consecinţa era mult
mai gravă, căci nu mai exista, drept urmare, capacitate juridică
conform concepţiei romane şi se producea astfel o moarte juridică
civilă a persoanei în cauză, numită capitis deminutio.
6. Persoana juridică
Alături de persoana fizică, putea fi subiect al raportului juridic şi
persoana juridică sau morală. Noţiunea de persoană juridică s-a format
în dreptul roman în mod treptat. Romanii nu cunoşteau acest termen,
dar foloseau un termen echivalent, respectiv corpora, universitates,
pentru a desemna diversele asociaţii înzestrate cu capacitate juridică.
7. Tutela
Este un procedeu juridic ce protejează incapacităţile naturale.
8. Curatela
Faţă de tutelă, care proteja incapacităţile fireşti, naturale, cura-
tela avea drept scop protejarea incapacităţilor accidentale, mult mai
numeroase şi variate.

IV. DREPTURILE REALE


BUNURI: IUS RERUM
Prin noţiunea de bun se înţelege orice lucru care poate fi însuşit
de cineva sub forma dreptului de proprietate.
1. Patrimoniul
Definiţie
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi
sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară.
Elementele patrimoniului
Din definiţia dată patrimoniului rezultă net elementele acestuia,
respectiv drepturile reale şi drepturile personale.
Principiile patrimoniului
– Patrimoniul constituie emanaţia unei persoane.
31
– Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu.
– Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu.
2. Clasificarea bunurilor
Jurisconsultul Gaius, dar şi Justinian, în manualele lor numite
Institute, fac o clasificare a bunurilor res în două categorii, respectiv
lucruri nepatrimoniale – res extra patrimonium şi lucruri patrimoniale
– res in patrimonio.
POSESIUNEA : POSSESSIO
1. Definiţia posesiunii
Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept, care constă în
actul material de a păstra şi a folosi un lucru. Posesiunea este o stare
de fapt care produce efecte juridice.
2. Originea posesiunii
Pământurile cucerite de romani erau transformate în ager publi-
cus şi statul roman le repartiza spre folosinţa patricienilor fie în mod
gratuit, fie contra unor sume de bani. Aceste terenuri purtau numele de
possessiones.
3. Elementele posesiunii
Posesiunea prezintă două elemente constitutive, respectiv
animus – elementul intenţional şi corpus – elementul material.
4. Dobândirea şi pierderea posesiunii
Dobândirea posesiunii
Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea celor două elemente în
aceeaşi persoană. Aceasta se realizează prin două moduri, respectiv
prin sine însuşi şi prin altul.
Dobândirea posesiunii prin sine însuşi
Prin sine însuşi se dobândeşte posesiunea astfel: când se întru-
nesc cele două elemente ale posesiunii, în acelaşi timp, în aceeaşi
persoană; persoana în cauză trebuie să aibă capacitate juridică; în fine,
lucrul posedat trebuie să fie corporal.

32
Dobândirea posesiunii prin altul
Prin altul, posesiunea se dobândeşte fie animo alieno – cu
animus al altuia, fie corpore alieno – cu corpus al altuia.
Pierderea posesiunii
Pentru aceasta era suficientă pierderea uneia sau ambelor ele-
mente ale posesiunii. Aceasta se producea similar dobândirii astfel:
prin sine însuşi şi prin altul.
Pierderea posesiunii prin sine însuşi
Aceasta se producea în conformitate cu trei situaţii care puteau
să apară, respectiv prin pierderea lui corpus, prin pierderea lui animus
şi prin pierderea ambelor elemente.
Pierderea lui corpus se datorează faptului că posesorul nu face
sau nu poate să facă actele materiale ce îi revin în calitatea sa. De
exemplu, dacă unei persoane îi cade inelul în fluviu, acesteia dispă-
rându-i astfel corpus îi va dispare şi posesia.
Pierderea lui animus constă în manifestarea voinţei de a nu mai
poseda, în timp ce se săvârşesc acte materiale conform posesiunii.
Exemplul concludent în acest sens era constitutum possessorium: un
proprietar a vândut casa în care locuia şi continuă s-o locuiască în
baza unui contract de locaţiune – închiriere încheiat cu noul proprietar.
El devine detentor, pierzând posesiunea o dată cu animus, dar a
conservat corpus.
Pierderea lui corpus şi a lui animus se produce în acelaşi timp
fie prin moartea posesorului, fie prin părăsirea lucrului de către acesta.
Pierderea posesiunii prin altul
Cel prin care se producea pierderea posesiunii era întotdeauna
detentorul şi în acest sens existau două situaţii, respectiv fie moartea
sau nebunia detentorului, fie voinţa contrară a acestuia.
5. Clasificarea posesiunii
Posesiunea se clasifică după criterii diferite, respectiv din punct
de vedere al protecţiei juridice pe care o asigură, al efectelor produse,
al generalizării sau al opoziţiei cu adevărata posesiune. În acest sens
au existat următoarele categorii de posesiune:
Possessio ad usucapionem
Constituia posesiunea care prezenta drept efect dobândirea proprie-
tăţii quiritare prin uzucapiune, deci printr-o folosinţă îndelungată.
33
Possessio iniusta
Constituia posesiunea contrară dreptului sau vicioasă – vitiosa,
faţă de o anumită persoană, având ca efect ridicarea protecţiei juridice
faţă de persoana respectivă.
Possessio iuris
Constituia posesiunea unui drept sau quasi possessio.
Possessio naturalis
Constituia detenţiunea, adică posesiunea naturală – naturalis,
corporalis – corporală, care era într-o poziţie cu totul contrară adevă-
ratei posesiuni – possessio civilis, posesiunea civilă.
6. Efectele posesiunii
Interdictele
Posesorul are la dispoziţie un mijloc de protecţie împotriva celor
care îi tulbură posesiunea. Aceste mijloace se numesc interdictele
posesorii.
Interdictele posesorii constituiau ordine date de către pretor în
scopul asigurării unei protecţii juridice a posesiunii.
Calitatea de pârât
În cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea
avantajoasă de pârât, folosind expresia posed pentru că posed.
Dobândirea proprietăţii
Posesiunea exercitată într-o anumită perioadă de timp poate duce
la dobîndirea proprietăţii asupra unui lucru prin uzucapiune, dar numai
în situaţia în care şi celelalte elemente ale acesteia erau îndeplinite.

SEMESTRUL II

PROPRIETATEA: PROPRIETAS
1. Noţiune şi atribute
Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi,
fruendi, abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, adică „proprie-
tatea este dreptul de a folosi un bun, de a-i culege fructele şi de a
dispune de atât cât permite măsura dreptului”.

34
2. Originea şi evoluţia proprietăţii
Forme prestatale de proprietate
În etapa de tranziţie de la comuna primitivă la societatea statală
apar, în condiţiile prefigurării noii formaţiuni sociale, sclavagismul,
următoarele forme primitive de proprietate: proprietatea colectivă a
ginţii, proprietatea familială asupra pământului (C. St. Tomulescu,
op.cit., p. 11) şi proprietatea individuală asupra sclavilor.
Proprietatea publică a statului
Această formă de proprietate se împarte în două categorii,
respectiv proprietatea statului asupra pământului – ager publicus şi
proprietatea statului asupra sclavilor – servi publicus, ambele aflându-şi
originea în cuceririle de război romane datorită politicii de expansiune
promovate de către statul roman.
Proprietatea quiritară
Proprietatea quiritară – dominium ex iure quiritium constituia
privilegiul exclusiv acordat cetăţenilor romani. Ea se crea în mod
solemn, se transmitea prin forme solemne şi, de asemenea, tot în
forme solemne era sancţionată în faţa instanţei.
Proprietatea în epoca clasică
În epoca clasică s-a menţinut proprietatea quiritară, alături de
care au apărut, datorită transformărilor vieţii economice, sociale şi
politice, noi forme de proprietate, respectiv proprietatea pretoriană sau
bonitară, proprietatea provincială şi proprietatea peregrină.
Proprietatea în epoca postclasică
Justinian a unificat proprietatea, desfiinţând diferenţele dintre
toate formele de proprietate anterioare, rezultând o proprietate unică
numită dominium.
3. Modurile de dobândire şi de transmitere a proprietăţii.
Mancipatio
La origine, mancipatio constituia un mod de creare a proprietăţii
care era considerată, după cum am văzut, o putere asupra lucrului
mancipi. Mai târziu, ea apare ca un mod de transmitere a dreptului de
proprietate.

35
In iure cesio
In iure cesio – recunoaşterea în faţa magistratului era un mod de
transmitere a proprietăţii quiritare cu ajutorul unui proces fictiv pe care
dobânditorul îl intentează împotriva celui care înstrăinează un lucru.
Usucapio
Usucapio constituia un mod de dobândire a proprietăţii quiritare
prin exercitarea posesiunii asupra unui lucru un timp îndelungat. Dreptul
fostului proprietar se stinge ca o consecinţă ce decurge din faptul că lucrul
a fost uzucapat de către o altă persoană.
Prescriptio longi temporis
Prescripţia de timp îndelungat constituia un mod de dobândire a
proprietăţii prin folosinţă îndelungată ce avea drept model uzu-
capiunea.
Prescriptio longissimi temporis
Prescripţia de timp foarte îndelungat constituia un mod de
respingere a acţiunii în revendicare a proprietarului, care se realiza
prin posesiunea unui lucru într-un timp foarte îndelungat, respectiv 40
de ani iniţial şi apoi 30 de ani.
Adiudicatio
Adiudicatio constituie modul de dobândire a proprietăţii realizat
prin atribuirea de către judecător a cotelor părţi din bunul comun
fiecă-rei persoane ce avea un drept în acest sens. Aceasta se produce
în cazul proceselor de împărţire a unui teren care, prin moştenire sau
prin cumpărare, a aparţinut mai multor persoane.
Lex
Lex – legea constituia un mod de dobândire a proprietăţii realizat
direct sau indirect prin acest act normativ. De exemplu, Legea celor
XII Table recunoştea expres validitatea unei dispoziţii prin care
testatorul atribuia cuiva un sclav, iar cel care beneficia de dispoziţia
testamentară devenea proprietar de plin drept.
Ocupatio
Ocupatio – ocupaţiunea constituia un mod de dobândire a proprietăţii
realizat prin luarea în posesie a unui lucru fără stăpân – res nullius.
Traditio
Traditio – tradiţiunea era un mod voluntar de dobândire a
proprietăţii care consta în remiterea posesiunii unui lucru. Era un mod
de dobândire de iure gentium.
36
Specificatio
Specificatio constituia situaţia în care o persoană în calitatea de
specificator confecţionează un lucru nou dintr-un material aparţinând
altei persoane în calitate de proprietar.
Accesio
Accesio – accesiunea constituia un mod de dobândire a proprietăţii
prin aceea că un lucru accesoriu se uneşte cu un lucru principal.
4. Sancţiunea dreptului de proprietate
Sancţiunea proprietăţii quiritare
Proprietatea quiritară era protejată prin acţiunea in revendicare
– rei vindicatio. În cazul în care proprietarul pierdea posesiunea
lucrului, el putea cu ajutorul acestei acţiuni să ceară restituirea lucru-
lui, dovedindu-şi dreptul de proprietate.
Sancţiunea proprietăţii pretoriene
Sancţiunea proprietăţii pretoriene se realiza prin acţiunea
publiciană, după numele unui pretor Publicus.
DREPTURI REALE ASUPRA BUNULUI ALTUIA:
IURE IN RE ALIENA
1. Servituţile: servitutes
Servituţile sunt sarcini impuse în folosul unei anumite persoane
în calitatea de proprietar al unui imobil, sau în folosul unei anumite
persoane.
2. Drepturile reale pretoriene
Superficio
Superficio – superficia constituia dreptul acordat unei persoane
de a se folosi de o construcţie ridicată pe terenul altei persoane, pe
veci sau pe termen lung, în schimbul unei sume de bani, numită
solarium, plătită acesteia din urmă în calitatea ei de proprietar.
Conductio agri vectigalis
Ius in agro vectigali constituia dreptul asupra lui ager vectigalis
– pământul concedat. Acest drept îşi trage sorgintea din arendarea

37
pământului pe termen lung sau perpetuu cetăţenilor romani sau unor
persoane juridice în schimbul unei revedenţe numite vectigal.
Emfiteoza
Emfiteoza consta în arendarea pe termen lung sau pe veci a unor
pământuri imperiale nelucrate cu obligaţia emfiteotului de a le cultiva
şi de a plăti o sumă de bani – canon. Deci, emfiteoza ca drept real s-a
născut din contractul de emfiteoză, contract special sancţionat în
perioada dominatului de către împăratul Zenon. A fost utilizată nu
numai de către împăraţi, dar şi de marii latifundiari pentru domeniile
lor rămase în paragină, datorită lipsei forţei de muncă.

V. SUCCESIUNILE
1. Caracterizare generală a succesiunilor
Noţiune
Succesiunile – hereditas reprezintă o transmisiune a patrimoniului
ce a aparţinut unei persoane care a murit, succesorilor săi.
Succesiunea înseamnă continuarea unei situaţii juridice a unei
persoane de către altă persoană. O astfel de înlocuire a unei persoane
poate avea loc în întregul său patrimoniu, constituind o succesiune cu
titlu universal sau numai într-un raport juridic constituind o succe-
siune cu titlu particular.
2. Succesiunea legală: ab intestat
Succesiunea legală reglementată de dreptul civil
Succesiunea ab intestat, după cum se arăta chiar în Legea celor
XII Table, se deschidea numai în cazul în care decujus – defunctul nu
a lăsat testament – şi intestate moritur, ori testamentul lăsat a fost
atins de o cauză de nulitate, fie heredele refuza sau devenea incapabil
să primească moştenirea. Această lege prevedea următoarele categorii
de moştenitori civili: heredes sui, adgnatus proximus şi gentiles.
Succesiunea legală reglementată de dreptul pretorian
Dreptul pretorian este definit, într-un text celebru cuprins în
Digeste, astfel: dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor
pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi îmbună-
tăţi conform binelui public.
38
Către sfârşitul republicii, erau cunoscute patru categorii de
moştenitori pretorieni, respectiv: bonorum possessio unde liberi,
bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio unde cognati,
bonorum possessio unde vir et uxor.
Succesiunea legală reglementată de dreptul imperial
Împăraţii romani, fie direct prin constituţii, fie indirect prin
senatusconsulte, au mers mai departe pe drumul trasat de pretor,
lărgind cercul rudelor de sânge. Astfel, s-au adoptat, din iniţiativa
acestora, două senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral
roman de la acea vreme, respectiv senatusconsultul Tertulian şi
senatusconsultul Orfitian.
3. Succesiunea testamentară
Testamentul
Definiţie
Testamentul este un act formal prin care o persoană numită
testator instituie în mod necesar unul sau mai mulţi succesori, cu
scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte.
Evoluţie şi forme de testament
La origine, testatorul instituia ca succesori numai pe herezii săi,
dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane
străine de familia sa.
Cu timpul, testamentul a suferit o interesantă evoluţie în ceea ce
priveşte nu numai solemnităţile sale externe, dar şi structura conţi-
nutului.
Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme
de testament, şi anume: testamentum calatis comitiis, testamentum in
procinctu, testamentum per aes et libram.
• Dreptul clasic. Alături de testamentul per aes et libram, care
continua să fie utilizat, apar noi forme de testament:
– Testamentul nuncupativ era actul ce se făcea sub forma unei
declaraţii – nuncupatio, pronunţată cu voce tare în prezenţa a şapte
martori, prin care testatorul face să se cunoască numele heredelui şi
ultimele acte ale sale de voinţă. Această formă de testament se folosea
de către cei care nu aveau timp să-şi scrie testamentul, fiind surprinşi
de apropierea morţii, şi totodată şi de către cei care nu ştiau carte.

39
– Testamentul pretorian consta într-un înscris care purta sigiliul
a şapte martori, în care găsim reminiscenţe ale testamentului per aes et
libram.
– Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El
putea fi făcut oricum, cu condiţia, din partea testatorului, să fie clar
exprimat.
• Dreptul imperial. Specifice acestei perioade sunt noi forme de
testament, după cum urmează:
– Testamentul civil sub formă orală reprezenta voinţa testato-
rului, clar exprimată verbal faţă de martori, cinci la început, apoi
şapte. Era forma de testament per aes et libram redusă la expresia cea
mai simplă.
– Testamentul sub forma scrisă nu se mai făcea prin mijlocul
tablelor de ceară, ci se întocmea pe papirus şi pergament. Testamentul
se putea prezenta martorilor înfăşurat sub forma unui sul, atât cât era
scris, astfel ca peceţile şi numele lor în subscriptio să fie puse în
reliqua parte, fără ca ei să vadă conţinutul. Este cunoscut, de pildă,
testamentul tripartit.
– Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia să
fie scris în totalitate de testator. Acesta însă nu a trecut în legislaţia lui
Justinian decât ca partaj de ascendent.
– Testamentul public – apud acta conditium a fost recunoscut de
o constituţie a lui Theodosiu şi Honoriu la 414.e.n.
Capacitatea testamentară
Testamenti factio desemna capacitatea unei persoane de a-şi face
testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi
capacitatea de a veni la succesiune în calitate de succesor sau legatar.
În acest caz distingem: testamenti factio activa şi testamenti
factio passiva.
Instituirea şi substituirea de moştenitori
Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius spunea că heredis
institutio est caput et fundamentum toius testamenti, de unde rezultă
că, în lipsa acestei dispoziţii, testamentul nu este valabil. Instituirea
trebuie să fie caput (scrisă de la început), în fruntea testamentului.
Instituirea moştenitorului trebuia făcută în termeni imperativi şi
solemni (cu verbis latinis imperativis et directis), aşa cum ordona şi
poporul în testamenti calatis comitiis.
40
4. Succesiunea deferită contra testamentului
Dezmoştenirea neregulată
Dacă pater familias dorea să dezmoştenească un fiu, trebuia s-o
facă în mod nominal conform formulei Titus filius meus exheres esto.
Fiicele şi nepoţii trebuiau să fie dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei
– ceteri omnes exheredes sunto.
Dezmoştenirea regulată
La baza acestei instituţii stătea ideea de protecţie a rudelor
agnatice şi cognatice, idee ce a luat naştere din condiţiile materiale de
existenţă de la sfârşitul republicii.

VI. OBLIGAŢIILE
1. Caracterizare generală a obligaţiilor
Origine şi evoluţie
Noţiunea de obligaţie s-a cristalizat în urma unei îndelungate
evoluţii în procesul de tranziţie de la societatea gentilică la cea
politică.
Cercetarea originii evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes
datorită urmelor pe care etapele succesive de dezvoltare a acesteia le-au
lăsat asupra unor instituţii de mai târziu, precum şi asupra terminologiei
juridice romane (E.Molcuţ, D. Oancea, op.cit.,p.155).
Conceptul de obligaţie a ajuns, treptat, într-un stadiu de elabo-
rare perfectă, care presupune un raport juridic caracterizat printr-un
înalt grad de abstractizare. La origine însă obligaţia a fost o simplă
legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a
juridicizat, într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie, a cărei
reconstituire a dat naştere la controverse.
Evoluţie. Apărând o dată cu primul tip de contract sponsio
religiosa, făcut sub formă de jurământ, ce avea loc cu ocazia unui
delict, şi terminând prin contractul cu ajutorul căruia garantul se
obliga să plătească păgubaşului, ideea de legătură apare în cadrul
obligaţiei şi trece de la legătura religioasă la una juridică, ce a fost mai
întâi precedată de una materială.
Etapele evoluţiei obligaţiei (E.Molcuţ, D. Oancea, op.cit.,p.157),
aşa cum au fost ele analizate de cercetători ai dreptului roman, sunt
următoarele:
41
1. În societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui
delict, toţi membrii colectivităţii îi luau apărarea, răzbunându-se la
rândul lor.
2. Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit cu
un alt sistem, mai evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul
ajung la înţelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării.
3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanţuri a
delincventului, în schimbul unui gaj viu.
4. Într-o etapă nouă, între garant şi păgubaş intervine o
înţelegere în care trebuie să vedem cea dintâi obligaţie contractuală.
5. În altă etapă, s-a admis ca delincventul să devină garant
pentru promisiunea sa.
6. Într-o ultimă etapă, s-a considerat a fi de prisos ca
delincventul să apară ca propriul său garant.
Delincventul se obligă direct, astfel că cele două elemente ale
obligaţiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obligă
direct, procesul de formare a obligaţiei s-a încheiat.
Definiţie
Într-un text conservat în Digeste, jurisconsultul Paul dă urmă-
toarea definiţie obligaţiei: Natura obligaţiei nu constă în faptul că un
lucru devine al nostru sau ne este construită o servitute, ci în faptul că
cineva este constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face
ceva sau a îndeplini o prestaţiune.
La prima citire, Paul nu dă o definiţie propriu-zisă a obligaţiei, ci
mai degrabă opune conceptul de obligaţie dreptului real sau actelor ce
sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. Totodată, ne
înfăţişează şi unele elemente ale obligaţiei, arătând că natura ei se
defineşte prin termenii: dare, face, prestare.
A doua definiţie, datorată Institutelor lui Justinian, se apropie
mai mult de accepţiunea modernă: Obligatio est iuris vinculum quo
necesitate ad-stringimur alicuius solvendae rei secundm noastre
civitatis jura – adică, obligaţia este o legătură de drept, prin care
suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre.
Elementele obligaţiei
Toţi autorii care au cercetat originea şi evoluţia obligaţiei
clasifică elementele obligaţiei în funcţie de modul de analiză a
definiţiilor obligaţiei şi a izvoarelor acestora, apărând anumite
42
clasificări care, în final, cuprind aceleaşi elemente: creditor, debitor,
obiectul şi constrângerea.
Tipuri de obligaţii
Clasificarea după izvoare. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se
înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii. Astfel
apare clasificarea bipartită, formată din contracte şi delicte, considerată,
chiar de Justinian, cea mai importantă. Cu toate acestea, ea s-a dovedit
necorespunzătoare, astfel încât a apărut o nouă clasificare.
Clasificarea tripartită era cea în care apar contractele, delictele
şi diferite tipuri de izvoare ale obligaţiei – variae causarum figurae, ca
rudenia, vecinătatea sau detenţiunea.
Clasificarea quadripartită apare în legislaţia lui Justinian,
prezentând un caracter sistematic mai pronunţat, în sensul că oferă
elemente mai sigure, deşi nu în toate cazurile, pentru încadrarea
actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de altă
parte, această clasificare nu conţine unele izvoare. În această clasifi-
care apar obligaţiile contractuale, delictuale, quasicontractuale şi
quasidelictuale.
Clasificarea obligaţiilor după sancţiune. Din acest punct de
vedere, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile şi obligaţii naturale.
Clasificarea din punct de vedere al numărului de persoane care
participă la raportul juridic. Din acest punct de vedere, obligaţiile se
împart în obligaţii simple şi obligaţii complexe.
Elementele contractului
Contractul constituie actul juridic ce are la bază acordul de
voinţă al părţilor cu privire la naşterea, modificarea sau stingerea unui
raport juridic obligaţional. Orice contract cuprinde două categorii de
elemente după cum urmează: elemente esenţiale şi elemente acci-
dentale (C. St. Tomulescu, op.cit., p.236 şi 238).
2. Efectele obligaţiilor
Obligaţiile, în sensul de drepturi personale sau de creanţă,
produc două efecte, respectiv un efect normal, pe de o parte, sau un
efect accidental, pe de alta, dacă mai întâi nu se produce efectul
normal (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 240).
43
Efectul normal al obligaţiilor
Efectul normal constă în actul debitorului de a executa obligaţia
asumată prin contract, pentru ca creditorul să-şi poată valorifica dreptu-
rile de creanţă.
Principiul relativităţii efectelor contractelor
Se aplică în situaţia când un pater familias a luat parte la un
contract. Principiul relativităţii efectelor contractului este exprimat
prin următorul adagiu: res inter alios acta aliis neque nocere, neque
prodesse potest – contractul încheiat între unii nu vatămă şi nici nu
profită altora.
Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul
Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul are la bază adagiul:
nemo alteris stipulari potest – nimeni nu poate stipula pentru altul.
Principiul nulităţii promisiunii pentru altul
Principiul nulităţii promisiunii pentru altul are la bază adagiul:
nemo alienum factum promitere potest – nimeni nu poate promite
fapta altuia.
Principiul nereprezentării în contracte
Pater familias, în calitate de persoană sui iuris, ia parte la
contract printr-un alt pater familias. Vechii romani nu admiteau că un
pater familias poate deveni creditor sau debitor în baza unui contract
încheiat de o persoană străină, de un alt pater familias.
Efectul accidental al obligaţiilor
Efectul accidental al obligaţiunilor constă în dreptul creditorului
de a obţine daune-interese atunci când obligaţia nu este executată sau
este executată cu întârziere. Acestea sunt de două feluri, după cum
urmează: judecătoreşti şi convenţionale.
Există şase cazuri care determină neexecutarea obligaţiilor după
cum urmează: mora, culpa, dolul, cazul fortuit, forţa majoră, custodia.
Sancţiunea neexecutării obligaţiilor
Partea care nu îşi executa obligaţia ce îi revenea şi nu se găsea în
nici una din situaţiile care o scuteau de răspundere trebuia să plătească
despăgubiri numite daune interese.
Daunele interese sunt de două feluri, după cum urmează: daune
interese judecătoreşti şi daune interese convenţionale.
44
3. Stingerea obligaţiilor
Obligaţiile în dreptul roman se sting prin două moduri, după
cum urmează: moduri voluntare şi moduri nevoluntare.
Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor
Modurile voluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele:
plata, darea în plată, novaţiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie.
Plata - solutio
Plata constituie modul obişnuit de stingere a obligaţiilor care se
realizează prin îndeplinirea prestaţiunii, adică transmiterea proprietăţii
unui lucru, îndeplinirea lucrării la care ne-am obligat etc., ce fac
obiectul legăturii juridice obligaţionale.
Darea în plată – datio in solutum
Darea în plată constituie un mod de stingere a obligaţiei ce
constă în faptul că debitorul, cu consimţământul creditorului, se
liberează, dându-i un alt lucru decât cel datorat.
Naraţiunea
Naraţiunea este modul de stingere a obligaţiei care constă în
înlocuirea unei vechi obligaţii cu alta nouă, înlocuire ce are loc printr-un
contract – stipulatio sau contractus litteris.
Compensaţiunea
Compensaţiunea constituie modul de stingere a obligaţiilor care
constă în cumpănirea a două datorii reciproce, astfel ca executarea să
poarte numai asupra diferenţei.
Remiterea de datorie
Remiterea de datorie constituie modul de stingere a obligaţiilor
ce constă în renunţarea de către creditor la creanţa sa. Ea se mai
numeşte iertare de datorie.
Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor
Imposibilitatea de executare
Obligaţiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibilă,
ceea ce se poate întâmpla numai când obiectul obligaţiunii este un
lucru cert, adică un lucru individual determinat, de pildă, sclavul
Stichus. Dacă lucrul individual determinat a pierit, obligaţiunea se
stinge. Pieirea lucrului poate să fie fizică atunci când sclavul care a
45
fost datorat a murit, sau poate fi juridică atunci când, de pildă, sclavul
datorat a fost dezrobit.
Confuziunea
Confuziunea – confusio constituie modul nevoluntar de stingere
a obligaţiilor ce constă în întrunirea asupra aceleiaşi persoane a
calităţii de creditor şi debitor.
Moartea
Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a obligaţiilor
la baza căruia stă principiul netransmisibilităţii obligaţiunilor.
4. Garanţiile în dreptul roman
Garanţiile constituie acele mijloace juridice care au drept scop să
pună la adăpost pe creditor de consecinţele insolvabilităţii debitorului.
Acestea sunt de două feluri, după cum urmează: garanţii personale şi
garanţii reale.
Garanţii personale
Garanţii personale formale
Garanţiile personale constituie acele procedee juridice prin care
debitorului principal i se alătură unul sau mai mulţi debitori accesori
numiţi garanţi.
Romanii, la început, pentru a realiza garanţia personală, s-au
folosit de contractul verbal. Creditorii, în scopul de a fi ocrotiţi de o
insolvabilitate eventuală a debitorilor, au întrebuinţat trei forme verbale
distincte, după cum urmează: sponsio, fidepromissio, fideiussio.
Garanţii personale neformale
Garanţiile personale neformale constituie acele mijloace de
garantare a unor obligaţii care nu necesită moduri formale în acest
sens. Ele sunt următoarele, după cum urmează: pactul de constitut,
receptum argentariorum, mandatum pecuniae credendae.
Garanţii reale
Garanţiile reale constau în afectarea, atribuirea unui lucru din
patrimoniul debitorului, creditorului, în scopul garantării unei creanţe.
Fiducia
Fiducia cum creditore este un contract încheiat între creditor şi
debitor prin care creditorul se obligă să retransmită debitorului
46
proprietatea lucrului, transmisă lui cu titlu de garanţie prin mancipatio
sau prin iure cessio.
Gajul
Gajul este garanţia reală care constă în remiterea posesiunii unui
lucru de către debitor creditorului său în momentul încheierii contrac-
tului de gaj.
Ipoteca
Ipoteca constituie garanţia reală prin care se lasă lucrul în
posesia debitorului, şi numai dacă acesta nu plăteşte la scadenţă,
creditorul ipotecar are dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-l
vinde, valorificându-şi astfel creanţa.

VII. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR


1. Caracterizare generală a izvoarelor obligaţiilor
Conceptul de obligaţie s-a format încă din epoca foarte veche a
dreptului roman, iar originea obligaţiei se confundă cu originea
contractului ca fiind cel mai vechi izvor de obligaţii.
Primul contract roman a constat în înţelegerea dintre garant şi
păgubaş, îmbrăcând forma jurământului religios, ce a apărut în
contextul comiterii unui delict.
2. Contractele în dreptul roman
Contractele formale
Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligaţii. Cele mai
vechi sunt contractele formale sau solemne, adică contractele care,
pentru a lua naştere, au nevoie ca acordul de voinţă al părţilor să fie
îmbrăcat într-o anumită formă. În dreptul roman se cunosc patru forme
care îmbrăcau acordul de voinţă într-o haină obligatorie: forma religi-
oasă, forma verbală, forma autentică şi forma scrisă.
Contractele în formă religioasă
Contractele în formă religioasă au fost sponsio religiosa şi
jusiurmanum liberti.
Contractele în formă verbală
Contractele verbale erau acele contracte care luau naştere prin
rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio de fapt este cel
47
mai important contract al romanilor; fapt ce explică de ce juris-
consulţii se ocupă de regulile generale ale obligaţiunilor contractuale
atunci când se tratează stipulaţiunea. Deci, regulile de fond elaborate
de jurisconsulţi pentru stipulaţiune se aplică oricăror contracte nu
numai acesteia.
Contractele în formă autentică
Forma autentică rezidă în prezenţa magistratului la facerea
actului. Un singur acord de voinţă, o singură convenţie a devenit
contract prin forma autentică: nexum (E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit.,
p. 247) sau contractul de aservire.
Contractele în formă scrisă
Contractus litteris. Contractul litteris nu poate lua fiinţă decât
sub forma unui înscris, mai precis printr-o înscriere, o consemnare a
creditorului în registrul său, înscriere confirmată de debitor în acelaşi
registru.
Contractele neformale
Contractele reale
Contractele reale sunt contractele neformale care, pentru naşte-
rea lor, pe lângă consimţământul părţilor, cer şi un element material
numit res – ce constă în remiterea unui lucru corporal.
Contractele reale în sistemul dreptului roman au fost urmă-
toarele: mutuum, fiducia, gajul, comodatul, depozitul.
Contractele consensuale
Un pas înainte pe calea eliberării de forme se face atunci când
sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinţă numai
prin acordul de voinţă al părţilor.
Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea –
venditio-emptio, locaţiunea – locatio-conductio, societatea – societas,
mandatul – mandatum (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 283), emfiteoza –
emphyteusis.
3. Quasicontractele
Quasicontractele constituie fapte licite care dau naştere unor
efecte juridice asemănătoare cu cele ce iau naştere din contract.
Justinian enumeră următoarele quasicontracte: plata lucrului nedatorat,
negotium gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea, accep-
tarea succesiunii.
48
4. Delictele
Delictele ca izvor de obligaţii. Evoluţia lor istorică. Delictele
erau fapte dăunătoare intereselor societăţii romane şi erau pedepsite
prin dispoziţiunile juridice ale statului.
Romaniştii, plecând de la distincţia lui Ulpian asupra dreptului
public şi privat, împart delictele în două categorii: delicte publice şi
delicte private.
Delicte private (C. St. Tomulescu, op. cit., p. 325). Acestea se
subdivid în delicte private vechi, prevăzute de Legea celor XII Table,
şi delicte private principale noi, sancţionate prin acţiuni pretoriene.
Sunt delicte private vechi: furtum, injuria, damnum injuria datum.
Delicte private principale noi. Delictele private principale noi
sau pretoriene sunt acele fapte ilicite, dăunătoare relaţiilor sclavagiste
romane, care au fost sancţionate de pretor. În această categorie sunt
cuprinse: rapina, metus, dolus, malus, fraus creditorum.
5. Quasidelictele
Obligaţiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte neper-
mise, fapte care totuşi nu sunt delicte.
Quasidelictele sunt următoarele după cum urmează: judex quil
litem suam facit, vărsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea obiec-
telor, paguba produsă de persoanele aflate în slujba corăbierilor,
hangiilor şi grăjdarilor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ş. Cocoş, Drept roman, Breviar, Editura Fundaţiei România de Mâine,


Bucureşti, 2000.
2. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă „Şansa
S.R.L.”, Bucureşti, 1997.
3. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973.

49