Sunteți pe pagina 1din 47

1

1. Teritoriile de la sud de Dunăre până la migraţia slavilor

Peninsula Balcanică poartă un nume care îi este impropriu, deoarece munţii Balcani acoperă doar o mică parte din ea. Între 1918-1991, teritoriul cunoscut sub acest nume se întindea pe cuprinsul a trei state:

Iugoslavia, Bulgaria şi nordul Greciei. Limita de nord a peninsulei urmează cursul râurilor Sava (după unii Drava) şi Dunăre. Astfel, teritoriul românesc de azi se află în afara spaţiului balcanic propriu-zis. În antichitate, această zonă grografică a fost populată de două grupe de popoare, illyrii (la vest) şi tracii (la est), popoare atât de apropiate precum sunt azi germanii de scandinavi, graniţa aproximativă dintre ele fiind constituită de văile râurilor Morava şi Vardar. Cel dintâi străbate de la sud la nord Serbia şi se varsă în Dunăre (la est de Belgrad), cel de-al doilea traversează Serbia de sud, Macedonia, Grecia şi se varsă în Marea Egee (la vest de Tesalonic). Totuşi, descoperirile arheologice atestă o migrare cu timpul a tracilor la est de teritoriul lor originar şi deci o amestecare cu illyrii. Un astfel de teritoriu mixt îl constituia şi actuala provincie Kosovo. Din limba vechilor illyri s-au păstrat (în inscripţii şi scrierile autorilor antici) doar puţine fragmente:

cuvinte izolate (glose) şi aproximativ 1000 de nume proprii (purtate de persoane, triburi, zeităţi şi locuri geografice). Aceleaşi izvoare istorice au păstrat din limba tracilor antici doar 1190 antroponime (nume proprii de persoane) şi 910 toponime (nume de locuri geografice). Totuşi, în limba română de azi s-au menţinut aproximativ 160 de cuvinte stabilite a fi de origine tracă (iar 70 din acestea se găsesc şi în limba albaneză). Nici tracii (desigur, cu excepţia celor nord-danubieni, cunoscuţi sub numele de daco-geţi), dar nici illyrii nu au constituit state în adevăratul sens al cuvântului. Tocmai de aceea, teritoriile lor au putut fi cucerite cu uşurinţă de către legiunile romane. Şi astfel, romanii au constituit în anul 15 d.Hr. la sud de Dunăre provincia Moesia (în Serbia şi nordul Bulgariei de azi). Actualele teritorii ale Bosniei-Herţegovina şi Croaţia fuseseră transformate în provincie romană încă din anul 59 î.Hr (denumite provincia Illyricum) .Teritoriul Moesiei a fost împărţit în anul 86 în două provincii diferite: Moesia Superior (Serbia de azi şi o mică parte din nord-vestul Bulgariei - zona Vidin) şi Moesia Inferior (restul Bulgariei de la nord de munţii Balcani, alături de Dobrogea). Aceasta din urmă a devenit în anul 297 provincia Scythia Minor. După retragerea aureliană, între cele două Moesii a fost înfiinţată o nouă provinicie Dacia aureliană, împărţită curând în două provincii distincte: Dacia Ripensis (pe malul Dunării) şi Dacia Mediteraneea. Din aceasta din urmă, în anul 386 s-a desprins Dardania (pe teritoriul Serbiei de Sud şi al regiunii Kosovo). Izvoarele istorice consemnează mai mult de 40 scaune episcopale în oraşele din aceste provincii. Cele mai importante episcopii din provincia Dacia Ripensis au fost la Aquae (Negotin - Serbia, Valea Timocului), Ratiaria (Arcer - Bulgaria, la sud de Vidin). Pe teritoriul vechii provincii Dacia Mediteraneea cunoaştem scaune episcopale la Naissus (Niş - Serbia), Remesiana (Bela Palanka - 30 km est de Niş), Serdica (Sofia de azi), iar în Dardania la Scupi (Skoplje - Macedonia), Ulpiana (Lipljan, aflat la aproximativ 5 km sud de Priştina-Kossovo). Episcopii de Sardica şi de Scupi au participat chiar la sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, având deci un rol important în viaţa bisericească a imperiului.

2

Majoritatea titularilor acestor episcopii au purtat nume latine, păstoriţii lor fiind o populaţie romanizată sau în curs de romanizare Astfel, la Remesiana păstorea în jurul anului 400 sfântul episcop Niceta, despre care episcopul Sf. Paulin de Nola (din Italia) scria: "Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci; cei ce cultivă pământul, în interior (Dacia Mediteraneea), şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe malurile mănoase" (Dacia Ripensis). Viaţa creştină din provinciile romanizate de la sud de Dunăre a fost reorganizată de împăratul Justinian, originar din satul Tauresium (aflat la aproximativ 40 km. sud-vest de Niş, nu departe de graniţa actualei regiuni Kosovo, atunci în provincia romană Dardania). Justinian a ridicat lângă satul său natal un oraş nou, pe care l-a numit Justiniana Prima (vechea localitate Ulpiana, aflată în imediata apropiere de Priştina de azi, a primit numele Justiniana Secunda). La Justiniana Prima a mutat reşedinţa prefecturii Illyricum şi tot aici a înfiinţat în anul 535 o arhiepiscopie autocefală, cu jurisdicţie peste aproximativ 25 de eparhii din provinciile sud-dunărene de limbă latină, printre care şi Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania. Până în anul 535, aceste episcopii fuseseră supuse arhiepiscopiei de Tesalonic (de limbă greacă). Prin separarea lor de celelalte eparhii greceşti din sudul peninsulei Balcanice, Justinian a recunoscut implicit caracterul romanic al populaţiei din noua arhiepiscopie Justiniana Prima. Romanizarea illyrilor şi a tracilor a fost favorizată de mai mulţi factori (colonişti, armată, negustori şi sclavi). Aceştia au venit din tot imperiul roman, cei mai mulţi nefiind etnici romani, dar totuşi vorbitori de limbă latină, aceasta devenind lingua franca a regiunii. Beneficiind de o bază culturală şi de civilizaţie mai mare, latina s-a impus şi populaţiilor illyro-trace băştinaşe, acestea părăsindu-şi graiul lor strămoşesc, adoptând o limbă latină populară. Astfel, limba română nu ar fi decât transpunerea în gura băştinaşilor traco-illyir a limbii latine. Inscripţiile descoperite în spaţiul balcanic prezintă procesul de romanizare în timp a traco-illyrilor. Astfel, numele de origine illyrică au început să dispară din inscripţii după secolul IV, ceea ce înseamnă că în acestă perioadă majoritatea triburilor illyrice se romanizaseră deja. În ceea ce-i priveşte pe traci, procesul de romanizare a acestora a durat mai mult (în anul 400, Sf. Niceta de Remesiana mai păstorea peste daci neromanizaţi!), dat fiind şi faptul că teritoriile trace au intrat mai târziu în componenţa Imperiului roman. Inscripţiile care cuprind cuvinte şi nume proprii trace au încetat după secolul VI. În acel secol, izvoarele istorice nu mai consemnau existenţa unor enclave de limbă tracă sau illyră în Balcani, ele atestând doar o populaţie de limbă romanică sau străromână, care se întindea din Dalmaţia până la gurile Dunării, populaţie care locuia fie în obşti săteşti, fie în oraşe destul de înfloritoare şi totodată sedii episcopale. Totuşi, existenţa limbii albaneze de azi demonstrează că cel puţin în unele locuri ale peninsulei balcanice mai exista o popoulaţie illyră-tracă neromanizată, deşi puternic influenţată de romanicii din jur. Fiind o populaţie săracă, pastorală, nu a fost menţionată de izvoarele documentare şi nici nu şi-a permis să-şi dovedească posterităţii existenţa fizică pe acele meleaguri prin izvoare epigrafice. Prin urmare, istoricul austriac de origine cehă, Constantin Jirecek, cercetând inscripţiile descoperite în pensinsula Balcanică, a trasat o graniţă dintre populaţia romanizată şi cea grecizată (nepomenind nimic de tracii neromanizaţi), această graniţă pornind aproximativ de la Skoder (din Albania de nord), trecând la sud de Scupi (Skoplje), apoi spre nord-est de Sardica (Sofia), urmând apoi munţii Balcani. Conforma acestui cercetător austriac de origine slavă, populaţia din nordul Albaniei de azi, din Muntenegru, Serbia, Kosovo şi nordul Bulgariei vorbea o limbă latină vulgară, din care s-

3

au dezvoltat ulterior limba română şi limba dalmată. Aceasta din urmă este dispărută azi, vorbitorii ei fiind asimilaţi de migratorii slavi (ultimul vorbitor al dalmatei murind în anul 1898). Locul ei de formare a fost coasta dalmată şi o parte a Bosniei. Nu a fost o limbă cultă, păstrându-se doar puţine texte redactate în această limbă (primele datând din sec al XIV-lea). Spaţiul de formare a limbii române este mai extins, cuprinzând pe lângă teritoriul românesc actual şi un teritoriu de la sud de Dunăre (Bulgaria la nord de munţii Balcani, o mare parte din Serbia şi din Kosovo).

2. Invazia proto-bulgarilor şi primele state slave din Balcani

Primul Ţarat bulgar În anul 679 şi-au făcut apariţia în nord-estul Bulgariei de azi o altă populaţie migratoare, de origine turcică. Plecând de pe Volga, aceşti noi veniţi au fost numiţi Bulgari, cercetătorii de azi desemnându-i drept proto-bulgari. Aceştia au reuşit să supună populaţia traco-romanizată şi slavă din Bulgaria de azi, punând bazele unui stat, al cărei independenţă a fost recunoscută de bizantini în anul 681. Nucleul statului bulgar a fost zona Varna-Dobrogea de Sud. Asparuh, primul conducător bulgar a reuşit expansiunea statului în Bulgaria actuală şi probabil şi în sudul României (apartenenţa unor teritorii româneşti la Primul Ţarat Bulgar este controversată în istoriografia românească). O hartă a primului stat bulgar:

http://en.wikipedia.org/wiki/File:The_foundation_of_the_BG.png. Unul din importanţii hani bulgari a fost Krum (803-814). Acesta a cucerit teritorii din Serbia şi Ungaria, având graniţă comună cu Imperiul Carolingian pe Dunăre. O hartă a Bulgariei în timpul lui Krum:

Cu timpul, proto-bulgarii turcici au fost asimilaţi de populaţia slavă, care îi asimilase în prealabil pe traco-romani. Astfel a apărut poporul bulgar, de limbă slavă (de la vechii proto-bulgari nu s-au păstrat decât 14 cuvinte). Până în anul 864, dinastia bulgară a fost păgână. Au existat însă misiuni creştine în Bulgaria atât din partea Bizanţului, cât şi din partea Romei (rivalitatea aceasta a alimentat disensiunile dintre Fotie şi papa Nicolae I). În anul 864 hanul Boris a fost botezat în ritul răsăritean, naş de Botez fiindu-i împăratul bizantin Mihail III Beţivul. Odată cu încreştinarea bulgarilor în anul 864, statul lor a obţinut recunoaşterea europeană. Epoca cea mai înfloritoare a acestui ţarat bulgar a constitnuit-o domnia lui Simeon (893-927), care a stăpânit peste un vast teritoriu: Bulgaria, Dobrogea, Macedonia, cea mai mare parte a Greciei de nord, Albania şi Serbia, cf hartă pe http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bulgaria_Simeon_I_%28893-927%29.svg. Dar în anul 971 bizantinii, conduşi de împăratul Ioan Tzimiskes, au cucerit partea de est a ţaratului bulgar (deci tocmai teritoriul de azi al Bulgariei), înfiinţând tema Paristrion. În 1018, Vasile II Macedoneanul a cucerit şi restul Ţaratului bulgar (Macedonia, Albania, sudul Serbiei, Grecia de nord), punând capăt primei

patriarhii bulgare de la Ohrida, devenită arhiepiscopie grecească autocefală. Întreaga peninsulă balcanică a fost împărţit în teme bizantine: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Byzantine_Macedonia_1045CE.svg.

4

Croaţia şi Serbia Sârbo-croaţii şi-au făurit state în umbra acestui prim ţarat bulgar. După trecerea Dunării, strămoşii sârbo-croaţilor de azi s-au stabilit pe un vast teritoriu care ar corespunde cu fosta Iugoslavie de până în 1989, exceptând Macedonia şi partea de est a Serbiei (adică fâşia de la est de valea Moravei, râu care constituia "graniţa" aproximativă cu slavii strămoşi ai bulgarilor de azi), dar incluzând partea de nord a Albaniei (deci şi provincia Kosovo locuită azi în majoritate de albanezi). În ceea ce priveşte limita dintre triburile sârbe şi croate, aceasta se afla situată în Bosnia, de-a lungul râului Vrbas. Prin urmare, privind harta politică de azi, putem vedea că aproximativ 2/3 din Bosnia actuală, la est de localitatea Banja-Luka, era populată de triburi sârbe. Primul conductor croat (cneaz) cunoscut în istorie, dar supus puterilor vecine, este Trpimir (845-864), cu reşedinţa situată în apropiere de oraşul Split, pe coasta dalmată a Croaţiei. Statul croat independent s-a putut impune abia sub domnia lui Petru Kraşimir IV (1058-1073), al cărui regat cuprindea Croaţia şi Bosnia de azi. După anul 1100 Ungaria şi Veneţia şi-au împărţit teritoriul croat, veneţienii obţinând sudul coastei dalmate, iar maghiarii nordul Dalmaţiei şi Croaţia propriu-zisă, însă nu ca pe o simplă provinie maghiară, ci ca un regat de sine stătător, cu dietă şi conducător propriu (care purta titlul de ban). După anul 1102, regii maghiari au deţinut şi titlul de regi ai Croaţiei. Statul sârb a avut o viaţă mai lungă, cunoscând trei etape. Nucleul de formare a primului stat sârb a fost regiunea Raşca - Novi-Pazar, de-a lungul cursului râului Ibar, regiune cunoscută sub numele de Serbia Veche. Azi, cele două localităţi se află în imediata apropiere a graniţei cu provincia Kosovo, totuşi râul Ibar curge şi prin nordul acestei provincii. De aceea se poate spune că Serbia Veche cuprindea zona Novi Pazar, cu o prelungire în nordul actualei provincii Kosovo. Cel mai cunoscut cneaz al primului stat sârb a fost Vlastimir (836-843), a cărui stăpânire s-a extins la nord până în preajma Belgradului (aflat sub stăpânire bulgară), iar spre nord-vest până în Bosnia centrală. Cnezatul său era însă ameninţat de bulgari, vecini la nord, sud şi est, şi care doreau cucerirea Raşcei. Ţarul Simeaon a reuşit chiar între anii 924-927 să ocupe Serbia Veche, dar sârbii şi-au recuştigat independenţa după moartea acestuia, când marele jupan Ceaslav Clonimirovici (931-960) a reuşit crearea unui stat care cuprindea Serbia de azi (exceptând teritoriul de la est de Morava şi de la nord de Dunăre), Herţegovina, jumătate din Bosnia, Muntenegrul (Dioclea) şi nordul Albaniei. Harta Serbiei lui Ceaslav:

Dar după moartea lui Ceaslav, bulgarii au reuşit din nou să cucerească întreaga Serbie. Nucleul celui de-al doilea stat sârb medieval a fost regiunea Dioclea (Zeta - Muntenegru). În 1076/1077 jupanul Mihail a obţinut din partea papei Grigorie VII recunoaşterea titlului de "rege al slavilor", teritoriul său cuprinzând ţinuturile sârbeşti tradiţionale: Muntenegru, Raşka, Bosnia estică, Herţegovina şi nordul Albaniei, iar reşedinţa aflându-se în oraşul Skodra (Skoder) din nordul Albaniei de azi. În anul 1101, împăratul bizantin Alexie I Comnenul a pus capăt acestui al doilea stat sârbesc, dar de confesiune catolică, locul său fiind luat de alte trei formaţiuni independente: Dioclea (Muntenegru), Raşca şi Bosnia.

5

Nu după mult timp, Bosnia a fost cucerită de către Regatul maghiar, devenind "un regat" aparte sub Coroana Sf. Ştefan. Totuşi, în unele perioade de timp, Bosnia a reuşit să-şi menţină o autonomie pronunţată în cadrul statului maghiar. După decăderea regatului sârbesc din Muntenegru, centrul politic sârbesc s-a mutat din nou în regiunea Raşca, unde jupanul Ştefan Nemania (1167-1196) a instaurat o nouă dinastie care a condus principalul stat sârb până la cucerirea otomană. În anul 1196 a abdicat, cedând conducerea fiului său cu acelaşi nume. Bătrânul Ştefan s-a retras la mănăstire (sub numele Simeon), a înfiinţat numeroase alte mănăstiri. După moartea sa, în 1200, a devenit unul din sfinţii naţionali ai poporului sârb. Ştefan II (fiul lui Ştefan I) s-a convertit în anul 1217 la catolicism, primind de la papă insigniile regale. Datorită fratelui său (Sf. Sava al Serbiei), a revenit la Ortodoxie, iar în 1221 a fost încoronat a doua oară ca rege, dar după ritul ortodox. Tot Sf. Sava i se datorează şi înfiinţarea Bisericii autocefale sârbe, cu reşedinţa la Jicea (înfiinţată în 1219). Epoca de glorie a statului sârb medieval a fost doar după stingerea dinastiei Asăneştilor, de la conducerea Ţaratului vlaho-bulgar (a se vedea mai jos). Regele sârb Ştefan Uroş II Milutin (1282-1321) a cucerit de la Ţaratul Bulgar nordul Macedoniei, împreună cu capitala Skoplje. Ştefan Uroş III Deceanski (1322-1331) a extins şi mai mult stăpânirea statului sârb, ocupând în 1330 aproape întreaga Macedonie. Însă cel mai important rege sârb din Evul Mediu a fost Ştefan Duşan (1331-1355). Încă în primii ani de domnie a cucerit Macedonia apuseană (aflată până atunci în stăpânire bizantină), apoi Albania, nordul Epirului, Tesalia, Muntele Athos, aproape întreaga Tracie, ajungând până spre Constantinopol. În urma acestor victorii, Ştefan Duşan s-a proclamat ţar în anul 1345, iar un an mai târziu a fost încoronat la Skoplje "împărat şi autocrat al sârbilor şi romeilor" (=grecilor) de către patriarhii de Târnovo şi Ipek (pe arhiepiscopul de aici l-a ridicat la rang de patriarh). În anul 1350 a cucerit Tesalonicul. Ştefan Duşan ar fi fost singurul conducător din Balcani care ar fi putut ţine piept otomanilor. A murit însă în plină glorie în anul 1355, în timp ce se pregătea să cucerească capitala Imperiului Bizantin. Harta Ţaratului sârb la moartea lui Duşan:

Patriarhia ecumenică s-a împotrivit ridicării Bisericii sârbeşti la rang de patriarhie. Sârbii nu au ţinut cont de protestul patriarhului de Constantinopol, drept urmare patriarhul ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1363) a aruncat anatema asupra sârbilor şi s-a adresat şi papei contra patriarhului sârbesc, ca acesta să nu fie recunoscut. Împăcarea dintre sârbi şi Patriarhia ecumenică nu s-a produs decât în timpul craiului Lazăr (1371- 1389), în anul 1375, patriarhul de Constantinopol Filotei Kokkinos (1353-1354 şi 1364-1376) recunoscând patriarhia sârbească. Ştefan Duşan a organizat curtea sa şi legislaţia statului după model bizantin. În două concilii (adunări legislative) din anii 1349 şi 1353/54 a adoptat un corp de legi (cunoscut sub numele de Zaconicon), alcătuit din 120 articole, inspirate după dreptul bizantin, dar şi după cel al oraşelor negustoreşti de pe coasta dalmată. Fiul lui Ştefan Duşan, Ştefan Uroş IV, a încercat fără succes să oprească înaintarea turcilor, fiind învins de către acesta în anul 1371. Două luni după bătălie a murit, cu aceasta stingându-se dinastia sârbească a Nemanizilor. Conducerea Serbiei a fost preluată de nepotul natural al lui Ştefan Duşan, cneazul Lazăr Hreblianovici. Acesta a fost învins în bătălia de pe Câmpia Mierlei (Kosovo polje) din 15 iunie 1389 (oastea sa era alcătuită din trupe sârbeşti, albaneze, bulgăreşti şi din Ţara Românească. Cneazul Lazăr a murit în luptă, dar

6

soldatul sârb Miloş Obilici a reuşit să-l asasineze pe sultanul Murad în cortul acestuia. Serbia a fost obligată să accepte suzeranitatea otomană). Ultimul conducător al Serbiei a fost George Brancovici (1427-1456). Sprijinindu-l pe Iancu de Hunedoara la asediul Belgradului din anul 1456, a avut parte de acelaşi sfârşit ca cel al voievodului Transilvaniei (moartea de ciumă pe câmpul de luptă). În 1459, Serbia a fost cucerită definitiv de către armata otomană, fiind transformată în paşalâc turcesc. Urmaşii lui Gheorghe Brancovici s-au refugiat în Ungaria, unde au dobândit numeroase moşii. Un nepot al său a ajuns mitropolit al Ţării Româneşti (Maxim, 1505-1508). Fratele mitropolitului, Iovan Brancovici, şi-a căsătorit două fiice cu domni români: Despina Miliţa a devenit soţia lui Neagoe Basarab, iar Elena Ecaterina a devenit ultima soţie a lui Petru Rareş. Datorită acestor legătiri de rudenie, portretul ţarului Ştefan Duşan a fost pictat la mănăstirea Curtea de Argeş.

7

3. Pecenegii şi cumanii

Dacă în Europa de vest, s-a instaurat după anul 1000 o stabilitate care a permis dezvoltarea economico-

socială, în Europa de est a trebuit să mai treacă câteva secole până la atingerea acelei linişti necesare dezvoltării

sociale. Sud-estul continentului a fost influenţat de pătrunderea ultimilor migratori (ungurii, pecenegii,

cumanii), apoi de puterile din zonă: Imperiul Bizantin, statele slave de Haliciu şi Vladimir, apoi de Regatul

maghiar al dinastiei arpadiene.

Imperiul Bizantin şi-a revenit de pe urma slăbirii datorită consolidării primului ţarat bulgar abia după

uzurparea tronului în anul 969 de către Ioan Tzimiskes. Acesta a recucerit în anul 971 de la bulgari estul

Peninsulei Balcanilor, Bulgaria rămânând fără provinciile ei estice (de la Marea Neagră) şi fără capitală, dar

păstrând provinciile vestice (actuala Serbie, Macedonie şi Albanie). Următorul împărat, Vasile II Bulgaroctonul

(976-1025) a reuşit în anul 1014 suprimarea primului ţarat bulgar. Astfel, întregii Balcani au ajuns din nou sub

stăpânirea Bizanţului.

Pecenegii

După moartea lui Vasile II, tribul turcic al pecenegilor a început să atace cu putere malurile Dunării, deşi

prima atestare a pecenegilor la Dunăre datează din 894-895. Atunci, Bizanţul îi chemase pe unguri (aflaţi pe

teritoriul actual al Ucrainei) în ajutor împotriva bulgarilor. Dar aceştia au făcut apel la pecenegi împotriva

ungurilor. Ungurii au fost învinşi de pecenegi şi au fost nevoiţi să părăsească teritoriul de la nord de Marea

Neagră, stabilindu-se în Panonia (a se vedea mai jos). În anul 1036 a fost semnat un tratat de pace între Bizanţ şi pecenegi; bizantinii au început să plătească un

tribut anual către pecenegi în schimbul păcii. Împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1055) a fost nevoit să

accepte stabilirea la sud de Dunăre a grosului armatei pecenege. După aşezarea pecenegilor la sud de Dunăre,

Imperiul a fost atacat de alt trib turanic, cel al uzilor. Pecenegii şi uzii au slăbit imperiul.

Pe de altă parte, în 1071 bizantinii au suferit cea mai mare înfrângere a lor în Asia (la Mantzikert, în estul

Turciei actuale - lacul Van), fiind învinşi de turci.

În Balcani, pecenegii şi uzii sprijineau populaţiile locale în lupta lor de autonomie faţă de bizantini. S-au

format mai multe formaţiuni politice la malurile sudice ale Dunării. Numeroşi istorici pomenesc caracterul

românesc al acestor formaţiuni 1 .

Abia în 1091 a avut loc o victorie bizantină la Lebunion (Tracia) asupra nomazilor turanici, astfel că

bizantinii şi-au redobândit controlul la Dunăre.

După victoria asupra pecenegilor din 1091, bizantinii au început o politică ofensivă împotriva turanicilor,

care mai rămăseseră la nord de fluviu. În 1114, împăratul Alexios I a urmărit un corp de armată de turanici până

la Vidin, a trecut la nord de fluviu, în Oltenia, dar nu a reuşit să lupte cu turanicii. În 1148, împăratul Manuel I

Comnenul (1143-1180) a trecut la nord de Dunăre, apoi cu bărcile peste două râuri navigabile, ajungând la

1 De exemplu, patriarhul monofizit al Antiohiei, Mihail Siriacul, în cronica sa terminată la sfârşitul sec. XII, laudă pe împăratul Alexios I Comnenul că a reuşit să elibereze oraşele greceşti de franci, cumani, sârbi şi Balakaye (=vlahi).

8

muntele Tenu Ormon, învecinat cu hotarele Taurosciţiei. Cele două râuri par să fie Siretul şi Prutul. Cronicile

mai scriu că Manuil a trecut prin Dobrogea. Taurosciţia era unul din numele folosite pentru Rusia.

Cumanii. Cu toate incursiunile bizantine de la nord de fluviu, totuşi teritoriul era supus de cumani, Românii de aici erau ortodocşi, ţineau din punct de vedere bisericesc de Constantinopol, dar din punct de vedere social erau organizaţi în mici cnezate, adică ţări supuse cumanilor. Prin anul 1055, cumanii sunt menţionaţi pentru prima dată la est de Nipru, iar în 1061 are loc prima invazie împotriva ruşilor. În 1078, parte din cumani i-au însoţit pe pecenegi în incursiunea în Balcani (lupta de la Adrianopol). În acelaşi an o mare parte din triburile cumane erau angrenate în războaiele civile din Rusia. În 1085-86, regele maghiar Salomon a fost detronat. Ca urmare i-a chemat în ajutor pe cumani, cărora le- a promis Transilvania. Cumanii au trecut prin pasul Verecke ("Poarta Rusiei”), ajungând la Ung dar au fost înfrânţi şi Salomon a părăsit Ungaria, împreună cu cumanii. (Ana Comnena pomeneşte şi ea acest eveniment, numindu-i pe cumani sarmani, pe pecenegi sciţi, iar pe unguri daci). La sfârşitul anilor 1080, căpetenia Tatos din Silistra a plecat la cumani să le ceară ajutor împotriva bizantinilor. Până să ajungă Tatos cu cumanii la Dunăre, pecenegii pătrunseseră în Balcani şi luaseră numeroase prăzi. Când au ajuns în Bărăgan şi cumanii, le-au cerut pecenegilor să împartă cu ei prăzile. Pecenegii au refuzat. De aceea cumanii s-au reîntors în anul următor cu forţe proaspete din nordul Mării Negre şi în alianţă cu împăratul Alexios I, au purtat lupta de la Lebunion din 1091, unde bizantinii şi cumanii i-au învins pe pecenegi. Ana Comnena spune că măcelărirea pecenegilor de către bizantini i-au impresionat atât de mult pe cumani, încât au trecut Dunărea, de frică să nu păţească la fel. În 1091-92, cumanii au trecut prin Moldova şi au pătruns în Transilvania, se pare că la cererea halicienilor, căci după plecarea cumanilor, ungurii au pornit lupta împotriva Haliciului. Sediul central al cumanilor se afla atunci la nord de Marea Neagră. Între 1085-1092 nu au mai avut loc incursiuni cumane împotriva ruşilor, deoarece armata cumană luptase pe alte fronturi. După 1092 o parte mică dintre cumani s-au aşezat la nord de Dunăre. Se crede că armata bizantină care a trecut în Oltenia în 1114 îi urmărea pe aceşti puţini cumani. Teritoriul stăpânit de cumani se întindea de la Dunăre la lacul Aral (graniţa dintre Kazahstan şi Uzbekistan, longitudinea 60). Istoricii pomenesc de 5-12 triburi, unul din ele sălăşluind în actuala Românie. În 1148, cumanii au trecut Dunărea. Împăratul Manuel I a trecut fluviul. A prins pe o căpetenie a barbarilor, pe un anume Lazăr. Numele este foarte interesant, deoarece este nume creştin. Înseamnă că fie a fost vorba de un român supus cumanilor, fie de un cuman creştinat. Se pare că grupul cuman din România actuală se întărise, deoarece Manuel însuşi a condus de două ori armata împotriva cumanilor, iar o altă expediţie bizantină a fost chiar înfrântă de cumani. Se adaugă apoi colaborarea cu populaţia autohtonă (numele lui Lazăr). În a doua jumătate a domniei lui Manuel I cumanii nu au mai trecut Dunărea, graniţa imperiului fiind bine apărată.

9

A existat chiar o alianţă între bizantini şi cumani, astfel că armata bizantină anti-maghiară din 1166 a

profitat de neutralitatea cumanilor. Apoi mai existau numeroşi cumani mercenari ai imperiului care luptau

împotriva sultanatului de Iconiu din Asia Mică.

Prin anul 1159, cumanii participau, alături de români, la încercarea lui Ivan Rostislavici de a cuceri tronul

de Haliciu.

După 1185 cumanii au participat, alături de vlahi, la luptele împotriva bizantinilor şi a cruciaţilor din

Imperiul latin de Constantinopol.

În 1123 cumanii şi ruşii au fost înfrânţi de mongoli.

Înfrângerea definitivă a cumanilor a avut loc după 1236, când s-a reluat ofensiva mongolă.

Creştinări ale cumanilor:

- episcopia cumanilor la Carpaţii de Curbură (supusă papei - a se vedea mai jos).

- unii cumani din Georgia au adoptat creştinismul georgian.

- numeroşi misionari apuseni de după 1200 au ajuns până la Volga.

- principele Bastî al cumanilor a fost creştinat de către ruşi pentru a realiza alianţa anti-

mongolă.

- în 1239, hanul Kuthen al cumanilor a primit permisiunea să intre în Transilvania doar dacă

avea să se creştineze (a primit condiţia din disperare faţă de mongoli).

După 1241 numeroşi cumani s-au stabilit în Ungaria, Serbia, Transilvania, Balcani.

Conlocuirea cu românii:

S-au descoperit în toată stepa nord-pontică peste 2000 morminte turanice (cumane, pecenege). În

Moldova s-au descoperit 220 morminte în 79 puncte diferite (Moldova, Basarabia). Mormintele sunt de tip

tumular, turanic (peceneg şi cuman).

Aşezarea lor: mai mult la şes (Bugeac, sudul Moldovei, Bărăgan), mai puţin în locuri păduroase şi

deluroase. Unele morminte au fost găsite şi pe valea râurilor.

Cumanii şi pecenegii au provocat perturbaţii în evoluţia societăţii autohtonilor. Nu sunt dovezi că aceşti

turanici s-au purtat mai frumos cu românii decât cu ruşii sau cu grecii. Economia lor nomadă impunea năvălirea

şi jefuirea satelor agricole ale autohtonilor. Caracteristic pentru societăţile nomade au fost caracterul lor

războinic deoarece trebuiau să se apere de triburi rivale, apoi trebuiau să supună autohtonii, să caute alte păşuni.

Populaţia autohtonă s-a retras din părţile de câmpie. Prin urmare, Bărăganul şi Bugeacul au rămas slab

populate.

S-au descoperit în aşezările de tip Dridu unele piese de provenienţă turanică (comerţ cu turanicii), dar

numărul redus al pieselor dovedeşte că acest schimb comercial nu a fost deloc frecvent.

După 1242 a avut loc o simbioză între cumani şi autohtoni în toate regiunile unde s-au refugiat. Dovadă

în acest sens stau influenţele în limba română: râurile terminate în -ui, -lui (Bahlui, Călmăţui, Covurlui, Vaslui),

apoi Bârlad, Tecuci, Cahul, Comăneşti, beci, duşman, toi, Bărăgan, cioban, odaie.

10

Episcopia cumanilor După înfrângerea cumanilor şi a ruşilor de către mongoli la Kalka, în 1223, numeroşi cumani s-au deplasat spre vest. În 1226-1227 s-a înfiinţat o episcopie romano-catolică a cumanilor în regiunea Buzău. În 1234, papa Grigorie IX i-a trimis lui Bela IV al Ungariei o scrisoare în care relata că pe teritoriul episcopiei cumanilor trăiesc anumite popoare care se numesc vlahi (popoare=formaţiuni cneziale), care au "pseudo-episcopi" de rit grec, de la care iau Tainele Bisericii. Problema era că saşii şi ungurii care se aflau pe teritoriul episcopiei cumanilor şi care locuiau alături de români şi de cumani, adoptau ritul grecesc. Deci, în loc ca ungurii şi saşii să-i latinizeze pe români, românii îi atrăgeau pe aceia la Ortodoxie. De aceea papa a propus instituirea unui episcop catolic, de neam român, de rit grec (deci un episcop "unit"), de care să aparţină toţi românii, astfel ca românii să nu mai ţină de episcopii greci ortodocşi. Este prima atestare a vieţii politice şi bisericeşti a românilor din teritoriile extra-carpatice. În 1241 s-a desfăşurat invazia mongolo-tătară. Cronicarii persani ai invaziei pomenesc la rândul lor de popoare de vlahi la sud şi est de Carpaţi, popoare învinse de tătari. Cronicarii apuseni ai invaziei precizează faptul că românii şi secuii (ordinea e importantă!) au baricadat trecătorile din Carpaţii Orientali, îngreunând invazia tătară pe acolo. După 1241, când Ungaria a fost distrusă, tătarii s-au retras la nord de Marea Neagră (a murit căpetenia centrală din Asia şi a început lupta pentru succesiune). Ca urmare, Ungaria a scăpat de ocupaţia tătară şi s-a putut reface. În deceniile ulterioare regii unguri s-au aflat între ciocanul cuman şi pretenţiile papei de a porni lupta cu aceştia. Unii regi s-au opus, motiv pentru care au fost excomunicaţi de papă. Abia în sec. XIV Ungaria a reînceput să joace rol de mare putere în zonă. Centrul istoriei europene s-a mutat din centrul Europei în estul continentului. Regele ungar Sigismund de Luxemburg a devenit în 1410 rege al Germaniei, apoi în 1419 a unit sub coroana sa şi Cehia şi Silezia. Predecesorul său la tronul ungar, Ludovic cel Mare de Anjou, a unit sub coroana sa Ungaria şi Polonia. În 1366 Cnezatul de Halici a fost alipit la Polonia, iar în anul 1386, Polonia s-a desprins de Ungaria şi s-a unit cu Lituania, drept care Polonia-Lituania a devenit cel mai puternic stat al Europei (ajungând în est până aproape de Moscova, în sud până la cursul mijlociu al Nistrului (unde se învecina la sud cu tătarii).

4. Situaţia românilor în Balcanii de Vest în secolele VII-XII

Două popoare nu au jucat aparent nici un rol important în istoria politică a regiunii de la sudul Dunării în secolele VII-XII: vlahii şi albanezii. Nefiind consideraţi de istoricii sârbi, bulgari, greci, dar şi apuseni drept "creatori de state" în Balcani, au atras foarte târziu atenţia cercetătorilor asupra lor. În ceea ce-i priveşte pe istoricii bulgari, sârbi şi greci, aceştia neagă vlahilor orice conotaţie etnică, afirmând că cei pomeniţi în izvoarele istorice ca vlahi nu au fost altceva decât păstori, nicidecum etnici români. Conform mentalităţii balcanice, bulgarii de rând sunt indignaţi de afirmaţia istoricilor români că asăneştii au fost vlahi, considerând această afirmaţie drept un pretext pentru o ipotetică politică imperialistă a românilor, doritori să-şi însuşească

11

părţi din Bulgaria. La aceste "pretenţii imperialiste româneşti", bulgarii ţin să răspundă, "amintindu-ne" nouă românilor, că Dobrogea constituie "leagănul naţiunii bulgare" şi deci că ar fi pământ bulgăresc. Iată că noi românii, deşi credem că înţelegem mentalitatea balcanică, totuşi suntem departe de acest fapt. (Întreaga dispută pe seama participării românilor la crearea celui de-al doilea ţarat bulgare este prezentată de eminentul istoric Nicolae Şerban Tanaşoca în lucrarea O problemă controversată de istorie balcanică: participarea românilor la restaurarea Ţaratului bulgar, publicat în volumul Răscoala şi statul asăneştilor, coord. Eugen Stănescu, Bucureşti, 1989). Acelaşi tratament defavorabil care e aplicat de istoricii bulgari, sârbi şi greci aromânilor, este aplicat şi poporului albanez, cu atât mai mult cu cât albanezii sunt menţionaţi mult mai târziu în documentele istorice decât românii. Dacă "problema vlahilor" s-a rezolvat oarecum mai uşor, afirmând că vlahii nu erau etnici români, ci doar simpli păstori rătăcitori cu turmele, "problema albaneză se rezolvă" într-un mod diferit, istoriografia oficială sârbă şi greacă afirmând că locul de baştină al albanezilor ar fi spaţiul muntos îngust din Albania de azi, de unde au migrat mai târziu, beneficiind şi de o rată superioară de natalitate. Mulţi români de rând au adoptat această teză, uitând că unii (şi nu puţini) istorici dintr-o ţară vecină ne-au adus nouă aceleaşi acuze, pentru a legitima lipsa noastră de drepturi pe meleagurile transilvane. Cu toţii am fost înmărmuriţi de sângele care a curs în statele balcanice în ultimii 20 de ani, la doar câteva zeci de km. de graniţele noastre. S-au căutat vinovaţi. Aceştia au fost găsiţi repede, fiecare după cum a considerat de cuviinţă: albanezii, sârbii, americanii, Miloşevici. Dar poate că motivul principal al acestei

curegeri de sânge este neînţelegerea mentalităţii balcanice de către străinii de aceste locuri, cât şi persistenţa în

Balcani a unei "anumite concepţii romantice despre istorie şi istoriografie care (

are menirea de a da fiecărui

)

popor conştiinţa de sine, revelându-i şi stimulându-i unitatea organică, originalitatea şi forţa vitală prin evocarea trecutului în care ele s-au împlinit în chip exemplar". În Balcani, această istoriografie romantică a devenit

Aceste istoriografii din Sud-Estul Europei care, evocând

trecutul naţional, întâlneau forma imperială de organizare a statului, au dezvoltat ceea ce s-a numit îîcomplexul imperial>>, specific acestei zone". Este cazul istoriografiilor sârbeşti, greceşti şi bulgare (Tanaşoca, op. cit). Această istoriografie romantică duce la intoleranţă, la negarea existenţei sau a importanţei celuilalt, la

supralicitarea propriului element naţional. Bulgarii neagă aportul românesc la crearea celui de-al doilea ţarat bulgar, considerând recunoaşterea acestui aport drept o periclitare a propriei lor statalităţi. La fel, sârbii, afirmând şi iar repetând realitatea că zona Raşca (deci şi o parte din Kosovo) este leagănul statului lor, neagă existenţa concomitentă cu sârbii şi a altor popoare pe acele meleaguri. Iar această negare este o curată falsificare a istoriei.

"instrument al luptei pentru eliberarea naţională. (

)

Regiunea Kosovo este parte a leagănului poporului şi statului sârb. Dar acest leagăn nu s-a aşezat pe o "terra deserta". Slavii care au colonizat aceste regiuni în sec VII au întâlnit aici o populaţie romanizată care popula sate şi oraşe. Desigur, la vederea năvălitorilor, romanicii au fugit în munţi. Cronica preotului din Dioclea (Muntenegru), redactată în jurul anului 1150, afirmă că la sosirea slavilor, romanicii (numiţi, datorită hainelor din lână neagră pe care le purtau, morlaci sau moro-vlahi, adică vlahi negri) au fugit în munţi, dar după

12

ce slavii s-au încreştinat, au coborât din nou la vale. Acest lucru s-a întâmplat în întreaga peninsulă Balcanică, fapt dovedit de numeroasele documente care îi pomenesc pe vlahii care locuiau printre sârbi sau bulgari. În statul sârb al nemanizilor, s-au păstrat până azi 39 de hrisoave care îi privesc exclusiv pe aceşti vlahi (26 dintre ele provenind din timpul domniei ţarului Ştefan Duşan). Ocupaţia acestor vlahi era fie păstoritul, fie paza unor mănăstiri sau a unor transporturi de caravane negustoreşti. Cel dintâi act din Serbia care îi are ca obiect pe vlahi a fost emis de regele Ştefan II Nemania în anul 1198. Actul îi pomeneşte pe judecii (juzii) Radu şi George, care aveau autoritate peste 170 de români (deci

peste un sat) din ţinutul Prizren, în sudul provinciei Kosovo. "Ţinutul Prizrenului era (

(Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, Bucureşti, 1959, p. 17). Dar cei mai numeroşi vlahi sunt atestaţi de documente pe cursul inferior al râului Ibar şi pe cel al Moravei de vest, deci chiar în inima Raşcei. Documentele sârbeşti pomenesc nume curat româneşti: Bukor, Bun, Dedol, Mic, Mrgela, Singur, Pop, Stan. De altfel, în aceeaşi regiune a Raşcei, alături de ţinutul Serbia Veche, se mai găseşte şi Vlaşca Veche. Toponime de origine românească se întâlnesc şi în alte regiuni ale Serbiei, Muntenegrului, Croaţiei, Bosniei, pe care nu le mai amintim, în cazul de faţă interesându-ne doar cele din Serbia Veche şi din Kosovo. În ceea ce priveşte viaţa bisericească, în două cataloage ale arhiepiscopiei Ohrida, în perioada 1018- 1186, între cele iniţial 31 de episcopii sufragane, apare menţionat un episcopat special pentru români, desigur pentru românii de la sud de Dunăre, deşi pe teritoriul Bulgariei, această Biserică era grecizată. La fel, şi vlahii din regatul sârb au fost supuşi încă de la înfiinţarea arhiepiscopiei de Jicea din anul 1219 sub autoritatea directă a arhiepiscopului, fapt care arată că vlahii erau împrăştiaţi pe tot cuprinsul Serbiei. Însă în anul 1335, cu ocazia cuceririi de către Ştefan Duşan a oraşului Prilep din Macedonia, s-a făcut pomenire despre un "episcop al vlahilor", cu reşedinţa fie în Prilep, fie în Lerin, azi Florina, în nordul Greciei. Apoi vlahii sunt amintiţi în legătură cu vechile mănăstiriri din Kosovo (Deceani, Peci, Gracianiţa), din Serbia Veche (Jicea) şi din Athos. Ştefan Nemania a închinat mănăstirii Hilandar din Muntele Athos mai multe sate de vlahi situate "undeva în apropiere de Prizren" (Silviu Dragomir, Vlahii şi morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic, Cluj, 1924). Aceeaşi mănăstire mai avea închinate satele româneşti Ponişa, la nord de Peci, Petrace, lângă Leskovac (la sud de Niş). Regii sârbi au închinat numeroase sate şi celei mai vechi mănăstiri sârbeşti, Jicea. Dintre acestea, unele, situate lângă Peci, erau locuite de români. Mănăstirea Gracianiţa şi episcopia din Lipljan (vechea Ulpiana) aveau în proprietate sate românşti situate atât în munţii care străjuiesc valea râului Sitniţa (care curge chiar prin centrul provinciei Kosovo), cât şi la vest de Prizren, pe drumul care duce spre oraşul albanez Kukes. Mănăstirea Deceani deţinea în proprietate sate populate de vlahi şi albanezi, situate la nord-est de Djacoviţa (vestul provinciei Kosovo, nu departe de graniţa cu Albania), cât şi lângă Skoplje. Aceste sate de români sau de vlahi, pomenite mai sus, se aflau în vecinătatea altor sate populate fie de sârbi, de albanezi sau de bulgari. "În regiunile dimprejurul oraşelor Prizren, Iştip (azi Ştip, în Macedonia - n.a.), Uschiub (azi Scoplje, în Macedonia) şi Htetovo (azi Tetovo, în Macedonia) elementul românesc venea în

atingere cu albanezii, pomeniţi împreună cu vlahii în hrisoavele sârbeşti" (S. Dragomir, Vlahii şi morlacii). În

)

plin de cătune vlahe"

13

Muntenegru populaţia era formată din sârbi, latini (adică romanici de pe litoralul dalmatic, vorbitori ai limbii dalmate), albanezi şi vlahi. Din toate acestea, ne putem da seama că statul sârb al nemanizilor nu a fost un stat etnic sârb pur, cu toate că "aşezările vlahilor nu reprezintă un număr prea mare în comparaţie cu satele sârbeşti" (S. Dragomir, Vlahii în nordul Peninsulei Balcanice). Aceşti vlahi din regatul sârb nu au deţinut aceeaşi importanţă politică precum cei din Ţaratul bulgar. Din acest motiv nici nu s-a încercat de către istoriografia sârbă să le fie pusă la îndoială existenţa. Cu timpul, cei mai mulţi dintre aceşti vlahi s-au sârbizat (în timp ce latinii dalmaţi s-au croatizat). După cum se ştie, procesul de sârbizare continuă şi azi cu românii din valea Timocului.

Albanezii constituie poate "o enigmă şi un miracol istoric" mai mare decât poporul român. Originea albanezilor a rămas până azi nesoluţionată, cercetătorii nefiind încă nici până azi pe deplin lămuriţi dacă ei sunt urmaşi ai illyrilor, ai tracilor sau ai unei populaţii amestecate traco-illyre; ori dacă s-au format chiar pe actualul teritoriu al Albaniei, sau la nord de acest teritoriu. Cei care neagă autohtonia albanezilor pe teritoriul de azi al Albaniei (în special în partea de sud a ei) se bazează pe lipsa aproape totală în limbă albaneză a împrumuturilor din greaca veche, ceea ce nu ar fi normal, dacă albanezii s-ar fi format ca popor în vecinătatea grecilor, la sud de "linia Jirecek", linie care, cum am arătat mai sus, delimita zona romanizată de cea grecizată din Balcani. De aceea, nu puţini autori, ţinând seama de influenţele latine în limba albaneză, consideră că poporul albanez s-ar fi format în munţii din nordul Albaniei de azi, dar şi în Muntenegru şi Kosovo, având contacte cu o populaţie romanizată, nu grecizată. Enciclopedia Britanica (ed. 1994) aminteşte ambele ipoteze (pe ultima doar între paranteze). Lucrarea lui Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, Seattle, 1994 adoptă o teorie de mijloc. Sedlar arată că majoritatea cercetătorilor îi consideră pe albanezi drept urmaşi ai illyrilor, dar afirmă existenţa în limba albaneză a multor elemente trace (p.423). El consideră limba albaneză drept una dintre cele mai arhaice din Europa, fiind convins că spaţiul în care s-a vorbit ea a fost mult mai mare decât cel de azi, întinzându-se şi în munţii din Muntenegru şi sudul Serbiei, unde au fost asimilaţi de către slavi. Foarte important este faptul că reşedinţa celui de-al doilea stat sârb a fost tocmai Skoder, în nordul Albaniei de azi. Precum am arătat mai sus, documentele acelui timp pomenesc de convieţuirea în spaţiul muntenegrean a slavilor, aromânilor şi albanezilor. Pe teritoriul de azi al Albaniei au locuit în antichitate triburi illyre. Între sec. VIII-VI î.Hr. grecii au întemeiat pe ţărmul Mării Adriatice coloniile Epidamnus (azi Durres) şi Appolonia (lângă localitatea Vlore de azi). Teritoriul a fost cucerit de către romani în anul 168 î.Hr. Prima episcopie de pe teritoriul Albaniei s-a întemeiat la Dyrrhachium (numele roman al coloniei greceşti Epidamnus), în anul 58 d.Hr., fiind urmată apoi de alte episcopii la Appolonia, Butrint şi Skoder. La începutul sec. VII, nordul Albaniei a fost ocupat de triburi sârbe, acest teritoriu făcând parte din toate cele trei state sârbeşti din evul mediu. Sudul Albaniei a fost cucerit de bulgari în sec. IX, redevenind teritoriu bizantin în anul 1018. Despotatul de Epir, creat după 1204, cuprindea Albania de sud şi Grecia de nord-vest, în timp ce centrul Albaniei alcătuia un "regat" stăpânit de regii din casa de Anjou ai Siciliei.

14

La mijlocul sec. XIV, după ce Ştefan Duşan a cucerit cea mai mare parte a Albaniei, izvoarele istorice consemnează o migraţie în masă a albanezilor, conduşi de Jin Bua Spata şi Petru Lioşa în Grecia centrală, ocupând cea mai mare parte a teritoriului fostului despotat de Epir, ajungând chiar până la Athena. Prin urmare, documentele vorbesc de o fugă a albanezilor din faţa sârbilor şi nu de o migrare a albanezilor la nord de zona lor de formare. Apoi trebuie să se ţină cont de faptul că Serbia Veche este situată de-a lungul râului Ibar, al cărui nume Iorga consideră că e de origine albaneză (Istoria românilor, vol.II, ed II, Bucureşti, 1992, p.24). După moartea lui Ştefan Duşan, nordul Albaniei a fost condus de şefi de trib de origine albaneză, cei mai importanţi fiind cei din familia Kastriota, din rândul căreia se va naşte un secol mai târziu marele luptător anti-otoman Skanderbeg (+1468). După 1506, turcii au reuşit cucerirea Albaniei, dar stăpânirea lor a fost mai

mult una nominală, fiind atacaţi tot mereu de trupele de gherilă albaneze. Aceasta a dus la numeroase campanii otomane de pedepsire a albanezilor, în urma cărora 2/3 din populaţia albaneză s-a convertit la islam. Totuşi, numeroşi albanezi au încercat să scape de prigoanele turceşti. Astfel au apărut coloniile de albanezi din sudul Italiei. Iar domnitorul moldovean Vasile Lupu era de origine albaneză creştină, refugiat pe teritoriul nord- dunărean. Originea albaneză i-a interesat şi pe cercetătorii români, ştiut fiind faptul că, bazându-se pe unele cuvinte comune albanezo-române, R. Roesler a negat continuitatea românilor în Dacia traiană, localizând spaţiul de formare a limbii române la sud de Dunăre. Teza sa a fost preluată şi de alţi istorici, care au încercat să dovedească faptul că popoarele român şi albanez s-ar fi format înainte de venirea slavilor în triunghiul dintre localităţile Sardica (Sofia) -Naissus (Niş) - Scupi (Skoplje). Aceste teze au fost infirmate de numeroşi alţi cercetători, care au intreprins o analiză temeinică a vocabularului celor două limbi. Cercetătorii români B P. Haşdeu şi S. Puşcariu au afirmat originea tracă, nord- dunăreană neromanizată a albanezilor, care ar fi fost colonizaţi după sec. III la sud de Dunăre. Aceste ipoteze au fost adoptate, cu unele corecturi, de ultimul cercetător român în domeniu, Ion I. Russu care a ajuns la concluzia că strămoşii românilor şi cei ai albanezilor au convieţuit chiar la începuturile formării popoarelor lor într-un spaţiu comun de limbă tracă, nord-dunăreană, de unde stămoşii albanezilor (identificaţi cu tribul tracic nord-dunărean al carpilor, colonizaţi de Diocleţian în jurul anului 300 la sud de fluviu) au migrat în secolele V- VI, fără să atragă atenţia asupra lor, pe teritoriul de azi al Albaniei. Astfel, Ion Russu a întărit afirmaţia lui Haşdeu, că albanezii sunt "chiar fraţi cu românii, fraţi de sânge dacic, sunt pentru noi ceea ce sunt celţii pentru

aducând corectura că albanezii nu ar fi urmaşi ai dacilor, ci ai carpilor, trib de

francezi. Daci redivivi

asemenea tracic nord-dunărean, dar din afara provinciei romane a Daciei (a se vedea lucrarea lui I. Russu, Obârşia tracică a românilor şi albanezilor. Clarificări comparativ-istorice şi etnologice, Cluj-Napoca, 1995).

",

5. Vlahii din Balcanii de Est. Asăneştii. Ţaratul vlaho-bulgar (sau al doilea ţarat bulgar).

Vlahii de pe teritoriul Bulgariei Prima atestare documentară a vlahilor apare în sec. VIII, unde sunt pomeniţi vlahorinhini, un popor care a venit de la Dunăre spre a ataca mănăstirile de la muntele Athos. Este vorba de o copie din sec. 19 (1844),

15

publicată de Uspenski, după un alt text mai vechi, al ieromonahului Grigore, protosinghel al Patriarhiei de Constantinopol, care se afla la Kastamuni în anul 1698. Mai apar documente despre vlahi şi în secolele următoare, din care rezultă că vlahii se aflau în Balcani, veniţi de pe malul Dunării şi aşezaţi în Macedonia, în jurul Salonicului şi al Peninsulei Calcidice. În anul 1019, împăratul Vasile II, Bulgaroctonul (976-1025), a cucerit întreaga Bulgarie, respectiv primul imperiu bulgar. Politica împăratului Vasile II a fost înţeleaptă întrucât a lăsat nealterată constituţia politică şi bisericească a imperiului bulgar, precum şi ultima sa reşedinţă, Ohrida 2 . Biserica din Ohrida, devenită autocefală, i-a fost încredinţată, de Vasile II, spre conducere, arhiepiscopului naţional, Ioan. Trei hrisoave ale împăratului Vasile II garanta jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida asupra eparhiilor bulgare, sârbeşti, precum şi asupra teritoriilor cucerite de la greci. Al doilea hrisov menţiona şi jurisdicţia Bisericii din Ohrida şi asupra vlahilor din toată Bulgariai 3 . Prin anul 1105, sub domnia lui Alexie I Comnenul, vlahii din Peninsula Calcidică păşteau turmele aproape de Muntele Athos şi aprovizionau călugării cu produse alimentare. O precizare mai importantă referitoare la vlahi apare la scriitorul bizantin Kekaumenos, care, în anul 1066, cu ocazia unei mişcări a vlahilor lângă Larisa, în Tesalia, îi caracterizează pe vlahi drept urmaşi ai dacilor şi bessilor, care, asemenea strămoşilor lor necredincioşi faţă de romani, s-ar ar fi venit spre sud din apropierea Dunării şi Savei, spre a se aşeza prin Macedonia şi Epir 4 . Este confirmată deci continuitatea românilor în Dacia, între cei care plecaseră spre Dunăre şi Sava fiind şi români din Transilvania, Banat şi Timoc, toţi fiind daci romanizaţi în urma cuceririi lui Traian. Existau, conform documentelor trei grupuri de vlahi, separate de locuitorii slavi:

1) Grupul din Mecedonia, Epir şi Tesalia, veniţi din nord şi nord-vest, din zona Dunării; 2) Gruparea, mai mare, poate, vlahii din ţinuturile dintre Dunăre şi Balcani, cu ramificaţii care se întindeau la răsărit de cele două Tracii; 3) Gruparea cea mai sudică, aflată în munţii Pind (Tesalia), cu ramificaţii în sud spre Acarnania şi Etolia, la răsărit în Olimp, Peninsula Calcidică până în Tracia occidentală, la nord în Macedonia, iar la apus în Albania. O altă precizare deosebit de importantă cu privire la vlahi apare în cronica bizantină a lui Kinnamos. Povestind despre războiul din 1166 dus de împăratul Manuil I Comnenul împotriva ungurilor (datorită ingerinţei acestora în certurile dinastice), semnalează printre războinicii greci pe vlahi:

„O mare mulţime de vlahi, de care se zice că sunt urmaşi ai vechilor coloni din Italia, din părţile de lângă Marea Neagră a poruncit să năvălească în Ungaria” 5 .

2 A treia capitală a celui dintâi ţarat bugar, oraş aflat azi în vestul Republicii Macedonia, în provincia Monastir, pe malul lacului Ohrid.

3 N. Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor şi a celor dintâi mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906, p. 2-3.

4 Gh. I. Brătianu, Tradiţie istorică…, p. 55.

5 Ed. Bonn, p. 260, apud Gh. I. Brătianu, Tradiţie istorică despre întemeierea Statelor Româneşti, Bucureşti, 1980, p. 62-

63.

Imperiul asăneştilor

16

Marele suveran sârb Ştefan Nemania (amintit mai sus) a fost contemporan cu ultimul mare împărat

bizantin, Manuil I Comnenul (+1180), care a unit pentru ultima oară întreaga Peninsulă Balcanică sub sceptrul

bizantin. Moartea sa în anul 1180 a constituit începutul sfârşitului acestui mare imperiu, atacat acum atât de

vecini, cât şi de populaţiile din interiorul său. În anul 1181 Regatul Ungariei a pus stăpânire definitivă asupra

regiunii dintre Sava şi Dunăre (vechiul Sirmium), după doi ani a devastat oraşele Belgrad, Niş şi Sofia. În anul

1185 normanzii au cucerit Tesalonicul (al doilea oraş al Imperiului Bizantin), zone de pe coasta Albaniei, apoi

o seamă de alte insule.

Totodată, vlahii din Balcani au început răscoala împotriva bizantinilor, punând bazele ţaratului vlaho-

bulgar, sau al celui de-al doilea ţarat bulgar, cu capitala la Târnovo (recunoscut oficial de bizantini în anul

1187). Aceşti vlahi au fost conduşi de fraţii Asan. Despre originea Asăneştilor aduce informaţii Cronica lui

Choniates carei-i menţionează pe mysi sau vlahi (dovediţi a fi identici), locuitori în munţii Haemus (Balcani).

La răscoala lui Petru şi Asan iau parte vlahii, cei de-un sânge cu ei, care-i tăinuie în munţi. Este prezentat şi

motivul răscoalei, anume dările exagerate instituite de împăratul Isac Anghelos (1185-1195), ocazionate de

nunta acestuia cu fiica regelui ungar Bela III:

„a jefuit între altele şi oraşele din părţile despre Anhialos, făcând în acest chip sieşi şi romeilor neîmpăcaţi duşmani pe acei barbari ce locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Haemus şi care înainte se numeau mysi, iar acum vlahi se cheamă. Aceştia, bizuindu-se pe strâmtori şi sumeţindu-se în cetăţile lor, de care foarte multe sunt şi se înalţă drepte pe stânci prăpăstioase, şi altădată s-au încumetat a se împotrivi romeilor (romanilor, n.n.)… Cei care au iscodit răul şi au vânzolit întreg neamul erau unul Petru şi Asan, doi fraţi din aceeaşi seminţie…” 6 .

Dinastia bizantină a Angelilor (între 1185-1204) nu a reuşit să oprească destrămarea Imperiului. Fraţii

Ioan şi Petru Asan au cucerit Sofia, Niş, Belgrad, împăratul bizantin abia scăpând cu viaţa într-o bătălia din

anul 1190. Harta Ţaratului Vlaho-Bulgar între anii 1185-1197 pe site-ul

Cel mai important ţar vlaho-bulgar a fost Ioniţă Caloian (1197-1207), fratele mai mic al lui Ioan şi

Petru Asan. Ioniţă a acceptat unirea cu Biserica Romei şi a primit în anul 1204 o coroană regală din partea

papei Innocentiu III, alături de titulatura Rex Bulgarorum et Blachorum. Iar arhiepiscopul de Târnovo, Vasile, a

primit din partea aceluiaşi papă titlul de primat al Bisericii Bulgarilor şi Vlahilor.

La puţin timp după aceasta, a izbucnit cruciada IV şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii latini.

Aceştia au constituit între anii 1204-1261 Imperiul latin de Constantinopol. Dar din cauză că latinii nu au reuşit

să ocupe întregul teritoriu bizantin, alături de Imperiul latin au mai existat în Balcani alte trei state, toate dorind

recucerirea fostei capitale imperiale: Ţaratul vlaho-bulgar; statul grec din Epir (care se întindea în Albania de

sud şi Grecia de nord-vest) şi Imperiul de la Niceea (în Asia Mică). În cele din urmă, împăratul Mihail VIII

Paleologul de la Niceea a reuşit în 1261 să-i auunge pe cruciaţi din Constantinopol.

În cadrul acestor lupte, statul vlaho-bulgar al Asăneştilor a constituit un factor important de putere. În

bătălia de la Adrianopol (14 aprilie 1205), Ioniţă Caloian a reuşit chiar să-l ia prizonier pe însuşi noul împărat

6 Choniates, cap. IV, ed. Bonn, p. 481 ş.u., apud Gh. I. Brătianu, Tradiţie istorică despre întemeierea Statelor Româneşti, Bucureşti, 1980, p. 61-62.

17

latin de Constantinopol, Balduin de Flandra. Apoi în anul 1230, la Klokotnitza, despotatul de Epir a fost scos din competiţia pentru recucerirea Constantinopolului, Asan II luând titlu de "ţar al bulgarilor şi al grecilor", devenind cel mai puternic conducător din Balcani, stăpân peste un teritoriu care cuprindea actuala Macedonie, Bulgarie, Dobrogie, Albanie (exceptând o fâşie din nord, carea era stăpânită de dinastia sârbă a nemanizilor), 2/3 din Kosovo, o mare parte din nordul Greciei şi aproape toată Serbia de azi (cu excepţia Serbiei Vechi a nemanizilor). Harta Ţaratului în timpul lui Ioniţă Caloian pe site-ul http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bulgaria_under_Kaloyan.png În anul 1235 a avut loc împăcarea dintre Asăneşti şi bizantinii de la Niceea. Ioan Asan II a revenit la Ortodoxie, iar Sinodul Patriarhiei ecumenice a recunoscut autocefalia Patriarhiei de Târnovo. Harta campaniilor lui Ioan Asan II: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Campaigns_of_Ivan_Assen_II.png Dinastia asăneştilor s-a stins în anul 1280. Urmează pe tronul bulgar două dinastii de origine cumană. Statul bulgar scade ca importanţă. În anul 1330, după bătălia de la Küstendil (sudul Bulgariei), statul sârb preia hegemonia în Balcani. Ultimul mare ţar bulgar a fost Ioan Alexandru Şişman (1331-1371), căsătorit cu fiica lui Basarab I al Ţării Româneşti. Nu a reuşit însă nici să oprească cucerirea Macedoniei de către sârbi (teritoriu pe care bulgarii nu-l vor mai redobândi niciodată, deşi îl consideră istoric), şi nici înaintarea trupelor turcilor otomani. Totuşi, epoca sa a fost una de mare înflorire a culturii şi literaturii slavone. După moartea lui Ioan Alexandru, Ţaratul bulgar a fost împărţit între cei doi fii ai săi: Ţaratul de Târnovo (condus de Ioan Şişman) şi Ţaratul de Vidin (condus de Ioan Sracimir, cumnatul lui Vladislav I Vlaicu). Harta celor două ţarate bulgare:

Între 1365-69, Ţaratul de Vidin a fost cucerit de Ludovic I de Anjou şi transformat în "banat" unguresc (sub conducerea unui ban). Stăpânirii ungare la Vidin i-a pus capăt Vlaicu Vodă al Ţării Româneşti (1369). În acelaşi timp, otomanii au cucerit cu rapiditate Adrianopolul (1362), Sofia (1388), Târnovo (1393) şi Vidinul (1396). Astfel, Bulgaria şi-a pierdut statalitatea până în anul 1878 (când a redobândit autonomia). Independenţa Bulgariei a fost dobândită abia în 1908.

A se vedea şi cartea Pr. Păcurariu, p. 75-77 (subiect separat)

18

6. Diploma ioaniţilor. Realităţi politice la sud de Carpaţi după invazia mongolilor

La 2 iunie 1247, Bela IV dă un privilegiu cavalerilor ioaniţi ("pentru a suplini puterea militară a

regatului, greu încercată de invazia tătară" (cf. Şerban Papacostea, Românii în secolul XIII ).

În această diplomă se afirma că era o datorie a regelui să aibă grijă de "sporirea numărului supuşilor",

căci "slava lor (a regilor) se înalţă mai ales prin mulţimea poporului supus"; o altă datorie a regilor era "să-i

privească cu multă blândeţe şi să-i dăruiască cu mai mari binefaceri pe aceia prin care se nădăjduieşte că se va

isca în lumea aceasta mare folos".

Purtat de aceste considerente, regele a ţinut sfat cu baronii regatului şi tratative cu "venerabilul bărbat

Rembald, marele preceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim"(cavalerii ioaniţi)

Scopul acestor tratative a vizat: „repopularea regatului nostru care prin năvălirea duşmănoasă a neamului

numit tătari a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor, cât şi prin uciderea locuitorilor”.

Preceptorul cavalerilor ioaniţi a promis să ajute cu arme regatul maghiar "în vederea apărării credinţei

creştine" şi să repopuleze ţara:

„îi dăm şi îi dăruim lui şi prin dânsul numitei case întreaga Ţară a Severinului împreună cu munţii ce se ţin de ea şi cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum le- au stăpânit aceştia şi până acum" (cum kenazatibus Joannis et Farcasii usque ad fluvium Olth, excepta terra kenazatus Lytuoy woiauode, quam Olatis relinquimus, prout iidem hactenus tenuerunt).

Condiţia daniei era ca:

„jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbelor din întreaga ţară a Severinului, amintită mai

sus, şi din toate cnezatele numite mai sus să o păstrăm pe seama noastră şi a urmaşilor noştri,

cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai sus”; excepţie fac veniturile Bisericilor

"clădite şi cele ce se vor clădi", din veniturile cărora regalitatea nu va lua nimic, "rămânând

totuşi neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor, pe care se ştie că le au";

regele îşi rezervă şi monopolul morilor (cu excepţia celor din ţara lui Litovoi), un drept seniorial;

regele mai lasă ca veniturile culese de la „românii ce locuiesc în ţara Litua, în afară de Ţara

Haţegului cu cele ce ţin de dânsa, să le culeagă sus-zisa casă” 7

regele mai doreşte ca "amintiţii români să ajute pe sus-zişii fraţi cu mijloacele lor ostăşeşti întru

apărarea ţării şi înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini" vasalitate

militară din partea lui Litovoi;

de asemenea, "aceşti fraţi să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin şi ajutor, pe

cât le va sta în putinţă";

7 Cnezatele lui Ioan şi Farcaş au fost incluse direct în teritoriul controlat de regalitate. Cnezatul lui Litovoi a fost lăsat mai departe românilor, cum fusese mai înainte. Totuşi, Haţegul a fost amputat, luat din stăpânirea lui Litovoi. Acesta rămânea vasal al regalităţii. De aceea regele lua de la el doar "venituri şi folosinţe" (fără să fie specificate concret).

19

în cazul în care regatul va fi atacat de forţe străine, atunci ordinul trebuie să dea 1/5 din soldaţii săi;

în cazul în care armata regală maghiară va porni lupte împotriva Bulgariei, Greciei şi a Cumaniei, ordinul va da 1/3 din trupele sale. 8

regele dă ioaniţilor şi teritoriu la est de Olt, cu excepţia ţării lui Seneslau (terra Szeneslai Woiwode Olatorum). Relaţiile dintre regalitate şi Seneslau erau aceleaşi ca în cazul lui Litovoi, Seneslau fiind considerat vasal al Regatului maghiar;

celelalte teritorii din ţara Cumanilor (unde existase episcopia cumană şi pseudoepiscopii de rit grec) sunt acordate ioaniţilor, aceştia având voie să strângă timp de 25 de ani pentru ei toate veniturile (fără să dea nici o parte regelui). (Papacostea presupune că şi aici existau cnezate mai mici, nemenţionate în diplomă. După 1241, când a avut loc invazia tătarilor, Cumania nu mai făcea parte din Regatul ungar, ci era un teritoriu de recucerit.Nu s-au putut da informaţii exacte despre realităţile dinlăuntrul teritoriului acesta.);

după trecerea celor 25 de ani, veniturile vor fi împărţite; anume jumătate din ele vor fi date visteriei regale;

în ceea ce priveşte paza cetăţilor sau a întăriturilor din Cumania, cheltuielile vor fi suportate în egală măsură de regalitate şi de ioaniţi. Regele se declară dator să ajute la apărarea ioaniţilor, chiar în persoană. Papacostea afirmă că cnezatele lui Seneslau şi Litovoi au fost lăsate românilor deoarece erau prea întinse pentru ca regalitatea să le poată supune, însă totuşi din acestea au luat o parte de teritorii (Haţeg). Cnezatele mai mici au fost declarate ca fiind încorporate în Regatul maghiar. Procesul de cucerire de către puterea politică maghiară merge mână în mână cu prozelitismul catolic. Interesele Ungariei şi ale papalităţii coincideau, fiind complementare. Chemarea cavalerilor ioaniţi este o expresie a neputinţei Regatului maghiar, confruntat cu pericolul unei noi invazii tătare. Regele Bela IV se foloseşte de ioaniţi pentru ca să întărească flancul sudic al regatului. Totuşi în diplomă sunt unele clauze care aveau menirea de a se evita tendinţele de autonomie a ioaniţilor (ca în cazul ordinului Teutonic). Actele înscrise erau principala sursă pentru cunoaşterea realităţilor româneşti de la sud de Carpaţi. Veniturile pescăriilor de la Dunăre şi ale iazului de la Celei urmau să fie împărţite în mod egal între regat şi ordinul ioaniţilor. Dunărea olteană era sub controlul ungurilor.

Se disting două mari entităţi supuse ioaniţilor: Ţara Severinului (Oltenia) şi Cumania (Muntenia). Ioaniţii urmau să controleze partea muntoasă a provinciei şi alte teritorii dependente de acestea. Tot ioaniţilor le-au fost supuse două cnezate româneşti: cele ale lui Farcaş şi Ioan. Se asigura astfel o continuare a supunerii acestor două cnezate de către regatului maghiar. 9

8 Şi Muntenia a fost supusă autorităţii regatului maghiar, tot în două regimuri, ca şi Oltenia:

9 Papacostea crede că "cele două cnezate ocupau probabil segmentul oltean al Dunării, linie strategică al cărei control regalitatea ungară l-a urmărit deliberat în această vreme". Istoricii au convenit că cnezatul lui Farcaş se găsea în Vâlcea (Farcas = în maghiară lup = în slavă vâlcea).

20

Litovoi era astfel rupt teritorial de Ţaratul Asăneştilor, iar ţara Haţegului (terra Harszoc) era separată de formaţiunea olteană. În anul 1276 era menţionat prima dată comitatul Hunedoara (comitatus Hunod), în care Haţegul era încorporat ca un district (astfel, în 1276 Haţegul a fost separat definitiv de formaţiunea olteană a lui Litovoi). Deşi diminuată din punct de vedere teritorial, ţara lui Litovoi a fost lăsată pe seama românilor. Litovoi era cel mai puternic conducător din Oltenia. Litovoi era dator să ajute ordinul ioaniţilor, dar era şi îndreptăţit să primească ajutor militar de la aceştia. Cumania era un teritoriu (în Muntenia şi sudul Moldovei) care trebuia recucerit după ce fusese pierdut de maghiari la 1241, odată cu invazia tătarilor. Regele şi ioaniţii urmau să construiască cetăţi şi fortificaţii, a căror apărare urma să fie făcută de ambele părţi. Numai că şi în Cumania exista o formaţiune politică românească destul de puternică, astfel ca regalitatea să fie constrânsă să o ia în considerare, anume voievodatul lui Seneslau (care avea aceeaşi situaţie juridică faţă de regalitate ca şi Litovoi). Papacostea atrage atenţia că Seneslau era numit în diploma regală voievod, fără să se pomenească de vreun cnezat. Cnezatul era inferior voievodatului. Prin urmare, cneazul Litovoi era mai slab decât voievodul Seneslau. „Asimilarea statutului ţării lui Seneslau cu cel al ţării lui Litovoi e afirmată de diploma regală, dar ea pare mai degrabă expresia unui deziderat al puterii regale, a unui program de împlinit, decât o realitate”, afirmă Papacostea. Deci, Diploma declară în mod forţat că statutul juridic al lui Seneslau era identic cu cel al lui Litovoi, întrucât Seneslau scăpa autorităţii regelui, dorinţa regelui fiind tocmai supunerea lui Seneslau în măsura în care era supus şi Litovoi. De fapt, terminologia din document dovedeşte clar superioritatea statutului lui Seneslau faţă de acela al lui Litovoi. Se poate constata rolul acordat de regalitatea maghiară structurii bisericeşti. „Atât la dreapta cât şi la stânga Oltului acţiunea de recuperare teritorială avea să fie consolidată cu concursul prozelitismului catolic”.

Slăbirea puterii maghiare – avantaj pentru formarea Ţării Româneşti Nu se ştie dacă într-adevăr ioaniţii s-au stabilit în Oltenia. În anul 1254, regele ungar Bela IV îşi exprima convingerea că regatul său poate, cu ajutorul ioaniţilor, să-şi extindă dominaţia asupra întregului curs al Dunării de Jos şi să ajute astfel Imperiul latin de Constantinopol, aflat într-o mare strâmtoare. Anul 1260, printr-un unui nou asalt al tătarilor, concomitent cu ofensivă militară bulgară, aduce sfârşitul prezenţei ioaniţilor la Dunărea de Jos. Cu toate acestea, hegemonia maghiară a continuat să se exercite în Oltenia până spre 1290. Abia la începutul domniei lui Ladislau IV Cumanul, cnezatul lui Litovoi reuşeşte să smulgă de la unguri teritoriile luate înainte de 1241. După 1280 are loc o nouă ofensivă tătară, fapt care contribuie la slăbirea autorităţii maghiare la sud de Carpaţi. Sunt create condiţii prielnice pentru români de a înlătura suzeranitatea maghiară. După 1291 nu mai sunt menţionaţi banii de Severin ca demnitari ai Regatului maghiar, iar în timpul invaziei hanului Nogai din 1292, autoritatea maghiară la sud de Carpaţi era inexistentă.

21

Formarea Ţării Româneşti s-a realizat prin unirea ţărilor lui Litovoi şi Seneslau. Oltenii au recunoscut

supremaţia celor din stânga Oltului. Cnezatul din Oltenia a renunţat la titlul de voievod, adoptând titlul de ban,

odată ce a fost recucerită de la unguri cetatea Severinului.

Dar închinarea oltenilor faţă de munteni nu a fost necondiţionată: Oltenia îşi păstra autonomia - Bănia.

Banul Olteniei deţinea funcţii specifice suzeranităţii, adică jus gladii (dreptul de a pronunţa sentinţe capitale).

În Ţara Românească doar două personalităţi publice au avut acest drept: domnitorul şi banul Olteniei.

Voievodul muntean era recunoscut ca mare voievod (atestată denumirea pe inscripţia funerară a lui

Basarab I).

Este interesant că în Transilvania au existat mai mulţi voievozi în acelaşi timp, în timp ce în Ţara

Românească a rămas doar un singur voievod. Papacostea consideră acest fapt drept o evoluţie de la suzeranitate

(o întâietate în cadru federativ) la suveranitate (întâietate absolută).

„în linii generale, întemeierea Ţării Româneşti a coincis cronologic cu dispariţia ultimei autonomii româneşti din Transilvania, cea a Ţării Oltului”.

Într-adevăr, la 11 martie 1291 are loc la Alba Iulia congregaţia stărilor privilegiate din Ardeal, în

prezenţa regelui maghiar Andrei III.

Nobilului maghiar Ugrinus îi sunt restituite domeniile de la Făgăraş şi Sâmbăta:

„actul a consfinţit încetarea caracterului tradiţional de autonomie românească a Ţării Oltului, care a devenit de acum înainte, sub controlul unui reprezentant la Făgăraş, Ţara Făgăraşului. Cu acest act dispărea din cadrul voievodatului ultima ţară autonomă, ultima autonomie teritorial-politică românească din Transilvania, temei indispensabil al reprezentării Naţiunii române în congregaţia ţării, echivalentul autonomiilor teritoriale în curs de consolidare ale celorlalte naţiuni: nobilime, saşi, secui. Posibilitatea însăşi de a obţine drept de reprezentare în congregaţii, devenite diete în vremea Principatului, era aşadar anulată”.

Terra Blachorum din actele din sec. XIII, devine după 1291 un teritoriu condus de o familie de nobili

maghiari în numele regelui Ungariei.

Existenţa unui conflict dintre români şi stările congregaţiei Transilvaniei şi-a găsit ecou în tradiţia

descălecatului lui Negru Vodă.

22

7. Tradiţia istorică despre Negru Vodă sau Descălecatul în Ţara Românească

Exista o tradiţie populară cu privire la „descălecatului lui Negru-Vodă”, învingător al tătarilor, care ar fi

trecut din Ţara Făgăraşului şi Amlaşului în Muntenia, întemeind Ţara Românească, sub numele de Basarab, cu

reşedinţa la Câmpulung.

Istoriografia românească a acceptat doar în parte această tradiţie, cei mai mulţi istorici respingând-o.

În viziunea lui Filitti „Negru-Vodă” era doar o poreclă, dată unui personaj istoric:

„Nimeni nu se gândeşte să caute sub poreclă numele adevărat. Nu le-a trecut prin minte preoţilor de la Câmpulung că Negru-Vodă al tradiţiei ar putea fi chiar Nicolae Alexandru cel îngropat în biserică, sau tatăl său Basarab… Astfel făurit, Radu Negru Vodă a trecut, împreună cu data 1291-1292 a pretinsului hrisov, în cronica ţării…” 10 .

Unul dintre principalii istorici care s-au ocupat cu această temă a fost Gh. Brătianu (ucis la Sighet, în

timpul regimului comunist). G. Brătianu, analizând documentele vechi istorice, ţinând cont şi de cercetările mai

recente de ordin lingvistic, a emis o nouă ipoteză, conştient de faptul că avea să fie dezaprobat de majoritatea

istoricilor. Nu a pornit prin a adopta ideea descălecatului lui Negru-Vodă, ci a pornit o demonstraţie care nega

negarea posibilităţii descălecatului.

A început prin a lua în considerare Cronica anonimă din timpul regelui Bela II (1131-1141). Conform

acesteia, prin anul 1290, Radu Negru Voievod, mare herţeg pre Amlaş şi pre Făgăraş, a pornit spre sud, trecând

munţii, împreună cu români, papistaşi, saşi, până la apa Dâmboviţei, unde au format o ţară nouă, primul oraş

fiind Câmpulung. Apoi au descălecat la Argeş unde au format scaun de domnie. În următoarea fază,

Băsărăbeştii, cu toată boierimea de dincolo de Olt, s-au înfăţişat la Radu Vodă Negru şi i s-au închinat,

formându-se Ţara Românească. În felul acesta, cronica a consemnat titlul sub care a fost înscrisă în hrisoave

domnia Ţării Româneşti:

„Întru Christos Dumnezeu cel bun-credincios şi cel bun-de-cinste şi cel iubitor de Christos şi sigur biruitor Io, Radu Negru Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţeara Românească şi de la Amlaş şi Făgăraş herţeg” 11 .

Apoi, a comparat cele de mai sus, enunţate de Cronicul anonim, cu tradiţia istorică, bazată pe un alt

document, Analele ragusanului Lucari din anul 1604, în care se amintea că, în anul 1310, un anume „Negro

Voevoda di nazione Unghero” ar fi avut scaunul de domnie la Câmpulung. Faptul că Negru Vodă era denumit

ungurean nu-l mira pe Brătianu, întrucât atât Mioriţa, precum şi acte notariale din Crimeea, întocmite de

notarul genovez Cafa din Crimeea, preciza despre o anumită Mărioară, că era „unguroaica Mărioara”, deci

provenită din Ardeal.

10 I. C. Filitti, Despre Negru Vodă, „An. Acad. Rom.”, Mem. Secţ. Ist., seria 3-a, IV, 1924, apud Gh. I. Brătianu, Tradiţie istorică despre întemeierea Statelor Româneşti, Bucureşti, 1980.

11 Gh. I. Brătianu, Tradiţie istorică despre întemeierea Statelor Româneşti, Bucureşti, 1980.

23

Din aceste două surse, Brătianu conchide că întemeierea Ţării Româneşti a avut la bază români din sud (din sudul Dunării şi Oltenia) dar şi din nord (din Ardeal), deci element transdunărean şi transcarpatic.

Dar care ar fi fost motivul plecării lui Radu Negru din Ardeal spre sud? Brătianu citează un cercetător german, Schönebaum, care s-a ocupat de Transilvania secolului XIII. Schönebaum, examinând aşezările

politice şi bisericeşti din timpul regilor Arpadieni, a prezentat tendinţa constituţională a ultimilor regi arpadieni de a constitui în Ardeal comunităţi privilegiate ale diferitelor naţionalităţi: unguri, saşi, secui. În anul 1290 şi românii tindeau să constituie o asemenea comunitate. De altfel, în 1291, sub regele Andrei III au fost convocaţi

şi români, alături de nobili, saşi şi unguri pentru alcătuirea Dietei ardelene

Cumanii au fost preferaţi românilor nu pe considerent politic, etnic sau cultural, ci confesional: erau catolici, or Ordine privilegiate nu puteau forma decât cei de confesiune catolică. Românii erau creştini de rit oriental. Acesta ar fi putut constitui un argument plauzibil ca Radu Negru să plece din Ardeal, loc în care nu se bucurau valahii de privilegii asemenea altor naţiuni. Supranumele de „Negru”, dat lui Radu Voevod, Brătianu ia în consideraţie argumentul lui D. Onciul, care

a adus lămuriri în sensul că popoarele turanice se considerau albe, iar popoarele şi ţinuturile cucerite negre. De aceea, în epocă, Ardealul mai era supranumit „Ungaria neagră”, după cucerirea maghiară. de aici putea proveni supranumele lui Radu Negru.

Concluzia lui Brătianu Admite ideea că titulatura de „Negru” putea fi o poreclă, fapt care nu ducea automat la respingerea ideii migraţiei din Transilvania. Admite şi confuzia identificării lui Radu Negru cu Radu Basarab, domn al Ţării Româneşti (1376-1384), coborâtor din Ardeal după 1372, ctitor de mănăstiri şi biserici, glorificat de călugării de la Tismana, cei care l- au numit chiar fondator al statului, a cărui pictură şi al cărui mormânt se află în biserica domnească de la Curtea de Argeş, dar nici nu respinge sâmburele de adevăr. Este îndreptăţit să dea crezare acestui fapt istoric o altă cronică italiană contemporană (a fraţilor Gatari, din anul 1377), în care se aminteşte de războiul regelui Ungariei Ludovic I de Anjou împotriva lui „Radano, prinzipe di Bulgaria infedelle”. Luând în considerare toate aceste surse, în pofida confuziei de date (perioade istorice), Brătianu nu exclude existenţa lui Negru Vodă şi a descălecatului acestuia. Găseşte că descălecatul din 1290 nu se află în dificultate cu alte date consemnate, respectiv de existenţa voivodatului lui Seneslau, din 1247, sau cu prima consemnare a lui Basarab, din 1324, a fiu al lui Tihomir, sau cu aşezarea scaunului de domnie la Câmpulung, în 1300, consemnată de Lucari.

Istoriografia modernă despre creearea Ţării Româneşti Ideea „descălecatului lui Negru Vodă” nu este acceptat de istoricii mai noi din următoarele considerente:

24

2) Din perioada 1283-1319 s-au găsit 17 documente care amintesc de românii din Transilvania, dar niciunul nu face aluzie la vreun „descălecat” de dincolo de munţi, ci numai cele două acte care pomenesc despre Litovoi şi Bărbat; 3) În acea perioadă nu exista o graniţă stabilă între Transilvania şi Muntenia, migraţiile decurgând

continuu, în ambele sensuri pe tot parcursul sec. XIII; Argumentul despre persecuţia românilor de religie ortodoxă, creat de înlocuirea lor la congregaţia din

Alba Iulia din 1291 şi 1292 cu nobili cumani nu stă în picioare întrucât s-a descoperit că în anul 1335, la Cluj, la congregaţia nobililor, sunt amintiţi şi români 12 . În concluzie, singura ipoteză luată în calcul pentru formarea statului feudal Ţara Românească, constă în fuziunea celor două formaţiuni existente: la stânga Oltului a lui Seneslau cu cea din dreapta Oltului, a lui Litovoi 13 .

4)

*

12 Ibidem, p. 25-26.

13 Ibidem, p. 26.

25

8. Estul Europei în secolul al XIV-lea. Constituirea statelor şi mitropoliilor româneşti

Contextul politic internaţional. Vecinii Moldovei În sec. 14, vestul Europei a intrat într-o criză profundă, motivele principale fiind Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1339-1453), precum şi dezmembrarea Germaniei.

- 1220 şi 1231 - principii din Germania (conducătorii regiunilor) primesc pentru teritoriile lor

drepturi regale (de a bate monedă, de a încasa vămi, de a înfiinţa târguri şi oraşe, de a construi cetăţi de apărare, de a-i judeca pe supuşi). Urmarea a fost restrângerea puterii imperiale şi

întărirea principilor (conducătorilor) locali.

- 1268, ultima mare dinastie medievală germană (die Hohenstaufen - Staufii) se stinge, iar odată cu ea şi Imperiul German ereditar.

- 1273 - se pun bazele "constituţiei elective" a Imperiului German, sub conducerea dinastiilor

de Habsburg (1273-1308; 1437-1806) şi de Luxemburg (1308-1437). Împăraţii sunt aleşi de şapte principi electori (patru laici şi trei bisericeşti; pe primul loc fiind regele Cehiei, apoi cel al

Saxoniei), dar au autoritate foarte mică pe teritoriile principilor. Germania ca stat (adică Sf. Imperiu Roman de Naţiune Germană sau Imperiul Romano-German) încetează să mai constituie o putere europeană. Încep lupte între aceşti principi teritoriali din Germania pentru acumularea de teritorii. În urma acestor lupte, apar două familii (dinastii) puternice cu rol important în istoria Europei: dinastia de Luxemburg şi dinastia de Habsburg.

- 1356 - Bula de Aur, emisă de Carol IV de Luxemburg. Principii germnani primesc în

teritoriile lor drepturi de suzeranitate. În schimb, recunosc dreptul ereditar al dinastiei de Luxemburg la tronul Germaniei (în 1437, acest drept trece pe seama dinastiei de Habsburg). Germania dobândeşte în acest chip o conducere dualistă, puterea fiind împărţită între împărat şi "imperiu" (adică teritorii). Împăratul nu mai guvernează de fapt Imperiul Romano-German, ci doar teritoriile stăpânite direct (fie din Germania, fie din afara ei - vezi mai sus). Doar astfel s-a

putut întâmpla ca, pe ruinele Imperiului Romano-German, să se constituie un "imperiu luxemburghez" (format din teritoriile stăpânite de această dinastie), iar mai târziu, în secolul XVI, Imperiul Habsburgic.

Totodată, Apusul european a cunoscut un declin al papalităţii. Papii rezidează între 1309-1377 la Avignon. După reîntoarcerea la Roma, debutează schisma papală (1378-1417). În aceste condiţii, centrul politic al continentului s-a deplasat spre răsărit, unde s-au întărit Lituania, Polonia (cele două state au cucerit Volînia, respectiv Haliciul) şi Ungaria.

Cnezatul de Halici-Volînia

26

După destrămarea Rusiei kievene, au apărut în partea de răsărit a fostului stat kievean, două cnezate

rutene: Volînia şi Halici. În anul 1199 ele s-au unificat, constituind cnezatul Halici-Volînia.

Unul dintre cei mai importanţi cnezi ruteni de Halici a fost Daniil Romanovici (1129-1264). În timpul

acestuia sunt întâlniţi în diplome bolohovenii. Aceştia ocupau un teritoriu situat la nord de Moldova (deci nu pe

teritoriul Moldovei), până spre bazinul superior al Bugului de sud şi cel al râului Sluch. Aici locuiau împreună

cu populaţii slave. Din sursele ruseşti prezentate, reiese că bolohovenii au încercat să-şi păstreze autonomia în

cadrul statului halician. La început li s-a permis acest fapt (fiind conduşi de cneji proprii). Daniil însă a încercat

înlăturarea autonomiei bolohovenilor. Drept urmare, aceştia s-au aliat cu regele ungar Andrei II împotriva

cneazului Daniil (în anul 1231; regele ungar dorea cucerirea Haliciului). Conflictele dintre bolohoveni şi

cneazul Daniil au continuat până în anul 1257, când cei dintâi au fost înfrânţi, iar autonomia lor desfiinţată

(după acest an nu au mai fost pomeniţi în documentele istorice).

Importanţa cnezatului rutean Halici-Volînia este vădită şi de faptul că în anul 1303 a fost înfiinţată o a

doua mitropolie rusească, la Halici (cu 6 din cele 15 episcopii ruseşti existente), în timp ce mitropoliţii de Kiev

s-au refugiat spre nord, pe teritoriul cnezatului Moscovei. După 1340 cnezatul de Halici-Volînia a cunoscut o

perioadă de decădere. În 1344, Volînia a fost cucerită de Lituania (a se vedea mai jos), iar Halici de către

Polonia.

În 1347, mitropolia ortodoxă de Haliciu a fost desfiinţată, eparhiile de aici trecând din nou sub jurisdicţia

mitropolitului Kievului (cu reşedinţa la Moscova).

În istoriografia slavă este afirmată teoria conform căreia cnezatul de Halici a cuprins şi Moldova, până la

gurile Dunării. Manualele de istorie din Ucraina susţin această teză şi azi. Pe baza acestei teze, austriecii au cerut în 1774 Bucovina, motivând că a aparţinut înainte Haliciului, ocupat de ei cu doi ani în urmă de la polonezi (adică Galiţia, căci numele de Galiţia dat de austrieci este o reînviere a numelui vechi de Halici). Analizate argumentele acestei teze duc la incredibilitatea ei:

1. "diploma bârlădeană din 1134" a fost dovedită a fi un fals din secolul trecut.

2. Cântecul despre oastea lui Igor este o lucrare în care se relatează că Iaroslav Osmomâsli (1153- 1187) a stăpânit până la Dunăre. Istoricii români au arătat că acest poem isotic rus cuprinde multe hiperbolizări, căci nu este defel o cronică istorică, ci un poem literar.

3. şederea lui Ivan Rostislavici (rivalul lui Iaroslav Osmomâsli, ucis din această cauză la Tesalonic în anul 1162) în oraşul Bârlad în anul 1159. În acest an Ivan a pornit cu o armată de cumani şi de berladnici spre Haliciu, pentru ca să câştige tronul, dar fără succes. Istoricii ucrainieni spun că din acest incident se poate trage concluzia că Bârladul se afla în Haliciu. Istoricii români răspund că, din contră, reiese că Ivan s-a putut refugia la Bârlad tocmai datorită faptului că aici cneazul Iaroslav nu avea nici o putere.

4. din punct de vedere arheologic, urme ale influenţei Haliciului se găsesc doar în nordul Basarabiei şi Moldovei, dar acestea nu pot justifica teza stăpânirii politice a slavilor halicieni în Moldova, fie chiar de nord.

27

Polonia Creşterea puterii Poloniei are loc odată cu unificarea ei, în 1320, şi mutarea capitalei la Cracovia. Cazimir

III cel Mare (1333-1370) cucereşte cnezatul de Haliciu (1349-1366), locuit de ruteni sau ucrainieni ortodocşi

(aceştia au constituit 12% din populaţia Poloniei).

În urma cuceririi Haliciului, Polonia devine vecina de nord a teritoriului moldovean. Harta expansiunii

Regatului Poloniei la mijlocul secolului XIV: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Polska_1333_-_1370.png. După moartea lui Cazimir III cel Mare, a avut loc o unire între Polonia şi Ungaria, regele Ludovic cel Mare de Anjou al Ungariei (1340-1382) devenind şi rege polonez (1370-1382). În Halici, Cazimir şi Ludovic cel mare au dus o politică de prozelitism catolic. Au înfiinţat cinci episcopii catolice, subordonate în anul 1375 unei arhiepiscopii la Lvov. În acelaşi timp, cei doi regi nu au putut accepta ca ortodocşii din Halici să fie subordonaţi Moscovei. Drept urmare, au cerut Patriarhiei ecumenice să reînfiinţeze mitropolia de Halici, ameninţând că în caz contrar

va sprijini unirea rutenilor cu Biserica Romei. Pusă în faţa acestui şantaj, Patriarhia ecumenică şi-a dat acordul,

în 1371, ca mitropolia ortodoxă de Halici să fie reînfiinţată, cel dintâi mitropolit fiind Antonie I (1370-1391),

cel care i-a hirotonit pe primul mitropolit moldovean cunoscut cu numele, Iosif Muşat.

Uniunea dintre Polonia şi Ungaria s-a destrămat după moartea lui Ludovic de Anjou. Una din fetele sale, Hedviga, a fost recunoscută regină a Poloniei. Prin căsătoria ei, în anul 1385, cu ducele Lituaniei, Wladislaw Jagiello, au fost puse bazele dinastiei Jagellone şi a unirii polono-lituniene (care va dăinui, cu o întrerupere de 4 ani, între 1440-1444, până la desfiinţarea Poloniei ca stat, în 1795). Cealaltă fiică a lui Ludovic de Anjou, Maria, devine regină a Ungariei, s-a căsătorit cu Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437). Preocuparea principală a lui Wladislaw II Jagiello (1386-1434) a fost lupta împotriva Ordinului Teutonic, stabilit după alungarea din Ţara Bârsei în Polonia de Nord, la Marea Baltică (a se vedea mai jos). La bătălia din 1410, dintre polonezi şi teutoni, a participat şi Alexandru cel Bun. Tot Wladislaw II Jagiello a fost cel care s-a împrumutat cu 3000 de ruble de aur de la Petru I Muşat, lăsând ca zălog Pocuţia. Regele Wladislaw III Jagiello (1434-1444) a devenit în 1440 şi rege al Ungariei. Astfel, a avut loc cea de a doua uniune polono-maghiară din istorie. Acest Wladislaw a pierit pe câmpul de luptă de la Varna, în

preconizata cruciadă anti-otomană.

A urmat Cazimir IV Jagiello (1447-1492), contemporan cu Ştefan cel Mare. Acesta a înlăturat pericolul

teutonic (1466). În timpul domniei sale s-au pus bazele sistemului parlamentar bicameral polonez: din 1454 -

Camera deputaţilor voievodatelor (a provinciilor poloneze), iar din 1468 Seimul (Camera marii nobilimi). Instituţionalizat, parlamentul polonez apare doar din anul 1493, în timpul regelui Ioan Albert (1493-1501), cel care a fost învins de Ştefan cel Mare la Codrii Cozminului.

În jurul anului 1500, s-a format o mare coaliţie între Habsburgi, Ştefan cel Mare şi Moscova împotriva

Poloniei jagellone, care a fost astfel încercuită. Polonia a suferit pierderi teritoriale în răsărit (în favoarea

Moscovei), în sud (Pocuţia a fost recunoscută ca făcând parte din Moldova lui Ştefan). Lupta dintre Jageloni şi

28

Habsburgi a fost câştigată de aceştia din urmă, deoarece în 1515, Jagellonii au recunoscut succesiunea Habsburgilor în Ungaria şi Boemia (după moartea lui Ludovic II).

Lituania Lituanienii fac parte din familia indo-europeană a balticilor. La începutul sec. XIV au fost păgâni şi împărţiţi în mai multe triburi. Dorind creştinarea şi supunerea lor, polonezii au făcut apel, în 1226, la Ordinul teutonic (după ce acesta fusese alungat din Ţara Bârsei). Teutonii şi-au constituit un stat propriu, devenind o ameninţare atât pentru polonezi, cât şi pentru lituanieni. Urmarea a fost unirea triburilor lituaniene şi constituirea unui stat puternic, care nu doar că a reuşit să-şi păstreze independenţa faţă de teutoni, dar şi-a extins teritoriul în spaţiul fostei Rusii Kievene (intrând în conflict cu Hoarda de Aur). Astfel, până în 1341 au cucerit Bielorusia, apoi, până în 1377 aproape întreaga Ucraină de azi (Kievul în anul 1362), cu excepţia Haliciului, adică a vestului Ucrainei de azi, cucerită după 1349 de Polonia. Apoi, după ocuparea Podoliei, în anul 1363, Lituania a atins graniţele Moldovei, pe Nistru. Drept urmare, vecinul de răsărit al Moldovei Muşatinilor a fost Lituania (în timp ce vecinul nordic a fost Polonia). 90% din teritoriul Lituaniei era locuit de slavi răsăriteni ortodocşi, aceştia constituind 75% din populaţia Lituaniei. Cauza principală a succesului lituanian a fost politica de a nu schimba nimic în teritoriile cucerite ("nu introducem nimic nou şi nu distrugem nimic din ceea ce a fost vechi"). Integritatea teritorială a cnezatelor vechi ruseşti a fost menţinută (deşi cnezii slavi au fost înlocuiţi cu lituanieni, care au adoptat creştinismul ortodox). În ansamblu, Biserica Ortodoxă a fost favorizată, deşi conducătorii lituanieni de la centru au rămas păgâni. Limba slavonă de redacţie ruteană a fost declarată limbă oficială în statul lituanian. Cel mai important conducător lituanian a fost Jagiello (1377-1434). Acesta a adoptat în 1386 creştinismul apusean (numele de botez e Wladislaw) şi s-a căsătorit cu Hedviga, regina Poloniei, fiica lui Ludovic cel Mare de Anjou (vezi mai sus). Astfel, Jagiello a devenit rege al Poloniei, între Lituania şi Polonia realizându-se o uniune personală (unirea de la Krewo). Între condiţiile acestei uniuni se prevedea şi creştinarea tuturor lituanienilor (în ritul latin). Prin aceasta s-au separat destinele lituanienilor de slavii ortodocşi din teritoriile cucerite de lituanieni. Nobilii lituanieni catolici au obţinut în 1387 egalitate în drepturi şi privilegii cu nobilimea polonă. Prin aceasta, s-a creat o prăpastie între nobilimea slavă (boierii ruşi ortodocşi) şi nobilii lituanieni (care s-au polonizat în secolele următoare). Însă nu toţi lituanienii au favorizat unirea cu Polonia. Ca urmare a reacţiilor adverse, Jagiello a fost nevoit să acorde Lituaniei un statut special, lăsând, în anul 1401, vărului său, Vitold (+ 1430) întreaga conducere în Lituania. Graniţele acesteia au fost extinse de Vitold până în zona Riazan (sud-est de Moscova, la cca. 200 km. de capitala rusă) şi până la Marea Neagră (fiind vecinul dinspre est al lui Alexandru cel Bun). Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu sora lui Vitold, dar fără să accepte trecerea la catolicism. Vitold a schimbat politica predecesorilor săi în privinţa slavilor ortodocşi. Cele mai multe din cnezatele ruseşti au fost desfiinţate şi transformate în provincii (care purtau titlul de voievodate), conduse de guvernatori lituanieni. Boierii ortodocşi au rămas şi pe mai departe dezavantajaţi din punct de vedere juridic. În anul 1434, Polonia şi Lituania s-au despărţit. Însă Wladislaw III Jagiello, a ajuns rege al Poloniei (1434-44), iar din 1440 şi rege al Ungariei. A murit în bătălia de la Varna(a se vedea mai sus).

29

În Lituania a izbucnit un război civil, în urma căruia boierimea ortodoxă a reuşit să obţină drepturi egale cu nobilii catolici (1434). În 1440 a fost ales în calitatea de mare cneaz al Lituaniei cel de-al doilea fiu al lui Jagiello, Cazimir (din 1446 şi rege al Poloniei). Cazimir IV de Jagiello (1440/46-1492) a fost cel mai important conducător politic al Europei din acea vreme, având conflicte şi cu Ştefan cel Mare. Lituania şi Polonia rămân însă state separate, dar aflate în uniune personală. În acest timp au început rivalităţile dintre Jagelloni şi Habsburgi. Împotriva pretenţiilor împăratului Frederic III de Habsburg (1440-1493), de a ocupa Boemia şi Ungaria, Cazimir IV a reuşit să-l impună pe fiul său mai mare, Vladislav, ca rege al Boemiei (1471-1516) şi al Ungariei (1490-1516, sub numele de Vladislav II Jagiello). Abia în anul 1526 Boemia şi Ungaria vor intra sub stăpânirea definitivă a Habsburgilor.

Pericolul tătar şi reacţia creştină În prima perioadă a secolului XIV, la conducerea Hoardei de Aur s-a aflat puternicul han Uzbek (1312- 1342), vestit pentru politica sa de centralizare a statului mongol şi de ţinere la distanţă a regatelor ungar şi polon, prin raiduri fulgerătoare în teritoriile acestor state. Între regii celor două ţări creştine catolice s-au încheiat tratate care priveau reunirea forţelor pentru alungarea cât mai departe de graniţele lor a dominaţiei tătare. De aceea şi-au orientat ofensiva spre Lituania, Rusia apuseană (Halici-Volînia) şi zonele extra-carpatice, aflate sub influenţa tătară. Un asemenea tratat a fost încheiat la Vişegrad, în 1338, între Cazimir III al Polonie şi Carol Robert al Ungariei. Dar cum rezulta dintr-o scrisoare a lui Carol Robert către papa Benedict al XII-lea, din 1338, ofensiva îi viza şi pe schismaticii ortodocşi, nu numai pe păgânii tătari. În urma acestor incursiuni, în anul 1340 a început cucerirea de către polonezi a cnezatului Halici (precum am menţionat mai sus). În anul 1342 a avut loc schimbarea puterii atât în Ungaria, prin decesul lui Carol Robert, dar şi în Hanatul mongol, prin decesul lui Uzbek. Urmaşul celui din urmă, anume hanul Djonibek, nu a continuat politica predecesorului, ci s-a orientat spre Orientul Mijlociu, pentru a consolida islamul printre tătari. În acest condiţii au fost declanşate cu mai mare succes campanii polono-maghiare împotriva tătarilor. La 12 ani după Posada, în 1342, a avut loc o reconciliere între Ludovic cel Mare al Ungariei şi Basarab. Viziunea celor doi a fost însă diferită. În timp ce Ludovic cel Mare a considerat că Basarab a revenit la vasalitate faţă de Ungaria, Basarab a interpretat reconcilierea drept o recunoaştere a independenţei. În anul următor însă, fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru, a jurat la rândul său credinţă regelui Ludovic (declarându-se astfel vasal). În 1345-1346 Ludovic cel Mare şi Basarab au pornit o campanie împotriva tătarilor din Moldova. Un an mai târziu, în 1347 (prin bulă papală), a fost înfiinţată Episcopia Milcoviei, ca succesoare a episcopiei Cumaniei. Episcopia Milcoviei cuprindea judeţele Vrancea şi Buzău de azi (în timp ce Episcopia Cumanilor cuprinsese teritoriul Munteniei la nord şi a întregii Moldove subcarpatice). Astfel restrângerea episcopiei catolice din teritoriile extracarpatice demonstrează restrângerea ariei expansionismului maghiar în teritoriile extracarpatice.

30

Lupta lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei

După domnia lui Basarab I (1310-1352) a urmat fiul său, Nicolae Alexandru (1352-1364). În timpul

domniei sale, în anul 1359 s-a întemeiat Mitropolia Ungrovlahiei.

Alianţa s-a păstrat şi între Ludovic al Ungariei şi Nicolae Alexandru. În 1358, cel dintâi a ieşit învingător

după un război purtat cu Veneţia (ceea ce a adus sub conducerea maghiară teritorii din Dalmaţia). În spaţiul

carpatin, pericolul tătar a slăbit, astfel că tot în 1358, Ludovic I a acordat negustorilor braşoveni un privilegiu

comercial pentru teritoriul muntean de la Carpaţi la Dunăre, fapt care aducea regatului maghiar avantaje imense

în comerţul de la Dunăre, lipsind Ţara Românească de taxele vamale percepute până atunci de acest comerţ.

Acest privilegiu acordat de regele Ungariei pe teritoriul Ţării Româneşti a dus la reluarea conflictelor

dintre Ludovic şi Nicolae Alexandru. Practic, el era era echivalent cu un act de suveranitate asupra Munteniei.

În aceste condiţii, Nicolae Alexandru se vede nevoit să ceară sprijinul Bizanţului. Pe de o parte îl mută pe

mitropolitul Iachint de la Vicina (Dobrogea de Nord 14 ) la Câmpulung sau Argeş, capitala sa. Apoi cere

Patriarhiei ecumenice (Calist I) recunoaşterea acestei strămutări a lui Iachint.

În mai 1359 are loc Sinodul patriarhal de la Constantinopol care aprobă această strămutare de la Vicina în

scaunul Ungrovlahiei, fapt anunţat de Calist lui Nicolae Alexandru printr-o scrisoare.

Acelaşi Sinod patriarhal preciza că mutarea lui Iachint în scaunul Ungrovlahiei s-a făcut cu

consimţământul împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376 şi 1379-1391).

Interesantă este şi titulatura lui Nicolae Alexandru, aceea de Mare Voievod autocrat, adică domn de sine

stăpânitor.

Recunoaşterea Mitropoliei ortodoxe a Ungrovlahiei a constituit un act politic, cu urmări considerabile:

A întărit puterea lui Nicolae Aexandru faţă de alţi voievozi din interiorul ţării (Muntenia şi Oltenia);

A consolidat independenţa Ţării Româneşti în plan extern;

A desăvârşit ruperea de Ungaria şi pe plan religios.

Ludovic cel Mare de Anjou a reacţionat împotriva acestor evenimente abia în 1365, când pe tronul Ţării

Româneşti nu mai era Nicolae Alexandru, ci Vlaicu Vodă (1364-77).

Asemenea bulgarilor şi sârbilor, odată cu constituirea Principatului Ţării Româneşti, s-a organizat şi

Biserica proprie.

Documentele privind înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei

Despre numirea lui Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei atestă documente sinodale ale Patriarhiei de

Constantinopol, anume „Acta Patriarchatus Constantinopolitani”, publicate la Viena (volumul I în 1860 şi

volumul II în 1862), documente manuscrise, aduse la Biblioteca Curţii Imperiale din Viena, în sec. XVI de

către Angerin Gislain de Busbecke. Conţinutul acestor documente reprezintă protocoale sinodale patriarhale din

perioada 1315-1402 de la Constantinopol.

14 În opinia lui N. Dobrescu, citând o lucrare a geografului arab Idrisi, Vicina se afla în Dobrogea, pe locul oraşului Măcin, în teritoriul aflat prin anii 1330 sub stăpânire bizantină (N. Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor).

31

În primul volum al colecţiei acestor acte apar două documente, datate în luna mai a anului 1359, legate de înfiinţarea mitropoliei Ungrovlahiei:

Documentul I: Decizia („înscrisul”) Sinodului patriarhal din Constantinopol prin care se încuviinţa mutarea mitropolitului de Vicina în Ungrovlahia, ca mitropolit, dependent de Patriarhia de Constantinopol. Se menţiona că Domnul român ceruse de mai multe ori patriarhului şi Sinodului constantinopolitan numirea şi hirotonirea unui ierarh care să ţină de Patriarhia de Constantinopol. Mai departe era relatat faptul că Domnul Ungrovlahiei chemase pe mitropolitul de Vicina, îi acordase toată cinstea şi primise bucuros binecuvântarea acestuia. Drept urmare, Domnul român cerea Patriarhiei strămutarea acelui ierarh, iar după moartea lui Iachint, Patriarhia să aleagă pe alt ierarh şi să-l trimită în Ungrovlahia. În felul acesta Iachint devenea „Prea Sfinţit mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit şi iubit frate în Domnul”. După partea introductivă, erau enumerate motivele acestei decizii sinodale, privitoare la strămutarea lui Iachint şi întărirea de mitropolit al Ungrovlahiei:

1) motive spirituale:

folosinţa sufletească a multor credincioşi;

îndeplinirea poruncilor mântuitoare ale lui Hristos;

arhiereul cerut va povăţui şi va învăţa calea Evangheliei, îndepărtându-i pe credincioşi şi oprindu-i de la lucrurile neiertate ale păcatului şi de la orice învăţătură străină Bisericii lui Hristos. 2) alte motive:

pasul făcut de voievodul român intra cu totul în vederile şi preocupările patriarhului, care avea dorinţa să facă acest serviciu românilor, să le scrie şi să-i povăţuiască spre păzirea neclintită a credinţei;

stăruinţa cea mare a voievodului român, pentru strămutarea mitropolitului Vicinei, căruia să i se dea demnitatea arhiepiscopală lui şi nu altuia oarecare;

făgăduinţa şi asigurarea dată în scris de voievodul român şi întărită prin jurământ, că ţara lui va depinde bisericeşte pe viitor de Patriarhia de Constantinopol. Din aceste motive, cu îngăduinţa împăratului bizanti, Ioan V Paleologul (1341-1376 şi 1379-1391), Sinodul a îngăduit numirea mitropolitului întregii Ungrovlahiei. În acelaşi timp, erau specificate drepturile şi prerogativele conferite acestei demnităţi bisericeşti:

aşezarea pe Scaunul sfinţit drept căpetenie bisericească a Ungrovlahiei ;

dreptul de a confirma „anagnoşti” în toată eparhia sa;

dreptul de a înainta diaconi şi de hirotoni preoţi.

În încheiere clericii şi laicii din Ţara Românească erau atenţionaţi :

să recunoască pe Iachint drept căpetenie bisericească şi să-l asculte şi să i se supună sfaturilor şi învăţăturilor sale;

să păzească pe viitor neschimbată făgăduinţa şi asigurarea dată de voievod, de a rămâne Biserica Ungrovlahiei sub ascultarea Patriarhiei, care va avea grijă să trimită în ţară pe viitorii mitropoliţi.

Documentul II este o scrisoare din partea patriarhului Calist I şi a Sinodului patriarhal către Principele Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru, prin care era încuviinţată strămutarea mitropolitului de Vicina, ca

32

arhipăstor al Ungrovlahiei, dependent de acum de Patriarhia de Constantinopol. Prin urmare, cuprinsul era

acelaşi, dar, prin câteva paragrafe, patriarhul dorea să se asigure că generaţiile următoare aveau să respecte

înţelegerea. Anume, adăuga în scrisoare

„că e de datoria voievodului ca să se îngrijească de a-şi împlini făgăduinţa ce a făcut, că adică el (voievodul) şi copiii şi moştenitorii şi urmaşii vor da jurământ în scris întărit de amândouă părţile cum că după moartea lui Iachint, ţara Ungrovlahiei va avea să rămână sub dependenţa Patriarhiei, primind arhiereul ales şi hirotonit de ea”.

Mai mult, Patriarhul cerea voievodului jurământul scris

„spre întărirea şi asigurarea făgăduinţei şi a bunei înţelegeri a Domniei Tale ca astfel să fie neschimbată şi statornică zisa rânduială şi înfricoşata hotărâre sinodală să ameninţe pe cel ce ar împiedica-o sau ar călca-o”.

În opinia lui Dobrescu, această insistenţă pentru jurământul scris se poate datora a două cauze: fie că o

astfel de înţelegere existase, dar nu fusese respectată de români, ea nefiind scrisă, fie exista teama legăturii

românilor cu ierarhiile vecine sârbă sau bulgară de la Dunăre (Vidin, Silistra).

Deşi nu era specificată reşedinţa, aceasta nu putea fi decât reşedinţa Domnului, adică Argeş sau

Câmpulung. N. Dobrescu a înclinat pentru Argeş. Ulterior, alte cercetări istorice au demonstrat că Argeşul

fusese pustiit de războinicii regelui maghiar Carol Robert, în anul 1330. Deci prima reşedinţă a domnilor Ţării

Româneşti ar fi fost Câmpulung, locul unde a fost înmormântat Basarab I. Reşedinţa apare menţionată la Argeş

doar în timpul voievodului Vladislav (Vlaicu) (1364-1377).

Titulatura de Ungrovlahia a dat naştere la interpretări, unii considerând o ţară care cuprindea şi pe

românii din Ardeal. Or, Ungrovlahia cuprindea doar Ţara Românească, ca principat dependent de Ungaria (încă

din 1330), denumire care s-a păstrat atât în documentele greceşti cât şi slavone.

Jurisdicţia Mitropoliei Ungrovlahiei se întindea asupra întregii Ţări Româneşti, apoi, în timpul lui Vlaicu

Vodă, asupra ţinuturilor Amlaşului şi Făgăraşului, apoi în timpul lui Mircea cel Bătrân, şi asupra Banatului de

Severin şi Dobrogea adică „până la Marea cea mare”. Acest lucru reiese şi din titulatura pe care o dădea

Patriarhul de Constantinopol mitropolitului Ţării Româneşti, în anul 1401 „Prea sfinţitul mitropolit al

Ungrovlahiei, prea cinstit exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor”, „plaiurile” desemnând ţinuturile din

Transilvania, iar „exarh” desemna faptul că mitropolitul român era împuternicit şi peste credincioşii ortodocşi

din Ungaria şi Transilvania, unde nu-şi puteau exercita jurisdicţia, acolo fiind un stat catolic.

Întemeierea celei a doua Mitropolii în Ţara Românească (1370)

După numai 11 ani lua fiinţă a doua Mitropolie în Ungrovlahia.

Despre această înfiinţare relatează trei documente din acelaşi volum de acte din Acta Patr. Const

Documentul I: Datează din august 1370. Este vorba despre hirotonirea preotului de la Constantinopol, cu

rang de dikeofilax, Daniil Critopol, ca al doilea mitropolit în Ungrovlahia, pe lângă Iachint. Pentru ca acest nou

mitropolit să nu uneltească împotriva lui Iachint, patriarhul Filotei de Constantinopol (1364-1376), i-a cerut lui

Daniil să-şi ia angajamentul şi să făgăduiască în scris că:

„pentru viitor în nicio împrejurare nu va lucra în contra mitropolitului Ungrovlahiei, nici nu va aţâţa asupră-i pe voievodul ţării, ci îi va da toată cinstea şi respectul cuvenit, şi chiar în cazul când s-ar

33

deschide vreodată vreo acţiune în contra mitropolitului Ungrovlahiei, Daniil va considera pe mitropolit, va avea faţă de el aceeaşi situaţiune şi îi va da aceeaşi consideraţiune ca şi patriarhul şi Sinodul patriarhal” 15 .

un

Constantinopol, reprezentând consimţământul lui Iachint faţă de hirotonia lui Daniil. Pentru început, Iachint se

de

Documentul

II:

Nu

este

datat.

Reprezintă

act

al

mitropolitului

Iachint

către

Patriarhul

plânge patriarhului că este greu bolnav. Dar, mai mult de atât, Iachint se arată amărât pentru faptul că patriarhul

şi-ar fi putut pierde încrederea în el.

„Ce gândeşte patriarhul cu privire la el nu ştie, dar ştie cu claritate că unii au aţâţat pe patriarh în contra sa. Pe cei care intrigaseră în contra sa, mitropolitul nu îi numeşte mai de aproape, spune însă despre ei numai că aceştia atrăseseră voievodului ajutorul şi favoarea patriarhului. Desconsiderarea aceasta ce i se arată la bătrâneţe îl chinuie foarte mult” 16 .

Faptul că nu participa la Sinodul patriarhal se datora obiecţiei voievodului şi boierilor, cei care, pe motiv

de boală, nu l-ar fi lăsat să plece la Constantinopol şi l-ar fi trimis pe Daniil dikeofilaxul în locul lui, spre a fi

hirotonit ca arhiereu al întregii Ungrovlahii. În final, Iachint mai cerea odată iertare patriarhului pentru faptul că

nu putea veni la Constantinopol, motivând iar bătrâneţea şi boala.

Documentul III: Este datat în luna octombrie 1370 şi reprezintă Actul sinodal de numire al celui de-al

doilea mitropolit al Ungrovlahiei, în persoana lui Daniil Critopol, călugărit cu numele de Antim. Se

menţionează că această numire s-a făcut la cererea voievodului şi a boierilor. Motivul invocat pentru această

înfiinţare reprezintă creşterea populaţiei, „cu timpul poporul acelei ţări a devenit mare şi aproape nemăsurat”,

imposibil de păstorit de către un singur ierarh. Conform actului, numirea s-a făcut în urma votului sinodal şi a

hotărârii patriarhale. Jurisdicţia viitorului mitropolit avea să cuprindă jumătate din teritoriul Ungrovlahiei, fără

a se menţiona mai clar delimitarea, drepturile şi prerogativele noului mitropolit fiind complete şi corespunzând

fiecărui arhiereu. I se mai conferea şi rangul de locţiitor al mitropolitului de Melitene 17 , în care calitate avea să

ocupe locul cuvenit în Sinodul patriarhal.

Din aceste trei documente, N. Dobrescu conchide că Domnul Vladislav (Vlaicu Vodă, 1364-1377),

împreună cu boierii munteni, ar fi avut o nemulţumire faţă de persoana lui Iachint, motiv pentru care ar fi urzit

la Patriarhie înlocuirea lui. Patriarhul Filotei (1364-1376) l-a chemat pe bătrânul mitropolit Iachint la

Constantinopol, dar că Domnul nu i-a îngăduit plecarea. Iachint, în scrisoarea către Filotei motivează absenţa sa

la Sinod prin vârsta înaintată şi boala, pentru care Domnul nu l-ar fi lăsat să plece. Este trimis în locul lui Daniil

Ktritopol, acesta călugărit ca Antim, fiind hirotonit drept mitropolit al Ungrovlahiei. Dacă, însă, domnul şi

boierii au dorit înlăturarea lui Iachint şi înlocuirea lui cu Daniil, patriarhul, prin alegerea şi hirotonirea lui

Antim, alături de Iachint şi sufragan al acestuia, a găsit soluţia de a împăca ambele părţi (mitropolitul Iachint şi

autorităţile politice din Ungrovlahia).

15 N. Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor

16 N. Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor.

17 Era o fostă eparhie bizantină, situată în Armenia, pe Eufrat, localitatea Eski Malatya de azi (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1992, p. 264).

34

În documente nu se specifică delimitarea teritorială clară dintre cele două mitropolii, ci se rezumă la termenii generali de „o parte a Ungrovlahiei” sau „jumătate” din ţară. Istoricii consideră că teritoriul a fost de fapt Oltenia. Titulatura şi reşedinţa acestei mitropolii nu apare desluşit, dar este amintită de şase ori, în perioada 1396- 1401, în Acta Patriarhatus Constantinopolitani, vol. II, localitatea Severin. De aici se poate deduce teritorial Oltenia, iar reşedinţa, la Severin, de unde şi titulatura de mitropolit al Severinului. Deşi Iachint a murit în anul 1372, Patriarhia de Constantinopol l-a ales pentru scaunul Ungrovlahiei ca mitropolit pe Hariton, un egumen de la Athos, apropiat al lui Vlaicu Vodă. Reiese acest lucru foarte clar din documentul de hirotonie, din 11 august 1372, conform căruia Hariton „a fost hirotonit mitropolit pentru o parte a Ungrovlahiei, anume peste acea jumătate pe care o ţinuse chir Iachint” 18 . Abia după 1381 apare menţionat Antim drept mitropolit al Ungrovlahiei.

Motivul înfiinţării celei de-a doua Mitropolii a Ungrovlahiei.

N. Dobrescu este de părere că pentru înfiinţarea a două mitropolii în Ungrovlahia au existat două feluri de motive: personale şi politice.

1. Motivul de ordin personal: ar fi constat în dorinţa patriarhului de a împăca ambele părţi, adică pe Domn şi boierii români, care doreau schimbarea lui Iachint, dar şi refuzul de a-l sacrifica pe bătrânul mitropolit;

2. Motivul de ordin politic: este amintit şi în document, adică „înmulţirea peste măsură a poporului ţării”. Aici este o problemă mai complexă, căreia i se poate da crezare. Desigur că, în mod natural, în 11 ani nu avea cum să crească brusc populaţia în asemenea măsură. Deci explicaţia trebuie să fi fost alta. Domnul Vladislav (Vlaicu) al Ţării Româneşti a refuzat să se închine regelui Ungariei, Ludovic I. Drept urmare, au urmat mai multe ostilităţi, în final voievodul fiind nevoit să accepte suzeranitatea regelui maghiar. În schimbul acestei recunoaşteri, a primit de la regele Ludovic teritorii de dincolo de munţi, anume: ţinutul Amlaşului (1366), Ţara Făgăraşului şi partea vestică a Banatului unguresc de

În felul acesta se poate explica creşterea populaţiei şi necesitatea înfiinţării

Mitropoliei. De aici se poate deduce şi teritoriul jurisdicţional al acestei Mitropolii. Aşa se poate explica şi adăugarea la titulatura mitropolitului Ungrovlahiei, cea de „exarh al Plaiurilor”. 3. Un a treilea motiv se poate considera cel religios. Ludovic I de Anjou (1342-1382), rege catolic maghiar, a căutat să-şi extindă influenţa şi sub aspect religios, cu ajutorul papei Urban V, prin intermediul misionarilor franciscani, atât în Ungrovlahia, cât şi în părţile Vidinului, teritoriu ocupat de regele maghiar în perioada 1365-1369. În Ţara Românească catolicii s-au bucurat de sprijinul Doamnei Clara, a doua soţie a lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). Mai mult, papa Grigorie XI (de la Avignon, 1370-1378) intenţiona chiar înfiinţarea unei episcopii catolice la Argeş. În aceeaşi perioadă apar menţionaţi şi episcopi catolici de Severin. Este de înţeles şi în acest context gestul patriarhului Filotei de a înfiinţa o Mitropolie dependentă direct de Constantinopol, la Severin, pentru a contracara pericolul catolic.

Severin, adică Oltenia

18 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1992, p. 268.

35

De fapt Antim a rămas mitropolit al Severinului până în anul 1381 când a fost mutat în scaunul mitropolitan de

la Argeş, aşa cum reiese din Acta Patriarhatus Constantinopolitani. Urmaş al lui apare menţionat Atanasie, un

grec trimis de către Patriarhia de Constantinopol. Este pomenit în documentele bizantine până prin anii 1402- 1403, după care nu a mai fost menţionat drept participant la Sinodul patriarhal, fie din cauza decesului, fie din

cauza caterisirii pentru faptul ca uneltit împotriva patriarhului Matei I (1397-1410). După Atanasie nu mai apare menţionată Mitropolia Severinului 19 .

Înfiinţarea Moldovei (1359 şi 1364). Dragoş şi Bogdan Motivul reacţiei întârziate a lui Ludovic faţă de evenimentele din Ţara Românească (legătura lui Nicolae Alexandru cu Bizanţul şi recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei) a fost dat şi de problemele pe care le-a avut cu românii din Maramureş şi din Moldova. Maramureşul a fost ultimul teritoriu românesc cucerit de maghiari, abia la sfârşitul secolului XIII. Pe teritoriul maramureşean exista un voievodat şi şapte cnezate de vale. În timp ce cnezii aveau o stăpânire ereditară, voievodul era ales în mod liber de către cnezi. Peste această administraţie autohtonă s-a suprapus încercarea de organizare de către regalitatea maghiară. În 1303 a fost atestat pentru prima oară comitatul Maramureşului. Desigur că regalitatea a încercat să atragă de partea ei cât mai mulţi cnezi (nu doar de vale, ci şi de sat). Mulţi cnezi au fost înnobilaţi (75% din familiile româneşti din Maramureş au origine nobiliară). Însă au existat şi cnezi care au refuzat colaborarea cu Curtea Regală. Conflictul dintre cele două poziţii ale cnezilor maramureşeni este ilustrat de duşmănia dintre Dragoş şi

Jula (declaraţi „servientes regis”, fiind adepţi ai compromisului cu regalitatea maghiară) şi Bogdan. Într-o primă fază, în 1349, Bogdan i-a alungat pe Dragoş şi pe Jula din satele acestora Giuleşti şi Niereşti. Însă un deceniu mai târziu, situaţia s-a schimbat. La 20 martie 1360, deci la aproape un an de la recunoaşterea de către Bizanţ a Mitropoliei Ungrovlahiei, Ludovic cel Mare a emis o Diplomă pentru Dragoş şi Jula, cărora le-a acordat şase sate, datorită faptului că aceştia şi-au câştigat merite importante în acţiunea regelui de restauratione terre nostre Moldovane (restaurarea

a Ţării noastre moldoveneşti). Se poate deduce din acest document că populaţia autohtonă din Moldova s-a

răzvrătit, apoi că Ludovic a organizat o campanie în Moldova, fiind însoţit de Dragoş din Giuleşti. Ca urmare a acestei campanii, Moldova a fost organizată ca o marcă de apărare împotriva tătarilor. În acelaşi timp însă, a avut loc şi o invazie polonă în Moldova. Istoricul polonez Dlugosz menţionează că, în 1359, în voievodatul de pe valea Moldovei, între fiii voievodului Ştefan (numele acestor fii a fost Ştefan şi Petru) a izbucnit un conflict pentru succesiune. Petru a fost sprijinit de unguri (provinciales hungarorum), astfel că Ştefan a cerut sprijinul polonezilor. Aceştia au intervenit, fiind înfrânţi însă de unguri. Aşadar, acest pasaj din cronica polonezului Dlugosz, descoperit de istoricii români abia în ultimele două decenii, modifică cronologia stabilită anterior (menţinută încă în manualele de istorie din liceu). Potrivit acestor manuale, descălecatul lui Dragoş a avut loc prin anul 1352, iar cel al lui Bogdan în 1359 (considerat ca an al

întemeierii Moldovei). De fapt, noua istoriografie consideră că descălecatul lui Dragoş a avut loc abia în 1359,

19 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1992, p. 271.

36

când în locul vechiului voievodat de pe râul Moldova, a fost constituită o marcă de apărare maghiară, sub conducerea lui Dragoş. În ceea ce priveşte descălecatul lui Bogdan, acesta a avut loc abia în 1364, deoarece la 2 februarie 1365, Ludovic cel Mare l-a deposedat pe Bogdan de satele acestuia, datorită faptului că trecuse în secret munţii în Moldova. Satele lui Bogdan au fost date Dragoşeştilor, rămaşi loiali stăpânirii maghiare.

Feudalismul românesc din Maramureş Au existat în Maramureş două tipuri de cneji: cneji de sat, precum şi cneji de vale, cei din urmă conducând 4-18 sate, cu rol de formaţiuni prestatale, cu o conducere ereditară. În secolul XIV au fost atestate documentar şapte cnezate de vale: al Izei, al Marei, al Câmpulungului, al Cosăului, al Varaliei, al Talaborului şi al Bârjavei. Primele trei erau mai importante:

Cnezatul Izei era situat pe Valea Vişeului, şi conţinea 22 de sate, capitala fiind la Cuhea. Era cel mai puternic conducea aparţinând familiei Bogdăneştilor.

Cnezatul Câmpulungului cuprindea 16-18 sate şi aparţinea familiei Codrenilor, legenda vorbind despre un voievod Erdeu-Codrea. Unii istorici au încercat stabilirea unor relaţii de rudenie cu familia Dragoşeştilor, dar fără a fi putut documenta aceste ipoteze.

Cnezatul Marei cuprindea, conform cronicelor maramureşene 9 sate. În legătură cu acest cnezat aminteşte un act despre o danie a regelui Ludovic I, din 20 martie 1360, prin care acorda nobilului român maramureşan, Dragoş de Giuleşti, şase sate din cnezatul Marei, pentru restaurarea „Ţării Moldovei”. Este important de menţionat faptul că la începutul secolului XIV, sub Carol Robert, denumirea acestor formaţiuni era de „cnezate”, primul voievod al Maramureşului, Codrea (Erdeu Woivode), amintit prin anii 1320-1330, fiind ales de adunarea cnejilor maramureşeni, regalitatea maghiară fiind prezentă în Maramureş printr-un castelan regal (castelanul de Visc). În schimb, în cea de-a doua jumătate a secolului, apare atestată denumirea de comiţi regali ai Maramureşului, aşa cum au fost menţionaţi ultimii descendenţi al familiei Bogdăneştilor, Ioan şi Ştefan, aceştia fiind numiţi la conducerea comitatului şi împuterniciţi prin danii de pământ din partea regelui, contra dependenţei directe faţă de regele maghiar (un act din 14 mai 1453 vorbeşte de Ion, „servientul regelui”) 20 .

Rolul lui Dragoş în Moldova Încă de la începutul domniei regelui Ludovic I al Ungariei, au existat în Maramureş două curente politice:

unul de compromis cu regele maghiar, în fruntea căruia se găsea Dragoş, şi al doilea, de consolidare a feudalismului românesc maramureşan, reprezentat de Bogdan. Este consemnată expediţia militară maghiară spre Moldova şi înfiinţarea graniţei de marcă de la Baia, pentru apărarea împotriva tătarilor. Cum documentele nu menţionează participarea lui Dragoş la expediţie, istoricii au opinat că acesta a sosit la Baia în urma armatelor maghiare, fiind numit conducător al mărcii de la Baia, ca reprezentant regal maghiar.

20 Mircea D. Matei, Radu Cârciumaru, Studii noi…, p. 56-57.

37

Nu se cunoaşte cu precizie nici anul în care a avut loc expediţia şi înfiinţarea mărcii la Baia, precum nici teritoriul stăpânit de maghiari. În privinţa situaţiei teritoriale, există presupuneri că a fost în preajma râului Moldova, că s-a prelungit spre nord, astfel că cea de-a doua reşedinţă a lui Dragoş a putut fi localitatea Siret (toţi istoricii sunt de acord că marca de apărare maghiară a cuprins toate pasurile dintre munţi, de trecere spre Transilvania, astfel ca să fie ţinuţi la distanţă tătarii). În ceea ce priveşte data expediţiei, probabil că s-a situat după 1253, în perioada 1354-1357, deoarece scrisoarea trimisă de papă, din 1357, nu l-ar fi lăudat pe regele maghiar pentru îngustarea hotarelor tătăreşti. Documentele amintesc de urmaşul lui Dragoş, numitul Sas, fiul lui Dragoş sau alt funcţionar numit de rege, în vremea căruia s-ar fi exacerbat nemulţumirea feudalilor moldoveni împotriva stării de vasalitate faţă de regatul maghiar. În anul 1359 a fost consemnată rebeliunea moldoveană, oprimată de maghiari. Poate în legătură cu această rebeliune, Diploma maramureşeană din 20 martie 1360 menţionează împroprietărirea lui Dragoş de Giuleşti pentru serviciile aduse la restaurarea „Ţării Moldovei”. Istoricii consideră posibilă această rebeliune prin crearea unui context politic favorabil, anume lupta armatelor maghiaro-polone cu lituanienii, perioadă care a fost folosită şi de Ţara Românească, care, ieşind de sub dominaţia maghiară, în acord cu Patriarhia de Constantinopol, a înfiinţat prima mitropolie în statul muntean, Domnul Nicolae Alexandru devenind domn „autocrat de sine stătător” (a se vedea mai sus).

Rolul lui Bogdan în Moldova Bogdan a reprezentat aripa infidelă regalităţii maghiare. Documentele nu amintesc de data trecerii lui Bogdan în Moldova. Un singur document, datat pe 2 februarie 1365 menţionează trecerea proprietăţilor deţinute înainte de Bogdan, din moşia Cuhea, în proprietatea urmaşilor lui Sas. Bogdăneştii erau printre cei mai puternici feudali maramureşeni. Relaţiile cu regele Carol Robert fuseseră bune, din moment ce această familie participase la expediţia din serbia, în 1319. Relaţiile s-au deteriorat odată cu urcare pe tron a lui Ludovic I, un document din 21 octombrie 1343 amintind de o revoltă iniţiată de Bogdan, împreună cu un anume Crăciun, voievod de Bereg. Dacă după înăbuşirea acesteia, Crăciun a cerut şi primit clemenţă de la Ludovic, Bogdan, în anul 1343 pierdea demnitatea voievodală de la rege. Din documente, istoricii susţin că funcţia de voievod al Maramureşului ar fi deţinut-o fratele lui Bogdan, Iuga, pe perioada 1343-1349. Oricum după anul 1350 nu se mai găsesc menţionate acte de rebeliune a lui Bogdan în Maramureş. Un singur document, datat 31 martie 1350 indică mai multe sate maramureşene depopulate, ai căror locuitori ar fi plecat spre moldova, împreună cu Bogdan 21 . Există în istoriografie următoarele ipoteze cu privire la data plecării lui Bogdan spre Moldova:

1)

Pătrunderea lui Bogdan în Moldova în anul 1349, în fruntea unei oaste mari, după care s-ar fi proclamat

2)

domn al Moldovei. Ipoteza s-a dovedit a fi falsă atât în privinţa anului cât şi a modalităţii pătrunderii (cu o oaste mare), niciuna din argumente nefiind documentată istoric; Conform cronicii lui Ioan de Târnave, Bogdan ar fi trecut în Moldova, pe furiş, cu un număr redus de oameni. Unii adepţi avansează data acestei treceri în anul 1359, argumentul de bază fiind Diploma

21 Mircea D. Matei, Radu Cârciumaru, Studii noi…, p. 59.

38

maramureşeană din 20 martie 1360, care vorbeşte de împroprietărirea lui Dragoş de Giuleşti, drept răsplată pentru lupta împotriva „răzvrătitului” Bogdan. 3) Dar hotărâtoare pentru istorici a fost confiscarea moşiei Bogdăneştilor (pentru infidelitate), amintită de actul din 2 februarie 1365, emis de Cancelaria maghiară. Prin acest act, Ludovic I dăruia lui Balk (fiul lui Sas) şi fraţilor săi moşia Cuhea, cea care aparţinuse lui Bogdan. Prin urmare trecerea lui Bogdan putea foarte bine data şi din intervalul de timp 1361-1364. Această concluzie a apărut mai plauzibilă, considerând deci trecerea lui Bogdan în Moldova în anul 1364, unde, după mai multe lupte, a reuşit să-i îndepărteze pe Drăgoşeşti de la conducerea Moldovei. În favoarea celei de-a treia ipoteze pledează şi incursiunile armatelor maghiare ale lui Ludovic I (1342- 1382) în partea centrală a Europei, în anul 1364, iar un document al Cancelariei regale maghiare, din 5 ianuarie 1365, consemna proclamarea războiului împotriva lui Vladislav-Vlaicu al Ţării Româneşti, motiv pentru care nu au avut loc represiuni mai importante contra lui Bogdan. Lui Bogdan i-a urmat în scaun Laţcu Vodă (1365-1375), acesta întinzând hotarele Moldovei spre nord, având o bună relaţie cu Polonia.

Ofensiva catolică în estul Europei Compromisul din 1368-1369 dintre Vladislav Vlaicu şi Ludovic cel Mare de Anjou În anul 1363, papa Urban V a proclamat o cruciadă împotriva ereticilor şi schismaticilor. Drept urmare, Ludovic cel Mare a pornit o campanie împotriva lui Vlaicu Vodă şi împotriva cetăţii Vidin, pe care a cucerit-o. Tot ca urmare a proclamării acestei cruciade, regele polonez Cazimir III a cucerit cnezatul rusesc Vladimir (1366). De asemenea, în 1365 împăratul bizantin Ioan V Paleologul a călătorit la Buda, exprimându-şi dorinţa de a se uni cu Biserica Romei. A încheiat această unire în timpul unei alte călătorii, la Roma, în 1369. Motivaţia campaniei lui Ludovic cel Mare împotriva lui Vlaicu Vodă a fost exprimată într-un document oficial al Curţii maghiare, din 5 ianuarie 1365. Regele Ludovic l-a acuzat pe Vlaicu că imită „relele deprinderi părinteşti”, asumându-şi „titlul mincinos” (titulus fictus) de „domn autocrat”. Ludovic se considera a fi adevăratul „domn eminent” al Ţării Româneşti. Apoi, Ludovic îl acuza pe Vlaicu că nu a cerut investitura din partea suveranului său şi că refuză să-l vadă pe rege drept dominus naturalis. Aşadar, regele îl considera pe Vlaicu Vodă drept un dregător regal, voievodul transalpin, similar voievodului Transilvaniei. Din izvoarele istorice reiese că Ludovic s-a răzgândit şi şi-a schimbat planul. Profitând de moartea ţarului bulgar, s-a deplasat direct la sud de Dunăre, cucerind Vidinul (cu tot nordul Bulgariei), pe care a organizat-o ca provincie a Regatului Ungariei, sub numele de Banatul de Vidin. Fiind împrejmuit din trei părţi (acum şi de la sud) de către unguri, Vlaicu Vodă al Ţării Româneşti s-a văzut nevoit să se reconcilieze cu regele maghiar. Drept urmare, în 1366, Vlaicu e numit în documentele maghiare din nou drept voievodul nostru transalpin. În anul 1368 a avut însă loc o răscoală antimaghiară în Vidin. Vlaicu a refuzat însă să-l sprijine pe regele maghiar în campania acestuia de pedepsire a bulgarilor. Ludovic s-a văzut nevoit să ajungă la un compromis cu Vlaicu. A fost încheiat un tratat care s-a dorit a fi avantajos pentru ambele părţi (1369). Astfel, a fost înfiinţată o episcopie catolică în Ţara Românească (cu sediul la Argeş), dependentă de Episcopia de Alba Iulia. Totodată, Vlaicu a primit ca feude Banatul de Severin şi Ducatul Făgăraşului. În al treilea rând, Ludovic a acceptat ca la

39

Vidin să se reîntoarcă ţarul Sracimir, dar ca vasal al Ungariei şi cu garanţia lui Vlaicu (socrul lui Sracimir). Un rol important în realizarea acestui compromis l-a deţinut şi soţia catolică a lui Vlaicu, Doamna Clara. Tot în acest context apare primul document intern emis de cancelaria Ţării Româneşti (în 1368): un privilegiu emis de Vlaicu pentru negustorii braşoveni pe teritoriul Munteniei. Se poate constata deosebirea profundă faţă de actul din 1358, când regele maghiar a stabilit unilateral un fel de coridor unguresc pentru braşoveni, de la Carpaţi la Dunăre (vezi mai sus). Ofensiva catolică a continuat şi în anii următori. Domnul Moldovei, Laţcu Vodă, se converteşte la catolicism (a se vedea mai jos). În 1372, papa Grigorie XI cere episcopului catolic de Cracovia să-i înlăture pe episcopii ortodocşi din Halici, iar în 1375 înfiinţează arhiepiscopia latină de Halici, acesta devenind a doua provincie bisericească (echivalentul unei mitropolii de la noi) din Polonia.

Laţcu al Moldovei şi episcopia catolică de la Siret (1370) Până în anul 1370, tânărul stat moldovenesc a reuşit să-şi menţină independenţa şi datorită rivalităţii polono-maghiare. Însă în anul 1370, regele Ungariei Ludovic cel Mare de Anjou devine rege al Poloniei (astfel că până la moartea acestuia, în 1382, cele două ţări se află în uniune personală). În aceste condiţii, Laţcu a fost nevoit să adopte o nouă strategie pentru eliminarea pericolului constituit de marele vecin de la vest şi nord. Astfel, a intrat în legături directe cu papalitatea, declarând că se converteşte la catolicism. A înfiinţat la Siret o episcopie catolică (9 martie 1371), obţinând de la papă ca această să fie supusă direct Romei, deci nu inclusă în provinciile bisericeşti catolice din Polonia sau Ungaria. În Ungaria existau două arhiepiscopii sau provincii bisericeşti: Strigoniu şi Calocea (în jurisdicţia acesteia din urmă s-a aflat şi episcopia de Alba Iulia). În Polonia exista, în 1371, doar provincia bisericească Gniezno, cu nouă episcopii sufragane, dintre care cinci erau situate pe teritoriul Poloniei propriu-zise, iar patru pe teritoriul Haliciului (Ucrainei poloneze), acestea din urmă fiind înfiinţate între 1351-1367. Conducerea Poloniei ar fi dorit ca noua episcopie de la Siret să fie cea de-a cincea episcopie catolică înfiinţată pe un teritoriu locuit de ortodocşi. Pentru realizarea unei misiuni catolice mai eficiente, a fost înfiinţată în 1375, la Halici, o a doua provincie bisericească romano-catolică, cu cinci episcopii sufragane (Przemysl, Chelm, Vladimir, mutată în 1428 la Luck, Cameniţa pe Nistru, Kiev). Episcopia de Siret a continuat să rămână dependentă doar de papă. Abia în 1412, când arhiepiscopia de Halici a fost mutată la Lvov, au reuşit polonezii să supună jurisdicţiei acesteia şi episcopia de Siret. În total au existat la Siret cinci episcopi, ultimul fiind numit în 1434. Însă episcopia catolică de la Siret nu a fost singura. În 1391 a fost înfiinţată o episcopie la Bacău, iar între 1413-1523 a existat o a treia episcopie catolică moldovenească, la Baia. Aşadar, prin înfiinţarea episcopiei de la Siret şi supunerea ei direct papei, Laţcu a dobândit recunoaşterea internaţională a independenţei Moldovei, papa Urban V numindu-l Laczko dux Moldaviensis. Desigur că regele Ludovic cel Mare a fost nemulţumit cu această recunoaştere papală. În 1372, ca urmare a unei delimitări a sferelor de interese ale marilor puteri în Europa, împăratul romano-german Carol IV de Luxemburg a recunoscut drepturile lui Ludovic în Moldova. Drept urmare, regele a pornit, doi ani mai târziu, o campanie de recuperare a Moldovei, dinspre Halici, care se pare că părăsise unirea cu Biserica Romană.

40

Campania ungară a eşuat, istoricul Papacostea considerând că Laţcu a fost înlăturat de pe tronul Moldovei abia

în 1377, în urma unei a doua campanii a regelui maghiaro-polon.

Contraofensiva ortodoxă

În faţa asaltului misionar şi diplomatic al catolicismului, răsăritenii ortodocşi s-au mobilizat, la rândul lor.

A avut loc o adevărată contraofensivă ortodoxă, manifestată prin următoarele acţiuni şi evenimente:

1370 – înfiinţarea unei a doua Mitropolii în Ţara Românească (a Severinului), deci doar la un an

după înfiinţarea în această ţară a episcopiei catolice de Argeş (a se vedea mai sus).

Prin 1370, Iachint a fost învinuit că desconsideră Marea Biserică, deoarece nu mai lua parte la şedinţele Sinodului patriarhal. Patriarhul Filotei bănuia că mitroplitul internţiona ruperea de Patriarhia Constantinnoplului. De aceea, l-a trimis în 1370 pe Daniil Critopol să cerceteze situaţia din Ţara Românească. Aici l-a aflat pe Iachint bătrân şi bolnav, astfel că Iachint nu a

participat la Sinodul patriarhal, fiind oprit pe motive de sănătate de către Domnul Ţării. Mai mult, Vladislav Vlaicu şi Iachint au cerut patriarhului ca Daniil să fie hirotonit mitropolit al Ungrovlahiei şi urmaş al lui Iachint. Sinodul patriarhal a decis înfiinţarea unei a doua mitropolii în Ţara Românească şi hirotonirea lui Daniil-Antim Critopol ca mitropolit al unei

, cealaltă jumătate având ca arhiereu pe

mitropolitul transferat mai dinainte de la Vicina. În documentul patriarhal se menţionează faptul că noua mitropolie a fost înfiinţată şi din cauză că „poporul acelei ţări s-a întâmplat să fie mult, ba aproape nenumărat, nemaifiind de ajuns un singur arhiereu la un atât de mare popor”. Trebuie ţinut cont de faptul că Vlaicu deţinea şi Amlaşul, Făgăraşul şi Banatul de Severin. Istoricii presupun că noua mitropolie cuprindea Oltenia de azi, reşedinţa fiind probabil la Râmnic. Au existat doar doi mitropoliţi ai Severinului: Antim (devenit în 1380 mitropolit al Ungrovlahiei) şi Athanasie. După 1403 nu mai întâlnim nici un mitropolit la Severin. Presupunem că Oltenia a fost integrată în Mitropolia Ungrovlahiei.

1371 – înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe la Halici, în Polonia (ucraineană), cu trei episcopii

sufragane: Przemysl, Chelm şi Vladimir. Aceasta este practic a doua mitropolie a slavilor

răsăriteni ortodocşi (vechea mitropolie de Kiev şi a întregii Rusii se mutase în 1299 la Vladimir-

na-Kliazma, iar în 1326 la Moscova). Motivul înfiinţării mitropoliei ortodoxe la Halici, în pofida

acţiunilor ofensive prozelite catolice, a fost dorinţa de a-i rupe pe rutenii din Polonia de

Mitropolia de la Moscova. Din aceleaşi considerente, între 1415-1420 a existat chiar şi o a treia

părţi din Ungrovlahia, adică a unei jumătăţi

mitropolie slavă de răsărit, la Kiev, în Lituania, mitropolit fiind Grigorie Ţamblac;

1372-73, împăratul bizantin Ioan V Paleologul schimbă politica externă, renunţând la afirmarea

unirii cu Biserica Romei şi aliindu-se cu sultanul otoman Murad I, căruia i-a cedat unele teritorii

în Europa (inclusiv Gallipoli, pierdut de otomani în 1366);

1375 – ridicarea de către Patriarhia ecumenică a anatemei faţă de Biserica Ortodoxă Sârbă

(datorită declarării acesteia ca Patriarhie autocefală, în 1219);

1376-1377 – are loc cea mai mare răscoală anticatolică din sud-estul Europei. La acesta au

participat bizantinii, otomanii, bulgarii, bosniacii şi Ţara Românească. În acelaşi timp, a avut loc

o răscoală antimaghiară în Polonia, precum şi un conflict între cneazul Lituaniei, Olgierd, şi

Ludovic cel Mare. În pofida acestei largi coaliţii, Ludovic cel Mare a reuşit să învingă, fiind aliat

în nord cu cavalerii teutoni.

41

Culmea puterii angevine şi a politicii prozelitismului catolic (1378-1382) În timpul marii confruntări militare din 1376-77, Vlaicu pierde Banatul de Severin şi Făgăraşul (1376). Ludovic nu reuşeşte să ocupe cele două ţări române, astfel că episcopia Milcoviei dispare (ea apărând din nou în documente în 1431). Totuşi, un an mai târziu, regele maghiaro-polon reuşeşte, conform istoricului Papacostea, să-i înlăture din domnie pe Vladislav Vlaicu (schimbat cu Radu I; 1377-83) şi pe Laţcu (schimbat cu Petru I Muşat; 1377-91). Acesta din urmă se declarase catolic şi vasal al regelui maghiaro-polon. În 1379, călugării franciscani din Vicariatul Bosniei (o subdiviziune teritorială a Ordinului franciscan, înfiinţată în anul 1340) primesc dreptul să înfiinţeze mănăstiri în Serbia şi Ţara Românească. Doi ani mai târziu este restabilită episcopia catolică de la Curtea de Argeş şi sunt numiţi inchizitori pentru Armenia şi Georgia, Grecia şi Tartaria, Rusia, Ţara Românească şi Moldova. Într-un singur an au fost convertiţi (prin rebotezare) 400.000 de schismatici din Ungaria (din teritoriile supuse lui Ludovic cel Mare de Anjou). Datorită faptului că mijloacele violente folosite pentru obţinerea acestor convertiri a provocat scandal chiar şi în rândul nobililor catolici, vicarul franciscan al Bosniei,

Bartolomeu de Alvena, a redactat o lucrare apologetică, explicând măsurile sale. În această lucrare, redactată în anii 1379-82, cerea punerea în practică a „unităţii religioase în Ungaria”. Considera că acei catolici care nu înţelegeau măsurile dure erau „simpli şi nepăsători, detractori şi bârfitori ai acestei sfinte acţiuni de curând

, valahi care se află în regatul său”. Convertirile, arăta vicarul franciscan, erau necesare pe plan teologic şi politic. Pe de o parte, mântuirea nu putea fi obţinută decât în cadrul Bisericii Romane, în afara acesteia existând „eternă condamnare”. Pe de altă parte, misionarismul trebuia împletit cu braţul temporal al regelui, ştiut fiind faptul că Ştefan I cel Sfânt i-a convertit pe unguri „nu doar prin cuvinte, ci şi prin sabie şi războaie dure”. Astfel, Ludovic cel Mare era obligat să urmeze exemplul predecesorului său. Puterea lumească aşadar, considera vicarul franciscan, a fost delegată regilor de Dumnezeu, cu sarcina de a-i aduce pe supuşi la unitatea Bisericii. Acei conducători politici care nu-şi urmau îndatoririle se făceau vinovaţi de un păcat extrem de grav, trebuind să fie destituiţi. Mijloacele care trebuiau aplicate erau constrângerea, ameninţarea cu expulzarea şi condamnarea la moarte. Vicarul era conştient de faptul că cei convertiţi nu erau sinceri, dar considera că fiii şi nepoţii lor vor fi buni creştini. Cel mai mare pericol îl constituia clerul ortodox, care trebuia pur şi simplu exterminat sau expulzat. Vicarul a atras atenţia şi asupra avantajelor politice ale convertirilor. Regatul se întărea la hotarele sale, iar supuşii vor deveni mult mai fideli, dat fiind faptul că „niciodată nu vor putea fi fideli faţă de rege cei ce nu sunt fideli faţă de Dumnezeu”. Problema mare a regatului ungar era faptul că schismaticii „fac lucruri rele cu străinii (cum externis) de aceeaşi limbă şi confesiune”. Desigur că în vizor erau slavii şi românii din Ungaria, coalizaţi cu conaţionalii şi coreligionarii lor din afara Regatului ungar (adică din Ţara Românească, Moldova, Serbia, Bulgaria, Lituania). Ofensiva politică şi religioasă a maghiarilor catolici a fost oprită de pericolul otoman apărut de la sud de Dunăre.

anume cu privire la convertirea şi botezarea acestor slavi şi

începute de prea ilustrul domn rege al ungurilor

42

Întemeierea Mitropoliei Moldovei Conform istoriografiei mai noi, Bogdan I (1359-1365) a ctitorit biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, unde a şi fost îngropat. Conducător bisericesc trebuie să fi fost un episcop, căruia i se spunea mitropolit, cu reşedinţa la Rădăuţi. Cu toate acestea, în actele Patriarhiei de Constantinopol nu apărea menţionat această mitropolie sau episcopie, de unde se poate concluziona faptul că nu se afla sub jurisdicţia acestei Patriarhii. Drept dovadă că au existat episcopi ortodocşi reprezintă un „Pomelnic (al) Sfintei Mitropolii a Rădăuţului şi sfintei mănăstiri”, copiat în anul 1780, după un exemplar mai vechi, în care sunt enumeraţi domnii şi ierarhii moldoveni, de la Bogdan I şi până în anul 1472, când a fost atestat documentar ierarhul Ioanichie al Rădăuţilor. Sunt enumeraţi opt vlădici: Nicolae, Ştefan, Iosif, Meletie, Lavrentie, Grigorie, Sava şi Ghelasie. În timpul regelui polonez Cazimir cel Mare (1333-1370), Polonia şi-a extins hotarele până la nordul Moldovei, incluzând cnezatele ruseşti de Haliciu şi Lvov. Credincioşii ucrainieni, ruşi dar şi români, fusese creat, în sec. XII o episcopie sub jurisdicţia Mitropoliei de Kiev. A deţinut rangul de mitropolie, apoi din nou de episcopie, fie sub jurisdicţie rusească sau ucraineană, de Kiev. Cazimir, după cucereirea Haliciului, a cerut patriarhului de Constantinopol, Filotei, în anul 1370, ridicarea în rang a episcopiei Haliciului la Mitropolie, episcopul Antonie devenind mitropolit. A cerut această numire în mod imperativ, ameninţând că, în caz contrar, avea să treacă populaţia la catolicism. Sinodul patriarhal a îngăduit această numire, în anul 1371, îndemnând ca pentru hirotonia de episcopi să se îndrepte spre mitropolitul Ungrovlahiei. Mitropolia Haliciului deţinea patru episcopii sufragane: Chelm, Turow, Peremysl şi Wloczimirz. Prin urmare, Constantinopolul nu recunoştea vreo episcopie moldoveană, care să fi venit în ajutorul mitropolitului Antonie la hirotonirile canonice. Voievodului Bogdan I i-a urmat în scaun Laţcu (1365-1375). Acesta din urmă a întreţinut legături strânse cu Polonia catolică. Din ţara vecină au sosit în Moldova călugări misionari catolici minoriţi, fiind înfiinţată, în anul 1370, episcopia catolică la Siret. Însuşi Laţcu s-a convertit, din interese politice (în anul 1370 Polonia şi Ungaria fiind reunite sub sceptrul aceluiaşi mare rege Ludovic I), la catolicism. Drept dovadă că raţiunile convertirii lui Laţcu au fost de natură politică, este actul din 1370, emis de papa Urban V, prin care ordona episcopilor de Boemia să cerceteze dacă Laţcu dorea într-adevăr, să treacă la catolicism. Era justificată o astfel de cercetare întrucât era cunoscut faptul că românii din Moldova, ca de altfel şi cei din Maramureş, ortodocşi, aparţineau de Biserica ortodoxă a Haliciului (Galiţia de mai târziu), iar Doamna lui Laţcu, Ana, ca şi fiica lui, Anastasia, nu l-au urmat pe Domn la trecerea la catolicism.

Conflictul dintre Moldova şi Patriarhia din Constantinopol Lui Laţcu i-a urmat în scaun Petru I Muşat (1375-1391). Dovadă pentru faptul că exista un episcop moldovean, dependent de Constantinopol este actul patriarhal din septembrie 1386, în care se vorbeşte despre o sedisvacanţă, prilej potrivit pentru Patriarhie să trimită un alt mitropolit în Moldova. A fost momentul care a scurtcircuitat legătura cu Constantinopolul. Domnul Petru Muşat a numit, în anul 1387, în contra voinţei patriarhului Nil (1379-1388), un alt mitropolit, pământean, în persoana rudei sale muşatine, Iosif, hirotonit de mitropolitul Antonie al Haliciului. După Iosif, a urmat numirea celui de-al doilea

43

episcop moldovean, Meletie, hirotonit, probabil, tot la Haliciu. Reşedinţa primului a fost pentru scurt timp Cetatea Albă, apoi Rădăuţi şi Suceava, cel de-al doilea pentru Rădăuţi (în locul lui Iosif). Din punct de vedere canonic, hirotonia celor doi era legală întrucât Mitropolia de Haliciu depindea de Patriarhia de Constantinopol, doar că erau români, lucru nepermis de Constantinopol, întrucât nu erau greci, aşa cum pretindea Patriarhia. Considerând încă scaunul mitropolitan vacant, Patriarhia din Constantinopol a trimis delegat, în anul 1391, pe grecul Teodosie, pentru a încerca o împăcare cu Petru I şi a numi pe un alt mitropolit grec. Considerând pretenţiile Constantinopolului prea mari, Petru nu s-a învoit să-l sacrifice pe Iosif, iar Teodosie s-a întors la Constantinopol fără rezultatul dorit. În această situaţie, Patriarhia a luat o hotărâre decisivă, trimiţând în Moldova drept mitropolit pe Ieremia. Acesta, deşi exista încă un mitropolit, în persoana lui Iosif, a încercat să se impună ca mitropolit cu forţa. Nu a fost însă acceptat, ci alungat din ţară. Drept răzbunare, Ieremia a aruncat anatema asupra Bisericii moldovene: „asupra capilor ei, adică asupra celor doi arhierei din ţară, cum şi asupra Domnului, boierilor şi poporului, atât asupra celor vii, cât şi asupra celor morţi. Anatema aceasta, aruncată de Ieremia asupra întregii ţări a Moldovei, confirmându-se de Patriarhie, conflictul era acum declarat, ruptura era făcută”. Fiind respins din scaunul mitropolitan moldovean, Ieremia a fost numit de sinodul patriarhal drept mitropolit de Târnovo, în august 1394. După urcarea în scaunul domnesc al lui Ştefan Muşat (1394-1399), au început, de ambele părţi, demersuri pentru aplanarea conflictului şi ridicarea anatemei. La începutul anului 1395, Ştefan l-a trimis la Constantinopol pe protopopul Petru ca să mijlocească o împăcare, prin recunoaşterea canonică a celor doi ierarhi (Iosif şi Meletie). Patriarhia nu a luat în considerare cererea lui Ştefan, ci a dispus ca protopopul Petru să preia conducerea provizorie a Mitropoliei din Moldova. A fost învestit cu puterea să:

săvârşească toate cele bisericeşti, afară de hirotonire;

alunge pe episcopii falşi care se aflau în ţară, astfel ca să poată obţine Domnul şi poporul „iertarea de afurisire”;

cârmuiască provizoriu, până când moldovenii aveau să primească mitropolitul trimis de Constantinopol, pe Ieremia (care era deja la Târnovo). Totodată, în luna mai 1395, Patriarhia (patriarhul Antonie, 1391-1397) a emis patru acte, din care reiese clar desfăşurarea evenimentelor:

Actul I: este o „Poruncă” prin care protopopul Petru era numit, împotriva voinţei sale, „exarh patriarhal” în Moldova, şi încredinţat cu „conducerea şi administrarea prea sfintei Mitropolii a Rusovlahiei… cu toate drepturile şi prerogativele cuvenite ei”, anume:

dreptul să cerceteze şi să judece în chestiuni bisericeşti şi civile, care îi vor sta înainte şi să se pronunţe asupra lor;

dreptul să pedepsească pe preoţii vinovaţi de diferite abateri de la datoriile lor;

dreptul să facă anagnoşti;

dreptul să sfinţească biserici;

44

dreptul să examineze pe viitorii diaconi şi preoţi şi să-i trimită la unul dintre arhiereii din vecinătate

spre a-i hirotoni, astfel ca nimeni, fără consimţământul lui, să nu fie hirotonit;

dreptul de a sfătui şi învăţa poporul conform voinţei lui Dumnezeu.

În final, patriarhul se adresa poporului şi clerului, cerându-le să-l asculte pe protopopul Petru, ca trimis şi

împuternicit de el, altfel aveau să aibă parte de mânia lui.

Actul II: este o scrisoare a patriarhului către Domnul Moldovei, Ştefan. Din scrisoare reiese faptul că

Ştefan a trimis mai multe scrisori la Constantinopol pentru a cere iertarea episcopilor. Reiese apoi că însuşi

protopopul Petru se rugase patriarhului pentru iertarea episcopilor. Drept răspuns, în scrisoare patriarhul declară

că ar fi împlinit oricare altă dorinţă a Domnului, „din cauza iubirii ce o are faţă de Domnitor”, dar iertarea

episcopilor nu o poate împlini pentru că îl opresc canoanele; nu poate lăsa pe aceşti episcopi („pe care el îi

consideră ca nebinecuvântaţi, tâlhari, curvari şi furi”) să hirotonească şi să slujească, pentru că aceştia,

nesocotind Sinodul patriarhal, „au răpit Biserica Moldovei”.

În continuare, Patriarhul pune drept condiţie pentru împăcarea lucrurilor şi ridicarea afuriseniei, ca Domnul:

să alunge din ţară pe cei doi episcopi;

-l accepte pe protopopul Petru drept „exarh şi dikeu” al patriarhului constantinopolitan.

Patriarhul recunoaşte că a trebuit să-l forţeze pe Petru să primească această însărcinare, că l-a ameninţat cu

excomunicarea şi numai aşa l-a determinat să primească.

În final, patriarhul face apel la Domn să-l sprijine pe protopop, astfel ca Patriarhia să poată trimite un

mitropolit canonic, „cu binecuvântarea sinodului patriarhal”.

Actul III: Conţine o scrisoare a patriarhului adresată celor doi episcopi din Moldova (Iosif şi Meletie),

datată tot în luna mai 1395. Adresarea este deosebit de răutăcioasă, tonul deosebit de vehement. Patriarhul arată

că le-a mai scris episcopilor pe această temă, şi revine cu interdicţia pentru conducerea Bisericii moldovene, pe

care şi-au arogat-o în contra canoanelor, gonind pe mitropolitul legal numit (Ieremia). Patriarhul

„se miră mai ales cum de nu le este teamă de moarte, cum de nu se înfricoşează de chinurile iadului, mai ales că patriarhul a aflat că episcopii sunt deja bătrâni”.

Patriarhul le-a transmis că protopopul Petru s-a rugat mult de patriarh pentru iertarea lor, lucru imposibil

întrucât contravenea canoanelor. Termină prin a le pune în vedere episcopilor să plece din Moldova „pentru

mântuirea sufletelor lor” şi să se prezinte spre pocăinţă în faţa Sinodului patriarhal.

Actul IV: Conţine tot o scrisoare a patriarhului, adresată, de astă dată, tuturor locuitorilor moldoveni din

„prea sfinţita Mitropolie a Rusovlahiei”, adică: „preoţi, ieromonahi, monahi, oameni de vază şi restul poporului

creştin”, prin care le comunică faptul că protopopul Petru a sosit la Constantinopol pentru a cere iertarea

episcopilor şi ridicarea afuriseniei. Ca atare le comunică moldovenilor că va ridica anatema numai cu condiţia

ca:

episcopii să fie alungaţi din Moldova;

să evite primirea de binecuvântări de la aceştia;

să dea ascultare protopopului Petru, trimis de Patriarhie şi însărcinat (provizoriu) cu ocârmuirea

Bisericii Moldovei, până la venirea unui mitropolit trimis de Constantinopol.

45

Observaţie: Faptul că Patriarhia a trimis patru documente spre Moldova, apoi alte delegaţii, cum reiese mai jos, demonstrează interesul pentru această ţară din partea Patriarhiei şi dorinţa de aplanare a conflictului ivit.

Urmarea: Scrisorile patriarhului au rămas fără efect.

a) Cei doi episcopi locali au rămas în scaunul lor. Domnitorul Ştefan nu putea primi sarcina de înlăturare a

episcopilor, unul dintre aceştia (Iosif) fiind de os domnesc (muşatin).

b) În atare situaţie şi Patriarhia a trecut la adoptarea altei tactici, mai precis a îndulcit tonul. În luna septembrie

1395, patriarhul Antonie IV, în înţelegere cu împăratul Manuil II Paleologul (1391-1425), trimite în părţile

„Mavrovlahiei” (Moldovei) pe mitropolitul de Mitylene (deci urmaşul lui Ieremia), spre a cerceta starea

lucrurilor în ţara unde fusese aruncată anatema. Este însărcinat să nu facă nici un favor celor doi episcopi, dar poporul să fie tratat în conformitate cu canoanele, dar şi „cu circumstanţele locale”, ceea ce era un câştig pentru moldoveni. Şi acest demers al Patriarhie s-a soldat cu un eşec, conflictul rămânând încă pentru câţiva ani.

c) În ianuarie 1397 Patriarhia a trimis în Moldova pe mitropolitul Mihail al Betleemului (cunoscător al ţării şi a

limbii vorbite de moldoveni), drept comisar extraordinar al patriarhului, cu scopul de a încerca o împăcare sau o cârmuire provizorie a Bisericii moldovene. Nici acest demers nu a fost încununat de succes.

Aplanarea conflictului şi recunoaşterea mitropolitului Iosif de către Patriarhie După moartea patriarhului Antonie IV (1397) a urcat în scaunul patriarhal Matei I (1397-1410. Pe de altă parte, în Moldova, în anul 1400 a urcat în scaunul domniei moldovene Alexandru cel Bun (1400-1432). Anatema nu fusese încă ridicată, dar, după cum reiese dintr-un act patriarhal, condiţiile erau mult mai blânde:

Actul din mai 1401: Este o scrisoare patriarhală către mitropolitul Ungrovlahiei (Antim Critopol). Se referă la un anume preot din Moldova, Isidor, care ar fi venit în Ungrovlahia spre a sluji, lucru care nu i-a fost permis de mitropolitul Ungrovlahiei, pe motiv că fusese hirotonit de un episcop necanonic. Scrisoarea patriarhului cere mitropolitului Antim să-l primească pe Isidor în ţară şi să-i dea voie să slujească deoarece hirotonia lui de către Iosif (în pofida vinei acestuia) era considerată de Patriarhia de Constantinopol drept valabilă. În concluzie, în anul 1401, anatema rămăsese doar asupra episcopilor moldoveni, până la cercetarea sinodului patriarhal, preoţii şi poporul din Moldova fiind iertaţi de blestemul patriarhal. Domnitorul Alexandru cel Bun, pentru a întări ţara avea nevoie de rezolvarea atât a conflictelor politice, cât şi acelor religioase. Din acest motiv, în mai-iunie 1401, Alexandru a trimis la Constantinopol o delegaţie de boieri şi clerici, cu scrisori către patriarh, în care se ruga pentru aplanarea conflictului şi recunoaşterea lui Iosif drept mitropolit al Moldovei. Scrisorile nu s-au păstrat, dar două acte patriarhale aduc lămuriri în această privinţă:

Actul I: Datează din 26 iulie 1401 şi reprezintă actul oficial al patriarhului Matei şi al Sinodului patriarhal, prin care a fost recunoscut Iosif, drept mitropolit al Moldovei. Scrisoarea, semnată de mâna patriarhului Matei, prezintă întreaga istorie a episcopului Iosif. Este relatat cum a fost afurisit de către patriarhul

46

Antonie IV, pe motiv că ar fi fost anterior sosirii în Moldova, episcop sârbesc, şi ar „fi călcat Ţara Moldovei”.

Relatează apoi de sosirea lui Ieremia şi izgonirea acestuia din ţară, fiind numit mitropolit de Târnovo. Continuă

apoi documentul prin relatarea despre primirea delegaţiei moldovene de boieri şi clerici la Patriarhie, delegaţie

care aducea scrisori din partea Domnului pentru iertarea episcopului Iosif, pe motiv că acesta era pământean şi

nu venise în Moldova din altă parte; că fusese hirotonit de mitropolitul Galiţiei, pentru Cetatea Albă.

Apoi, actul mai cuprinde decizia sinodală de a se trimite în Moldova doi ieromonahi (Grigore şi Manuel) pentru

a cerceta veridicitatea celor declarate de scrisorile domneşti moldovene. În caz de concordanţă, Sinodul

patriarhal avea să decidă „în conformitate cu canoanele” ridicarea lui Iosif la demnitatea de mitropolit al

Moldovei 22 , egal în drepturi cu Ieremia (socotind nedrept ca Ieremia să se bucure de drepturile episcopale şi

Iosif nu). În finalul documentului, patriarhul dădea sfaturi lui Iosif despre modul de comportare pe viitor:

să fie blând, paşnic cu clericii;

să hirotonească diaconii doar la vârsta de după 25 de ani şi preoţii după 30 de ani.

Actul II: Este o scrisoare a patriarhului de Constantinopol către Domnul Moldovei, Alexandru cel Bun,

datat tot iulie 1401.

Conţinutul acestei scrisori este aproape identic cu al primei scrisori. Sunt doar câteva adăugiri, între care

referirea deputaţiunii moldovene asupra episcopului Iosif:

„Kir Iosif e om din ţară (localnic), rudă cu stăpânitorii; a fost hirotonisit episcop al Moldovei de mitropolitul Antonie al Galiţiei; că el nu cere decât ca Patriarhul să-l binecuvânteze pe el ca creştin şi călugăr”.

Apoi, acest document înşiră pe toţi trimişii Patriarhiei în Moldova pentru încercarea de aplanare a conflictului,

fiind amintiţi de la Teodosie şi până la mitropolitul Betleemului.

Se mai face referire la faptul că episcopul Iosif a adus scuze înaintea patriarhului:

„el zisese că dacă până atunci nu a scris şi nu a trimis din parte-i pe nimeni la Patriarhie, apoi aceasta a fost din cauză că în ţară s-au întâmplat războaie şi mai ales au avut loc dese schimbări de domnie; că el a voit de mai înainte vreme să trimită soli şi scrisori la Constantinopole, dar a fost împiedicat de la împlinirea acestei intenţiuni”.

În final este relatat despre trimiterea celor doi călugări pentru cercetarea veridicităţii afirmaţiilor delegaţiunii, în

vederea recunoaşterii lui Iosif „ca adevărat, legal mitropolit în ţară, acordându-i dreptul de a săvârşi toate

câte îi compet lui ca mitropolit”.

*

Dobrescu se opreşte asupra diferenţei dintre cele două acte. În primul act se vorbeşte de drepturi episcopale

pentru Iosif, în timp ce al doilea, de acordarea dreptului de mitropolit. Înseamnă că primul document a fost

redactat înainte de concluzia celor doi monahi, în timp ce al doilea a dat sentinţa definitivă, de recunoaştere

mitropolitană pentru Iosif de către patriarh şi Sinodul patriarhal. De fapt în favoarea recunoaşterii lui Iosif au

votat doi membri ai sinodului, în timp ce alţi doi (partizani ai lui Ieremia) au votat împotriva. Cu toate acestea,

22 Până la acest document, Patriarhia vorbea doar de „episcopul” şi nu „mitropolitul” Iosif.

47

patriarhul Matei l-a recunoscut drept mitropolit. Această atitudine l-a şi costat pe Matei suspendarea din scaun pentru câtva timp, după care a fost reintegrat. Faptul că aceste acte nu mai menţionează pe episcopul Meletie, poate însemna că acesta între timp decedase. Alexandru cel Bun, pe lângă organizarea statală, a contribuit şi la organizarea bisericească. A mutat scaunul mitropolitan la Suceava, în reşedinţa domnească. La sfatul mitropolitului Iosif, Domnul a adus la Suceava, în anul 1415, moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Cetatea Albă 23 . Mitropolitul Iosif a fost menţionat documentar până în anul 1446, când, prin hrisovul domnului Ştefan II, acesta dăruia mănăstirii Neamţ „o mănăstire la Boiştea, unde a fost chilia vlădicăi Iosif şi unde sunt călugăriţe”.

23 Ioan, fost negustor grec în oraşul Trebizonda (Asia Mică), a suferit moarte martirică, în anul 1330, pentru că a refuzat să părăsească credinţa creştină, aşa cum îi cereau tătarii (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1992, p.

282)