Sunteți pe pagina 1din 4

Monastirea Argesului Vasile Alecsandri I.

Manole Balada populara "Monastirea Argesului" ilustreaza mitul estetic in literatura populara si are la baza credinta ca nimic durabil si unic prin frumusete nu se poate cladi fara sacrificiul de sine al creatorului. "Monastirea Argesului" are un statut aparte in ceea ce priveste incadrarea in specie, deoarece se situeaza la granita dintre balada si legenda: este o balada, intrucat ilustreaza mitul jertfei pentru creatie, o credinta straveche, conform careia artistul isi asuma sacrificiul de sine in realizarea unei creatii unice si compune un erou exceptional, stapanit de patima creatiei, careia nu i se poate impotrivi, savarsind fapte deosebite, iesite din comun; este o legenda, deoarece explica existenta reala a Manastirii Argesului, constructie unica in lume prin arhitectura cu totul aparte, monument de o frumusete deosebita, care se afla la Curtea de Arges. -"Monastirenalta / Cum n-a mai fost alta". Asadar,"Monastirea Argesului" este considerate o balada populara cu trasaturi de legenda si apartine genului epic, in care, insa, se imbina armonios elemente lirice, epice si dramatice. Opera ilustreaza mitul estetic, cunoscut si ca mitul jertfei pentru creatie, poetul anonim exprimand aici ideea ca artistul dominat de patima creatiei nu-si poate implini menirea fara sacrificiul de sine, o conceptie filozofica straveche, ceea ce face ca balada populara "Monastirea Argesului" sa fie totodata un poem filozofic. Manole este personajul principal al baladei populare "Monastirea Argesului", deoarece are o importanta decisiva in desfasurarea actiunii. Manole este totodata un simbol literar si un personaj mitic, intrucat simbolizeaza artistul genial, creatorul capabil de a realiza o opera perfecta si unica prin frumusetea si maretia ei. De aceea el ilustreaza mitul estetic in literatura populara, fiind un erou exceptional, inzestrat cu trasaturi iesite din comun, ca orice erou de balada, intrat, in acelasi timp, in legendele neamului romanesc. Manole simbolizeaza ideea ca o creatie unica prin frumusete si trainicie este totdeauna rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale, in cazul sau, iubirea. Manole este mesterul cel mai priceput, singurul capabil de o zidire mareata, fiind de la inceput caracterizat direct de catre autorul anonim, prin detasarea de ceilalti mesteri: "Noua mesteri mari/ Calfe si zidari/ si Manoli, zece,/ Care-i si intrece". Inteligent si stapanit de patima creatiei, Manole sufera cumplit atunci cand zidurile se prabusesc, dar, fiind un om superior, nu poate munci in zadar: "Iar Manoli sta,/ Nici ca mai lucra". Ales de destin sa-si implineasca menirea de a construi un lacas. unic prin frumusete si trainicie, Manole comunica - prin vis -cu Dumnezeu, autorul anonim inzestrandu-1 cu puteri fantastice, fapt ce reiese in mod direct din propria marturie, atunci cand le povesteste celorlalti sfatul primit "aievea": "O soapta de sus/ Aievea mi-a spus". Statutul de geniu este sugerat, indirect, de capacitatea lui de om superior de a-si asuma destinul, intregul lui comportament, gandurile si faptele subordonandu-se nelinistii interioare de creator: "Pan-om hotari/ In zid de-a zidi/ Cea-ntai sotioara,/ Cea-ntai sorioara/ Care s-a ivi/ Mani in zori de zi/ Aducand bucate/ La sot ori la frate". Trasaturile morale care-l definesc reies tot indirect, din propriile vorbe ori fapte si demonstreaza cinste, corectitudine si respectarea cuvantului dat. Manole le propune celorlalti mesteri sa faca un juramant prin care fiecare sa se angajeze ca respecta taina creatiei: "Noi sa ne-apucam/ Cu toti sa giuram/ Si sa ne legam/ Taina s-o pastram;". Atitudinea lui este evidential de verhele la persoana I plural, care formeaza si rima versurilor.

Desi devorat de patima creatiei, slabiciunea umana il cuprinde numai din dragoste profunda pentru Ana, atunci cand invoca divinitatea sa dezlantuie stihiile naturii ca s-o opreasca din drum. Pasiunea creatiei il face darz si tenace si, desi este tulburat sufleteste, desi durerea este nimicitoare, el isi zideste sotia, hotarat sa-si implineasca menirea artistica. Atitudinea lui Manole este ilustrata de verbe sugestive pentru agitatia lui sufleteasca: "turba", "saruta", "ofta", "tacea", "zidea". El isi asuma sacrificiul de sine, isi jertfeste iubirea, zidind-o in peretii manastirii, deoarece intelege ca acesta este pretul pe care trebuie sa-l plateasca pentru a desavarsi o creatie care sa dainuiasca in eternitate, el insusi intrand in nemurire prin opera sa unica si prin iubirea profunda pentru Ana, cu care se uneste pentru totdeauna prin moarte. Fantana din finalul baladei este un simbol al eternizarii artistului prin jertfa de sine, care este sfasietoare si dureroasa, stari sugerate, indirect, de apa sarata a lacrimilor. Cea mai mare parte a trasaturilor lui Manole sunt dezvaluite prin caracterizare indirecta, din propriile ganduri si fapte, sau prin dialogul cu profunde semnificatii in conturarea personalitatii exceptional a artistului, atunci cand acesta comunica prin vorbe cu mesterii, cu voda, cu Ana sau cu divinitatea. O alta modalitate de caracterizare o constituie antiteza, Manole fiind in opozitie subtila cu ceilaiti mesteri, de care se diferentiaza prin maiestrie - "care-i si intrece" si in contradictie cu Negru-voda, fata de care mesterul are o superioritate morala si spirituala "noi stim/ Oricand sa zidim/ Alta monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa!". Pentru trasaturile sale exceptional, Manole se bucura de simpatia si admiratia autorului anonim, sentimente ce reies mai ales din portretizarea directa realizata in finalul baladei: "Manea se perdea,/ Ochii-i se-nvelea/ [...] Mort bietul cadea!". PortretuI fizic lipseste, deoarece Manole este un simbol mitic, ilustrand credinta ca orice creatie desavarsita, care sa dainuie peste timp este rodul sacrificiului de sine, pe care artistul il face din patima mistuitoare care-l stapaneste si careia nu i se poate impotrivi. Caracterizarea indirecta a eroului popular se realizeaza si prin relatiile cu alte personaje: cu Ana este iubitor si tandru, mesterilor le impune respect si ascultare, prin priceperea si implicarea pana la sacrificiu in construirea manastirii. In antiteza cu Negru-voda, care intruchipeaza orgoliul nemasurat si cruzimea conducatorului infatuat, Manole se comporta cu sinceritate si demnitate , marturisindu-i ca oricand poate construi o alta manastire "mult mai luminoasa" si "mult mai frumoasa". Pentru a evidentia trasaturile personajului, autorul imbina armonios cele tret moduri de expunere: naratiunea scoate in evidenta calitatile morale ale eroului, descrierea pune in lumina comuniunea cu natura, iar dialogul evidentiaza starile sufletesti si gandurile eroului, precum si relatia lui cu celelalte personaje. Balada populara "Monastirea Argesului" este o creatie poetica de mare profunzime a ideilor, construita cu un limbaj artistic ce se bazeaza pe imagini si simboluri, valoarea ei pentru cuitura romaneasca fiind confirmata de faptul ca mari autori ai literaturii culte, ca Lucian Blaga sau George Calinescu, au folosit-o ca izvor de inspiratie in operele lor. II. Ana Ana este personaj secundar, ce apare numai in tablourile al treilea si al patrulea. Ea este sotia mesterului Manole si intruchipeaza iubirea ideala ca sentiment unic si inaltator, pe care amandoi o sacrifica dureros in numele patimii pentru o creatie neasemuita prin frumusete si trainicie: Monastirea Argesului. Ana are aceeasi tinuta morala superioara ca a lui Manole, iubirea lor fiind cu totul aparte prin daruire totala si devotament, situandu-se la inaltimea creatiei unice si durabile. Ana apare abia in tabloul al treilea si ilustreaza motivul femeii destinate zidirii. Manole presimte ca aleasa destinului tragic va fi sotia sa, deoarece iubirea lor este mai puternica decat a celorlalti si atunci sacrificiul va fi pe masura actului creator. Mesterul asista neputincios la apropierea Anei de locul zidirii si rosteste o invocatie catre

Dumnezeu ca sa dezlantuie stihiile naturii ca s-o opreasca din drum: "Da, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume,/ Sa faca paraie,/ Sa curga siroaie,/ Apele sa creasca,/ Mandra sa-mi opreasca,/ S-o opreasca-n vale,/ S-o-ntoarca din cale!". Dumnezeu ii asculta ruga si da "ploaie spumegata", dar "ea tot venea/ si s-apropia". Din aceasta secventa poetica reies, indirect, devotamentul si iubirea profunda a femeii pentru barbatul ei, intrucat ea isi continua, cu tenacitate, drumul: "Ea mereu venea,/ Pe drum sovaia/ si sapropia,/ si amar de ea,/ lata c-agiungea!". Ana reuseste sa invinga toate obstacolele, asemenea unui personaj de basm, fiind inzestrata cu trasaturi exceptional, dominate de iubirea arzatoare pentru sotul ei, datorita carora a izbutit sa invinga ploaia si vantul dezlantuite de divinitate: "Mandra n-o oprea,/ Ci ea tot venea / si s-apropia". Ana reprezinta motivul femeii destinate sacrificiului , scena sosirii la zidurile manastirii impresionand printr-o incarcatura dramatica sfasietoare, realizata prin antiteza dintre zbuciumul sufletesc al lui Manole si gesturile lui tandre, care amplifica simtamantul iubifii : "Iar Manea turba, / Mandra-si saruta, / In brate-o lua / Pe schele-o urea, /Pe zid o punea /si, glumind, zicea: / - Stai, mandruta'mea, / Nu te spuria, / Ca vrem sa glumim / si sa te zidim!". Ana este aleasa de autorul anonim pentru sacrificiul inchinat creatiei datorita calitatilor ei superioare - loialitatea si increderea nemarginite fata de Manole - reiesite din referirea directa a poetului anonim: "Ana se-ncredea / si vesel radea". In plan stilistic, dramatismul scenei este amplificat de monorima de tip fern in in, in -a, -ea, dand senzatia acustica de vaiet, de tanguire rascolitoare, sfasietoare, iar profunzimea dragostei este sugerata de diminutivul "mandruta". Manole lucreaza frenetic, zidind odata cu Ana propria iubire, fapt exprimat prin diminutivele repetate obsesiv, "gleznisoare", "pulpisoare", "costisoare", "tatisoare". Suferinta cumplita a Anei este exprimata in mod direct prin vorbele ei tanguitoare, care simbolizeaza motivul zidirii treptate, secventa in care inaltarea bisericii este dublata acustic de jeluirea gradata a femeii - "Zidul rau ma strange/ Trupusoru-mi frange" -, precum si de chemarea prin repetitie: "Manoli, Manoli,/ Mestere Manoli!". Inocenta, sinceritatea si increderea in sotul ei sunt calitati care o definesc indirect si reiesite din secventa lirica in care Ana traieste dureros iluzia jocului . Adanca ei durere sufleteasca este cauzata de pierderea copilului ce urma sa se nasca, sugerand indirect si anticipat o puternica dragoste materna: "Copilasu-mi frange". Chinurile Anei si simpatia autorului anonim sunt exprimate in mod direct prin repetitia impresionanta a versurilor: "lar ea, vai de ea! / Nici ca mai radea,/ [...] Dar ea, vai de ea, / Tot mereu plangea". In plan metaforic, Ana devine coautor al constructiei unice, gestul ei de a se lasa zidita simbolizand dragostea profunda pentru Manole, iar faptul ca reusteste sa treaca probele stihiilor o defineste, indirect, ca initiate, capabila sa implineasca, impreuna cu sotul ei, creatia mareata, tntrucat sacrificiul este si al ei. Manastirea se inalta ca rod al dragostei si al jertfei si de aceea va fi o zidire sfanta unica. III. Monastirea Argeului Argumentare Balada popular Monastirea Argeului contureaz unul dintre cele patru mituri, mitul jertfei pentru creaie. Aceste patru mituri se ntlnesc la toate popoarele balcanice, unde creaiile lor asemntoare cu ale noastre. Balada este o specie a genului epic, n versuri, n care este reprezentat o legend, o ntnplare. n balad sunt prezentate mai multe motive : motivul creaiei motivul surprii zidului motivul jertfei pentru creaie motivul crerii motivul fntnii cu apa srata.

Expozitiunea se gaseste in prima parte a baladei care contine motivul alegerii locului pentru zidire si motivul zidului parasit. Desfasurarea actiunii cuprinde motivul visului, al juramantului, motivul femeii destinate zidirii si motivul comuniunii omului cu natura. Punctul culminat al baladei este detinut de zidirea treptata iar deznodamantul ilustreaza motivul conflicutlui, a lui Icar si al fantanii. Simplitatea subiectului nu exclude bogatia de ideei, sentimente cat nici valoarea artistica a baladei. Mai presus de toate este insa continutul sau mitic, metafizic, fiind un produs folcloric de tip cosmogonic. Intriga baladei contine un alt motiv, cel al surparii zidurilor. Manastirea nu se poate inalta deoarece fortele irationare se opun ridicarii unui locas de cult. Tot ce mesterii construiesc in timpul zilei, noaptea se surpa. Accentul cade pe actiun, care este dinamica. Preponderenta verbelor si a substantivelor probeaza tenacitatea cu care mesterii isi urmaresc idealul si doresc sa invinga raul. Surparea zidurilor este un moment dramatic, pentru ca domnitorul ii ameninta iar cu moartea pe mesteri. In sprijinul zidarilor intervine Divinitatea, o soapta de sus. Desfasurarea actiunii incepe in momentul in care Manole, ca ales al Divinitatii, viseaza ca zidurile vor rezista numai daca mesterii vor zidi in temeliile constructiei prima femeie sotie sau surioaracare va veni in ziua urmatoare cu bucate. Mesterii jura sa pastreze secretul, dar sunt nelinistiti. Cel mai ingrijorat este Manole care, a doua zi, dis-de-dimineata, cerceteaza zarea pentru a afla care este femeia destinata zidirii. Propozitia interogativa si interjectia vai dovedesc suferinta mesterului cand observa ca cea care se apropie este chiar Ana, sotioara lui. Constructorul traieste o drama de consecinta, pentru ca este nevoit sa zideasca ce are mai de pret. Sperand sa schimbe destinul, el se adreseaza Divinitatii ca s-o opreasca. Cerul se indupleca si raspunde rugamintile omului, dezlantuind stihiile naturii, in incercarea de a o opri pe Ana. Fenomenele naturale sunt hiperbolizate, evidentiind astfel si mai mult calitatile Anei, pe care nimic nu o poate intoarce din drum. Punctul culminant este motivul zidirii treptate asupra caruia autorul anonim insista pana la detaliu. Dovedind o deosebita tarie de caracter, Manole isi invinge durerea si incepe s-o zideasca. El sufera nu numai pentru ca nu poate inalta manastirea, ci pentru ca nu o poate face fara sacrificiul Anei. Drama sufleteasca se adanceste, dar cel care va invinge este artistul. Focul iubirii se contopeste cu focul creatiei, devenind o forta mistuitoare. Ana accepta jocul si in timpul zidirii treptate-acessta fiind motivul cental al acestei parti- invoca, pe rand, durerea trupului, plansul copilului pe care-l poarta-n ea si sfarsitul pe care si-l presimte, caci in cele din urma isi da seama ca este condamnata. Alaturi de Manole, ea cucereste vesnicia. Deznodamantul pune in prim-plan motivul conflictului feudal. Jertfa Anei nu a fost de ajuns. Pentru ca au nechibzuinta sa afirme ca ar putea construi o manastire si mai frumoasa, domnitorul ii lasa sa moara pe acoperis. Incercand a-si depasi conditia, ca legendarul Icar, isi fac aripi din sindrila, dar nu reusesc sa zboare, se prabusesc si mor. Glasul mult iubit al Anei il tulbura pe Manole care intelege ca si-a indeplinit menirea creatoare. Pentru el in viata de aici nu mai exista fericire si nici dragoste. De aceea pleaca s-o intalneasca pe Ana in singurl mod care-I mai era posibil- prinmoarte. Pe locul unde se prabuseste Manole izvoraste o apa, simbol al vietii si al creatiei vesnice. Puterea stapanului il doboara pe artist, dar creatia lui ramane sa infrunte veacurile. Prin perfectiunea ei, creatia intra in eternitate si, o data cu ea, iubirea de viata, de arta.