TEORIE

1. Emitatorul - actant in procesul comunicarii, cel care produce mesajul prin codificarea unei informatii, are rol principal in cursul unei discutii 2. Receptorul - actant in procesul comunicarii, cel care primeste mesajul si il decodeaza, are rol complementar in conversatie 3. Mesajul - secventa enuntiativa prin care se transmit informatiile 4. Codul - sistem conventional de semne si reguli combinatorii prin care se produce comunicarea - trebuie sa fie cunoscut, in egala masura, emitatorului si receptorului, pentru ca mesajul sa se poata produce - poate fi verbal (limba) sau nonverbal (alfabetul Morse, semne rutiere, stenografia, gesturile, mimica, tonalitatea) 5. Canalul - mediul prin este transmis mesajul (aerul, posta, telefonia); un mesaj isi poate schimba forma in functie de canalul prin care este transmis ex: mesaj sonor (pe cale orala), poate fi transformat in mesaj grafic (transmis prin intermediul scrisului) 6. Contextul - cadrul in care se desfasoara comunicarea; ansamblul de informatii cunoscut atat de emitator cat si de receptor, care favorizeaza intelegerea noului mesaj - exista circumstante obiective (domeniul sau sfera comunicarii; cale de transmitere: oral, scris; situatie: oficiala, neoficiala; particularitatile receptorului: cunoscut, necunoscut, unul singur sau mai multi, nivel de pregatire, stare de spirit, relatiile dintre emitator si receptor) si circumstante subiective (intentiile, opiniile, supozitiile interlocutorilor) Text literar/fictional particularizeaza comunicarea artistica, creatorul operei literare reflecta originalitatea lumii inconjuratoare. In textul literar se manifesta functia poetica a limbajului si functia emotiva, prin excelenta reflexiva, intrucat expresivitatea continutului primeaza si nu informatiile inmagazinate. - caracter reflexiv - este rezultatul fictiunii, chiar daca e inspirat din realitate - scopul sau principal este sa impresioneze sa exercite un efect emotional asupra lectorului - atitudinea autorului este, in general, subiectiva - expresia in care apare invesmantat continutul este chiar mai importanta decat ideea transmisa - utilizeaza sensul constativ (figurat) al cuvintelor Text nonliterar/nonfictional vizeaza domenii diverse de la cele stiintifice si juridico-administrative la massmedia, audiovizuala, concretizandu-se cu ajutorul registrelor lingvistice (oral/scris; popular/cult; regional, colocvial, argoul si jargonul). In textul nonliterar actioneaza cu precadere atat functia referentiala cat si cea persuasiva (conativa). - caracter tranzitiv - se raporteaza strict la anumite aspecte din relitate - scopul sau principal este cel informativ - atitudinea emitatorului este, in general, obiectiva - nu urmareste exercitarea unui efect emotional asupra receptorului - utilizeaza sensul denotativ (propriu) al cuvintelor - apare ca : afis, reclama, lege, instructiuni de folosire a unor aparate, descriere geografica sau istorica Argoul este un limbaj codificat, neles numai de cei care l folosesc (grupuri sociale: elevi, studeni, delincveni etc.). Se remarc prin: - permanenta schimbare a fondului lexical; - fonetica i morfosintaxa repet caracteristicile limbajului popular; - folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun (cobzar - 'informator'; mititica 'nchisoare'; curcan - 'poliist'; mate - 'matematic' ; diriga - 'diriginta' etc.). Jargonul se prezint ca variant a limbii naionale, delimitat dup criterii sociale i culturale sau profesionale. Const n folosirea folosirea excesiv a unor cuvinte strine (neogreceti, franuzeti, englezeti), cu intenia emitorului de a epata, ceea ce implic preiozitate lingvistic. Vorbitorii tineri utilizeaz frecvent elemente de jargon (bye-bye, ,,merci, ,,full, ,,cool).

Functia comunicarii stabileste o relatie intre o anumita forma lingvistica si situatia n in care aceasta este utilizata. Comunicarea organizeaza enuntul in forme diferite ceea ce duce la existenta unor tipuri diferite de mesaje, care presupun mai multe functii ale limbajului. Chiar daca un mesaj nu are o singura functie, una dintre ele predomina si ii asigura acestuia o structura verbala specifica. Functia emotiva (expresiva, interjectionala) - axata asupra emitatorului - reprezinta capacitatea emitatorului de a personaliza discursul, de a se exprima clar, logic, nuantat, dar si capacitatea mesajului de a semnala, dincolo de intentiile si vointa emitatorului, date despre personalitatea acestuia - prin bogatia si diversitatea vocabularului, prin tonul si ritmul vorbirii, prin corectitudinea enunturilor se dezvolta informatii despre gradul de intruire, mediul social, informatia culturala, atitudinea etc. - potrivit lui Tudor Vianu in capitolul "Dubla intentie a limbajului", limbajul are o dubla intetionalitate: "cine vorbeste o face pentru a-si impartasi gandurile, sentimentele si reprezentarile, dorintele sau hotararile", dar si pentru a comunica - vorbitorul comunica si se comunica , insa cele doua caracteristicei - tranzit si reflexiv - nu se completeaza reciproc, pentru ca tranzititivitatea duce la reducerea reflexivitatii. - evidentiaza individualitatea psihologica/emotionala a vorbitorului, intr-un anumit moment, revarsata in limbaj ex. "Scapasem de ceva greu, de ceva ucigator. Imi venea sa cant, sa alerg." (Maitreyi); - evidentierea starilor afective sau reactiilor sufletesti ale emitatorului la contactul cu o anumita realitate - trdeaz starea afectiv, sentimentele, valorile morale, capacitile cognitive i cultura emitorului - se poate afirma c funcia expresiv este prezent n aproape toate mesajele, deoarece nsi alegerea pentru mesaje a unei formule de construcie din cele mai simple, mai reci, este tot un semn al unei anumite atitudini a vorbitorului faa de coninutul mesajului - anumite particulariti de ritm, debit verbal n emisia mesajului, de mimic i gesturi care nsoesc anumite secvene, variaiile de intonaie etc, demonstreaz c, dei limba este asemntoare cu un cod, n realitate ea presupune mai multe coduri - in general, marcile lingvistice ale subiectivitatii emitatorului sunt si marci ale acestei functii - stratul pur emotiv al limbajului este constituit din interjectii; dincolo de emotia pura, limba poseda insa si alte caracteristici formale, menite sa marcheze participarea afectiva a vorbitorului la enunt (persoana a II-a pronume si verb, intonatia interogativ-exclamativa, lungirea emfatica a sunetelor etc) - o certa functie stilistica indeplinesc arhaismele, regionalismele si expresiile populare inzestrate cu poeticitate - la nivel fonetic: accentul, intonatia, pauza afectiva, prelungirile emfatice de sunete - la nivel sintactic: antepunerea adjectivelor cu functie in epitetizare, inversiunile si dislocarile sintactice - la nivel lexico-semantic: valoarea stilistica a termenilor colocviali si argotici; functia stilistica a unor derivate lexicale (diminutive, augmentative); verbe ale subiectivitatii precum: a iubi, a uri, a dori, a spera, de perceptie: a simti, a se parea, a vedea, verbe sugestiv-imaginative: a visa, a-si inchipui, a imagina. - la nivel gramatical: substantivul (forme de plural cu valoare hiperbolica sau cu intelesuri depreciative; forme de feminin cu sensuri ironice sau peiorative); forme de vocativ cu valente afective, adjectivul (superlativ), verbul si modurile verbale (modul optativ), ca expresie a atitudinii emitatorului fata de actiunile ori starile exprimate - modalitatile lingvistice de realizare a subiectivitatii in limbajul liric sunt: indici ai persoanei (pronumele personale, categoria persoanei in flexiunea verbala), indici ai timpului (sistemul timpurilor verbale, adverbele deictice de timp: acum, atunci, ieri, astazi), indici ai spatiului (formele pronominale si adjectivele demonstrative, adverbele deictice de loc: aici, acolo, dincolo). Functia referentiala (denotativa, cognitiva) - axata pe referent - vizeaza contextul/referentul comunicarii si reprezinta capacitatea enunturilor de a transmite informatii prin apelul la un cod cunoscut interlocutorilor - exprima ansamblul factorilor, care dincolo de sensurile enunturilor, afecteaza, modeleaza semnificatia acestora (situatia de comunicare - locul, momentul, relatia de comunicare dintre cei doi) - fixeaza un suport obiectual al comunicarii ex. George este un copil bine-crescut - marcile ei: formulele de salut si de adresare care ne pot indica relatia dintre emitator si receptor, statutul acestora, diverse adverbe de loc, de timp, pronume care ne indica persoanele implicate in dialog, deicticele Functia poetica (estetica, literara) - axata asupra mesajului

- presupune modul n care este concentrat mesajul poetic de la emitor spre receptor i constituie funcia esenial a artei verbale - masoara originalitatea mesajului, unicitatea acestuia, gradul sau de expresivitate - nu este caracteristica doar limbajului poetic, ci limbajului artistic, in general; astfel, poate aparea in stilul publicistic sau colocvial, cum ar fi constructiile paremiologice (proverbe, zicatori), iar marcile ei marcile ei sunt in general figurile de stil (tropii, cu precadere) ex: "Cu galben si cu rosu isi coase codrul ia" (I.Pillat - In vie); "Banul e ochiul dracului" - se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Daca cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea privilegiaza semnificantul. In spatele cuvintelor dintr-un text stiintific se vad intelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe cand cuvintele unui poem sunt, in mare masura, opace, ele retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice incercare de a le inlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului - ea nu apare singura: in poezia epica, unde se intrebuinteaza formulari la persoana a III-a, apare si functia referentiala; in poezia lirica, in care enunturile sunt la persoana I apare si functia emotiva, iar in poezia liricadversativa, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira) apare si functia conativa; - caracteristicile artei literare datorate functiei poetice sunt: originalitatea si noutatea limbajelor, varietatea lexicala obtinuta prin nuantarea sinonimica si prin combinari novatoare de cuvinte si de sensuri, valorificarea termenilor considerati de artele poetice traditionale drept "antilirici" (reconsiderati de estetica uratului si de orientarile avangardiste), gasirea unor surse de poeticitate in formularile intentionat prozaice sau chiar sintagme preluate din variate stiinte, reactivarea vocabularului pasiv al limbii (prin actualizarea arhaismelor, regionalismelor etc), innoirea perpetua a formelor artistice prin apelul la neologisme si la unitati frazeologice neobisnuite. Functia metalingvistica - axata asupra codului - apare cand exista intentia de a se atrage atentia asupra codului utilizat: folosirea explicatiilor, definitiilor, precizarilor ale sensului dat cuvintelor, a gesturilor, a tonului, a perifrazelor explicative (explicaii de genul glumesc, desigur) care au n vedere nelegerea corect i complet a mesajului - permite limbii sa-si defineasca propriile elemente ex: "Substantivul strigatura este derivat de la verbul a striga." - presupune intervenii prin care se verific folosirea i nelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaiilor colaterale ale semnelor din cod - are n vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul n care funcionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizeaz i faciliteaz comunicarea - artele poetice faciliteaza decodarea semnificatiilor oferind "chei de lectura" - expresia cea mai clar a funciei metalingvistice este nsi metalingvistica, limbajul gramaticii, propoziiile acestei discipline tiinifice. Dar funcia metalingvistic este prezent n mod curent n conversaia obinuit ca un mijloc de control privitor la folosirea aceluiai cod lingvistic din partea colocutorilor. nsuirea limbii materne, a unei limbi strine sunt procese n care se stabilete, pentru cei aflai n situaie, dicionarul i gramatica codului limbii, regulile de codificare i de decodificare Functia fatica (interactionala) - axata asupra canalului - are in vedere caracteristicile mijlocului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia, urmarind stabilirea si mentinerea contactului dintre emitator si receptor - este expresia relaiei dintre mesaj i contactul lingvistic, reprezentand un mijloc de stabilire a relaiei de comunicare, de control, prelungire, restabilire i ntrerupere a acestui contact - nenumarate semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: confirmari verbale sau prin miscari ale capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului. - caracteristice sunt formulele protocolare de salut, interjecia alo!, inseriunile incidente de tipul (m) auzi ?, (m) asculi ?, nelegi ?; interveniile de tipul nu m ntrerupe, ai rbdare, las-m s termin ce am de spus - enunuri fatice sunt i cele de tipul da, desigur, bine, neleg, fr ndoial, nu mai spune !, ce spui! cu care receptorul intervine n timpul transmiterii mesajului fie pentru a confirma c se afl pe recepie, fie pentru a-i manifesta atitudinea fa de coninutul anumitor secvene ale mesajului. - faticul culmineaza in intonatie, dar si in alti operatori importanti de luare de contact, precum strangerea de mana, zambetul, inclinarea capului si, mai ales, privirea. Functia conativa (persuasiva, retorica) - axata asupra receptorului

- se refera la efectul de convingere pe care mesajul trebuie sa-l exercite asupra receptorului, de la care se asteapta un anumit tip de raspuns(verbal, comportamental) - servete la incitarea acestuia la aciune/respectiv la ncetarea aciunii prin ordine, ndemnuri, rugmini, interdicii, etc. - funcia conativ se concentreaza pe strategia lingvistic a contactrii receptorului, bazat pe mrci ale vocativului, pronumela persoana a II-a i imperativului (mod verbal personal), de propoziii imperative, exclamative, interogative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelen ex: "Ajunge, Ionel! destula dulceata, mama!" (Caragiale - Vizita) - funcia conativ i gsete adesea expresia n inseriunile incidente care vizeaz direct colocutorul, i regleaz comportamentul de receptor prin interveniile spontane ale locutorului n anumite momente ale transmiterii mesajului cu formule de tipul (dup cum tii, aa cum cunoti, vezi bine, nu te supra, bat-te norocul) - aspectele conative sunt specifice mai ales conversaiei curente, dar apar frecvent n textele oratorice ca mijloace specifice de a trimite permanent mesajul la receptorul colectiv, pentru a-i prelucra comportamentul fa de mesaj. Stiluri functionale - varietati ale limbii comune diferentiate prin functia pe care o au ca mijloace de comunicare in sfere determinate de activitate (I Coteanu). - reprezinta forma pe care o dobandeste limba prin intrebuintarea in diversele domenii ale cunoasterii umane. - se accepta, in general, existenta a trei stiluri: beletristic, stiintific, juridic-administrativ, carora li se adauga inca doua publicistic si colocvial, neacceptate de toatalitatea specialistilor, deoarece ar contine trasaturi posibil de incadrat in celelalte limbaje. - orice stil functional apare ca un model care exercita o anumita presiune asupra constiintei vorbitorului. Stilul oficial - indeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor oficiale - modalitati de comunicare : monologul scris (in documente si acte oficiale), monolog oral (cuvantari la ocazii oficiale), dialog scris (corespondenta oficiala), dialog oral (in relatiile oficiale intre institutii si public) - stricta respectare a normelor limbii literare - caracter obiectiv, impersonal - accesibilitate, claritate, precizie - formalism, exprimare rigida - lipsa lexicului afectiv, a mijloacelor de expresie figurata - folosirea unei terminologii specifice (alineat, articol, certificat, decizie, litigiu, mandat) - la nivel fonetic acest stil iese in evidenta prin prescurtari specifice a.c., art. , alin., lit. , iar in spatiul vocabularului conserva termeni vechi si elemente populare, pricina, impricinati, plangere, faptuitor, inselaciune, aflate alaturi de neologisme specifice : instanta, diferend, juridisctie, disjunctie, desesizare Stilul stiintific - indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si tehnicii - modalitati de comunicare : monolog scris (lucrari si documente stiintifice si tehnice), monolog oral (prelegeri, expuneri, comunicari), dialog oral (colocvii, seminarii, dezbateri) - descrieri exacte, lapidare, rationamente, argumentari situate intre limitele adevarat-fals - stricta respectare a normelor limbii literare - accesibilitate(relativa, in functie de domeniu), claritate, precizie - caracter obiectiv, impersonal - posibilitatea folosirii de mijloace extralingvistice (tabele, scheme, fotografii) - terminologie specifica fiecarui domeniu (limbaje stiintifice) - preferinta pentru neologisme cu caracter international - folosirea citatului - intonatia interogativa si retorica - folosirea pluralului autorului sau al modestiei - flexiunea verbala este reprezentata mai ales de prezentul descriptiv si atemporal in descrierea fenomenelor si in enuntarea teoremelor Stilul publicistic - indeplineste functia de mediatizare: publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale, politice, economice, stiintifice, artistice etc.

- informarea publicistica contribuie la formarea opinie publice - mai mult decat in stilurile ilustrate anterior, acesta este un stil cu destinatar, cu receptor, pe care incearca sa il atraga, sa il convinga, in functie de el organizandu-si mesajul - este un stil de interferenta a celui beletristic cu cel stiintific, preluand, la nivelurile sale de exprimare, caracteristici din amandoua - la nivel fonetic stilul publicistic poate inregistra si ipostaze orale ale folosirii sunetelor precum si prelungiri de vocale (goool), repetitii sonore, variatii de accent, iar in scris folosirea unor combinatii sonore nespecifice limbii romane. - modalitati de comunicare - monolog scris (presa), monolog oral (radio si televiziune), dialog oral (dezbaterile publice), dialog scris (interviuri consemnate in scris) - vocabularul abunda in termeni din domeniul social-politic, diplomatie, delegatie, libertate, manifestatie, in cuvinte de origine anglo-saxona de ultima ora din sfera politicii, summit, staff, stand-by, in termeni de circulatie internationala, supermarket, team, show, software etc. - contopirea componentei informative cu cea afectiva in vederea indeplinirii sarcinilor de propaganda (informare si formare de convingeri) si de agitatie (emotionare si mobilizare) - tendentionism (orice comunicare publicistica este expresia unei tendinte, a unei atitudini evident exprimate) - o mare varietate de forme publicistice de intinderi diferite, in functie de tema si de scopul imediat (articol, editorial, apel, comentariu, comunicat, corespondenta, declaratie, interviu, manifest, pamflet, parodie, reportaj, etc) - posibilitatea folosirii de mijloace extralingvistice (tabele, scheme, fotografii) - se respecta normele limbii literare, dar apar si incalcari ale lor cu valoare expresiva, intentionate - sunt folosite toate mijloacele de contactare emotionala a publicului (lexic figurat, comparatii, epitete, perifraza, intonatii, interogative si exclamative, intreruperi, digresiuni, inversiuni, enumeratii, repetitii etc) - se foloseste foarte mult citatul si formulari eliptice, mobilizatoare, titluri frapante, nota polemica Stil artistic (beletristic) - reprezinta forma pe care o dobandeste limba romana, in cunoasterea artistica a lumii. - Dumitru Irima in Strucuta stilistica a limbii romane contemporane observa ca "la originea identitatii sale specifice se afla situarea textului la intretaierea a doua sisteme: sistemul limbii si sistemul artei, ceea ce determina dezvoltarea unor mutatii fundamentale in continutul functiilor limbii" - modalitatile de comunicare - descrierea, naratiunea, dialogul, monologul scris (literatura culta) si monologul oral (literatura populara); monologul oral poate fi insotit si de mijloace extralingvistice de expresie (melodie, mimica, dans) - este stilul ce denota cea mai mare complexitate de organizare, atat in continutul si in specificitatea textelor literare care pot fi epice, lirice, dramatice, poeme, schite, nuvele, romane, comedii cu diverse titluri si subtitluri, cat si prin variabilitatea expresiva a mijloacelor de realizare artistica - este persuasiv, propunandu-si atragerea receptorului in spatiul comunicarii, trasaturi fundamentale in acest sens fiind sugestivitatea si verosimilul - cuvintele sunt folosite in special cu functia lor conotativa, avand ca scop crearea imaginii artistice, prin care se obtine sensibilizarea lectorului - nivelul fonetic al limbii se impleteste in mod frecvent cu nivelul prozodic in realizarea accentului, intonatiei si ritmului si mai ales in crearea figurilor de stil "fonetice" (aliteratii, repetitii, asonante) - la nivelul lexical, stilul beletristic se carcterizeaza printr-o mare varietate a vocabularului freventa sporita a cuvintelor din fondul principal lexical, la care se adauga arhaisme, regionalisme, argotisme pentru realizarea culorii locale si a atmosferei mediilor - spre deosebire de celelalte stiluri functionale care urmaresc transmiterea informatiei, stilul artistic se preocupa mai ales de forma in care e transmisa informatia care trebuie sa produca un anumit efect asupra destinatarului - conventionalitate (comunicarea e expresia unei realitati imaginate de autor, destinatarul stie si accepta fictiunea - flexiunea verbala este reprezentata de prezentul liric, prezentul narativ, prezentul istoric, prezentul etern, imperfectul, timp al determinarii si al eternitatii naturii (in descrierea vietii naturii, la Sadoveanu, de exemplu), perfectul simplu, ca timp narativ predominant, perfectul compus (timp al despartirii - Calinescu), mai mult ca perfectul prin care se supra pun planurile narative ale trecutului - deoarece include tipul special de comunicare artistica, se concentreaza indeosebi asupra emitatorului(scriitorul) si asupra mesajului (opera de arta) si este dominat, in consecinta, de functia poetic-estetica si de cea emotiv-expresiva ale limbajului literar.

Registrele lingvistice sunt varietati ale limbii manifestate in procesul vorbirii, determinate social si cultural; apar si sub denumirea de limbaje, diferentiate lexical si sintactic de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori. Registrele stilistice sunt: colocvial, popular, oral, cult, arhaic, regional, argoul, jargonul. Diferentierea stilisitca a limbii romane conduce la identificare unui aspect spontan si anume limba populara si a unui aspect lingvistic elaborat, adica limba culta. Cele doua registre stilistice, respectiv popular si cel cult prezinta deosebiri specifice. Limba populara reprezinta aspectul neelaborat al limbii romane care se manifesta mai ales oral. Utilizat ca varianta stilistica n opera literara presupune situarea naratorului, a personajelor/eului liric n sfera culturii populare, printr-un limbaj marcat de spontaneitate si indici ai implicarii afective. Caracteristicile generale ale acestuia sunt oralitatea, spontaneitate si dinamismul, simplitatea sintaxei, redundanta (supraabundenta inutila a expresiilor), accidente fonetice. Oralitatea deriva din expresiile onomatopeice, din folosirea exclamatiilir si a interjectiilor, frecventa comparatiei comune, aflate n perimetrul limbii vorbite: racni el ca un smintit, se repede ca prin foc, etc, inserarea proverbelor si a zicatorilor, utilizarea unor expresii populare, folosirea formei neaccentuate a pronumelor personale de pers. I si II n cazul dativ, asa-numitul dativ etic "mi ti-l lua", frecventa superlativului cu valoare afectiva, a superlativeloretc. Spontaneitatea se datoreaza folosirii repetitiilor pentru intensificarea expresivitatii comunicarii, a expresiilor idiomatice, a anacolutului etc. Dinamismul limbii e sustinut de eslipsa predicatului, de repetarea subiectului, de acumularea de verbe care sporesc dinamismul discursului, de utilizarea predominanta a coordonarii n fraza, etc. -la nivel fonetic: marci ale oralitatii, accente afcetive, variante fonetice familiare, ignornd normele ortoepice; rime si ritmuri simple, aliteratii; elemente peiorative (insulte, termeni obsceni) -la nivel lexical: selectarea unor cuvinte si expresii specifice universului rustic, frecventa mare a diminutivelor, abateri de tipul pleonasmului, al tautologiei; -la nivel morfosintactic: prezenta unor forme neliterare, viitorul popular, superlativul popular, frecventa intejectiei; modele sintactice bazate pe repetitii sau pe recurenta lui si narativ, anacolutul; -la nivel stilistic : caracter tarditional al figurilor de stil ; Limba literara este aspectul normat cel mai ingrijit al unei limbi. Nu se confunda cu limba operei artistice care poate utiliza, in functie de context, de vorbitor si de scopul comunicarii, orice tip de limbaj: standard, colocvial, popular, arhaic, cu elemente de argou si jargon Registrul cult implica respectarea normelor limbii literare - fraza elaborata, cu mai multe niveluri de subordonare - pastrarea integritatii fonetice a cuvintelor, la nivelul lexical - diversitate si bogatie sinonimica prin valorificarea mai multor semnificatii - ambiguizare deliberata - vocabular bogat, nuantat - prezenta termenilor abstracti, specializati, neologici - evitarea repetitiilor, sintaxa compleza Asadar la nivelul lexical limba literara nu accepta orice tip de limbaj, ci doar pe acela supus regulilor limbii, caracterizat de proprietatea termenilor, puritate, corectitudine. Cmpul lexical reprezinta totalitatea cuvintelor care se nscriu n aceeasi arie semantica si se pot grupa n jurul unei notiuni, fara a se confunda cu familia lexicala (care cuprinde totalitatea cuvintelor derivate, compuse sau care si pot schimba clasa gramaticala, pornind de la acelasi cuvnt). Subiectul textului/ fragmentului dat poate fi stabilit n urma gasirii cmpului lexical dominant. Spre exemplu, cmpul lexical al cuvntului "floare" poate contine urmatorii termeni: lalea, garoafa, narcisa, trandafir etc, n timp ce familia lexicala contine termenii: floricica, nflorit, nfloritor, nflorire, (a) nflori, nenflorit, floare-de colt etc. Cmpul semantic reprezinta totalitatea conotatiilor unui cuvnt care este folosit n contexte diferite: "Toata floarea cea vestita a ntregului Apus...'

Sensuri conotative - sensuri suplimentare, figurate si multiple, adeseori subiective si variabile, rezultate din context, ale unui cuvant, care se adauga denotatiei. - adaosul semantic, psihologic, afectiv, social, produs de prezenta cuvantului intr-un anume context si intr-un anume resistru stilistic - in sens conotativ, vulpea reprezinta viclenie, siretenie, prefacatorie, iar rosu poate inseamna comunist, om de stanga; in sec XIX, era si porecla membrilor aripii radicale a partidului liberal, data de adversarii politici - unele sensuri conotative sunt cunoscute si utlizate ca atare de toti vorbitorii, in timp ce altele sunt creatii individuale rezultate ale inventiei creatoare a scriitorilor. de exemplu sensurile unor substantive precum leu, iepure, vulpe daca fac referire la o persoana capata in mod general conotatia de nobil, maret, respectiv fricos si viclean. La fel in expresia raza de speranta probabil niciun vorbitor nu va opta pentru sensul denotativ al substantivului raza - linie dreapta dupa care se propaga lumina-, ci va percepe sensul conotativ, cel de speranta vaga. Sensul denotativ sau denotatia unui cuvant este sensul conecptual, obiectiv , stabil. Cand cuvantul denumeste, trezeste in minte imaginea obisnuita a unui obiect, a unei actiuni. In principiu , orice cuvant al limbii trimite la "un obiect concret sau abstract, pe care il denumeste global". De exemplu cuvantul brat inseamna: "o parte a corpului uman", "cantitate care se poate cuprinde si duce in brate", "obiect sau parte a unui obiect care seamana cu un brat". Dintre toate aceste sensuri, fundamental este primul, deoarece este cel mai vechi si cel mai obisnuit, constand in punctul de plecare a celorlalte intelesuri, care sunt secundare.