Tatiana DUMBRAVĂ

RENDEZ-VOUS CU FREUD

După ore merg imediat acasă. De cîţiva ani. Cu mici excepţii. Merg accelerat şi cu bărbia-
n piept: să nu văd pe nimeni – să nu mă oprească nimeni. O colegă mi-a spus că este aproape
imposibil să se apropie cineva de mine fără să aibă impresia că mă foarte deranjează, dacă nu
chiar mă supără. Uite-aşa: ofensez oamenii ab-initio. Îi sperii. Îi alung. Asta şi vreau. Dar nu ştiu
cum să-i explic bunei mele edificatoare că mi-e tare-tare indiferent de impresiile ei, aşa că fac o
mutră acră şi-o iau la picior lăsînd-o în urmă cu ochii holbaţi.
După orele de liceu merg-fug acasă. Nu că aş avea cine-ştie-ce de făcut sau că m-ar
aştepta cineva... Nici nu-mi dau prea bine seama de ce mă grăbesc aşa, cînd de fapt aş dori să fac
de trei ori turul oraşului pînă să ajung la cazna cea de toate zilele care mă aşteaptă acasă –
temele. La liceu trebuie să-nghit toanele profesorilor şi inadvertenţele lor din ce în mai
numeroase, iar acasă – toate prostiile mate-fizi-chimico-biologice, cu toate că mi-am ales
umanul ca profil liceal (şi de viaţă). Aş putea să le pun cruce, pur şi simplu. Dar nu pot.
TREBUIE să-nvăţ. Totul. Ca să reuşesc. Ca să.
De aceea mă grăbesc. Mă agit. Fug de lume. Altfel n-aş învăţa: aş lăsa totul baltă şi aş citi
cît e ziua / anul de mare.
Totdeauna mi-a fost frică să nu reuşesc, să greşesc, să cad mai ales. Mai ales în copilărie,
care mi-a fost pîngărită de acelaşi coşmar al neputinţei şi căderii: visam că merg la şcoală şi nu
mai ajungeam sau nu-mi făceam temele sau îmi uitam ghiozdanul acasă sau învăţătoarea mă
certa aspru sau colegii mă ironizau, mă ghionteau, mă arătau cu degetul pe mine – cea cu lacrimi
în ochi şi noduri în gît, izolată, dezolată, părăsită... – coşmaruri. Şi mai ales după ce am citit
”Căderea” de Camus. Şi mai ales acum, cînd mă întreb la ce bun mă zbat atît dacă tot... cu toţii
mă voi pierde-n Marea Totului. Nu voi mai fi eu – cea care... – caput! Atunci? De ce-mi mai e
frică?

***
Azi la lecţie. În douăzeci de minute să povestim ”par écrit” o amintire plăcută din
copilărie. În franceză. Toţi scriu. Zîmbete. Chicote. Luminiţe în ochi. Scotocesc bine-bine în
memorie şi găsesc: iarna. Tata fuge să mă prindă prin omătul ce-mi ajunge pîn’ la genunchi. Sînt
roşie-purpur, lupt cu zăpada şi abia pot scoate picioarele din ea să păşesc mai departe. Încă un
pas-tîrîtură, apoi un salt de ied, apoi dau de ”fără omăt” (adică pămînt ne-acoperit cu omăt) şi
alerg fericită că tata nu mă poate ajunge. Ba. El se preface că nu. Dar nu-mi pot da seama-‘s prea
mică. Tata se opreşte brusc, îşi pune mîinile-n şolduri şi rîde, rîde cu hohote, mă arată cu degetul,
îşi plesneşte genunchiul cu palma şi iar ha-ha-ha-a, ha-ha-ha-a... pînă încep şi eu a rîde, vin la el,
îl prind de poala şubei şi-i strig hoţomăneşte: ”Te-am prins!”. Rîde tata. Rîd eu. Rîd stelele,
fulgii, ferestrele luminate... rîde iarna şi noi în ea. Cald şi sigur în braţele lu’ ticu. Cald şi-acum,
cînd îmi amintesc. Mîine ar fi împlinit cincizeci de ani...
După ore merg-fug acasă. Lecţiile. Şi-apoi agenda: mîine o întîlnesc pe Marcela să-mi
dea ”Castelul” de Kafka, apoi merg la bibliotecă să caut ceva de Freud şi Jung pentru conferinţa
de săptămîna viitoare. Pe urmă jurnalul: am avut o zi...; profesorul de fizică e un..., mama lui
de...; am avut dureri de... (cap, deseori); m-am săturat de... etc. etc. şi finalul – trebuie să
perseverez la...
E trecut de unu noaptea. Citesc pînă cînd mama aruncă trei-patru lovituri de pugilistă în
perete. Sting veioza şi-aprind lumînarea. Mama ştie mecanismul şi vine să-mi ia ultima sursă.
Mă ameninţă, mă ceartă, îmi spune noapte bună şi mă sărută pe frunte, într-un final fericit. Cînd

1
adoarme, scot o altă lumînare de sub pernă (cînd mamei îi vine somnul, nu mai aud scîrţîitul
patului din camera vecină). Citesc pînă mi se-mpăinjenesc ochii şi lumînarea. Aşa fac de obicei.
Azi e altfel. După ce-mi fac temele, scriu în agendă, în jurnal, adorm buştean. Mama se miră şi
mă-mpachetează bine-bine în plapumă. Dorm. Văd iarăşi seara aceea de iarnă, cînd tata... ticu...
De-odată se face că mă pornesc la şcoală. Primul examen de-absolvire – matematica. În faţa mea
e testul cu probleme. Toţi scriu. Rîd. Mă rîd. Eu nu pot să rezolv. Am un nod mare-mare undeva
în gît şi nu pot face o mişcare, sînt paralizată. Apoi brusc – la grădiniţă. O aştept pe mama să
mergem acasă. Educatoarele au dispărut. Eu – mică, singură în toată clădirea. Alerg în ogradă,
mă apropii de poarta grădiniţii şi dincolo de ea mă latră cîinii. Mi-e frică de cîini. Mama nu mai
vine. O strig, o chem... În şcoala primară – mă aflu în mijlocul clasei, înconjurată de colegi.
Învăţătoarea mă trage de coada împletită şi-mi rupe funda. Funda mamei. Ceilalţi se năpustesc la
ea şi-o calcă cu picioarele. Nu pot ţipa, iarăşi nodul... La conferinţa dedicată psihanalizei – uit ce
trebuie să vorbesc, caut foaia respectivă şi observ că toată lucrarea conţine acelaşi cuvînt –
“Ruşine” – scris pe douăzeci de foi. O duzină de liceeni şi profesori rînjesc a batjocură şi ironie.
Îmi simt genunchii moi. Caut uşa pe care aş putea să fug, dar n-o văd... văd în schimb geamul
larg deschis şi mă avînt spre el, sar pe pervaz şi mă arunc. Căderea e lungă şi plăcută. Asfaltul.
Mă izbesc de el atît de tare încît... mă trezesc. O durere în braţe şi coaste mă împiedică să mă
ridic. E încă noapte. Mi-e frig – a căzut plapuma. Nu-mi pot înghiţi saliva, mă sufoc – am un
nod, un nodoi, un noduroi în gîtlej. Mama (care are obiceiul să se trezească la cinci, cînd încă e
noapte afară), în şoaptă: ”fata asta trebuie legată cu funia să nu se mai dezvelească”; apoi, cînd,
îmi vede ochii deschişi, cu voce plină: ”nu cumva ţi-e prea cald, drăguţă? da’ să nu-mi ceri mie
ceaiuri cînd îi avea febră şi gîlci, că eu ...” Mama. De-ar şti ea ... ”Fată dragă! da’ tu chiar ai
transpirat”. Asta n-am simţit. Coşmarul... Aşa era şi în copilărie. Doar că atunci dormeam cu
mama, ea mă scutura şi mă liniştea, nu mă lăsa să visez pînă la urmă ororile... De ce s-au întors,
ele, coşmarurile?

***
Am adormit totuşi. Fără vise. Adînc şi disperat. De undeva departe m-aud strigată: ”...
San-da-a-a! Sa-a-nnda-a! Sanda! – scurt, ascuţit, poruncitor, venit de foarte aproape – ... întîrzii
la liceu!” Mama. Ce e? Liceul?
Mă îmbrac în jumate de timp şi-o mişcare. Îmi tremură mîinile. Picioare de plumb. Am
buzele uscate şi-mi simt faţa ca de nisip. Mă doare rădăcina părului (ca să nu spun că-mi vine să
smulg zburlitura asta de podoabă capilară). Vibrez toată.
La liceu iau un opt dureros (adică am fost subestimată de un chimist), am dureri repetate
de inimă şi mă cert cu ”prietenii” care ar vrea să-i ajut, dîndu-le de copiat la geografie. Tremurul
nu a încetat. Nu pot vorbi liniştit nici trei minute, că tremurul mi se iveşte şi-n glas. S-ar crede
că-s emoţionată. Pe palier o întîlnesc pe doamna de biologie şi o rog să mă lămurească.
-- Ştii, omul poate să presimtă unele întîmplări, unele evenimente de care nici n-are
habar, pe care nici nu le aşteaptă. Intuiţia se naşte în inconştient şi este urmată de tremur,
acceleraţia bătăilor de inimă, nevroză, anxietate... Pot să-ţi recomand ca lectură parapsihologia
de Jean Barry. O găseşti la bibliotecă. Aşa că... pregăteşte-te pentru ceva imprevizibil. În timp ce
cobor treptele, aud frînturi dintr-o discuţie ce are loc în spatele meu:
-- ... îţi imaginezi? Au trecut tocmai zece ani din ziua premoniţiei...
-- Şi ce s-a-ntîmplat atunci?
-- A murit! Exact aşa cum a povestit că s-a visat – într-un tunel, înjunghiat la spate.
-- Şi nimeni n-a văzut nimic? Martori n-au fost?
-- Nu. Nimic. Ce să-i faci dacă a urcat singur în tren? L-o fi recunoscut cineva şi-a vrut să
intre în istorie...
-- Omorînd un prinţ! Şi cum zici că-l chema?
-- Fitghe...
O uşă izbită de perete. Ca un duş rece. Premoniţie – presimţire – intuiţie...

2
 Cine ştie ce poveşti a citit naratoarea-cititoare de băsmuleţe cu zmeuţi! Un prinţ cică.
Hmm...
O văd pe Marcela. Mi-l dă pe Kafka şi:
-- Ştii, atunci cînd îl citeam, aveam impresia că particip la coşmarul unui om. E foarte –
prea tulburătoare lectura Castelului. O iei în mînă cu fruntea senină şi visezi la noapte că nu mai
ajungi unde te-ai pornit. Aşa că...
-- Lasă. Îţi foarte mulţumesc. Acum să-ţi spun şi eu ceva despre coşmaruri: am visat vreo
vinci în noaptea asta. Visam că eram mică şi...
-- Stai aşa! m-a întrerupt Marcela, nepoata unui profesor de psihologie din Iaşi. Nu
cumva ieri ţi-ai amintit de scene de demult, ai vorbit cu cineva despre copilărie, ai văzut un film
în care...
-- Am povestit o amintire plăcută (subliniez cîntînd vocalele) la franceză. Eram cu tata,
iarna...
-- Logic. Apoi seara ţi-ai amintit ce ai scris ieri la franceză, apoi de copilărie, pe urmă de
coşmarurile copilăriei. Şi ce coşmaruri zici c-ai avut?
-- Ruşine, singurătate, inhibiţie, ciudă, neputinţă... şi le-am avut cîndva, în copilărie, pe-
atunci le visam de cel puţin trei ori pe lună... acum au revenit. Am transpirat. Azi toată ziua am
tremurat şi m-am simţit agitată – profa de biologie spunea ceva de inconştient, de Jean Barry...
-- Mai bine du-te la un psiholog. Părerea mea, şi-a dat cu părerea nepoata psihologului
ieşean. Citeşte ceva la noapte, ajută! Numai nu Castelul...
-- Mulţăm’!
Numai că Marcela nu m-a auzit: mergea-fugea acasă să se gîndească la ”situaţiunea” mea,
întrebîndu-se cam ce mi-ar răspunde unchiu-său...

***
După ore trec pe la bibliotecă, care din păcate e săracă lipită pereţilor şi nu găsesc nici o
carte pe care să scrie ceva despre psihanaliză sau Freud (darmite Jung!). Bibliotecara, cu
privirea-i de femeie cu minte îngustă, cam cît ar încăpea în urechea acului (în situaţii extreme),
îmi zice totuşi batjocoritor, mama ei de batjocură dac’-a citit o miime din infima-i bibliotecă:
-- Citeşti tu, citeşti fa Sandî, da’ ministră tot n-ai s-ajungi...
Am scăpat o carte din mînă şi nu am reuşit să-mi stăpînesc rîsul, de-a pornit-o şi ea pe un
behăit de oaie rătăcită sub un acoperiş ce nu seamănă a strungă.
Şi cînd mă gîndesc că anume ea, bibliotecara asta cu mîinile înăsprite de-atîta spălat şi
lucru pe cîmp, at trebui să ghideze cititorul încă neformat, să ştie a seduce elevii, să le trezească
interesul pentru lectură... Nu ştiu dacă i-am răspuns ceva. Pînă la urmă am găsit un articol despre
teoriile celor doi psihanalişti germani în Arborele Lumii. Citez din teoria minţii de Freud:
”Putem căpăta acces la subconştient prin interpretarea viselor, care sînt o cale directă spre
subconştient” şi ”Tot ceea ce facem, gîndim şi simţim este determinat de ceea ce ni s-a întîmplat
în copilărie, interacţionînd cu evenimentele curente”.
Copilăria, deci. Şi visele. Ori visele din copilărie în interacţiune cu evenimentele curente.
Cu, adică – azi tata ar fi avut cincizeci de ani.
De-ar fi Marcela lîngă mine acum... Hotărît lucru – mă fac psiholog!
Pe urmă-l caut pe Barry care zice că parapsihologia e o punte spre viitor. Şi că puntea asta
îl ajută pe om să-şi descopere toate puterile minţii (cică geniile îşi folosesc doar 6% din
randamentul intelectului) şi să-şi stăpînească total viaţa. Şi-l mai învaţă să nu mai creadă în
diavol şi hazardul întîmplării (dacă ai nevoie de cineva/ceva, e de ajuns să transmiţi mesajul prin
telepatie sau pur şi simplu să ţi-l doreşti din tot sufletul pentru ca acel cineva / ceva să-ţi vină
singur în întîmpinare – şi dădea acest parapsiholog o mulţime de exemple mai mult sau mai puţin
credibile). Mi s-a întîmplat şi mie de multe ori să am nevoie de o persoană şi-n clipa următoare s-
o văd în preajmă sau să regret c-am cheltuit aiurea cinci lei la internet şi să găsesc imediat pe
stradă zece lei... ca şi acum, de altfel, cînd mă gîndesc la deprinderea de a-mi face temele – oare
nu e o coincidenţă interesantă să dau peste un articol în care un oarecare savant rus Pavlov

3
vorbeşte despre reflexele condiţionate? Şi-n acelaşi timp să văd un un volum cu poezii de
Bacovia deschis la poemul ”Liceu – cimitir al tinereţii mele”? Ba da, e o întîmplare nu tocmai
banală, cum ar părea la prima vedere.
Şi încă mai importantă a fost coincidenţa de acum vreo douăzeci de minute cînd, în timp
ce urmăream fraza freudiană care afirma că: ”alegerea partenerului oferă informaţii despre
subconştient datorită faptului că aceste alegeri sînt legate de apărări contra forţelor inconştiente”,
am observat ceafa blondă, braţele puternice şi umerii laţi ai unui băiat şi am reflectat fără să-mi
dau seama de ce zic: ”seamănă cu tata”. Şi mi-a fost deajuns să schimb cu el vreo zece cuvinte
într-un sfert de oră ca să mă simt pe deplin liniştită şi protejată de ceva nevăzut. Nu vi se pare
ciudat? Băiatul se numea Adrian şi era fiul unui psihiatru care şi-a deschis un oficiu particular în
oraş nu mult timp în urmă. A venit la bibliotecă să-l caute pe Kafka şi a rămas un timp cu ochii-i
căprui frumos, pironiţi pe coperta cărţii pe care o aveam alături – ”Castelul” Marcelei. Şi cum
biblioteca nu avea nici o operă de-a marelui romancier german, i-am împrumutat-o eu, chiar dacă
nu-mi aparţinea.
Aşadar: copilăria, visele, tata şi Adrian care seamănă cu el. Şi are un părinte psihiatru, pe
de-asupra. Nu m-aş fi gîndit la toate aceste semne dacă nu citeam introducerea lui Jean Barry,
articolul lui Freud şi dacă nu mă întîlneam cu Marcela să mi-l împrumute pe Kafka, cel care
poate provoca coşmaruri şi nu numai...

***
Seara îmi fac temele şi ascult muzică. Instrumentală. Pe Zamfirescu şi Doga, mai întîi. Pe
urmă muzica anilor ’80, jazz-uri americane şi la urmă de tot pe Doga din ”Dulcea şi tandra
fiară”. E foarte terapeutică. Muzica clasică. Şi provocatoare de meditaţie. Adorm cu Barry pe
piept. O simt pe mama cînd vine să-mi stingă lumina. E o linişte de noapte cu fulgi şi omăt
moale. Fredonez în gînd ”Dulcea şi ...”. Citisem undeva că acest fenomen se numeşte ”vierme de
ureche”, adică după ce asculţi o melodie bună, vrei s-o (re)cînţi la nesfîrşit.
Am scris în jurnal c-am avut o zi aiurită. La final: trebuie să fac o vizită psihiatrului care
nu mult timp în urmă şi-a deschis un birou în oraş. Chiar mîine dimineaţă...

***
Omăt pîn’ la genunchi. Chiar aşa. Abia merg. Mă tîrăsc. E şapte fără un sfert şi încă nu s-
au curăţit străzile de zăpadă. Pustiu. Ba nu: uite o fetiţă pe umerii unui bărbat (o fi taică-său? – e
prea bătrîn). Rîd. Micuţa arată o babă de zăpadă fără mătură şi ochi. Are un hîrb de căldare pe
ultimul bulgăre şi un morcov stricat de-asupra unor bucăţi de cărbune. Adică nasul şi gura (cam
strîmbă). E linişte şi-i aud laurile ştrengăreşti. Peste-un minut îi pot vedea buclele negre sub
căciuliţa roşie. (Aşa trebuie să fi arătat şi eu în copilărie; mama mi-a spus că purtam doar hăinuţe
roşii). Mă priveşte mirată şi dă pinteni cu cizmuliţele-i de nuanţa căciulii protectorului
mustăcios. Acela mă măsoară clipind şi mă-ntreabă ceva, politicos. După o clipă îmi văd
picioarele tăind o curbă înaintea-mi şi mă pomenesc pe spate, lunecînd – zburînd la dracu-n
praznic, şutînd cu fundul şi cu capul două trunchiuri de copaci nemaiştiut de tari. Mă doare tot
sistemul osos şi-mi pare c-am făcut o entorsă serioasă la piciorul stîng. Învăţasem la biologie
cum se acordă primul ajutor... Mă-nvăluie o căldură... Cum mama – cu plapuma. Mama.
Simt ceva zgîrîindu-mi obrazul. Musteţile politicosului! Trebuie să mă fi lovit rău de tot
de-a venit să-mi dea o mînă de ajutor. Sanitar. Cînd mă dumiresc mai bine, mă surprind stînd
deja în picioare. Şi păşind. Fără dificultate. Omul a plecat mai departe. Încruntat. Cu fetiţa pe
umeri. Călărindu-l uimită. Rupîndu-şi gîtul şi buclele după mine. ”Las’ că pîn’ la nuntă-i trece”-l
aud pe mustăcios.
O iau tîrîş-prudent(iş) la dreapta, să nu mă mai incomodeze privirea sfredelitoare a
copilei şi mă uit cu spaimă la panta pe care-am lunecat adineauri. Ciudat... M-am lovit atît de rău
şi merg fără să şchiopătez, fără nimic. Doar că mă deranjează nişte împunsături în partea cea mai
anterioară a corpului şi la ceafă. E-hee... pîn’ la nuntă... – cum spunea tata şi mustăciosul.

4
 De-aş ajunge odată la colţul străzii, că de-acolo se vede clădirea în care s-a instalat
psihiatrul...
Ajung la scară. Mă scutur bine-bine de omăt. Deschid uşa blocului. Sau aş fi vrut s-o
deshid aşa cum o fac de obicei: atent şi uşor. Dar asta cere forţă. Deci îmi adun puterile şi mă
pomenesc într-un coridor slab iluminat. După ceva timp disting treptele. Ajung la primul etaj:
nici o indicaţie pe pereţi. Ştiu doar că la cotul de sus e o sală de internet, una de fitness, o frizerie
unisex. Urc etajul, apoi încă unul şi mă-ntîmpină o tăblie sobră: cabinet psihologic, doctorul...,
program... Azi dl Ieremia (îmi amintesc – Eliade ar fi purtat acest nume dacă taică-său nu şi l-ar
fi schimbat din mare consideraţie faţă de Ion Heliade Rădulescu), vine la opt. Ceasul de pe
perete arată opt fără vreo şapte. Mă fac comod într-un fotoliu de piele. Fereastra din faţa mea dă
spre stradă. Funcţionari grăbiţi. Copii la şcoală. Domnişoare cochete defilînd ca pe podiumuri se
duc la liceu (anume ”se duc” cum te-ai duce la piaţă şi nu ”merg” – ar fi însemnat că şi învaţă, or
ele-l frecventau doar, se vedea de la două poşte fără ochelari). Maşini. Negre, miniaturale. Uite
una parchează chiar aici, sub fereastră. Gri, luxoasă, flexibilă ca o panteră. Un domn la cinci ace
împinge grăbit portiera. E aproape opt. Paşi. După trei respiraţii – un bărbat pletos, aproape
blond, senin, optimist pînă la rădăcina nasului mă salută cu interes. Mă ridic. Păşesc pe urma lui
într-un vestibul bej, apoi într-un soi de sală pentru aşteptări. În sfîrşit, cabinetul distinsului
psihiatru. Decor alb-cafeniu, statuete argintii, mobilă metalică, geometrie perfectă, ferestre mari
şi plante exotice. O secretară roşie (ieşită nu-ştiu-de-unde – presupun c-a intrat imediat după noi)
îi pune pe masă un teanc de mape, şopteşte ceva şi dispare după uşa capitonată. Îl lămuresc pe
doctor că vreau să-mi fac programare, că se-ntîmplă lucruri stranii cu mine. Asta în timp ce vine
iarăşi secretara roşi-rumioară şi-mi pune în faţă o ceaşcă veritabilă cu ceai. Verde. Pîn’ acum
distinsul nu m-a-nvrednicit cu nici o atenţie. După ce şi-a băut cafeaua, m-a privit distrat şi
amabil cîteva clipe. Eu trebuie să fi imitat culoarea tenului de la secretară.
-- Pot să te-ajut şi-acum, dacă vrei, fără programare. De-acord? m-a dezacordat Ieremia,
alias Eliade (semăna, de-altfel, mai ales cînd şi-a pus ochelarii cu rame groase).
I-am povestit coşmarurile. Despre tata. Freud şi Barry (a zîmbit). Marcela.
Lunecare de azi. Vorbeam năduşit, înghiţind dezinenţele, făcînd pauze acolo unde nu se
cereau şi luam pe faţă consecutiv toate culorile tricolorului de pe clădirea Consiliului Raional pe
care-l vedeam prin fereastră. Aveam impresia că nu mă ascultă. Revoltă în degete. Iau o foaie de
pe masă şi-o fac bucăţi-bucăţele. Mă enervează jucăria de pe dulap. Se mişcă prea perfect. O fi
un balansoar? Nu-i pot identifica forma. E prea departe.
Mă priveşte. Surîde şmecher şi blînd:
-- Eşti impulsivă şi agitată.
Îmi pune o foiţă galbenă sub pleoape, o scoate şi-mi arată o pată umedă:
-- Vezi, ăsta e gradul de nevroză pe care îl ai acum. Cînd cineva se nelinişteşte, e obosit,
stresat ş.a.d.a.f (ş.a. de acest fel), i se umezesc ochii. Mărimea petei arată cantitatea de lichid pe
care o secretă glandele lacrimale. Capisci?
A aruncat pe masă şapte talonaşe colorate. Trebuie să le pun într-o ordine. De trei ori. Cu
pauze. Le pun întîi pe cele întunecate: negru, roş, bej, orange. Urmează verdele, galbenul, rozul
la final. Sau aşa ceva. În următoarele încercări fac aproape le fel. Îmi mai face vreo trei teste
asemănătoare şi-mi spune să vin mîine după rezultate. Întreb de plată – să-i aduc cele mai bune
poezii de-ale mele. De unde ştie că scriu? În clipa următoare uşa se dechide.
-- Papă...
Mi-e cunoscut glasul. Cunoscută figura cu glasul. Deci e fiu-său. De unde-l cunosc?

***
Omăt pîn’ la genunchi. Chiar aşa. E şapte fără un sfert şi încă nu s-au curăţit străzile de
zăpadă. Pustiu.
Aseară m-am gîndit o bună bucată de vreme la familia psihiatrului. Soţia sa e profesoară
la şcoală. Are doi feciori: Licean şi gimnazist. Intelegenţi. Pare o familie fericită. Au bani. Au
succes. Sînt o familie fericită. Cît îi invidiez...

5
 Ajung la scară. Mă scutur bine-bine de omăt. Deschid uşa blocului. Fără efort. Urc două
etaje. Mai urc unul. O servitoare mă scrutează înfuriată. Adică ce caut eu, o mamzelă' la etajul
trei? Nu ştiu că acolo se zugrăvesc cabinetele? Cobor dezorientată. Clădirea are trei etaje. Al
treilea e mort. Fără ceas pe perete şi fotolii din piele. La al doilea este o sală de internet, alta de
fitness şi o frizerie. La primul nu e nimic. Nici o uşă. Dincolo de pereţi e banca de economii. Ies
în stradă. Uite aici era parcat fiat-ul. Ieri. Uite prin geamul acela vedem fetele, copiii. Escaladez
treptele cîte trei dintr-o săritură. La al treilea etaj era o tăbliţă pe care scria: cabinet...; doctorul
Ieremia... Stop. Ieremia – Eliade – Secretul doctorului Honigberger – tata – Freud – ... – Eliade –
Nopţi la Serampore... Mi s-a răcit fruntea. Cobor. Picioare de lemn. Orologiul din centru sună de
opt ori. Vreau să traversez. Agitaţie. Unde se grăbesc aşa? Unde vă grăbiţi, mama voastră de
citadini prefăcuţi, înfumuraţilor! Mi se învîrte capul. Îmi pierd echilibrul. Îmi vine greaţă. Mă-
nvăluie o căldură... Cum mama – cu plapuma. Lunec. Cineva aleargă spre mine. Îmi face un
semn să mă ridic. Zgomot de frînă. Doar îmi spunea, tata, cînd eram mică, să fiu atentă la
maşini... De undeva departe m-aud strigată: “San-da-a-a! Sa-a-nnda-a! Sanda!!! – scurt, ascuţit,
poruncitor, venit de foarte aproape – ... întîrzii la liceu!” Mama. Ce-e? Iar liceul?

***
Azi e conferinţa. Psihanaliza ca metodă de gîndire şi tratament în secolul XX. Sala e
plină. Au venit participanţi de prin sate, de la celălalt liceu din oraş --“Mircea Eliade”. Mă
apropii de grupul Marcelei unde toţi par s-o asculte cu interes.
-- ... de fapt, “premoniţia” trebuie înţeleasă ca acelaşi presentiment, dar cu sens negativ.
Spui premoniţie cînd e vorba de prevederea unei morţi, a unei tragedii...
-- Ba dă-mi voie să te contrazic. “Premoniţia” e absolut identică, e sinonimă cu
presentimentul, intuiţia, prevederea, prezicerea ş.a.m.d., sare ca arsă Fulidex (Fulea-dicţionar-
explicativ (şi/sau) excelent).
-- Salvete discipuli! încerc eu să mă introduc pe fir şi să tai firul unei cerţi iremediabile.
-- Ei, ai mai apelat la serviciile psihologului? se interesează amica-mi.
-- Nu încă. Dar habar n-ai cît de bine mi-ai aranjat o viitoare audienţă cu Kafka al tău.
-- L-ai citit deja?
-- Nu eu, dar cineva care avea mai mare nevoie de el. Sper să nu te superi, şi-i arăt cu
capul un băiat blond în celălalt capăt al încăperii.
Un ciocănit în masă. Îmi caut un loc izolat. Un profesor cu ochelari deschide conferinţa.
Vorbeşte fără întrerupere aproape un sfert de oră. Foială printre rînduri. Profesorul se vede nevoit
să cedeze locul, zîmbind resemnat:
-- Şi asta, copii, a fost doar introducerea, dar voi...
La catedră urcă Adrian. Nu-i simt nici o emoţie în glas. Vorbeşte savant, fără grabă, cu
pauze. Abuz de gesturi. Vrea cu tot dinadinsul să fie înţeles de public. Explică, exemplifică,
zîmbeşte, colindă cu ochii toată sala, îşi opreşte privirile asupra lui X-ulescu, de parcă îl
provoacă la dialog. Acela se simte măgulit. Cucereşte cu tactica asta toată lumea. Hipnotizator.
Abracadabrant. Ca Andronic din “Şarpele” de Eliade. Aplauze. În ochii fetelor se citesc deja
planuri, gînduri, griji. Urmează alţi trei participanţi. Conferinţa se amînă pe mîine. Prea multe
lucrări, apoi dezbaterile... La început era programată pentru o zi. Acum au lungit-o cu cel puţin
două.
La ieşire simt o mînă caldă pe umăr. Adrian îmi înapoiază “Castelul”. Să-i spun că a
vorbit extraordinar astă seară de-a sedus tot sexul frumos din sală? Inutil – trebuie să fi primit
mii de complimente...
-- Pot să te conduc acasă?
Trăsnet.
Şi cînd ajungem aproape de bloc:
-- Ai vrea să-mi faci o programare la tatăl tău? Am auzit că-i un foarte bun psihiatru şi eu
am nevoie de unul.

6
 -- Bine-nţeles. Va fi bucuros să te-asculte. Mîine îţi spun ziua în care va putea să te
primească. De ce, ai probleme?
-- Problemuţe doar. Mulţam' şi seara bună...
-- Îţi mulţumesc şi eu pentru carte!
Numai că nu l-am mai auzit. Mergeam-fugeam acasă să mă gîndesc la diferenţa dintre
“premoniţie” şi “presentiment”. Sigur că ţineam cu Marcela: o “premoniţie” a avut prinţul cela
de zicea că şi-a visat moartea cu zece ani aprioric, iar eu mi-am “prezis” într-o oarecare măsură
viitorul. Tot în vis. Pentru că dl Ieremia există. Şi seamănă foarte cu tata. Şi cînd merg pe stradă
alături de Adrian nu-mi mai e frică să cad, să greşesc, să nu reuşesc. Şi încă ceva: dl Ieremia are
un Fiat. Gri. Ca pantera. Aşa cum mi-aş fi dorit să aibă tata (să fi avut).
De-atunci am început a crede în Freud. Cu tărie.

Azi la lecţie. Să ne imaginăm o situaţie extraordinară. Par écrit. Hmm...