Sunteți pe pagina 1din 10

Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este un carturar de tip renascentist, cu o insemnata cultura, cu lecturi

din scrierile antice, din "Iliada" lui Homer si "Eneida" lui Vergiliu. Este in acelasi timp un istoric lucid, cu o vasta informatie in domeniu, framantat sa nu se piarda in negura anilor faptele insemnate ale neamului, pe care incearca sa le recupereze in scrierile sale cele mai importante, "Letopisetul Tarii Moldovei" si "De neamul moldovenilor". Fiu al lui Ioan Costin, mare postelnic si hatman in Moldova, devenit nobil polonez cu blazon, Miron Costin isi petrece primii douazeci de ani ai vietii in Polonia, urmand colegiul de la Bar, cu trei clase de gramatica si doua de umanioare in limba latina, si dobandind temeinice cunostinte istorice si lingvistice. Revenit in tara, Miron Costin urca trepte insemnate pe scara sociala si politica: este sluger sub Gheorghe Stefan in 1657, apoi paharnic, parcalab in 1659, mare comis in 1664, mare vornic de Tara de Sus in 1667, sub Ilias Alexandru, si mare vornic in Tara de Jos, in 1669, sub Gheorghe Duca. in timp ul domniei lui Constantin Cantemir, tatal marelui carturar Dimitrie Cantemir, Miron Costin este staroste de Putna, in aceasta dregatorie starpind toti talharii din tinutul respectiv. in 1691, Miron Costin este executat din porunca lui Constantin Cantemir, fiind banuit pe nedrept de complot impotriva domniei, impreuna cu fratele sau Velicico. Dupa executia lui Velicico, un vataf de aprozi este trimis la Barbosi, unde Miron Costin tocmai isi inmormantase sotia. A fost decapitat in apropiere de Roman, in decembrie 1681, la 58 de ani, nereusind sa-1 induplece pe calau sa-i permita sa se dezvinovateasca in fata domnitorului. Poemul filozofic "Viiata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o tema cunoscuta inca din antichitate, "desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte" sau fortuna Iabilis (soarta schimbatoare), foarte raspandita in literatura Evului Mediu. Poemul debuteaza cu ideea vietii ca o ata subtire: "A lumii cantu cu jale viiata,/ Cu griji si primejdii, cum ieste si ata,/ Prea subtire... Versurile de mai sus seamana cu "Psalmii" lui David 39 si 90. Ca si in "Ecleziastul", Miron Costin urmareste temperarea pornirii umane spre glorie, atragand atentia asupra instabilitatii norocului. Marile figuri ale trecutului sunt enumerate ca monumente ale trecerii inexorabile a timpului: "Ubi Plato, ubi Porphirius,/ Ubi Tullius aut Vergilius?". "Viata lumii" are drept concluzie o privire moralista asupra conditiei umane: pentru a fi fericit, omul trebuie sa faca pe pamant numai fapte bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate, prin eruditie, orizont cultural, valoarea si amploarea documentarii, tendinta de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei in cele ale istoriei europene, viziunea moralista, uneori polemica si virulenta, asupra destinului uman si al popoarelor, nu in ultimul rand prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul in care utilizeaza toate artificiile literare ale epocii. Predoslovia lui Miron Costin, "voroava la cetitoriu", se mai cheama "stihoslovie", un fel de introducere despre poezie, despre ritm, corespondent, in aprecierea carturarului moldovean, al grecescului rithmos: "in toate tarile, iubite cetitoriule, se afla acest feliu de scrisoare, care elineste ritmos se chiama, iara sloveneste stihoslovie si cu acest chip de scrisoare au scris multi lucrurile si laudile imparatilor, a crailor, a domnilor...". ii recunoastem astfel, lui Miron Costin, prima incercare teoretica asupra definirii poeziei, scriitorul mentionand ca, in afara de proza, de cronica, in spatiul romanesc, specia literara frecvent exersata pe atunci, exista si alt gen literar, in versuri, in care s-au scris mari opere ale lumii, de catre scriitori faimosi: "Asa au scris vestit istoric Omir razboaiele Troadii cu Ahileus, asa Verghilie incepatura imparatiei Ramului... Cu aceasta pilda scrisu-t-am si eu aceasta mica carte, a cariia numile ieste Viiata lumii, aratandu-ti pre scurtu cum este lunecoasa si putina viiata noastra si supusa pururea primejdiilor si primenelilor. Nu sa pofteasca vreo lauda dintr-aceasta putina osteneala, ci mai multu sa vaza ca poate si in limba noastra a fi acest feliu de scrisoare ce se cheama stihuri...".

Arta poetilor nu mai este "dezlegata", ca proza, nesupusa nici unei conventii compozitionale, ci este supusa rigorilor prozodice, "legata", ca o modalitate de lucru dominanta a compunerilor savante: "Stihu ieste, nu ca alta scrisoare dezlegata, ci ieste legata de silave cu numar, silava este impreunarea a doao slove, cum ieste: ba, va, ga, da. Deci, de aceste silave stihurile ceste ce scriu intr-aceasta cartulie au 13 silave, iara sa pot si in 9 si in sapte a face si santu si intr-alte chipuri stihuri la alte limbi, cum ieste elineasca sau latineasca...". Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in imagini elocvente: "A lumii cantu cu jale viiata./ Cu grije si primejdii cum iaste si ata:/ Prea subtire sin scurta vreme traitoare." Comparatia lumii cu ata ilustreaza tema fortuna Iabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistite este inselatoare: "O, lume hicleana, lume inselatoare!/ Trec zilile ca umbra, ca umbra de vara,/ Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara./ Trece veacul desfranatul trec anii cu roata,/ Fug vremile ca umbra si nici o poarta/ A le opri nu poate. Trec toate pravalite/ Lucrurile lumii, si mai multe cumplite./ Si ca apa in cursul sau cum nu sa opreste,/ Asa cursul al lumii nu sa conteneste./ Fum si umbra suntu toate, visuri si parere./ Ce nu petrece lumea si ce nu-i in cadere?/ Spuma marii si nor suptu ceriu trecatoriu,/ Ce e in lume sa nu aiba nume muritoriu?". Lumea se defineste, in felul acesta, ca un spatiu baroc, in care actiunea legilor firii este predestinata: "Zice David prorocul: Viiata iaste floare,/ Nu traieste, ce indata ieste trecatoare", omul insusi marturisindu-si propria sa neputinta in fata sortii: "Viiarme santu eu si nu om, tot acela striga." Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei negative a lumii, a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel "nepravalit, nestramutat", chiar astrele fiind supuse aceluiasi determinism demolator: "Si voi, lumini de aur, soarile si luna,/ intuneca-veti lumini, veti da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoaba,/ Va asteapta groaznica trambita si doba." Esenta lumii se afla in lucrurile schimbatoare, lipsite de puterea proprie de a se sustine: "Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece lumea", iar lucrurile sunt "nestatatoare", "niste spume". Ruga adresata lui Dumnezeu releva credinta in puterea suprema a universului si in teoria pangonica: "Tu, parinte al tuturor, doamne si imparate,/ Sangur nu mai covarseste vremi nemasurate. / Celelalte cu vreme toate sa se petreaca./ Sangur ai dat vremilor toate sa petreaca./ Suptu vreme stam, cu vreme ne mutam viiata,/ Umblam dupa a lumii inselatoare fata." Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii, caci peste toate se asaza pecetea entropiei temporale: "Vremea lumii sotie si norocul alta,/ El a sui, el a surpa, iarasi gata." Zeita Fortuna, ca stapana a destinelor, este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor neincetata: "Norocului i-au pus nume cei batrani din lume;/ Elu-i cela ce pre multi cu amar sa afume./ El sue, el coboara, el viata rumpe." Omul este supus in permanenta timpului, clipei schimbatoare: "Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul." Vremea este responsabila si de trecerea anilor si a imparatiilor, de ruinarea perpetua a eforturilor umane, tema fortuna labilis asociindu-se cu motivul biblic ubi sunt: "Vremea incepe tarile, vremea le sfarsaste./ indelungate imparatii vremea primeneste./ Vremea petrece toate; nici o imparatie/ Sa stea in veci nu o lasa, nici o avutie/ A trai nu poate. Unde-s cei din lume/ Mari imparati si vestiti? Acu de-abiia un nume/ Le-au ramas de poveste. Ei suntu cu primejdii/ Trecuti. Cine ai lumii sa lase nadejdii?/ Unde-s ai lumii imparati, unde iaste Xerxes/ Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,/ Avgust, Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toti ia stinsu vreme, ca pre niste spume." in poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare raspandire si rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romani si indeosebi de Mihai Eminescu in motivul ruinelor si in marea poezie a destramarii domului universal al lumilor. Viaa lumii

de Miron Costin Sueta seustv, vsa vseaceska sueta Eclisiastis, glava I (Deertciunea deertciunilor i toate sunt deertciuni)

A lumii cntu cu jale cumplit viiaa, Cu griji i primejdii cum iaste i aa: Prea supire i-n scurt vreme tritoare. O, lume hiclean, lume neltoare! Trec zilele ca umbra, ca umbra de var, Cele ce trec nu mai vin, nici s-ntorcu iar. Trece veacul desfrnatu, trec ani cu roat. Fug vremile ca umbra i nici o poart A le opri nu poate. Trec toate prvlite Lucrurile lumii, i mai mult cumplite. i ca apa n cursul su cum nu s oprete. Aa cursul al lumii nu s contenete. Fum i umbr sntu toate, visuri i prere. Ce nu petrece lumea i n ce nu-i cdere? Spuma mrii i nor suptu cer trectoriu, Ce e n lume s nu aib nume muritoriu? Zice David prorocul: "Viaa iaste floara, Nu triate, ce ndat iaste trectoarea". "Viiarme sntu eu i nu om", tot acela strig O, hiclean, n toate vremi cum s nu s plng Toate cte-s, pre tine? Ce hlduiate Neprvlit, nestrmutat? Ce nu struiate Spre cdere de tine? Tu cu vreme toate Primeneti i nimica s stea n veci nu poate, Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare, Minunat zidire, i el frit are. i voi, lumini de aur, soaril i luna, ntuneca-vei lumini, vei da gios cununa. Voi stele iscusite, ceriului podoba. V ateapt groaznic trmbi i doba. n foc te vei schimosi, peminte, cu apa O, pre cine amar nu ateapt sapa Nu-i nimica s stea n veci, toate trece lumea, Toate-s nestttoare, toate-s nite spume. Tu, printe al tuturor, doamne i mprate, Singur numai covreti vremi nemsurate. Celelalte cu vreme toate s s treac. Singur ai dat vremilor toate s petreac. Suptu vreme stm, cu vreme ne mutm viiaa, Umblm dup a lumii neltoare faa Vremea lumii soie i norocul alta, El a sui, el a surpa, iari gata. Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi

Sau primejdii cndu ne vin, sau cte o nevoe. Norocului i-au pus nume cei btrni din lume; Elu-i cela ce pre muli cu amar s afume. El sus, el coboar, el viiaa rumpe, Cu soiia sa, vremea, toate le surpe. Norocul la un loc nu st, ntr-un ceas schimb pasul. Anii nu potu aduce ce aduce ceasul. Numai mini i cu aripi, i picioare n-are S nu poat sta ntr-un loc nici-odinioare. Vremea ncepe rile, vremea le sfrete. ndelungate mprii vremea primenete. Vremea petrece toate; nici o mprie S stea n veci nu o las, nici o avuie A tri mult nu poate. Unde-s cei din lume Mari mprai i vestii? Acu de-abiia nume Le-au rmas de poveste. Ei sntu cu primejdii Trecui. Cine ai lumii s las ndejdii? Unde-s ai lumii mprai, unde iaste Xerxes, Alixandru Machidon, unde-i Artaxers, Avgust, Pompeiu i Chesar? Ei au luat lume, Pre toi stinsu-i-au cu vreme, ca pre nite spume. Fost-au Tiros mprat, vestit cu rzboae, Cu avare preste toi. i mult nevoe Au tras hndii i ttarii i Asiia toat. Caut la ce l-au adus neltoarea roat: Prinsu-l-au o fmee, i-au pus capul n snge. "Satur-te de moarte, Tiros, i te stinge De vrsarea sngelui, o, oame nfocate, C de vrjmiia ta nici Ganghes poate Cursul su s-l pzeasc". Aa jocurete mpriile, lumea, aa le prvlete. Nici voi, lumii nelepii, cu filosofia Hlduii ce lume, nici theologhia V-au scutit de primejdii, sfini prini ai lumii, Ce v-au adus la moarte amar pre unii. Nime lucruri pre voe de tot s nu creaz Nime-n grele, ndejdea de tot s nu piarz, C Dumnezeu au vrstat toate cu sorocul, Au poruncitu la un loc s nu stea norocul. Cursul lumii ai cercatu, lumea cursul vostru Au tiat. Aa iaste acum vacul nostru. Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte Pltete osteneala, nedireapt foarte Pre toi, ci nevinovai, ea le tae vacul. O, vrjma, hiclean, tu vinezi cu sacul. Pre toi i duci la moarte, pre muli fr deal, Pre muli i fr vreme duci la aceasta cale. Orice faci, f, i caut fritul cum vine. Cine nu-l socotete, nu petrece bine. Fritul ori laud, ori face ocar;

Multe ncepturi dulci, frituri amar. Fritul cine caut, vine la mrire; Fapta nesocotit aduce perire. Moartea, vrjmaa, ntr-un chip calc toate cas, Domneti i-mprteti, pre mine nu las: Pre bogai i sraci, cei frumoi i tare. O, vrjma, priiatin ea pre nimeni n-are, Natem, murim, odat cu cei ce s trece, Cum n-ar fi fostu n veci daca s petrece. Paimini suntu anii i zilile noastre. Sfinii ingeri, ferice de viiaa voastr. Vieuim i viiaa iaste netiut, i pn la ce vreme iasta giuruit, Aa ne poart lumea, aa amgete. Aa nal, surp i batjocorete. Fericit viiaa fr de valuri multe, Cu griji i neticneal avuiia pute. Vieuii n ferice, carii mai puine Griji purtai de-a lumii; voi lcuii bine. Vacul nostru cu-mprumut dat n datorie. Ceriul de gndurile noastre bate jocurie. http://www.cartidownload.ro/Diverse/791288/Miron_COSTIN_VIATA_LUMII

Miron COSTIN - biografie - (opera si scrierile)

n. 1633 -m. 1691. Cronicar si poet. Fiul lui Ion sau Iancu Costin, hatman, si al Saftei (n. Scoartes), nepoata a domnitorului Miron Barnovschi si inrudita cu familiile boieresti Balica si Movila. Tatal lui Nicolae Costin. Politica filo-polona a tatalui ii aduce inca din copilarie indigenatul (1638) si titlul de nobil polon. isi face studiile in Polonia, la Colegiul Iezuit din Bar (1647-1652), mutat o vreme la Camenita (1648-1650). Demonstrarea in operele sale a originii romane a poporului nostru si a latinitatii lb. romane se datoreaza, in mare parte, si cunostintelor istorice si lingvistice dobandite aici. intors in tara (c. 1652 - 1653), devine mare dregator si diplomat, cautand sa influenteze viata politica a Moldovei. Mare vornic de Tara de Sus (1667); mare vornic de Tara de Jos (1669); mare logofat (1675 -1683). Debuteaza cu versuri despre primul descalecat al Moldovei, tiparite in Psaltirea in versuri a lui Dosoftei (1673), traduce Istoria Ardealului dupa L. Toppeltin (1672 -1674). Tot din aceasta perioada dateaza, probabil, poemul Viata lumii. In 1675, redacteaza Letopisetul Tarii Moldovei de la Aaron Voda incoace; in 1677 scrie in lb. polona, Cronica Tarilor Moldovei si Munteniei, cunoscuta sub titlul Cronica polona. Dupa asediul Vienei, Duca Voda si boierii moldoveni, care se aflasera alaturi de turci, sunt dusi prizonieri in Polonia. COSTIN este gazduit in castelul de vanatoare al lui Jan

Sobieski, de la Daszow, unde redacteaza Istorie in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca (Poema polona), dedicata acestuia, poema care, prin talentul de versificator al lui C, merita un loc in istoria literaturii polone. in 1685, Constantin Cantemir, noul domn, il recheama in tara; aici scrie De neamul moldovenilor (1686 - 1691). intre timp, conflictul inevitabil intre domn, care incheiase un tratat secret de alianta cu Habsburgii, si C, partizan al cauzei polone, se adanceste, ducand in final la decapitarea marelui carturar. Cronicar umanist si patriot, COSTIN a demonstrat cu argumente de bun simt, dar si stiintifice, unitatea si originea romana a poporului roman. Mai mult decat Letopisetul Tarii Moldovei de la Aaron Voda incoace (1675) este principala opera care ii fixeaza lui COSTIN un loc trainic in istoria literara. Pe langa simtul de observatie dezvoltat, pe langa atractia spre anecdota, pe langa darul naratiunii si al dialogului, COSTIN cunoaste mai ales tensiunea ideii pe care o manuieste firesc. El stie sa demonstreze si are patos, putere de convingere, fiind mai ales un om cult, rafinat de lecturi, cu permanent indemn de a generaliza si filosofa. Aceste daruri dau si varietatea stilistica a letopisetului. Cu retorica avusese contact in timpul studiilor de la Bar si COSTIN dovedeste ca o stapanea cu siguranta. Exemplul pe care il dam, inspirat poate din lecturi, 1-a influentat, la randul lui, in mod vizibil pe D. Cantemir intr-o memorabila tirada din Istoria ieroglifica: O! nesatioasa hirea domnilor spre latire si avutie oarba. Pre cat sa mai adaoge, pre atata rahneste. Pre cat de multu, cum nari avea nemica le pare. Pre catu ii da Dumnedzau, nu sa satura. Avandu domnie, cinste si mai mari si mai late tari poftescu. Avandu tara si tara altuia a cuprinde cearca si asea lacomindu, la altui, sosescu de pierdu si al sau." Fragmentul citat poate da o idee despre una din principalele calitati ale scrisului costinian: echilibrul. Citind, nu ne vom plictisi niciodata, dar nici nu vom intalni exceptionalele focuri de artificii ale urmasului Cantemir. Numeroase sunt micile naratiuni ale cronicii, posibile schite, nuvele sau scenete. Un exemplu deosebit citat este evocarea sfarsitului domniei lui Vasile Lupu. Pe langa conflictul magistral condus, COSTIN este un bun cunoscator de oameni. El face o proza psihologica, interesat permanent de evolutia personajelor, de reactiile lor, de emotii si comportamente si stie sa gaseasca dialogul caracterizator, expresia revelatoare. In pasajul de care am vorbit se contureaza trei caractere bine definite: domnul - fire regeasca, dar usuratica, uitand prea des sa stea cu ochiul treaz asupra istoriei, Gheorghe Stefan -arivistul inteligent, lucid si fara scrupule, si Timus -intruchipare a nebuniei umane. Fiecare aparitie a unuia dintre protagonisti provoaca si un anumit fel de a scrie. Vasile Lupu - cugetarea amara asupra efemeritatii si prabusirii gloriei lumesti, Gheorghe Stefan - dialogul dramatic, scrisul nervos si tensionat, iar Timus - ironia. Aceasta din urma - din toate formele comicului cea care subliniaza cel mai puternic complexul de superioritate al manuitorului, arma subtila a omului rafinat, capabil sa priveasca de sus evenimentele - este extrem de potrivita cu patosul rece din scrisul cronicarului nostru. De la comentariul muscator al unei paci efemere intre Iesi si turci: Legaturile despre imparatie au fostu acestea: pace vecinica de la turci sa aiba craiia leseasca, niciodata asupra ei osti sa faca (iara ia cum tiu), pre tatari sa-i opreasca sa nu imbie, stricandu in tarale lesesti, la Moldova pasi sa nu puie (iara si de ceia, macar de n-ar hi aproape)", la remarcile copioase, osciland intre amuzament si indignare, prilejuite de aparitiile lui Timus: Mare netocmeala in deopotriva caselor si a hirelor. Pe aceasta parte era o domniie de 18 ai si impartiiei cu bivsug si cu cinste samanatoare, iar ceealalta parte de doi ani iesita den taranie. Ruscurile cu Lado, Lado, pen toate unghiurile, ghinirile singur fata numai de om iara toata hirea de hiara", toate nuantele ironiei sunt prezente in letopiset. Amuzanta este pentru cititor si indignarea pe jumatate fascinata, pe jumatate inveselita a unui temperament lucid si echilibrat, pus in fata dezordinii si absurdului pe care le incarneaza Timus: Ce cui sa dzicea aceste sau cu cine se sfatuiia? Cu unu omu in hirea hiarelor. Polcovnicii carii era, unul un cuvantu nu cutedza sa dzica, ca numai pentru un cuvantu, cu sabiia zmulta da ca-ntr-un dulau intr-insul. Si Bohum polcovnicul cu mana legata de rana de sabie, facuta de dansul imbla ca fara sine." Comedia se

transforma in tragedie, dar umorul lui COSTIN nu scade. Scenele de cruzime sumbra sunt deseori relatate caustic, cu o detasare dispretuitoare - este umorul negru care a mai fost remarcat ca o caracteristica a scrisului costinian. Alteori, ironia ajunge aproape distrugatoare. Iata un exemplu din De neamul moldovenilor. Si intai unul Enea Silvie si cu urmatorii lui; insa acesta istorie nu asa greu nepriietin ieste, cat numai acest nume vlah de pe Fleac hatmanul Ramului ca ieste, scrie, unde s-au lunecatu si saracul Urechie vornicul. Credem neputintii omenesti." Un final fara replica, aruncat din inaltimi olimpiene. Dar cum se justifica acest orgoliu al carturarului? Pentru a-i intelege mecanismul trebuie sa-i imbratisam intreaga opera intr-o privire cuprinzatoare. Letopisetul Tarii Moldovei de la Aaron Voda incoace, cu toata marea diversitate stilistica, are o remarcabila unitate de ton, marturie a unei viziuni proprii care reuseste sa structureze, sa modeleze in forme noi evenimentele brute. Liantul care incheaga totul, altfel inevitabil eteroclit, este filosofia cronicarului. Expunerea ei nuda o gasim in poemul Viata lumii (1671-1673), o incercare pe tema fortuna labilis. Desi COSTIN nu este in primul rand un muzical si nici daruri poetice iesite din comun nu are, cateva imagini traiesc independente: Fum si umbra santu toate, visuri si parere. / Ce nu petrece lumea si-n ce nu-i cadere? / Spuma marii si nor suptu cer trecatoriu. / Ce in lume sa nu aiba nume muri-toriu?". Loc comun al timpului, filosofia lui COSTIN nu se afirma prin originalitate, ci prin consecventa. La inceputul letopisetului scrie: Fost-au gandul mieu, iubite cetitoriule, sa fac letopisetul tarii noastre Moldovei din descalecatul ei cel dintai, carele au fostu de Traian imparatul si urdzisam si incepatura letopisetului. Ce sosira asupra noastra cumplite aceste vremi de acmu, de nu stam de scrisori, ce de griji si suspinuri. Si la acestu fel de scrisoare gandu slobod si fara valuri trebueste. Iara noi pravim cumplite vremi si cumpana mare pamantului nostru si noaa." Vremurile merg spre o permanenta degradare; totul se distruge, nimic nu mai poate fi construit. Mai mult, COSTIN are iluzia ca poate descifra cauza raului, ca ea este una apropiata, izvorata din inconstienta, din usurinta, de atunci toate evenimentele oranduindu-se pe povarnis de prapastie: Hmil hatmanului cazacesc, de la care vremi (ahu!) s-au inceput si raul nostru, in care pana astadzi ne aflam cu acestu pamantu la cumplite vremi si Dumnezeu stie de nu si peste veacul nostru traitoare. Izvorul a tuturor rautatilor si pustiitatii acestor parti, inceputul caderii si imputinarii craiei lesesti, rasipa si pustiitatea si cazacilor, stangerea si tarai noastre.". Viziunea are grandoare, COSTIN simte istoria ca o suferinta, el traieste un timp negru, gata sa alunece in catastrofa finala: Si letopiset intreg sa astepti de la noi de om avea zile si nu va hi pus prea vecinicului sfat puternicului Dumnedzau tarai acestiia tenchiu si soroc de sfarsire". Dar ce simte mai acut COSTIN este intunericul spiritual. Fiinta cronicarului tinde cu toate puterile spre luminile culturii, el este un om al Renasterii zbatandu-se in cumplitele vremi", prelungire de ev mediu. Cu mare suferinta, cu disperare exclama: Ma vei ierta, iubite cetitorule, caci nu am scris aceste senine la locul sau. Crede neputintii omenesti, crede valurilor si cumplitelor vremi, intreaba pe ce vremi am scris si cat amu scris. As hi lipit aceste semne la randul sau, ce amu era trecut randul la izvodul cel curat si scriitorii carii izvodescu putini sa afla, iara tipar nu-i.". Puterea de expresie este remarcabila. De altfel, COSTIN este un persuasiv, cu o forta de convingere fara egal poate chiar in intreaga noastra literatura. Al doilea element care da senzatia de tot inchegat intregii sale opere este tocmai aceasta prezenta dominatoare si apropiata. Nu istoria ne primeste in letopisetul sau, ca in cel al lui Ureche, nici basmul unor trecute vremi, ca la Neculce, ci martorul. Crede, cetitorule", acesta este laitmotivul letopisetului. Autenticitatea relatarii trebuie deci cat mai mult scoasa in evidenta: De fata am fost la Bar, imblam la scoala, la carte", garantiile morale cat mai des subliniate: De ieste asea, de-au imbiat cu aceia treaba, nu stiu, iara la ce am fostu de fata, scriu" sau: Iar dreptatea socotindu, nu pociu scrie intr-altu chip". Se vrea deci cronicarul un obiectiv neiertator. Intre cumplitele vremi si cititorul de azi sta, singur, ochiul care a vazut, acesta este

marele orgoliu al carturarului. Faimoasa descriere a invaziei lacustelor nu are de fapt importanta ca semn al unor viitoare nenorociri, ci prin raritatea evenimentului caruia el singur i-a fost martor: Deci aicea de aceste semne iti dau stire si am ales povestea lacustelor, care cu ochii cumu veniia am pravit". Si argumentul stiintific se bazeaza pana la urma pe marturia ochiului; astfel, vorbind de razboaiele lui Traian in Dacia ne asigura: Candu au facut si podul, caruia cu ochii nostri am privit pragurile prin apa limpede a Dunarii, cand am mersu cu Dabija Voda cu ostile la Uivar". inclinat spre generalizare si filosofare, COSTIN dezvolta cunoscuta teorie a vazului atotputernic: Den cinci simtiri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul si pipaitul, adevarata de toate simtiri ieste vederea. Ca pren audzu, cate aude omul, nu sa poate asedza deplin gandul, este asea ce se aude, au nu este, caci nu toate santu adevarate, cate vin pren audzul nostru. Asea si mirosul de multe ori insala, fiindu multe mirodenii dentaiu grele, iar apoi mare si iscusit miros facu. Gustul inca este asea, ca multe ne paru ca santu dulci apoi simtimu amaraciunea si impotriva, multe amare ca santu ne pani ca santu dulci. Pipaitul, iara si multe pipaim in chip de une si santu altele si nu putem a le cunoaste cu singur pipaitul, fara vedere. Iara vederea singura den toate asadza intr-adevar gandul nostru si ce sa vede cu ochii nu incape sa hie indoiala in cunostinta. Asea sinoao, iubite cetitoriule, cu multu mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, in care mai la toate ne-am prilejit singuri." Concluzia este limpede, COSTIN se vrea ochiul impartitor de dreptate. Motivul oglinzii, pe care il intalnim de cateva ori la C, nu este altul decat motivul ochiului, deghizat. Fiindca numai in el, cauta sa ne convinga cronicarul, se ascunde adevarul: Cauta-te dara acum, cetitoriule, ca intr-o oglinda si te priveste de unde esti, lepadandu de la tine toate celelalte basne, cate unii au insemnatu de tine, din nestiinta rataciti, altii din zavistie, care din lume intre neamuri n-au lipsitu niciodata, altii de buiguite scripturi si desarte". Citatul este din De neamul moldovenilor; si iata un alt nobil orgoliu al cronicarului nostru: spalan-du-ne de toata povara complexelor si defaimarilor, sa ne recunoastem originea aleasa si sa ne facem vrednici de ea. Patosul pe care 1-a aratat COSTIN in demonstrarea originii romane a poporului nostru isi are obarsia in aderarea sa totala la idee. Cauza devine una personala, in slujba careia pune cele mai bune insusiri ale sale de om studios, puterea de observatie si sinteza, mintea sa limpede si deosebitul talent de a demonstra si convinge. De neamul moldovenilor este o exceptionala pledoarie, dar si o oglinda. Aici se afla adevarul, in reflexele din apele ei limpezi: Lasat-au puternicul Dumnedzeu iscusita oglinda mintii omenesti, scrisoarea, dintre care, daca va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea sti si oblici. Si nu numai lucrurile lumii, staturile si-ncepu-turile tarilor lumii, ce si singura lumea, ceriul si pamantul." Iata, deci, concluzia fireasca: ea, cartea, rod al ochiului martor neiertator, este oglinda vesnica, eterna, din care putem afla adevarul. Nu istoria, drum coborator al efemerului, ne da sensul vesniciei, ci martorul ei care s-a transpus intr-o carte. Pledoaria lui COSTIN este remarcabil de coerenta pe intreaga desfasurare a operei sale. Dupa ce letopisetul a lasat gustul de cenusa al efemeritatii, De neamul moldovenilor te obisnuieste cu responsabilitatea vesniciei. De aceea nici nu exista lauda mai mare pentru faptele umane decat ca ele, singure, fara ajutorul cartii, sa ramana in nemurire: Ca ce oameni au fostu acesti doi aicea in tara aceasta, ales Iordachie visternicul, fara scrisoarea mea credzu ca va trai numele lor in veci intr-aceasta tara de pomenire omeniloru, den omu in omu." Scrisul implica purificare si ritual, asceza si suprema responsabilitate: De aceste basne sa dea seama ei si de aceasta ocara. Nici ieste saga a scrie ocara vecinica unui neam, ca scrisoarea ieste un lucru vecinicu Candu ocarasc intr-o zi pre cineva, ieste greu a rabda; dara in veci? Eu voi da seama de ale mele cate scriu.". Cititorul lui COSTIN nu este contemporanul lui, nici un aproape traitor in cumplitele vremi", ci el se prefigureaza scriitorului intr-un viitor departat, in care alte masuri cantaresc. Puternicul Dumnedzeu, cinstite, iubite cetitoriule, sa-ti daruiasca dupa aceste cumplite vremi anilor nostri, candva si mai slobode veacuri, intru care, pe langa alte trebi, sa aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu ieste alta si mai frumoasa

si mai de folos in toata viiata omului zabava decatu cetitu cartilor.". Se impune aici intrebarea: este un pesimist C? Desigur ca nu. Aceasta speranta in viitor e marturia: si nu numai sperantacronicarul se simte apartinand acestui viitor, singurul care-1 poate intelege, si atunci traieste in el, se transmite in el prin vesnicia scrisului. Dar exclamatia carturarului este si expresia superbiei unei personalitati orgolioase. Persuasiunea, arta in care e mester C, este un act de violentare a psihicului nostru. COSTIN este un indragostit de putere. Cat traieste incearca sasi indeplineasca aspiratiile in jocul politic al timpului; nemultumit - totul e desertaciune -, cronicarul descopera alt mijloc, mult mai subtil si mai durabil, caci nu exista forma mai eficace de exercitare a puterii decat scrisul - puterea peste timp. Fara sa se lase furat de duhul epic, precum Neculce, care inventeaza povestea, sau de fictiune, precum Cantemir, C, prin pseudomemoriile sale, se inventeaza pe sine. Mai inainte de a fi un scriitor, el este o personalitate. Dispretul pe care-1 arata fictiunii - atunci cand vorbeste de alexandria plina de basne si scornituri" -vine din ambitia ca propriul eu sa nu fie umbrit de nimic, sa ramana in primul plan doar personalitatea in pornirea ei de a fi, de a se impune. Dar acest dispret nu duce la o fetisizare a evenimentului, ci la o sporita afirmare a martorului. COSTIN nu este un memorialist, ci un comentator, de aceea fata de faptele traite, auzite, citite el are mereu aceeasi pozitie dominatoare a fauritorului de oglinzi, intermediar intre subiect si obiect, singurul care poate lumina in intuneric si poate construi imaginea adevarului. Probabil ca tocmai in iritarea pe care ne-o produce aceasta neostoita afirmare sta secretul interesului pe care in ultimul timp critica literara il arata lui COSTIN Se cauta fata adevarata a cronicarului, se urmaresc inconsecventele sale filosofice si morale. Dar o personalitate nu poate fi descrisa, ci doar povestita. Un temperament este un dat aproape imuabil, un caracter este o constructie cu rabdare inaltata, care traieste prin echilibru si trainicie, personalitatea insa se autoconstruieste permanent, ea exista prin actele de vointa care o afirma si o impun. De aceea COSTIN se poarta cu noi cu mana tare, ne mustra si nu ne iarta. Ca intr-o oglinda sa te vezi, cetitoriule!" Aceasta intentionalitate violenta este o provocare directa, fara menajamente. COSTIN este un luptator. Eu voi da seama" este un strigat de lupta adresat posteritatii si, fiindca scrisoarea ieste un lucru vecinicu", oricate riposte va primi, el va rasuna mereu neschimbat. COSTIN ne da exemplul singular al nemaipomenitului curaj al orgoliului, intruchipeaza sinceritatea vanitatii dispretuind binecunoscuta siretenie a artistului care arunca manusa vesniciei, ascuns in spatele propriilor plasmuiri. Acest ochi limpede, lucid, care ne priveste mereu, cu o exigenta la fel de neobosita, din strafundul secolelor, face ca, mai putin talentat decat Neculce, COSTIN sa ne para mai modern. Si aceasta, datorita curajului moral, riscului total pe care si-1 asuma si, pana la urma, datorita apelului poruncitor la constiintele noastre. intrebarea daca omul COSTIN a corespuns exigentelor etice pe care le pretinde nu-si are rostul. Existenta sa e, de fapt, exemplara: capul marelui carturar a cazut in tarana lumei inselatoare", cartea sa ne indeamna mereu, oricat ne-ar fi de greu, sa ne reflectam chipul in iscusita oglinda a mintii omenesti". OPERA Letopisetul Tarii Moldovei, I, ed. de M. Kogal-niceanu. Iasi, 1852; Opere complete, I-II, dupa manuscrise, cu variante si note, cu o recensiune a tuturor codicelor cunoscute pana astazi, bibliografie, biografia lui Miron Costin, un glosariu lucrat de d. L. Saineanu, portrete, facsimile, diverse de V. A. Urechia, Bucuresti, 1886-1888; Letopisetul Tarii Moldovei, ed. critica de P. P. Panaitescu. Bucuresti, 1944; Opere, ed. critica, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice si glosar de P. P. Panaitescu, Bucuresti, 1958; Opere alese (Letopisetul Tarii Moldovei. De neamul moldovenilor. Viata lumii), texte stabilite, studiu introductiv, note si glosar de L. Onu, Bucuresti, 1967; Letopisetul Tarii Moldovei. De neamul moldovenilor, Iasi, 1984; Viata lumii, pref. de D. H. Mazilu, ed., text stabilit, studiu

introductiv, note, variante bibliografice, glosar si indice de nume de S. Varjoghe, Galati, 1991.