Sunteți pe pagina 1din 2

Caracterizare

Caracterizarea Ancutei
Mihail Sadoveanu

Publicat in 1928, Hanul Ancutei este o scriere de maturitate artistica, inaugurand seria capodoperelor sadoveniene. Formula narativa la care recurge Sadoveanu este cea a povestirii in rama, intalnita si in Decameronul lui Giovanni Boccaccio. Asadar, noua povestiri de sine statatoare sunt incadrate intro alta naratiune prin procedeul insertiei. Povestirea este una dintre cele mai vechi specii ale genului epic, care reinvie prin evocare magia unei lumi de demult. Este o naratiune puternic subiectivizata, realizata din perspectiva unui personaj-narator (naratiune homodiegetica). Spre deosebire de nuvela, focalizata pe caracterizarea personajelor, povestirea este centrata pe actiune, prezentand fapte spectaculoase. Ca si nuvela, dezvolta un singur fir epic. Volumul se compune din noua povestiri, relatate de noua naratori, care apartin unor categorii sociale diferite: Iapa lui Voda comisul Ionita Haralambie calugarul Gherman Balaurul mos Leonte zodierul Fantana dintre plopi capitanul Neculai Isac Celalalta Ancuta Ienache coropcarul Negustor Lipscan Damian Cristisor Judet al sarmanilor ciobanul Constantin Motoc Orb Sarac orbul Constantin Istorisirea Zahariei fantanarul Volumul se remarca prin diversitate tematica. Un loc important il ocupa iubirea, nedreptatea sociala, moartea si viata, calatoria, ca experienta initiatica. Ancuta este personajul principal si eponim al acestei opere sadoveniene si deschide seria impresionanta de eroine din creatia de maturitate a autorului: Vitoria Lipan din romanul Baltagul, jupaneasa Ilisafta din Fratii Jderi sau Maria din Creanga de aur. Ancuta (al carei nume sugereaza apropierea afectiva, datorata diminutivului) este, impreuna cu comisul Ionita si cu mos Leonte zodierul, factorul catalizator al existentei de la han. Hanul pe care il conduce este receptat ca o adevarata imagine a lumii, surprins la vremea petrecerilor si povestilor. Imaginea hanului, care ii poarta numele nu poate fi despartita de imaginea Ancutei. Hanul-cetate si gardianul sau, Ancuta, creeaza cititorului sentimentul de prelungire a varstei de aur. In lumea fictionala creata de Sadoveanu, statutul Ancutei este interesant prin omonimia mama-fiica, prin care se anuleaza barierele timpului. Prin prezenta ei discreta si plina de farmec, Ancuta cea tanara este comparata mereu de naratori cu dublura ei, cealalta Ancuta. Atat mama, cat si fiica sunt femei frumoase si pricepute, care isi cuceresc oaspetii cu zambetul viclean si cu ospitalitatea lor. Aflata in prezentul naratiunii, Ancuta cea tanara isi indeplineste exemplar rolul de amfitrioana. Hangita care imparte vin si mancari, rasete si vorbe bune este o prezenta aeriana, aproape impalpabila. Supranaratorul ii face un portret, surprinzand cateva imagini fugare care contin detalii fizionomice si morale: sprancenata si vicleana, cu obrazul aurit de soare caracterizare directa.

Uneori, prezenta ei blanda provoaca rememorarea, depanarea amintirilor, ca in cazul povestirii capitanului Isac. Alteori, tanara hangita intampina drumetii veniti din locuri indepartate (ca in cazul negustorului lipscan) sau strecoara raze de lumina in ochii orbului sarac: ii saruta mana pribeagului si il serveste cu fripturi si placinte caracterizare indirecta, prin gesturi, care sugereaza respectul, omenia si ospitalitatea. Spre deosebire de mama ei, care a avut un rol activ in desfasurarea unor evenimente, Ancuta cea tanara isi rezerva doar rolul de regie si mediere. In toate cele noua povestiri ramane in umbra, ascultand cu infiorare istoriile de demult. Ramane o prezenta discreta, diafana, dar memorabila.