P. 1
Ecuatia de gradul 2

Ecuatia de gradul 2

4.33

|Views: 68,639|Likes:
Published by Cătălin
câteva chestii metodice
câteva chestii metodice

More info:

Published by: Cătălin on Apr 23, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/23/2014

pdf

text

original

ECUAŢIA DE GRADUL II

OBIECTIVELE ACESTUI CAPITOL
Introducerea acestui capitol în programa şcolii generale este binevenită. O dată ce
elevii sunt familiarizaţi cu noţiunea de ecuaţie, predarea acestei teme nu prezintă
greutăţi deosebite, în schimb elevii îşi lărgesc orizontul matematic şi dobândesc la timp
cunoştinţele necesare la fizică, la studiul mişcării uniform accelerate. Mai mult, trebuie
examinată propunerea de a face încă un pas, introducând şi sistemele de ecuaţii de gradul
II. Deoarece elevii au noţiunea de sistem de ecuaţii, această temă nu reprezintă nimic
nou, dacă nu se dau artificii tip şi se tratează numai cazuri simple, când una dintre
ecuaţiile sistemului este de gradul I şi deci se poate aplica metoda substituţiei.
Este foarte bine că nu se introduc şi numerele complexe şi se spune simplu: dacă
determinantul unei ecuaţii de gradul II este negativ, ecuaţia nu are rădăcini. Ar fi bine să
se procedeze astfel şi în liceu, până când se introduc sistematic numerele complexe şi se
tratează complet. Cele câteva noţiuni care se dau de obicei în cadrul algebrei elementare
nu fac dec1t să creeze confuzii.
Obiectivele care trebuie atinse sunt foarte simple:
1) ca elevii să-şi însuşească metodele de rezolvare a ecuaţiilor de gradul II
necomplete şi formula de rezolvare a ecuaţiei complete;
2) să poată deduce formula;
3) să ştie să aplice aceste cunoştinţe la rezolvarea problemelor.
Al doilea dintre aceste obiective merită mai multă atenţie decât i se dă de obicei.
Planul clasic după care se tratează această temă este următorul: se tratează întâi cele
două forme incomplete, apoi forma completă.
FORMELE INCOMPLETE
1. Forma . 0
2
· + c ax 2. Forma . 0
2
· + bx ax
Considerăm că nu este cazul ca formele incomplete să fie prezentate de la început
ca nişte cazuri particulare ale ecuaţiei 0
2
· + + c bx ax şi rezolvate sub forma literală (ax
2
+ c = 0, ax
2
+ bx = 0). Ecuaţia completă trebuie să apară după ecuaţiile incomplete, iar
elevii trebuie să-şi însuşească prin exemple numerice procedeele după care se rezolvă
aceste ecuaţii, nu pe bază de formule. Se pot propune, însă, ca exerciţii şi ecuaţii cu coe-
ficienţi literali, ca, de exemplu:
x
2
– a
2
= 0; m
2
x
2
= n
2
; x
2
+ 2ab = a
2
+ b
2
; 9x
2
+ 10a = a
2
+ 25 ş.a.; 3x
2
– ax = 0; x
2
+ ax + bx =
0 ş.a.
Printre aceste exerciţii pot figura şi ecuaţiile ax
2
+ c = 0 şi ax
2
+ bx = 0, dar ca
exerciţii.
1. Forma ax
2
+ c = 0. Elevii ştiu de mult să rezolve ecuaţii de forma x
2
= m, unde m este
un număr dat. Ei au rezolvat astfel de ecuaţii ori de câte ori au aplicat teorema lui
Pitagora – numai că acolo lucrurile apăreau într-o altă lumină: necunoscuta se nota cu AB
sau MN şi reprezenta lungimea unui segment. Este bine să se pornească de aici şi să se
pună problema sub forma generală: să se rezolve, de exemplu, ecuaţia x
2
= 9.
Aici apare un fapt nou. Elevii găsesc uşor rădăcina x = 3; cu oarecare ajutor ei
înţeleg şi faptul că ecuaţia mai admite o rădăcină, x = -3. Dar ar trebui demonstrat că
ecuaţia nu admite şi alte rădăcini în afară de acestea două. Răspunsul greşit pe care-l dau
de obicei elevii, că o ecuaţie ca x
2
= 9 admite numai rădăcina x = 3, îi convinge de
necesitatea demonstraţiei. Li se poate spune: ,,La început ni s-a părut că ecuaţia x
2
= 9
are numai rădăcina x = 3, apoi am văzut că ea admite încă o rădăcină x = -3. Poate, dacă
vom căuta mai bine, vom mai găsi o rădăcină”.
Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie stabilită mai întâi propoziţia:
un produs de doi factori este egal cu zero dacă şi numai dacă măcar unul din factori este
egal cu zero.
Elevii înţeleg uşor că este suficient ca unul din factori să fie egal cu zero, căci
a a ∀ · ⋅ , 0 0
şi
. , 0 0 b b ∀ · ⋅
Dar dacă 0 ≠ a şi 0 ≠ b ? La această întrebare elevii răspund cu
fermitate că produsul nu poate fi egal cu zero. Ei se bazează pe experienţa lor anterioară:
ori de câte ori au înmulţit două numere diferite de zero au obţinut un produs diferit de
zero. Demonstraţia se face prin reducere la absurd. Presupunem că ab = 0, dar 0 ≠ a şi
0 ≠ b . Atunci, împărţind ambele părţi ale egalităţii prin a (ceea ce este permis, căci 0 ≠ a ),
se obţine b = 0 - ceea ce este contrar ipotezei.
După această pregătire se reia ecuaţia x
2
= 9, se pune sub forma (x—3)(x + 3) = 0,
şi se aplică propoziţia de mai sus. Acest produs este egal cu zero dacă şi numai dacă x – 3
= 0, adică x = 3 sau x + 3 = 0, adică x = —3, deci ecuaţia admite numai rădăcinile x
1
= 3, x
2
= -3.
Menţionăm cu această ocazie că în unele manuale se vorbeşte despre rădăcina
„aritmetică” şi rădăcina „algebrică” dintr-un număr: un număr (pozitiv) ar avea o singură
rădăcină aritmetică, de exemplu 3 9 · , şi două rădăcini algebrice: . 3 9 t · Aceasta nu
este în concordanţă cu noţiunea de operaţie. O operaţie trebuie să aibă un rezultat unic.
Prin 0 unde , > a a , se înţelege numărul pozitiv al cărui pătrat este a. Deci, 3 9 · , nu ± 3.
A afla 9 şi a rezolva ecuaţia x
2
= 9 sunt două lucruri diferite; a afla 9 înseamnă
a afla numărul pozitiv care ridicat la pătrat să dea 9, iar a rezolva ecuaţia x
2
= 9 înseamnă
a găsi toate numerele (reale) care o satisfac. De altfel, şi în practică simbolul folo-
seşte pentru a desemna numărul pozitiv corespunzător. De exemplu, când se rezolvă
ecuaţia x
2
= 3, se scrie . 3 t · x Dacă simbolul 3 ar reprezenta două numere, şi anume
+1,732... şi -1,732..., semnul t din faţa lui ar fi de prisos.
2
După ce s-a dat o primă idee despre ecuaţia de gradul II şi elevii au înţeles că
ecuaţia are două rădăcini, se trece la exemple din ce în ce mai complicate. Se recomandă
ordinea următoare:
a) x
2
= 16 (a = 1, - c este pătrat perfect);
b) x
2
= 5 (a = 1, - c nu este pătrat perfect);
c) 3x
2
= 8( 1 ≠ a ).
Cazul ecuaţiilor care nu au rădăcini trebuie lăsat la urmă, când elevii vor fi
familiarizaţi cu această temă. Se porneşte, de exemplu, de la ecuaţia x
2
= -25 şi se arată
că ea nu poate avea nici o soluţie. Întradevăr, dacă x este pozitiv, x
2
este de asemenea
pozitiv, deci nu poate fi egal cu numărul negativ -25; dacă x este negativ, x
2
este din nou
pozitiv, deci ...; iar dacă x = 0, atunci şi x
2
= 0, nu -25. Cum orice număr este sau pozitiv
sau negativ sau egal cu zero, această ecuaţie nu are nici o soluţie. Concluzia rămâne
valabilă pentru orice ecuaţie de forma x
2
= a, unde a este un număr negativ.
2. Forma ax
2
+ bx = 0. Acest caz nu prezintă nici un fel de greutăţi - dacă s-a stabilit în
prealabil care este condiţia ca un produs să fie egal cu zero. În cazul contrar, acest lucru
trebuie făcut acum. Pentru a rezolva ecuaţia, se scoate x în faţa parantezei, x(ax + b) = 0,
de unde se deduce x
1
= 0 şi
.
2
a
b
x − ·
După cum am spus, în clasă nu se începe cu forma literală. Procedeul se arată pe
exemple ca:
x
2
+ 2x = 0, x
2
– 5x = 0 ş.a. Folosind condiţia ca un produs să fie egal cu zero, se poate
trece la ecuaţii ca (x – 1)( x – 3)( x + 5) = 0, (x+ 1)(2x + 3)(x— 2) = 0 ş.a, în care membrul
stâng este format din mai mulţi factori. Mai mult, după ce se predă ecuaţia completă de
gradul II, se pot rezolva ecuaţii ca (x
2
– 3x + 2)(x
2
— 7x + 12) = 0. După fiecare dintre
formele incomplete trebuie rezolvate ecuaţii care cer unele calcule prealabile, ca:
( ) ( )
( ) ( )
.
2 1
3 2
2
1
1
1
, 0 2 2 1
2
etc
x x
x x
x x
x x
− +
− +
·

+
+
· + − +
ECUAŢIA COMPLETĂ DE GRADUL II
1. Introducere. Pentru a introduce noţiunea de ecuaţie de gradul II, s-ar putea porni de
la o problemă care duce la o asemenea ecuaţie; socotim însă că ar fi un ocol inutil. Elevii au
rezolvat până acum destule probleme, şi vor mai rezolva probleme, aşa că se poate trece
direct la subiect. Se explică elevilor că ecuaţiile pe care le-au rezolvat până acum în
cadrul acestui capitol sunt ecuaţii de gradul II pentru că conţin x
2
, dar aceste ecuaţii nu
erau complete. Apoi se dau câteva exemple de ecuaţii complete.
După aceea se arată că o ecuaţie de gradul II nu poate conţine mai mult decât trei
termeni: un termen fără x (termen liber), un termen de gradul I şi unul de gradul II, şi se
3
dă forma generală: ax
2
+ bx + c = 0. Urmează câteva exerciţii de încadrare a unor ecuaţii
cu coeficienţi numerici în forma generală. Se scrie pe tablă, de exemplu, 3x
2
— 8 x + 2 = 0
şi se cere elevilor să spună ce valori au coeficienţii a, b şi c. Atenţie la coeficienţii
negativi şi la cei care nu se scriu. De exemplu, în ultimul caz b = -8, nu 8, iar în ecuaţia 2x
2
+ x – 2 = 0 avem b = +1. O oarecare ezitare apare în cazul ecuaţiilor incomplete: termenul
care lipseşte există, dar are coeficientul zero. De exemplu, ecuaţia x
2
– 3 = 0 se scrie x
2
+
0x – 3 = 0, deci a = 1, b = 0, c = -3. Sunt utile şi câteva exerciţii inverse, ca: să se scrie
ecuaţia în care a = 2, b= -3, c = -1. Cu acest prilej trebuie subliniat că primul coeficient nu
are voie să fie zero, căci în acest caz ecuaţia nu mai este de gradul II.
2. Pregătirea pentru deducerea formulei. Modul în care se predă de obicei ecuaţia
completă de gradul II dă următorul rezultat puţin satisfăcător: elevii ştiu că această
ecuaţie se rezolvă cu ajutorul unei formule, pe care o ştiu foarte bine. Dar despre pro-
venienţa formulei ei ştiu prea puţin. Acest fapt are două cauze. Pe de o parte, chestiunea
de teorie se predă o singură dată, apoi se fac foarte multe aplicaţii, ceea ce face ca elevii
să reţină numai formula. Această greşeală se face şi în alte împrejurări. Pe de altă parte,
deducerea formulei este foarte grea pentru elevi dacă se face direct pe ecuaţia ax
2
+ bx
+ c = 0. Elevii au rezolvat până acum doar puţine ecuaţii cu coeficienţi literali şi aici se
trece brusc la o ecuaţie care conţine 3 parametri, a, b şi c. Ei se rătăcesc în noianul de
litere. Apoi, se fac transformări (completarea pătratului perfect) cu care elevii nu sunt
familiarizaţi.
Din aceste motive, demonstraţia formulei trebuie pregătită prin rezolvarea fără
formulă a unui număr necesar de ecuaţii complete cu coeficienţi numerici. Abia pe urmă se
poate trece la formulă. Şi aici se aplică recomandarea: „să nu încredinţăm formalismului
decât lucrurile bine asimilate”.
Se poate folosi următorul sistem de lucrări preliminare:
a) trinomul este un pătrat perfect: a = 1. De exemplu: ; 0 9 6
2
· + − x x
b) trinomul nu este un pătrat perfect, a = 1; b este un număr cu soţ. De exemplu: x
2
– 6x + 5 = 0;
c) a = 1; b este un număr fără soţ. De exemplu: x
2
– 7x+ 10 =0;
d) 1 ≠ a . De exemplu: 3x
2
– 7x + 4 = 0.
În primul caz soluţia este imediată. Se restrânge pătratul şi se obţine (x – 3)
2
= 0,
de unde x – 3 = 0, x = 3. În cazul al doilea se scriu primii doi termeni, x
2
– 6x, apoi se
completează pătratul perfect. Pentru aceasta trebuie adăugat 9, deci ecuaţia se scrie x
2

6x + 9 – 9 + 5 = 0 (se adună şi se scade 9), apoi se restrânge pătratul: (x — 3)
2
= 4; x – 3
= ± 2; x = 3 ± 2; x
1
= l, x
2
= 5. Cazul al treilea este în fond acelaşi cu al doilea, totuşi se
simte nevoia de a-l trata separat din următorul motiv: elevii ştiu că, pentru a completa
pătratul perfect, se împarte coeficientul lui x prin 2 şi se ridică la pătrat. În cazul când
acest coeficient este impar apare o fracţie, ceea ce dă calculelor un alt aspect. În cazul
4
ecuaţiei x
2
– 7x + 10 = 0 se adaugă (şi se scade) ,
2
7
2

,
`

.
|
adică
,
4
49
deci lucrurile se prezintă
astfel:
. 5 , 2 ;
2
3
2
7
;
2
3
2
7
;
4
9
2
7
; 0 10
4
49
4
49
7
2 1
2
2
· · t · t · − ·
,
`

.
|
− · + − + − x x x x x x x
În sfârşit, când 1 ≠ a , se împart ambele părţi ale ecuaţiei prin a în cazul ecuaţiei
3x
2
– 7x + 4 = 0, de exemplu, se procedează astfel:
.....
36
1
6
7
;
36
49
6
7
;
6
7
3
7
; 0
3
4
36
49
36
49
3
7
; 0
3
4
3
7
2 2
2 2
·
,
`

.
|

]
]
]
]

·
,
`

.
|
· + − + − · + − x este lui jumatatea x x x x
Un alt procedeu ar fi următorul:
Pentru ca primul termen să fie un pătrat perfect, ar trebui ca şi coeficientul lui x
2
să fie un pătrat perfect; pentru aceasta este deajuns să înmulţim ambele părţi ale
ecuaţiei cu 3. Pentru completarea pătratului perfect este mai convenabil ca coeficientul
lui x să fie un număr par (se evită fracţiile); dacă înmulţim ambele părţi ale ecuaţiei cu 2,
acest scop este atins, dar atunci stricăm efectul primei înmulţiri, căci primul coeficient
devine 18, care nu este pătrat perfect. De aceea înmulţim a doua oară nu cu 2, ci cu 4,
adică înmulţim ambele părţi ale ecuaţiei cu 12 4 3 · ⋅ . Obţinem pe rând: 36x
2
– 84x + 48 = 0;
36x
2
– 84x + 49 – 49 + 48 = 0; (6x – 7)
2
= 1 ş.a.m.d.
Acest procedeu are avantajul că evită fracţiile, în schimb termenul care trebuie
adăugat pentru a forma pătratul perfect, 49, se află mai greu.
3. Reprezentarea geometrică. Foarte sugestivă este următoarea reprezentare
geometrică:
Fie ecuaţia: x
2
+ 10x = 119. Dacă x reprezintă lungimea unui segment, x
2
reprezintă aria
pătratului cu latura x, iar o expresie de forma ax reprezintă aria unui dreptunghi cu
dimensiunile a şi x.
I
x
2
A
B
II
5x
III
5x 25
5
Considerăm problema rezolvată şi fie x = AB, deci primul termen al ecuaţiei, x
2
,
reprezintă aria pătratului I. La acest pătrat urmează să adăugăm un dreptunghi cu
dimensiunile x şi 10. Vom adăuga două dreptunghiuri cu dimensiunile x şi 5, şi anume unul la
dreapta pătratului II şi celălalt sub el III. Ecuaţia ne spune că figura astfel obţinută are
aria 119. Acest lucru nu este util, căci figura are o formă neobişnuită; dar dacă adăugăm
partea haşurată, obţinem un pătrat. Ceea ce adăugăm este un pătrat cu latura 5, deci cu
aria 25. Rezultă că aria pătratului mare care se obţine este 119 + 25 = 144, deci latura sa
este AC = 144 = 12; prin urmare AB = 12 – 5 = 7 şi în consecinţă x = 7.
Să se observe că această construcţie urmează pas cu pas procedeul folosit pentru a
deduce formula de rezolvare a ecuaţiei de gradul II. Completarea pătratului perfect
corespunde adăugării părţii haşurate (se obţine efectiv un pătrat, în sens geometric),
scoaterea rădăcinii corespunde cu aflarea laturii pătratului ş.a.m.d.
Acest procedeu a fost folosit de arabi pentru rezolvarea ecuaţiei de gradul II. El
poate fi folosit numai dacă ecuaţia are o rădăcină pozitivă şi una negativă şi rădăcina
negativă are o valoare absolută mai mare (căci numai în acest caz coeficientul lui x este
pozitiv şi în partea dreaptă figurează un număr pozitiv; altfel, ar însemna să se scoată din
pătratul I o parte sau să se obţină în cele din urmă o arie negativă) şi dă numai rădăcina
pozitivă.
4. Deducerea formulei. Abia după ce elevii stăpânesc bine procedeul descris mai sus de a
rezolva ecuaţia de gradul II, se poate trece la deducerea formulei. După această
pregătire, demonstraţia nu va mai fi o „chestiune de teorie” pe care elevii o înţeleg foarte
greu. Profesorul arată că procedeul folosit până acum este lung; de aceea aceste
transformări se fac o dată pentru totdeauna pe ecuaţia generală, ax
2
+ bx + c = 0, şi se
obţine o formulă care permite să se afle uşor rădăcinile. Este recomandabil să se trateze
în paralel o ecuaţie cu coeficienţi numerici şi cazul general. Pentru aceasta se ia, de
exemplu, ecuaţia 3x
2
– 5x – 2 = 0 şi ax
2
+ bx + c = 0, se arată că prima ecuaţie este un caz
particular a celei de-a doua, şi anume cazul când a = 3, b = -5, c = -2. Apoi se fac
amănunţit transformările necesare pentru a rezolva prima ecuaţie. Apar lucrurile care se
văd în prima coloană a tabloului de mai jos:
6
a
ac b b
x x x
x
a
ac b
a
ac b
a
b
x x
a
ac b
a
b
x x
a
c
a
b
a
b
x x
a
c
a
b
a
b
x
a
b
x x x
a
c
a
b
a
b
x
a
b
x x x
a
c
x
a
b
x x x
c bx ax x x
2
4
1 ,
3
2
6
1 5
2
4
4
4
2 6
1
36
1
6
5
4
4
2 36
1
36
24 25
1
6
5
4 2 3
2
36
25
6
5
2 2 3
2
6
5
6
5
3
5
0
2 2
0
3
2
6
5
6
5
3
5
0 0
3
2
3
5
0 0 2 5 3
2
2 1
2
2
2
2
2
2 2
2
2
2 2
2 2
2
2 2
2
2 2
2
2 2
2
2 2
2 2
− t −
· · ·
t
·

t ·

t ·
,
`

.
|
+ t · t · −

·
,
`

.
|
+ ·

·
,
`

.
|

− ·
,
`

.
|
+ − ·
,
`

.
|


,
`

.
|
·
,
`

.
|
+ + −
,
`

.
|
·
,
`

.
|
+ −
· +
,
`

.
|

,
`

.
|
+ + · +
,
`

.
|

,
`

.
|
+ −
· + + · + −
· + + · + −
După aceasta se trece la ecuaţia ax
2
+ bx + c = 0 şi profesorul cere elevilor să facă
cu această ecuaţie exact aceleaşi lucrări. Am împărţit prin 3, deci vom împărţi cu a, şi vom
scrie în rândul al doilea, la dreapta,
; 0
2
· + +
a
c
x
a
b
x
apoi am împărţit coeficientul lui x prin
2, am ridicat la pătrat, iar rezultatul l-am adăugat şi l-am scăzut - facem aceleaşi lucruri
la dreapta; ş.a.m.d. Ultima operaţie, aflarea efectivă a rădăcinilor, nu se poate face.
Tocmai aici se vede rostul formulei: ea reprezintă penultimul pas în rezolvarea ecuaţiei.
Pentru a rezolva efectiv ecuaţia, se înlocuiesc coeficienţii a, b, c prin valorile lor şi se
efectuează calculele.
5. Fixarea şi aplicarea formulei. După ce s-a demonstrat formula de rezolvare a
ecuaţiei de gradul II, elevii trebuie ajutaţi să o înveţe. Mulţi profesori procedează astfel:
formula se scrie vizibil într-un colţ al tablei, iar pentru fiecare ecuaţie în parte elevii
stabilesc ce valori au a, b şi c şi le înlocuiesc în formulă. Socotim că este util să se
folosească şi procedeul următor, mai sugestiv. Formula se traduce în cuvinte astfel: x
este egal cu: linie de fracţie; jos vine dublul primului coeficient; sus se scrie coeficientul
de la mijloc cu semn schimbat, plus minus radical; sub radical vine pătratul numărului din
faţa radicalului minus primul înmulţit cu ultimul coeficient, înmulţit cu 4.
Este adevărat că formularea nu este elegantă, dar în realitate aşa se lucrează. În
cazul ecuaţiei bx
2
– (3a + 2b)x + ab = 0, de exemplu, noi nu ne întrebăm cât este a, cât
este b şi cât este c; ne orientăm după locul pe care-1 ocupă coeficienţii în ecuaţie.
Elementul topic joacă aici un rol important.
7
Când se aplică formula, calcularea expresiei de sub radical cere mai multe operaţii.
Se pierde multă vreme cu copierea întregii expresii până se ajunge la locul unde trebuie
efectuat un calcul. Este mai bine să se afle determinantul separat. În cazul ecuaţiei 3x
2
+
7x – 26 = 0, de exemplu, se calculează separat (în unele cazuri mintal): 7
2
= 49; 3 – 26 =
78; 78 – 4 = 312; 49 + 312 = 361; 19 361 · . Apoi se scrie
 ·
t −
·
6
19 7
x

Este util să se arate elevilor că formula se poate aplica şi în cazul ecuaţiilor
incomplete, că ea este generală. Pentru ca elevii să nu uite procedeul după care se deduce
formula de rezolvare a ecuaţiei de gradul II, este util ca după ce ei s-au obişnuit să o
aplice în mod automat, să le cerem din când în când să rezolve o ecuaţie de gradul II fără
a folosi formula, prin formarea unui pătrat perfect.
6. Formula a doua. De obicei se dă o a doua formulă de rezol vare a ecuaţiei de gradul
II, pentru cazul când coeficientul lui x este un număr par; în unele manuale se dă şi o a
treia formulă pentru cazul când a = 1, şi în acest caz ecuaţia se scrie x
2
+ px + q = 0. De ce
nu x
2
+ bx + c = 0? Pentru a da impresia că este un alt fel de ecuaţie?
Considerăm că este o încărcare absolut inutilă a elevilor. Aceste formule sunt
invenţii tipic şcolăreşti, a căror valoare practică esti aproape nulă, dar care fac pe unii
elevi să creadă că formula generală nu mai este aplicabilă în aceste cazuri particulare.
Întradevăr în cazul ecuaţiei 4x
2
– 12x – 27 = 0, de exemplu, dacă se foloseşte formula a
doua, se obţin rădăcinile
8
12

şi
2
9
, dintre care prima urmează a fi simplificată, iar în
cazul al doilea se obţin direct rădăcinile
2
3

şi
.
2
9
Şi mai izbitoare este situaţia în cazul rădăcinilor iraţionale. De exemplu, în cazul
ecuaţiei x
2
– 2x – 4 = 0, formula generală dă determinantul 20, iar formula a doua dă
determinantul 5; nu este ma greu să scoţi rădăcina pătrată din 20 decât din 5.
7. Alte demonstraţii ale formulei. Ne-am ocupat pe larg de demonstraţia clasică a
formulei după care se rezolvă ecuaţia de gradul II. Ea nu este singura posibilă. Urmează
alte două demonstraţii.
1) Fiind dată ecuaţia ax
2
+ bx + c = 0, se introduce o necunoscută y prin relaţia x =
y + h, unde h este un număr deocamdată nedeterminat. Înlocuind în ecuaţie pe x prin y + h
şi făcând calculele, se obţine: ay
2
+ (2ah + b)y + ah
2
+ bh+ c= 0. Acum alegem h astfel încât
y să dispară, deci: 2ah + b = 0;
.
2a
b
h − ·
Ecuaţia devine: 0
4
4
2
2
·


a
ac b
ay şi dă:
a
ac b
y
2
4
2

t ·
de unde: .
2
4
2
2
a
ac b
a
b
y h x

t − · + ·
8
Acest procedeu are, faţă de cel clasic, avantajul că este general, adică el se aplică
şi la ecuaţii de grad superior, pentru a obţine forma redusă a unei ecuaţii date. În cazul
ecuaţiei de gradul II, forma redusă este ax
2
+ c = 0 şi se poate rezolva. Dar calitatea lui
principală constă în faptul că ne scuteşte de completarea pătratului perfect, care este un
artificiu.
Aşa cum a fost expusă aici, s-ar părea că demonstraţia este prea grea (necunoscută
ajutătoare, folosirea unei constante care se determină ulterior). Dar dacă se aplică acest
procedeu mai întâi pe exemple numerice, el devine accesibil.
2) Considerăm ecuaţia x
2
+ px + q = 0 şi o punem sub forma: x(x + p) = - q.
Introducem încă o necunoscută: y = x + p şi obţinem sistemul: xy = - q, x - y = - p. Pentru
a-l rezolva, folosim identitatea:
( ) ( ) . 4
2 2
xy y x y x + + − · +
Înlocuind aici x - y prin - p şi xy prin -q, obţinem:
( ) q p y x q p y x 4 ; 4
2 2 2
− t · + − · + .
Nu rămâne decât să rezolvăm sistemul:
¹
¹
¹
'
¹
− · −
− t · +
p y x
q p y x 4
2
care dă:
.
2
4
2
q p p
x
− t −
·
8. Probleme de gradul II. Aceste probleme nu prezintă nimic nou în ceea ce priveşte
punerea în ecuaţie. Mai mult, cele mai multe probleme de gradul II care se găsesc în
culegeri sunt mai uşor de pus în ecuaţie decît unele probleme de gradul I. În schimb apar
două lucruri noi, şi anume:
1) trebuie văzut dacă ambele rădăcini sunt acceptabile sau numai una din ele sau nici
una;
2) în timp ce la ecuaţiile de gradul I faptul că o problemă este imposibilă apărea în
mod izbitor, căci x se reducea, aici trebuie calculat determinantul.
Dăm două exemple:
1) Un biciclist trebuie să parcurgă un drum de 36 km şi îşi face socoteala că va
ajunge la destinaţie la o anumită oră. Drumul fiind rău, viteza sa este cu 3 km/oră mai
mică decât cea prevăzută şi din cauza aceasta el ajunge la destinaţie cu o întârziere de o
oră. Se cere viteza cu care trebuie să meargă biciclistul.
Ecuaţia problemei este:
1
36
3
36
· −
− x x
şi dă x
1
= -9, x
2
= 12. Numai soluţia a doua este
acceptabilă, căci viteza trebuie să fie un număr pozitiv.
2) Să se formeze dintr-un fir lung de 20 cm un dreptunghi cu aria de 120 cm
2
.
Notăm cu x baza dreptunghiului. Atunci înălţimea sa este 10 – x. Ecuaţia problemei:
x (10 – x) = 120, nu are nici o soluţie. Problema este imposibilă. (Dreptunghiul de arie
9
maximă care se poate forma dintr-un fir de lungime dată este pătratul, care are în cazul
de faţă o arie de 25 cm
2
.)
10

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->