1. Toleranta.

In opinia mea, corelatia dintre toleranta atribuita sinelui si toleranta atribuita altora, trebuie sa parcurga un demers veritabil pentru a coexista intr-o eficace solidaritate. In primul rand, cheltuiala tolerantei spre ramura sinelui, caruia - de altfel - ii sacrificam totul in absoluta sa necesitate de maretie, este refuzul de a dainui intr-o continua oroare a justificarii. Profunzimea acestui act este singura grija prin care ne putem retrage uneori si iesi din "joc", cand, totusi, sunt atatea fiinte ce le putem deceptiona. In al doilea rand, flacara tolerantei risipita spre a sterge urme si cuvinte ce n-o pot cuprinde, este focul intregului nostru Univers, a carui esenta nu poate arde decat printr-o perceptie-limita. Adunarea puterilor pentru a asocia placerea constiintei in degradarea eului, si-a crede - cu candoare - ca merita osteneala, este o voluptate a adevarului. Odata devenita scop, schimbarea atitudinii ne va sustrage din tulburatoarea "obligatie" a indiferentei, si fierea secretata de mahnirea ei. In concluzie, neimpotrivirea instinctelor ne impune o lunga asceza, ce ne devine impermeabila la limbajul existentei. Si orice inrobire, demasca fidelitatea noastra fata de impostura sinelui in incercarea de a trai sub educatia de victima, mai mult decat o reactie de aparare.

2.
Vorbele, ca o tarana Din sesurile ei ti le-as presara pe mana, Din lacrimi se vor trezi Apele tarii dinspre miaza-zi. Versurile exprima vesela stupoare de dinaintea graiului, vorbele ca o stralucita reabilitare a ideilor abordate cu delicatete sub sprijinul talentului. Prin cel mai sigur mod de a denatura totul, autorul ascunde adevarul in spatele "apelor" si al "lacrimilor", ce sunt acum, apanajul naturii sale coplesite de o speranta plasmuita a surasului si a distrugerii. Limbajul este considerat drept scop in sine, innoirea "realitatii" in planul aparentelor.

3.
Bologa regaseste in Ilona dragostea fara margini, intrunindu-si astfel toate formele de dezechilibru si convetuind aplecat asupra propiilor adancuri. Lipsit de un temei solid, dar totusi sigur pe convingerile sale, el se agata fara de teama de realitatea ce i se asterne la picioare, rasfatandu-se intr-un amestec de exil si vesela stupoare a pronfunzimii trairilor. Arta sa se orienteaza spre un nonsens veritabil, spre un univers deschis, in care, orice freamat ne pare cuvant, orice muzica sau poezie o noua transfigurare spirituala. Suficient de naiv ca sa porneasca in cautarea Adevarului, a dat ocoluri pe rand, si, de fiecare data, ca pe o ultima cale de scapare. Ramas in el asadar, la jumatate de drum, isi propune o invoiala cu imposibilul printr-un frumos delir ce-i innobileaza destinul; un destin limpede ce il incurajeaza. Amaraciunile banale sunt, in mod firesc, o infrumusetare marunta ce voaleaza golurile din suspine. Realitatea ce se ascunde indaratul aparentelor, face inimaginabilul sa dainue departe de imbatranirea oricarui suras strain de adevar. In zbuciumul inimii sale gaseste o tinuta pe care a cautat-o zadarnic in zbuciumul mintii. Dara de lumina ce-l tine acum departe de lume, nu se mai poate agata de nici un alt viciu, inafara de cel al iubirii. O eroare pe care, nici viata si nici moarte nu ajung s-o indrepte.

4. "Scrisoare de dragoste." (nu-mi pot aminti daca era si asta o tema, sau nu. vezi si tu.)
Am incercat candva sa ard totul - poate o prima si ultima incercare, un simplu camuflaj al

existentei si al gandurilor. Si totusi, sunt aici; un mulaj nemangaietor pe care sa-ti asezi obrazul... Realitatea prinde contur doar in vaga nuanta a amintirilor acum, oferindu-mi certitudinea unui vechi adevar. Si-astept, parca, sa-mi amintesc ca soarele nu poate lumina intreg pamantul deodata. In ciuda tunelelor prabusite pe urmele noastre, stiu ca te pot iubi! Cerul se-nabuse, ne astupa, dar inca strabatem alaturi acelasi drum. Doua suvoaie ce inainteaza. Am transformat impreuna acel "prezent" de candva in trecut. L-am ars, insa nu din radacini, ci numai pentru a aduna scrumul in care se afla fiecare particica din vechii noi. Pentru a imbina fiecare piesa din puzzle-ul povestii noastre si-a reinvia din ruine. Ce trista e muzica asta.. Pasim pe ritmuri bolnave. Nu stim daca suntem vii pe dinauntru, nu neauzim cand zgariem peretii. Strigatele se clatina in custile sufletelor noastre de plumb, in timp ce lumea plange lumina. Ne-am jucat cu fiecare sentiment, doar pentru a simti ca existam si iubim. Am declansat furtuna peste cea mai limpede apa, pentru a invata sa ne bucuram inapoi de linistea ei. Am fugit de soare atunci cand ne ardea, ascunzandu-ne sub stropii reci de ploaie; astfel am descoperit famercul unui cer acoperit de nori. Ne-am ratacit unul de altul in intunericul noptii, doar pentru a lasa regasirea din zorii zilei sa ne invete pretul clipelor impreuna. Si ne-am ranit in jocul nostru copilaresc, am sangerat si-am varsat lacrimi, doar pentru a putea zambi din nou apoi. Am pornit un razboi in care am luptat unul pentru celalalt! Tu m-ai invatat sa lupt. Si ne-am doborat, doar pentru a ne ridica impreuna si a pasi alaturi mai departe. Aici, cu chipul reflectat in aer, ma simt un petic de hartie intr-o scriere fara final. Si-ti las o amintire care, a adus atat zambete, cat si lacrimi. Dar e a noastra, e o amintire ce ne apartine!

5. (cred ca era un soi de jurnal si acesta.)

14.03 Haos. Unul in care aproape ca nu se mai poate vietui... Si toata aceasta energie debordanta alaturandu-se intregii prabusiri ! Ruinele-mi rezulta dintr-o preaplina pornire spre risipirea in mine, in gandurile-mi ce pretind necontenit o necesitate. Si-n incercarea unui sentiment atat de fluid si irational, ma aflu aici - atat de sarac pentru a exprima o infinitate. 17.03 O stapanire aproape placuta. Una ce ma transporta in propria existenta care, acum, ma framanta atat.. De parca totul a izvorat din boala; un adevarat motiv care vegeteaza sensibilitatea-mi scandaloasa. Dar teama inceteaza a mai fi o manifestare, caci lirismul ei imi devine cantec al sufletului. 24.03 Fara vreaun sens, motiv concret, ori o directie prestabilita - ca intotdeauna - , realizez o adancire personala. Limitele si formele obisnuite au disparut, facand loc unei betii interioare, unui ritm intens ce-mi creeaza elanul. Si nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul intregii lumi, nu mai are vreun ecou ! Am renuntat la nimic si-am castigat totul stimuland o iluzie, o pasiune ce-si lasa amprentele intr-un inutil absolut. Reflexia intregului meu chin interior s-a diminuat ca o imagine tragica si superficiala in acelasi timp, amestecand pete si dungi, contururile lacrimilor nestapanite si-a unor zambete mult prea palide. Si totusi ar fi realmente imposibil ca, tot ce am drept infinit si simtire, sa fie exprimabil. E tarziu, e mult prea tarziu pentru a-mi ingadui si cea mai redusa iluzie acum. Gandurile-mi apar intr-un dublu aspect, iar realitatea in petele noptii asimileaza urmele multumirii si ale echilibrului.

6. (ceva despre "personalitate". nu stiu exact daca cele 2 fragmente au vreo legatura, ori, sunt chestii diverse.)

Personalitatea fiecaruia dintre noi nu ne invata ca suntem singuri, ci singurii. Astfel tot sensul vietii se reduce la ea veghindu-ne adevarurile. Si uneori, o simpla smucitura le darama pe toate, cand gandurile ne surpa intregul ca un vierme capabil sa roada in neliniste. Tulburarile ei, sunt un obstacol ce imblanzeste intunericul in timp ce-si cauta pulsul printr-un nonsens veritabil in teroare nimicului. O tulburare fara cauza, este intotdeauna o neliniste infinita pe marginea vietii; taria unui chin inutil. Prinzand glas in vesnica agitatie surda din noi, falsificarile personalitatii au fiecare gest drept ingenunchere ori inaltare in fata unui zid. Ele ne rapun sau ne umplu, ne uezeaza ori se ridica amenintatoare in fata acestei lumi. Culoarea personalitatii - uneori atat de echivoca - poarta povara absentei in fata clipelor de plumb lasate sa se topeasca sub freamatul remuscarilor. Imaginea ei este expresia noastra poetica, iar aparitia ratiunii este intotdeauna lupta dintre limitele superioare si cele inferioare. Ea da un alt curs lucrurilor, un dinamism somptuos in potentialul devenirii, invins alteori de reflectia etica. Versurile exprima cursul aventuros al vietii in incapacitatea noastra de a ne opri undeva. Ele sunt patate de timp, de ceea ce se asemuieste zambetului melancolic in golul pozitiv al inimii, dar si de specificul soartei umane epuizat adesea de prestigiul chinului - speranta -, redata de autor sub forma unei raze de soare. Sub ochiul poetului, reflexia umbrelor si-a luminilor este izolata in ondulatia valurilor temporale. Palpitatia lor, asemenea palpitatiei noastre interioare, consista in realizarea abandonului prin care asisti la tine insuti. Asadar, intregul peisaj este o scufundare nedefinita spre radacinile existentei, formand o imagine paradoxala ei in care, decorul irealitatii apare ca o devastare somptuoasa la orizontul marii. Expresia increderii, a sigurantei, si-a pasiunii alunecand pe intinderi, este naufragiul focului interior suspendat in ideea limitelor noastre. La fel si simbolul unei aparente fericiri ce se depunde pe fondul temerilor. Asimiland aburul risipit al lumii peste marginile unei mari, ca pe-o emotie ce-si are locul in alte departari, autorul dizolva natura in anotimpul sangelui si-al spiritului numit viata. Aceasta comparatie proiecteaza fetele ei in toate nuantele privind acelasi aspect.

7. Jurnal de clasa. (si, mi l-am amintit! :*)

Zilele de doliu - cele care se ridicau amenintatoare ca un zid al plangerii de pe culmile unui necunoscut atat de atragator si dramatic -, acelor zile le-am presarat cate o stea-n privirile lor incarcate cu senzatii de plumb. Si stiu acum ca, marginea fiecarui nou inceput este o tulburare fara cauza ce te napadeste fara vreo urma de remuscare; un delir fara scrupul in mrejele problemelor si-n teroarea solutiilor. Indulcirea primei lectii a urmat ca o revelatie a tacerii filtrata de teama si prudenta - ce mi-a inspirat ratacirea. Alte zari ce atipisera pe fruntea mea au prins contur pe cerul acesta atat de violet si albastru, intrezarit in lumina unor litere ce le voi scrie poate-n dreptul inimii candva. Parca totul s-a repetat la interval de secole, in timp ce noile sperante - asemenea unor flori crescute-n constantul desert al sufletului meu - n-au curs in zadar, ci pentru a ma ajuta sa ma odihnesc in umbra propiului simbol. N-am mai avut in felul acesta vreo legatura cu timpul, existenta mea definindu-se ca o suspendare ce nu se mai poate raporta la nimic, ci se epuizeaza in finalitatea actului prezent. Si esentialul? E soare, zilele n-au data, iar viata e mai putin localizabila decat cerul. Frantura acestei noi naturi - ce pleaca dintr-o vitalitate instinctiva -, inlocuieste nuanta neincrederii cu un amurg delicat al sigurantei.

8. Destinul.
Ce-i el din perspectiva logicii? O imoralitate teoretica in care ard toate conflictele si nonsensurile ce ne framanta viata in subteran. Un joc iresponsabil, al carui umbre de neliniste se marturisesc

ratiunii. Iar cand aceasta ii imbraca soaptele in eleganta sa, insasi el este altceva, mai mult decat o expresie profunda care ne poate afecta superficialitatea. Nu-i o solutie, caci poate fi folosit doar ca o impodobire a ireparabilului. Lipsa vietii de patos ne obliga sa tragem cu urechea la murmurul sau. Si de cate ori, spre talmacirea acestuia, nu desfiintam oare autonomia ratiunii? A voi, deci, sa-i mascam originea, este cel mai mare paradox! In intrebuintarea lui inconstienta, granitele ratiunii se anuleaza pe ele insasi printr-o navala de erori palpitante care, zvacnesc intr-un avant rodnic al gandirii paradoxale. Farmecul destinului e o absurditate expresiva introdusa in diverse forme ce dau vietii un curs. Numai atunci cand nu-i distingem faptele, absolutul se clatina, iar scepticismul devine o practica constienta. In clipe neutre insa, cand depasim campul perceptiei, el ni se dezvaluie asemenea unui idealism obiectiv. Viciul sau e mai aproape de instinct, deoarece participarea luciditatii la divin nu e posibila decat ca si spectator al propriei pasiuni. Cu cat stim mai mult despre el, cu atat mai mult asistam la noi insine, acest omagiu consistand in comtemplarea spectacolului sub valurile temporale ale Timpului. Curajul de a reduce totul la aparente, inseamna lipsa curajului negatiei. Destinul ne urca pe treptele irealitatii, la un pro-contra firii. Distanta de viata si slabiciunea exprima o determinare esentiala a sa. Lucrurile nu se aseaza ca situatie reala, ci doar ca forma teoretica. Ce-i el daca nu o transfuzie de logica in suferinta de a nu intelege totul? Nimbul vaporos al existentei ce ridica demnitatea evenimentelor. Luptam in masura in care avem o ispasire inconstienta, o sensibilitate ce provine din incapacitatea de a trai in prezent. In mod firesc, el contribuie la pierderea noastra in actualizarea trecutului si ne topeste in el, pastrand prezentul ca pe o virtute de posibil. Astfel, nulitatea actuala a timpului ne usureaza. Infinitatea lui se dilata pe masura temerilor de viitor. Destinul este esenta timpului, simpla unealta a vesniciei ce respira prin tine.