Sunteți pe pagina 1din 6

Costurile fixe reprezinta costul resurselor consumate de firma, indiferent daca aceasta realizeaza vanzari sau nu.

Ex: cheltuieli cu chiria, paza, energia electrica, telecomunicatii, salarii si contributii sociale etc. Costurile variabile reprezinta costul resurselor consumate de firma pentru realizarea vanzarilor. Ex: cheltuieli cu marfa vanduta, cu transportul de desfacere, comisioane agenti de vanzari.

a) Cheltuieli directe care sunt formate din contravaloarea materialelor directe consumate, salarii directe, contributia la fondul pentru asigurari sociale si protectia sociala aferenta salariilor directe si alte cheltuieli directe legate nemijlocit de activitatea unitatilor operative (sectie de productie, atelier, bucatarie, bufet, bar, cofetarie, hotel etc.);b) Cheltuieli indirecte sunt constituite din acele cheltuieli cunoscute si sub denumirea de "cheltuieli comune ale subactivitatii", sau "cheltuieli comune ale sectiilor", care nu pot fi localizate n mod direct pe unitatea fizica de produs sau de serviciu prestat si cuprinde cheltuielile ocazionate cu ntretinerea si repararea mijloacelor fixe, energia, combustibilii, apa si alte cheltuieli globale efectuate pentru exploatare, pe feluri de activitati, exclusiv cele de desfacere si cele de administratie care sunt evidentiate distinct;
Metoda direct-costing est o metod de tip parial. Este o metoda limitativa deoarece pentru determinarea costului unitar se iau n considerare doar cheltuielile care depind n mod direct de volumul produciei i desfacerii. n metodele de tip absorbant cheltuielile sunt delimitate n cheltuieli directe i indirecte. Preul de vnzare trebuie s ncorporeze pe lng costurile directe i o parte din costurile indirecte repartizate n mod raional n costul produsului. Genaral Mottors se pare c a utilizat aceast metod nc din 1923 i s-a practicat n ri ca Frana i Anglia. Jonathan Harris a descris metoda direct-costing in 1926, sub denumirea: Ce am ctigat luna trecut.1 Metoda Direct-Costing are la baz principiul delimitrii cheltuielilor variabile de cele fixe, n funcie de relaia lor cu volumul produciei. Ea presupune ca doar cheltuielile variabile att cele directe ct i cele indirecte s se impute asupra produselor. Aceast metod ajut la luarea deciziilor pe termen scurt, deoarece ea se bazeaz doar pe cheltuielile din o perioad scurt (de exemplu pe o lun). Rezultatul brut este dat de volumul total de vnzare din perioada de gestiune din care se scad costurile variabile ale produselor vndute. Rezultatele intermediare se obin prin costurile pariale i marjele. Marja se calculeaz ca diferen ntre preul de vnzare i costul parial. M/CV - Marja pe costuri variabile se calculeaz prin scderea costurilor variabile aferente ntregii producii vndute din Cifra de Afaceri. Ea se mai numete i marja global, i se poate echivala cu
1

nsumarea marjelor pe costuri variabile unitare stabilite pe fiecare produs (m/cv) care se nmulesc cu producia aferent vndut. Marja unitar se poate calcula prin scderea costului variabil unitar al produsului i din preul de vnzare unitar al produsului i. Cei mai importani trei indicatori folosii n metoda Direct- Costing sunt: 1. Cifra de Afaceri 2. Costurile variabile 3. Marja pe costurile variabile. Acetia trei se modific n funcie de cantitile vndute. Costurile fixe sunt considerate costuri ale perioadei i se acoper din rezultat. Ele nu se includ n costul produselor ci se urmresc global i afecteaz doar rezultatul brut din exploatare al societii. Prin aceast metod se urmrete maximizarea vnzrilor deoarece costurile fixe nu se repartizeaz asupra stocurilor, ci trebuie acoperite din vnzrile perioadei. Cele mai importante sunt costurile variabile i imputarea costurilor fixe asupra marjei brute, pe costuri variabile. Se urmrete maximizarea marjei pe costurile variabile asupra crora se vor repartiza cheltuielile fixe. Produsele trebuie s acopere cheltuielile fixe astfel se poate determina la care produs se va dezvolta vnzarea i la care se va reduce, sau se va opri vnzarea. Prin aceast metod se pot calcula preul de vnzare, structura lui, costurile variabile, costurile fixe i sensul modificrii lor. Creterea preului de vnzare va duce la diminuarea efortului pentru realizarea punctului critic i la un rezultat financiar mai bun. Creterea volumului fizic al desfacerii duce la rezultate financiare mai mari. Scderea volumului duce la diminuarea rezultatului financiar i chiar la pierderi. Reducerea costurilor variabile poate atrage o diminuare a punctului de echilibru i o sporire a rezultatului financiar. In conceptia acestei metode rezultatul exercitiului este considerat ca se obtine din intreaga cifra de afaceri realizata intr-o perioada de timp si nu din fiecare unitate de produs fabricat si vandut la nivelul unitatii patrimoniale. Aceasta deoarece costurile fixe nu pot fi delimitate pe produse, ele privind intreaga activitate.Problema principala care se pune in aplicarea metodei direct costing o constituie separarea corecta a cheltuielilor de productie variabile de cele fixe. In acest sens,contabilitatea de gestiune trebuie sa fie organizata astfel incat toate costurile sa se separe in momentul producerii lor in variabile si fixe. Aplicarea metodei direct costing presupune parcurgerea urmatoarelor etape: 1.separarea costurilor variabile de cele fixe;

2.individualizarea costurilor variabile pe produse; 3.calculul costului variabil unitar; 4.calculul rezultatului pe produs si a rezultatului global la nivelul unitatii patrimoniale. 1.Separarea costurilor variabile de cele fixe trebuie sa se realizeze inca din momentul producerii lor. In categoria costurilor variabile se include atat cele care pot fi identificate pep rodus in momentul producerii lor (directe), cat si cele care fac parte din categoria costurilor indirecte care se include in costurile produselor prin repartizare pe baza anumitor chei.Problema colectarii lor pe produse este in sarcina contabilitatii de gestiune care prin mijloace specifice folosind ca principal instrument conturile sintetice si analitice, poate separa costurile variabile directe si indirecte imputabile produselor fabricate. Costurile fixe se efectueaza indiferent de volumul productiei; ele privesc activitatea de ansamblu a unitatii patrimoniale fiind in functie de timp. Acestea se programeaza si se urmaresc global sau in raport cu un numar redus de locuri de cheltuieli sau centre de responsabilitate si nu se include in costul fiecarui produs, ele se deduc direct din rezultatele financiare brute.In aceste conditii nici stocurile de productie neterminata si cele de produse finite dinstoc la sfarsitul perioadei nu sunt afectate de costurile fixe. Productia finita in stoc si productia neterminata de la finele perioadei se evalueaza la nivelul costurilor variabile, costurile fixe fiind considerate costuri ale perioadei. 2.Individualizarea costurilor variabile pe produse trebuie sa tina seama de caracterul direct sau indirect al acestora. Costurile variabile directe se pot identifica cu usurinta pe purtatorul de cost in momentul efectuarii lor, in timp ce costurile variabile indirecte se repartizeaza prin diverse procedee. 3.Calculul costului variabil unitar se realizeaza prin procedeul diviziunii simple, pe baza urmatoarei relatii de calcul: Cuv=CVT/Qf CVT- totalul costurilor variabile; Qf- volumul productiei fabricate. 4.Calculul rezultatului pe produs si a rezultatului global la nivelul unitatii patrimoniale pleaca de la cifra de afaceri realizata in perioada respectiva de timp. Din aloarea cifrei de afaceri se deduce suma costurilor aferente cifrei de afaceri si se obtine contributia de acoperire sau marja bruta, destinata acoperirii cheltuielilor fixe ale perioadei. Daca contributia de acoperire este mai mare decat suma cheltuielilor fixe va rezultaun profit sau in caz invers, o pierdere. Avantaje: E o metod simpl de calculaie a costurilor, pentru c se iau n considerare doar costurile variabile, Rezultatele sunt mai precise, Se obin informaii de natur operativ,

Calcul simplu i rapid ale influenelor diverilor factori asupra rezultatului financiar, Ofer informaii importante pentru analize de perioade scurte, Control mai bun al cheltuielilor variabile respectiv fixe, n cadrul ntreprinderii se pot compara costurile de pe mai mult perioade, pentru c costurile fixe sunt excluse din analiz,

Arat cele mai profitabile produse, ceea ce poate duce la eliminarea produselor nerentabile.

Dezavantaje: Costul produsului este incomplet, deoarece este bazat pe costuri variabile, i este un cost care nu e acceptat n practic pentru formarea preurilor, Stocurile se evalueaz doar n costuri variabile ceea ce afecteaz rezultatul din exploatare, Este destul de greu s separi cheltuielile n fixe i variabile, i anume trebuie luat o decizie dac se instaleaz o nou capacitate de producie, care nu genereaz costuri fixe sau se utilizeaz capacitatea de producie i ea genereaz costuri variabile, Dac se extind vnzrile pentru acoperirea costurilor fixe se poate ca s se ajung n tip la creterea costurilor fixe (de structur) suplimentare. Metoda direct-costing reprezint un pas spre metoda Cost-Volum-Profit, care se poate s se utilizeze tot mai mult n viitor. 2. Indicatori specifici metodei direct-costing Adoptarea unor decizii rationale pentru conducerea eficienta a activitatii oricarei intreprinderi trebuie sa aibe in vedere corelatia care trebuie sa existe intre costurile variabile si costurile fixe, pretul de vanzare al productiei, volumul productiei si desfacerii si capacitatea de productie si desfacere a intreprinderii. Aceste corelatii sunt reflectate cu ajutorul unor indicatori specifici metodei directcosting: Punctul de echilibru (pragul rentabilitatii) Factorul de acoperire Coeficientul de siguranta dinamic Intervalul de siguranta 2.1. Punctul de echilibru Este cunoscut in literatura de specialitate si sub denumirea de punct mort, pragul rentabilitatii, punct critic. Punctul de echilibru reprezinta punctul in care veniturile obtinute din vanzarea productiei sunt

egale cu cheltuielile variabile aferente productiei respective si cheltuielile fixe ale perioadei la care se refera productia fabricata si vanduta. Altfel spus, punctul de echilibru reprezinta cantitatea de productie pe care intreprinderea trebuie sa o fabrice si sa o vanda astfel incat veniturile obtinute din vanzarea productiei respective sa fie egale cu cheltuielile ocazionate de productia in cauza (fixe si variabile). Orice unitate de produs vanduta peste acest prag al rentabilitatii, in care rentabilitatea este 0, aduce intreprinderii profit, beneficii, dupa cum orice unitate nevanduta sub acest prag, conduce la obtinerea de pierderi. Prin procedeul aritmetic punctul de echilibru se calculeaza ca raport intre cheltuielile fixe ale perioadei si contributia bruta unitara la profit dupa relatia:

Calculele de stabilire a punctului de echilibru au avut in vedere o intreprindere care fabrica un singur produs. In conditiile economiei de piata, asemenea intreprinderi se intalnesc tot mai rar. De regula, intreprinderile fabrica mai multe produse si au la baza o anumita structura a productiei si desfacerii bine precizata. Daca intreprinderea fabrica mai multe produse, pentru calculul punctului de echilibru se ia in considerare contributia bruta medie unitara, care se calculeaza raportand contributia totala la cantitatea totala de productie obtinuta si vanduta:

2.2.

Factorul de acoperire

Acest indicator, care reprezinta rentabilitatea potentiala, se calculeaza in procente, fie ca aport intre contributia bruta totala si volumul desfacerilor totale, inmultit cu 100, pe baza relatiei urmatoare:

fie ca raport intre cheltuielile fixe si volumul desfacerilor la nivelul punctului de echilibru, dupa relatia urmatoare:

Factorul de acoperire arata cate procente din volumul desfacerilor sunt necesare pentru acoperirea cheltuielilor fixe dupai stabilirea contributiei brute totale la profit pentru obtinerea unui beneficiu.

Este important sa se cunoasca nivelul factorului de acoperire, intrucat in cazul intreprinderilor care fabrica mai multe produse, in raport de acest indicator, ele isi orienteaza politica de productie si desfacere, tiind ca produsele care au factorul de acoperire cel mai ridicat conduc si la profitul cel mai mare. Trebuie deci promovata productia si desfacerea produselor cu factorul de acoperire cel mai ridicat. Pornind de la factorul de acoperire, se pot calcula si ceilalti indicatori:

sau
2.3. Coeficientul de siguranta dinamic

Coeficientul de siguranta dinamic se calculeaza, in principal ca un raport intre volumul desfacerilor totale din care se scade volumul desfacerilor la nivelul punctului de echilibru si volumul desfacerilor totale. El arata cu cat pot sa scada vanzarile relativ, pentru ca intreprinderea sa ajunga la nivelul punctului de echilibru.

Orice scadere peste acest coeficient face ca intreprinderea sa intre in zona pierderilor. Orice decizii pe care le adopta ntreprinderea pe linia reducerii productiei si a vanzarii trebuie sa tina seama de acest coeficient. 2.4. Intervalul de siguranta

Este cunoscut in literatura de specialitate si sub denumirea de calea, drumul de siguranta. Acest indicator arata acelai lucru ca si coeficientul de siguranta, dar in cifre absolute. El arata cu cat poate sa scada productia si vanzarea pentru a ajunge ia nivelul punctului de echilibru. Se determina dupa formula: I=Dd