Sunteți pe pagina 1din 2

Rugaciunea unui dac

Poezia Rugaciunea unui dac de Mihai Eminescu a aparut in revista Convorbiri literare la data de 1 septembrie 1879 si este un poem de factura filosofica ,a carui tema centrala este setea de moarte a omului ,vazuta drept o alinare a suferintei care ii este data omului s-o indure pe pamant. Glasul dacului se inalta catre un zeu necrutator,rece si impasibil,din care toate se trag si in care se contopesc si viata si moartea si abisul Nu era azi,nici mane,nici ieri,nici totdeauna /Caci unul erau toate si totul era una . In credinta daco-getilor,Zamolxis ,inceputul si sfarsitul,stapan al intregii suflari el este moartea mortii si invierea vietii este cel caruia i se adreseaza dacul cu atata revolta pentru ca pare a-si fi abandonat creatia. Sufletul chinuit de patimile si nevoile vietii acesteia tinde neincetat spre redobandirea starii initiale,dinainte de intrupare si se roaga de cel care tine soarta lumii in mainile sale sa-i daruiasca odihna cea de veci Si tot pe langa acesta cersesc intr-un adaos/ Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos .Darul vietii pe care zeul i l-a oferit Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei este devalorizat in ochii muritorului de rand ,care se simte zdrobit sub povara existentei in plan terestru.Mai mult chiar,dacul ii cere demiurgului Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila/Sa binecuvanteze pec el ce ma impila/S-asculte orice gura ,ce-ar vrea ca sa ma rada/Puteri sa puna-n bratul ce-ar sta sa ma ucida ,sugerand prin aceste versuri disperarea de care omul da dovada,motiv pentru care isi cheama moartea,spera sa-l ajute cineva sa piara,doar sa nu mai fie nevoit sa vietuiasca. Dacul isi continua tanguirea ,strigatul nealinat catre zeu gonit de toata lumea prin anii mei sa trec/Pan ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec , asteptand dulcea alinare a mortii dupa ce ura cea mai cruda mi s-ar parea amor/Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor .

Dacul ii mai spune parintelui ceresc sa-l rasplateasca pe acela care Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce/Saceluia ,Parinte,sa-i dai coroana scumpa [] Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata/ indura-te,stapane,si da-i pe veci viata ! . Ultima strofa concentreaza intreaga ura izvorata din neputinta de-as depasi conditia de muritor aflat la cheremul unui zeu egoist si rece Sa cer a tale daruri,genunchi si frunte nu plec/Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec/sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma /Si-n stingerea eterna dispar fara de urma ,sugerand o ultima si disperata incercare a dacului de-a se identifica cu cel care i-a dat viata,desi este constient ca acest lucru nu este cu putinta . In concluzie,poezia Rugaciunea unui dac exprima o durere dusa la extrem ,o nazuinta necontenita spre un plan superior din care sufletul isi trage seva si in care aspira sa se reintegreze,facand trimitere la credinta stramosilor nostri daci,conform careia avcestia plangeau cand venea pe lume un copil,gandindu-se la tot ce va avea de suferit in aceasta vale a plangerii in care suntem obligati sa ne purtam crucea ,in schimb se veseleau cand cineva murea. Poemul este incarcat de semnnificatii filosofice,poate constitui si o viziune a poetului ca om de arta in raport cu lumea neinduratoare,incapabila de-ai aprecia creatia la justa sa valoare ,si deasemenea putem face o paralela intre aceasta opera si Scrisoarea I in care intalnim tema vietii omului in raport cu moartea In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul /Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata/Candaratu-i si-nainte intuneric se arata.