Sunteți pe pagina 1din 4

MOROMETII

Caracterizarea personajului Ilie Moromete


De Marin Preda
Statutul social al personajului . Siliştea-Gumeşti – comună mare cu şcoală şi două biserici –
devine spaţiul ficţional în care se vor accentua contradicţiile ce vor duce la dispariţia unei civilizaţii,
peste care prefacerile politice şi economice mari sau mici, acceptând o condiţie socială asumată
conştient , căci „timpul avea răbdare”. Când acesta se va grăbi, satul va intra în „criză”, iar ţăranii cu
prestigiu, stimaţi de colectivitate vor dispărea o dată cu mentalitatea lor, cu felul lor de viaţă.
Din lumea pestriţă a comunei Siliştea-Gumeşti se diferenţiează categoric figura lui Ilie Moromete –
replica literară a lui Tudor Călărşu, tatăl scriitorului - , ţăran mijlocaş, cu o familie numeroasă, trăind
în limita normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Dar nu acest ţăran
„înscris” în viaţa comună interesează, ci acela care se deosebeşte de ceilalţi prin complexitate
sufletească, prin gândire superioară, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care-l unicizează.
Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei societăţi agrare
fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.
Caracterizare directă. Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul muţumindu-se
să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era ţeapăn şi sumbru”, în funcţie de motivele
ce-i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit.
Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete este un om de
care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă, prietenul lui cel mai bun,
Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în vedere că
înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă, vestit pentru aceasta.Primarul Aristide îl consideră
„ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă de
om ca dumneata n-am mai pomenit!Sărac nu eşti, copii mici n-ai, bolnav nu eşti? Toată lumea
plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculaie,
deşi copil, realizează că tatăl său era „un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie
să se înghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la drum şi bei tutun şi
la sfânta biserică nu vrei să vii” sau îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de
vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe
mine”, „ eşti mort după şedere şi tutun”.
Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-a guvernat
viaţa, chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă autocaracterizare:
„Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caracterizare indirectă- Prin fapte Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj principal, nu atât
din faptele pe care le săvârşeşte, cât din comportamentul său inimitabil, din atitudinile – cu totul
originale – faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăran
obişnuit, cu familie şi griji: merge la câmp – dar nu se prea omoară cu munca – vorbeşte cu un vecin,
îl vizitează pe altul, merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa casei, îşi bate
copii când i se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea ce face,
ci cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă. Glasul, mimica, gesturile se
modifică în funcţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă de
nedumerire pentru cei din jur.
Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu oamenii. De aceea,
Moromete are timp să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur, satul, salcâmul, câmpia, grădina;
problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”, pentru că nu numai el are asemenea greutăţi.
Gesturile calme, mersul rar, liniştit, glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi respectă un anume
mod de viaţă. Glasul liniştit este un semn al echilibrului său, dar epitetul „liniştit” apare întotdeauna
urmat de altul care indică starea sau intenţiile sale; glasul liniştit, dar îndesat îi este adresat lui
Niculaie, care-l supărase, indicând autoritatea agresivă, uneori a tatălui; glasul încet şi rar îi
subliniază neliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de a-l lăsa pe Achim la Bucureşti;
glasul liniştit şi straniu apare când află de la Scămosu despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta
„cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească”. Durerea simţită este atât de puternică, încât
glasul „liniştit şi încet” devine „turbure şi însingurat”; glasul stăpânit, care părea blând şi sfios,
anunţă, de fapt, furtuna, căci atunci când e înfruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet sfâşietor de
durere şi mânie”.
Prin comportament şi gesturi- Moromete este un om neobişnuit şi e perceput ca atare.
Comportamentul său trezeşte uimire şi nedumerire, uneori invidie, pentru că el „avea ciudatul dar de
a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Stăpâneşte „arta” disimulării, regizează
mici spectacole în care el devine actor, întreabă, se minunează, răspunde. Magistrală în acest sens
este „sceneta” jucată cu agenţii fiscali veniţi pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe lângă
aceştia, strigă la o Catrină care, de fapt, era la biserică, se adresează apoi unui fecior, supărat că
acesta n-a pus la locul ei o furcă, pentru ca să se întoarcă brusc la cei doi şi să le spună dezolat: „N-
am”, subliniindu-şi cuvântul cu un gest de neputinţă: „desfăcându-şi braţele în lături”. Îi cere
însoţitorilui o ţigară şi acesta îi întinde repede tabachera, îl lasă pe agent să-i scrie o chitanţă de 3000
de lei, fără să protesteze, reluând acelaşi refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care încearcă să ia
altceva în contul banilor. Moromete rămâne calm, se minunează când agentul spune că statul nu-l
plăteşte să piardă timpul în curţile oamenilor: „Uită-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie.
Ce, te ţiu eu?”.
În timp ce el rămâne tăcut pe prispă, fumând liniştit, cei doi au de înfruntat împotrivirea Titei „Lăsaţi
ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu, caii nu-i luaţi” şi ironia lui Moromete când
vor să ia căruţa: „Crezi c-ai s-o poţi duce?”. În cele din urmă, agenţii trebuie să se mulţumească doar
cu o mie de lei, ţăranul bucurându-se că i-a păcălit, pentru că i-au mai rămas două sute de lei din
banii primiţi de la Bălosu pentru salcâm. Supărarea, liniştea, nedumerirea, veselia forţată, neputinţa,
indignarea sunt prezente în comportamentul omului, subliniate fiind de gesturi şi de o mimică
expresivă. La fel de elocventă este scena prânzului la câmp; deşi se frige cu fasolea fiebinte, nu se
exteriorizează în nici un fel, aşteptând curios şi amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi lucru,
lăsându-l să se frigă – sancţionând în felul acesta lăcomia - , apoi, prevenitor, îi oferă apă rece şi se
interesează grijuliu dacă s-a fript rău: „Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota
în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.”
Prin atitudini- Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături ale sale. Este
mândru şi dispreţuitor faţă de Bălosu, pe care îl înjură întotdeauna, în gând,pentru dorinţa de
îmbogăţire, iar acesta, simţind superioritatea vecinului său, nu-şi doreşte decât să-l vadă umilit. În
poiana fierăriei lui Iocan, se comportă ca un om care ştie că este aşteptat, lucru confirmat, de altfel,
de primirea pe care i-o fac sătenii: „Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamaţii”. Se simte
superior acestora şi nu-şi poate stăpâni pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt în stare să-l
înţeleagă. Citeşte din ziar discursul regelui ca şi cum el s-ar adresa specialiştilor la marele congres
agricol, cu nişte inflexiuni curioase în glas „care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri
definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”. Atitudinea de şef absolut
al familiei este subliniată de poziţia sa privilegiată în timpul cinei: „Moromete stătea parcă deasupra
tuturor. Locul lui era în pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare [. . .] .
El şedea bine pe pragul odăii lui, putea să se mişte în voie”.
Prin limbaj- Toţi se minunează de priceperea lui Moromete în a lămuri chestiuni de neînţeles
pentru alţii.
Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o permanentă provocare,
Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de a vedea reacţia acestora şi de a se
amuza de neputinţa lor. Când îl întreabă pe Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi acesta îi răspunde
că stătuse toată ziua în ograda lui, se miră, iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi, nu te-am văzut”,
înseamnă de fapt, că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin nimic” încât să
fie văzut.
În gura lui, cuvântul capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări devin aventuri, iar
povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă vrăjiţi. E suficient să amintim
relatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu, pentru a vinde porumb sau a vizitei în casa plină
de copii a lui Traian Pisică. Precum un orator desăvârşit, întâi trezeşte curiozitarea celor dispuşi să-l
asculte cu un fel de captatio benevolentiae: „Păi, voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de-a face
aici în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să căutaţi în toată România,
de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el [Traian Pisică] nu găsiţi!”.Apoi se înfierbântă şi
jură că e adevărat ce-a spus, lăsând impresia că între el şi celălalt ţăran s-a petrecut ceva neobişnuit.
Relatarea propriu-zisă include uimirea lui Moromete şi întrebările lui retorice, adresate ascultătorilor,
răspunsurile lui Pisică la întrebările curioase ale musafirului, intrevenţiile nevestei lui Pisică, urletele
Ciulcăi. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele în rostire, interjecţiile folosite, hazul prin
care înfăţişează gesturile celor cinsprezece suflete aflate într-o singură încăpere produc bucurie şi
satisfacţie „auditoriului”, lacom de a afla şi alte amănunte picante despre cel care îşi „amendează”
copii, vânzându-le pământul.
Aceasta este doar o faţă a lui Moromete, arătată celor din jur, lumii exterioare pe care înţeleptul ţăran
o acceptă aşa cum este, dar în care nu este acceptat cu felul lui de a fi şi de a gândi, pentru că nu este
înţeles.
Prin relaţiile cu celelalte personaje- Ca tată, se află în relaţii conflictuale cu feciorii săi, ce nu mai
acceptă să trăiască aşa cum trăise de-o viaţă Moromete, care vor bani şi cer ca produsele să fie
vândute pentru a se îmbogăţi, precum Bălosu. Aceştia suportă din ce în ce mai greu autoritatea
tatălui, care îi ironizează, îi umileşte uneori, le aplică pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete
va accepta planul lor, fără să le bănuiască intenţiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru că
autoritatea tatălui care conduce familia, fiind răspunzător de binele acesteia, nu poate fi pusă la
îndoială, iar încercarea de a o încălca este sancţionată drastic. Cu atât mai surprinzător este Ilie
Moromete când trăieşte o emoţie neînţeleasă la premierea lui Niculaie, el însuşi fiind uimit de ceea
ce i se întâmplă: „. . .vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi
dezorientat, atins tocmai în liniştea sa netulburată. Ce era Niculaie ăsta? De unde mai răsărise şi el cu
povestea asta a lui cu şcoala? [. . .] prăpăditul de el [. .] Când l-am văzut pe scena aia, acolo, mi-a
secat inima”. Un sentiment de vinovăţie îl va urmări mereu, subliniind, de fapt, că într-o lume dură
sentimentele trebuie să fie ascunse. Nici ca soţ nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi îşi înjură
nevasta, care nu pare afectată de acest mod de a fi, absolut obişnuit în lumea satului, iar uneori o
loveşte, fără ca aceasta să riposteze la lovituri (dar va deveni aprigă, atunci când bărbatul nu-şi va
respecta cuvântul, părăsindu-l, lucru rar întâlnit în lumea satului).
Moromete este tolerant cu prietenul său, Cocoşilă, şi nu-l ia în seamă atunci când acesta îl face
mereu prost, amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. Este înţelegător cu Ţugurlan, care
l-a înjurat, considerând incidentul o chestiune politică,dar nu-l suportă pe Bălosu, dispreţul lui fiind
evident, ca şi ironia subtilă căreia îi cade pradă Victor Bălosu. Îşi permite să fie sarcastic cu Aristide,
deşi are nevoie de un împrumut, şi rămâne onest, neacceptând să devină omul lui, ceea ce provoacă
supărarea primarului, care nu-l va mai păsui cu datoria, adâncind criza în care se zbătea neputincios,
înglodat în datorii.
Personaj simbolic. De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran, deosebit de ceilalţi
apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”, „sintagme
incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi. Aparent, este ţăranul
care se încadrează perfect în lumea satului, împărtăşind destinul de muncă şi luptă cu problemele
existenţei tuturor ţăranilor, înfruntându-i pe Bălosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; se străduieşte să-şi
achite datoriile (fără să reuşească), să-şi păstreze neatinse loturile, nu din dragoste pentru pământul
ale cărui produse i-ar fi putut aduce câştig – nu s-a gândit nicodată să comercializeze roadele - , ci
pentru că aceasta înseamnă calea lui spre libertate.Pământul asigură hrana familiei de care este
răspunzător şi îl eliberează de grijile materiale. Acesta îi permite să se retragă în cealaltă lume,
inaccesibilă celorlalţi, ce este numai a lui şi în care trăieşte după un cod existenţial propriu, în
armonie cu sine, detaşându-se de aspectele neplăcute ale vieţii ce i-ar putea afecta seninătatea
interioară. Este un contemplativ ce crede că spectacolul lumii trebuie descoperit; este vorba de
„spectacolul” oferit de natură, privirea lui largă înregistrând frumuseţea acesteia, dar şi de oameni, pe
a căror figură zăboveşte, curios şi insistent, cu aceeaşi privire largă.
Este o altfel de îmbogăţire, a sufletului, pe care cei din jur n-o înţeleg şi pe care o ţine ascunsă. Când
simte nevoia unei destăinuiri vorbeşte singur, încercând să-şi lămurească gândurile, legate de casă, de
politică, de viaţă, de lume. Crede în eternitatea satului patriarhal în care viaţa decurge fără schimbări,
refuzând să vadă transformările ce îi tulbură liniştea, fără să realizeze că libertatea pe care i-o dădea
proprietatea este iluzorie. Presat de datorii, fără caii şi oile pe care le-au luat cu ei băieţii fugiţi la
Bucureşti, Moromete se prăbuşeşte, ca odinioară salcâmul a cărui tăiere poate fi considerată primul
semn al declinului, salcâmul fiind „dublul vegetal” al eroului (Eugen Simion). Tragismul ţăranului
înfrânt de istorie (pe plan social) şi lovit în sentimentul paternităţii (în plan familial) se conturează în
scena de la hotar. Se simte strivit de singurătate, iar gesturile sunt ale unui învins: aşezându-se pe
piatra lată de hotar, „îşi luă capul în mâini”. Are revelaţia unei uneltiri împotriva lui, din partea lumii
pe care o contemplase şi o crezuse „prietenă şi plină de daruri ascunse” şi din partea timpului pe
care-l crezuse răbdător cu oamenii. Lumea i-a înstrăinat copiii pe care el, mereu , îi iertase.
Supunându-se unui proces de conştiinţă, îşi recunoaşte neputinţa de a fi găsit un alt drum pe care să-l
urmeze, punând, pentru prima oară, sub semnul întrebării existenţa lumii imaginate de el: „Şi dacă
lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?”. Nu mai era nimic de făcut.
Masca veselă purtată de omul inteligent care credea că e dreptul deşteptului să râdă de proşti, este
înlocuită de alta, tristă, anunţând imposibilitatea de a se opune istoriei şi prăbuşirea nu numai a
familiei sale, ci a unui mod de viaţă patriarhal, a unei civilizaţii arhaice. Stând Moromeţii – după
spusele lui Eugen Simion – „sub un clopot cosmic, drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”.
Prăbuşirea lui Moromete simbolizează, în fapt, prăbuşirea unei civilizaţii arhaice şi patriarhale.
Concluzii. Ca să poată exista, Moromete, contemplativul şi ironicul ce persifla fapte şi oameni –
pe bună dreptate - , trebuie să se adapteze altei lumi pe care o va judeca, de altfel, fără plăcere şi fără
lumina ce iradia din el. Renunţând la valorile în care credea, ţăranul ce se individualizase din rândul
consătenilor săi nu se mai regăseşte în noua lume, aşa cum cititorii nu-l mai recunosc în al doilea
volum, rămânând cu nostalgia unui Moromete unic, neegalat de „celălalt” Moromete, copie palidă
care are totuşi, o ultimă răbufnire de orgoliu, înaintea morţii. Sub aparenta împăcare cu viaţa, s-a
ascuns mereu o mare nelinişte, ce-i conferă statutul de personaj tragic, învins în lupta cu lumea lui –
pe care n-a putut-o păstra nealterată - , dar şi cu lumea nouă ce nu l-a căştigat şi căreia a încercat să i
se adapteze, fără s-o iubească.