UNIVERSITATEA HYPERION FACULTATEA DE TIINE POLITICE, SOCIOLOGIE I RELAII INTERNAIONALE

SOCIOLOGIE POLITIC NOTE DE CURS (MASTER)

Prof.univ.dr. CHIRIAC MIRCEA DNU

- BUCURETI, 2012

CUPRINS 1

1.INTRODUCERE N SOCIOLOGIA POLITIC. 2.PUTEREA POLITIC I FENOMENELE SALE CORELATIVE. CA FENOMEN SOCIAL. 3.SISTEMUL POLITIC SUBSISTEM AL SISTEMULUI SOCIAL. 4.REGIMURILE POLITICE 5.STATUL- INSTITUIE SOCIAL-POLITIC FUNDAMENTAL A SOCIETII 6.PARTIDELE POLITICE I GRUPERILE DE PRESIUNE N SISTEMUL PUTERII 7.DEMOCRAIA-FORM DE ORGANIZARE I CONDUCERE A SOCIETII 8.CULTURA POLITIC PUTEREA

1. INTRODUCERE N SOCIOLOGIA POLITIC Clarificri terminologice. Pentru un rspuns corect si riguros Ia aceast ntrebare, este necesar mai nt o succint clarificare a ter- menilor de politic-politici, politicul, politic. La nivelul simtului comun, n limbajul curent, termenul de politic este folosit n mai multe sensuri, dintre care urmtoarele palru sunt predominante: a. pentru a desemna domenii concrete a1e actiunii politice, spunndu-se, spre exemplu, "politica economic", "politica fisca1" sau "financiar", "po1itica cultural" sau "politica demografic", "politica intemationa1" etc.. In aceast acceptiune, substantivul "politic" este adeseori folosit sub forma de plura1 - "politici" - ca, spre pild, n urmtoarea expresie: "politicile pe care guvernul X le-a dus n perioada Y"; b. pentru a exprima caracterul actiuniilactiunilor politice ale unui individ, grup ori autoriti, n vederea realizrii anumitor obiec-tive, vorbindu-se, astfel, despre o "politic interventionist", o"politic libera1" sau "conservatoare", "politic agresiv", de "bun ntelegere si cooperare" sau "de i.mixtiune" etc.; c. cu referire la componentele ideatice a1e activittii politice, indiferent de agentu]Iagentii acesteia, atunci cnd sunt avute n vedere "ideile politice", "ideologia politicas", "cunostinte1e politice", "proiectele politice" etc.; d. pentru a indica rolul politicii de activitate/actiune desfsurat n vederea dezamorsrii antagonismelor si armonizarea intereselor, cu scopul de a asigura protectia organismului social, a ordinii lui inte-rioare sau a ordinii politice instituite, ca n exprimrile: "politica de conciliere", "politica de ntrire ori nfptuire a unittii" - partidului, a societtii, a natiunii, a frontului fortelor pacifiste, a miscrilor de emancipare -, "politica de consens" etc.. Sub acest aspect, s-a considerat c politica este mai mult o art, adic acel gen de activitate care, fcut cu ingeniozitate, pricepere si ta1ent, imaginatie si exercitiu determin oamenii s actioneze mpreun spre atingerea unui scop comun, dincolo de varietatea infinit a aspiratiilor, intere- selor, mobilurilor si telurilor existentei si manifestrii lor ca fiinte sociale. Unul dintre reprezentantii strluciti ai ntelegerii si definirii politicii ca art este Benedetto Croce, pentru care "problema politic privit ca problem practic este o problem de initiativ, creativitate, ingeniozitate si tocmai de aceea este complet persona1, individua1"1. n tara noastr, Dimitrie Gusti este cel care a sustinut c politica este o art, mai a1es sub aspectul echilibrrii si mbinrii mijloacelor si scopurilor care iau nastere din specificul vietii sociale, nota distinctiv a artei politice constnd - dup Gusti - n aceea c scopurile atinse contin mai mult dect cele imaginate, rezultatul obtinut este mai mare dect cel scontat, mijloacele ss procedeele uzi- tate s-au dovedit, pn la urm, mai efciente, mai subtile sau mai adecvate dect s-a preconizat'2.
1

Benedetto Croce, Elementi di Politica, Laterza, Bari, 1925, p. 46-47.

n rea1itate, politica este, n acelasi timp, stiint si art: stiint -pentru c ea necesit imperios cunoasterea adecvat a realittii politice ss fundamentarea stiintific a deciziilor politice, precum si ceea ce C. Wright Mi1ls numea (n lucrarea Imaginatie sociologic, capitolul intitulat Despre politic) valoarea de adevr a faptului politic, a face politic nsemnnd - dup el - "apractica politica ade-vrului" - ceea ce este de natur s contribuie la prentmpinarea oricontracararea voluntarismului si aventurismului politic, evitarea chiar a dezastrului politic; art -pentru c ea necesit imaginatie, miestrie, talent, simt politic, creativitate, dar nu oricum, ci pe temeiul cunoasterii si fundamentrii stiintifice. Din perspectiva sociologiei politice, termenul de politic desemneaz acel tip de activitate uman care const n luarea decizi -ilor politice si implementarea lor n viata soc ial, prin aducerea lor la ndeplinire. Cu aceast conotatie, termen ul de politic capt un sens restrns, bine circumscris, referindu-se la actiunea, la prac-tica politic, nteleas ca zon, compartiment sau tip de actiune sau practic socia1. Si politicul circul cu un continut vast si tocmai de aceea vag, acoperind ntreaga realitate politic a unei societti, fiind folosit n cteva acceptii mai importante, cu referire la: a. lupta pentru putere, pentru mentinerea sau schimbarea regimului politic; b. competitia de interese politice; c. ntregul sistem deciziona1; d. programele politice sau de guvernare, att cele privind obiectivele de perspectiv ss directiile genera1e de orientare a evolutiei soci ettii, ct si cele refe-ritoare la mijloacele si cile de atingere a obiectivelor, precum sj de nfptuire a liniei politice generale. Este usor de observat c n toate aceste conotatii, politicul se suprapune cu politica, fapt pentru care nu numai la nivelul simtului comun, dar chiar si n dezbaterile teoretice, acesti dotermeni sunt confundati si substituitj unul prin cellalt, ceea ce l-a determinat pe William Connolls considere politicul (Ie politique), ca notiune, un fel de "concept-grebl" sau "conceptciorchine("le concept en grappe"), adic un concept ce cumuleaz indistinct o multitudine de intelesuri 3, Ca si n cazul termenului politic, solutia rezid n ncercarea de a privi politicul din unghiul de vedere a1 uneia dintre disciplinele politice. Din perspectiva sociologiei politice, politicul reprezint o dimensiune imanent societtii omenesti, unul dintre parametrii relatiilor so ciale, o sfer particular a vietii sociale, o modalitate specific a organizrii interioare a ansamblului social si a struc turii relatiilor Iui cu contextul international. E1 ntruchipeaz ntreaga realitate politic a unei societti date, oricare ar fi varjatiile puterii politice, ale relatiilor, institutiilor si ideosogii1or politice, ori-cai.re ar fi evolutia cjl or, mijloacelor, instrumentelor si efectelor actiunii, respectiv practicii politice, oricare ar fi schimbarea regimurilor politice si a frontierelor pe suprafata Pmntului. Is .s. esent, politicul este, cum 1-a definit Eisenstadt, "punctul focal a1s vietii sociale organizate ..., punctul focal al relatiilor sociale pmn-tene"4. Definit astfel, se ntelege c politicul nu numai c se intersecteaz cu politica, ci chiar o nglobeaz ca pe unul dintre domeniile sale intrinseci. De aceea, politicul nu poate
2

Dimitrie Gusti, Stiintele politi ce, sociologia, politica si etica in interdependenta lorunitar, n Opere, vol. 11, Editura Academiei Romne,Bucuresti, 1967, p. 38. 3 William Connolly, The Terms of the Political Discourse, Lexington,Massachusetts, Heath, 1974, p. 148 .
4

S. N. Eisenstadt, Political Sociology. A Reader, Basic Books Inc. Pub1isherss,New York, 1971, p. 3.

fi conceput ca "ceva" ce ar putea exista n afara politicii sau care ar transcende -o; dup cum nici politica nu poate fi considerat ca o activitate sau practic uman care ar absorbi ntru totul politicul, n care acesta din urm s-ar disi- pa. Este, prin urmare, justificat s se considere c politicul reprezin-t, mai degrab, ntreaga realitate politic a unei societti si modul n care aceast realitate se organizeaz, structureaz si evolueaz, iar politica - actiunea sau practica politic. A le distinge astfel nu nseamn nici a le confunda si su bstitui, dar nici a le autonomiza total, a le disjunge si a le opune ntr-o manier rigid, ci a le privi ntr-o strns interdependent, conlucrare si influentreci-proca. Pentru a nu ft nclcate cerintele de rigurozitate ce se impun oricrei def1nitii stiintifice, sociologia politic defineste politicul la mai multe nivele la care el se constituie si functioneaz, pentru a- i surprinde diferitele sale momente, laturi sau fatete. Un prim nivel ar fi acela al conceperii politicului ca mod sau form de organizare si conducere a societtii de mentinere structurare sau perfectionare a, , ,ordinii ei inteme, - modernd conflictele, tensiuni1e ss clivajele -, n scopul statornicirii, lega1izrii si legitimrii dominatiei unui grup, ca st n vederea garantrii securittii exteme a ntregului organism social. Un a1 doilea nivel ar fi cel al actiunii sau practicii, reprezen-tnd ansamblul actiunilor ntreprinse pentru stabilitatea sau schim-barea unui sistem politic exjstent, pentru ntrirea sau, dimpotriv, su brezirea si, pn la urm, rstumarea unui regim politic dat, ca si totalitatea activittilor desfsurate n competitia, n lupta pentru sustinerea si consolidarea puterii politice, pentru exercitarea preroga-tivelor acesteja, ca si pentru influentarea, controlul sau cucerirea ei. Un a1 treilea nivel ar ft cel referitor la strategiile elaborate ss tacticile aplicate de fortele politice, de "actorii" politici, pentru mentinerea, consolidarea si afirmarea sistemului politic si a regimului politic, ori, din contr, pentru schimbarea si rsturnarea acestora, precum si metodele, mijloacele, procedeele folosite de agentii colectivi si indi- viduali ai puterii pentru a o exercita, influenta sau cuceri n scopul de a-si rea1iza astfel interesele lor fundamentale. Un al patrulea nivel ar ft cel al cunoasterii politice, al "arsenalului" (in acesta intrnd ideo- logia si, n genera1, cultura politic, cu toate componentele lor, stiinte1e politice, inclusiv sociologia politic) mijloacelor de inter- pretare si justificare a ordinij politice existente sau a schimbrii aces-teta. In sfrsit, un al cincilea nivel ar fi cel al continutului si dimen-siunilor comunittii internationale, al nterrelatiilor, conjugrii si impactului acesteja asupra "ordinii politice" din cadrul fiecrei societti date. Irttruct limba romn nu are corespondenti specifici pentru ceea ce n limba englez se desemneaz prin politics, policy sau polity, este necesar, atunci cnd este primejdie de confuzie prin utilizarea nediferentiat, s se precizeze sensul n care sunt folosite concepte ca politica, politicul sau chiar forma adjectival politic (precum n sin-tagma om politic, de exemplu). Obiectul sociologiei politice. Asa cum o arat si numele socio-logia politic este, inainte de toate, sociologie - fie c o considerm sociologie de ramur, prin aceast expresie reliefndu- i domeniul de care se ocup, relativ autonom si particular al realittji soc iale, fie c o apreciem ca ramur a sociologiei, subliniind prin aceasta c exist o stiint

unic, sociologia general, cu subdiviziunile si ramurile sale, sociologia politic fiind una djntre acestea. j ntr-un caz si n cell alt, ceea ce este importanl de retinut este c sociologia politica este sociologie, c orict de specializat si autonom ar fi, ea r.mne sociologie si, ca atare, nu se confund- dup cum vom rele-va mai departe - cu una sau alta dintre stiinte1e politice. Prin substantivul "sociologie" din denumirea sa, sociologia politic are la ba.z urmtoarele idei directoare: a. unitatea funda-tnental a societtii uinane, concepnd aceast societate ca o totali-tate, ca un ansamblu de elentente interdependente, astfel nct eco- nomicul. politicul, socialul, spiritualul, moralul, valorile etc. nu sunt dect "fatete", laturi. coinponente, dirnensiuni diferite ale unuia si aceluiasi tot integral si integrator societatea global; b. aceste "fatete" sau laturi nu se constituie ca niste "1umis' inchise, ca niste "monade" autosuficiente, izolate unele n raport cu celelalte, ci ca ntste "lumi" complexe, cu structuri, caracteristici si legalitti proprii de afirmare si evolutie, cu autonomie si independent relativ,darsi aflate ri corelatie, interdependent si influent reciproc, astfel nct nici una dintre ele nu poate fi redus la celelalte, iar caracteristicile oricreia nu pot fi stabilite prin reducerea la caracteristjcile uneia sau alteia, asa cum, prin ana1ogie, propriettile apei nu pot fi reduse la propriettile hidrogenului si oxigenului, luate separat, si nici invers; c. structura proprie a ansamblului, a ntregului - societate global -,ca si caracterul su deosebit de complex fac s apar anumite relatii, asumite caracteristici care nu exist ca atare n fiecsre djntre ele-mentele sale componente luate izolat, astfel nct un fenomen aprut intr-o anumit latur, sfer sau zon a vietii sociale poate s aib repercusiuni asupra ansamblului vjetij sociale, si invers, ceea ce face imposibil analiza unui aspect al vietii socia1e fr a tine seama de toate celelalte. Pornind de aici, apare clar c sociologia politic, considernd politicul drept emergent a socialului, urmreste s evidentieze care este natura, locul si ro lul politicului n viata societtii, s includ politica n structura si functionarea societtii globale, s coreleze fenomenele si procesele politice cu celelalte fenomene si procese sociale. Aceast perspectiv i-a determinat pe unii analisti s con-sidere c sociologia politic reprezint acea ramur a sociologiei care analizeaz interrelatiile fenom enelor politice si sociale. Sociologie fiind, sociologia politic nu studiaz societatea ca tot, n toate "fatetele" si componentele ei, cu ansamblul interrelatiilor acestora, ci numai o "fatet", o zon a societtii globale,si anume politicul. Deci, la ntrebarea: "Ce este sociologia politic?", rs-punsul ar putea fi urntorul: sociologia politic este acea ramur a sociologiei care studiaz politicul n determinarea sa concret si n desfsurarea sa istoric, raportat la cadrele si structurile socio-economice ale societtii care I nglobeaz. Cum, n orice societate, politicul se configureaz prin cteva componente fundamentale putere'a, statul si celelalte institutii, gruputile, comportainentele, ideile etc. - vom considera c, mai con-cret, sociologia politic este stiinta care studjaz: - puterea politic ca manjfestare a puterii societtii; - statul si institutiile politice ca form de organizare a societtii;

- grupurile politice ca varietate a grupurilor sociale; - relatiile politice ca element al relatiilor sociale; - ideile politice ca tipuri de idei sociale; - comportamentele politice ca genuri de comportamente sociale; - conflictele politice ca tipuri particulare de conflicte sociale s. a.m. d.. Enumerarea ar putea continua, deoarece n sfera de preocupri ale sociologiei politice intr ssi a1te aspecte esentia1e ale politicului, cum ar ft: guvernarea politic privit ca modalitate fundamental de organizare si conducere a societtii; rolul elitelor politice si a1 clasei conductoare, raportul guvernanti - guvemati; regimurile politice, tipologia acestora, analiza lor comparativ ss jstoric; raporturile si interactiunile sistemului sau/si regimului politic cu mediul internationals.a.. Dat fiind aceast multitudine de aspecte, ntelegem de ce s-au manifestat si continu s se manifeste dispute n jurul obiectului sociologiei politice, precum ss un asiduu interes pentru o asazis "list complet" de probleme care s intre n sfera de preocupri nemijlocite ale sociologiei politice, conf1gurndu- i si delimitndu- i obiectul. Spre exemplificare, mentionm patru asemenea "liste" care ar putea fi considerate cuprinztoare si la obiect: a. cea a sociologu- lui german Otto Stammer,5care evidentiaz ca domenii principale: puterea, sistemele de dominatie, totalitarismul, democratia, partidele politice, grupurile sociale de interese, parlamentul, birocratia, la care adaug si altele mai putin specifice; b."inventarul" lui J. S. Roucek6 care, la rndu- i, propune: participare politic, comportament electoral, studiul atitudinilor politice extremiste ss radicale, sociologia razboiului, determinri ale opiniei publice si ale propagandei, relatii ntre psihologie si politic, probleme a1e psihopatologiei si ale irationalismului p olitic, conceptul de conductor "charismatic", functiile jdeo logiilor etc.; c. nomenclatorul lui Reinhard Bendix si Seymour Martin Lipset,7 care nomina1izeaz expres:birocratia si administratia public, studii comparative de structuri politice si sociale; grup uri emice; ideologii; intelectualii; miscri muncitoresti; putere legislativ; armat; sisteme politice nationa1e; planificare; elite politice si probleme de leadership; partide politice; politica regimurilor subdezvoltate; grupuri de presiune; factori psihologici ai apartenentei politice; opinie public, propagand si efecte a1e mijloa-celor de comunicatie de mas; modele de viat politic regiona1; religie si politic; politic rura1, stratificare socia1 si politic; com-portarnent electoral. Sj, n sfrsit, una dintre cele mai recente "liste" 8 cuprinde: partidele politice, alegerile, luarea deciziilor politice, func-tionarea administratiei, inclusiv birocratismul, elitele politice (clasa politic, oligarhia politic), toate aspectele legate de statul modern, independent si suveran, ca institutie fundamenta1 a sistemului politic, politicile publice (n materie de asigurri sociale, educatie, sntate, cultur), politicile
5 6

Otto Stammer, Gesellschaft und Politik, n loc. cit., p. 566 si urrn. Roucek, L. Warren, Sociology. An Introduction, Ames, Jowa, 1956. 7 Reinhard Bendix, S.M. Lipset, Poljtica1 Sociology, n Current Sociology, vol. VI, nr. 2,1957 - UNESCO. 8 Dominique Colas, Sociologie politique, PUF, Paris, 1994, p. 9-12.

publice la nivel intemationa1 (de exem-plu, politica agricol a Uniunii Europene), comportamentele politice si apartenenta lor la o categorie social sau a1ta, "cmpul" politic nteles ca o conftgurare a statusurilor si rolurilor politice, a interactiunilor si a "liniilor de fort" dintre ele, - asemeni orientrii liniilor hiperbolice a1e pi1iturii de f1er de pe o foaie de hnie sub care s-a pus un magnet -, relatiile intemationa1e existente ntre unittile suverane. Mozaicul acestor "liste de probleme" ce ar trebui considerate ca domenii specifice de preocupri a1e sociologiei politice s-a diversifi-cat n continuare, n ultimii ani adugndu- li-se cu deosebire capi-tolele referitoare la deciziile si optiunile politice, ca si la relatiile intemationa1e. Controverse n jurul obiectului. Toate acestea pun n evident c sociologia politic, fiind o stiint relativ recent, trece printr-un proces de formare, conturare si acreditare care nc nu este pe deplin ncheiat. Obiectul propriu de studiu, conceptele fundamentale si notiunile corelative acestora, ntregul esafodaj de elemente de care o stiint are absolut nevoie pentru a se afirma cu acest statut, sociolo- gia politic si le-a dobndit ca urmare a desfurrii unor ample si ndelungate dezbateri teoretice, cele mai multe si mai aprinse fiind n jurul obiectului. Asupra acestora nu ne oprim aici, ntruct ele rezult cu destul claritate din scurtul istoric prezentat n paragraful anterior. Mentionm numai c aceste controverse continu si astzi, urmrind s stabileasc dac sociologia politic este studiul vietii politice n complexitatea sa ori numai al puterii politice, dat fiind c unul dintre fenomenele tipice ale societtii contemporane este lupta pentru pu-tere si, ca urmare, dup cum observa si H. Morgenthau, ar fi ct se poate de firesc ca sociologia politic s se axeze pe studiul acesteia.9 Fr ndoia1, considerarea sociologiei politice ca stiint ce ana-lizeaz, din perspectiv sociologic, puterea, cu toate determinrile, componentele, formele ei de manifestare si impactul asupra societtii n cadrul creia se afirm, este exact, dar unilateral, pentru c limiteaz objectul sociologiei politice la una dintre componentele lui intrinseci - studiul puterii -, asa cum, din scurtul istoric prezentat, am constatat c alte viziuni, la fel de reductioniste, au limitat acest obiect la studiul fie a1 sistemului politic, respectiv, a1 statului si al celorla1te institutii politice, fie la cel al regimurilor politice ss succesiunii aces-tora, al comportamentului politic, ndeosebi al comportamentului electoral, al elitelor politice, al clasei sau oligarhiei politice etc.. Nici pn astzi nu s-a ajuns la stabilirea unui punct de vedere unanim sau genera1 acceptat a ceea ce este obiectul sociologiei politice, dar pare a predomina si a avea cstig de cauz punctul de vedere conform cruia sociologia politic este domeniul sau ramu-ra specializat a sociologiei ce studiaz viata politic n complexi-tatea ei, ca zon, sfer sau compartiment al vietii sociale globale, ce analizeaz politictl n contextul sistemului social total, inte-grat n functionalitatea social general. De aceea, abordrile sociologiei politice au ntotdeauna un pronuntat caracter empiric, concret, adevrurile ei fiind mai putin adevruri a1e deductiilor teo-retice si mult mai mult a1e datelor msurabile, ale faptelor statjstice.10
9 10

Hans Morgenthau, Power as a Politica1 Concept, Northwestem Universits Press Evanston 1962, p. 74.
Ileana Petras-Voicu, Introducere n sociologia politic, vol. 1, Casa de Editur Transitvania Press, 1994.

Dar, dac n legtur cu caracterul sociologic a1 abordrii speci- ftce sociologiei politice lucrurile sunt oarecum limpezite, continutul, substanta, aria de cuprindere a obiectului sociologiei politice, "ce intr" si "ct intr" n cmpul de activitate al acestei discipline reprezint probleme n jurul crora disputele actuale continu. Un element care concur la clarificarea chestiunii n cauz este deli- mitarea de obiectul propriu celorla1te stiinte nrudite sau limitrofe si precizarea raporturilor cu acestea. Sociologia politic si stiintele nrudite sau limitrofe. Pentru a limpezi raporturile sociologiei politice cu stiinte1e nrudite sau li- mitrofe, o precizare se impune de la bun nceput: politicul - n sen-sul defnit anterior - reprezint acea realitate specific societtii omertesti care face obiectul de studiu al mai multor stiinte, acestea alctuind laolalt sistemul stiintelor politice11: Stiinta politic sau politologia, sociologia politic, filosofia politic, geopolitica, antropologia politic s.a.. Dac, n cazul filosofiei politice ssi al antropologiei politice, speci- licul lor de abordare apare mult mai pregnant, iar obiectul de studiu mai bine delimitat - dup cum vom releva n continuare -, n ceea ce priveste politologia si sociologia politic, lucrurile sunt mult mai indistincte pentru bunul ss simplul motiv c obiectul lor de studiu este, n bun msur, identic, numai maniera si unghiul (perspectiva) de abordare difer - primei fiindu- i specific ana1iza teoretic, celeila1te investigarea sociologic; una - stiinta politic - concen-trndu-si efo rturile asupra aparatului guvemamental si mecanismelor conducerii politice, a1e guvemrii, cea1alt asupra interactiunii dintre politic si structura social, dintre procesele politice si societate. Aceasta nu nseamn a considera politologia fie o pseudostiint, cum sustinea sociologul francez Gaston Bouthoul,12 fie un capitol (partea teoretic), cum aprecia R. Aron,13 al sociologiei politice, anulndu-i caracterul de stiint teoretic, distinct ss automat a politicului; nu nseanin nici a nega sociologia politic n favoarea politologiei, a-i rpi specificul sociologic, reducnd-o la ceea ce unii si altii nteleg prin politologie; dup cum nu nseamn nici a le iden-tifica, considerndu- le unul si acelasi lucru, asa cum face Maurice Duverger atunci cnd le calific drept "expresii sinonime"14. Datorit apropierii att de strnse, a similitudinii si identittii realittii 1a. care ambele se refer, ssi una si cealalt reprezentnd, dup cum a obser- vat justificat Gabriel Almond, "o reflectie conc entrat asupra orga-nizrii politice a societtii" 15 -, dar ss ca urmare a mprejurrii c, asa cum constat pertinent Mihu Achim, "politologii si pun tot mai mult probleme sociologice, iar abordrile sociologiei politice se ridic tot mai mult spre predictie, spre elaborare de modele, interesele poli-tologilor si ale sociologilor aflndu-se ntr-o miscare convergent, acum suprapunndu-se n multe privinte"16- ntelegem de ce s-a dovedit dificil si infructuoas tentativa de a trasa, cu linii ferme si clare, hotare rigide ntre cele dou discipline.
11 12 13 14 15

Vezi si Ovidiu Trsnea, Curente si tendinte n politologia contemporan, Bucuresti, 1972, cap.I. Gaston Bouthoul, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1965, p.7-10. Raymond Aon, La sociologie politique, is Revue de l'enseignexnent supsrieul-, nr. 1-2, 1965, p. 21-23. Maurice Duverger, Sociologie politique, PUF, Paris, 1966, p. 24.

Gabriel Almond, A Developmental Approach to Poljtical Systems, apud S.N. Eisenstadt, op. cit., p. 57. 16 Mihu Achim, Introducere n sociologie, Editura. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 30.

n aceast privint exist, n literatura de specia1itate din ta.ra noasir. precizri care au clarificat ntr-o mare msur problema n discutie. Ast fel, prof. Ovidiu Trsnea sublinia c: "- ambele discipline - sociologia politic si politologia - sunt necesare si, prin urmare, legitime; de aceea, orice tentativ de a reduce una dintre ele la cealalt este inconsistent si refutabil; - ele sunt discipline distincte: a pune semitul ega1ittii ntre ele nseamn a desconsidera necesitti practice ss s ignora cerintele epis-temologice ale diviziunii muncii proprii studiului contemporan al - politologia reprezint, n sistemul contemporan al stiinte1or politice, o disciplin fundamental, ca stiint social particular consacrat fenomenului politic. Sociologia politic este o sociologie special, de ramur, care face jonctiunea ntre sociologie si stiinta polit ic; sub raport cognitiv, ele sunt discipline complementare; - obiectul lor este, ntr-o mare msur, comun: politicul n deter- minarea sa concret si ndesfsurarea sa istoric. Centrul lor de interese este ns diferit: n timp ce politologia se consacr cercetrii si explicrii esentei, genezei si di namicii politicului, sociologia politic urmreste mai cu seam natura, locul si rolul social ale sis-temului politic, raporturile istoriceste conditionate dintre sistemul social sj siste mul politic; - dac viziunea politologic este predominant aceea a speciftcittii fenomenului politic, perspectiva sociologic este aceea a totalittii, a ntregului social, integrnd politicul n structura si functionalitatea socia1 general si corelnd fenomenul politic cu celelalte fenomene sociale"17. Tom Bottomore accentua s mai mult c, n timp ce stiinta po1itic (po1itologia) studiaz politicul n sine sau, dup Ju1ien Freund, politicul ca esent auto nom, si nu ca o dimensiune a vietii sociale, nu pe baza corelatiei cu socialul, socio1ogia politic l studiaz n cadrul acestei corelatii, ca nrdcinat (rooted) n conditiile materi-a1e de viat, ca intricat, ntretesut n societatea global18. Corobornd toate aceste elemente clarificatoare, am putea, pe scurt, considera c poiitologia studiaz si explic natura si esenta politicului, geneza si dinamica lui, precum si locul si rolul pe care l are ca realitate complex, iar sociologia politic analizeaz si explic natura si esenta social a politicului, dezvoltarea lui n cadrul unor micro- si macro-structuri sociale, locul si rolul lui n societate, interconditionarea si insuenta reciproc cu celelalte domenii ale vietii sociale.

17 18

Ovidiu Trsnea, Probleme de sociologie politic, Editura Politic, Bucuresti,1975, p. 39-40. Tom Bottomore, Political Sociology, Harper and Row Publishers, New York,1978, p. 8; Freund Julien,

L.'Essence du politique, Edition Sirey, Paris, 1967, p. 27.

10

Exist cteva discipline, din sistemul stiintelor politice, care inter-secteaz att politologia, ct si sociologia politic, jucnd rolul de trstur de unire sau de tampon ntre acestea dou. Ele sunt cunos-cute sub denumirea de discipline limitrofe sau "secante", dintre care mentionm spre exemplificare: stasiologia - stiinta partidelor politice; stiinta relatiilor internationale; stiinta comportamentului electoral; polemologia - stiinta rzboiului; irenologia - stiinta pcii; stiinta actiunii politice; statoiogia (termen inventat de gndi-torul francez La Bigne de Villeneuve, nainte de primul rzboi mon-dial) - stiinta despre stat. Fiecare dintre aceste discipline nu apartine exclusiv nici sociologiei politice, nici politologiei, ci, ntr-o anumit msur, si uneia ss celeila1te, pentru c se afl n zona lor de confluent. De exemplu, partidele politice sunt studiate de: politolo-gie ca un element intrinsec politicului, ca una dintre componentele lui de baz si ca una dintre formele lui majore de ntruchipare; socio- logia politic - ca unul dintre elementele structurale a1e sistemului politic si ca tip particular de asociere s i organizare a gruprilor si comunittilor sociale; de stasiologie, care le ana1izeaz structura intem si modul de organizare, gruprile si regruprile lor, clasifi- carea si tipologia dup anumite crjterii. ceste stiinte "secante" sunt puntile aruncate peste santuri1e pe care sociologia politic le sap n jurul propriului cmp de investigatie pentru a- i marca limitele, sunt, cum releva Coser Lewis printr-o sugestiv metafor, cele care abordeaz prtile scufundate a1e iceberg-ului politic, n timp ce sociologia politic si mai a1es poli- tologia se concentreaz asupra prtii vizibile a acestuia. S-a observat, pe bun dreptate, c lmurirea raportului care exist ntre sociologia politic si flosofa politic se impune cu att mai mult cu ct "istoria scurt si sumfal a sociologiei politice", simul-tan cu virulenta actiunii nihiljste a scientismului pozitivist, extins si n cmpul stiinte1or politice, au fost interpretate ca "un triumf asupra filosofiei politice",32 unii chiar declarndu- i pieirea. Leo Strauss con-stata n aceast privint c, "fr exagerare, astzi f1losofia politic nu mai exist, cu exceptia unor preocupri funerare, adic de cercetare istoric sau a1teori ca tem de slabe si neconvngtoare proteste".19 Desigur, se poate vorbi de un "triumt", dar nu asupra filosofiei politice la stadiul ei contemporan de dezvoltare, ci asupra vechji ftlosofii clasice, prin excelent speculativ, predominant apriorist. In msura n care acum se poate vorbi despre o disparitie, apoi despre disparitia acestui fel de filosofie este vorba. Dac, n ntelesul ei actu-al, flosofa politic este ace a ramur a flosofei care mediteaz asupra semniflcatiei faptului politic n raport cu omul, asupra valorilor, scopurilor si optiunilor pe care le implic si le reali-nea politic, se ntelzeaz actiu , ege c dezvoltarea sociologiei politice nu s-a soldat cu un "triumt" sau cu o eliminare a f1losofiei politice. Este vorba, mai degrab, ca expresie a dezvoltrii si aprc - fundrii cunoasterii stiintiftce, de un proces al diversjficrii denter-surilor - si sociologice si politice si filosofice si al manifestrii unor complexe raporturi de complementaritate ntre ele. Fr a intra n detaliile nenumratelor definitii care au fost date filosofiei politice, vom preciza numai c, spre deosebire de poli-tologie, ca si de sociologia politic, filosofia politic "construieste" reflectia filosofic asupra politicului si asupra cunoasterii rationale asPentru aceasta, vezi analiza sistematizat si nuantat cuprins n lucrarea prof. Ovidiu Trsnea,
19

LeoStrauss, What is Political Philosophy?, Greenwood Press, Wesport,,l973sp. 17.

11

Filosofla politic, Editura Politic, Bucuresti, 1986, p. 23-54. Deci, ea abordeaz politicul din perspectiv fllosoflc, cu categoriile fundamentale si procedeele specifice filosofiei. Nerespectnd a1tceva dect modul filosofc de abordare, - att a politicului, ct si a cunoasterii acestuia -, filosofia politic dezvluie: semnificatiile faptului politic, a1e realittii po1itice ca atare, n raport cu omul si conditia acest uia, n lumina unei interpretri globa1e a istoriei; n cadrul unei conceptii genera1e despre lume, distileaz si cristalizeaz valorile care orienteaz sau ar trebui s orienteze actiunea politic s totoda t, pune n corelatie valorile politice speci- fice cu celelalte valori general- umane ss istorice, cu destinul omenirii n ansamblul ei; conslruieste un "discurs critic" asupra principiilor constitutive ale societtii politice, ca si asupra criteriilor progresului politic, conjugnd progresul politic cu progresul genera1-uman; se constituie ca o "constiint critic" a ntregului sistem al stiintelor politice, al diferitelor lor cadre conceptuale, relevnd msura n care aparatul lor conceptua1 concord cu complexitatea fenomenului politic, identificnd confuziile de idei si erorile de metod continute n teoriile explicative propuse de fiecare dintre stiinte1e politice ss de toate laola1t. Actionnd n aceste directii, filosofia politic si afirm, n raport cu actiunea politic si cu cunoasterea stiintiftc a politicului, o dubl natur: epistemic si atitudinal, cognitiv si valorizatoare. In consecint, progresele nregistrate de filosofia politic nu frustreaz progresele cognitive a1e sociologiei politice, ale politologiei si ale tuturor celorlalte stiinte ale politicului, ci dimpotriv; iar invers, orice nou progres n cunoasterea politicului realizat de oricare dintre sti intele politice, inclusiv, deci, de sociologia politic, reprezint pen-tru filosofia politic o nou experient de pus n valoare, o nou exigent de integrat, nc un cmp de meditatie si valorizare, un nou element de a se raporta si de a rspunde la cerintele presante ale prac-ticii politice. Este legitim, de aceea, concluzia c ntre filosofia politic si stinte1e politice, inclusiv sociologia politic, "exist, prin urmare, o interdependent necesar"35, astfel nct profunzimea reflectiej filosofice asupra politicului sj a functiei sa1e integrative si critice devine un centru de nteres pentru sociologia politic, pentru poli- tologie ss pentru toate stiinte1e politice, dup cum achizitiile stiintifice - progresul metodelor de cercetare, noile strategii euristice si explicative, operationalizarea cercetrii - n cmpul studierii politicului de ctre sociologia politic sj de ctre toate celela1te stiinte po1itice impun intensificarea reflectiei filosofice. Impun, n ultim instant, dezvoltarea filosofiei politice ca atare, care, dac n-ar fi legat organic de dezvoltarea stiint politice, ar ajunge s se degradeze inevitabil ntr-o speculatie steril. Sociologia politic "simte", astzi mai mult dect oricnd, o nevoie luntric de filosofie pentru a depsi limitele teoretice de care se 1oveste n pro-pria ei munc ss n propriul ei domeniu, dup cum filosofia po1itic "se hrneste" din rezultatele cognitive a1e sociologiei politice pentru a-si feri demersul de "uscciune", sterilitate, abstractism speculativ si ruptur de "realitatea politic fremtnd". Antropologia politic este o ramur tardiv specializat a antropologiei socia1e, care se consacr descrierii si analizei struc-turilor, proceselor, reprezentrilor si sistemelor politice proprii societtilor considerate primitive sau arhaice, precum si particularittilor sistemelor

12

politice ale societtilor tribale contempo-rane20. Cantonat asupra acestui objectiv de studiu, antropologia politic a adus noi elemente de cunoastere asupra etapelor procesului de trecere de la comunittile lipsite de structuri politice specializate, sau cum le numea Marcel Prs1ot, "societti non politifcate", la cele n care structurile si functiile politice sunt deja diferentiate - dup Prs1ot, "societti politifcate"21 -, ca si asupra trsturilor specifice ale acestui proces n cazul actualelor societti cu structuri trjbale. Astzi, antropologia politic nu se limiteaz la societtile trib ale, ci mbrtiseaz, ntr-o viziune sintetic, specific antropologiei, ca stii nt despre om, societtile arhaice, dar ss cele contemporane nou, oferind o mai bun ntelegere a genezei si esentei politicului. Ea se "mbin" strns cu vocatia sociologiei politice. Orientat astfel, antropologia politic ofer sociologiei politice date extrem de utile spre genera1izare si predictie, dup cum sociologia politic i ofer, la rndul ei, instrumente si metodologii de investigatie, ca si elemente concrete si directionri care o orienteaz 36 In acest caz, sUnt avute n vedere structurite tribale ndeosebi din trile africane. spre ana1iza procesului de trecere la comunittile cu structuri si functii politice specia1izate n functie de transformrile societale, de trecerea comunittilor primitive ori arhaice de Ia un tip de societate la altul - ceea ce o ajut s-si usureze povara unei viziuni predominant filosofice si a unei tendinte adeseori prea abstracte. Istoria politic este istoria vietii politice, ce s-a configurat ca brans sau ramur a istoriei ca stiint, specia1izat n cercetarea evolutiei istorice a vietii politice a unui popor sau a popoarelor dintr-o anumit zon geografic, ori la scar intemational. Aceast disciplin ofer sociologiei politice spre generalizare un ntreg univers de date, fapte, evenimente istorice de natur politic, selectate si prelucrate, dup cum, la rndul ei, sociologia politic ofer istoricului vietii politice cadre conceptuale si ipoteze explica-tive care-1 ajut s nteleag interrelatia determinat a proceselor politice cu alte procese sociale, s se ridice la explicatia cauza1 a fenomenelor cercetate, evitnd astfel cantonarea n simpla istoriografie, n jnventarierea faptelor politice n succesiunea lor. Psihologia politic s-a desprins ca ramur a psihologiei sociale ce studiaz aspectele psihologice ale comportamentului politic. Ea ofer sociologiei politice elemente ferti1e pentru investigarea compor-tamentului politic si pentru ntelegerea mai complex a motivatiilor ce stau la baza atitudinilor politice, dup cum, la rndul su, sociologia politic ofer psihologiei politice armtura conditionrii sociale a com-portamentului politic, inclusiv a reactii1or psihologice (sentimente -resentimente politice, simpatii - antipatii politice, acte politice volitiona1e, charisma etc.) din sfera acestui comportament. Ar mai putea fi relevate si alte corelatii ca, de exemplu, cele cu istoria doctrinelor politice, cu geopolitica s.a.. Nu ne oprim asupra lor deoarece cele prezentate sunt suficient de relevante pentru orice raportare a sociologiei politice la oricare dintre celelalte sti inte. 2.PUTEREA POLITIC I FENOMENELE SALE CORELATIVE. PUTEREA CA FENOMEN SOCIAL
20
21

Marcel Prstot, Sociologie politique, Dalloz, Toulouse, 1973, p. 239-240. Ibidem

13

1. Specificul relaiei de putere Orice grup socia1 organizat presupune existena ntre membrii si a unei multitudini de relaii(de interese, de solidaritate, de atracie sau de conf1ict etc.), dintre care cele de putere au un rol aparte, cu totul distinct fa de gama practic nelimitat a raporturilor socia1e n grupurile umane mari i complex stratificate. Cu privire la societti se poate aftrma c ele reprezint reele sociologice multiple de pu-tere, care se suprapun i se intersecteaz . Cum vom vedea, exist o legtur indestructibil ntre orice form de organizare social de la cele mai simple i pn la macrogrupuri si relatia de putere, ceea ce face extrem de necesar o ana1iz atent si lipsit de prejudecti a acestui fenomen. Inainte de a ne preocupa de specificul acestei relatii, este bine s subliniem c exist deja o literatur considerabil despre acest domeniu, c ana1iza sociologic a puterii abia a debutat, mai a1es n ultimeletrei decenii, n literatura occidenta1 si c, n fostele state cu regimuri totalitar-comuniste, modul de tratare a acestui subiect, dei n-a 1ipsit cu desvrsire, era puternic marcat de slogane marxiste ori pseudomarxiste, ori, pur i simplu, de propaganda de par-tid, simplist, rudimentar si fr nici un coninut ct de ct ana1itic. Este, deci, cert legtura ntre orice tip de organizare social, oricare dintre formele ct de ct complexe de agregare a1e unor grupri umane t existena unor forme de putere. Totusi, acest lucru nu ne ndrepteste s aftrmm c toate relatiile umane sunt, ntr- un fel sau a1tul, reductibile la relaii de putere. Fiecare act social este o exercitare a puterii, fiecare relaie social este un echilibru a1 puterii i fiecare grup sau sistem socia1 este o organizare a puterii22 . O alt surs a acestei stri relativ nebuloase este labilitatea foarte ridicat a configuraiei,migrarea frecvent a fraciunilor, a liderilor politici (ndeosebi a parlamentarilor), a filialelor din teritoriu dintr-o zon n a1ta a spectrului. Exist dou explicatii notabile ale acestei situatii. Prima se refer la inadecvarea mentionat dintre rolul i statutul ideologic al formati unii politice. Mai toate partidele ti etaleaz diferena speci- fic n mod ostentativ, proc1amndu- i o identitate doctrinar ti pro- gramatic fr suficient acoperire. n realitate, ele se definesc fun-damental prin atitudinea fat de reform i, eventual, fa de chestiuneanaional, date prin care mai curnd se confund dect se disting, mai ales c sn aceste privine nuanele sunt foarte puine. Si este foarte probabil ca, pn ce va fi depit punctulcritic al tranziiei, nici s nu apar opiuni programatice sau doctrinare bine conturate. Dar, asa stnd lucrurile, identitatea proclamat a unui partid rmne un motiv de aciune politic destul de ndoielnic, el putnd fi lesne substituit prin motive de ordin
22

MarvinE. Olsen, Martin N. Marger (eds.),Power in Modern Societjes, Westview Press Inc.Boulder, San Francisco, Oxford, 1993. p. 13.

14

secund (conjunctur, interese personale etc.). De asemenea, migraia politic ienilor i a grupurilor se poate produce cu lejeritate. A doua exp1icatie tine, evident, tot de imprejurrile n care s-a nscut sistemul politic actual, ns vizeaz nu problemele care pre-ocup. societatea (n spe: reforma si chestiunea naional), ci fragili- tatea premiselor de la care s-a pomit, chiar lipsa unor asemenea premise: o via public autentic, o clas politic instruit n spintul valorilor democratice, repere n tradiia mai recent etc.. n loc de toate acestea, a existat o stare social originar, din care s-a selectat n mod natural o elitde circumstan ceea ce a favorizat o veritabil invazie a oportunistilor. Multi dintre ei au suplinit 1ipsa unei clase politice, a unei clase manageriale, a unei clase de ntreprinztori mijlocii, a unei clase de funcionari publici t. a.m.d., foarte adesea ndeplinind simultan mai multe astfel de roluri; acestuicumul de roluri, care s-a ncetenit i s-a extins, i s-a spus mai trziu corupie.Spre exemplu,n Romnia post decembrist,F.S.N., formaiunea politic primordial, a absorbit nu numai valul noilor- venii, ci ti aproape ntreg aparatul administrativ exis-tent. Aceast. din urm mprejurare avea s genereze, post-factum, cteva consecine importante: a. s-a vdit, dup configurarea spectrului politic, c exist un dezechilibru major n distribuia potenialului de guvemare ntre par-tide (cu efecte si a.zi vizibi le n privina anse1or unei altemative de guvemare); b. s-a creat o polarizare a acestui spectru, care a motivat acuze de hegemonism ti a generat tensiunile cunoscute; c. asaltul oportuniti1or, pe de o parte,t i concentrarea funcionarilor publici ntr- un singur partid i-a subminat acestuia li-bertatea de miscare sau cel puin i-a ngrdit-o Suita de mprejurri descrise este de natur s lmureasc o serie de caracteristici vizibileale actualului spaiu politic: f1uiditatea si confuzia, o anumit ndeprtare a clasei politice de interesele elec-toratului, stilul politicianist (oportunismul, predilecia pentru mizele mrunte i personale, derogarea de responsabiliti, narcisismul politic, mentalitatea potrivit creia cstigtorul ia totul etc.), pierderea credibilittii bnuiala curent i generalizat de corupie, o anumit lips de respect pentru parteneri, pentru adversari, ca tipen-tru propria condiie, uurina de a ncheia i desface aliane fa de dificultatea de a le face s funcioneze. Se poate spune c sistemul nostru politic s-a af1at, n toi aceti ani, ntr-o continu cutare ti ntr-o nentrerupt criz de crestere. Si datorit faptului c mecanismele sale nu sunt sutlcient exersate, dar i n virtutea unor pcate originare care apas nc. asupra lui, randamentul util este inc sczut Forele politice nu se conjug, ntotdeauna, de multe ori nici nu se confrunt, ci se ircsesc n eforturi dispuse pe direcii paralele. Asa-zisa desuetudine a paradigmei stnga-dreapta se datoreaz, aadar, att amorfismului social, politic, ideologic initial ct si unei anumite incapaciti a clasei politice n formare de a produce dez- voltri de doctrin ti strategii globale, coerente care s rspund problemelor de fond ale tranziiei societii romneti. Politica institutiilor Pute rii, ndeosebi a componentelor executive, a evoluat punctual prin soluii de anve rgur redus. sau medie, care uneori s-au izbjt de inertia aparatului administrativ, precum si de rezistena majorit.ii sociale fa de transform.rile rapide ti ample.

15

Binomul Putere/Opoziie s-a dezvoltat n societatea romneasc nu pe directia unui joc de altematjve, ci a unei rivalitti escaladate ntr-o ambiant de continu campanie electoral, n care cile de mijloc sunt dintru nceput excluse. Lipsa de consisten doctrinar si programatic a acestei nfrun-tri si prelungirea ei pn la limita anulrii posibilitii unui dialog, ntr-o stare de beligeran fr ieire, au irosit si irosesc nc resursele sistemului politic, slbindu-1 si reducndu-i considerabil capacitatea de rspuns la solicitrile etapei pe care o traverseaz societatea. Raportul Putere!Opoziie a degenerat ntr-un cerc vicios i, n fond, distructiv, care face din lupta politic un scop n sine, detasnd-o de problemele importante ale sistemului socia1, mprejurare de natur s genereze o serie de efecte negative: amnarea formulrii unor strategii globale pentru reconstrucia societtii, nd eosebi n plan economic; ntrzieri n maturizarea instituiilor sistemului politic, ca si a societtii civile (care, att ct s- a constituit, este angajat n aceast rivalitate, ajuns la faza unui veritabil fundamentalism politic); discreditarea reciproc a celor dou pri, una nvinuit c se cramponeaz de putere cu orice pre, cealalt c urmreste dobndi-rea puterii cu orice pre; lipsa oricrei cooperri ntre forte le politice care se confrunt n lupta pentru putere a generat sau a favorizat crize de autoritate a instituiilor statului, obligate n asemenea mprejurri s apeleze la mijloace coercitive, cu preul unor mari prejudicii aduse constructiei democratice si imaginii exteme a rii; afectarea credibilitii sistemului democratic n percepia opiniei pub1ice autohtone i inducerea unor ndoieli n legtur. cu voina ori capacitatea Romniei de a accede la un asemenea sistem; blocarea forelor politice n propriile lor formule i compro- misuri de etap, ceea ce adnceste clivajele si slbeste structura intem a formaiunilor politice, mai ales a celor mai importante i active. Faptul c procesul cunoscut de disoluie-coagulare (sau, cu un cuvnt, de regrupare) atinge simultan, ntr-o mai mare sau mai mic msur, toate partidele importante, adugat unei retrageri semnitlca-tive a suportului civic, d o dimensiune mai complex crizei de cretere a spaiului politic. Ea dovedeste c sistemul democratic se apropie de un moment al adevrului si c e obligat s depteasc un anumit prag de maturitate, impunnd totodat o inventariere com-plet a ceea ce presupune, n continut, actualul moment critic: o criz de identitate, o criz de ncredere, o criz de lideri politici,o criz de alternativ politic, o criz de randament, o criz de solutii si, nun ultimul rnd,o criz de timp, care constituieo circumstant agravant. Crizei cle identitate de care sufer majoritatea partidelor impor-tante este posibil s i se caute soluie printr-o definire mai precis a segmentului social propriu si a obiecti velor specifice.Deocamdat ns, tonul general rmne aceeasi lips de rigoare

16

programatic, dis-cursurile populiste si demagogice, cultivarea adversittii n locul dialogului, a alianelor co mpromitoare n locul compromisurilor benetlce; regruprile se fac nu pe direcii doct rinare, ci pe relatii aleatorii; toate partidele vizeaz puterea ti n tlecare zi ncep o campanie electoral; se preg.tesc a1iane ntre Iaciuni ti partide minus-cule, dar aproape niciodat fuziuni notabile; mai toate partidele sunt de mas, dar aproape nici unul nu-si adapteaz politica n funcie de transformrile din structura social, de noile categorii socio-pro-fesionale. De aici, ti nencrederea electoratului, care se regseste tot mai greu n evolutiile din sistemul politic. Sistemul politicromnesc continu s. sufere de o deficien care poate genera impasurigrave n momente de criz. politic: Iipsa unei alternative de guvernare, sprijinit solid, programatic i mana-gerial. 2. Puterea politic. Coninut si trsturi. Ca urmare a rolului important pe care politicul il exercita in orice societate, puterea politica, ca forma specifica a puterii sociale, joaca in cadrul acestuia un rol major. Notiunea de putere, inclusiv cea de putere sociala este extrem de vaga, de generala, fara a fi in masura sa aiba niste delimitari clare, precise. Unii autori definesc puterea prin stat, avand in vedere rolul acestei institutii in cadrul puterii. Pentru Franz Neuman "puterea politica este puterea sociala concentrata in stat". O poziie apropiata o are si G Burdeau, nici pentru el neexistand o delimitare clara intre puterea de stat si cea politica. Un fapt incorect, intrucat statul este numai o componenta a puterii, si nu puterea in totalitate. In sistemul puterii in afara de stat, intra si alte institutii politice cu rol important in derularea vietii politice, cum ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc. Intr-adevar, statul concentreaza in cea mai mare masura puterea politica, dar nu in totalitate si nici in situaia de a se identifica cu ea, intrucat fiecare din aceste concepte acopera realitai sociale distincte si, in acelasi timp, intercondiionate. Alti autori reduc puterea politica la forta social-politica care o detine si o exercita. Este o abordare simplista, reductionista. Daca pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definitie se poate apropia de realitatea politica, in teorie, faptele stau si in acest caz altfel. Chiar si in aceste regimuri alaturi de forta social-politica care detine si exercita puterea, exista si se manifesta, este adevarat in anumite limite, si alte elemente ce constituie puterea. In regimurile democratice situatia este si mai putin relevanta, unde, in afara de elementele institutionalizate ale puterii, in cadrul acesteia trebuie sa includem si opozitia politica. In definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca aceasta este in primul rand o notiune ideologica, ce exprima, interpreteaza si fundamenteaza de pe pozitiile si din perspectiva intereselor unei forte social-politice, realitatea politica. Orice forta social-politica si cu atat mai mult una care se afla la conducerea societatii, are o anumita viziune despre societate si pe care si-o impune in practica prin putere. Acest fapt este valabil atat in cazul societatilor totalitare unde exista o unica forta social-politica care prin putere, organizeaza si conduce societatea, isi promoveaza interesele, cat si in societatile democratice. In cazul acestora din urma unde intalnim forte politice aflate la putere si forte politice ale opozitiei si intr-un caz si in altul avem de-a 17

face cu o putere politica bazata pe aceleasi principii fundamentale, urmarind in esenta aceleasi scopuri si interese, ceea ce le deosebeste fiind modalitatea proprie de infaptuire, caile, mijloacele, ritmurile, intr-un cuvant paradigmele doctrinare. Componenta ideologica a puterii este data de emitentul politic, de cel care o detine si o exercita in scopul sau. Rolul oricarei puteri politice este acela de a asigura corespunzator cu interesele claselor sau categoriilor sociale apartinatoare, coeziunea si functionalitatea diferitelor structuri si organisme, echilibrul colectivitatilor ce alcatuiesc societatea cu compatibilitatea activitatilor ce se desfasoara. Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenta societatii, posibilitatea functionalitatii acesteia. Reputatul politolog roman Anton Carpinski considera ca puterea politica este capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat sa-si indeplineasca obligatiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizand resursele societatii in vederea asigurarilor obiectivelor propuse. Din aceasta perspectiva am putea spune ca puterea politica este mijlocul prin care se constituie, fiinteaza si dureaza o societate. In sintez, elementele puterii politice sunt: -statul cu cele 3 laturi ale puterii:executiv,legislativ,judectoreasc; -partidele politice; -mass-media; -pinia public. In raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politica are urmatoarele trasaturi: 1. Caracterul integrator ce consta in capacitatea pe care puterea politica o are de asi subordona celalalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui drept instrumente prin care sa-si exprime propriile sale scopuri si interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de catre puterea politica, este conditia esentiala a realizarii actului de conducere sociala. Nu exista fapt politic care sa nu fie in acelasi timp un fapt social si, cu atat mai mult, nu exista procese si fenomene sociale care sa nu fie susceptibile de a imbraca un caracter politic. Tocmai aceasta ingemanare intre social si politic permite puterii politice sa-si subordoneze si sa-si foloseasca celelalte forme ale puterii sociale, in mai multe situaii acestea fiind chiar forme ale miscarii si exprimarii politicului. 2. Caracterul suveran. Puterea politica este singura si unica instanta suprema dintr-o societate. In aceasta calitate ea este singura care prin institutiile sale legitime are dreptul de a lua si aplica decizii, de a exercita controlul fara amestecul sau influenta unei alte puteri din interior, cat mai ales din exterior. Altfel spus puterea politica este suverana, unica, indivizibila, exclusiva si inalienabila. 3. In raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politica are un caracter imperativ, obligatoriu si ierarhic atat pentru societate in ansamblul ei cat si pentru celalalte forme particulare ale puterii sociale. Tocmai aceste calitati-imperativitatea si obligativitatea ii asigura impunerea, randamentul si eficienta, elemente necesare oricarui act de conducere a societatii. Puterea politica se prezinta sub forma unor centre si nuclee ale puterii.

18

4. Puterea politica in exercitarea atributiilor sale are un caracter relational si asimetric. Infaptuirea puterii este o relatie sociala care impune cu necesitate cel putin doi parteneri: conducatorii sau conducerea si condusii si supunerea, adica aceia asupra carora sa se impuna, sa se realizeze in interiorul ei. 5. In contextul oricarui sistem politic, statul reprezinta principalul instrument de realizare in practica a puterii politice. Statul este este cel care, prin institutiile sale, elaboreaza deciziile, legile (parlamentul), le pune in aplicare (guvernul), realizand astfel obiectivele si sarcinile puterii politice. Tot acelasi stat infaptuieste si controlul modului de aplicare in practica a deciziilor si hotararilor puterii politice. Aceasta nu inseamna o identificare, confundare a statului cu puterea, intrucat acestea sunt elemente distincte ale sistemului politic. Fiecarei oranduiri sociale, societatii ii este specific un anumit tip de putere politica. Forma pe care o imbraca puterea politica este determinata de o serie de factori, cum ar fi: - natura si esenta sistemului politic. In cadrul acestuia un rol important il joaca clasa sau grupul social pe care o reprezinta si ale caror interese, aspiratii si scopuri le fundamenteaza, legitimeaza, apara si promoveaza; - raportul de forte dintre clase, grupuri, partide si forte politice din societate la momentul dat; - nivelul de dezvoltare al democratismului politic. In decursul istoriei s-au constituit doua tipuri de puteri politice puterea politica democratica si puterea politica dictatoriala. 7. In societatile democratice, puterea politica se intemeiaza pe lege, pe drept. Ea exprima si promoveaza vointa, aspiratiile interesele majoritatii cetatenilor. In societatile totalitariste, fundamentarea pe lege este doar teoretica, in realitate ea este o incalcare a legii sub toate formele si aspectele ei. 3. Autoritatea politic. Legimitatea politic. Consensul politic. Termenul de autoritate provine de la cuvantul latinesc autoritas care inseamna forta, putere de convingere. Autoritatea politica este modalitatea concreta de manifestare a puterii politice, capacitatea acesteia de a-si impune vointa in societate. In stiinta politica actuala, prin autoritate se intelege dreptul de a indeplini o actiune, implicit de a face legile, si de a exercita celelalte drepturi atasate functiei guvernamentale6. In esenta, este vorba despre dreptul si capacitatea guvernantilor de a guverna. Acest fapt se realizeaza in principiu pe doua cai: a) prin convingere b) prin constrangere. a) Stabilitatea, functionalitatea societatii este legata in mod direct de autoritatea politica. Practica social-istorica a demonstrat ca autoritatea politica este cu mult mai mare cand aceasta se realizeaza prin convingere, cand ea se bazeaza pe forta argumentelor. Aceasta relatie presupune o concordanta intre obiectivele puterii si cele ale majoritatii. In aceste conditii, autoritatea politica se defineste drept capacitatea de a obtine ascultare in absenta constrangerii. Ea se bazeaza pe consensul majoritaii.

19

Autoritatea politica realizata prin convingere este caracteristica societatii democratice. Dupa cum remarca si sociologul Robert Bierstedt intr-un sens mai larg societatea este sinonima cu ordinea iar autoritatea serveste drept fundament pentru o mare parte din ordinea pe care o societate o manifesta7. b) Autoritatea politica obtinuta prin constrangere are la baza argumentul fortei. De regula ea se afla in minoritate cu societatea, cu interesele majoritatii. Practica societatii politice obtinuta pe calea constrangerii, isi pierde treptat din forta, fapt ce duce la declinul si pierderea ei. Ea este caracteristica societatilor totalitare nedemocratice. Legimitatea politic. Ca sa se poata impune puterea trebuie sa fie legitima. Termenul de legitimitate provine din latinescul legitimus- ce inseamna "conform cu legea". Legitimitatea politica constituie un principiu conform caruia un sistem de guvernare, o putere politica se exercita pe baza unui drept conferit de guvernati, de cetateni, pe baza unor intelegeri legiferate. Prin aceasta cetatenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice. Legitimitatea politica da si autoritatea politica, cu cat o putere politica este mai legitima, cu atat autoritatea ei politica este mai mare. Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscuta odata pentru totdeauna, ea trebuie supusa mereu unei revizuiri deoarece trebuie sa existe mereu o concordanta intre valorile proclamate initial si realizarile sale ulterioare8. De-a lungul istoriei s-au inregistrat trei forme de manifestare a legitimitatii politice. Legitimitatea divina sau traditionala Aceasta isi intemeiaza dreptul la guvernare pe ideea caracterului sacru al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei de regula monarhul. Acest tip de legitimitate a corespuns antichitatii si societatii medievale si o buna parte a epocii moderne sub forma monarhiilor constitutionale, cand daca nu puterea in ansamblul ei avea caracter divin, cel putin o parte a acesteia, cea detinuta de monarh. O asemenea forma de legitimare a puterii in special in sclavagism si feudalism nu avea in vedere acceptul, vointa maselor, puterea se exercita fara consultarea acestora. Puterea, guvernarea era impusa prin forta si temeiul divin, orice ridicare impotriva puterii era sinonima cu ridicarea contra divinitatii. In aceasta situatie legitimitatea puterii se facea prin divinitate, ea fiind exterioara omului, societaii. Legitimitatea carismatica Acest tip de legitimitate al puterii se face de catre persoana carismatica a conducatorului. Acesta sub diferite forme (duce, fuhrer, conducator, capitan, mare lider) prin calitatile sale naturale exceptionale, legitimeaza puterea, se impune maselor care il accepta legitimand astfel puterea. In aceasta situatie, legitimitatea puterii se face cu concursul si adeziunea maselor. Calitatile morale, volitive, politice, intelectuale ale conducatorului au rolul decisiv in legitimitatea politica. In realitate, nu este vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o manipulare a maselor, a fortei de persuasiune si instinct, de dominare pe care conducatorul o are asupra celor guvernati. La aceasta trebuie sa adaugam si calitatile

20

strict personale ale liderului frumusetea fizica, prezenta scenica, gesticulatiile, stilul exprimarii, caldura si atractia pe care o emana, sinceritatea, cinstea, modestia, toate acestea contribuind in mare masura la explicarea impunerii si dominarii. Asa a fost cazul in istorie cu Cicero, Napoleon, Cuza, Charles de Gaulle, J.F.Kennedy. Legitimitatea civila sau legala a aparut in societatea moderna, odata cu democratismul politic. Ea se intemeiaza pe lege, pe votul popular, pe referndum, care prin acesta legitimeaza puterea politica. Aceasta forma de legitimitate, prin acordul majoritatii, asigura cea mai mare stabilitate si da eficienta guvernarii. Tipurile de legitimitate nu fiinteaza in stare pura, pe parcursul unui regim politic de la instaurare pana la caderea lui, ea se poate modifica sau in aceeasi perioada, pot fiinta doua tipuri de legitimitate: carismatica cu cea legala sau divina cu carismatica, etc. Consensul politic. Forma a consensului social, consensul politic, consta in acordul liber exprimat al cetatenilor asupra autoritatii, puterii politice si actului de guvernare. El poate fi: a) Consens de baza care vizeaza legitimitatea existentei comune in cadrul unei societati. El este constituit prin acordul de vointa existent intre membrii societatii asupra valorilor, credintei, modului de viata, relatiilor sociale, a institutiilor politice, etc. Pentru existenta unei societati este nevoie de un minim de consens de baza, fara acest consens social societatea s-ar dezagrega. b) Consensul politic sau fundamental vizeaza legitimitatea sistemului politic, acordul cetatenilor asupra organizarii politice a comunitatii, a formei de putere, a mijloacelor sale de exercitare. Consensul politic presupune existenta unei Constitutii care sa asigure cadrul si normele politice fundamentale ale actiunii politice a guvernantilor dar si pentru actiunea de control a celor guvernati asupra celor ce guverneaza. Consensul politic este prezent in societatile democratice el avand un rol major in stabilirea regulilor jocului politic, al confruntarii pentru putere intre fortele politice democratice. Ceea ce este important in consensul politic nu consta in acordul asupra principiilor politic cat in acordul asupra regulilor jocului politic. In societatile democratice fara respectarea regulilor jocului politic, nu ar fi posibila democratia. In fond, esenta acesteia consta tocmai in aceasta. In schimb, in societatile totalitare consensul politic se obtine prin forta si teroare, nu se admite in nici un fel dezacord fata de putere, sistem, orice incercare fiind reprimata in mod brutal. Daca in societatile totalitare dezacordul nu este permis, pentru comunitatile democratice, acordul de a fi in dezacord, este tocmai o caracteristica a acesteia, o parte a jocului politic, o regula a acestuia. c) Consensul specific Este o forma specifica a consensului politic, el vizeaza anumite aspecte ale puterii politice. Consensul specific este dat de opinia publica. Principalul instrument in realizarea acestuia sunt sondajele de opinii. Acestea au darul de a exprima atitudinea, pozitia unui grup sau segment al acesteia fata de o anumita problema, indicand existenta sau nu a unui consens specific.

21

4. Opoziia politic n domeniul tiinelor politice, studiul opoziiei este inclus n studiul puterii, al guvernului, parlamentelor sau partidelor, n sociologie, n cadrul tematicii conflictului i integrrii, iar n acela al istoriei ea este cercetat o dat cu instituiile politice i cu rebeliunile, rscoalele sau revoluiile. Pe bun dreptate, opoziia este considerat a fi parte esenial a ansamblului procesului politic, n calitate de parte advers a puterii sau a guvernului. ncepnd cu Niccolo Machiavelli i cu Thomas Hobbes toi teoreticienii politici au ncercat s se concentreze asupra studiului puterii. Att Machiavelli ct i Hobbes au abordat i mijloacele de aprare i control pe care societile omeneti le pot pune s acioneze mpotriva puterii. Ali autori precum John Locke, Montesquieu sau Benjamin Constant au fost preocupai de cile de frnare i corectare a puterii dect de exaltarea acesteia. n secolul al XX-lea sfera puterii s-a amplificat pe msur ce rolul opoziiei era n descretere cci n cadrul ONU exist numeroase ri n care se guverneaz fr opoziie politic. Opoziia a pierdut teren mai ales datorit impactului mijloacelor de comunicare n mas i al partidelor politice de mas precum i creterii consensului. Dac n secolul al XIX-lea, studiile politice se concentrau n special asupra statului i a instituiilor sale, ca i asupra teoriilor care i explicau originile, funciile i metodele, astzi, atenia politologilor se orienteaz spre studierea relaiilor dintre stat i societate, dintre guvernani i guvernai. Opoziia reprezint un instinct adnc nrdcinat n natura omeneasc i mai mult sau mai puin controlat sau reprimat, potrivit msurii n care societatea n care trim tolereaz manifestarea sa deschis. Dac instinctul de ostilitate este unul dintre izvoarele opoziiei, cealalt fa a monedei este instinctul libertii. Diferitele grupuri sociale capt contiina intereselor lor comune n cadrul comunitii i ncearc s le dea expresie, ceea ce le pune n situaia de a intra n conflicte cu alte grupuri, contiente i acestea de propriile lor interese. ntre conflictele omeneti, conflictul politic are dou surse: 1) ciocnirea de interese dintre diversele fore ale unei societi; 2) conflictul de valori (credine, idei, atitudini, obiceiuri) dintre diferitele categorii de persoane, ca i dintre aceste categorii i cei care dein puterea politic. Opoziia politic este forma cea mai avansat i mai instituionalizat a conflictului politic. Aceast denumire se potrivete pentru acele situaii n care opoziiei nu numai c i se ngduie s funcioneze ci, n fapt, i se i ncredineaz o anumit funcie. Opoziia politic devine astfel instituia care ncununeaz o societate politic pe deplin dezvoltat instituional i trstura distinctiv a acelor societi politice care sunt cunoscute sub denumiri ca: societate democratic, liberal, parlamentar, constituional, pluralist-constituional sau chiar societate deschis sau liber. Prezena sau absena opoziiei politice instituionalizate poate astfel deveni criteriul de clasificare a societilor n liberale sau dictatoriale, democratice sau autoritare, constituional-pluraliste sau monolitice. Ca instituie, opoziia politic s-a dezvoltat ca reacie fa de guvern i n consecin reflect ntr-o oarecare msur caracterul acestuia, chiar dac este lipsit de puteri i are funcii mai limitate. Opoziia nu are acces la mainria guvernamental i nu poate opera numiri n posturi. Arma sa principal a fost opinia public, creia i-a i datorat, n mare msur, existena. Regimurile parlamentare moderne au nceput s se stabileasc n

22

Europa i n America de Nord acum vreo dou sute de ani i, de atunci ncoace, ele au supravieuit revoluiilor, restauraiilor i rzboaielor. Esenial pentru funcionarea statului pluralist constituional rmn: parlamentul i opoziia. n perioada interbelic, valoarea intrinsec a parlamentelor i a opoziiilor, ca i utilitatea lor ca elemente de baz ale unui sistem politic au fost negate att de partidele de dreapta ct i de acelea de stnga. Unul dintre punctele comune ale comunitilor i fascitilor a fost necesitatea abolirii sistemului parlamentar. Faptele par s demonstreze c, n condiiile politice normale ale unui sistem parlamentar, orice opoziie ajunge s devin responsabil. Cu alte cuvinte, ea trebuie s accepte multe dintre regulile jocului, ori, de nu, s se rtceasc n deertul politic. Opoziia trebuie s dea dovad de o anumit loialitate, dac nu fa de regim n sine, cel puin fa de proprii alegtori. O politic de continu nelciune i prefctorie nu poate conduce dect la dezorientarea simpatizanilor i la pierderea acelui minimum de importan politic pe care pn i un partid neloial l poate ntotdeauna dobndi. O a doua concluzie pe care o putem trage din aceste fapte este aceea c orice autentic opoziie ar trebui s considere i s-i asume ca pe o funcie proprie analiza instituiilor regimului n care ea nsi opereaz, n vederea mbuntirii lor i a adaptrii la condiiile venic schimbtoare ale vieii politice. Opoziia parlamentar, ca i partidele parlamentare n general, ar trebui s fie contiente de pericolul fosilizrii instituiilor care integreaz sistemul. Faptul de a nu pune n cauz viabilitatea i vremelnicia instituiilor existente presupune, pe termen lung, un conservatorism ngust inclusiv un soi de fetiism lipsit de obiect i poate s conduc la surprize dezagreabile atunci cnd descoperi c este prea trziu s mai opreti descompunerea i s ncerci a menine n via o instituie prea corupt sau slbnogit pentru a mai putea servi unor scopuri utile. 5. Fora i influena politic; prestigiul politic. n manifestarea ei social puterea este o for latent. Altfel spus, fora este puterea n aciune. ntruct puterea simbolizeaz fora ce poate fi aplicat n orice situaie social, rezult c puterea nu este nici for i nici autoritate, dar ea condiioneaz existena ambelor fenomene. nc Bertrand Russell, celebrul savant i filosof, folosea sintagma putere nud, adic aceea care nu implic nici un consimmnt din partea supuilor i n cazul creia fora, violena apar n prim-plan, nlocuind orice alt instrument al puterii. Puterea reprezint abilitatea de a folosi fora, nu folosirea real a acesteia. Din aceast perspectiv se poate afirma c puterea este capacitatea de a introduce fora ntr-o situaie social. Desigur c astfel de situaii sunt posibile doar n perioade scurte de timp, plecndu-se de la certitudinea c fora nu poate lipsi din nici o relaie de putere, nici din plan intern i nici din sistemul internaional. Pentru a genera putere nu este necesar s te bazezi pe for sau s fii coercitiv... Uneori, se susine c toate felurile de putere se bazeaz n ultim instan pe for, deoarece ea este folosit atunci cnd sanciunile economice sau morale nu dau rezultate... efectul cel mai obinuit al injeciei de putere ntr-o situaie este, mai degrab, modificarea costurilor dect distrugerea capacitii de a alege. Adic, n supunere exist frecvent un element voluntar: lipsa dorinei de a plti costul nesupunerii. Coerciia total are loc atunci cnd supuii sunt, de fapt, lipsii de posibilitatea de a alege1. Dei fora este cel mai eficient instrument pentru acapararea puterii ntr-o societate i dei rmne permanent fundamentul oricrui sistem de

23

inegalitate, ea nu reprezint cel mai eficient instrument pentru meninerea i exploatarea poziiei conferite de putere, precum i pentru obinerea unor foloase maxime din ea. Indiferent de obiectivele unui regim, imediat ce opoziia organizat a fost distrus, este n avantajul su s recurg mai mult la utilizarea altor tehnici i instrumente de control i s permit forei s treac pe planul doi pentru a fi utilizat doar atunci cnd celelalte tehnici nu dau rezultate. Fora nseamn aplicarea de sanciuni acolo unde nu exist supunere de bunvoie; ea poate nsemna limitarea sau chiar eliminarea total a alternativelor ntr-o aciune social. Contrar puterii, care este potenialitate, fora este actual, manifestnduse prin efectele sale, ns aplicarea ei cere ntotdeauna o voin, adic o putere. Fora i puterea nu sunt noiuni antitetice contradictorii, ci complementare. Dac nu exist putere fr for, puterea, n schimb, adaug ansamblului de mijloace materiale i msurabile care alctuiesc fora, inteligen, autoritate, prestigiu, fermitate etc. n raport cu puterea, fora este un mijloc ce nu devine eficace dect dac este aplicat, adic pus n micare de ctre o voin sau un organ. Fora politic este obstacolul unei alte fore pe care o combate, i rezist sau o anuleaz; relaia conducere-supunere, pune n joc fore opuse care se echilibreaz, dei niciodat n mod perfect. Fora apare, astfel, ca mijloc de constrngere ce se confrunt cu alte fore interne pe care le domin, pn cnd una dintre acestea nfrnge rezistena puterii, pune mna pe ea i domin, la rndul su, celelalte fore interne. Revoluiile instaureaz o nou for care se substituie altora n curs de dezagregare. Fora asigur stabilitatea i rigoarea sistemului politic, iar dezordinea, incoerena, brutalitatea i violena sunt, n general, semne de neputin i de slbiciune. n viaa social, fora nu genereaz nici raiune i nici drept; dar este imposibil s te lipseti de ea pentru a face ca raiunea i dreptul s fie respectate. Fora este un suport al stabilitii n viaa politic, asigurnd echilibrul unei comuniti globale n raport cu altele i, n anumite limite, coeziunea intern, atunci cnd puterea politic instituit reuete s domine net micrile de opoziie cu care se afl n competiie. Considerarea forei drept unul din factorii de stabilitate politic i social degenereaz uneori n cultul forei i n prezentarea sa drept principal factor n meninerea i promovarea pcii. Dup cum observ J. Freund, pacea nsi este trainic dac se bazeaz, nu pe for, ci, mai ales, pe un echilibru n raportul de fore..., ea este baza pcii ntre naiuni, ca i a armoniei interne. Putem denumi for politic ansamblul de mijloace (umane i materiale) de coerciie, presiune, distrugere sau construire pe care voina politic a unei (unor) clase, bazat pe instituii i grupri, le pune n aciune pentru a asigura respectarea unei ordini convenionale sau, dimpotriv pentru a o schimba. Folosirea forei pe plan social i politic necesit mult discernmnt i spirit de prevedere n considerarea consecinelor posibile: exist numeroase cazuri cnd exercitarea sa pericliteaz echilibrul politic, n loc s-l consolideze. De asemenea, n majoritatea cazurilor, nefolosirea forei n interiorul unei societi pentru tranarea relaiilor politice este un indiciu al echilibrului, semnul eliminrii conflictelor politice din acea societate. n strns legtur cu fora politic se manifest influena politic. Termenul influen (lat. influere a curge, a penetra, a se strecura n...) semnific o aciune pe care o persoan, un grup, o instituie o exercit asupra alteia (altora) modificndu-i starea, comportarea fa de cea anterioar. Unii politologi identific influena cu puterea, concep influena ca fiind o component principal a puterii. Astfel, H.A. Simon consider conceptele de influen i de putere drept sinonime, K.I. Friedrich afirm c influena este o putere indirect i nestructurat. n acelai sens, H.D. Lasswell pune conceptul de

24

influen la baza tiinei politice, afirmnd c studiul politicii reprezint de fapt studiul influenei. Totui, el recunoate c de fapt conceptul de influen se refer mai mult la valori politice dect la putere. Aadar, cei doi termeni pot fi considerai ca fiind distinci, cci exist deosebiri evidente ntre aplicarea puterii i exercitarea influenei. Cel mai adesea, ntr-o relaie de putere, cei care o suport (sau care trebuie s se supun) i schimb voina, dar nu i preferinele. Exercitarea influenei determin o schimbare autentic a preferinelor. Puterea persuasiv, sistemul propagandei unui anumit regim nu produc efecte prea durabile, pe cnd influena poate schimba convingerile i preferinele. Totui, puterea persuasiv seamn cel mai mult cu influena deoarece amndou se bazeaz pe valori i sentimente, ns diferena const n profunzimea efectelor lor. Persuasiunea interzice preferinele supuilor, fr a le schimba. n mod similar cu fora, influena este un mijloc folosit de putere n cele mai diverse situaii i n grupurile sociale cele mai diverse. Ea este un mijloc de extindere, de a argumenta sau de a obine consimirea fa de acele puteri; influena are ns caracter reciproc, producnd efecte dorite de diferite grupri sau indivizi asupra puterii i invers. Se pot distinge forme de influen, dup natura i scopurile grupului care o exercit. Ca fenomen social, influena poate fi personal sau impersonal; ea poate aprea n relaiile interpersonale sau ierarhice i ntruct aceleai persoane pot fi, n acelai timp, influenate, exercitnd, la rndul lor, influen, ea este, de asemenea, intercursiv. Dar, n toate aceste cazuri, influena se realizeaz n absena constrngerii, a folosirii forei, prin convingere; n acest sens, influena poate fi definit ca un mecanism generalizat de convingere. Din faptul puterii decurge un caz special de exercitare a influenei; ea este procesul influenrii cu ajutorul (real sau posibil) unor constrngeri n caz de nesupunere. Interesul pentru studierea influenei izvorte din conceperea ei ca o variabil fundamental care poate interveni n mecanismul lurii deciziilor. n acest sens, influena este pentru studiul lurii deciziilor ceea ce este fora pentru studiul micrii o explicaie genetic pentru fenomenele fundamentale, observabile; influena ar trebui s fie capabil s modifice sistemul de prioritate n cadrul colectivitii6. Cele mai frecvente definiii ale termenului influen o consider ca pe aciunea de deviere (n absena constrngerii) de la tipul prevzut de comportament al unui individ sau mecanism social: ceea ce s-a ntmplat ntre previziunea iniial i nerealizarea observat a ei, se va ncadra n definiia general a influenei7. Influena poate fi observat, de exemplu, n faptul c grupurile de interes ncearc s-i conving pe cei care dein autoritatea n colectivitatea relevant (adic cei care pot lua decizii obligatorii pentru acea comunitate) c ei vor angaja, ntr-adevr, colectivitatea n politica pe care o doresc deintorii de influen. n termenii notri aceasta nseamn s convingi pe cei care iau deciziile s foloseasc i, prin urmare, s cheltuiasc o parte din puterea lor n scopul respectiv8. Cheltuirea de putere, observ Parsons, la fel ca i cheltuirea de bani, trebuie considerat ca fiind sacrificarea deciziilor alternative, excluse prin angajamente luate n cadrul unei politici. Definirea influenei drept mobilul unei schimbri n starea sau comportamentul unui organism social face ca problema specificrii acestei stri n termeni coereni s fie de mare importan pentru teoria influenei. James March observ c orice constatare a influenei poate fi formulat la fel de uor n termeni de cauzalitate (dei el precizeaz c influena i cauzalitatea nu sunt echivalente), adic, ntregul set al relaiilor cauzale9. Prin identificarea proprietilor acestor dou tipuri diferite de relaii, March a ajuns la

25

concluzia eronat c ambele tipuri de relaii sunt asimetrice. n sfera puterii politice influena apare ca mijloc de realizare a autoritii politice i a legitimitii acesteia n raport cu opinia public. Autoritatea public dispune de un sistem organizat i eficace de exercitare a influenei datorit rspndirii ideologiei i a unor valori politice prin intermediul unui aparat de propagand omniprezent n societate. Dar sistemul puterii politice i n primul rnd aparatul de stat sunt, la rndul lor, obiectul unei vaste aciuni de influenare din partea diferitelor categorii politice active n societate. Prin urmare, influena politic reprezint un complex de aciuni politice, ntreprinse mai mult sau mai puin deliberat, pentru a forma sau modifica comportamentele politice ale unor indivizi, grupuri a. Aadar, influena reprezint un mijloc de a extinde, argumenta sau de a obine consimmntul fa de puterea existent, ea neputnd fi identificat cu puterea nsi. Influena este nsoitorul firesc al puterii, mijlocul su normal de aciune, un substitut sau efect al puterii, dar nu puterea nsi. Conceput ca o relaie ntre persoane, ntre grupuri de indivizi prin care cel care exercit influena reuete s determine din partea celor influenai o comportare dorit de primul, influena politic se manifest n complexul unor interese i relaii de grup pentru putere prin recurgerea la diferite mijloace economice, politice i psihologice, viznd cucerirea sau meninerea puterii politice. Robert Bierstedt distinge ntre putere i influen dup efectul acestora i mecanismul lor de realizare. Ne supunem n mod voluntar influenei, dar puterea ne pretinde supunere, influena poate fi mai important dect puterea, dar este ineficace dac nu este transformat n putere. Aceast afirmaie este valabil dac avem n vedere numai latura contient, explicit a influenei. Dar influena este uneori disimulat, mijlocit, discret i determin modificri involuntare n aciunile obiecilor si. Este adevrat c puterea i influena pot aprea ca variabile independente. Istoria politic ofer multe exemple de oameni ale cror idei au avut o mare influen fr ca ei nii s fi posedat puterea, dar i de conductori puternici lipsii de influen. ntruct influena politic se exercit, n principal, prin intermediul puterii, ea reprezint un complex de interese i relaii angajate n lupta pentru puterea politic. n strns legtur cu puterea politic, autoritatea politic i legitimitatea politic se afl i prestigiul politic. Sintagma prestigiu politic desemneaz o apreciere pozitiv de care se bucur o persoan, un organism politic, un grup n virtutea valorilor i aciunilor promovate. Fiind strns legate de sistemul de valori acceptate i promovat ntro anumit etap istoric, prestigiul politic poate fi definit ca influen exercitat, ca o ipostaz a autoritii unei persoane, n care precumpnitoare sunt elemente de ordin moral, afectiv i nu puterea i mijloacele de influenare. Cauza imediat a localizrii puterii este prestigiul, susine Bierstedt i precizeaz: Clasa care se va bucura de cel mai mare prestigiu va avea cea mai mare parte a puterii10. Prestigiul poate fi interpretat ca un fenomen legat uneori de putere, n sensul c grupuri puternice tind s devin prestigioase, i invers, grupuri prestigioase tind s devin puternice. Prestigiul separ indivizii sau grupurile unele de altele, determinnd un fel de stratificare ce apare n societile omeneti. Dar cele dou fenomene se manifest i separat, sunt deci variabile independente. Prestigiul apare deseori nensoit de putere (exemplul unor personaliti proeminente din lumea tiinei care nu ocup un loc n ierarhia puterii sau nu sunt angrenate deloc n competiia politic). De aceea, distincia fundamental care se face ntre influen i prestigiu decurge, mai ales, din efectul lor pe

26

plan social. Dac, n genere, o aciune de influen din partea puterii sau asupra ei tinde, n mod deliberat, ctre modificarea comportamentului obiectului acestei influene, prestigiul nu manifest dect involuntar sau accidental o asemenea tendin. Nici unul dintre tipurile de autoritate sau de putere politic nu trebuie confundat cu ceea ce se numete prestigiu, cci acesta din urm se refer, mai ales la calitile strict individuale ale unei persoane i nu la calitatea care deriv din nvestirea sa cu autoritate (dei, deinerea unei funcii publice poate, n unele cazuri, spori prestigiul personal). Exist, de asemenea n societate, indivizi care impun, fiind temui sau iubii, fr a putea ns impune altora o abdicare de la propria voin i gndire. n genere prestigiul este lipsit de temeiul raional al superioritii. Cel care are numai prestigiu nu este considerat ca o putere obiectiv, supraindividual, nu este identificat cu o for exterioar sau cu o norm de conduit, ci el are numai o superioritate momentan i spontan, creia i se supune cineva, uor, dar de care se poate desface tot aa de repede. Puterea poate fi i ea uneori nensoit de prestigiu dei acesta, n majoritatea cazurilor, este ingredientul nelipsit al puterii, chiar corolarul acesteia. Totui, n perioada decderii puterii sau n perioada transferului su (prin revoluie) ctre alte grupuri sociale, prestigiul vechilor deintori ai puterii scade foarte mult, credibilitatea vechilor structuri i instituii devine extrem de sczut. Factorii care determin creterea prestigiului cunotinele tiinifice, distincia, ndemnarea, competena nu pot crea putere, dar o pot nsoi. Potrivit analizei lui Lapierre privitoare la prestigiul individual, acesta este un fenomen de putere, determinnd supunerea celor din jur fa de persoana care-l posed. Deseori, supunerea consimit este efectul prestigiului celui care comand, adic al unui fel de difuzare a statutului pe care-l ocup pe una din scrile valorilor recunoscute din punct de vedere social. Prestigiul apare, astfel, ca o extrapolare a autoritii, competenei sau avantajelor obinute ntr-un domeniu ctre alte domenii. Membrii unui grup social, recunoscnd la unul dintre ei o real superioritate pe scara aptitudinilor pentru succes la o categorie de activiti sociale, au tendina s-i atribuie o poziie asemntoare n alte direcii de activitate. Dup Lapierre, nu exist prestigiu fr iluzie, iar difuzia real a statutului nu are o justificare exclusiv raional. n viaa politic, prestigiul, dei nu este determinat, are o mare importan pentru cucerirea, pstrarea i exercitarea puterii. nsui Machiavelli preciza n Principele c trebuie s te fereti s fii urt i dispreuit. Prestigiul este un factor puternic n individualizarea puterii politice i un ingredient indispensabil pentru exercitarea acesteia, pentru a obine supunerea liber consimit a cetenilor . Dar el nu este unica alternativ la violen, cum susine Bertrand de Jouvenel, deoarece, uneori, el nsoete violena. Nu am vzut cu ochii notri regimurile care exaltau cel mai mult prestigiul unui conductor fascismul italian sau hitleristul comind i cele mai groaznice violene?. n cazul fascismului, prestigiul efilor se sprijinea exclusiv pe mitologia ntreinut n jurul acestora de ctre aparatul de propagand, neizvornd deci din merite reale, fiind vorba de un fals prestigiu. Prestigiul politic desemneaz i o apreciere pozitiv a puterii n raport direct cu sistemul de valori promovat de acesta. ntre putere i prestigiul politic exist i o relaie direct, n sensul c fora puterii este cu att mai mare cu ct se bucur de un prestigiu sporit. n mod cert ns, nu n toate cazurile prestigiul confer n mod automat i fora.

27

3.SISTEMUL POLITIC SUBSISTEM AL SISTEMULUI SOCIAL 1. Sistemul politic - definite, trasaturi Societatea, viata sociala in general, se prezinta ca un sistem social global care este structurat in subsisteme, care la randul lor constituie sisteme de sine statatoare cu structuri, mecanisme si functii proprii. Din cadrul oricarui sistem social global, cele mai importante sisteme partiale sunt: sistemul politic, sistemul economic, sistemul informational, sistemul spiritual, sistemul militar, etc. Conceperea si analiza societatii ca sistem social global, a componenetelor sale ca sisteme partiale, constituie o metoda de cercetare relativ noua si ea apartine teoriei generale a sistemelor create de Lwon Bertolanffy in 1937. Ca sistem global, cuprinznd ansamblul relaiilor, proceselor i activitilor umane, societatea include modul de organizare a acestora, n funcie de specificul activitii umane, n procesul creaiei bunurilor materiale i spirituale necesare existenei i dezvoltrii. n ansamblul ei, societatea poate fi considerat un sistem macrosocial, alctuit dintr-un ansamblu de elemente aflate n conexiune i interaciune reciproc, reunind n sine un ntreg cu funcii i caracteristici proprii calitativ distincte. Ordinea luntric a oricrui sistem, deci i a celui macrosocial, este dat de natura i dinamica relaiilor dintre pri i ntreg, funcionnd ca legturi sau raporturi dintre sistem i subsistemele ce-l compun. n interiorul sistemului social global fiineaz o diversitate de subsisteme care, luate fiecare n parte, acioneaz sau funcioneaz de sine stttor, ca entiti cu specific, relaii, dinamic i activiti proprii. Astfel, sistemul social global mondial este alctuit, ca o consecin a dezvoltrii i modernizrii politice, din subsisteme naionale care se afl n strns interdependen, se afirm relativ autonom, dar presupun cooperare, integrare etc. La scar naional funcioneaz ns un sistem global, alctuit, la rndul su din subsisteme, precum cel economic (sfera produciei, consumului i schimbului); cel social (structura i raporturile dintre categoriile i grupurile sociale existente la un moment dat); cel spiritual i cel politic Din unghiul de vedere al procesului firesc de modernizare politic, adic de nnoire continu, de actualizare a sistemelor politice, exist sisteme tradiionale (aezate, confirmate, relativ echilibrate), de tranziie (n proces de schimbare de fond ctre o anume direcie fundamental) i sisteme moderne (reaezate structural n raport cu cele mai recente aspiraii umane). Analitic, privit ca sistem social global, societatea omeneasc nu poate fi redus doar la una ori alta dintre componentele sale i nici nu reprezint suma aritmetic a acestora: ca sistem complex, sistemul social este deschis, capabil de autoreglare i autoperfecionare; n acelai timp fiecare component a sa constituie un subsistem, cu propria sa autonomie relativ, nct micarea sistemului social n ansamblu se manifest att prin aciunea ntregului asupra prilor componente, ct i prin interaciunea subsistemelor. In cadrul oricarui sistem social global, prin locul si rolul pe care-l ocupa in cadrul acestuia, prin multitudinea, complexitatea si diversitatea relatiilor ce le genereaza, prin impactul asupra celorlalte sisteme partiale, insasi asupra intregului, se detaseaza si se

28

impune sistemul politic. Orice sistem social, indiferent de gradul sau de organizare, de nivelul dezvoltarii sale, de natura sa, implica cu necesitate o dimensiune si o functie politica. De altfel, politicul si politica au fost dintotdeauna coordonate majore ale existentei si actiunii umane. Astazi, mai mult ca oricand precizeaza politologul G. Burdeau epoca noastra este martora unei politizari universale. Totul a devenit politic, deoarece totul se afla sub influenta politicii sau se oglindeste in ea1. Desi conceperea si studierea sistemica a politicului s-a impus relativ de curand ca metodologie, aceasta nu este absolut noua. Inca din antichitate au existat asemenea tentative si ele au apartinut lui Aristotel. In 1651, Th. Hobbes in lucrarea sa Lexiathon face deja un comentariu asupra politicului ca sistem. Cercetarea sistemica a domeniului politic, fenomen inceput dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi a realizat unele succese notabile, intampina astazi o serie de dificultati, greutati si neimpliniri. Toate acestea se regasesc inca in identificarea sistemului politic cu sistemul social global, sau in confuziile intalnite adeseori in literatura de specialitate, in care pana nu de mult, conceptele de sistem politic, organizare politica si sistem de organizare, erau considerate identice. Cu tot rolul si locul important pe care sistemul politic il joaca in orice sistem social global, identificarea acestora nu este justificata. Sistemul social este un intreg, in timp ce sistemul politic in raport cu acesta, reprezinta o parte. Prin urmare, relatia dintre acestea nu este de la intreg la intreg, deci egala, ci de la intreg la parte si deci nici sub acest aspect nu poate fi vorba de egalitate sau identitate, ci cele doua elemente sunt concepute distincte, atat sub aspectul naturii, structurii cat si al functiilor. Conceptul de sistem politic s-a impus atat asupra notiunii de organizare politica, cat si a celui de sistem de organizare politica. Primul aspect, de organizare politica este notiunea folosita de politologii tributari formatiunii juridice si nu este in masura sa acopere intregul domeniu al politicului, mai ales ca ea integreaza, pe langa elemente politice si pe cele de natura juridica. Notiunea de sistem de organizare politica a fost introdusa in circuitul literaturii politologice de gandirea marxista si voia sa evidentieze distinctia dintre sistemul politic specific capitalismului si cel al socialismului. Este adevarat, cu timpul aceasta notiune a fost treptat abandonata, impunandu-se cea de sistem politic. Primul cercetator care a incercat si, in mare masura a reusit sa abordeze politicul in spiritul teoriei sistemice, a fost David Easton. In lucrarile sale Sistemul politic, aparuta in 1953 si O analiza sistemica a vietii politice, elaborata in 1956, Easton desi avanseaza elemente valoroase privind definirea sistemului politic, indeosebi a caracterului sau deschis, nu reuseste sa impuna o definitie a acestuia. In lucrarea din 1953, D.Easton defineste sistemul politic ca alocarea autoritara a valorilor. In 1963, intr-o alta lucrare, A Framework for Political Analysis, aparuta la New York, Easton considera sistemul politic un ansamblu de variabile, oricare ar fi gradul de relatii intre ele. Intr-o alta lucrare aparuta in 1974 la Paris, politologul american defineste sistemul politic ca ansamblul interactiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritara intr-o societate. In schimb, el isi aduce o contributie deosebita privind functiile sistemului politic, rolul sau in societate.

29

Desi criticata si de multi contestata, teoria lui D. Easton, ramane un punct de plecare si chiar de referinta in conceperea si studierea politicului ca sistem, avand si astazi numerosi adepti. In 1968 in Analiza sistemelor politice, J.W. Lapierre incearca si el sa defineasca sistemul politic ca ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societati globale, definitie care nu acopera nici pe departe politicul, vizand numai un aspect al sistemelui politic, cel decizional,iar structura, relatiile, institutiile, comportamentul, normele conduitei politice, ramanand in afara unei asemenea abordari. Pe aceeasi linie functionala se inscrie si definitia lui T. Parsons: Conceptul nostru cheie de orientare este politica definita ca un subsistem primar functional al societatii, strict paralel cu statusul teoretic, cu economia. O incercare remarcabila dar cu anumite limite, de analiza sistemica a politicului o face cercetatorul sovietic F. M. Burlaki. Pornind de la extinderea puterii politice asupra unor noi sfere ale vieii economice, sociale si culturale, el incearca sa largeasca definitia sistemului politic. Abordarea lui F.M. Burlatki are multe elemente valoroase, atat sub aspect structural, destul de cuprinzatoare, dar mai ales a includerii in sistemul politic al comunicatiilor, fapt neglijat de majoritatea definitiilor date acestuia, element cu un rol major in viata politica contemporana. In acelasi timp insa, definitia lui F.M. Burlatki are si unele neajunsuri: ea este conceputa si realizata pe modelul fostei societati totalitare a Uniunii Sovietice, sistem politic relativ inchis, cu limite in dezvoltare si perfectionare si supus totodata, procesului de conducere centralizat. Canalizata pe un anumit model cel al sistemului politic, totalitar, definitia sa nu poate acoperi conceptul general de sistem politic, avand in vedere indeosebi latura sa functionala, imposibilitatea de adaptare la cerintele dezvoltarii sociale si, mai ales, ale democratismului politic. O abordare functionala a dat-o sistemului politic si Gabriel Almond. El defineste sistemul politic ca un sistem de interactiuni prezente in toate societatile independente care indeplinesc functia de integrare si adaptare5. Intr-o alta lucrare mai recenta din 1974, G. Almond considera ca sistemul politic este compus din structura politica si cultura politica: Structura politica cuprinde ansamblul activitatilor politice: institutiile politice, dar si aspectele politice ale structurilor sociale. Importanta ni se pare, in mod deosebit, clasificarea sistemelor politice: Autonomia lor riguroasa este trasatura sistemelor totalitare. i cercetatorii romani au fost tentai sa analizeze si sa defineasca societatea ca sistem social global. O asemenea poziie a promovat-o Aneta Busuioc, care in demersul sau filosofic-politic considera ca: Societatea poate fi cunoscuta, explicata si transformata constient numai prin conceperea ei ca sistem. Ct privete sistemul politic, acesta reprezint un subsistem al sistemului social global, care cuprinde relaiile politice, instituiile politice i concepiile politice; el asigur organizarea i conducerea de ansamblu a societii, funcionalitatea ei. Ca parte component a sistemului social global, sistemul politic se afl n strns interaciune cu celelalte subsisteme, pe care le influeneaz sau la rndul su, poate s fie influenat de acestea. Sistemul politic slujete i trebuie s slujeasc att societatea n ntregul ei, ct i fiecare subsistem n parte, interesele generale ale societii, ca i interesele individuale. Chiar dac sfera noiunii de sistem i chiar demersul sistemic difer de la un autor la altul, totui, majoritatea politologilor contemporani neleg prin sistem politic, ansamblul relaiilor politice, al instituiilor politice, al concepiilor politice i al raporturilor dintre

30

ele, ansamblu caracteristic unei anume societi la un moment dat. Reprezentnd un subsistem al sistemului social global, sistemul politic apare ca fiind alctuit din anumite instituii politice, iar capacitatea sa de a asigura organizarea i conducerea societii, a sistemului social n ansamblu, relev funcionalitatea sistemului. Constituit dintr-un ansamblu structural de instituii i relaii specializate, de trsturi care se condiioneaz reciproc, sistemul politic asigur funcionarea sistemului social global. Natura i configuraia instituiilor, relaiilor, concepiilor politice, formele de aciune, normele i valorile politice determin rolul specific i viabilitatea sistemului politic n viaa social. In concluzie, am putea formula cateva coordonate de baza in abordarea si intelegerea teoretica a sistemului politic: - practica istorica a demonstrat ca omul, ca fiinta sociala, nu poate exista si actiona decat in cadrul organizat al unui sistem social. Activitatile indivizilor precizeaza A. Busuioc sunt de fapt si in mod esential activitatile sistemelor sociale; - sistemul politic constituie una dintre cele mai importante componente ale societatii contemporane privita si conceputa ca sistem social global; - el trebuie abordat ca un sistem mereu deschis supus incorporarii continue a elementelor noi ale vietii sociale, ale fenomenelor si proceselor politice ce apar in conditiile noii dezvoltari sociale; - sistemul politic este intr-o continua devenire, perfectionare si autoreglare. Aceste aspecte sunt in mare masura determinate de existenta si gradul dezvoltarii vietii politice si mai ales a democratismului politic; - in cadrul societatilor nedemocratice, asa cum a fost cazul celor fasciste si chiar comuniste, posibilitatile de innoire, de perfectionare a sistemului politic, sunt limitate de insasi natura acestor societati, a lipsei lor de transparenta si democratism social-politic; - caracterul dinamic specific sistemului politic, impune o permanenta definire si redefinire a componenetelor sale; - autonomia relativa a sistemului politic. Desi sistemul politic este parte integranta a societatii si unul dintre elementele ei structurale si functionale cel mai important, el nu se dizolva, disipeaza in sistemul social global, nu se substituie acestuia si nu se identifica cu el, ci se afirma si functioneaza ca un element distinct, avand propria sa identitate, fizionomie si autonomie. 2. Functiile sistemului politic Latura functionala a sistemului politic are in vedere functiile exercitate de acesta atat la nivelul si interiorul propriului sistem, cat al societatii. Pe marginea acestei probleme, in literatura de specialitate, exista vii dispute legate de continutul functiilor sistemului politic, de eficienta, amplitudinea acestora si utilitatea lor sociala. Inca din The Political System, D.Easton sustine ca sistemul politic are in societate un rol reglator. Aceasta reglare sociala este realizata prin alocarea autoritativa a valorilor la nivelul intregii societati. Un alt autor, J.M.Cotteret, sustine ca sistemul politic indeplineste functii de integrare si de adaptare, prin recurgerea sau ameninarea cu recurgerea la o constrangere psihica sau mult mai puin legitima. Sistemul politic urmareste in cadrul societaii obiective precise: meninerea sau, dimpotriva, modificarea ordinii sociale10.

31

Pentru Almond si Coleman, sistemul politic are rolul legimitatii celor care guverneaza, de a asigura un echilibru intre conducatori si condusi, intre guvernanti si guvernati. Sintetizand, putem aprecia ca sistemul politic realizeaza in orice societate urmatoarele functii: 1) De organizare si conducere a sistemului global. Aceasta functie decurge din faptul ca politicul stabileste obiectivele sistemului social si subsistemelor sale si asigura prin mobilizarea resurselor materiale si umane realizarea acestora. 2) De autoreglare a sistemului social global. Regland intregul sistem social global, sistemul politic asigura implicit functionalitatea diverselor subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul societatii care se autoregleaza prin propriile institutii si mecanisme. 3) De distribuire in cadrul societatii a valorilor in general, a celor politice in special. Aceasta distributie trebuie facuta in concordanta cu interesele sociale globale si cu cele ale diferitelor clase si grupuri sociale, ale intregii societati. 4) De meninere i adaptare ale sistemului, care vizeaz crearea de noi roluri politice i nlocuirea celor vechi, n raport cu exigenele sistemului. 5) De conversie politic, ce vizeaz transformarea cererilor n bunuri de valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul dintre legislativ, executiv, judectoresc n cadrul separaiei puterilor, 6) De extracie viznd capacitatea de a mobiliza, n profitul sistemului politic, resursele materiale i umane ale mediului su intern i internaional. 7) De reglementare care privesc activitatea desfurat de structurile specializate ale sistemului politic n controlul comportamentului politic al indivizilor i grupurilor. Aceast funcie se refer la capacitatea sistemului politic de a repartiza resursele politice n funcie de intrri (cerine) i a le transforma n ieiri (rezultate), n conformitate cu voina politic, n vederea obinerii performanei. 8) De mobilizare a resurselor politice, exprimnd capacitatea sistemului politic de a identifica aceste resurse, de a evalua dac ele sunt suficiente sau srace, de a contientiza costurile i de a gsi mijloacele cele mai adecvate de orientare a acestor resurse spre ndeplinirea obiectivelor urmrite. 9) De determinare a scopurilor i sarcinilor sociale i gsete expresia n acte normative programatice, formulate n concordan att cu interesele celor care ocup poziii-cheie n viaa politic, ct i cu interesele legitime ale guvernanilor. Aceast funcie a sistemului politic dovedete capacitatea lui de a regla activitatea social, raporturile sale cu mediul i impactul asupra acestuia. 10) De integrare a elementelor societii n structuri social-politice i ntrirea coeziunii lor n jurul obiectivelor generale. Sistemul politic ndeplinete aceast funcie prin controlul asupra indivizilor i grupurilor, ca i asupra clivajelor i tensiunilor, prin socializare, recrutare i mobilizare politic n vederea configurrii unei baze sociale ct mai largi de adeziune i susinere, ca i prin dezvoltarea democraiei, care s permit participarea cetenilor la luarea deciziilor i la activitatea politic i ncrederea lor n sistemul politic. Toate funciile enumerate sunt specifice oricrui sistem politic, dar ele difer n fiecare ar i n fiecare etap, prin coninutul lor concret, prin formele de manifestare i mecanismele de realizare. Ele depind de maturizarea condiiilor necesare pentru a face

32

posibil coordonarea sistemului social global, ca i de creterea responsabilitii factorului politic n conducerea social. Calitatea i capacitatea modelatoare a acestor funcii depind de un set de factori ce provin din mediul social, din nsui sistemul politic i componentele sale, ca i din mediul internaional. Aceast dinamic este orientat n direcia optimizrii funciilor sistemului politic, n sensul maximizrii posibilitilor de rspuns adecvat la cerinele mediului intrasocietal i internaional i al minimizrii constrngerilor care tind s limiteze aria alegerilor posibile n elaborarea acestor rspunsuri. Dincolo de diferenele terminologice ale modelelor sistemice i de faptul c unele noiuni sunt dispuse diferit n construciile teoretice, alctuirea sistemului politic este problema pe care au cutat s o rezolve principalele modele prezentate. Exist tendina de a reduce sistemul politic fie la sistemul guvernamental, fie la instituii, n acest din urm caz el aprnd ca fiind alctuit numai din instituii i organizaii. De fapt, sistemul politic integreaz instituiile politice i ntregul lor proces de funcionare, relaiile politice i ntregul mecanism al legturilor directe i nemijlocite dintre conductori i condui, deciziile politice i mecanismele de luare a acestora, nfptuirea practic a acestor decizii, normele politice i juridice i aplicarea lor efectiv, ideile i comportamentul politic etc. Toate componentele sistemului politic se afl ntr-o strns legtur, asigurnd, n parte i mpreun, funcionalitatea sistemului politic n calitatea sa de regulator al vieii sociale, al organizrii i conducerii acesteia. Funciile sistemului politic de reglare, organizare i conducere a societii se manifest contradictoriu, ntruct ele reprezint o expresie a pluralitii intereselor individuale, grupurilor sociale, comunitilor umane care trebuie oglindite n mod corespunztor i armonizate, n scopul gsirii celor mai adecvate soluii. Creterea complexitii problemelor sociale contribuie la complicarea proceselor decizionale, iar aceasta solicit o competen sporit a persoanelor implicate n procesul informrii, analizei, diagnozei i prognozei. Functiile sistemului politic nu se manifesta in mod izolat, ci intr-o stransa corelatie cu cele ale celorlalte subsisteme sociale, se intrepatrund si completeaza reciproc, asigurand astfel reglarea, autoreglarea si functionarea sistemului social global, a societatii in ansamblul ei. Functiile din cadrul sistemului politic difera de la o societate la alta, atat in ceea ce priveste continutul cat si in formele si mecanismele de realizare. Acest fapt e in legatura directa cu obiectivele si sarcinile pe care si le propune in fiecare etapa respectivul sistem, de dinamica acestuia, de insasi calitatea si functionalitatea elementelor sale componente si situaia internationala. 3.Componentele structurale ale sistemului politic Problema definirii componentelor structurale si functionale ale sistemului politic, trebuie sa porneasca de la unitatea si diversitatea partilor sale constitutive, a multitudinii si varietatii relatiilor ce le guverneaza si indeosebi a impactului acestuia asupra celorlalte sisteme partiale ale societatii. Natura regimului politic, formele sale de exercitare a puterii, contextul intern si international isi vor pune amprenta atat asupra componentelor sistemului politic, dar mai ales asupra amplitudinii si eficientei functiilor sale, a rolului sau reglator la nivelul intregii societati si a propriei autoreglari.

33

Sub aspectul dimensiunii structurale a sistemului politic, cele mai multe pareri converg spre acceptarea urmatoarelor componente: relatiile politice; institutiile politice; constiinta si cultura politica. 3.1. Relatiile politice ntre componentele sistemului politic sunt de menionat relaiile politice, respectiv acele legturi, raporturi care se stabilesc ntre diferite categorii i grupuri sociale n calitatea lor de ageni i care coordoneaz sau asigur aciuni viznd satisfacerea intereselor lor n raport cu puterea politic. Din aceast perspectiv, relaiile politice sunt raporturi ntre grupuri de indivizi, ntre partide i organizaii politice, ntre acestea i puterea politic; de asemenea, sunt relaii politice legturile, raporturile dintre naiune i naionaliti, respectiv relaiile interetnice. mpreun, toate aceste legturi, desfurndu-se pe plan intern, se regsesc sub denumirea de relaii naionale, spre deosebire de relaii interstatale, care sunt relaii politice internaionale. Relaiile politice sunt constituite de acea parte a relaiilor sociale n care indivizii, grupurile sociale, comunitile umane acioneaz contient pentru organizarea i conducerea societii. Raporturile ce se stabilesc n acest proces nu se confund cu ansamblul relaiilor sociale sau alte componente ale acestora, relaiile politice avnd un caracter programatic, adic fiind relaii sociale n care indivizii i categoriile sociale intr n mod deliberat pentru realizarea anumitor scopuri, privind organizarea i conducerea societii. Ele au, astfel, un caracter organizat, exprimndu-se prin intermediul instituiilor politice, al unor programe i platforme politice care urmresc anumite eluri. Relaiile politice sunt, n cele din urm, raporturi cu puterea politic sau relaii directe de putere, acionnd ca un mecanism de conducere a societii, ntr-o diversitate a formelor de manifestare i o dinamic specific. Acestea alcatuiesc unul din fenomenele cele mai importante ale vietii sociale, studierea lor prezentand un interes deosebit atat pentru teoria politica, cat si pentru practica social-politica. Problema definirii relailor politice a nascut vii dispute in literatura de specialitate. Din multitudinea interpretarilor si nuanarilor date de diferii autori relaiilor politice evideniem cateva: - Karl Smith rezuma relaiile politice la relaiile de ostilitate, adica la raportul de amic si inamic; - C. E. Catalin, limiteaza relaiile politice la relaiile puterii. - Raymond Aron si Maurice Duverger privesc relaiile politice ca relaii de autoritate, primul reducandu-le la raporturi dintre indivizi si grupuri, in schimb pentru Maurice Duverger relaiile de autoritate sunt relaii inegalitare, in cadrul carora unul sau mai muli indivizi domina pe ceilali si ii supun intr-o maniera mai mica sau mai mare voinei lor relaiile politice au o larga sfera de cuprindere, ele au existat in toate societaile, inclusiv in societatea comunei primitive. Forma specifica de manifestare a relatiilor sociale in domeniul vietii politice, relatiile politice pot fi definite intr-o acceptiune mai restransa sau mai larga. In sens restrans, prin relatii politice se inteleg acele relatii ce se nasc si se dezvolta intre oamenii care actioneaza atat in mod individual ca cetateni, alegatori, parlamentari, membrii ai unor partide politice, reprezentanti ai unor institutii politice sau in mod colectiv, organizati politic.

34

In extenso, relatiile politice sunt acele relatii de natura politica ce se formeaza si desfasoara intre mari comunitati umane, clase, grupuri sociale, partide politice, intre acestea si stat, sau intre state, natiuni, popoare ca entitati distincte. Acest ultim segment formeaza relatiile politice internationale. Rezumand, putem aprecia urmatoarele: 1. Obiectivul fundamental pe care sunt centrate relatiile politice este acela al problemei puterii sub diferitele ei forme, in special a celei politice, cucerirea, mentinerea, influentarea sau monitorizarea ei. 2. Avand in vedere locul si rolul politicului in societate, relatiile politice in actiunea lor nu vizeaza numai politicul, ci ele privesc organizarea si conducerea intregii societati, intrucat orice act de conducere, indiferent de domeniul sau de manifestare economic, spiritual sau militar, are intotdeauna un substrat si un continut politic; 3. In actiunea lor, relatiile politice se manifesta sub o forma organizata, programatica si constienta. La nivelul social, ele actioneaza nu direct, ci prin intermediul institutiilor politice (stat, partide politice, formatiuni politice, etc.); 4. Atat sub aspect teoretic, dar mai cu seama practic, relatiile politice isi fundamenteaza actiunea pe o ideologie, care in cele mai multe cazuri se materializeaza in programe si doctrine politice. Acest fapt confera relatiilor politice un pronuntat caracter si continut ideologic-partinic. 3.2.Instituiile politice O component definitorie a sistemului politic, indicnd gradul de organizare politic a societii la un moment dat se refer la instituiile politice: statul (principala i cea mai veche dintre ele), partidele politice, grupurile de presiune etc. Dar nu orice organizaie sau instituie politic din societate este i una politic, ci numai acelea care se implic n problema puterii politice. Asemenea instituii politice se constituie n cadrul sistemului naional, ca i pe plan internaional, ele aflndu-se n raporturi de alian, de cooperare sau de opoziie, de conflict. 3.3. Cultura i contiina politic Cultura politic. In stiinta politica notiunea de cultura politica este relativ noua, ea a fost creata si pusa in circulatie de politologul american Gabriel Almond in lucrarea sa Sistemul politic comparat. El definea cultura politica drept reteaua orientarilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se raporteaza la sistemul politic. Indiferent de modul, de latura sau unghiul din care este definita si interpretata cultura politica, aceasta trebuie conceputa din cel putin doua aspecte: -ca parte componenta a culturii si civilizatiei nationale si universale; -ca dimensiune psihologica, subiectiva a sistemului politic. In general, prin cultura politica literatura politologica intelege ansamblul cunostintelor, valorilor, normelor, convingerilor, sentimentelor, trairilor, modalitatilor de gandire de natura politica pe care se intemeiaza si functioneaza sistemul politic. O asemenea definire a culturii politice are in vedere numai aspectul sau teoreticexplicativ, la fel ca in cazul culturii si forma sa politica implica si alte elemente, cum ar fi:

35

-conceptiile, strategiile, programele, ideologiile si doctrinele politice care orienteaza, directioneaza si fundamenteaza activitatea partidelor, formatiunilor, institutiilor politice din societate; -institutiile politice statale sau extrastatale din societate, formatiunile si partidele politice, liderii acestora; -normele si valorile generale ale unei natiuni, in special cele privind actiunea si conduita politica; -practica politica. Nivelul, gradul dezvoltarii culturii politice, eficienta si utilitatea ei nu sunt aceleasi in toate societatile, ci ele depinde de o serie de factori ca: -natura regimului si sistemului politic; -nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale din cadrul societatii respective; -gradul si nivelul organizarii vietii politice si indeosebi al democratismului sau; -anumite traditii istorice si nationale sau particularitati ale dezvoltarii sociale. Gradul participarii al membrilor societatii la viata politica, eficienta si responsabilitatea acestora este in mod direct legata si de nivelul lor de cultura politica. In ultima instanta, cultura politica se materializeaza in participare, in actiune si comportament. Contiina politic Constiinta politica constituie o forma a constiintei sociale, definindu-se ca un ansamblu de idei, teorii, conceptii politice elaborate, structurate si sistematizate in doctrine, programe politice, precum si stari de spirit, sentimente, traditii, modalitati de gandire cu caracter politic existente in societate. Ea reflecta fenomenele si procesele politice referitoare la raporturile dintre clase, grupuri sociale, dintre partide, cetateni si institutiile de stat, dintre natiuni si popoare. Fiecare societate isi are propria sa constiinta politica. Ea se structureaza in : a)-constiinta comuna politica b)-constiinta teoretica c)-psihologia politica. a)Constiinta comuna politica este acea parte a constiintei politice creata si acumulata in mod spontan, pe cale empirica, de oameni, pe baza experientei si a traditiilor istorice. Ea este difuza, nestructurata, nesistematizata si are o valoare stiinifica limitata, intrucat in cadrul ei precumpanitoare sunt elementele empirice. Constiinta comuna este constiinta de toate zilele sau constiinta maselor. Dezvoltarea stiintei in randul maselor atat prin sistemul de invatamant, prin mass-media dar si in urma activitatii desfasurate de partidele politice interesate in ridicarea nivelului lor politic, in vederea insusirii si receptarii programelor si doctrinelor lor politice, a determinat restrangerea considerabila a sferei empirice a constiintei comune din cadrul constiintei politice. b)Constiinta politica teoretica este componenta ideologica a constiintei politice. Ea este elaborata, structurata si sistematizata in teorii, conceptii, doctrine, programe politice, fundamentand si promovand interesele, aspiratiile unei clase, grup social sau ale unei societati. Aceasta forma a constiintei este in mod constient si organizat creata si difuzata prin mijloace de informare si comunicatii in cadrul societatii. Numai prin aceasta componenta, constiinta capata, de fapt, caracter politic

36

La nivelul general al fiecarei societati exista o constiinta politica intemeiata pe valorile fundamentale politice ale acesteia. Intr-o forma sau alta, aceasta constiinta se regaseste intr-o societate pluripartidista, in ideologiile si doctrinele partidelor si formatiunilor politice. c)Psihologia politica cuprinde, prin excelenta, elementele afective ale constiinteisentimentele, starile de spirit, mentalitatile, obiceiurile. Ea se naste si intra in componenta constiintei comune. 4. Doctrine politice contemporane Noiuni introductive Doctrina - n general - reprezint o concepie nchegat coerent, care, pe baza, unor principii interpreteaz realitatea nconjurtoare, reflect, interesele i poziia unor grupuri i categorii sociale sau comuniti umane, pe care le exprim prin prisma unor principii cluzitoare. Tipuri de doctrine: o doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialitii lumii, idealiste exprimate prin principiul spiritualitii lumii); o doctrine religioase (cretine, musulmane, budiste etc.); o doctrine economice (economia de pia, economia centralizat); o doctrine militare (de aprare naional, de hegemonie, de expansiune, de alian); o doctrine politice (privesc organizarea i conducerea societii). Doctrinele politice (lat. doctrina - nvtur) - constituie un sistem de idei, teze, principii, concepii cu privire la organizarea i funcionarea societii, la esena puterii politice, la coninutul, formele i mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul instituiilor i a clasei politice, la relaiile dintre guvernani i guvernai. "Sistem nchegat de principii care interpreteaz n mod coerent realitatea politic i recomand o modalitate de aciune n funcie de scopuri" (Dicionar politic). Rolul doctrinelor politice: o de a explica, justifica i argumenta poziiile i atitudinile gruprilor sociale i a conductorilor lor; o de a prospecta direciile de dezvoltare a statelor n care se acioneaz; o de a promova idealurile i programele de aciuni; o de a menine n echilibru sistemul social global i de a oferi alternative la rezolvarea crizelor aprute i la asumarea guvernrii. n elaborarea doctrinelor politice se au n vedere urmtorii factori: o condiiile social-istorice specifice; o nivelul de civilizaie atins n societate sau n epoc; o fenomenul politic internaional; o cerinele progresului istoric; o tradiiile doctrinar istorice. Coninutul doctrinelor politice se regsete n Constituia i legislaia statelor n programele i statutele organizaiilor politice.

37

Doctrinele politice se mpart n dou categorii: o doctrine privind organizarea i conducerea democratic a societii (reprezint voina cetenilor i au la baz principiile statului de drept); o doctrine politice privind organizarea i conducerea dictatorial a societii (nesocotesc voina cetenilor i au la baz principiile statului totalitar). Din prima categorie fac parte: o doctrine politice liberale i neoliberale; o doctrine conservatoare i neoconservatoare; o doctrine democrat-cretine; o doctrine social-democratice. Din categoria a doua fac parte: o doctrina politic fascist; o doctrina politic comunist; o doctrine politice rasiste; o doctrine politice elitice; o doctrine militariste etc. Doctrinele politice tehnocratice - sunt de grani ntre cele dou categorii. Ele constau n faptul c n organele puterii trebuie promovai specialitii, tehnocraii, care s ia decizii nu n raport cu interesele de grup ci numai potrivit cu elementele evideniate de tiin, fcnd abstracie de poziiile diferite ale diferitelor grupri. Doctrinele tehnocrate pot conduce la: o organizarea i conducerea democratic a societii, cnd specialitii sunt expresia voinei cetenilor, cnd mbin tiina cu politica; o deschiderea unor regimuri politice dictatoriale cnd se face abstracie de factorul politic, de voina cetenilor. Tipuri de doctrine politice Universul actual al doctrinelor politice este refluxul ideologico-doctrinar al transformrilor social politice, economice, culturale parcurse de omenire n ultimele 2-3 secole, odat cu intrarea acesteia, prin revoluia industrial i ascensiunea capitalismului, ntr-o nou etap a evoluiei societii omeneti. Saltul de la societile preindustriale la cele industriale s-a mpletit cu apariia i evoluia gndirii liberale care a susinut ascensiunea burgheziei i a ornduirii capitaliste. Conservatorismul clasic, contrapondere la liberalismul democratic, concentreaz, n general, interesele cercurilor antidemocratice, radicale ale capitalului, latifundei, armatei. A fost reaciunea aristocraiei feudale i a altor categorii interesate biseric, armat mpotriva revoluiei burgheze. Apariia la mijlocul secolului XIX a marxismului a nsemnat naterea socialismului revoluionar ca doctrin politic a proletariatului, viznd transformarea radical a societii capitaliste pe calea luptei de clas i instaurarea dictaturii proletariatului. La sfritul secolului al XIX-lea n cadrul micrii socialiste a aprut socialdemocraia - alternativ reformist-moderat la socialismul revoluionar. Dup primul rzboi mondial ncepe activizarea extremei drepte i apariia doctrinelor i micrilor fasciste.

38

1. Liberalismul i neoliberalismul Geneza sa se regsete n gndirea politic revoluionar din Anglia secolului al XVII i a Franei secolului al XVIII-lea considernd individul i libertatea sa drept valorile supreme ale vieii. Doctrina liberal a optat, iniial, pentru monarhia constituional i pentru separaia i echilibrul puterilor n stat. Benjamin Constant sublinia c libertatea este triumful individului att asupra autoritii care vrea s domneasc prin despotism, ct i asupra maselor care reclam dreptul de a supune minoritatea, majoritii. Societatea este format din indivizi liberi s-i satisfac scopurile, acionnd din proprie iniiativ dup cum le dicteaz interesele, statul rmne un garant al libertii individuale. n privina economiei, valoarea suprem este proprietatea privat iar libera concuren este prghie a dezvoltrii. Adan Smith observ c n contextul pieei "strategiile individuale" conduse de o "mn invizibil" concur pentru realizarea fericirii tuturor. Statul trebuie s asigure domnia justiiei, securitatea indivizilor i tolerana fa de diversitatea opiniilor politice i credinelor religioase. (Rolul unui "paznic de noapte" sau al unui "jandarm"). Liberalismul a evoluat de la cel anarhic iniiat de Max Stirner (1805-1856) care n lucrarea "Unicul i proprietatea sa" - 1844 susinea c omul este unic, un "Dumnezeu" care trebuie eliberat din chingile societii. Statul, biserica, societatea trebuie nlocuite prin "Eu". Statul susinea Ludwing von Mises (1887-1983) trebuie s se limiteze la anumite funcii legislative i poliieneti. Economia de pia este un principiu fundamental al liberalismului iar proprietatea particular produce civilizaie. Libertatea individual nu trebuie s pun n pericol libertatea altuia. n privina moralitii se apreciaz c oamenii prosper prin competiie nu prin solidaritate. Toate instituiile nu sunt rod al gndirii ci rezultat al regulilor cererii i ofertei. Moralitatea este dat de economisire, respectul proprietii private, onestitate contractual. Ea este situat ntre instinct i raiune, stimuleaz supravieuirea iar coordonarea prin pia a activitilor individuale, formeaz comportamentul economic. Neoliberalismul Este o doctrin liberal reajustat n raport cu schimbrile care au avut loc pe parcursul secolului XX pentru a spori atractivitatea doctrinei n rndurile populaiei. S-a introdus teza reglrii sociale a ordinii spontane, generate de economia de pia, cu reglementarea proteciei sociale prin msuri etatiste. Raportul dintre iniiativa individual n economia de pia i rolul statului n societate a dat substan unei diversiti de forme ale neoliberalismului - de la cele care militeaz pentru un "stat al bunstrii sau concentrarea economiei prin stat, pn la orientrile "nostalgice" ale tezelor liberalismului clasic. Neoliberalismul a fost fondat de ctre Jeremie Benthan (1748-1832) i John Stuart Mil (1806-1873). Statul, prin funcia sa normativ trebuie s intervin pentru a crea condiii

39

proprii dezvoltrii individuale prin lupta contra ignoranei, mizeriei, bolilor i condiiilor proaste de locuit. John Maynard Keynes (1883-1946) susine c statul prin intermediul cheltuielilor publice - instrument principal pentru orientarea economiei de ctre stat provoac creterea locurilor de munc, iar prin impozite i alte msuri realizeaz o redistribuire a veniturilor. Ali gnditori precum F.A.von Haylk au pus n discuie "interveniile perverse" ale statului care ar crea o mentalitate de "ntreinut" ce ar putea ucide spiritul de iniiativ ca i voina de a crea bogie. 2. Social-democraia Doctrina social-democrat s-a cldit pe temelia epistemic a evolutismului sociologic i cea moral a umanismului i respectrii dreptului individual de alegere i decizie. Teoria evolutismului sociologic susine continuitatea i gradualitatea schimbrii sociale, prin reforme declanate n interiorul aceleiai ordini sociale. Social-democraia, reprezint o concepie i micare politic aprut n secolul al XIX-lea care cuprindea att orientri marxiste, ct i nemarxiste. Conceptul de social-democraie acoper realiti politice, istorice diferite n funcie de ri, partide i particulariti ale luptei politice. n esena ei, social-democraia a pornit de la propunerea unor valori ca: libertatea, democraia, echitatea, justiia, solidaritatea, autonomia, pluralismul politic, diversitatea formelor de proprietate. Transformarea n practic a acestor valori s-a impus dup al doilea rzboi mondial cnd partidele de asemenea orientare au ajuns la putere. Aceasta s-a datorat orientrii spre "o nou ordine economic i social" care a condus la o democraie larg, la mbinarea planificrii i concurenei prin controlul politic al forelor economice, prin socializare i eficien pe calea colaborrii factorilor produciei, ca i prin politici protecioniste n domeniul social. Valorile fundamentale ale social-democraiei sunt nscrise n triada conceptual libertate, justiie, solidaritate - din care decurg celelalte teme i soluii democratice privind rolul statului, democraia social, autoconducerea, autogestionarea politic social. Libertatea i justiia antreneaz responsabilitatea. La rndul ei, responsabilitatea individual i colectiv presupune solidaritatea bazat pe raporturi de echitate i comunicare ntre oameni. n ideea fostului preedinte al R.F.G., Gustav Heineman, statul "nseamn noi toi i fiecare dintre noi n particular", iar W.Brandt consider c social-democraia trebuie s conceap statul ca o "comunitate juridic a poporului pe care noi o nsrcinm s vegheze la meninerea securitii, libertii i justiiei". Autoritatea statului social-democrat trebuie s se bazeze pe consens i pe constrngeri obinute prin alegeri libere, competen intelectual i statut moral, care la rndul ei, trebuie s suporte controlul social i s poat fi revocat. n plan economic se pledeaz pentru mbinarea planificrii i concurenei prin controlul politic al forelor economice, colaborarea muncitorilor la gestionarea ntreprinderilor.

40

Iniiativa particular, proprietatea privat sunt acceptate atta timp ct nu se creeaz inegaliti economice, surse de conflicte sociale. Ca teorie i practic politic de guvernare, social-democraia are trsturi generale, dar poart i semnele unor particulariti precum n Frana, Germania, Suedia, Austria, Spania, etc. Social-democraia a realizat, n modaliti diferite, un sistem politic bazat pe factori obiectivi i subiectivi precum: o proprietatea public i proprietatea individual; o gestiunea social i cea particular; o negocierea principiilor privind salarizarea; o creditul; o controlul investiiilor; o fiscalitatea; o sufragiul universal etc. Puterea majoritii nu trebuie s fac abstracie de interesele minoritii. 3. Democraia cretin Este o micare ce promoveaz n viaa politic principiile democraiei n asociere cu principiile filozofiei i eticii cretine prin care ordinea social creat la revoluia industrial a fcut ca munca s fie supus cererii i ofertei iar puterea trebuie s intervin pentru a apra drepturile celor slabi. nceputul s-a fcut n cadrul organizaiilor "Aciunea catolic", ulterior aprnd partidele democrat cretine. Primul partid a fost Partidul Popular Italian ntemeiat dup primul rzboi mondial de ctre preotul Luigi Sturzo din Caltagirone (Sicilia). Dup al doilea rzboi mondial au aprut numeroase partide democrat cretine n Europa (Micarea Popular Republican n Frana, Partidul Democrat Cretin n Italia, Uniunea Democrat Cretin n Germania) i n America Latin (Uniunea Civic n Paraguay, Falanga Naional n Chile, Partidul Social-Cretin n Venezuela). n ciuda originii sale catolice, micarea democrat cretin nu a avut legturi privilegiate cu Papa. Papalitatea s-a distanat fa de orice model de "ordine socialcretin" ceea ce a condus la deschideri ctre cretinii necatolici care au creat partide cu aceast orientare. Ele au devenit partide aconfesionale, separnd cmpul aciunii politice de cel religios. Doctrinar, democraia cretin urmrete, att individualismul, ct i colectivismul i se caracterizeaz prin repere pragmatice precum: o echilibrarea raporturilor dintre puterea central i instituiile reprezentative naionale i locale a cror activitate trebuie s prevaleze n timp de normalitate; o combinarea raional ntre interesul naiunii (care este imprescriptibil) i alianele internaionale convenabile, servind pacea mondial; o sprijinirea autoritii politice i juridice a statului i aprarea autoritii spirituale. Aceste repere urmresc s satisfac n plan social-politic valori precum: proprietatea i munca; inegalitatea natural i egalitatea moral; disciplina i libertatea; familia i statul; naionalismul i ecumenismul etc. Democraia cretin este un curent de centru aplicnd principiile democraiei 41

cretine pentru realizarea solidaritii tuturor categoriilor sociale n zonele n care triesc pe plan naional, zonal sau mondial (principiu opus egoismului liberal i urii de clas), statul obligndu-se s sprijine activitatea persoanelor, autoadministrarea, lsnd loc liber iniiativei particulare dar i responsabilitii statului n realizarea binelui social. n domeniul vieii politice se promoveaz realizarea democraiei depline pluraliste, militndu-se pentru o democraie comunitar, participativ n care persoana uman s devin elementul principal, creia s i se garanteze demnitatea i libertatea. n planul economiei i vieii sociale au fost asimilate concepiile colii de la Fribourg ale protestanilor Muller Armack i Ludwig Erhard despre economia social de pia. (n R.F.G. - Uniunea Cretin-Democrat). n Romnia, orientarea democrat cretin este mbriat, dup 1989, de ctre P.N.T.C.D. 4. Naionalismul Doctrina politic a naionalismului, derivat din conceptul de naiune i din raiuni ale interesului naional este politica independenei politice i economice, cauza suveranitii i prosperitii propriei naiuni. Naionalismul a aprut i s-a manifestat mai puternic n secolele al XVIII-lea i al XIX-lea, odat cu formarea primelor naiuni i n procesul consolidrii statelor naionale, cptnd semnificaii diverse i contradictorii n secolul al XX-lea. Doctrina naionalist se cere a fi analizat din cel puin dou perspective: - O prim perspectiv ar fi aceea n care definete naionalismul ca manifestare a caracterului naional al unui popor i contientizarea unor interese. Din acest punct de vedere, naionalismul ndeplinete un rol pozitiv: industrializarea societilor moderne au creat terenul afirmrii naionale, iar identitatea naional s-a exprimat i a fost recunoscut n raport cu alte comuniti naionale. Naionalismul se exprim pe dou ci care se ntreptrund-politicul i etniculechilibrul sau dezechilibrul dintre acestea putnd face din naionalism o concepie avansat sau retrogral. Numit "sufletul politic al unui corp etnic", naionalismul poate evolua constructiv sau distructiv. O politic ndreptat spre lupta pentru afirmarea demnitii naionale i a valorilor creative este constructiv iar cnd este ndreptat mpotriva altor naionaliti se creeaz terenul propice pentru degenerarea lui n ovinism i xenofobie. - A doua ipostaz a naionalismului se manifest prin exacerbarea sentimentului naional, prin intoleran i agresivitate fa de alte popoare sau grupri etnice. Poate deveni expresia unui etnocentrism deformat structural, care ndeplinete un rol distructiv, devenind o micare extremist n contradicie cu spiritul civilizaiei contemporane. Naional-socialismul i fascismul au combinat pn la delir revendicarea puterii statului i pretinsele interese ale naiunii, iar sub masca internaionalismului s-a dezvoltat o alt structur de aservire "o logic naionalist", care chiar dac s-a transformat ntr-un instrument de teroare, a avut i o anumit atractivitate. Doctrina naionalismului se manifest, acum, contradictoriu unele curente in pasul cu istoria, oglindind procesele cooperrii internaionale, altele marcnd eforturi de adaptare, iar altele caut s renvie vechiul naionalism, egoismul naional.

42

5. Conservatorismul i neconservatorismul Reprezint o atitudine politic care izvorte din dorina conservrii strilor de lucruri existente. Fondator este considerat Edmund Burke (1729-1797), politician englez care pleda pentru aprarea ordinii tradiionale, susinnd schimbrile treptate (moderate). Conservatorismul are trei pri distincte: o atitudinea fa de societate; o idealul de guvernare; o practic politic. Conservatoritii susin c societatea este anterioar indivizilor ce o compun, ei fiind un produs social artificial. Statul trebuie s fie deasupra instituiilor autonome care-i vor pstra principiile proprii de dezvoltare. Conservatorismul se opune susinerii soluiilor radicale n actul de guvernare. Neoconservatorismul desemneaz acele sisteme de idei care urmresc, fie s adapteze la realitile zile idei conservatoare, fie idei conservatoare fa de cerinele actuale ale realizrii progresului social-general. Conservatorismul i neoconservatorismul au n comun: o inegalitatea social a oamenilor; o elitismul; o primatul statului n raport cu individul; o teoria noii ordini interne a capitalismului (societatea capitalist liberal a dus la omogenizarea societii - neputina de a guverna - i, de aceea, se impune o conducere elitist). 4. REGIMURILE POLITICE 1. Orientari teoretice in definirea conceptului de regim politic. Continutul si esenta regimului politic. Cunoasterea si intelegerea mecanismului de formare, organizare si functionare a vietii sociale, indeosebi a celei politice, impune cu necesitate, pe langa studiul celorlalte componente ale sistemului politic, si pe cel al regimului politic. Problematica definirii regimului politic intereseaza in aceeasi masura pe juristi, oameni politici, politologi, dar si pe cetateni fapt ce vine sa probeze importanta atat teoretica dar mai ales practica. ce se acorda acestui element al sistemului politic contemporan. Dezbaterile n jurul acestuia genernd o serie de controverse, ndeosebi n legtur cu condiiile, ritmul i sensurile schimbrilor. ntr-o accepie mai larg, regimurile politice sunt considerate moduri de exercitare a puterii, dar dup unele abordri teoretice, regimul politic poate fi definit numai prin referire la modul de organizare a statului, n timp ce altele extind definirea la organizarea ntregului sistem politic, regimurile politice constituind n cele din urm, un fel de ncarnare a unei anumite filosofii sociale. Sunt i abordri care asimileaz regimul politic uneori polemic-peiorativ, alteori ca recunoatere a unor merite cu numele unui conductor, unei personaliti politice. Este mai aproape ns de realitate opinia, relativ mai rspndit, potrivit creia prin regim politic se poate 43

nelege modul concret de organizare i funcionare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere n societate n raport cu cetenii. Rezult c regimul politic exprim un raport direct ntre organele de conducere din societate i ceteni, organele de conducere nefiind legate numai de stat ci de ntregul sistem politic, dar nu n sensul de a se confunda cu acesta i a-i lua locul, ci de a exprima funcionarea lui efectiv. Pornind de la aceste considerente, in legatura cu definirea, cu continutul si esenta regimului politic, putem aprecia urmatoarele: - Regimul politic reprezinta forma concreta de organizare si functionare a sistemului politic si in consecinta, prin regim politic se intelege modul concret de organizare, institutionalizare si functionare a sistemului politic si de exercitare a puterii politice de catre o forta social-politica in cadrul unei comunitati sociale sau a unui istem social global; - Desi in cadrul regimului politic institutiile si organele puterii de stat au rol important in constituirea si in functionarea sa, regimul politic nu se poate rezuma la acestea, ci el cuprinde, organizational si functional, intregul sistem politic; - Natura regimului politic, forma sa de exprimare in planul practicii sociale este rezultatul raportului de forte dintre clase, grupuri sociale, partide, formatiuni politice, intr-un cuvant, dintre cetateni, organizatii, dintre acestea si societatea civila si politica; - Regimul politic nu poate si nu trebuie identificat cu forma de guvernare. Forma de guvernare desemneaza modul concret de formare si organizare a organelor puterii de stat, caracteristicile si principiile lor, raporturilor dintre ele si celelalte organe ale statului, ca si a raporturilor dintre ele si celelalte forme institutionalizate ale sistemului politic. In schimb, regimul politic inseamna materializarea expresa a unor operatiuni axiologice, a unei ierarhii specifice a valorilor, in general, a valorilor politice, in special. Chiar daca unele elemente ale regimului politic se suprapun intr-o oarecare masura si sub anumite aspecte, cu cele ale formei de guvernamnt sau ale structurii de stat, prin aceasta ele nu-si dizolva identitatea, calitatea distincta de a fi laturi definitorii ale regimului politic. Cu exceptia monarhiilor absolute unde se nasc regimuri dictatoriale, forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic, ci ea, in cea mai mare masura, este rezultatul raportului dintre aceasta si cetateni. 2. Tipologia regimurilor politice Alaturi de definirea regimului politic, o deosebita atentie se acorda in literatura de specialitate si problemei tipologizarii acestotra. -la baza tipologizarii regimurilor politice, trebuie sa stea o varietate de criterii, intrucat numai acestea sunt in masura sa releve adevarata natura, semnificatie si individualitate a lor; -dintre criteriile care trebuiesc folosite in clasificarea regimurilor politice evidentiem: modul de constituire si functionare a organelor puterii de stat (numire, alegere directa sau indirecta a acestora); modul de alegere a conducatorilor; continutul si sfera drepturilor si libertatilor cetatenilor, in special a celor politice si, mai ales, a modului cum se regasesc si se materializeaza in practica vietii social-politice, natura si baza ideologica a regimului; sistemul partidist (monopartidist, bi si pluri partidism); -natura, profunzimea si amplitudinea relatiilor sociale si in special a celor politice. Pornind de la aceste orientari, regimurile politice pot fi clasificate in: a)regimuri politice democratice;

44

b)regimuri politice dictatoriale sau totalitare. Regimurile care, ntr-o form sau alta, dau expresie voinei i intereselor cetenilor sunt, n esena lor, democratice, dup cum cele ce nu urmeaz aceste ci sunt de factur autoritar, dictatorial. Diversitatea constituirii i evoluiei regimurilor politice se arat a fi n strns legtur cu modul de accedere la putere i exercitare a acesteia pe ci democratice sau nedemocratice, dup cum anumii factori sociali i economici pot genera sau stimula un gen sau altul de regim politic (democratic sau autoritar, totalitar). Exist abordri care restrng definirea regimului politic la organizarea statului, ca principal instituie politic, echivalnd statul cu un tip sau altul de regim politic. Eseniale sunt, desigur, natura regimului politic, modalitile sale de funcionare (democratic sau dictatorial), valorile pe care le promoveaz etc. Din perspectiva eficienei procesului de guvernare, unii analiti confer regimului politic atributul de modalitate de a rspunde problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernrii. n funcie de formele de expresie ale exercitrii puterii sau actelor de guvernare, distingem regimul parlamentar sau reprezentativ republican sau monarhic , n care parlamentul deine un rol preponderent, iar eful statului, dac este monarh, are rol nesemnificativ n viaa politic; n sistemul republican preedintele este ales de ctre parlament, are prerogative reduse, fiind dependent de parlament. Desigur, o asemenea tipologizare a regimurilor politice nu poate fi rigida si nu poate epuiza marea varietate de forme si manifestari pe care acestea le pot imbraca in viata politica reala, practica a fiecarei societati. La aceasta trebuie avut in vedere amplul fenomen de mobilitate la care sunt supuse regimurile politice. Trecerea de la o forma de regim politic la alta, este astazi o realitate si este rezultatul unor modificari in planul raportului de forte, de combinatii politice ce pot aparea in peisajul politic al unei societati. Un exemplu elocvent il constituie prabusirea regimurilor politice comuniste din Europa rasariteana si centrala si angajarea lor spre regimuri democratice. 3. Regimurile politice democratice Una dintre primele forme de organizare a vietii social-politice a constituit-o regimurile democratice. Regimurile politice democratice au luat nastere inca din societatea sclavagista, cel mai elocvent exemplu in acest sens, fiind regimul politic atenian. In feudalism, dominante sunt regimurile autoritare de tip monarhist si nu am gresi, daca am aprecia ca in aceasta societate regimurile democratice dispar, ceea ce se mentine sunt anumite elemente ale democratismului politic si nu regimuri politice democratice in sine sau ca atare. Renasterea si proliferarea regimurilor democratice are loc odata cu epoca moderna, cand, pentru unele tari dezvoltate, ele devin principala forma de exercitare a conducerii politice, a societatii. Astazi, regimurile politice democratice constituie o dominanta a vietii politice contemporane, spre ele indreptandu-se atat tarile foste comuniste din Europa rasariteana si centrala, cat si majoritatea tarilor din lumea a treia. In teoria si practica politica, regimurile democratice se individualizeaza printr-o serie de note distincte: -organele de conducere ale puterii de stat, politice, in general, se constituie si actioneaza prin consultarea cetatenilor. Ele sunt emanatia vointei acestora si rezultatul alegerilor;

45

-in aceste societati exista si se aplica in practica politica principiul separarii puterilor de stat, aceasta constituind o garantie a vietii democratice si in mod deosebit, a democratismului politic; -existenta unui larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti, a caror aplicare in practica este garantata de organele puterii de stat, constituie o caracteristica majora a acestor regimuri; -pluripartidismul politic si pluralismul ideologic constituie o alta componenta majora a acestor regimuri, fapt ce naste si asigura functionalitatea opozitiei politice, a diversitatilor de optiuni, opinii, de ideologii in societate. In esenta, prin structurile lor organizatorice, prin mecanimul de functionare, regimurile politice democratice reprezinta, apara si promoveaza interesele generale ale tuturor membrilor societatii, ale societatii in ansamblul ei. In cadrul fiecarei societati, in functie de raportul ce se stabileste intre principalele componente ale puterii de stat exprimate prin institutiile sale politice (guvern, parlament), dar si ca urmare a unor traditii politice, regimurile politice democratice imbraca, in functionalitatea lor practica, urmatoarele forme: -regimurile politice parlamentare. In cadrul acestor regimuri, parlamentul, in raport cu celelalte organe ale puterii de stat detine un rol preponderent, concretizat intr-un surplus de atributii si prerogative. Seful guvernului si, in unele tari, insasi seful statului, este desemnat de parlament si raspunde pentru intreaga sa activitate in fata acestuia. Parlamentul poate dizolva guvernul prin exprimarea votului de neincredere, poate initia si desfasura anchete si control asupra activitatii sale, dezbate si aproba tratatele politice, economice cu alte state, hotaraste in problemele majore ale dezvoltarii interne si externe etc. Asemenea regimuri se pot intalni in Anglia, Germania, Italia etc. -regimuri politice prezidentiale. n regimul politic prezidenial, preedintele este i ef al guvernului, parlamentul i preedintele avnd aceeai surs de nvestire: voina poporului, adic au legitimitatea alegerii prin vot universal. Exist diferite variante de regim prezidenial n care, preedintele este secondat de un prim-ministru al crui rol este ns mai restrns n raport cu ceea ce, tradiional, nseamn un ef de guvern. In aceste regimuri, seful statului este investit cu conducerea suprema a statului, detinand, in sistemul organelor de stat o pozitie privilegiata avand largi atributii si prerogative ca: numirea primului ministru, a membrilor guvernului, initiativa legislativa, exercitarea unor functii importante in stat (comandant suprem al armatei), opunerea veto-ului unor legi, incheierea unor tratate internationale, promulgarea legii. Exemple de asemenea regimuri politice ar fi cele din SUA, Franta, Indonezia, Filipine etc.; -regimurile politice parlamentare semiprezidentiale O variant de regim republican care mbin trsturi ale regimului prezidenial i ale celui parlamentar sau reprezentativ o reprezint regimul semiprezidenial. Acesta presupune un preedinte ales prin sufragiu universal i cu anumite puteri proprii, un primministru i un guvern care rspunde n faa parlamentului. Raporturile dintre preedinte, parlament i eful guvernului pot fi diferite, n funcie de normele constituionale. Constituia Romniei d expresie unui asemenea tip de regim politic. Lupta pentru suprematie, din cadrul unor societati, dintre puterea executiva (guvern, seful statului) si puterea legislativa (parlament) a impus aparitia unui element de mediere, de echilibru dintre acestea. De regula, acest element a fost gasit in persoana sefului statului, presedintelui care din dorinta de a limita puterea parlamentului, a fost

46

inzestrat cu prerogative ce tin atat de executiv, cat si de legislativ, el putand astfel media intre acestea. Asemenea regimuri se nasc si se dezvolta indeosebi in societatile foste comuniste din Europa centrala si rasariteana, unde perioada de tranzitie impune consideram, ca o necesitate, mentinerea unui executiv puternic dar si a unui legislativ autoritar. 4. Regimurile politice dictatoriale Notiunea de dictatura provine, in majoritatea limbilor moderne, de la latinescul dictatura ce inseamna a porunci, a domina nelimitat o persoana sau un grup de persoane. In stransa legatura cu aceasta notiune s-a format si cea de dictator (tot de la latinescu dictator), exprimand conducerea exercitata de o persoana nesupusa controlului statului sau a altei institutii politice, avand puteri nelimitate, discretionare. Sub aceasta semnificatie notiunile de dictatura si dictator s-au manifestat in sfera lumii antice si sub forma monarhiei absolute, in feudalism. In politiologie, termenul de dictatura este identic cu cel de totalitarism, absolutism, despotism, autocratie. Desi in literatura de specialitate exista o diversitate de pareri cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii. Politologul francez Raymond Aron a sintetizat esentialitatea totalitarismului prin: monopolul unui singur partid, ideologia oficiala de stat, monopolul statului asupra intregii puteri, caracterul absolut al autoritatii suverane . Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice, dictatoriale se individualizeaza in teorii si practica vietii politice prin urmatoarele trasaturi: -puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o persoana sau un grup de persoane care concentreaza in mainile lor intreaga putere, indeosebi cea politica; -aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau chiar daca acest principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic; -inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca acestea sunt prezente in viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt considerabil restranse. Organele puterii, atat cate exista, sunt numite, ele subordonandu-se total puterii. In aceasta situatie nu se mai poate vorbi de existenta statului de drept; -lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei politice. In cadrul societatii se instaureaza dominatia politica si ideologica a unui singur partid, a celui aflat la putere. Singura ideologie admisa este ideologia partidului unic, aceasta devenind ideologia oficiala a puterii. Ea va intemeia si va promova interesele partidului, ale grupului aflat la putere, impunandu-se adeseori si prin forta; -prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea cultului personalitatii sefului partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui A.Hitler, B.Mussolini, V.Stalin, I.B.Tito, Mao Tzedun, N.Ceausescu, Kim Ir Sen etc.; -regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare de la cele legale, pana la cele ilegale, de la manipularea pasnica, pana la violenta deschisa. Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de momentul concret istoric, de forta grupului aflat la putere etc. In antichitate si in feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma monarhiilor absolute. In epoca moderna, odata cu burghezia si marea societate, capitalismul, regimurile dictatoriale incep a fi inlocuite de regimurile democratice.

47

In perioada contemporana, cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale au fost si mai sunt regimurile coloniale, regimurile fasciste, regimurile comuniste si regimurile militare. Regimurile coloniale au aparut inca din perioada marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVI) si au cunoscut o maxima raspandire in perioada moderna, cand unele state ca Anglia, Olanda, Belgia, Spania, Portugalia si mai tarziu S.U.A. si Germania si-au creat adevarate imperii coloniale. Aceste regimuri totalitare, profund nedemocratice, au constat in subordonarea totala economica, politica si spirituala a numeroase tari si popoare din Asia, Africa si America de Sud, in cele mai multe cazuri prin forta si violenta. In perioada interbelica, dar mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, odata cu destramarea si prabusirea sistemului colonial, acest tip de regim politic a disparut. Desi fostele colonii au devenit independente politic, multe din ele continua sub forme mascate, sa ramana dependente economic de fostele metropole. Regimurile fasciste au aparut si s-au manifestat in perioada interbelica, reprezentand o solutie politica de extrema dreapta, o dictatura terorista, un regim politic totalitar. Aparitia si ascensiunea fascismului in formele sale clasice (Italia, Germania) poate fi explicat printr-un complex de factori, cauze si conjuncturi specifice perioadei interbelice. Dintre ganditorii care au pregatit din punct de vedere ideologic ascensiunea regimurilor fasciste evidentiem pe Oswald Spengler, Arthur Moeller van den Bruck, Alfred Rosenber. Oswald Spengler (1880-1936) in Declinul occidentului, negand sistemul democratic si facand apologia totalitarismului, a pregatit sub aspect ideologic ascensiunea lui Hitler, Arthur Moeller van den Bruck (1876-1925) in lucrarea sa Al treilea Reich, o combinatie eclectica de filosofie a istoriei, cu socialism si nationalism, si cu pangermanism, face apologia spiritului revansard german de dupa primul razboi mondial si, pledand pentru crearea unui partid nationalist, a pregatit si el din punct de vedere ideologic fascismul, ascensiunea acestuia la putere. Alfred Rosenberg in lucrarile sale Protocoalele inteleptilor Sionului si politica mondiala evreiasca, Mitul secolului XX a sustinut si teoretizat rasismul arian si antisemitismul. Fascismul, ca regim politic, s-a manifestat sub diferite variante politice in tari europene si Japonia. In Europa, regimul fascist a cunoscut diferite denumiri, de regula dupa numele conducatorului, ca salazarismul in Portugalia (1932), franchismul in Spania (1936) sau in Franta, regimul de la Vichy, al maresalului Petein, Regimuri fasciste au mai fost instaurate, sub diferite forme, in Olanda, Belgia, Croatia, Romania. Astazi, fascismul inteles ca regim politic a disparut, dar ca miscare politica si ideologie, el se mai manifesta sub forma neofascismului intr-o serie de tari din Europa sau America de Sud. Regimurile comuniste. In comparatie cu regimurile fasciste, ele sunt regimuri politice de extrema stanga, dar cu acelasi numitor comun totalitarismul si dictatorismul social-politic. Primul regim politic comunist s-a instaurat in timpul primului razboi mondial in urma revolutiei bolsevice, pe fondul unei puternice crize a imperiului tarist. Dupa 1945,

48

sub presiunea armatei sovietice, dar si a neintelegerilor ivite intre puterile invingatoare, comunismul se va instala intr-o serie de tari din centrul si rasaritul Europei, Romania, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia, Germania rasariteana, in unele tari din Asia (Mongolia, Vietnam, Coreea, China) si America Latina (Cuba). Ca regim politic, comunismul este o dictatura care si-a adus ca argument dictatura clasei muncitoare, in fapt; fiind dictatura partidului comunist, mai precis, a sefului acestuia sau a grupului din jurul sau. In regimurile politice comuniste sistemul monopartidist a permis partidului comunist sa-si impuna ideologia si propria dictatura. Chiar daca au fost cazuri cand alaturi de partidul comunist au fost acceptate si alte grupuri politice, existenta acestora era conditionata de recunoasterea rolului conducator al partidului comunist. Desi comunismul a fost teoretizat de Marx si Engels, iar revolutia bolsevica realizata de Lenin, bazele sistemului politic totalitar comunist au fost puse de Stalin, de aceea regimurile totalitare comuniste sunt cunoscute si sub numele de regimuri staliniste. Ceea ce s-a realizat in practica acolo unde s-a instaurat comunismul, nu a avut nimic comun cu comunismul lui Marx, ci a fost stalinism sau neostalinism. Sub pretextul luptei de clasa contra burgheziei si a chiaburimii, teroarea, violenta, au fost legitimate ca politica de stat, iar formele si mijloacele folosite s-au apropiat de cele fasciste. A avut loc distrugerea societatii civile si politice democratice si instaurarea dictaturii grupului sau sefului partidului comunist. Constiinta, cultura, ideologia, au fost deturnate de la rolul lor social, fiind puse sa legitimeze noua putere, sa realizeze cultul personalitatii sefului partidului, sa promoveze interesele acestora. Regimurile politice militare In cele mai multe cazuri, aceste regimuri se incadreaza in tipul regimurilor dictatoriale, desi in istorie au fost si cateva exceptii. Puterea politica este preluata si exercitata de cadrele conducatoare ale armatei. In functie de natura grupului militar aflat la putere, de interesele si orientarea acestuia, aceste regimuri pot imbraca forma dictatoriala, politieneasca sau personala. In aceste regimuri are loc suspendarea constitutiei, a drepturilor si libertatilor democratice, a activitatii partidelor politice. Guvernarea se face prin decrete-legi. Au fost insa si cazuri cand unele regimuri militare s-au situat pe pozitii progresiste, promovand unele reforme economice si social-democratice, masuri de aparare a intereselor nationale. Astazi, in viata politica contemporana, tendinta dominanta este democratia. Incet, nu fara greutati si convulsii, regimurile politice democratice isi fac tot mai mult loc in peisajul politic contemporan. Spre aceste forme de organizare, institutionalizare si conducere a vietii politice si sociale se indreapta tot mai multe popoare, fostele tari comuniste si marea majoritate a statelor lumii a treia. 5. Forma de guvernamant Desemneaza modul de exercitare si manifestare a puterii de stat, constituirea si functionarea instituiei efului statului. Forma de guvernare e independent fa de structura de stat. Inca din antichitate, forma de guvernamant a constituit un subiect de meditaie pentru ganditorii acestei perioade: Herodot, Platon, Aristotel, Cicero, care s-au preocupat de studiul ei, a formelor pe care le imbraca in practica social politica. In feudalism, dar mai ales in epoca moderna, forma de guvernamant a constituit terenul unor aprigi dispute teoretice cu importante efecte pentru practica politica. J. Locke, Thomas

49

hobbes, Montesquiere, Voltaire, J.J. Rousseau, B. Constant etc sunt doar caiva din ganditorii care au legat realizarea noii societai si de o noua forma de guvernare. Astazi se intalnesc urmatoarele forme de guvernamant:monarhia i republica. Monarhiile constitutionale, cum este cazul Angliei, Japoniei, Suediei, Olandei, Belgiei, adica acele state unde monarhul domneste dar nu guverneaza, el avand o simpla functie de reprezentare a statului; Republici parlamentare sunt acele state unde Parlamentul, in raport de celelalte institutii, are un rol primordial, hotarator in organizarea, directionarea si conducerea societatii, dispunand in raport cu executivul sau institutia sefului statului de un surplus de atribute si prerogative. In aceste societati, cum e cazul Germaniei, Italiei, Greciei, Africii de Sud, presedintele, ca sef al statului, are numai un rol reprezentativ, foarte apropiat de cel al monarhilor constitutionali; Republici prezidentiale. In aceste societati, cum e cazul S.U.A., Rusiei, Frantei, presedintele, in calitatea sa de sef al statului, detine si exercita importante prerogative legislative si executive, punandu-l intr-o situatie cel putin egala cu cea a parlamentului sau guvernului. In S.U.A., presedintele este insusi seful executivului. Intre caracterul statului si forma de guvernare exista o stransa legatura, unui stat democrat ii corespune o republica parlamentara sau prezidentiala. Forma de guvernamant nu e in masura sa determine esenta statului, caracterul sau democrat sau dictatorial, cel mult o poate influenta, dar in nici un caz determina. Asemenea sistemelor politice, regimurile politice au o dinamic proprie, aflnduse mereu sub semnul schimbrii, al continuitii i discontinuitii schimbri normale, ntr-un fel controlabile, ateptate, la distane mai mari sau mai mici de timp, n funcie de durata ciclurilor electorale. Regimurile politice cunosc, ns, i schimbri brute, rupturi sau revoluii, generate de izbucnirea unor ciocniri de interese, de procese de erodare, mai ales n cazul regimurilor nedemocratice. n cazul unuia i aceluiai sistem politic, inclusiv cel democratic, pluralist, se pot succede tipuri diverse de regim politic, n nelesul de modalitate concret de exercitare a puterii politice, de ndeplinire a mandatului ncredinat de alegtori. Adevrul este c i n lumea real, oamenii i grupurile lupt pentru putere i bunstare. O astfel de lupt constituie sursa schimbrii. Dac am inventa instituii de canalizare a luptei, am putea controla chiar procesele de schimbare. Conflictul i schimbarea sunt vitale societilor deschise. Fr acestea, toate talentele umane ar rmne nefructificate.

50

5. STATUL- INSTITUIE SOCIAL-POLITIC FUNDAMENTAL A SOCIETII

1. Teorii privind apariia si definirea statului In cadrul oricarei societati o componenta importanta a sistemului politic o constituie institutiile politice. Ele asigura derularea si realizarea efectiva a vietii si practicii politice. Principala lor caracteristica este aceea ca au ca obiect de activitate puterea politica, organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea si legitimarea ei. Cea mai importanta si eficienta institutie in exercitarea puterii politice a fost si ramane statul. Ea este in acelasi timp si prima institutie politica structurala, organizata si institutionalizata de detinere, exercitare si legitimare a puterii politice. Importanta si esentialitatea statului pentru orice societate a facut ca inca din antichitate ea sa fie supusa unei intense si permanente preocupari a celor ce se ocupa cu descifrarea elementelor vietii sociale si studiul politicii. Inca din primele sale manifestari, statul a fost vazut intr-o dubla ipostaza, atat ca teritoriu ce desemna si identifica o continuitate sociala cat si ca institutie suprema a societatii. Vechii greci defineau statul cu notiunea de polis-stat cetate, ca asezare delimitata de alta, dar si ca institutie de exercitare a conducerii sociale. La randul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincti intre stat ca teritoriu, asezare si stat ca institutie, foloseau doi termeni distincti: de civitate-stat in sensul de teritoriu si res-publica ca institutie politica, aceasta din urma fiind mult mai aproape de semnificatiei ei reale. Si vechii germani au vazut in stat atat o organizare teritoriala, cat si una politica, definindu-l cu notiunea de land.

51

Pentru intaia oara notiunea de stat statio este folosita de N.Machiavelli in scrierea sa Principele (1513), cand se refera la ideea unitatii. Incepand cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, in sens de putere si institutie politica cu rol major in organizarea si conducerea societatii, se impune treptat in limbile moderne. Dupa aceasta perioada noiunea de stat va fi folosit in sensul de institutie politica sau de comunitate umana aflata sub o anumita autoritate, acceptiune care si astazi si-a pastrat valabilitatea. O problema mult disputata care nu si-a gasit nici astazi o rezolvare deplina, este aceea a definirii si genezei statului. De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului a generat mai multe teorii: 1. Teoriile teocratice Acestea sunt proprii societatilor antice si feudale. Potrivit acestora, statul este o creatie divina, rezultatul vointei lui Dumnezeu, acceptarea si supunerea fata de acesta este o obligatie religioasa. In feudalism are loc o coabitare intre puterea laica si biserica, ce a avut ca efect imprimarea unui pregnant caracter divin atat puterii cat si institutiilor sale politice, fapt ce a determinat o justificare si o legitimare supranaturala a acestora. In acelasi timp biserica, prin dogma sa teologica a contribuit in mare masura la fundamentarea pe un temei divin a doctrinei monarhice absolute. Potrivit acesteia, monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, el primeste si exercita puterea de la Dumnezeu, iar pentru faptele si actele sale nu este raspunzator decat in fata divinitatii. Cei mai de seama reprezentanti ai teoriei teocratice au fost Aurelian Augustin cu lucrarea De civitate Dei, si Toma DAquino cu Suma Teologica. Aurelian Augustin este primul teolog al bisericii crestine care pune problema raportului dintre statul pamantesc si statul lui Dumnezeu, deschizand lupta pentru hegemonie dintre biserica si puterea laica. La randul sau, calugarul Toma dAquino va crea la mijlocul secolului al XIII-lea asa cum spunea si papa Leon al XIII-lea, singura si cea mai autentica filosofie a bisericii catolice, care era un mixaj intre credinta si ratiune, la care se adauga numeroase referiri din Sfanta Scriptura. In aceeasi teorie se incadreaza si conceptia lui Platon care in Republica realizeaza o constructie teoretica a statului pe principii divine, dar cu multe elemente de elitism politic si de utopie. Statul, dupa Platon, reprezinta o organizare de tip artistocratica, bazat pe caste, unde conducerea este asigurata de elita filosofilor si inteleptilor. 2. Teoria patriarhala Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea parinteasca a lui Dumnezeu. Elemente ale unei asemenea teorii intalnim la Aristotel, dar si la unii politologi contemporani ca Robert Filmer, care in lucrarea sa Patriarhul (1953) considera ca

52

monarhul, ca mostenitor, al lui Adam, este creat de Dumnezeu, ar detine puterea de la acesta si deci implicit ea ar avea un caracter, o natura divina. 3. Dreptul natural Dreptul natural este o veche teorie sociala, ea aparand inca din antichitate, fiind sustinuta si promovata de ganditori ca Mo-tzi, Men-tzi, scoala stoica greceasca, Epicur etc. Despre un drept natural nescris aflam si de la Sofocle si Cicero, acesta din urma, in scrierea sa De republica face distinctia intre dreptul natural si cel legal. In feudalism, dreptul natural a fost inlocuit cu cel divin, intreaga explicare si reglementare a relatiilor sociale se va face prin divinitate. In perioada descompunerii feudalismului si trecerii la capitalism, dreptul natural isi va recapata caracterul laic, rational si va deveni o arma ideologica in lupta burgheziei contra feudalitatii. Dreptul natural exprima pozitia, atitudinea noii clase in ascensiunea burgheziei fata de problema preluarii si organizarii puterii politice. In acceptiunea dreptului natural, statul nu este o institutie de esenta divina, vesnica si imuabila, ci o creatie umana, supusa unor continui transformari, schimbari. 4. Teza contractualista a statului Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie temeiul, fundamentul acesteia. Ea marcheaza un pas inainte in evolutia teoriilor despre stat, in sensul ca inlatura vechea ipoteza teocratica potrivit careia statul ar fi ca o creatie si o vointa divina. Desi originile teoriei contractualiste se regasesc in antichitate, ea a fost fundamentata si dezvoltata in epoca iluminista, avand ca principal protagonist pe Montesquieu si mai ales pe J.J.Rousseau. Acesta din urma, intr-o lucrare cu titlul semnificativ Contractul social, considera ca statul a aparut dintr-o nevoie naturala, pe baza unei intelegeri intre putere si cetateni, cand acestia din urma si-au delegat atributiile lor puterii pentru a le folosi in numele comunitatii, a binelui comun. Aflati intr-o lupta deschisa pentru putere cu vechea clasa si monarhia absoluta, reprezentantii politici si ideologici ai noii clase burghezia, merg si mai departe, sustinand ca in cazl in care una din parti, cum era cazul in acel moment al puterii feudale, nu-si respecta obligatiile asumate prin contract, acesta poate fi anulat, ceea ce in practica politica insemna inlocuirea puterii. In felul acesta se justifica si legitima revolutiile burgheze care urmareau abolirea vechii puteri si a vechiului stat de esenta feudala. 5.Teoria organicista A aparut ca o riposta spirituala, ca o contrarevolutie ideologica a vechii clase feudale si a bisericii fata de burghezie, de revolutie si doctrina sa liberala. Ea este o varianta a conservatorismului politic din perioada cand aceasta se prezinta si se manifesta ca o ideologie antiburgheza.

53

Teoria organicista este o analogie mecanicista intre organismul uman si cel social. Statul este sinonim cu organismul uman si este format din mai multe parti intre care exista o legatura indestructibila. El dispune de un cap care sa conduca, sa orienteze activitatea, acesta fiind sinonim cu aristoctratia feudala, un stomac care sa consume, adica aceeasi aristocratie, si un membrii care sa produca arani, muncitori, comerciani. Altfel spus, statul este un organism viu cu manifestari in viata sociala si care, ca si individul, are si el perioada de crestere, apogeu, declin si moarte. Aceasta teorie a urmarit sa justifice, sa legitimeze existenta statului feudal, a inegalitatilor sociale din cadrul acestuia, sa evidentieze predestinatia rolului si statutului claselor si categoriilor sociale, in special al uneia de a conduce aristocraie si a celorlalte de a se supune si de a fi conduse. 6. Teoria violentei A incercat sa explice aparitia statului ca o simpla necesitate naturala a oamenilor de a curma violenta din societate, de a statua ordinea intre oameni, clase si grupuri sociale. Thomas Hobbes considera ca statul nu rezulta dintr-o inclinatie a omului spre viata sociala, ci, dimpotriva, din necesitatea temperarii agresivitatii lui naturale. 7. Teoria psihologica Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar fi: vointa, dorinta de a trai impreuna, existenta acelorasi obiceiuri, facturii psihice, elemente ce au ca impus si inchegat statul. 8. Teoria juridica In viziunea teoriei juridice, statul a aparut din necesitatea reglementarii prin acte normative de esenta juridica a relatiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri si clase sociale, a statuarii rolului si locului acestora in societate. Fondatorul acestui curent, Hans Kelsen, vedea aparitia statului ca personificarea totala a dreptului sau personificarea ordinii juridice2 9) Paradigmele doctrinar politice moderne si contemporane sunt cele care analizeaza puterea statala din perspectiva politica. Ele pun accentul pe locul si rolul statului in societate, pe atributele si prerogativele institutiilor sale. Doctrinele politice clasice liberalismul si conservatorismul confera statului un rol minimal, acela de a crea cadrul social, economic, politic si juridic pentru buna functionare a societatii. La randul lor, neoconservatorismul si mai ales neoliberalismul vor realiza trecerea la statul cu rol maximal, inegratoriu in societate. El este esenta, motorul dezvoltarii moderne a societatii. Alte doctrine democratice, cum este cazul celei democrat-crestin, dar mai ales social-democrate, incearca sa faca din stat un element de echilibru, de mediere al societatii, de realizare a pacii si protectiei sociale. Un cu totul alt statut confera paradigmele nedemocratice puterii etatice, in special doctrina fascista si comunista. Acestea au facut din stat principalul mijloc pentru realizarea si impunerea politicii lor dictatoriale si totalitare. 54

In general, statul este considerat de cei mai multi analisti drept acea forma de organizare, institutie prin care se exercita puterea politica in limitele unui anumit teritoriu de catre un grup de oameni organizati care isi impun vointa si interesele asupra societatii. Cei mai muli analiti consider statul ca form de organizare politic a societii aflate pe diferite trepte de dezvoltare, avnd ca elemente constitutive: teritoriul, populaia i caracterul de organizare politic. n viziunea lui Armand Cuvillier Statul este un ansamblu de organisme politice, administrative i judectoreti care se concretizeaz n societatea ajuns la un anumit nivel de difereniere, conducere i putere de constrngere a societii3. Dup M. Duverger, statul este i un mijloc de a asigura o anumit ordine social, o anumit integrare a tuturor n colectiv pentru binele comun. Statul poate fi definit ca forma de organizare politic central a unei comuniti umane, care, prin organismele sale specializate i prin fora legitim instituit, asigur difuzarea puterii la diferitele paliere ale societii civile n scopul coordonrii serviciilor publice, al asigurrii ordinii i al dezvoltrii comunitii. n acelai timp, statul apr i garanteaz integritatea teritorial i autonomia comunitii a crei expresie oficial este. Statul ca fenomen universal e un gen de activitate pe care istoria ne-o arat ca impunndu-se omului cu necesitate i care are ca elemente5: 1) ea formeaz un ansamblu statornic de relaii ntre anumii oameni, mpreun cu bunurile lor, adic stabilete ntre nite oameni o unitate sau o societate; 2) ea presupune o putere ordonatoare sau o form de crmuire, sau o relaie de comand i supunere ntre oameni; 3) activitatea care creeaz i menine statul este ntotdeauna exclusiv i particularist, afirmndu-se prin contrast cu cea a altora, care nu fac parte din comunitatea respectiv. Istoriceste, momentul aparitiei statului difera de la o societate la alta, dar ca proces istoric el are loc in perioada de trecere de la socitetatea gentilica la cea sclavagista. Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii factori: - dezvoltarea de ansamblu a societatii in plan social, organizatoric, economic si politic; - trecerea la sedentarism a impus existenta si apararea unui teritoriu si in stransa legatura cu acestea, existenta unei institutii politice adecvate, concretizate in stat; - aparitia proprietatii private, diviziunea sociala a muncii si a plusprodusului a determinat de asemenea aparitia unor institutii politice autonome care sa reglementeze relatiile dintre producatori, dintre membrii societaii. Toate aceste modificari si transformari pe care le-a cunoscut societatea, au impus aparitia unui organism si a unor institutii specializate care si-au gasit exprimarea in stat, precum si anumite persoane carora li s-au incredintat anumite functii de organizare, aparare si conducere sociala. 2. Componentele statului: populaie, teritoriu, organizare politica Notiunea filosofica, ideologica si abstracta, statul exista in si prin institutiile sale, numai prin acestea, el devine o realitate, o prezenta vie a vietii si practicii social-politice. Existenta si functionalitatea statului ca entitate distincta, de sine statatoare, este

55

conditionata de prezenta unor componente fundamentale, definitorii: populatia, teritoriul si organizarea politica. Aceste componente au existat in toate formele pe care le-a imbracat statul de-a lungul istoriei, dar in fiecare perioada acestea au avut semnificatii, valori si continuturi diferite. Populatia constituie pentru existenta oricarei forme statale o componenta de baza, fara aceasta statul nu si-ar justifica prezenta, nu ar exista obiectul asupra caruia sa-si exercite autoritatea. In acelasi timp, oamenii sunt cei ce creeaza si dau viata statului, il pun in miscare si fac din el o realitate vie. Aceiasi oameni creeaza vointa de a trai in cadrul aceleeasi comunitati si tot ei dau nastere solidaritatii, fara de care statul nu s-ar putea inchega si functiona. Populatia este aceea da identitatea si unitatea unui stat, ii conferao solidaritate rationala si voluntara. Teritoriul constituie factorul material, spatiul in limitele caruia se creaza si functioneaza statul. Existenta sa este tot atat de necesara si importanta ca si cea a populatiei sau organizarii politice. El este un bun al intregii comunitati si in aceasta situatie pune problema apararii integritatii si suveranitatii sale. Organizarea politica Componenta cu rol major in structurarea si functionarea statului. Ea instituie ordinea, legaturilr intre componentele politice ale statului, le stabileste rolul si statutul in societate, normele si limitele functionalitatii. Din perspectiv politologic, statul este instituia cu cel mai nalt grad de organizare i structurare n societate, puterea specific statului exercitndu-se pe cale legislativ, executiv i judectoreasc. Este o constatare teoretic i practic mai veche c statul trebuie s aib resurse pentru puterea sa i remedii pentru dereglrile sale. Reprezentnd modul de organizare politic a naiunilor n cadrul frontierelor istoricete constituite, statul are caracter suveran (reprezint organizarea politic a unei comuniti umane n cadrul unor frontiere determinate istoric). n acelai timp, ca expresie a organizrii politice a unei naiuni, statul are un caracter naional, precum i unul unitar. Constituia Romniei prevede n mod expres c Romnia este stat naional, suveran i independent, unitar i indivizibil. 3.Tipuri i forme de stat De-a lungul istoriei, societatea a fost confruntata cu mai multe tipuri si forme pe care le-a imbracat statul in existena si functionalitatea sa. Raportat la cetateni, la modul cum respecta si promoveaza interesele si vointa acestora, la principiile pe care se intemeiaza, de-a lungul istoriei s-au conturat doua tipuri de state: democratice si dictatoriale. Statele democratice Au aparut inca din antichitate, in special in Grecia Antica si in anumite perioade si in Roma in perioada sa republicana. O adevarata dezvoltare a acestora va avea loc odata cu societatea moderna si mai ales cea contemporana. Acest tip de stat e in concordanta cu vointa si interesele majoritatii cetatenilor, ele fiind exponentul acestora, le fundamenteaza, apara si le promoveaza interesele si aspiratiile. 56

Aceste tipuri de state se intemeiaza pe principii si valori democratice cum ar fi: principiul separatiei puterii, al reprezentativitatii si eligibilitatii, al democratismului politic. Ele confera si asigura transpunerea in practica a unor largi drepturi si libertati social politice. Sunt tipurile de state majoritare ale epocii noastre, spre ele se orienteaza astazi cele mai multe din tarile si popoarele lumii. Statele dictatoriale, nedemocratice Sunt primele tipuri pe care le-au imbracat statul in existenta si functionalitatea sa. Aceste tipuri de stat au dominat sclavagismul si feudalismul intr-o mare masura si epoca moderna. Statele dictatoriale promoveaza interesul de grup sau de clasa, care in raport cu societatea sunt in minoritate, excluzand optiunile si vointa majoritatii, interesele si aspiratiile acestora. Unicitatea puterii, exercitarea ei in mod discretional si absolut, forta, teroarea, frica sunt doar cateva din caracteristicile acestor tipuri de state. Astazi aceste state sunt intr-un continuu regres atat ca sfera de influenta, cat si ca numar. Forma de stat vizeaz structura statului.Are in vedere modul de constituire ,organizare i funcionare a puterii de stat, raportul dintre organele centrale si locale ale statului. Din aceasta perspectiva se intalnesc: state unitare, state federative, state confederative. Statele unitare Se caracterizeaza prin existenta unui singur stat, a unui singur Parlament, Guvern, Constitutie, adica a unor singure organe si institutii centrale de stat. O problema care a starnit vii controverse este aceea a raportului dintre caracterul unitar al statului si principiul descentralizarii. Unii autori sustin ca descentralizarea ar conduce la destramarea, dizolvarea statului unitar. Descentralizarea in sensul cresterii autonomiei locale administrative, a sporirii competentelor de decizie a organelor locale (consilii , primarii) nu e incompatibila cu statul unitar. Aceasta nu pune in discutie unitatea statului, teritoriu, granitele sale, ci ea trebuie privita ca un fapt de dezvoltare si adancire a democraiei social politice. Romania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Suedia, Marea Britanie etc sunt cateva din statele contemporane unitare. Statele federative Presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun de un stat central cu competente si personalitate distincta fata de celelalte state membre. Ca urmare, n statele federale se ntlnesc paralel, organe ale puterii i ordinii de drept federale i organe ale puterii i ordinii de drept ale statelor membre. n statul federal, statele membre particip la legiferarea federal, n condiiile existenei unei delimitri a competenelor. Statul federativ se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: Ordinea constitutionala comuna. Aceasta se regaseste in existenta unei singure constitutii care are prioritate asupra tuturor celorlalte reglementari

57

 Functiile statului sunt impartite intre statul federal si statele membre. In consecinta, in cadrul statului federal se intalnesc paralel organe ale puterii si ordinii de drept federale si organe ale puterii si ordinii ale statelor membre; Statul federal e insarcinat cu rezolvarea problemelor comune, el reprezentand si statul in relatiile internationale; Statele membre isi pastreaza o autonomie relativa. Ele au o legislatie proprie, organe si institutii proprii de aplicare a acesteia fara a se substitui celor ale statului federal. Sub rezerva respectarii constitutiei federale, fiecare stat are o ordine constitutionala proprie, consacrata in constitutia sa. State confederative Sunt state suverane, ele pastrandu-si suprematia si independenta in mod integral , competenele statului federal referindu-se la luarea unor decizii n comun n domeniul relaiilor internaionale. Confederaia poate cunoate i forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: adunarea reprezentativ, eful de stat, organele diplomatice, armata, finanele, meninndu-se structuri distincte reprezentate de parlamente i guverne separate. Au luat nastere prin asocierea a doua sau mai multe state care au convenit sa-si creeze sau nu organe comune, pastrandu-si suveranitatea si calitatea de subiect de drept international. lConfederatia are urmatoarele caracteristici: - statele asociate sunt independente, suverane, atat in plan intern cat si international; - nasterea confederatiei este rezultatul vointei statelor membre, creatia unui act juridic de drept international; - poate presupune existenta unuia sau mai multor organisme comune, dar cu autoritate limitata, bine precizata si stabilita (seful statului, organe diplomatice), asa cum a fost cazul Austro-Ungariei. De cele mai multe ori competenta statului confederativ se rezuma la consultarea, armonizarea unor pozitii, decizii in planul international. Ca exemple de confederatie de state pot fi mentionate: S.U.A. intre 1778-1787, Confederatia Elvetiana intre 1815-18 48, Imperiul Austro-Ungar 1867-1918, iar astazi Comunitatea statelor independente, ce grupeaza o parte din fostele state din spatiul sovietic. 4. Trsturile i funciile statului Trsturile statului. Din coninutul definiiei, se pot desprinde principalele trsturi ale statului: 1) este instituia politic cu cel mai nalt grad de organizare i structurare. Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate i strict organizate: puterea legislativ, puterea executiv i puterea judectoreasc, toate acestea fiind organizate att la nivel central ct i local i se slujete de un aparat specializat, constituit n diferite instituii (parlament, guvern, tribunal, ministere, armat, poliie etc.); 2) constituie o organizaie politic a unei comuniti umane pe baza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regul, statul reprezint modul de organizare politic a naiunilor n cadrul frontierelor respective, sub forma statelor naionale; 3) are caracter suveran, prin faptul c reprezint organizarea politic a unei comuniti umane n cadrul unei frontiere, ca expresie a voinei cetenilor; 4) este o instituie specializat care asigur funcionalitatea social prin contribuii financiare ale cetenilor, prin impozite; 5) are caracter istoric,

58

apariia sa fiind impus de nevoile dezvoltrii sociale, de faptul c o comunitate uman, ca sistem social global, nu poate s existe i s funcioneze fr organizarea politic asigurat prin intermediul statului; 6) are, de regul, caracter naional cel puin pentru epocile modern i contemporan, reprezentnd organizarea politic a unei naiuni. Prin trsturile sale, prin modul su de organizare, prin scopul pentru care a aprut, statul constituie principala instituie a sistemului politic, cruia i d contur i consisten. Se poate spune c i cronologic i ca rol, statul a aprut ca prim instituie politic, meninndu-se ca prioritate i ca importan n cadrul sistemului politic. Funciile statului. Rolul statului ca principal instituie de organizare i conducere politic a societii se realizeaz prin anumite funcii: 1) legislativ, prin care statul, prin organismele sale specializate, adopt ntreaga legislaie din societate, inclusiv constituia, prin care se reglementeaz activitatea din toate sferele vieii sociale i prin care sunt prevzute drepturile i libertile cetenilor, ct iobligaiile i ndatoririle acestora. Principalul organism prin care statul modern i realizeaz aceast funcie este puterea legislativ, care i exercit autoritatea att pe plan central ct i local. Legile se adopt de ctre puterea legislativ la iniiativa, de regul, a puterii executive; 2) organizatoric, cea care are n vedere transpunerea n via a legilor i altor decizii adoptate, ct i organizarea ntregii activiti pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfurrii normale a vieii sociale asigurate, ndeosebi, de executiv; 3) judectoreasc, prin care se supravegheaz aplicarea corect a legilor i sancionarea nclcrilor acestora; 4) economic, ce const pe de o parte n faptul c statul este organizatorul direct al produciei, al activitii economice n cadrul proprietii de stat, publice i pe de alt parte, asigur ntreg cadrul politico-organizatoric prin care agenii economici independeni s-i desfoare activitatea, viznd armonizarea intereselor generale n vederea unei activiti eficiente; 5) social, prin care se asigur condiiile ca toi cetenii rii, independent de poziia lor social, s duc o via decent prin organizarea unui sistem de protecie social, asigurri sociale, sntate etc.; 6) administrativ, prin care se asigur servicii ctre ntreaga populaie pentru desfurarea normal a tuturor activitilor, precum: energie, ap, salubritate, reparaii publice etc.; 7) cultural, prin care se asigur condiii de instruire i educaie tuturor cetenilor, prin instituiile specializate, condiii de cercetare tiinific, de afirmare a capacitilor creatoare etc.; 8) de aprare a ordinii sociale i asigurare a convieuirii normale, care are o latur preventiv-educativ i alta coercitiv, prin care se sancioneaz actele antisociale, svrite de anumite elemente (diversioniti, spioni, delapidatori, hoi, huligani etc.); 9) ecologic, prin care se apr i se conserv mediul ambiant, biologic, prin msuri ndreptate mpotriva tuturor surselor sau agenilor de poluare; 10) de aprare a rii, a independenei i suveranitii statale, a integritii teritoriale i a ordinii de drept; 11) de organizare a colaborrii cu statele lumii pe diferite planuri: politic, economic, tiinific etc.; 12) de aprare a pcii n lume, a meninerii unui climat de linite i nelegere ntre popoare. 5. Statul de drept Ideea statului de drept a aparut inca din antichitate, cand o serie de scoli filosofice, in special grecesti, ca cea a sofistilor, sau ca cea a legitimistilor din China Antica, dar si o serie de ganditori, ca Platon, Aristotel, au formulat ideea fundamentarii

59

statului pe lege, pe drept. In forma clasica, statul de drept a aparut odata cu societatea moderna, cu asezarea societatii pe principii laice, rationale, pe principii de drept. Odata cu aceasta au aparut si teorii despre statul de drept. Primele asemenea teorii au apartinut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a fost pusa in circulatie de Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat si fundamentat de doctrina germana din a doua jumatate a secolului al XIXlea. In general, prin stat de drept se intelege statul care se fundamenteaza pe lege, functioneaza si isi exercita prerogativele pe baza legii. El foloseste forta argumentelor si legea ca argument. Se distinge de celelalte forme ale statului prin urmatoarele trasaturi: - se intemeiaza si functioneaza pe baza legii supreme a Constitutiei. Constitutia este cea care fundamenteaza, legitimeaza, argumenteaza, orienteaza si conduce intreaga activitate a statului, a institutiilor sale; - exista un larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti fundamentate pe lege, pe Constitutie care le garanteaza existenta si aplicarea in practica; - se aplica in practica si se respecta principiul separatiei puterilor in stat; - organele si institutiile statului atat centrale cat si locale sunt rezultatul votului, a optiunilor exprimate de cetateni, de majoritatea acestora; - in Statul de drept exista o delimitare clara intre institutile, prerogativele si atributele statului si cele ale partidelor politice. Asemenea state de drept funcioneaza astazi in tarile democratice din Europa Apuseana, Japonia, Canada, SUA, etc. Statul de drept este un nou model de concepere a raportului si relatiilor dintre institutii, dintre acestea si cetatean, dintre societatea civila si politica. El constituie o garantie suplimentara pentru drepturile si libertatile cetatenesti. Si in Romania, dupa 1989, se poate aprecia ca se infaptuieste un stat de drept, fundamentat pe suprematia legii, a Constitutiei. Constitutia din 1991 se bazeaza pe principii si valori care garanteaza existenta statului de drept in Romania, pe care, de altfel, o si mentioneaza expres.

6.PARTIDELE POLITICE I GRUPERILE DE PRESIUNE N SISTEMUL PUTERII 1. Definirea partidului politic Problema definirii partidului politic a constituit si constituie si astazi un subiect de disputa atat in literatura politologica, in stasiologie cat si in sociologia politica. Pe marginea acestei teme apar o mare diversitate de opinii, pareri, unele pun accentul pe latura institutionala, organizatorica-program, functii sau rol social. Altii reduc partidul politic la putere, la obtinerea si mentinerea acestuia. Max Weber considera partidul politic o asociatie de oameni liberi, voluntar constituita, necesara societatii cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale.

60

Conceptul de partid desemneaz o grupare relativ organizat i stabil care exprim sintetic interesele unui grup social, le reprezint programatic i le promoveaz n forme specifice, luptnd pentru cucerirea sau meninerea dominaiei politice, a puterii. Cu toat diversitatea de abordri, partidul politic poate fi definit ca organizaie relativ durabil format din indivizi care mprtesc aceeai concepie ideologic, subscriu la un set comun de valori social-politice, acionnd pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului propriu. Partidismul ca fenomen politic reprezint un element dinamic al vieii democratice active, intense, funcionale, dar nu lipsite de dificulti; partidismul i democraia se condiioneaz reciproc att istoricete, n sensul c democraia ncepe s se manifeste eficient social o dat cu apariia i dezvoltarea partidelor ca instituii politice, ct i funcional, n sensul c partidele politice, desfurnd o activitate sistematic i de amploare, dau consisten i trinicie climatului democratic. Apreciat ca una dintre cele mai sugestive i mai interesante personaliti colective, partidul politic apare ca element i factor al sistemelor i aciunilor politice, sub nfiri variate i originale. n acest sens, Dimitrie Gusti preciza c partidul politic este o asociaie liber de ceteni, unii n mod permanent prin interese i idei comune, de caracter general, asociaie ce urmrete, n plin lumin public, a ajunge la partea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social. n opinia sociologului romn, un partid politic este un proces social i o stare social; altfel spus, o asemenea structur politic nu este i nu poate fi ceva compact i omogen, ci o structur n continu schimbare, fie c e vorba de direcia nnoirii, fie de aceea a erodrii i epuizrii. Rspunznd unor tendine ostile instituionalizrii partidelor politice i plednd pentru necesitatea lor ca o condiie sine-qua-non a afirmrii democraiei, M. Duverger subliniaz c a le refuza (partidele politice) nseamn a refuza s acionezi. Dac ar fi adevrat c democraia este incompatibil cu ele, aceasta ar nsemna c democraia este incompatibil cu condiiile epocii noastre. ncercrile politologiei contemporane privind definirea partidelor politice au n vedere existena lor ca sisteme grupale, care concentreaz mase de indivizi polarizai prin interese comune i factori identici comuni, a cror rezultant este o cauz politic unitar raportat la puterea de stat existent sau la un regim politic viitor. Exist o mare varietate de partide cu o diversitate de programe i orientri, care susin c principalul lor scop l constituie servirea intereselor poporului, ale democraiei i libertii. Denumirile diferitelor partide sugereaz c ele sunt n slujba unor valori, unor eluri, unor idei. Exist, de pild, partide care implic n denumirile lor termeni ca: democrat, muncitoresc, rnesc, popular, republican, al dreptii sociale etc. La acestea se adaug faptul c, n unele situaii, ntre programele partidelor i modul cum sunt transpuse n practic apar serioase discrepane. Experiena istoric a dovedit c multe partide, afirmnd ca el slujirea poporului, au dus, practic, o politic antipopular, care s-a ndeprtat de interesele fundamentale ale cetenilor, a impus primatul intereselor de grup, partizane. Politologia desemneaz prin partid politic o grupare de oameni constituit pe baza liberului consimmnt, care acioneaz programatic, contient i organizat pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comuniti umane (popoare, naiuni), pentru dobndirea i meninerea puterii politice n vederea organizrii i conducerii societii, n conformitate cu anumite idealuri exprimate prin doctrine i programe politice.

61

Analiznd procesul formrii partidelor politice, P.P. Negulescu constat c, n teorie cel puin, partidele iau natere prin gruparea cetenilor n organizri politice diferite dup ideile. lor cu privire la direcia pe care trebuie s-o urmeze dezvoltarea statului respectiv i la mijloacele cele mai potrivite de a uura i grbi acea dezvoltare, n vreme ce n practic mai sunt i alte motive care pot s mping pe ceteni nspre un partid sau altul, ndeosebi motivele de ordin individual, care pot s fie att de variate nct s descurajeze pe cel ce ar voi s le treac n revist, cu intenia de a le clarifica. Totui, diversitatea de motive s-ar putea clasifica n dou categorii una de ordin logic (valoarea general a ideilor n jurul crora se formeaz gruprile politice) i alta de ordin psihologic (folosul personal pe care membrii... pot s-l trag direct sau indirect, individual sau ca uniti ale unei categorii sociale). Filosofi, sociologi i politologi au descris relativ diferit n form, dar similar sau apropiat n coninut conceptul de partid politic, valoarea social i funciile istorice ale partidelor politice. Astfel, dac unii consider partidul o reuniune de oameni care mprtesc aceeai doctrin politic, alii se refer la partid ca la un ansamblu organizat de oameni unii, pentru a aciona n comun n interes naional, potrivit unor principii concrete asupra crora au czut de acord, sau ca la formaiuni care grupeaz oameni de aceleai opinii, ce urmresc s-i asigure o influen determinant asupra afacerilor publice. n alte accepii, prin partid politic desemnm orice grup de indivizi care, mprtind aceleai concepii politice, se strduiesc s le promoveze, raliindu-i un numr ct mai mare de ceteni i cutnd s cucereasc puterea sau, cel puin, s-i influeneze deciziile. Alte abordri, pornind preponderent de la criteriile organizrii, apreciaz fie c partidul ar fi un ansamblu de comuniti, o reuniune de mici grupuri diseminate pe ntreg teritoriul unei ri, legate prin instituii coordonatoare, fie c un partid se caracterizeaz prin continuitate i discontinuitate n organizare, prin structuri de comunicare permanent n interiorul su i cu mediul social. Principalele caracteristici ale partidului politic pot fi sintetizate n urmtorii termeni: 1) partidul este o organizaie relativ stabil care rezist mai mult dect viaa membrilor si. Prin aceasta partidul se deosebete de alte grupuri sau asociaii politice care, de regul, i nceteaz activitatea cnd obiectivele social-politice pentru care ele sau format sunt atinse. Totodat, prin aceast caracteristic, partidul capt o aur de impersonalitate, specific instituiilor autentice; 2) organizarea perfecionat la toate ealoanele. Nu poate exista partid politic fr o organizare ramificat, pe plan local (filiale, organizaii) care ntrein raporturi permanente cu structurile de conducere la nivel naional. Acest aspect deosebete, de asemenea, partidul politic modern de gruprile sau asociaiile politice mai vechi sau mai recent organizate, de regul, n jurul unui interes local sau geografic. Totui, n baza noilor clivaje (etnice, religioase sau sectoriale), n ultimul timp cunosc o relativ dezvoltare partidele locale (regionale); 3) voina mrturisit a cadrelor de la toate ealoanele respectivei organizaii de a prelua i exercita puterea, fie prin intermediul exclusiv al propriilor aciuni, fie recurgnd la aliane i colaborri cu alte fore. Este cea mai clar linie de demarcaie dintre partid i grupurile de presiune, care nu urmresc s cucereasc puterea, ci s o influeneze;

62

4) preocuparea de a-i asigura un sprijin ct mai larg ndeosebi cu prilejul alegerilor, dar i n alte mprejurri, n diverse forme. Din perspectiva ipostazelor specifice partizanatului politic se consider c un partid ar fi expresia relaiilor de tip asociativ, reflectnd apartenene bazate pe libera nregimentare cu scopul de a nfptui un ideal sau a obine avantaje materiale pentru militanii si. n alte abordri, partidele politice sunt grupri voluntare mai mult sau mai puin organizate, care, n numele unei anumite concepii de interese comune i ale societii, pretind s-i asume singure sau n coaliie funciile guvernrii. 2. Trsturile i funciile partidelor politice Partidele politice sunt considerate ca fiind organizaii ce urmresc s mobilizeze indivizii ntr-o aciune colectiv dus contra altora, n acelai fel mobilizai, pentru a succede, singure sau n coaliie la exercitarea funciilor de guvernare; aciunea colectiv i aspiraiile sunt motivate de anumite concepii asupra interesului general. Create i dezvoltate n contextul realitilor social-economice i politice ale ornduirilor n care acioneaz, partidele sunt atestate de experiena social ca o categorie de baz a micrii istorice a societii, constituind principalii factori ai micrilor sociale i naionale, ai confruntrilor politico-ideologice, exprimnd prin activitile i manifestrile lor devenirea istoric a societii. Sistemele social-politice ale naiunilor, n desfurarea lor, sunt marcate de diferite forme de organizare i de activitate, de funcionare i de instituionalizare a partidelor politice. Acestea, fiind factori ai sistemelor i aciunilor politice, apar n ipostazele lor concrete sub nfiri variate i originale. Ca urmare a determinrilor obiective i subiective, fiecare partid poart sau ar trebui s poarte marca unei identiti doctrinare distincte, individualizate prin factura i fizionomia organizatoric i ideologic, prin valoarea moral-politic i comportamentul social al membrilor si, al liderilor. Drept consecin, orice partid apare n faa opiniei publice ca un agent pozitiv sau negativ n cmpul existenei social-istorice. Orice partid prezint obiectivele sale ca fiind expresia intereselor unei anumite pri a comunitii i totodat ale intereselor generale ale societii, iar programul su exprim o anumit ideologie sau filosofie politic (liberal, social-democrat, conservatoare). Spre deosebire de alte organizaii sociale, un partid se remarc prin organizarea sa formal (statut, program, organisme de conducere), prin obiectivul su explicit de a lua n stpnire maina de guvernare a societii, adic structurile instituional-statale. n politologie se utilizeaz i termenul de main politic, n accepia de structur pentru organizarea eficient a campaniilor politice, dar i n aceea de organizaie informal care controleaz procesele formale ale guvernrii, ale vieii interne de partid, sub conducerea unui lider influent, a unui grup restrns de eminene cenuii, de la care eman directive de comportament politic, concepii i aprecieri asupra unor evenimente sau manifestri politice concrete. Maina politic este, n esen, un factor de control care i spune cuvntul asupra strategiilor de urmat, asupra numirilor n funcii politice, asupra listelor de candidai pentru alegeri, asupra utilizrii fondurilor materiale licite i, nu de puine ori, ilicite ale partidului cum arat experiene mai recente sau procese celebre din Italia, Japonia, Coreea de Sud. Maina politic este adesea stimulent i productor direct al corupiei. ntre trsturile specifice partidului i care l deosebesc de alte componente ale sistemului politic enumerm:

63

1) caracterul contient pronunat, deoarece partidul se constituie prin liberul consimmnt al cetenilor care ader la o concepie, un program, o ideologie. Un partid unete deci oameni care mprtesc acelai crez politic, doritori s-l slujeasc i capabili s-o fac; 2) caracterul organizatoric, partidul structurndu-se n forme organizatorice pe vertical i orizontal, locale i centrale, iar membrii partidului supunndu-se unor rigori i discipline specifice partidului respectiv; 3) caracterul de grupare social, n sensul c, partidele servesc, n primul rnd, interesele unei categorii sociale. n principal ns, orice partid, acionnd n direcia prelurii puterii, se adreseaz, prin programul su, tuturor cetenilor unei ri; 4) caracterul istoric, partidele aprnd o dat cu organizarea politic a societii i evolund mpreun cu aceasta. n organizarea i conducerea democratic a societii, rolul partidelor se manifest prin anumite funcii, precum: 1) contientizarea intereselor unor grupuri mai largi sau mai restrnse de ceteni i atragerea acestora n activitatea politic. Aceast funcie se realizeaz prin programele i platformele partidelor, care nscriu afirmarea unor idealuri de libertate i progres, pe care le vor propaga n rndurile maselor; 2) organizarea cetenilor pe temeiul unor principii i reguli care asigur desfurarea unei aciuni contiente, dirijate spre un anumit scop. Cetenii pot fi recrutai, grupai i mobilizai n lupta politic, partidele acionnd ca factori de socializare politic i orientare a voturilor populaiei; 3) formarea i pregtirea cadrelor n scopul asigurrii personalului calificat pentru aparatul de stat n vederea guvernrii atunci cnd partidul ajunge s preia puterea politic; 4) asigurarea guvernrii, n perioada exercitrii puterii politice n stat, prin elaborarea unor programe, norme i orientri de dezvoltare, n concordan cu interesele rii respective, att pe plan intern, ct i extern; 5) meninerea tonusului luptei politice i concurenei de oferte n cadrul opoziiei politice, specifice sistemului politic pluralist. n acest context prezint importan formarea i afirmarea personalitii politice, tem de predilecie a analitilor politici, misterul care leag i dezleag diverse ntmplri i evenimente de pe scena politic a unui moment istoric. Descifrnd nsemntatea unui asemenea aspect, Dimitrie Gusti scria: Conductorii formeaz o ierarhie de partid; ei se gradueaz dup importana sarcinilor speciale, descendente i ascendente, de la capul inventiv diriguitor pn la entuziati (acele secturi entuziaste, dup termenul consacrat) i pn la tehnicienii i practicienii mecanici ai partidului, care organizeaz propaganda i fac ca partidul s aib succes n alegeri. Din aceast serie de conductori se distinge unul care concentreaz n personalitatea sa fora de unire a partidului, spiritul, rostul, sensul, prestana, splendoarea i cteodat, decadena partidului, adic eful, a crui funcie social preocup politologia i pe politologi. Spirit realist, sociologul romn atrgea atenia asupra competenei, a culturii politice a liderilor, preciznd: Nu poate fi vorba de a forma oameni de stat provideniali, cci este bine tiut, geniul politic nu se produce dup voin, ci se nate... Natura, din nenorocire este zgrcit cu producerea unor astfel de exemplare rare. Se tie ns tot att de bine, c cel mai talentat om politic nu poate improviza soluii

64

mari, cci toate darurile naturale i empirismul afacerilor publice, fr cultur politic nu sunt suficiente pentru a forma pe marele om de stat modern. Fiind simultan, instrument de selecie a personalului politic prin recrutare de candidai, dar i instrument de control al unei baze militante n profitul liderilor care au nevoie de a impune un minimum de coeren (politic) i disciplin (organizaional), partidul, dei apare ca un cmp nchis n care se ajusteaz ambiiile rivale, sensibilitile opuse, preocuprile electorale particulare, nu scap de ochiul atent al opiniei publice, de proiectoarele mass-media care lumineaz uneori i cele mai ascunse unghere sau conflicte interpersonale. 3. Tipuri de partide politice contemporane Din momentul aparitiei lor si pana astazi, au existat si au functionat mai multe tipuri de partide politice. 1)partidele ideologice - sunt constituite si functioneaza pe baza unei paradigme doctrinare, a unei filozofii ideologice, ex.partidul liberal, conservator, social-democrat, etc. 2)partidele istorice - aparitia si functionalitatea acestora este legata de anumite momente, obiective istorice, eliberarea nationala, constituirea statului national, modernizarea acestuia, etc. Aparand intr-o anumita conjuctura social-istorica, activitatea acestor partide, insasi existenta lor este limitata in timp, tine de anumite regimuri politice, epoci istorice care au disparut, au apus. Acolo unde inca mai exista, ele se mai mentin ca tendinte, fara a mai putea juca un rol major in viata politica a societatii. 3)partide de interese. Principalul mobil al aparitiei si functionalitatii lor l-a constituit realizarea unui anumit interes care poate fi: national,nationalist, religios, economic, de grup, de clasa sociala, local, zonal, etnic.Ex: partidele ecologiste, etnice (U.D.M.R.), P.R.M., partidul automobilistilor, partida romilor, etc. 4)partide de tendinta. Sunt acele partide al caror mobil al aparitiei si fiintarii tine de opinia, interesul unor largi categorii sociale, ale realizarii unor necesitati si obiective social politice. 5)partide personale sunt create in jurul unor personalitati, de regula politice si beneficiaza de prestigiul, influenta, forta si carisma acestora. Ex.:partidul golist in Franta, creat in jurul personalitatii lui Charles de Gaulle. 6)partide de cadre se constituie si reunesc un numar mic de membrii, dar cu deosebita forta si energie, calitati organizatorice si politice care pot influenta si activiza importante grupuri si segmente sociale. In unele cazuri pot capata un caracter elitist. 7)partide de masa-pun pe primul plan numarul membrilor si mai putin sau deloc au in vedere calitatea acestora. Prin partidele de masa se incearca subordonarea, dominarea societatii de catre un singur partid. O asemenea stare este caracteristica regimurilor totalitare, asa cum au fost cele fasciste si comuniste. Monopolizand puterea, ideologia, impunandu-si cu forta vointa in societate, asemenea partide nu pot fi caracteristice sistemului democratic. 4. .Sisteme partidiste Sistemul partidist are in vedere modul de structurare, de functionare a partidelor politice in cadrul vietii politice dintr-o societate. El se refera cu precadere la numarul

65

partidelor politice care exista intr-o societate si prin a caror participare se deruleaza, se realizeaza viata politica din cadrul acesteia. Notiunea de sistem partidist a fost folosita pentru prima oara in perioada interbelica si avea in vedere numarul si natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate in viata politica. De regula, sistemele partidiste se reduc la numarul partidelor politice din societate, totusi consideram ca asemenea analiza este reductionista, limitativa, intrucat nu este posibil un studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fara a avea in vedere natura doctrinar ideologica a fundamentelor politice. In cadrul sistemului partidist trebuie sa intre toate partidele din societate, indiferent de marimea, rolul si statutul lor in societate, de fundamentele si orientarile ideologice. Facem aceasta precizare, intrucat exista tendinta de a exclude din sistemul partidist, partidele mici sau cele care nu au fost la putere si nici nu pot ascede la aceasta. Sistemul partidist nu a fost si nu este identic in toate societatile, ci el depinde in fiecare tara de o serie de factori: -momentul aparitiei capitalismului si al afirmarii burgheziei; -natura regimului politic; -nivelul organizarii si functionarii vietii politice in general, a celei partidiste in special; -obiectivele si sarcinile urmarite in plan social, economic, politic sau national, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economica sau politica, in special cea legata de democratism, sau infaptuirea unor obiective ale luptei de eliberare nationala; -anumite traditii istoric-nationale. Astazi sistemul partidist se structureaza si evalueaza in functie de doua criterii esentiale: 1) al numarului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau si asigura functionalitatea vietii politice. Din acest unghi de vedere avem urmatoarele tipuri de sisteme partidiste: a)monopartidiste b)bipartidiste c)pluripartidiste 2)al paradigmei doctrinare si ideologice Sisteme monopartidiste Monopartidismul consta in fundamentarea activitatii si vietii politice din societate pe existenta si functionalitatea unui singur partid politic. O asemenea situatie se intalneste in imprejurari diferite, fiind generata de urmatorii factori cum ar fi: -In cele mai multe cazuri existenta unui singur partid politic tine de momentul initial al aparitiei partidismului, in special de lupta antifeudala cand fortele progresiste de esenta burgheza s-au grupat intr-un singur partid politic, de regula liberal; -In alte societati constituirea monopartidismului a fost legat de indeplinirea unor obiective ale luptei nationale (obtinerea independentei, unitatea nationala, inlaturarea subdezvoltarii, etc.). In aceste situatii, fortele progresiste pentru a avea forta, unitate programatica coerenta s-au grupat intr-un singur partid politic. Aceste situatii au fost momentane, de circumstanta si pentru perioada respectiva au fost chiar necesare, ele totusi nu au constituit caracteristica determinanta a vietii

66

politice. Important este ca aceste stari sa nu se permanentizeze, intrucat pot conduce usor la instaurarea unor regimuri dictatoriale; -Monopartidismul se intalneste si in perioada de maxima criza, cand fortele reactionare pentru a-si instaura propria putere, dictatura, apeleaza la sistemul unipartidist. Asa a fost cazul in perioada interbelica cu regimurile fasciste din Germania si Italia. Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majora, determinanta a regimurilor comuniste din Europa rasariteana, Asia si America Latina. Sistemul monopartidist a fost prezent si in Romania in cel putin doua momente istorice. Primul in 1938, cand regele Carol al II-lea a interzis partidele politice, creand Frontul Renasterii Nationale, ca partid unic si pentru o scurta perioada de timp in 1940, in timpul asocierii la guvernare, de catre generalul Antonescu, a legionarilor. Al doilea moment si cel mai lung si greu este cel din perioada regimului comunist 1948-1989. Prin esenta sa, sistemul monopartidist este fondator si generator de regimuri nedemocratice, dictatoriale. Sisteme bipartidiste Bipartidismul este sistemul intemeiat pe existenta si functionalitatea a doua partide politice. El se intalneste in aproape toate fazele vietii partidiste, democratice, la inceputul acestuia, in perioada de dezvoltare si maturizare a sa. Factorii care au condus la aparitia sa au fost multipli si diversi. Momentul aparitiei bipartidismului poate fi legat de cel al aparitiei partidelor politice, in speta a luptei antifeudale, cand cele doua forte combatante-burghezia si cea feudala, s-au organizat fiecare intr-un partid politic opus, de regula liberal si conservator. Bipartidismul apare si din necesitatea crearii opozitiei politice si implicit a alternantei politice in organizarea si conducerea societatii. Democratismul politic a determinat si el aparitia bipartidismului. In multe cazuri, bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a nascut si dezvoltat pluripartidismul. Geneza acestui sistem de partidism o ntlnim sub form clasic n Anglia, care se nscrie printre primele ri n care au avut loc revoluii burgheze. nc din secolul al XVIII-lea se afirm n Anglia dou mari curente politice: conservator i liberal (respectiv whig-ii i tory-ii), care la nceputul secolul al XIX-lea se constituie n cele dou mari partide politie: conservator i liberal, dominnd scena politic a Angliei aproape tot secolul al XIX-lea, alternnd la guvernare i asigurnd n acest fel o via politic democratic n aceast ar. La nceputul secolului al XX-lea, locul liberalilor l ia partidul laburist care, mpreun cu conservatorii, domin i astzi scena vieii politice a Angliei. n privina bipatidismului, cele dou mari partide pot s fie partide care reprezint interesele aceleiai grupri sociale, n spe burghezia, sau ale unor grupri sociale diferite, care de pe aceste poziii abordeaz organizarea i conducerea politic a rii. Sistemul clasic al bipartidismului, care reprezint cu aproximaie interesele aceleiai fore sociale, l ntlnim n SUA, unde partidele republican i democrat de ale cror origini este legat lupta de independen a coloniilor engleze din America de Nord guverneaz prin alternan SUA de peste dou secole. Existena a dou partide asigur o conducere de ctre fora social respectiv prin oferirea unor alternative n guvernare i prin crearea unui mecanism n care partidul aflat

67

la putere s poat fi controlat de opoziie, pentru a nu fi comise greeli sau abuzuri. Pe baza experienei istorice, burghezia a neles c un guvern puternic trebuie s beneficieze de o 65 opoziie la fel de puternic, ceea ce deschide calea perfecionrii activitii socialpolitice i a stabilitii. n prezent, cele dou partide din SUA (republican i democrat) se deosebesc prea puin n platforma-program, astfel nct n campania electoral nu conteaz att programul, ct personalitile care candideaz fie pentru congres, fie pentru funcia de preedinte al SUA. Cu toate acestea, partidele respective se perpetueaz, pe temeiul politicii lor crendu-se un sistem de autoreglare n conducere i de meninere a democraiei. n fapt, i n alte ri n care exist un sistem clasic de bipartidism, se constituie dou mari curente care asigur guvernarea democratic. Aceast situaie se ntlnete frecvent n rile vest-europene, unde democraii cretini au guvernat i guverneaz prin alternan cu social-democraii, polariznd n jurul lor gruprile politice mai mici. . Sisteme pluripartidiste Pluripartidismul a aparut in perioada interbelica si s-a extins indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial in tarile din Europa occidentala. Cauzele ce au condus la aparitia pluripartidismului constau in: -impunerea si generalizarea votului universal. Acest fenomen politic a adus in planul vietii politice multiple si diverse grupuri si segmente sociale care pentru a-si promova interesele, a se exprima si manifesta in viata politica si-au creat propriile partide politice; -Complexitatea vietii sociale, diversitatea intereselor, optiunilor grupurilor si categoriilor sociale a determinat aparitia unor noi paradigme doctrinare si ideologice care, pentru a se materializa si exprima in practica sociala aveau nevoie de propriile partide si formatiuni politice; ex. doctrina comunista-partidele comuniste, doctrina ecologista, democrata, crestina sau social-democrata-partidele ecologiste, crestin-democrate sau social-democrate, etc. -Dezvoltarea si amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea, aparitia unor partide politice. Prin principiile si valorile pe care le promoveaza, multitudinea optiunilor politice si ideologice ce se confrunta, atat sistemul bipartidist dar indeosebi cel pluripartidist, intemeiaza sistemele politice democratice. Primul sistem bipartidist a fost creat in Anglia iar cel mai reprezentativ este astazi cel din S.U.A. Si in Romania pana la primul razboi mondial in anumite perioade prin prezenta Partidului liberal si a celui conservator se poate vorbi de un sistem bipartidist. Pluripartidismul a fost si este prezent si in societatea romaneasca atat in perioada interbelica 1944-1947 si indeosebi dupa 1989. n optica lui Maurice Duverger, bipartidismul i pluripartidismul nu sunt de conceput dect n relaie cu o alt noiune, aceea de polaritate sau polarizare. n fapt, bipartidismul presupune c fiecare partid are vocaie majoritar, fiind capabil a guverna singur sau n opoziie, n timp ce pluripartidismul este expresia pluralitii de partide, combinaia de coaliii se diversific dincolo de clasica divizare dreapta-stnga, unele dintre partide constituind axa unei coaliii sau alteia. Se nelege c bipartidismul sau multipartidismul nu au sens dect n sistemele politice competitive, democratice, care fac posibil alternana la guvernare pe ci legale, democratice. Bipartidismul este ns

68

condiionat de modul de scrutin majoritar, adevrat filtru ce limiteaz numrul de partide care pot constitui un guvern majoritar, considerat, n anumite cazuri, mai dificil dect unul reprezentativ. Este totui de remarcat c bipartidismul conduce la guverne monocolore i impune granie precise ntre majoritate i opoziie. Exist, desigur, observ politologii, o cultur politic proprie, specific bipartidismului, ca n cazul cel mai relevant al SUA. n ce privete pluripartidismul, experiena pune n eviden raporturi de simetrie sau asimetrie, polarizare sau nonpolarizare, teoria politic acreditnd ase forme de exprimare a acestor relaii politice specifice: simetrie nepolarizat, asimetrie, simetrie bipolarizat, asimetrie bipolarizat, simetrie multipolarizat i asimetrie multipolarizat. ns, n mod practic, nu toate aceste combinaii posibile teoretic s-au dovedit a fi operaionale. Experiena politic occidental a confirmat pn n prezent trei din aceste ipostaze: 1) asimetria multipolarizat: unui partid cu vocaie majoritar i se opun diverse partide, mici i mijlocii, care se ceart ntre ele, acestea din urm fiind capabile doar s formeze coaliii efemere i instabile; 2) simetria bipolarizat: dou partide aspirnd la vocaia majoritar, dar care, urmrind s-i lrgeasc mereu majoritatea, elimin partidele nealiniate; 3) simetria multipolarizat: mai multe partide medii i mici se situeaz la poli distinci, guvernele de coaliie depinznd de balansul sau oscilaia unora dintre aceste partide marginale, dar pivotante, arbitrii uneori ai constituirii alianelor. Este cazul, spre exemplu, al Partidului Liber Democrat din Germania. Complex prin structura i funcionarea sa, multipartidismul nu genereaz, obligatoriu, instabilitate i incoeren, face posibile alternanele ntre centru-dreapta i centru-stnga, ducnd ns i la situaii de imobilism. Politologii susin c, din punctul de vedere al opiunilor politice, configuraia multipartidismului nu poate fi neleas i descifrat corect dect dac pentru fiecare situaie posibil sunt avute n vedere cazuri particulare concrete. Adic acele situaii dificile i incitante n acelai timp, dat fiind c n definitiv cel care se aventureaz s studieze partidele, fie c este student sau analist, trebuie s se expun a tri exaltanta experien care const n a explora, plecnd de la un punct de vedere politic, numeroasele nfiri ale realitii sociale. Din perspectiv politologic, tocmai recunoaterea ca atare i cercetarea obiectiv a acestor numeroase nfiri ale realitii sociale reprezint criterii sau premise care dau consisten, veridicitate i relevan analizei politice nepartinice a fenomenului partidismului. Viaa i activitatea partidelor politice este nsoit de unele fenomene negative, precum: demagogia, manipularea, politicianismul, interesele nguste de grup, egoismul, setea de putere etc. Aceste fenomene negative au existat i n trecut i se manifest i n prezent n viaa i activitatea partidelor politice, dar ele nu sunt de natur s eclipseze laturile pozitive ale multipartidismului care au o importan mult mai mare dect laturile negative. Politicianismul este un comportament politic bazat pe practici imorale, pe neltorii, pe mainaii politice. Anumii lideri politici folosesc abuziv poziia lor n sistemul puterii pentru realizarea unor interese personale. Uneori abilitatea, viclenia, manipularea sunt utilizate de unii oameni politici chiar n drumul spre obinerea unor funcii politice.

69

Demagogia este o aciune de flatare a sentimentelor i strilor de spirit ale oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor n eroare, cu scopul de a obine avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe politice, de a cror irealizare sunt ei nii convini, dar o fac n sperana obinerii sprijinului poporului pentru nfptuirea obiectivelor lor. Prin metode demagogice se urmrete obinerea ataamentului emoional al indivizilor fa de un conductor sau partid politic, astfel nct acetia s gseasc susintori pentru realizarea scopurilor lor. Dei este o metod folosit frecvent de partidele de extrem dreapta sau extrem stnga, i alte partide recurg la demagogie, mai ales, n campaniile electorale. Diversiunea politic presupune distragerea ateniei oamenilor de la anumite probleme dificile ale vieii sociale i deturnarea acesteia spre alte probleme, mai puin spinoase. Diversiunile folosite n perioada crizelor economice sau politice se bazeaz pe supralicitarea fricii nedesluite cauzate de eventualitatea apariiei unui pericol. Rspndirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici, urmrindu-se ndeprtarea simpatizanilor acestora, nvrjbirea unor grupuri etnice, recurgerea la anumite promisiuni sunt modaliti diversioniste folosite de unele partide. Oportunismul este un comportament schimbtor, oscilant care se modeleaz n funcie de circumstane. I se reproeaz oportunismului lipsa rigorii logice n nlnuirea ideilor iar pe plan moral absena sinceritii. Oportunitii sunt dispui la tranzacii, acomodri, manevrri, replieri strategice impuse de mprejurri. Manipularea politic este o aciune de inducere n eroare care, prin diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor n aa fel nct le las impresia c acioneaz conform propriilor voine i interese, c i formeaz ei nii modalitatea de a gndi i aciona. Manipularea prin persuasiune urmrete ncorporarea n mentalitatea i comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor i normelor corespunztoare intereselor partidului respectiv, precum i manevrarea gndirii i aciunii n sensul dorit de acesta. Prin astfel de metode, unele partide dezorienteaz i nal masele, le influeneaz i le folosesc pentru realizarea scopurilor lor, care nu sunt ntotdeauna nobile. Sistemul partidist doctrinar-ideologic Prezenta pluripartidismului, a numeroase si variate orientari doctrinar-ideologice a impus structurarea sistemului partidist contemporan si in functie de acest ultim aspect, adica cel al paradigmei doctrinar politice. Din aceasta perspectiva, partidele politice se pot structura in trei mari grupe: . a)gruparea partidelor de dreapta cu diferite nuante, de dreapta, de centru dreapta sau de extrema dreapta. In aceasta categorie sunt incluse partidele cu orientare de dreapta, partidele conservatoare, neoconservatoare, liberale, neoliberale, republicane, etc. In cadrul orientarii de extrema dreapta sunt considerate partidele fasciste, neofasciste sau cele ale noii drepte. b)gruparea partidelor de centru cuprinde in general partidele democrat-crestine, social-crestine si ecologiste; c)gruparea partidelor de stanga. Este o grupare mai larga in cadrul careia se pot face diferite nuantari ca cea de stanga, de centru stanga si extrema stanga. In categoria celor de stanga si centru stanga pot fi incluse partidele socialiste, social-democrate, radicale si chiar unele occidentale. In cele mai multe cazuri insa, partidele comuniste fac parte din cadrul partidelor de extrema dreapta. n prezent, se observ o restrngere i,

70

deci, o scdere a influenei partidelor extremiste, att de dreapta ct i de stnga. Aceast realitate poate fi explicat prin aceea c fascismul a condus omenirea la cel de-al doilea rzboi mondial, cu toate consecinele lui nefaste, iar comunismul s-a dovedit ineficient economic, iar din punct de vedere politic s-a manifestat ca o dictatur asemntoare celei fasciste. Programul politic Programul politic reprezinta, din punct de vedere teoretic explicativ, materializarea in practica a culturii politice, a valorilor politice. El reprezinta totalitatea doctrinelor, conceptiilor, tezelor, a principiilor si optiunilor, a scopurilor si telurilor pe care le declara si le adopta un partid politic, o organizatie, un guvern si care intemeiaza actiunea si comportamentul politic al acestora. In programul unui partid sunt expuse atitudinea, pozitia sa fata de problemele prezente si viitoare ale societatii, strategia si tactica dupa care se va calauzi in activitatea sa partidul pentru materializarea programului sau. Sfera de cuprindere, influenta programului politic depinde de modul cum el raspunde necesitatilor sociale, cum se reacordeaza la acestea, de obiectivitatea si realismul sau, de posibilitatea realizarii in practica si mai ales de natura fortelor social-politice ce-l promoveaza. Programul politc orienteaza si direcioneaza activitatea partidelor, forelor politice, le da scop si finalitate. 5. Grupurile de presiune Acestea exist n toate sistemele politice, dar nu sunt recunoscute oficial sub aceast titulatur dect n SUA. Sunt colective de ceteni care acioneaz organizat, unit, n vederea realizrii unor scopuri comune, politice, economice, culturale, religioase, morale etc. Spre deosebire de partidele politice, ce caut explicit s cucereasc puterea politic i s o exercite, grupurile de presiune nu particip (explicit i "la lumina zilei") la lupta pentru cucerirea puterii politice. Ele acioneaz indirect asupra puterii, cutnd s influeneze pe cei ce dein puterea i s nu-i pun proprii oameni n locul acestora. Elementul definitoriu al grupului de presiune l constituie presiunea ca tactic sau mijloc specific de aciune politic. Tipuri de grupuri de presiune: sindicatele; asociaiile patronale; organizaiile corporatiste; asociaiile de femei; micrile de tineret; asociaiile unor naionaliti; academii; universiti; biserici; organe de pres; asociaii ale intelectualilor etc. Forme de aciune: 71

 presiunea indirect prin influenarea i manipularea opiniei publice, pentru ca aceasta s acioneze mpotriva puterii politice; influenarea puterii politice n sensul dorit; violena (mai rar).

7.DEMOCRAIA 1. Definirea democraiei; principiile i normele democratice Dintre elementele politicului n lumea contemporan democraia se bucur de cea mai mare popularitate. Astzi exist puini oameni, fie lideri politici, fie simpli ceteni care s nu se pretind a fi democrai, fiind de acord cu toii c democraia este de dorit. Fosta denumire a Germaniei de Est nainte de cderea regimului comunist n 1989-1990 era Republica Democrat German, dar guvernmntul acestei democraii limita strict libertatea cuvntului i scotea n afara legii competiia politic. De aceea unii critici cred c termenul democraie a fost utilizat greit nct i s-a pierdut orice neles. Oameni diferii neleg prin democraie lucruri diferite. Chiar dac ei pot cu toii s doreasc s promoveze democraia, nu sunt de acord asupra modului n care s fac acest lucru, deoarece nu sunt de acord asupra a ceea ce este cu adevrat democraia. Aadar, democraia este, ca i libertatea, un concept contestat. Democraia ca termen i democraia ca form a vieii politice i au originea n Grecia antic. Termenul provine de la demos popor, oameni obinuii i kratos putere. Democraia a fost identificat cu guvernarea de ctre majoritate, fiind definit ca form de organizare politic a societii, n care conduce poporul. Experiena istoric arat c n toate timpurile a fost speculat dorina poporului, voina naional. Aceast realitate a fost subliniat i de Alexis de Tocqueville, care arat c voina naional este una din locuiunile de care intriganii din toate timpurile i despoii din toate epocile au abuzat cel mai mult1. De aceea, definirea ct mai exact a democraiei a constituit o preocupare de seam a politologiei din antichitate pn n prezent. n secolul al XX-lea principalele trei versiuni ale democraiei (democraia liberal, social-democraia i democraia popular) au cteva trsturi comune, ns diferenele dintre ele sunt suficiente pentru a le distinge unele de altele i a le socoti concurente. Aa cum sugereaz i numele, democraia liberal provine din liberalism. Precum liberalismul n general, democraia liberal accentueaz drepturile i libertile individului, aceasta fiind forma care caracterizeaz cele mai multe din democraiile occidentale. Pentru liberali, democraia nseamn guvernarea poporului, dar o parte esenial a acestei guvernri include protecia drepturilor i libertilor individuale. Aceasta nseamn c influena majoritii trebuie limitat. n acest sens, democraia este conducerea de ctre majoritatea oamenilor dar numai att timp ct cei care alctuiesc

72

majoritatea nu ncearc s-i deposedeze pe indivizi de drepturile lor civile fundamentale. Dreptul la libera exprimare, libertatea religiei, dreptul de a candida, dreptul de proprietate acestea sunt printre drepturile i libertile pe care liberalii le-au considerat necesare pentru ca idealul democratic s se realizeze. n cadrul democraiilor occidentale, n special n Europa, principalul contestatar al concepiei liberale este social-democraia. Din perspectiv social-democrat sau democrat-socialist, conceptul cheie al democraiei este egalitatea, n special putere egal n societate i guvernare. Social-democraii argumenteaz c democraia liberal plaseaz sracii i clasa muncitoare la discreia celor bogai. n lumea modern, spun socialdemocraii, banii sunt o surs major de putere, iar cei care sunt bogai au putere asupra celor sraci. Bogia le d posibilitatea s candideze i s influeneze politicile guvernamentale, astfel c cei bogai exercit mult mai mult influen atunci cnd sunt stabilite politicile. Social-democraii sunt de prere c acest avantaj nu este democratic. Democraia este guvernarea poporului i aceasta nseamn ca fiecare s aib o influen egal n guvernare. Este ideea cuprins n sloganul un om, un vot. Dar aceast influen egal nu o vom realiza cu adevrat, susin social-democraii, dac nu procedm la o distribuire pe baze mai egale a puterii inclusiv a puterii economice. De aceea programul social-democrailor face apel la redistribuirea bogiei pentru promovarea egalitii, control public mai degrab dect privat asupra resurselor naturale i industriilor majore i controlul muncitorilor la locul de munc. Ca i liberalii, social-democraii doresc s prezerve libertile civile i competiia civil. Spre deosebire de liberali, totui, ei neag c majoritatea oamenilor pot fi cu adevrat liberi sau pot intra ntr-o competiie politic onest atunci cnd predomin mari inegaliti de putere i bogie. n rile comuniste, viziunea dominant n ce privete idealul democratic a fost democraia popular. ntr-un anume fel, democraia popular este mai apropiat de ideea original greac de democraie conducerea de ctre i n interesul demosului, oamenii obinuii dect democraia liberal sau cea social. Din perspectiv comunist, oamenii obinuii sunt proletariatul i clasa muncitoare, iar democraia nu va fi realizat dect n momentul n care guvernul conduce n interesul lor. Aceasta nu nseamn n mod necesar c proletariatul trebuie s controleze direct guvernul. Comunitii se refereau la dictatura revoluionar a proletariatului, o form de dictatur pe care Marx o descria ca fiind guvernare n interesul clasei muncitoare. Scopul imediat al acestei dictaturi ar fi suprimarea capitalitilor sau a burgheziei care i-au folosit puterea i bogia pentru a exploata clasa muncitoare. Suprimndu-i pe acetia, se presupune c dictatura proletariatului pregtete oamenii simpli pentru societatea fr clase a viitorului comunist cnd statul nsui va fi disprut. n acelai timp, democraia popular este conducerea de ctre Partidul Comunist spre binele majoritii muncitoare. Democraia poate fi definit ca o form de organizare i conducere politic a societii prin consultarea cetenilor, innd cont de voina acestora, de interesele i aspiraiile de progres ale rii. Ca form de organizare i conducere politic a societii, democraia presupune dou pri: conductori i condui prin consens ntre cele dou pri. Experiena istoric arat faptul c democraia, conductorii, deintorii puterii politice, indiferent de apartenena lor de grup social, trebuie s respecte voina majoritii poporului. Pentru ca n mod real societatea s se bazeze pe o organizare i conducere politic democratic, n mod obligatoriu trebuie s se respecte anumite reguli sau principii de baz, luate ca un tot unitar, care pot s mbrace forme concrete.

73

Printre aceste principii, enumerm: 1) existena unui cadru legislativ, inclusiv o lege fundamental (constituia), n care s fie prevzute drepturile i libertile fundamentale ale omului i popoarelor, s prevad egalitatea n drepturi a tuturor cetenilor i popoarelor n a gndi i a se organiza n mod liber, a-i manifesta liber poziiile fa de diferite probleme legate de organizarea societii, inclusiv fa de conductori, cu garanii legislative ca aceste drepturi i liberti s poat fi exprimate i exercitate liber; 2) ntruct de-a lungul evoluiei societii omeneti s-a impus ca instituie politic de prim ordin statul, care asigur, n principal, din punct de vedere politic organizarea i conducerea societii, trebuie s se nfptuiasc separaia puterilor n stat; 3) puterea legislativ, care, n totalitatea ei, n mod obligatoriu, att pe plan local ct i central, s aparin unui for ales n mod liber de ctre toi cetenii. De regul, aceast putere este reprezentat de parlament i foruri similare pe plan local; 4) puterea executiv, a administraiei de stat care, obligatoriu, trebuie s emane de la puterea legislativ sau parial s fie aleas direct de popor, precum eful executivului; 5) puterea judectoreasc, n funcie de condiii, poate s emane de la forul legislativ sau s fie aleas direct de ceteni; 6) separaia puterilor n stat a aprut ca o necesitate i ca o garanie mpotriva instaurrii totalitarismului; 7) existena unui mecanism politic menit s asigure condiii pentru exercitarea liber de ctre toi cetenii pentru a alege i a fi alei n organele de conducere centrale i locale ale statului, precum: vot universal i secret, un regim politic garantat de lege (parlament, funcii de conducere etc. care s fie alese); 8) dreptul de organizare profesional i politic liber ce trebuie s asigure cel puin posibilitatea cetenilor de a se organiza n asociaii profesionale cu caracter independent fa de puterea de stat i n partide politice, prin care s se garanteze alternative reale de conducere a rii. Pluralismul politic constituie o condiie sine-qua-non a democraiei, deoarece numai acesta poate cere i garanta c cei care conduc au mai mult responsabilitate, putnd fi nlocuii atunci cnd nu corespund; 9) existena unor mijloace de informare n mas (mass-media), care s se manifeste liber. Prin manifestare liber trebuie s se neleag faptul c un organ de informare n mas i exercit n mod independent poziia ce o adopt, fr ca puterea de stat, ndeosebi, s impun o anumit linie pe baza unei cenzuri. Aceasta nu nseamn c mijloacele de informare n mas sunt n totalitate independente i fa de partide sau formaiuni politice. Esenialul, ns, const n afiarea deschis a acestor poziii i transmiterea unor informaii corecte, adevrate. Mijloacele de informare n mas au mare rol n formarea unei culturi politice a maselor, n stabilirea unor platforme i poziii, a unor convingeri. Rolul deosebit de mare pe care l are mass-media n viaa politic a unor state a determinat pe unii politologi s considere presa scris i vorbit ca a patra putere n stat. n conformitate cu legea, fiecare slujitor al presei scrise i vorbite rspunde pentru veridicitatea celor transmise. Aici trebuie fcut diferena ntre convingeri care nu trebuie imputate nimnui i adevrul informaiei transmise. A transmite un lucru fals constituie ntr-o societate democratic o infraciune i intr sub incidena legii. 2. Evoluia istoric i paradoxuri ale democraiei

74

n genere, este larg acceptat ideea potrivit creia democraia oglindete o ordine politic i un mod de funcionare a sistemului n care se realizeaz dreptul poporului de a se guverna pe sine nsui. Ceea ce nu nseamn c toi pot fi la guvernare. Istoria social-politic a creat o anumit diviziune: guvernani i guvernai; o clas politic i un corp electoral; partide politice de diverse orientri, uneori diametral opuse. Esena democraiei eman din principiul suveranitii poporului, ceea ce presupune c guvernarea poate fi legitim doar prin voina celor guvernai. n diversitatea formelor sale de manifestare, sistemul democraiei este rezultanta unui ndelungat proces istoric n continu micare de evoluie i dezvoltare a societii umane ctre trepte superioare, dar i de involuie, viaa democratic fiind, ntr-o parte sau alta a lumii, erodat n ce privete unele din structurile i formele sale de manifestare. Probabil c, pornind de la observarea unui asemenea fenomen, unii politicieni au comparat democraia cu o statuie de nisip la marginea mrii. Evident, este o comparaie plastic, sugestiv, dar politologia examineaz fenomenul din perspectiva dezvoltrii istorice, a funcionalitii sale. n istoria democraiei se remarc o succesiune de etape distincte, fiecare dintre acestea marcnd un anume stadiu calitativ. Potrivit unor autori, sunt de consemnat: 1) faza democraiei antice, activnd n cadul statului-cetate (democraiile atenian, spartan, corintian); 2) faza democraiei moderne, specific statului contemporan, caracterizat prin apariia i evoluia sistemelor multiple i diversificate ale reprezentrii; 3) faza democraiei viitorului, anticipndu-se c aceasta va evolua n plan intern i internaional, ducnd la forme de expresie mai eficiente ale vieii democratice a popoarelor. Numitorul comun ce strbate diversele definiii sau faze ale democraiei este c aceasta ar fi ntruchiparea acelei societi n care cetenii obinuii exercit un grad relativ nalt de control asupra liderilor i structurilor conductoare. Unii analiti politici descriu evoluia istoric a democraiei n valuri, la distane de timp inegale; astfel primul val ar cuprinde epoca dintre ncheierea revoluiilor moderne i declanarea celui de-al doilea rzboi mondial, urmtorul ar fi trecut n circa dou decenii ale perioadei imediat postbelice, iar cel de-al treilea val al democratizrii, apreciat ca fiind probabil cea mai important evoluie politic din ultima parte a secolului al XX-lea, va fi inaugurat de transformrile din Portugalia, Grecia i Spania, continuate n America Latin i Asia de Sud-Est, pentru a marca, la sfritul anilor 80, prbuirea comunismului n Europa Central i de Est, n fosta Uniune Sovietic n baza diferitelor experiene i condiiilor concret-istorice se cunosc mai multe tipuri sau forme de democraie, acestea purtnd diverse denumiri, n funcie de modul de manifestare sau de perspectiva analizei. Se vorbete astfel despre democraiile pluraliste, directe, participative, reprezentative, consensualiste, fr a mai aminti despre conotaiile doctrinar-politice, unele intrate n desuetudine: democraia burghez, socialist, liberal, cretin. Exist, de asemenea, diferenieri din perspectiv naional, statal sau zonalgeografic, fiind utilizai termeni ca democraia american, francez, nipon sau european, sud-american etc. Sistemele de guvernare caracterizate de prezena i funcionalitatea unei multitudini de instituii, prin intermediul crora se asigur exprimarea diversitii de opiuni ale cetenilor, sunt sisteme democratice pluraliste. Altfel spus, ntr-un asemenea sistem acioneaz mai multe partide politice, diverse grupuri de interese, organizaii ale societii civile, iar puterea legislativ, executiv i judectoreasc au propriile lor drepturi i rspunderi.

75

Democraia pluralist este, n fond, expresia pluralismului politic, a acelei ordini politice i juridice care ntreine ntr-o confruntare liber diversitatea de opinii i interese, separarea dar i conlucrarea puterilor. Referindu-se la democraia pluralist sau pluralismul politic, unii politologi vorbesc despre poliarhie sau multitudinea centrelor de decizie. O perspectiv poliarhic, descris de Robert Dahl, are n vedere aspecte eseniale, definitorii, cum sunt: dreptul fiecrui cetean de a candida pentru posturi oficiale; vot universal, cu participarea tuturor membrilor aduli ai societii, alegeri libere i corecte desfurate sistematic; exercitarea controlului asupra reprezentanilor oficiali, inclusiv prin dreptul de a-i revoca; libertatea expresiei, a opiniilor n toate problemele societii; posibilitatea pentru ceteni de a obine informaii din surse alternative, protejate de lege; crearea de organizaii multiple ale societii civile; sporirea drepturilor individuale etc. Asemenea instituii ale poliarhiei ar fi o replic la confruntarea exagerat a grupurilor de interese, la indiferena i slaba informare a publicului, la dominarea vieii politice de ctre o elit restrns, autoprotectoare, cerinele de mai sus fiind considerate un set minim de trsturi ale conducerii democratice, o gril comparativ pentru realitile politice din diverse zone ale lumii. Poliarhia constituie un antidot al maladivei democraii formale prin intermediul creia o minoritate manipuleaz puterea (prin parlament, alegeri etc.), n numele tezei c poporul trebuie educat, iar conducerea (oligarhia) ar avea capacitatea, competena i menirea de a-i impune voina spre binele poporului. Printre schimbrile specifice lumii contemporane, tendinele viitorului social, un rol esenial a revenit i revine proceselor perfecionrii democraiei, ndeosebi a celei reprezentative, a politicii moderne. Teoria reprezentrii democratice sau a delegrii n vederea deliberrii eficiente pornete de la teza c populaia unei ri, a unui teritoriu, are idei n general limpezi n privina scopurilor, dar nu tie precis prin ce mijloace le-ar putea realiza; revine astfel reprezentanilor alei, n special desemnai, misiunea de a delibera i aciona n cunotin de mijloace pentru realizarea scopurilor i satisfacerea intereselor tuturor. Politologia contemporan apreciaz c, o dat cu extinderea democraiei reprezentative, guvernarea de ctre popor se amplific, apar noi concepii despre drepturile i libertile individului, se edific sisteme mai corespunztoare care elaboreaz legi i reglementri apte a rspunde diversitii de interese. Analiza politologic a fenomenului, n complexitatea sa evident i pornind de la consecine relevante, nu putea s nu semnaleze apariia unor atitudini negative cum ar fi ndeprtarea reprezentanilor de cetenii care i-au ales sau ncercrile unor grupuri restrnse de a lua decizii n spatele uilor nchise. Pe de alt parte, ca urmare a acestor devieri de la normalitate, alegtorii intr sub incidena alienrii politice, se simt nstrinai, cetenii avnd sentimentul c au pierdut abilitatea sau uneori chiar vocaia de a participa efectiv la procesul politic, de a influena rezultatele acestuia. Mai ales cnd guvernarea nu rspunde nevoilor i speranelor cetenilor, alienarea ia proporii, devine o autentic maladie social-politic. Antidotul acesteia ar fi, potrivit multor politologi, democraia modern, vzut ca un stadiu nou, superior de dezvoltare democratic prin afirmarea instituiilor necesare unei amplificri funcionale a centrelor de decizie, prin asigurarea concret a drepturilor i libertilor individuale garantate de prevederi constituionale, de legi i instituii juridice emancipate de sub tutela politicii, instituinduse consecvent ordinea social. O asemenea ordine, ntemeiat pe raporturi egale ntre

76

forele sociale, ntre partide politice care reprezint interesele diverselor fore sociale este rezultatul cooperrii i, la nevoie, al compromisului n vederea meninerii echilibrului i stabilitii sociale. n societatea contemporan, concurena i lupta politic reprezint fenomene naturale pentru democraie. Astfel, opoziiei politice i se asigur libertatea de a se exprima i aciona ca un supraveghetor sau vector de corecie al forelor ce dein puterea, iar factorii de guvernare, confruntai cu problemele dificile ale alegerii mijloacelor gestionrii sociale optime pot ajunge la soluii care s nu creeze artificial crize politice sau s destabilizeze societatea. Analiza obiectiv a metodelor i cilor concrete ale reprezentrii sociale i politice pune n eviden necesitatea descifrrii esenei democratice a acestui proces, inclusiv sub aspectul raporturilor dintre majoritate i opoziie, n sensul c un regim democratic real, modern exclude dictatura majoritii. n mod practic, democraia constituie un sistem de instituii i relaii care situeaz cetenii n poziia de a decide direct (democraia direct), fie n aceea de a delega puterea de decizie unor reprezentani alei (democraia reprezentativ), ambele ipostaze oscilnd ntre un maxim posibil de consens i un minim necesar de constrngere, asigurndu-se tuturor cetenilor api i doritori de aceasta egalitatea condiiilor de a participa la viaa politic. n ciuda acestor condiii i premise instituionale i constituionale date fiind diversitatea i divergena intereselor sociale, drumul spre echilibrarea acestor interese trece prin recunoaterea diversitii i pluralismului intereselor, prin efortul conjugat al forelor social-politice de a acomoda mereu sistemele democratice la realitile socialeconomice. Se regsesc aici, n conlucrarea i confruntarea pluralitii de interese care dau via pluralismului politic, tendinele constructive ctre noi achiziii ale democraiei dar i contiina tensiunilor i dificultilor existente n atingerea performanelor sociale i umane ale democraiei, ale crei forme de expresie nu sunt sau nu pot fi perfecte, ideale. Cum recunosc reputai gnditori, ideea de democraie este, desigur, complicat i n jurul ei se duc, pe drept cuvnt, numeroase discuii contradictorii. Dar ea nu este totui att de complicat i de ambigu nct s nu mai poat fi folosit de ctre cei care doresc s raioneze mpreun. Potrivit unei asemenea concepii, pornind de la raportul dintre ideal i realitate n democraie, aceasta implic trei condiii fundamentale: 1) oamenii afectai total de o decizie uman s aib un vot efectiv n adoptarea acesteia; 2) ntreaga putere de a adopta astfel de decizii s aib o legitimare public; 3) toi cei care adopt asemenea decizii s poat fi trai la rspundere public. Ori cum nici una dintre aceste trei condiii nu poate s se realizeze dat fiind c nu s-a format ... nici o societate care s fie total democratic, o asemenea societate rmne un ideal, rmne i politologiei s fie contient de ceea ce politologul american Robert Dahl numea paradoxuri ale democraiei. n explicaia lui, asemenea paradoxuri, de fapt contradicii interne ale mecanismului democratic, provin din faptul c societii umane i sunt specifice tensiuni, stri conflictuale latente a cror activizare slbete i erodeaz democraia, putnd deschide calea regimului politic autoritar. Este vorba despre contradicii relativ permanente, normale ntre diferite laturi sau moduri de manifestare a vieii democratice. Asemenea contradicii sunt lesne sesizabile n raporturile dintre consens i conflict , reprezentativitate i guvernabilitate, legitimitate i eficien, performa social. Dup cum demonstreaz realitatea oricrei societi democratice, nevoia de consens i starea de conflict nsoesc permanent evoluia

77

acesteia. Fiind, prin natura sa, un sistem al competiiei, al liberei concurene n economie, al confruntrilor electorale n politic etc., democraia pune la ncercare diverse fore, iar ciocnirea de interese poate amenina pacea civil, poate periclita stabilitatea politic. De aici i cerina raionalitii, a strii de veghe de a tempera conflictul, meninndu-l n limite acceptabile tocmai prin intermediul voinei de cooperare ntre factorii politici, prin cutarea consensului n jurul intereselor majore comune. Astfel, prin toleran i flexibilitate, prin moderaie i spirit de civism se ajunge la ci practice de echilibrare a tensiunilor, democraia fiind un proces perfectibil. n ce privete relaia reprezentativitate guvernabilitate, paradoxul sau contradicia rezult din aplicarea principiului potrivit cruia democraia nu este compatibil cu acapararea (concentrarea) puterii de ctre un grup restrns, ci necesit o ct mai larg reprezentare popular, avnd ns imperios nevoie de ordine, de stabilitate, spre a satisface interesele ntregului spectru politic, simultan cu medierea intereselor n conflict i depirea abil a celor mrunte, nerelevante social. n mod logic, dificultile de acest gen pot fi depite prin efectuarea de corecturi pe planul reprezentativitii, una dintre ci (metode) fiind restrngerea fragmentrii forelor politice; se practic, de altfel, pragul electoral (procentaj minim pentru accesul n parlament) avndu-se n vedere c fragmentarea excesiv o reprezentm (de la toi cte cineva sau civa reprezentani) duce la parlamente ineficiente, divizate, la guverne de coaliie cu o capacitate sczut de aciune coerent. n aceast privin, este ndreptit s susinem c democraia modern, cu mult nainte de apariia solidarismului ca doctrin, a realizat instinctiv n viaa politic solidaritatea prin asemnare... aeznd mecanismul regimului reprezentativ, ca unic form posibil de autoguvernare, pe baza calitii celei mai generale a membrilor unei naiuni, a calitii comune a tuturor de ceteni, nu pe calitile lor particulare, i deci diferite, de membri ai unor clase sociale sau ai unor categorii profesionale sau, uneori, de locuitori ai unor regiuni geografice, de participani ai unor grupri confesionale, de devotai ai unor minoriti. Apar dificulti i n privina raporturilor dintre legitimitate i eficien. Astfel, pentru a fi stabil, o democraie are nevoie de consimmntul permanent al celor guvernai, consimmnt ce depinde ns i de performanele guvernrii, chemate s probeze capacitatea de soluionare a problemelor economice i sociale, fermitate pentru asigurarea ordinii i justiiei. Dezideratul social-politic al eficienei mpinge uneori la politici nepopulare, ceea ce erodeaz ncrederea n guvernare; urmrind ns a rspunde cu orice pre unor dorine (nevoi) ale populaiei, mai ales n absena posibilitilor (orientare populist) guvernanii nu pot s fie i eficieni. Depirea unei asemenea dileme (eficient dar nepopular sau popular dar neeficient) solicit pruden, orientare pragmatic, preocupare pentru rezultate care s duc la consens, la meninerea sistemului democratic. Un politician versat ca Whinston Churchil obinuia s spun c nimeni nu pretinde c democraia este perfect sau atotneleapt, ea fiind cea mai rea form de guvernare cu excepia tuturor celorlalte dovedite a fi mult mai rele. n ciuda imperfeciunilor, democraia rmne totui cea mai acceptabil form de guvernare. n legtur cu o asemenea apreciere a unui politician de profesie, este instructiv remarca unui teoretician sau analist al politicii, potrivit creia dou procese formeaz ceea ce s-ar putea numi minimul democratic, unul fiind gradul de acces al opiniilor i intereselor poporului n sistemul politic iar cellalt, controlul asupra celor de la putere. Minimul

78

democratic nu este realizarea unei idei frumoase sau a unui vis agreabil. Este, mai curnd, cea mai sigur metod pentru a avea grij s aib loc schimbri fr revoluii. n acest sens, democraia este mai eficient dect alte forme de guvernare. 3. Exercitarea puterii n democraie Sub aspect teoretic, dar i practic, politic, problemele democraiei sunt strns legate de problemele guvernrii, n sensul n care acestea constituie mai ales din perspectiv politologic aciunea de crmuire, de conducere, de dirijare social-politic, de control asupra afacerilor publice. Aceste funcii sunt ndeplinite de instituiile de putere legislativ, executiv, judectoreasc n contextul unei viei sociale democratice, bazate pe participare, competen, loialitate, concuren politic i, pe ct posibil, convergen a intereselor majore i a obiectivelor. Concluziile tiinifice deduse din emanciparea practicii social-politice constat c participarea ca fenomen social-politic se afl n inima definiiei democraiei. Cu toate acestea, problemele cu care se confrunt guvernrile democratice ar fi mult mai simple dac singura lor preocupare ar fi s dobndeasc un maximum de competen i participare. Oricum, de fapt sistemul politic care ar ncerca s ating acel el cu preul tuturor celorlalte nu ar supravieui mult. Dac este... s supravieuiasc, sistemele politice trebuie s fie de asemenea relativ eficiente i relativ legitime; adic, ceea ce guvernmntul realizeaz trebuie s fie cel puin destul de satisfctor pentru ceteni nct s nu se ntoarc mpotriva guvernmntului; iar dac este ca sistemul s aib un potenial de supravieuire pe termen lung, el trebuie s fie n mod general acceptat de ctre ceteni drept forma cuvenit de guvernare. Buna funcionare a unui sistem democratic necesit structuri i forme adecvate de guvernare; participarea ct mai multor ceteni la alegeri; partide politice cu simul rspunderii; un electorat bine informat; oficialiti competente, a cror atribuie este s delibereze tot timpul n cunotin de cauz i de posibiliti; fore politice capabile a depi pasiunile partizane, care resping compromisurile i blocheaz funcionarea sistemului pluralist, ducnd la instabilitate. Desigur, stabilitatea nu poate fi neleas ca ngheare sau osificare a unui regim, termenul referindu-se la absena unor schimbri eseniale, radicale, de ruptur, dar presupunnd n concordan cu imperativele progresului social schimbri acceptabile, convenite ntre forele politice reprezentative, n condiiile continuitii acelorai forme i procese constituionale pe o perioad de timp relativ mai ndelungat, simultan cu absena violenei i a tulburrii prin for a proceselor politice. Guvernarea, exercitarea puterii se nfptuiesc prin intermediul unor forme i structuri organizate, legal constituite i consemnate ca atare n legi fundamentale (constituii), iar tradiia, cutumele, antecedentele istorice, dar i reformele constituionale avnd rolul lor specific. Din aceast perspectiv, regimurile politice, formele de guvernare au fost i sunt diferite. n lumea antic, Aristotel le mprea n: monarhie, aristocraie i democraie. Mai trziu, Montesquieu se refer la guvernarea republican (puterea aparine poporului), la cea monarhic (guverneaz un singur om, dar n temeiul unor legi) i la cea despotic (guverneaz un singur om, fr legi, fr reguli). Epoca modern, n care guvernrile s-au restrns (monarhia fiind uneori doar expresia tradiiei istorice), a propus practicii i teoriei politice guvernrile republicane n formele parlamentar, prezidenial i semiprezidenial; n primul caz, preedintele republicii i guvernul sunt alei (numii) de parlament, fiind rspunztori n faa acestuia;

79

n cel de-al doilea, preedintele este ales direct de ctre electorat, iar guvernul este subordonat preedintelui, n timp ce sistemul semiprezidenial mbin aspecte ale formelor precedente (preedintele este ales prin vot universal, are atribuii restrnse, fiind factor de echilibru, desemneaz pe primul-ministru, iar guvernul rspunde n faa parlamentului, dei are propria sa autonomie executiv). n situaia guvernrilor monarhice, n funcie de puterile ce i se atribuie efului statului, exist (mai rar) monarhie autocrat, monarhul rspunznd n faa altora, i monarhie constituional, puterea monarhului fiind limitat prin Constituie, guvernul i parlamentul avnd un rol prioritar n executarea puterii politice. n procesul de constituire i exercitare a puterii, un rol important revine factorului legislativ, parlamentului, ca instituie deliberativ compus din reprezentani alei periodic, la termene stabilite potrivit ciclurilor electorale specifice fiecrei ri sau, n anumite cazuri, nainte de termen. Originea istoric a parlamentului se regsete n practica social-politic foarte veche de a aduna membrii unei comuniti pentru a delibera n legtur cu treburile publice; cu timpul, observndu-se c participarea direct este greoaie (uneori imposibil fizic), a triumfat ideea delegrii de putere sau mputernicirii unor persoane demne de ncredere i competente. Parlamentul poate fi constituit dintr-o singur instan sau dou (unicameral sau bicameral), n acest cadru acionnd de fapt raporturile (relaiile) dintre reprezentanii poporului i guvernani, forele aflate la guvernare confruntndu-se cu cele din opoziie, ntr-o reprezentare rezultat din alegeri. Acestea dau expresie opiunilor cetenilor cu drept de vot, guvernanii primind putere din partea guvernailor, care opteaz liber, n virtutea contiinei, convingerilor i intereselor lor, delegndu-i reprezentani n parlament, forul care dezbate i adopt n mod publiclegile. Parlamentarismul este oglinda anumitor practici democratice, iar bicameralismul i unicameralismul constituie i expresia luptei pentru echilibrarea puterilor, a preocuprii de a se evita abuzul de putere. S-a observat de-a lungul timpului, dup cteva secole de experien (bicameralismul i-a fcut apariia n secolul al XIII-lea, n Anglia), c n procesul dezbaterii i adoptrii legilor, existena uneia sau a dou camere legislative este nsoit de anumite avantaje i dezavantaje proporional diferite. Astfel, bicameralismul ofer, pe de o parte, posibilitatea de se supune unui dubu examen proiectele de legi i de a se asigura un cadru mai larg confruntrilor de idei, dar pe de alt parte se ajunge la dilatarea timpului deliberrii, ritmul elaborrii legilor fiind ncetinit. Contribuind la echilibrul forelor, al puterilor, la elaborarea de legi calitativ mai bune, bicameralismul a intrat sub unghiul de incinden al criticii politicienilor i juritilor pentru neajunsurile rezultate din simetria atribuiilor i puterilor celor dou camere. Exist ns i parlamente bicamerale asimetrice, una dintre camere avnd atribuii restrnse n raport cu cealalt. Limbajul politic utilizeaz uneori conceptele de camer inferioar i camer superioar, chiar n cazul egalitii de atribuii. n unele ri, una dintre camere a cptat ascenden fa de cealalt n privina prerogativelor legislative, asimetria implicnd fie inegaliti cantitative, fie calitative ntre cele dou componente parlamentare. Cum ns pentru meninerea stabilitii sistemelor politice este nevoie de echilibru, de cumpn a forelor componente, acestea tind spre meninerea stabilitii prin autoreglri, societatea n genere fiind un sistem deschis. Aa cum democraia nu constituie un sistem perfect, nici parlamentul emanaie a sa i

80

instrument al vieii democratice nu poate fi perfect, fiind examinat critic pentru deficienele sale. Nu puine analize specifice, adeseori studii de caz, semnaleaz, ntr-o ar sau alta, slaba pregtire a parlamentarilor, amatorismul. n ce privete funcionalitatea instituiei, s-a observat c uneori dezbaterile de fond nu au loc n edine plenare (care devin formale), ci n comisii de lucru; nu de puine ori, decizii eseniale se iau n reuniuni ale liderilor politici. Alturi de ctigurile istorice evidente ale reprezentrii, reputai gnditori au consemnat faptul c uneori parlamentul s-a transformat ntr-un cadru de dezbateri sterile, de intrig i corupie, unde responsabilitatea nu-i gsete locul. Evident c s-au fcut multe progrese pe calea eliminrii unor asemenea deficiene, dar continu s se resimt metode cum ar fi obstrucia activitii legislative, provocarea subiectiv de crize guvernamentale, folosirea abuziv a imunitii i privilegiilor parlamentare. n ciuda deficienelor sale, parlamentul poate asigura funcionalitatea pluralismului politic, reprezentarea diverselor interese determinnd dezbateri pentru soluii ct mai bune, imprimnd caracter public vieii de stat i permind realizarea ntr-o form sau alta a controlului de ctre societate. 4.Modele ale democraiei contemporane n principiu, o democratie poate fi organizat i poate funciona n mai multe feluri; n practic, la fel, democraiile moderne posed o varietate de instituii guvernamentale formale, cum snt legislativele i tribunalele, de asemenea, sistemele de partide politice i de grupuri de interese. Totui, ...... i trsturi clare apar atunci cnd aceste instituii snt examinate din urmtoarea perspectiv: ct snt de majoritariste i de consensualiste........i aplicarea lor? Opoziia dintre majoritarism i consensualism .....din majoritatea definiiilor literale, fundamentale ale democraiei -guvernare a poporului ori, n democraia reprezentativ, guvernarea prin intermediul reprezentanilor poporului - sau din faimoasa specificare a preedinetlui Abraham Lincoln, conform creia democraia nseamn guvernarea numai de ctre, ci i pentru popor - adic, guvernarea n acord cu preferinele poporului23. Definirea democraiei ca guvernare de ctre i pentru popor" nate o ntrebare fundamental: cine realizeaz guvernarea i intereselor cui trebuie s le rspund ea, atunci cnd poporul e n dezacord i arepreferine diferite ? Un rspuns la aceast dilem: majoritatea poporului. Aceasta este esema.modelului majoritarist. Rspunsul majoritarist este simplu i direct,....foarte atrgtor, pentru c guvernarea de ctre majoritate i acord cu dorinele majoritii se situeaz evident mai aproape de idealul guvernrii de ctre i pentru popor", dect o guvernare de....minoriitate, i care s rspund intereselor acesteia. Rspunsul altertnativ: ct mai muli. Acesta este punctul central al modelului consensualist. Nu difer de modelul majoritarist n a admite c guvernarea majoritii este mai bun dect guvernarea minoritii, dar accept guvernarea majoritii doar ca cerin minim: n loc s fie
23

Aa cum subliniaz Clifford D. May (1987), creditul pentru aceast definiie ar trebui acordat lui Daniel Webster, i nu lui Lincoln. Webster a inut un discurs n 1830 cu treizeci i trei de ani nainte de Declaraia de la Gettysburg a lui Lincoln n care el vorbea despre guvernarea poporului, fcut pentru popor , fcut de popor i rspunznd n faa poporului.

81

mulumit cu majoritile decizionale strnse, caut s maximizeze dimensiunea acestor majoriti. Regulile i instituiile sale au drept scop o participare mai larg la guvernare i un larg acord asupra politicilor pe care guvernul ar trebui s le urmeze. Guvernarea majoritii concentreaz puterea politic n minile unei majoriti simple - iar deseori mai degrab ale unei pluraliti dect ale unei majoriti, n timp ce modelul consensualist ncearc s mpart, s disperseze i s limiteze puterea n diverse moduri. O alt diferen const n faptul c guvernarea majoritii este exclusiv, concurenial i antagonist, n timp ce modelul consensualist este caracterizat de inclusivitate, negocieri i compromis; din acest motiv, democraia consensualist poate fi numit i democraie a negocierii (Kaiser, 1997) Din principiile consensualiste i majoritarise pot fi deduse zece diferene n privina celor mai importante reguli i instituii democratice. Deoarece caracteristicile majoritarismului sunt derivate din acelai principiu, i de aceea sunt legate n mod logic, cineva s-ar putea atepta ca acestea s acioneze simultan n realitate; acelai lucru se aplic i caracteristicilor consensualismului. Este de ateptat, aadar, ca toate cele zece variabile s fie strns legate. Cercetarea precedent a confirmat pe larg aceste ateptri cu o excepie major: variabilele se separ pe dou dimensiuni clar difereniate Prima dimensiune grupeaz cinci caracteristici ale distribuirii puterii executive, sistemelor de partide i electorale, i grupurilor de interese. Pentru concizie, m voi referi la aceast prim dimensiune ca la dimensiunea executiv-partide. ntruct majoritatea celor cinci diferene n privina celei de-a doua dimensiuni sunt asociate de obicei cu distincia dintre federalism i guvernarea unitar - o chestiune asupra creia voi reveni pe scurt - o voi numi pe aceasta din urm dimensiunea federal-unitar. Cele zece diferene sunt formulate mai jos n termenii dihotomiei dintre modelul consensualist i cel majoritarist, dar ele toate sunt variabile, rile putndu-se situa oriunde n continuum-ul definit n fiecare caz. Prima listat este caracteristica majoritarist n fiecare caz. Cele cinci diferene privind dimensiunea executiv-partide sunt urmtoarele: Concentrare a puterii executive n cabinete majoritare monocolore contra mprire a puterii executive n coaliii largi multipartidiste. Relaii legislativ-executiv n care executivul este dominant contra echilibru al puterii ntre executiv i legislativ. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist. Sistem electoral majoritar i disproporional contra reprezentare proporional. Sistem pluralist al grupurilor de interese, competiie deschis tuturor, contra sistem coordonat i corporatist, al crui scop este compromisul i concertarea. Cele cinci diferene de-a lungul dimensiunii federal-unitar snt urmtoarele: Guvernare centralizat i unitar contra guvernare descentralizat i federal. Concentrare a puterii legislative de ctre un legislativ unicameral contra separare a puterii legislative ntre dou camere cu puteri egale, dar constituite diferit. Constituii flexibile care pot fi amendate de majoriti simple contra constituii rigide care pot fi modificate numai de ctre majoriti extraordinare. Sisteme n care legislativele au ultimul cuvnt n privina constituionalitii propriei legislaii contra sisteme n care legile sunt subiect al controlului constituional de ctre curi constituionale sau supreme. Bnci centrale care sunt dependente de executiv contra bnci centrale independente.

82

O explicaie plauzibil a acestui model bidimensional este sugerat de teoreticienii federalismului, ca Ivo D. Duchacek (1970), Daniel J. Elazar (1968), Cari J. Friedrich (1995,) i K.C. Wheare (1946). Acetia susin ideea c federalismul are semnificaii primare i secundare. Definiia sa primar este: o divizare garantat a puterii ntre guvernul central i guvernele regionale. Caracteristicile secundare sunt: bicameralism puternic, o constituie rigid i un control constituional energic. Argumentul lor este c garantarea divizrii federale a puterii poate avea loc numai 1) dac att garaniile, ct i liniile de demarcaie ale separrii puterii sunt clar prevzute de o constituie, iar aceast garanie nu poate fi modificat unilateral nici la nivel central, aici la nivel regional - de aici nevoia unei constituii rigide; 2) dac exist un arbitru neutru care poate rezolva conflictele generate de separarea puterii ntre cele dou niveluri de guvernare - de aici nevoia de control constituional; 3) dac exist o camer federal n legislativul naional n care regiunile s aib o reprezentare puternic - de aici nevoia de bicameralism; mai mult, 4) principalul scop al federalismului este acela de a promova i proteja un sistem descentralizat de guvernare. Aceste caracteristici federaliste pot fi gsite n primele patru variabile ale celei de-a doua dimensiuni. Drept urmare, aa cum am artat mai devreme, aceast dimensiune este numit dimensiunea federal-unitar. Totui, explicaia federalist nu este satisfctoare n ntregime, din dou motive. O problem este aceea c, dei poate explica opoziia dintre patru variabile aparinnd primei dimensiuni, nu explic de ce aceast dimensiune trebuie att de clar distins de cealalt dimensiune. A doua, nu poate explica de ce variabila independenei bncii centrale" este parte a dimensiunii federal-unitare. O explicaie mai convingtoare a modelului bidimensional const n distincia, sugerat de Robert E. Goodin, ntre actorul colectiv" i responsabilitatea mprit", pe de o parte, respectiv agenii i responsabiliti divizate, pe de alt parte. Ambele sunt forme de difuziune a puterii, dar prima dimensiune a democraiei consensualiste - cu ale sale confruntri dintre partide n interiorul cabinetelor, legislativelor i comitetelor legislative i cu aciunile de concertare dintre guverne i grupuri de interese - este mult mai apropiat de formula responsabilitii colective. Prin contrast, ambele componente, adic cele patru caracteristici i rolul bncii centrale, se nscriu n modelul difuziunii puterii prin intermediul separrii instituionale: mprirea puterii ntre instituii federale separate de cele ale statului, dou camere separate ale legislativului, curi de justiie separate i independente, bnci centrale separate i independente. Vzut din aceast perspectiv, prima dimensiune ar putea fi numit responsabilitate reunit sau dimensiunea puterii reunite, iar a doua, responsabilitate mprit sau dimensiunea puterii mprite. Cele zece caracteristici ale celor dou modele de democraie, anterior prezentate pe scurt, snt descrise ntr-o form preliminar i exemplificate, prin intermediul unor schie ale cazurilor relativ pure de democratic majoritarist - Regatul Unit, Noua Zeeland - i ale cazurilor relativ pure de democraie consensualist Elveia i Belgia. a.Modelul majoritarist( Westminster) al democraiei Folosim termenul modelul Westminster interschimbabil cu modelul majoritarist cu referire la un model general al democraiei. De asemenea el poate fi utilizat pentru a numi principalele trsturi ale guvernamentale i parlamentare britanice (Wilson, 1994; Mahler, 1997) - parlamentul Regatului Unit funcioneaz n Palatul Westminster din

83

Londra, versiunea britanic a modelului Westminster este i cel mai cunoscut exemplu al acestuia, i n acelai timp versiunea sa originar. Un faimos i fervent admirator al modelului Westminster era preedintele Woodrow Wilson. n scrierile sale timpurii, el a mers pn la a propune abolirea guvernrii prezideniale i adoptarea guvernrii parlamentare de tip britanic n Statele Unite. Astfel de vederi erau mprtite, de asemenea, de muli ali observatori ne-britanici ai sistemului politic britanic, iar multe dintre elementele modelului Westminster au fost exportate n alte ri: Canada, Australia, Noua Zeeland si n majoritatea fostelor colonii britanice din Asia, Africa i Caraibe, cnd acestea au devenit Independente. Wilson se referea la guvernarea parlamentar prin prisma modelului Westminster, pe care l numea moda lumii". Cele zece elemente comune aparinnd modelului majoritarist sau mode lului Westminster snt ilustrate de caracteristicile a dou democraii care snt foarte apropiate de acest model i pot fi privite ca prototipuri majoritariste: Regatul Unit i Nona Zeeland. Marea Britanic unde i are originea modelul Westminster, este clar primul i cel mai evident exemplu. n multe privine, totui, Noua Zeeland este i cel mai bun exemplu cel puin pn la abrupta ndeprtare de majoritarism" din octombrie 1996. Modelul Westminster n Regatul Unit 1. Concentrarea puterii executive n cabinete monocolore i cu majoritate simpl. Cel mai puternic organism al guvernrii britanice este cabinetul. n mod normal, acesta este format din membri ai partidului care deine majoritatea locurilor din Camera Comunelor, minoritatea nefiind inclus. Guvernele de coaliie sint rare. Pentru c tn sistemul bipartidist britanic cele dou partide snt de puteri aproximativ egale, partidul care ctig alegerile nu reprezint de obicei mai mult de o majoritate restrns, n timp ce minoritatea este relativ numeroas. Din acest motiv, guvernul monocolor i cu majoritate simpl este perfecta ntruchipare a principiului guvernrii majoritariste: exercit puterea politic, larg conferit, pentru a conduce ca reprezentant al i n interesul unei majoriti care nu atinge proporii covritoare. O minoritate mare este exclus de la guvernare i condamnat la rolul de opoziie. Mai ales dup 1945, au existat puine excepii de la norma britanic a cabinetelor monocolore majoritare. David Butler (1978, p. 112) arat c guvernarea monocolor neechivoc a fost mult mai puin prevalent declt cred muli", dar cele mai multe devieri de la norm - coaliii de dou sau mai multe partide ori cabinete minoritare - au avut loc ntre 1918 si 1945. Cel mai recent exemplu de guvern de coaliie a fost cel din anii 19401945, coaliia din timpul rzboiului fiind format din conservatori, care aveau majoritatea parlamentar, laburiti i liberali, sub conducerea prim--ministrului Winslon Churchill. Singurele exemple de cabinete minoritare din perioada postbelic snt cele dou cabinete minoritare laburiste din anii '70. La alegerile parlamentare din februarie 1974, laburitii au cltigat o pluralitate, dar nu i o majoritate a locurilor, i au format un guvern minoritar depinznd de condiia ca toate celelalte partide s nu se uneascpentru a-l rsturna, noi alegeri au avut loc n octombrie, iar laburitii ctigat o clar, dei restrns majoritate a locurilor; dar aceast majoritate a fost erodat de migrri i de alegeri

84

pariale, iar cabinetul laburist devenit din nou minoritar n 1976. El a rectigat o majoritate legislati temporar n 1977, ca rezultat al unui pact negociat cu cei 13 liberali Camera Comunelor: liberalii au fost de acord s sprijine cabinetul schimbul consultrii lor asupra propunerilor legislative, nainte de sus nerea lor n parlament. Totui, nici un liberal nu a intrat n cabinet, aa c acesta a continuat mai degrab ca un guvern minoritar, dect ca unul coaliie. Aa-numitul pact Lab-Lib a durat pn n 1978, iar n 19 cabinetul minoritar al prim-ministrului laburist James Callaghan a fost rsturnat de un vot de nencredere n Camera Comunelor. 2. Dominana cabinetului. Regatul Unit are un sistem parlamentar de guvernmnt, ceea ce nseamn c guvernul este dependent de ncrederea parlamentului. Teoretic, deoarece Camera Comunelor poate vota ndeprtarea de la guvernare a acestuia, ea este cea care controleaz" cabinetul. n realitate relaia este invers. Pentru c guvernul este format din liderii partidului majoritar n Camera Comunelor, este normal s fie susinut majoritatea din Camera Comunelor i se poate baza pe aceasta cu ncrederea c rmne la putere i c propunerile legislative snt aprobate. Cabinetul este n mod clar dominant vizavi de parlament. Pentru c o guvernare puternic depinde de susinerea majoritii Camera Comunelor i de coeziunea partidului majoritar, cabinetele pie din poziia lor predominant, cnd una sau ambele condiii lipsesc. Mai ales n perioadele de guvernare minoritar din anii '70 s-a nregistrat cretere semnificativ a frecvenei respingerilor n parlament a propunerii importante ale cabinetelor. Aceasta a avut ca efect o modificare a opini tradiionale potrivit creia cabinetele trebuie s demisioneze sau s dizolve Camera Comunelor i s convoace noi alegeri, dac guvernul sufer o nfrngere prin vot (parlamentar) de nencredere sau dac este respins o lege de importan central pentru cabinet. Noua lege nescris susine c numai un vot explicit de nencredere reclam demisia sau alegeri noi. Dominana cabinetului a fost mult restabilit n anii '80, sub conducerea forte a prim-ministrului conservator Margaret Thatcher. i situaiile normale, i cele deviante arat c.ceea ce ntrete dominau executiv este mai degrab sistemul disciplinat bipartidist, dect sistemul parlamentar. n sistemele parlamentare pluripartidiste, cabinetele - deseori cabinete de coaliie - tind s devin mult mai puin dominante (Peters, 1997). Din cauza concentrrii puterii ntr-un cabinet dominant, fostul ministru Lord Hailsham (1978, p. 127) a numit sistemul britanic de guvernare dictatur electiv"24. 3. Sistemul bipartidist. Politica britanic este dominat de dou mari partide: Partidul Conservator i Partidul Laburist. De asemenea, i alte partide particip la alegeri i ctig locuri n Camera Comunelor mai ales liberalii i, dup fuziunea din anii '80 cu Partidul Social Democrat, liberal-democraii - dar acestea nu snt att de mari nct s
n sistemele prezideniale de guvernmnt n care, n mod normal, executivul prezidenial nu poate fi nlturat de ctre legislativ (cu excepia procedurii de demitere prin impeachment), poate interveni aceeai variaie n gradul de dominan executiv, depinzind de felul n care snt separate puterile guvernamentale, n Statele Unite, se poate spune c preedintele i Congresul se afl ntr-un echilibru fragil al puterii, dar preedinii din Frana i din unele ri latino-americane slnt mult mai puternici. Guillermo O'Donnell (1994, pp, 59-60) a propus termenul .democraie delegativ" - nrudit cu dictatura electiv" lui Hailsham - pentru sistemele cu preedini puternici i alei direct; n astfel de sisteme puternic majoritariste", oricine ctig alegerile prezidenialei este aadar ndreptit s guverneze dup cum crede de cuviin, constrns numai de relaiile existente ntre puteri i de un mandat limitat constituional".
24

85

nving singure.Majoritatea locurilor snt acaparate de cele dou partide importante, care i formeaz cabinetele: Partidul Laburist din 1945 pn n 1951, din 1964 pn n 1970, apoi din 1974 pn n 1979, i ncepnd cu 1997 pn n momentul de fa, iar conservatorii din 1951 pn n 1964, din 1970 pn n 1974 i din 1979 pn n 1997. Hegemonia acestor dou partide a fost pronunat cu deosebire ntre 1950 i 1970: mpreun, n-au adunat niciodat mai puin de 87,5 de procente din voturi i 98 de procente din locurile din Camera Comunelor, n cele apte alegeri inute n acea perioad. Anii interbelici au reprezentat o perioad de tranziie, n care laburitii i-au nlocuit pe liberali, ca unul dintre cele dou mari partide, iar la alegerile din 1945, laburitii i conservatorii au ctigat mpreun n jur de 85 la sut dintre voturi i 92,5 la sut dintre locuri. Susinerea lor a sczut considerabil dup 1970: cota lor cumulat din votul popular a variat de la numai 70 la sut (n 1983) la mai puin de 81 la sut (n 1979), dar au continuat s ctige minimum 93 la sut dintre locuri, mai puin n 1997, cnd numrul locurilor a sczut la aproape 88,5 la sut. Principalii beneficiari au fost liberalii n alian cu Partidul Social Democrat, au ctigat mai mult de 25 de procente din voturi la un singur scrutin (la alegerile din 1983), dar, pn n 1997, niciodat mai mult de 14 locuri singuri i 23 de locuri n alian cu social-democraii. Totui, la alegerile din 1997, liberali -democraii au ctigat surprinztor 46 de locuri, cu aproximativ 17 de procente din voturi. O trstur corolar a sistemelor bipartidiste este faptul c ele tind s devin sisteme unidimensionale; cu alte cuvinte, programele i politicile principalelor partide difer, de obicei, n privina unei singure dimensiuni, cea socio-economic. Este evident cazul sistemului bipartidist britanic. Principala diferen semnificativ din punct de vedere politic care-i separ pe conservatori i laburiti este dezacordul n ceea ce privete politicile socioeconomice: ntr-un spectru de la sting la dreapta, laburitii reprezint stnga-centrului, iar conservatorii dreapta-centrului preferinelor. Aceast diferen se reflect, de asemenea, n modul n care-i susin votanii n alegerile parlamentare: votanii aparinnd clasei muncitoare au tendina s voteze candidaii laburiti, n timp ce votanii din clasa mijlocie, pe candidaii conservatori. Liberalii i liberal-democraii pot fi i ei clasificai din punctul de vedere al dimensiunii socio-economice: ei ocup o pozii de centru. Desigur, snt i alte diferente, dar snt mult mai puin evidente i nu au efecte majore asupra compoziiei Camerei Comunelor i a cabinetului. De exemplu, distincia protestani-catolici din Irlanda de Nord separ n mod drastic partidele i susintorii lor, dar Irlanda de Nord numr mai puin de 3 procente din populaia Regatului Unit, i asemenea diferenieri religioase nu mai snt relevante n partea britanic a Regatului Unit (Anglia, Scoia i ara Galilor). Diferentele etnice explic persistena Partidului Naional Scoian i a naionalitilor galezi, dar aceste partide n-au reui niciodat s ctige mai mult de cteva locuri. Singura excepie perceptibil a sistemului britanic fa de sistemul unidimensional este aceea c problemele de politic extern - apartenena Marii Britanii la Comunitate European - au constituit deseori o surs de difereniere n interiorul i ntre partidele Conservator i Laburist. 4. Sistemul electoral majoritar i disproporionat. Camera Comunelor este un corp legislativ mare, al crui numr de membri a variat de la 625 n 1950 la 659 n 1997. Membrii snt alei n circumscripii cu un singur loc eligibil [single-member district] dup metoda pluralitii, creia n Marea Britanie i se mai spune sistemul primul clasat

86

nvinge", conforn cruia ctig candidatul care are majoritatea voturilor sau, dac nu se ntrunete majoritatea, cu cea mai mare minoritate. Acest sistem tinde s produc rezultate mult disproporionate. De exemplu, Partidul Laburist a ctigat majoritatea parlamentar absolut adic 319 din 635 de locuri, cu numai 39,3 procente din voturi la alegerile din octombrie 1974, n acelai timp liberaslii ctignd numai 13 locuri cu 18,6 procente din voturi - aproape jumtate din voturile laburitilor, ncepnd de atunci, n cele cinci alegeri din 1979 pn n 1997, partidul nvingtor a obinut clar majoritatea locurilor, dar neavnd niciodat mai mult de 44 la sut din voturi. Toate aceste majoriti au fost ceea ce Douglas W, Rae (1967, p. 74) corect numete majoriti fabricate" -majoriti care snt create artificial de sistemul electoral, din pluralitile votului. n realitate, ncepnd din 1945, toate partidele nvingtoare au beneficiat de astfel de majoriti fabricate. Aadar ar fi mai corect s numim Regatul Unit democraie pluralitarist dect democraie majoritarist. Disproporionalitatea metodei pluralitii poate produce chiar un nvingtor absolut care eueaz n ncercarea de a ctiga o pluralitate a voturilor: conservatorii au obinut o majoritate clar a locurilor n alegerile din 1951 nu numai cu mai puin dect majoritatea voturilor, ci i cu mai puine voturi dect primise Partidui Laburist. Sistemul electoral disproporionat s-a dovedit dezavantajos mai ales pentru liberali i libeial-democrai, care, drept urmare, militeaz de mult timp n favoarea introducerii unor forme de reprezentare proporional (RP). Dar pentru c pluralitatea a adus beneficii laburitilor i conservatorilor, aceste dou partide au rmas fidele vechii metode disproporionate Totui, exist cteva semne de ndreptare n direcia reprezentrii proporionale (RP). n primul rnd, s-a adoptat reprezentarea proporional, la toate alegerile din Irlanda de Nord (cu excepia celor pentru Camera Comunelor), dup creterea exploziv a disensiunilor dintre protestani i catolici din anii '70. i nc o dat, imediat dup victoria laburitilor din 1997, cnd noul cabinet al prim-ministrului Tony Blair a decis c pentru alegerea reprezentanilor britanici n Parlamentul European se va folos sistemul RP - aducnd astfel Regatul Unit n aceeai linie cu toate statei membre ale Uniunii Europene. RP va fi de asemenea folosit la alegerii pentru noile adunri regionale din Scoia i ara Galilor. Mai mult, s-a constituit o comisie consultativ pentru sisteme de vot, prezidat de fostul ministru Lordul Jenkins, n scopul de a propune modificri ale sistemului electoral, inclusiv posibilitatea reprezentrii proporionale n Camer Comunelor. Clar, principiul proporionalitii nu mai este anatemiza Totui, e mai nelept s se acorde atenia cuvenit avertismentelor lui Graham Wilson (1997, p. 72), care subliniaz c cele dou partide au lung istorie n susinerea reformelor majore, dar numai pn ajung la putere; dup aceea revin asupra schimbrilor, cum e reforma electoral care ar lucra n dezavantajul lor". 5. Pluralismul grupurilor de interese . Prin concentrarea puterii n miinile majoritii, modelul Westminster instituie un raport guvern-contra-opoziie; raport concurenial i adversativ. Competiia, i conflictiul caracterizeaz, de asemenea, sistemul grupurilor de interese tipic modelului majoritarist: un pluralism deschis tuturor. El contrasteaz cu corporatismul grupurilor de interese, n care n mod normal se ntlnesc reprezentanii guvernului, sindicatele i organizaiile patronale pentru a cuta s se pun de acord asupra politicilor socio-economice; acest proces de coordonare este deseori numit concertare, iar nelegerile ncheiate pacturi tripartite. Concertarea este facilitat dac snt relativ puine grupuri mari i puternic de interese n fiecare sector funcional - muncitori, patroni,

87

fermieri i/sau dac este o organizaie puternic, de vrf, n fiecare sector, care s coordoneze preferinele i strategiile dorite n acel sector. Pluralismul, n comparaie, nseamn o multitudine de grupuri de interese care exercit presiuni asupra guvernului n manier necoordonat i concurenial. Sistemul britanic al grupurilor de interese este clar unul pluralist. Singura excepie este reprezentat de Contractul Social privitor la salarii i preuri, ncheiat n 1975 ntre guvernul laburist, principala federaie sindical muncitoreasc (Congresul Sindicatelor) i cea mai important federaie patronal (Confederaia Industriei Britanice). Acest contract fost nclcat doi ani mai trziu, cnd guvernul a euat n obinerea acordului sindicatelor n vederea restrngerilor salariate i a impus unilateral limitare acestora. Anii '80 au fost i mai mult caracterizai de confruntrile rigide dintre guvernul conservator ai lui Margaret Thatcher i sindicatele muncitoreti - exact opusul concertrii i al corporatismului. Dup cum evideniaz Michael Gallagher, Michael Laver i Peter Mair . Marea Britanie, fr dubii, nu este un sistem corporatist" din dou motiv ntemeiate: Primul const n lipsa general de integrare a sindicatelor i a conducerii ntr-un proces decizional. Al doilea este aparenta preferin a ambelor pri pentru confruntare, prin care-i soluioneaz disputele". 6. Guvernarea centralizat i unitar. Regatul Unit este un stat unitar i centralizat. Autoritatea executiv local ndeplinete o serie de funci importante, dar reprezint creaia" guvernului central, iar puterile ei nu snt garantate constituional (ca n sistemul federal). Mai mult, din punct de vedere financiar este dependent de guvernul central. Nu exist arii funcionale i geografice clar desemnate, autonome de majoritatea parlamentar i de cabinet. Comisia Regal Constituional, condus de Lordul Kilbrandon concluziona n 1973: Regatul Unit este cel mai mare stat unitar din Europa i printre cele mai centralizate dintre rile puternic industrializatedin lume" (citat n Busch, 1994, p. 60). Recent, prim-ministrul Tony Blair a numit sistemul britanic cea mai centralizat guvernare dintre toate marile state occidentale" (citat n Beer, 1998, p. 25). Trebuie reinute dou excepii. Una este c Irlanda de Nord a fost condus de propriul parlament i de un cabinet cu un nalt grad de autonomie - mai mare dect au cele mai multe state din sistemul federal -din 1921, cnd Republica Irlanda a devenit independent, pn la impunerea guvernrii directe a Londrei, n 1972. De asemenea, este semnificativ faptul c totui autonomia Irlandei de Nord putea fi i a fost eliminat n 1972 de ctre parlament prin decizia majoritii simple. A doua excepie este deplasarea gradual spre o mai mare autonomie a Scoiei i a rii Galilor - devoluia", ntr-o exprimare foarte britanic. Dar nu a fost posibil mai devreme de septembrie 1997, cnd prin referendumurile din Scoia i ara Galilor s-a aprobat definitiv crearea, autonom i prin vot direct, de adunri reprezentative n Scoia i ara Galilor, ca prim-ministrul Blair s poat proclama sfiritul epocii guvernrii ultracentralizate" 7. Concentrarea puterii legislative ntr-un legislativ unicameral. n organizarea legislativului, principiul majoritarist i concentrrii puterii presupune ca puterea legislativ s fie concentrat ntr-o singur camer. n aceast privin. Regatul Unit se abate de la modelul majoritarist pur. Parlamentul este compus din dou camere: Camera Comunelor, aleas prin vot popular, i Camera Lorzilor, format, n principal, din membri ai nobilimii ereditare, dar i un numr mare de aa-zii pairi-pe-via, numii de guvern. Relaia lor este asimetric: aproape toat puterea legislativ aparine Camerei Comunelor. Singura putere pe care a pstrat-o Camera Lorzilor este aceea de a ntrzia legislaia: legile fiscale pot fi amnate o lun, iar toate celelalte legi timp de un an. Limita de un an a fost stabilit n

88

1949; ntre 1911 i 1949, cnd a avut loc prima reform major, puterea Lorzilor de a amna se ntindea pe parcursul a doi ani, dar n toat perioada de dup 1911, acetia s-au abinut n general de la a impune amnri lungi. Aadar, dei legislativul bicameral britanic deviaz de la modelul majoritarist, el nu difer mult: n discuiile zilnice din Marea Britanie, parlament" nseamn aproape exclusiv Camera Comunelor, iar sistemul bicameral pronunat asimetric poate fi numit i cvasi-unicameralism. De asemenea, puterea Lorzilor poate fi redus i mai mult. Mai ales n Partidul Laburist, se manifest un sentiment puternic n favoarea reformelor, care merg de Ia eliminarea dreptului de vot pentru membrii ereditari pn la desfiinarea Camerei Lorzilor. Trecerea de la cvasi-unicameralism la purulunicameralism n-ar fi un pas dificil: ar putea fi decis de o majoritate simpl n Camera Comunelor, iar dac Lorzii obiecteaz, ntrzierea n-ar fi mai mare de un an. 8. Flexibilitatea constituional. Marca Britanie are o constituie nescris", n sensul c nu este doar un singur document care stipuleaz compoziia i puterile instituiilor guvernamentale i drepturile cetenilor. Acestea snt definite de un numr de legi fundamentale - ca Magna Charta din 1215, Bill of Rights din 1689 i Parliament Acts dintre 1911 i 1949 - convenii, practici i principii legislative obinuite. Datorit faptului c este nescris, constituia are dou implicaii majore. Una este c, astfel, constituia e complet flexibil, deoarece poate fi modificat de Parlament ca orice alt lege - cu majoritate normal, nu cu supermajoritti, cum e cea format din dou treimi, cerute de multe alte democraii pentru a amenda constituiile lor scrise. O uoar abatere de la aceast flexibilitate este c opoziia Camerei Lorzilor poate fora amnarea cu un an a modificrilor constituiei. 9. Absena controlului constituional. Cealalt implicaie major a unei constituii nescrise este absena controlului constituional: nu exist nici un document constituional cu statut de lege prevalent n raport cu care tribunalul s poat determina constituionalitatea vreunei legi. Dei, n mod normal, parlamentul accept regulile impuse de o constituie nescris, el nu este formal constrns de acestea. Aadar, n privina modificrii i interpretrii constituiei, se poate spune c parlamentul - mai bine zis, majoritatea parlamentar - este cea mai nalt autoritate sau autoritatea suveran. n faimoasa formulare a lui A.V. Dicey (1915. pp. 37-38), suveranitate parlamentar nseamn nici mai mult, nici mai puin dect att, adic parlamentul... are, potrivit constituiei engleze, dreptul de a face i desface orice lege; i, mai mult dect att, nici unei persoane sau corp nu i este recunoscut, n legea englez, dreptul de a nclca sau ignora legile adoptate de parlament". O excepie care atinge suveranitatea parlamentului se datoreaz faptului c atunci cnd Marea Britanic a Intrat n Comunitatea European - mai mult o organizaie supranaional, dect una cu adevrat internaional -, n 1973, a acceptat, n mai multe domenii, ntietatea autoritii instituiilor i legilor Comunitii n faa celor ale parlamentului. Deoarece suveranitate nseamn autoritate definitiv l suprem, parlamentul nu mai poate fi considerat, aadar, pe deplin suveran. Apartenena Marii Britanii la Comunitatea European - astzi Uniunea European - a atras, de asemenea, introducerea unui anumit grad de control al legislaiei i la Curtea European de Justiie i n tribunalele britanice: Supremaia parlamentului este atacat de dreptul instituiilor comunitare de a da legi obligatorii pentru Regatul Unit (fr acordul preliminar al parlamentului) i de dreptul tribunalelor de a decide acceptabilitatea (n termenii legislaiei comunitare) viitoarelor acte normative ale parlamentului" (Coombs, 1977, p. 88). La fel, devenind n

89

1951 membr a Conveniei Europene a Drepturilor Omului, Marea Britanie a acceptat o clauz opional a acestei convenii, n 1966, care a dat Curii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg dreptul de a verifica i invalida orice aciune a statului, inclusiv legislativ, considerat a nclca drepturile omului stabilite n cadrul conveniei (Cappelletti, 1989, p. 202; Johnson. 1998, pp. 155-158). 10. Banc central controlat de executiv. Bncile centrale snt responsabile de politica monetar, iar bncile independente snt unanim cunoscute a fi mai bune n controlul inflaiei i n meninerea stabilitii preurilor dect bncile care snt dependente de executiv. Oricum, independena bncii centrale se afl evident n conflict cu principiul modelului Westminster al concentrrii puterii n minile unui cabinet monocolor majoritar. Conform ateptrilor, Banca Angliei nu a fost capabil s acioneze realmente independent i de aceea se afl sub controlul guvernului. n anii '80, a crescut presiunea de a oferi mai mult independen Bncii Angliei. Doi minitri de finane conservatori au ncercat s-i conving pe colegii lor s fac acest pas, abtndu-se de la modelul Westminster, dar propunerile lor au fost refuzate (Busch, 1994, p. 59). De-abia n 1997 - una dintre primele decizii ale nou alesului guvern laburist - Bncii Angliei i-a fost acordat puterea de a stabili independent ratele dobnzilor. b.Modelul consensualist al democraiei Interpretarea majoritarist a definiiilor fundamentale ale democraiei spune c aceasta nseamn guvernarea de ctre majoritatea poporului". Se afirm c majoritile trebuie s guverneze i c minoritile trebuie s se opun. Aceast viziune este concurat de modelul consensualist. Aa cum a subliniat cu putere laureatul Premiului Nobel, economistul Sir Arthur Lewis (1965, pp. 64-65), guvernarea majoritii i caracteristica guvern-contraopoziie pe care o implic aceasta pot fi interpretate ca nedemocratice, pentru c snt principii ale excluderii, Lewis arat c sensul primar al democraiei este acela c toi cei care snt afectai de o decizie trebuie s aib ansa de a participa la luarea deciziei, fie n mod direct, fie prin reprezentani alei. Cel de-al doilea sens este acela c voina majoritii va avea ctig de cauz. Dac aceasta nseamn ca partidele nvingtoare s poat lua toate deciziile guvernamentale, iar nvinii s poat critica, dar nu guverna, susine Lewis, cele dou sensuri snt incompatibile; a exclude grupurile nvinse de la luarea deciziei violeaz clar sensul primar al democraiei". Majoritaritii, legitim, pot rspunde c, n dou condiii, incompatibilitatea observat de Lewis poate fi rezolvat. Mai nti, excluderea minoritii este atenuat dac majoritile i minoritile alterneaz la guvernare - adic, dac minoritatea de astzi poate deveni majoritate la urmtoarele alegeri n loc s fie condamnat la opoziie permanent. Acesta este modul n care lucreaz sistemele bipartidiste din Marea Britanie, Noua Zeeland i Barbados. Exemplele pe care le folosim pentru a ilustra modelul consensualist snt Elveia, Belgia - toate entiti multietnice. Elveia este cel mai bun exemplu: cu o excepie, se apropie pn la perfeciune de modelul pur. Belgia de asemenea ofer un bun exemplu, mai ales dup ce a devenit formal un stat federal n 1993; prin urmare, acord o atenie deosebit caracteristicilor politicii belgiene din perioada cea mai recent. Uniunea European (UE) este o organizaie supranaional - mai mult dect o organizaie internaional - dar nu este, sau nu este nc, un stat suveran. Datorit statutului intermediar

90

al UE, analitii nu s-au hotrt dac s o studieze ca pe o organizaie internaional sau ca pe un stat federal incipient, dar cea de-a doua abordare prolifereaz (Hix, 1994). Aceasta este de asemenea i abordarea mea: dac privim UE ca stat federal, instituiile sale snt remarcabil de apropiate de cele ale modelului consensualist al democraiei.

Modelul consensualist n Elveia i Belgia Modelul consensualist al democraiei poate fi descris n termenii celor zece elemente care se situeaz n contrast evident cu fiecare dintre zece caracteristici majoritariste ale modelului Wesminster. n locul concentrrii puterii n manile majoritii, modelul consensualist ncearc s mpart, s disperseze i s restrng puterea printr-o varietate de ci. 1. mprirea puterii executive n cabinete de coaliie. n contrast cu tendina modelului Wesminster de a concentra puterea executiv n cabinete monocolore i cu majoritate simpl, principiul consensualist este acela de a permite tuturor sau celor mai importante partide s mpart puterea executiv ntr-o coaliie larg. Executivul naional elveian format din apte membri. Consiliul Federal, ofer un excelent exemplu de astfel de coaliie: cele trei partide mari - cretin-democraii, social-democraii i radical--democraii fiecare avnd o ptrime din locuri In camera inferioar a legislativului n era postbelic, i Partidul Popular Elveian, cu o optime din locuri, mpart poziiile executive proporional, potrivit aa-zisei formule magice 2-2-2-1, stabilit in 1959. Un criteriu suplimentar spune c grupurile lingvistice trebuie s fie reprezentate conform mrimii acestora: patru sau cinci minitri de Jimb german, unul sau doi de limb francez, i, frecvent, unul de limb italian. Ambele criterii stnt reguli neoficiale, dar snt strict respectate. Constituia belgian ofer un exemplu de cerin formal prin care executivul trebuie s includ reprezentani ai marilor grupuri lingvistice. Muli ani, fusese aproape un obicei acela de a forma cabinete cu un numr aproximativ egal de minitri reprezentnd majoritatea vorbitoare de olandez i minoritatea vorbitoare de francez. Acesta a devenit regul formali in 1970, iar noua constituie federal stipuleaz: cu posibila excepie a primului-ministru, Consiliul de Minitri [cabinetul] include la fel de muli membri vorbitori de francez i de olandez" (Alen i Ergec, 1994). 0 astfel de regul nu se aplic structurii partinice a cabinetului, dar au existat doar patru ani de guvernare monocolor n epoca postbelic, iar din 1980 toate cabinetele au fost coaliii din patru pn la ase partide, 2. Echilibrul puterii ntre executiv i legislativ. Sistemul politic elveian nu este nici parlamentar, nici prezidenial. Relaia dintre Consiliul Federal, executivul, i legislativ este explicat de analistul Jurg Steiner astfel: Membrii consiliului slnt alei individual pe un termen fix, de patru ani i, potrivit Constituiei, legislativul nu poate iniia un vot de nencredere n acea perioad. Dac o propunere a guvernului este respini, de ctre parlament, nu este necesar s demisipneze nici ministrul respon sabil pentru acea propunere, nici Consiliul Federal, ca entitate". Aceasta separare formal a puterilor a generat i un executiv i un legislativ, mai 91

independente, iar relaia dintre ele este mult mai echilibrat dect relaiile dintre cabinetele i parlamentele din Marea Britanic, Noua Zeeland i Barbados, cazuri in care cabinetul este clar dominant. Consiliul Federal elveian este puternic, dar nu suprem.: Belgia are o form parlamentar de guvernare, cu un cabinet dependent; de ncrederea legislativului, ca n cele trei prototipuri ale modelului Westminster. Totui, cabinetele belgiene, deoarece se bazeaz n mare msur pe coaliii largi i necoezive, nu snt ctui de puin att de dominante ca cele westminsteriene i tind s aib relaii de tip echilibrat cu parlamentul. Faptul c deseori executivele belgiene au via scurt atest poziia lor relativ slab: din 1980 pn n 1995, de exemplu, au fost ase cabinete formate de coaliii multipartidiste diferite - cu o durat medie de aproape doi ani i jumtate. 3, Sistemul multipartidist. i Elveia, i Belgia au sisteme multipartidiste, fr ca vreun partid s se apropie de statutul de partid majoritar. La alegerile din 1995 pentru Consiliul Naional Elveian, cincisprezece partide au ctigat locuri, dar majoritatea acestor locuri 162 din 200 - au fost acaparate de ctre cele patru partide mari reprezentate u Consiliul Federal. Aadar, se poate spune c Elveia are un sistem cvadripartidist. Pn n anii '60, Belgia era caracterizat de un sistem tripartidist constnd din dou partide mari - cretin-democraii i socialitii - i unul de mrime medie, liberalii. De atunci, totui, aceste partide s-au divizat de-a lungul unor linii lingvistice i au cptat proeminent noi partide lingvistice, crend un sistem multipartidist extrem: aproape o duzin de partide s-au dovedit capabile s ctige locuri n Camera Reprezentanilor, iar nou dintre acestea destul de importante ca s intre ntr-unu! sau mai multe cabinete. Emergena sistemelor multipartidiste n Elveia i Belgia poate fi explicat n termenii a doi factori. Primul e c cele dou ri snt societi plurale, divizate de-a lungul mai multor linii de clivaj. Aceast multiplicitate a clivajelor se reflect n caracterul multidimensional al sistemului lor de partide, in Elveia, clivajul religios separ cretindemocraii, susinui mai ales de catolicii practicani, de social-democrai i radicali, care-i atrag suportul catolicilor care nu frecventeaz biserica dect rar sau deloc i al protestanilor. Mai departe, clivajul socip-economic separ social-demo-craii, susinui de clasa muncitoare, n principal, de radical-democrati, care au suportul clasei mijlocii. Partidul Popular din Elveia se bucur de : susinere puternic mai ales printre fermierii protestani. A treia surs de, clivaj, limba, nu mai cauzeaz nc o divizare a sistemului de partide, dei i Partidul Popular este susinut de elveieni vorbitori de german, iar celelalte i bei partide reprezint aliane relativ mai puin rigide de partide cantonale, n interiorul crora clivajul lingvistic este un difereniator semnificativ. La fel, clivajul religios n Belgia catolic divide partidele cretin-sociale, ! reprezentfndu-i pe catolicii mai evlavioi, de socialiti i liberali, repre- i zcntndu-i pe catolicii nepracticani sau rar practicani. Socialitii t liberalii s se difereniaz ntre ei prin diferenele de clas. n contrast cu Elveia, . clivajul lingvistic a cauzat n Belgia separri suplimentare ale celor trei grupri de mai sus, care erau cele trei partide dominante ale Belgiei, n partide separate, mai mici, ale vorbitorilor de olandez i francez, ducnd n acelai timp i la crearea mai multor partide lingvistice mai mici. 4. Reprezentarea proporional. A doua explicaie a emergenei sistemelor multipartidiste n Elveia i Belgia este c sistemele lor electoralei proporionale nu au inhibat translaia clivajelor societate n clivaje ale sistemului de partide. n contrast cu metoda pluralitii,

92

care tinde s suprareprezinte partidele mari i s subreprezinte partidele mici, scopul principal al reprezentrii proporionale (RP) este de a mpri locurile parlamentare ntre partide, proporional cu voturile pe care acestea le primesc. 5.Corporatismul grupurilor de interese. Printre experii n corporatism se observ un oarecare dezacord n privina gradului de corporatism din Elveia i Belgia, mai ales din cauz c sindicatele din aceste dou ri au tendina de fi mai puin organizate i mai puin influente dect patronatul Acest dezacord poate fi rezolvat, totui, distingnd ntre cele dou variante de corporatism: corporatismul social, n care predomin sindicatele, i corporatismul liberal, n care asociaiile patronale snt fora mai puternic, Peter J. Katzenstein numete Elveia i Belgia ca exemple ale celui de-al doilea, i conchide: Elveia ntruchipeaz cel mai clar trsturile caracteristice ale corporatismului liberal". Ambele ri ilustreaz clar cele trei elemente generale ale corporatismului: concertare tripartit, grupuri de interese relativ puine i mari i proeminena asocia iilor reprezentative. Gerhard Lehmbruch scrie c puterea asociaiilor de vrf din Elveia este remarcabil i este general recunoscut faptul c coeziunea asociaiilor de interese elveiene este superioar n comparaie cu cea a partidelor politice elveiene". Mai mult, Klaui Armingeon (1997) arat c, dei amploarea i eficiena corporatismului n multe ri europene au cunoscut un declin n anii '90, el continu s fu puternic n Elveia. 6. Guvernarea federal i descentralizat. Elveia este un stat federal n care puterea este mprit ntre guvernul central i executivele celor douzeci) de cantoane i ale celor ase aazise semicantoane, formate prin divizare a trei canioane. Semicantoanele au numai unul, n loc de doi reprezentani n camera elveian federal, Consiliul Statelor, i conteaz numai jumtate de vot n amendamentele constituionale, fa de cantoanele normale; n majoritatea tuturor celorlalte aspecte, statutul lor este egal cu cel al cantoanelor. Elveia este de asemenea unul dintre cele mai descentralizate state din lume. Belgia a fost un stat unitar i centralizat vreme ndelungat, dar ncepi cu anul 1970 s-a ndreptat gradual n direcia descentralizrii i a fe<! ralismului; n 1993, a devenit, formal, un stat federal. Forma de federalii adoptat de Belgia este un federalism unic" (Fitzmaurice, 1996) i de complexitate bizantin" (McRae, 1997,), deoarece este constitu din trei regiuni definite geografic - Flandra, Valonia i capitala biling Bruxelles - i trei comuniti culturale definite ne-geografic - comunit: francez i flamand i mult mai puin numeroasa comunitate a vorbitorii de limb german. Principala raiune a construciei acestui sistem dublu -stratificat a constituit-o faptul c aria bilingv a Bruxelles-ului avea majoritate de vorbitori de francez, dar era nconjurat de Fland vorbitorilor de olandez. Exist o suprapunere considerabil ntre regiuni i comuniti, dar ele nu se potrivesc exact. Fiecare are executivul legislativul su, cu excepia faptului c, n Flandra, guvernul comunit flamande servete i ca guvern al regiunii flamande. 7. Bicamemlisrnul puternic. Principala justificare pentru instituirea un legislativ bicameral n locul unuia unicameral este de a oferi reprezenta special minoritilor, inclusiv statelor mai mici din sistemele federal ntr-o camer secundar sau camer superioar. Dou condiii trebu ndeplinite pentru ca aceast reprezentare a minoritilor s aib sens camera superioar trebuie s fie aleas pe baze diferite de cele ale camer inferioare i trebuie s aib puteri reale - ideal ar fi s aib la fel de mul puteri ca cea a camerei inferioare. Ambele condiii snt ndeplinite sistemul elveian: Consiliul National este camera inferioar i reprezint poporul, iar Consiliul Statelor este camera superioar sau federal, reprezentnd

93

cantoanele, fiecare canton avnd doi reprezentani, iar fiecare semicanton cte unul. De aceea, cantoanele mai mici snt mult mai puternic reprezentate n Consiliul Statelor dect n Consiliul Naional. Mai mul dup cum arat Wolf Linder , egalitatea absolut" a celor dou camere este un principiu sacrosanct" n Elveia. Cele dou camere ale parlamentului belgian - Camera Reprezentanilor i Senatul - aveau puteri virtual egale n Belgia prefederal, dar ele erau proporional constituite i de aceea foarte similare din punct de vedere al compoziiei. Noul Senat, ales pentru prima dat n 1995, reprezint n special cele dou grupuri cultural-lingvistice, dei este constituit n mai msur proporional i nu are rolul s ofere suprareprezentare pentru Nici n Belgia nu a existat control constituional pn n 1984, cnd a fost inaugurat noua Curte de Arbitraj, Principala responsabilitate a curii era de a interpreta prevederile constituionale privitoare la separaia puterilor ntre guvernele central, comunitare i regionale. Autoritatea sa a fosf mult extins prin revizuirea constituional din 1988, i Curtea de Arbitraj poate fi privit acum ca o adevrat curte constituional . 10. Independenta bncii centrale. Banca central elveian a fost mult vreme considerat ca una dintre cele mai puternice i mai independente bnci centrale, alturi de Bundesbank din Germania i Federal Reserve System din Statele Unite. Prin contrast, Banca Naional a Belgiei a fost mult vreme una dintre cele mai slabe bnci centrale. Totui, autonomia sa a fost substanial ntrit n anii '90, aproape n acelai timp cu tranziia spre un sistem federal, dar mai ales ca rezultat al Tratatului de la Maastricht, semnat tn 1992 i ratificat n 1993, care a obligat statele membre UE s ntreasc independenta bncilor lor centrale. Robert Senelle (1996,) conchide c banca central belgian se bucur acum de un nalt grad de autonomie... n elaborarea politicii sale monetare". Distincia ntre dou tipuri fundamentale de democraie, consensualist i majoritarist, nu este cu siguran o invenie nou n tiinele politice. De fapt, am preluat aceti doi termeni de la Robert G. Dixon, Jr. De asemenea, Hans Hattenhauer i Wemer Kaltefleiter (1986) opun principiul majoritii celui al consensului, iar Jrgen Steiner (1971) juxtapune principiile majoritii i proporionalitii". G. Bingham Powell (1982) distinge ntre formele larg reprezentaionale" i majoritare ale democraiei, i, ntr-o lucrare ulterioar, ntre dou viziuni ale democraiei liberale": Controlul Majoritii i Influenta Proporionat (Huber i Powell, 1994). Deosebiri similare au mai formulat Robert A. Dani (1956) -democraie populist versus democraie madisonian", William H. Riker (1982) - populism" versus liberalism", Jane Mansbridge (1980) -deonocraie adversiv"* versus democraie unitar", i S.E. Finer (1975) -politic adversiv" versus politic centrist i de coaliie.

Este vorba despre un concept care denot concurenta Intre adversari; n original: adversary (n.tr.)

94

95

8.CULTURA POLITIC 1.Conceptul de cultur politica. Dimensiunile sale. Sensul originar de cultura vine din latinescul cultusa si este legat de cultivarea pamantului, de agricultura. In schimb, unii ganditori, cum au fost Cicero, Cezar l-au folosit in sens de cultivare a spiritului, meditatie filosofica sau de creatie literara si artistica. O asemenea intelegere a primit notiunea de cultura si de la ganditorii greci Herodot, Platon sau Aristotel. Astfel, Herodot in lucrarea sa Istorii cand vorbeste de persi spune ca acestia nu au cultura, in sensul ca ei nu sunt in masura sa faca distinctia intre libertate si alte valori. La randul sau, Platon in Republica si Legile sustine necesitatea crearii unei culturi cu rolul de a educa elita politica si pe cetateanul ateniean. In epoca luminilor, ganditori ca Didrot, Holbach, Helvetius considerau ca ideile, opiniile, cunostintele, intr-un cuvant cultura, constituie factorul esential al dezvoltarii sociale. Montesquieu, Tocqueville, Voltaire au sustinut si ei ca sistemul politic, institutiile unei societati nu sunt manifestari si rezultate intamplatoare, ci ele au la baza, sunt produsul unei anumite culturi, spiritualitati nationale si universale. In stiinta politica notiunea de cultura politica este relativ noua, ea a fost creata si pusa in circulatie de politologul american Gabriel Almond in lucrarea sa Sistemul politic comparat. El definea cultura politica drept reteaua orientarilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se raporteaza la sistemul politic. Indiferent de modul, de latura sau unghiul din care este definita si interpretata cultura politica, aceasta trebuie conceputa din cel putin doua aspecte: -ca parte componenta a culturii si civilizatiei nationale si universale; -ca dimensiune psihologica, subiectiva a sistemului politic. In general, prin cultura politica literatura politologica intelege ansamblul cunostintelor, valorilor, normelor, convingerilor, sentimentelor, trairilor, modalitatilor de gandire de natura politica pe care se intemeiaza si functioneaza sistemul politic. O asemenea definire a culturii politice are in vedere numai aspectul sau teoreticexplicativ, la fel ca in cazul culturii si forma sa politica implica si alte elemente, cum ar fi: -conceptiile, strategiile, programele, ideologiile si doctrinele politice care orienteaza, directioneaza si fundamenteaza activitatea partidelor, formatiunilor, institutiilor politice din societate; -institutiile politice statale sau extrastatale din societate, formatiunile si partidele politice, liderii acestora; -normele si valorile generale ale unei natiuni, in special cele privind actiunea si conduita politica; -practica politica. Nivelul, gradul dezvoltarii culturii politice, eficienta si utilitatea ei nu sunt aceleasi in toate societatile, ci ele depinde de o serie de factori ca: -natura regimului si sistemului politic; -nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale din cadrul societatii respective; -gradul si nivelul organizarii vietii politice si indeosebi al democratismului sau; -anumite traditii istorice si nationale sau particularitati ale dezvoltarii sociale. Atat sub aspectul structural, cat si functional, cultura politica implica o serie de dimnesiuni. 96

a)Dimensiunea cognitiva care se refera la cunostintele, datele, informatiile pe care le ofera cultura despre sistemul, procesele si faptele politice. b)Dimensiunea volitiva, afectiva, emotionala care include sentimentele, trairile generate de existenta si functionalitatea politicului. Acestea pot fi de atasament, angajare, pasivitate sau refuz fata de institutiile si evenimentele politice, de apreciere sau negare, de ura sau bucurie fata de politica si politic. c)Dimensiunea normativa, actionala si comportamentala ce are in vedere existenta unor norme, reguli in activitatea si functionalitatea politicului. d)Dimensiunea axiologica, apreciativa si evolutiva care se refera la judecatile de apreciere si valoare exprimate asupra sistemului politic, al functionalitatii sale. 2. Tipuri de cultura politic 1.Cultura politica provinciala sau locala este caracteristica unei regiuni, unei zone. Ea nu are caracteristicile, dimensiunile culturii politice nationale. Nu exista o constientizare a sistemului politic national, a politicii nationale. Cunostintele, datele, sentimentele, judecatile de valoare au in vedere aspectul zonal, local, sunt cu prioritate orientate spre acesta. Desi nu este o caracteristica des intalnita in anumite situatii, intre interesele politice locale si cele nationale sau centrale pot aparea anumite divergente, contradictii, deosebiri de opinii, aprecieri. 2.Cultura politica de suprapunere Desi, prin dimensiunile si functionalitatea sa, ea este o cultura nationala si oamenii sunt constienti de sistemul politic, de valoarea si rolul sau, ei au insa o atitudine pasiva, dezinteresata fata de acesta. Marea majoritate a subiectilor sociali nu cred, nu sunt convinsi ca pot juca vreun rol in luarea hotararilor, ca pot influenta sistemul de functionare si de decizie al politicului. In sistemele totalitare acest tip de cultura politica imbraca forma unei culturi de subordonare. In aceste sisteme cultura devine un instrument in mana politicului in subordonarea cetatenilor si a societatii, in promovarea intereselor si aspiratiilor celor aflati la putere. Acest fapt se realizeaza prin impunerea ideologiei si doctrinei oficiale, printr-un proces de indoctrinare in masa. Asa a fost situatia in cadrul regimurilor fasciste si comuniste. 3.Cultura politica participativa Sunt culturi caracteristice societatilor democratice, ele sunt rezultatul unor acumulari deosebite cantitative, dar mai ales calitative, a unui inalt grad de cultura si civilizatie, de organizare, instructie si educatie. Cetatenii sunt constienti de necesitatea participarii la viata politica, ca prin aceasta ei trebuie si pot sa joace un rol major in influentarea si luarea deciziilor, in functionalitatea sistemului politic. In acest caz, membrii societatii dispun si de instructie, educatie si cultura politica necesara participarii, iar societatea, la randul ei, le ofera cadrul politic adecvat acestei manifestari. Asemenea culturii politice se intalnesc in societatile democratice dezvoltate din Europa apuseana, S.U.A., etc. Cultura politica a unei societati nu apare intr-o forma pura, ea poate fi o mixtura a doua sau chiar a celor trei tipuri ale sale. 3.Functiile culturii politice

97

Cultura politica isi demonstreaza menirea, utilitatea si eficienta sociala prin functiile pe care le exercita. 1.Functia de cunoastere a realitatii politice, a fenomenelor si proceselor vietii politice din societate. Obiectivitatea acestei cunoasteri tine in mare masura de valorile pe care ea se intemeiaza, de optiunile si orientarile politice ale creatorului, de nivelul sau intelectual, de obiectivele si sarcinile urmarite. Cunoasterea realizata de cultura politica porneste de la conditiile generale ale societatii, vizeaza aspectele ei fundamentale. Datele, cunostintele dobandite sunt un bun public, ele regasindu-se in spiritualitatea politica a societatii, in programele si doctrinele politice ale acesteia. 2.Functia comunicativa are in vedere transmiterea in cadrul societatii a datelor, cunostintelor, a valorilor politice, fie intr-o forma bruta sau prelucrata a acestora. Ea priveste sistemul politic, viata politica in general, relatiile, raporturile dintre componentele politice ale societatii, dintre conducatori si cei condusi si invers. 3.Functia evolutiv-axiologica. Priveste aprecierea, evaloarea, valorizarea sistemului politic, a componentelor sale, a vietii politice in general. Acest fapt se realizeaza prin valorile sale politice, prin comensurarea si raportarea acestora la valorile existente si cele noi create. 4.Functia formativa-normativa Prin cunostintele si valorile pe care le creeaza, introduce si vehiculeaza in societate, cultura politica contribuie in mare masura la formarea si integrarea cetateanului in societate. Ea ii permite acestuia sa-si insuseasca acele cunostinte necesare participarii active, constiente si responsabile la viata politica comunitara, la democratismul politic al acesteia. Totodata, aceeasi cultura politica ii impune prin principiile si valorile promovate, acceptarea, insusirea si transpunerea in practica sociala a anumitor reguli, norme de actiune si conduita politica. 5.Functia creativa Cultura politica se intemeiaza si functioneaza pe baza valorilor politice, ea insasi este o valoare politica. La randul ei, prin cunostintele, informatiile si datele dobandite, prin prelucrarea acestora ea creeaza si difuzeaza in societate noi valori politice. Multe dintre aceste noi valori vor intemeia sistemul si viata politica societala, vor participa activ la functionalitatea democratismului politic sau vor fundamenta luarea unor masuri si decizii de factori politici de conducere. 4.Rolul culturii in societate Existenta si functionalitatea unei culturi politice, constituie o conditie esentiala in fiintarea si functionalitatea unui regim politic democratic. In adevaratul sens al cuvantului, notiunea de cultura politica nu a existat in sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce exista si se practica era de fapt propaganda ideologica, ce urmarea impunerea si insusirea dogmei comuniste. Regimul comunist nu era interesat in existenta si functionalitatea unei adevarate si autentice culturi politice, intrucat ea ar fi insemnat largirea cunostintelor si orizontului politic, descoperirea unei alte alternative politice la regimul comunist, fapt ce nu era in interesul guvernantilor comunisti.

98

Intr-un regim totalitar de genul celui comunist o adevarata cultura politica venea in contradictie cu insasi continutul acestuia, cu structurile sale nedemocratice, cu sistemul politic si ideologic a luptei sale de alternanta politica. O adevarata si autentica cultura politica nu poate exista si functiona decat intr-un regim fundamendat pe principii si valori democratice. Numai intr-un asemenea regim, ea poate sa-si puna in valoare continutul si esenta sa democratica, utilitatea si eficienta sociala. Numai o asemenea cultura si constiinta politica este in masura sa asigure o participare activa, in cunostinta de cauza si responsabila a cetatenilor la viata politica, in crearea si dezvoltarea unui pluralism politic si ideologic, in aparitia si impunerea unor noi paradigme doctrinare si programatice, in realizarea unei confruntari de opinii, idei si conceptii. Ca forma de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fara o solida cultura politica. Ea se implica atat in fundamentarea si structurarea sistemului politic, cat si in functionalitatea componentelor sale. Eficienta functionarii unui sistem politic democratic este indisolubil legata de modul cum membrii societatii isi insusesc normele si valorile politice, cum le transpun in practica. Gradul participarii al membrilor societatii la viata politica, eficienta si responsabilitatea acestora este in mod direct legata si de nivelul lor de cultura politica. In ultima instanta, cultura politica se materializeaza in participare, in actiune si comportament.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Cecilia Tohneanu, Sociologie politic, Editura Prouniversitaria, Bucureti, 2006 Domenico Fisichiella, tiina politic, Editura Polirom, Iai, 2007 Dominique Colas, Sociologie Politic, Editura Univers, Bucureti, 2004 Gianfranco Pasquino, Curs de tiin politic, Institutul European, Iai, 2002 Mattei Dogan, Sociologie politicp, Editura Alternative, Bucureti, 1999 Norman Goodman, Introducere n sociologie, Editura Lider, Bucureti Oxford, Dicionar de politic, Editura Univers Enciclopedic, 2001 Oxford, Dicionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, 2003 R.E Gooding, H.D Klingermann, Manual de tiin politic, Editura Polirom, 2005 Virgil Mgureanu, Sociologie politic, Editura All, Bucureti, 2010 Zpran, Liviu-Petru, Repere n stiint politic, Editura Fundatiei hemarea, Iasi, 1992

99