Sunteți pe pagina 1din 38

1.1. Generaliti Biomecanica este tiina care studiaz micrile fiinelor vii, innd seama de caracteristicile lor mecanice.

Ea poate fi considerat o mecanic aplicat la statica i dinamica vieuitoarelor n general i a omului n special. Are un domeniu de cercetare apropiat de al anatomiei, fiziologiei i mecanicii. La acestea se mai poate aduga biochimia, care furnizeaz date asupra metabolismului, legate de procesul de micare, de efortul fizic n procesul de recuperare. Biomecanica studiaz modul cum iau natere forele musculare, analizndu-le din punct de vedere mecanic, cum intr n relaie cu forele exterioare care acioneaz asupra corpului. Pornind de la aceste relaii de interdependen, biomecanica exerciiilor fizice stabilete eficiena lor mecanic i indic metodele practice pentru creterea randamentului n funcie de scopul antrenamentului fizic. De la studiile biomecanice se ateapt soluii tiinifice, n vederea nsuirii unor tehnici raionale. Totodat, cercetrile biomecanice mai au i scopul de a constata n mod obiectiv, greelile care apar n decursul efecturii exerciiilor fizice, de a descoperi cauzele mecanice i de a prevedea consecinele n procesul nsuirii micrilor din cadrul procesului de recuperare. n acest fel, biomecanica poate indica msurile ce se impun pentru nsuirea corect a unei tehnici, poate formula indicaii metodice preioase, poate contribui la perfecionarea tehnicilor. Biomecanica exerciiului fizic terapeutic studiaz att micrile active, ct i poziiile corpului, condiionate de organele de sprijin i de micare ale corpului. Coninutul biomecanicii poate fi mprit n: A) biomecanica general, care studiaz legile obiective, generale ale micrilor; B) biomecanica special, care studiaz particularitile micrilor din diferite domenii ale activitii motrice. Din acest punct de vedere, n afara biomecanicii speciale a exerciiilor fizice, mai exist biomecanica special a muncii, a deficienilor fizici etc. Biomecanica mai contribuie, prin nsuirea noiunilor de spaiu, timp, micare, a celor cu privire la proprieti i forme fundamentale ale existenei materiei, a noiunilor despre interdependena ntre forele care concur la efectuarea micrilor, la o just nelegere a fenomenelor vieii. 1.2. Micarea ca form de existen a materiei Micarea, n sensul cel mai nalt, filozofic, este forma de existen a materiei, nsuirea esenial i inseparabil a materiei. Micarea nu poate exista fr materie, dup cum nici materia nu exist fr micare. NU exist, deci, micare "pur", imaterial. Micarea, ca i materia, este venic. Nu poate fi creat i nu poate fi distrus. Descartes exprima astfel acest adevr: "cantitatea de micare existent n lume este totdeauna aceeai". Izvorul micrii se afl n materia nsi, impulsul interior al oricri micri constituindu-l contradiciile, lupta contrariilor. Chiar forma cea mai simpl de micare, deplasarea corpurilor n spaiu, este o contradicie; despre corpul n micare se poate spune c, n aceeai clip, el se afl i nu se afl n acelai loc. Micarea este absolut, iar repausul o msur, o expresie a micrii, opusul micrii. Repausul este relativ i are sens numai n raport cu forma individual de micare.

Micarea n sens filozofic, nu reprezint o simpl deplasare n spaiu a obiectelor materiale, ci, orice schimbare, orice transformare, observat n natur i societate. Exist o scar larg a posibilitilor de micare: - Micarea microparticulelor materiei (automicarea) - deplasrile protonilor, electronilor, cu alte cuvinte a particulelor elementare. - Micarea mecanic- deplasarea corpurilor n spaiu - este forma cea mai veche de micare cunoscut i se refer la micarea corpurilor inerte. - Micarea fizic - micarea molecular sub form de cldur, lumin, electricitate - Micarea chimic - combinarea i dezagregarea atomilor. - Micarea biologic - viaa celulei i a organismelor vii, metabolismele, locomoia lor. - Micarea social - viaa social. ntre formele principale ale micrii exist o legtur reciproc, ele putndu-se transforma una n alta. Micarea mecanic se transform, n anumite condiii, n micare fizic etc. Dar, ntre diferitele forme de micare sunt i deosebiri fundamentale, legate de natura purttorului unei forme de micare, de legile specifice ale fiecrei forme i de contradiciile proprii care genereaz micarea n cadrul fiecrei forme. Micarea biologic (viaa i locomoia organismelor vii) este o form superioar de micare, care dispune de caliti i mecanisme speciale, ce nu pot fi explicate numai prin aplicarea legilor micrilor mecanice, fizice sau chimice, considerate forme inferioare. Formele inferioare sunt, n acest caz numai auxiliare i nu pot epuiza esena formei superioare a micrii biologice. Ex: natura biocurenilor nervoi i musculari nu este identic naturii curenilor electrici. Segmentele osoase nu acioneaz ca nite simple prghii i fora lor de aciune nu se poate determina matematic, apelnd la formulele clasice de determinare a funciilor mecanice ale prghiilor, deoarece intervin o serie de factori, care nu pot fi ncadrai (componenta articular, momentul muchiului, intervenia scripetelor de flexie, existena muchilor poliarticulari). Iat de ce, n nelegerea i interpretarea micrii biologice, aplicarea legilor din mecanic, din fizic i chimie, nu reuete s redea ntreaga complexitate a fenomenelor. Aplicarea acestor legi poate prezenta, schematic i mecanicist, numai aspecte singulare ale complexului proces biologic, care este locomoia animal sau uman. 1.3. Corpul omenesc ca un tot unitar Organismul uman, n micare, trebuie privit ca un ntreg, nu ca o manifestare izolat a unor mecanisme ale anumitor aparate i sisteme care ar aciona complet independent. n acelai timp, studiul analitic al factorilor morfo-funcionali, care stau la baza exerciiilor fizice nu este semnificativ, dect dac este urmat de reintegrarea acestor factori i a caracteristicilor n "totul" organismului. Pe lng aceast integrare, este necesar i stabilirea relaiilor obiective dintre organismul ca ntreg i mediul n care se mic.

2. Biomecanica aparatului locomotor 2.1. Principiile mecanicii newtoniene Principiul ineriei (Kepler): un corp si menine starea de repaus sau de micare rectilinie uniform atta timp ct asupra lui nu acioneaz alte corpuri care s-i schimbe aceast stare. Dificultatea de a mica un obiect depinde att de masa obiectului, ct si de viteza pe care dorim s o atingem. Produsul acestor doi parametri reprezint cantitatea de micare sau impulsul ( Formula variaiei impulsului este variaia vitezei. Fora este cauza modificrii strii de repaus sau micare a unui corp. Dup efectele induse, putem vorbi despre fore statice sau dinamice. A doua lege a lui Newton sau principiul fundamental al dinamicii: dac o for ( F ) acioneaz asupra unui corp, ea imprim acestuia o acceleraie ( a ), a crei mrime este proporional cu fora, avnd aceeasi direcie si acelasi sens (
F = m a ).
p =m v , p ).

unde m = masa corpului,

v = v final v initial

Unitatea de msur este Newtonul (N); un newton este egal cu mrimea forei care

aplicat unui corp cu masa de 1 kg i imprim acestuia o acceleraie de 1 m/s2. n kinetologie se foloseste si unitatea de msur pentru for de kilogram for (1 kgf = 9,81 N). Fora este egal cu variaia impulsului raportat la intervalul de timp. Rezult deci c micarea corpului depinde nu numai de fora aplicat asupra lui, ci si de durata de aplicare a acestei fore. Impulsul este mrimea fizic ce arat efectul forei aplicate n timp ( F =
p ). t

Principiul aciunii si reaciunii: dac un corp acioneaz asupra altui corp cu o for, numit aciune, cel de-al doilea corp acioneaz asupra primului cu o for egal n modul si opus ca sens, numit reaciune (Ex: dac facem o sritur am exercitat o for -aciune asupra solului-, iar acesta va rspunde cu o reaciune). 2.2. Caracteristicile unei fore Fora F este un vector si are: mrime, direcie, sens, punct de aplicaie. O for este reprezentat printr-o sgeat care indic direcia si sensul ei de aciune si cteodat si mrimea ei. Ca orice vectori, forele pot fi compuse sau descompuse. Dac dou sau mai multe fore acioneaz simultan asupra unui punct material, efectul lor asupra acelui punct este acelasi cu al unei fore unice, numite rezultanta lor. Descompunerea unei fore se realizeaz invers compunerii sale. Este ntotdeauna posibil s nlocuim o for prin dou componente care produc acelasi efect.

Asupra oricrui sistem pot aciona fore externe (din exteriorul sistemului) si fore interne (din interiorul sistemului). Forele externe - sunt forele ce acioneaz asupra unui sistem din exteriorul sistemului; cele de care se ine cont n activitatea fizic sunt: gravitaia, reacia solului, fora de frecare, rezistena mediului, fora de inerie. Fore interne - sunt forele ce acioneaz asupra unui sistem din interiorul su; cele de care se ine cont n activitatea fizic sunt: fora de contact articular, forele tendoanelor si a ligamentelor, fora mucular, presiunea intraabdominal, fora elastic. 2.3. Prghii n fizic, prghia este o bar rigid, care se poate roti n jurul unui punct de sprijin (S) si asupra creia acioneaz: fora care trebuie nvins (for rezisten - R) si fora cu ajutorul creia este nvins fora rezistent (fora activ - F). Muchii acioneaz ca fore active n cadrul aparatului locomotor, producnd micrile prin deplasarea oaselor pe care se inser. Astfel, muchii si oasele alctuiesc n biomecanic lanuri mobile, care se comport ca sisteme complexe de prghii. Prghiile osoase, biologice, sunt formate de dou oase vecine, articulate mobil si legate printr-un muchi. La o prghie, se disting trei elemente: - punctul de sprijin (S) sau fulcrum-ul reprezint axa biomecanic a miscrii; - fora de rezisten (R) este dat de greutatea corpului sau a segmentului care se deplaseaz si la care se poate aduga greutatea sarcinii de mobilizat; - fora activ (F) este dat de muschiul care realizeaz miscarea. Dreptele perpendiculare pe vectorii for si rezisten si care trec prin punctul de sprijin fulcrum (S) reprezint distanele directe si se numesc brae (ale forelor respective). Din punct de
vedere mecanic, o prghie este n echilibru cnd: F a = R b , unde F este fora activ, a braul

forei, R rezistena, b braul rezistenei. Prghiile au rolul de a transmite miscarea, mrind eficiena ei (adic amplificarea forei, vitezei sau deplasrii, eventual schimbarea direciei miscrii sau contrabalansarea ei).

Fig. 1. Elementele unei prghii

Prghiile de gradul I prghii de echilibru; F si R sunt aplicate de o parte si de alta a axei derotaie si acioneaz n acelasi sens. (Ex: capul n echilibru pe coloana vertebral) Prghiile de gradul II prghii de for; F si R sunt aplicate de aceeasi parte a axei de rotaie; F este aplicat la mai mare distan fa de axa de rotaie dect R ; F si R exterior folosesc avantajele prghiilor de gradul II: (Ex: ridicarea pe vrfuri din stnd).

acioneaz n sensuri opuse; n general, toate miscrile n care prile distale sunt fixate n Prghiile de gradul III prghii de vitez; F si R sunt aplicate de aceeasi parte a axei de rotaie; F este aplicat mai aproape fa de axa de rotaie dect R ; F si R acioneaz n sensuri opuse (Ex: flexia cotului). 2.4. Statica articular

Importante si eseniale probleme de static sunt la nivelul coloanei vertebrale, genunchiului, piciorului, iar n general la nivelul tuturor articulaiilor portante. La nivelul coloanei vertebrale se doresc cunoscute: tipurile de inut, echilibru intrinsec si extrinsec, rolul componentelor musculare n funcia static dar si dinamic a coloanei vertebrale si evidenierea rolului discurilor intervertebrale si a ligamentelor anterioare si posterioare a coloanei vertebrale. Se impune cunoasterea axelor biomecanice de transmitere a forelor, care pot diferi de axele anatomice. La nivelul genunchiului se ridic problemele legate de modul de repartiie a greutii pe cele 2 glene tibiale, de presiunile si contrapresiunile exercitate asupra platoului tibial si asupra condililor femurali, interes prezentnd si prghiile formate la nivelul genunchiului si nchise de ligamentele colaterale. Stabilitatea articulaiei talo-crurale trebuie neleas prin rolul diferit ce revin n realizarea acesteia, pe de o parte morfologiei structurilor osoase, iar pe de alt parte ligamentelor articulare. La nivelul piciorului, statica poate fi aprofundat cunoscnd modul de formare si structura bolii plantare, stlpii si arcurile acesteia, modul n care arcurile sunt susinute, precum si modul de distribuie a greutii la nivelul piciorului, fcndu-se apoi distincia din punct de vedere static si dinamic dintre antepicior si postpicior. Biodinamica articular survine ca un corolar dup parcurgerea n ordine a capitolelor osoase, articulaii, muschi si conine: miscrile posibile prin structura articulaiei, definirea axelor de miscare pe unde trec ele si eventualele repere anatomice, definirea miscrilor la modul general si inndu- se cont de segmentele articulare ce se deplaseaz, amplitudinea miscrii - condiionat n principal de forma suprafeei articulare. Analiza biomecanic a mersului Desi obisnuit pentru om, aceast miscare este foarte complex, realizndu-se cu un randament maxim si cu un consum energetic minim. Mersul, ca bipedalism alternativ, este o miscare ciclic, realizat prin ducerea succesiv a unui picior naintea celuilalt, fiecare dintre cele 2 membre inferioare avnd pe rnd funcia de propulsor si de suport (exist un sprijin permanent al corpului pe sol, fie prin intermediul unui picior - perioada sprijinului unilateral fie cu ambele picioare- perioada sprijinului bilateral). n timpul sprijinului unilateral, un picior susine greutatea corpului si este numit picior de sprijin, iar cellalt se numeste picior oscilant sau pendulant. n mersul normal, pentru un membru, 60% din durata unui ciclu de mers este reprezentat de sprijin si 40% de balans. Momentul n care piciorul oscilant se afl n

dreptul celui de sprijin se numeste momentul verticalei si el mparte pasul n: pas posterior si pas anterior. Unitatea funcional n mers este reprezentat de pasul dublu (ciclu de pasi) totalitatea miscrilor efectuate ntre dou sprijiniri succesive ale aceluiasi picior; el este alctuit din 2 pasi simpli. Lungimea pasului dublu se msoar de la clciul primului pas la vrful celui de al doilea pas, iar cea a pasului simplu de la clciul piciorului de contact cu solul la vrful piciorului de impulsie. Numrul de pasi executai pe unitatea de timp (minut) se numeste caden (frecven). Kinematica mersului este n strns corelaie cu consumul energetic; acesta determin apariia oboselii n mers, fiind n raport de proporionalitate direct cu amplitudinea miscrilor centrului de greutate pe vertical si pe orizontal. Miscrile determinante ale mersului sunt: rotaia pelvisului, nclinarea pelvisului, flexia genunchiului, miscarea piciorului, deplasarea lateral a pelvisului. Desigur c n mers se produc si alte miscri, ale trunchiului, capului, balansul braelor, dar acestea nu determin kinematica mersului, ci doar o urmeaz. n funcie de momentele de sprijin si balans se disting 4 faze ale mersului (n fiecare din ele analizndu-se situaia unghiurilor articulare n care se afl ambele membre inferioare): - Faza 1: faza de amortizare compus din contactul iniial (atacul cu talonul) si ncrcarea ine pn la momentul verticalei. - Faza 2: momentul verticalei piciorului de sprijin sau sprijinul median; dureaz foarte puin; centrul de greutate are poziia cea mai nalt si se deplaseaz usor spre piciorul de sprijin. - Faza 3: desprinderea de pe sol a piciorului sau faza de impulsie; dureaz pn la ridicarea piciorului de pe sol; centrul de greutate este la nivelul cel mai cobort; spre sfrsitul fazei, datorit impulsului dat de piciorul de sprijin, corpul este mpins spre nainte si n sus, iar membrul de sprijin va deveni picior oscilant. - Faza 4: oscilaia sau balansarea; cunoscut si sub denumirea de al doilea sprijin unilateral este submprit n oscilaia iniial (posterioar), oscilaia de mijloc si cea terminal (anterioar). Kinetica mersului - studiaz forele musculare care realizeaz miscrile corpului necesare acestei activiti.
3. ANALIZA BIOMECANICA A MERSULUI DIN PRISMA VECTORILOR DE DEPLASARE A SEGMENTELOR CORPORALE

1. Miscari locomotorii Miscarile de locomotie sunt de doua feluri: ciclice si aciclice. In miscarile ciclice, fiecare parte a corpului revine in pozitia initiala, adica capata mereu un ciclu asemanator de miscari. Prin ciclu de

miscari se intelege totalitatea miscarilor corpului si ale segmentelor sale, incepand de la o pozitie initiala oarecare pana la pozitia urmatoare, identica. Locomotia ciclica rezulta din repetarea acestor cicluri uniforme, asemanatoare numite si unitati de miscare. La mers sau la alergare, ciclul este pasul dublu. La inot in ciclu intra ducerea mainilor de la barbie inainte, tragerea lor inapoi si miscarea de impingerea a picioarelor. In locomotiile aciclice nu se produce o repetare succesiva a unor cicluri de miscari ; executarea miscarilor aciclice, cum sunt, spre exemplu, sariturile, corpul trece dintr-o pozitie initiala intr-una finala, dupa care miscarea inceteaza.

Mersul Miscarea locomotorie bipeda este o achizitie relativ recenta in evolutia filogenetica. Copilul invata sa merga dupa varsta de un an, cand s-a asigurat statiunea bipeda. Fiind una din cele mai obisnuite miscari executate de om, mersul se perfectioneaza in procesul cresterii pana intr-atat, incat se poate afirma ca dintre tate miscarile omului, el se efectueaza cu cel mai mare randament, cu cea mai economica cheltuiala de energie. Aceasta se presupune pe de o parte, adaptarea aparatului locomotor din punct de vedere morfologic, iar pe de alta parte, o coordonare nervoasa perfecta a miscarilor segmentelor si ale corpului in intregime, in timpul mersului. Analiza biomecanica a mersului a aratata ca in aceasta miscare obisnuita a omului este extrem de complexa ; fazele sale nu pot fi sesizate cu ochiul liber. Pentru studiul mersului s-au imaginat numeroase procedee, dintre care cronofotografia lui Marey a dat rezultate mai bune. Ulterior s-au imbunatatit diferite metode cinematografice, care au dat posibilitatea studierii coordonatelor spatiale in functie de timp. Mersul este o miscare locomotorie ciclica, care se realizeaza prin ducerea succesiva a unui picior inaintea celuilalt. Characteristic mersului este sprijinul permanent al corpului pe sol, fie pe un picior, fie pe ambele picioare. Sprijinul unilateral dureaza de cinci ori mai mult decat sprijinul bilateral : astfel, intr-o ora de mers, omul se sprijina 50 de minute pe un picior. In perioada sprijinului unilateral, membrul inferior care sustine greutatea corpului se numeste picior de sprijin, iar celalalt, picior oscilant. Fazele pasului dublu sunt urmatoarele :

Mersul este format dintr-o succesiune de pasi : in analiza biomecanica a mersului se foloseste pasul dublu, compus din totalitatea miscarilor care se efectueaza intre doua sprijiniri succesive ale aceluiasi picior. Pasul dublu este unitatea functionala de miscare in timpul mersului. El se compune din doi pasi simpli si poate fi descompus pentru studiu in sase faze, din care doua, de foarte scurta durata, au fost numite momente. o o Faza I sau faza de amortizare incepe din momentul cand piciorul anterior ia contactul cu Faza a II-a sau momentul verticalei piciorului de sprijin corpul trece un timp foarte scurt solul prin calcai si dureaza pana la momentul vertical prin aceasta pozitie, fiind sprijinit pe un singur picior. In acest moment corpul are inaltimea maxima, iar centrul de greutate este usor deplasat lateral, catre piciorul de sprijin, pentru mentinerea echilibrului o Faza a III-a sau faza de impulsie incepe imediat dupa trecerea corpului prin momentul verticalei piciorului de sprijin si dureaza pana la desprinderea de pe sol a acestuia. Catre partea finala a acestei faze, planta se dezlipeste de sol, incepand cu calcaiul. Atunci cand sprijinul se face numai cu varful metatarsienelor si cu degetele, corpul se afla in sprijin bilateral, intrucat piciorul anterior se gaseste in contact cu solul prin calcai. In timpul mersului bilateral, centrul de greutate a corpului are inaltimea minima. La sfarsitul acestei faze, corpul este impins inainte si in sus prin forta de impulsie a piciorului de sprijin, care apoi devine picior oscilant. o Faza a IV-a sau pasul posterior al piciorului oscilant se executa liber oscilatie in articulatia coxofemurala, concomitent cu o usoara flexi in genunchi si o usoara flexie dorsala in articulatia talocrurala ; flexia de genunchi si talocrurala au cas cop realizarea unei usoare scurtari a membrului inferior care oscileaza, inlesnind astfel miscarea, mai ales in momentul trecerii pe verticala. o o Faza a V-a sau momentul verticalei piciorului oscilant piciorul oscilant trece usor flectat pe Faza a VI-a sau pasul anterior al piciorului oscilant , care oscileaza de la verticala inainte, Dintre toate fazele descrise, cea mai importanta pentru miscarea inainte este cea de impulsie, cand forta musculaturii actioneaza in directia deplasarii corpului. In faza de amortizare se franeaza miscarea progresiva a corpului, reactia sprijinului opunandu-se deplasarii acestuia. la verticala, incrucisandu-se cu piciorul de sprijin, aflat, de asemenea, la momentul verticalei. pregatindu-se sa ia contact cu solul, adica sa inceapa un nou ciclu al pasului dublu.

Deplasarea prin mers a corpului in spatiu rezulta din interactiunea fortelor interne, si anume contractia musculaturii, cu forte externe care actioneaza in toate fazele mersului si mai ales la punctele de contact al corpului cu solul. Desi specificul aparatului locomotor al omului imprima o forta de impulsie periodica, discontinua, totusi, in ansamblu, mersul este o miscare continua, care prezinta unele oscilatii. Aceasta transformare a impulsului periodic intr-o miscare continua este rezultatul interactiunii cu fortele de inertie care se nasc in timpul mersului si cu particularitatile morfologice ale aparatului locomotor, constituit din parghii articulare. Directia oblica si intermitenta a fortei motrice in mers este determinata de impulsia transmisa de membrul inferior pe sol in urma contractiei musculaturii din lantul triplei extensii. Forta de frecare este necesara impulsiei : este cunoscuta greutatea cu care se deplaseaza omul pe un plan lucios sau nisip, intrucat o parte din forta impulsiei se pierde. Dupa cum rezulta din descrierea fazelor pasului dublu, fiecare membru inferior are un rol de sprijin si unu de oscilatie ; sprijinul bilateral se asigura in mers cand se termina impulsia si incepe amortizarea. Perioada de sprijin este putin mai mare decat cea de oscilatie. In timpul mersului, piciorul de sprijin exercita o presiune asupra solului, care poate fi studiata prin inscrierea grafica cu ajutorul platformelor dinamografice. Curba presiunii normale exercitate de piciorul de sprijin pe sol, oscileaza cu valori pozitive si negative de o parte si de alta a liniei greutatii corpului, avand o traiectorie caracteristica in functie de felul mersului. In faza de amortizare, presiunea pe sol depaseste la inceput valoarea greutatii corpului si este reprezentata de doua oscilatii pozitive care corespund contactului cu calcaiul si apoi cu varful piciorului.Componenta tangentiala a presiunii pe sol variaza in functie de fazele miscarii piciorului de sprijin. Presiunea tangentiala a piciorului este mai intai negativa, apoi pozitiva . Caracteristicile mersului Pasul dublu acopera distanta care separa doua sprijiniri succesive ale aceluiasi picior pe sol ; lungimea sa se masoara de la calcai. Pasul simplu inseamna distanta dintre calcaiul piciorului de contact cu solul si varful piciorului de impulsie ; el se realizeaza in timpul sprijinului bilateral. Lungimea pasului simplu depinde de lungimea membrelor inferioare si de actiunea de impulsie ; in medie, el este de 0,63m la barbat si de 0,50m la femeie. S-a observat ca pasii aceluiasi individ nu sunt egali intre ei ; de regula, pasul este mai lung cand membrul inferior stang serveste ca sprijin. In toate tempourile de mers, cei doi pasi simplu ai unui pas dublu au, adeseori, lungimi inegale ; pasul mai lung corespunde membrului inferior cu musculatura mai dezvoltata. Astfel, la fiecare om, si mai ales la sportivi, forta musculara este mai dezvoltata la unul din membrele inferioare.

Cand omul duce greutati, lungimea pasului si frecventa mersului scad. Frecventa sau ritmul mersului reprezinta numarul de pasi facuti intr-un minut. Lungimea pasilor este influentata de frecventa. De asemenea, talia influenteaza frecventa, ea fiind accelerata la persoanele cu talie submedie. Viteza mersului, adica spatiul parcurs intr-un minut, este egala cu produsul dintre lungimea pasului si cadenta lui ; cu cat creste unul din factori, cu atat creste si viteza, si invers. La un barbat adult de talie mijlocie, viteza mersului este maxima la o cadenta de 140 pasi simpli pe minut. Astfel, la un om cu talie de 1,70m, lungimea pasului simplu variaza intre 75-85 cm. La o cadenta economica, intre 110-130 pasi simpli pe minut, viteza va fi de 5-6,5 km pe ora. Pentru a obtine un randament cat mai bun al mersului se recomanda lungimea pasului si nu accelerarea cadentei. Cu cat cadenta creste, viteza de deplasare a corpului scare, intrucat marirea frecventei se face in dauna lungirii pasilor. In timpul mersului, corpul este usor aplecat inainte ; aceasta aplecare se accentueaza cu cat alura este mai rapida si oboseala omului mai accentuata. Unghiul pasului, care este format de linia de mars si axa piciorului, are o valoare medie de 15. Largimea pasului este distanta care separa calcaiul de linia de mars ; la o viteza mijlocie, ea este de 5-6 cm. Urmele pe care le lasa planta pe sol in timpul mersului nu se afla pe aceeasi linie dreapta, ci sunt departate in medie cu 12 cm la barbat si 13 cm femeie, datorita faptului ca femeia are bazinul mai larg ; de asemenea, varfurile picioarelor sunt departate putin in afara. Momentul biomecanic al unei fortei este definit ca fiind rezultatul net al tuturor fortelor musculare, ligamentare si functionale ce actioneaza in sensul modificarii miscarii unghiulare a corpului. In timpul evaluarii mersului normal, unghiurile asumate de catre articulatii nu ating valori extreme, ceea ce minimizeaza fortele de frecare. Astfel, marimea neta poate fi interpretata drept forta musculara ce actioneaza asupra corpului.

Fig a

Fig b

De exemplu, in timpul sprijinului mijlociu, vectorul forta trece anterior de glezna si posterior de genunchi si sold. Se considera ca la nivelul gleznei se produce un moment de dorsiflexie, unul de flexie la genunchi si unul de extensie la sold (fig.a). Aceasta conventie in definirea momentului vine in contradictie cu definitia momentului biomecanic care reflecta activitatea neta musculara ce are loc in acel moment de timp. Din punct de vedere biomecanic, cind vectorul forta trece anterior de glezna si posterior de genunchi si sold, el faciliteaza dorsiflexia gleznei, flexia genunchiului si extensia soldului. In scopul prevenirii aparitiei unui exces in miscarile oricareia dintre articulatii, cind vectorul forta trece posterior de genunchi, determinand flexia acestuia, cvadricepsii sau extensorii genunchiului incep sa se activeze, creind un moment de extensie la genunchi (fig.b). In consecinta momentele reflecta activitatea musculara care are loc intr-un anumit moment de timp. Metoda dinamicii inverse, aplicata in calculul momentelor, permite stabilirea unor relatii precise intre activitatea musculara, energie si momente. In scopul determinarii grupei musculare dominante, dintro anumita faza a mersului, este necesara intelegerea conventiilor biomecanice utilizate in determinarea momentelor, aceasta fiind impusa de contradictia ce apare in raport cu conventia utilizata de specialistii din domeniul protezarii si ortezarii (fig.c).

Fig c Figura c prezinta conventia standard privind momentul unei forte. Momentele avnd sens antiorar, calculate la capetele proximale ale fiecarui segment, sunt considerate pozitive, in timp ce momentele avnd sensul in sensul acelor de ceas sunt considerate negative. In consecinta un moment de extensie a genunchiului va fi pozitiv, in timp ce momente de flexie plantara a gleznei sau de extensie a soldului vor fi negative. Determinarea acestui moment de forta la nivelul fiecarei articulatii furnizeaza un indicator al efectului net al tuturor fortelor interne, fiind incluse aici muschii, ligamentele si frecarea. Spre deosebire de momentele de la genunchi si sold, momentele la glezna prezinta valori aproape constante de la individ la individ. Variatiile ce apar la nivelul genunchiului si soldului pot fi explicate prin cresterea numarului de segmente articulate fata de punctul de aplicatie

al fortei. Pe masura ce acest numar creste, cresc si posibilitatile de ajustare pe care individul le poate adopta, atit la sold cit si la genunchi, spre a reactiona la miscarile de flexie sau extensie. Oscilatiile corpului si ale centrului de greutate in mers Deplasarea corpului in timpul mersului nu este rectilinie ; datorita conditiilor mecanice si de echilibru, specifice mersului biped, centrul de greutate al corpului prezinta o serie de oscilatii. O observatie importanta pe care kinematica o furnizeaza privind locomotia este cea in privinta cantitatii de miscare pe verticala si in lateral. In activitati precum mersul si alergarea, corpul tinde sa se miste orizontal pe sol, orice alta miscare, in special cea pe verticala impiedicind atingerea acestui obiectiv, fiind consumatoare de energie.

Heel-strike

Mid-stance

toe-off

Daca corpul ar avea roti el ar putea evita aceste miscari in totalitate ceea ce nu se intimpla in cazul utilizarii membrelor inferioare ca mijloc de locomotie. Motivul consta in faptul ca in fazele de contact cu calciiul ( heel-strike) si de desprindere a varfului piciorului de pe sol (toe-off), cele doua picioare formeaza laturile unui triunghi in timp ce in faza de sprijin mijlociu, piciorul pe care se face sprijinul este vertical. Efectul imediat este coborirea partii superioare a corpului, numita in mod obisnuit HAT (head-arms-trunk), la contactul cu calciiul, aceasta faza de mers fiind denumita faza de sprijin dublu, ea corespunzind momentului in care ambele picioare vin in contact cu solul, si ridicarea lui in timpul fazei de sprijin mijlociu ( mid-stance).

Heel-strike

Mid-stance

toe-off

Oscilatiile verticale sunt consecinta faptului ca trunchiul se sprijina cand pe un membru inferior extins si vertical, cand pe ambele membre inferioare orientate oblic. Centrul de greutate este ridicat la maximum in momentul verticalei piciorului de sprijin si cel mai coborat in sprijinul bilateral. Oscilatiile verticale variaza intre 4-6 cm la o cadenta de 40-70 pasi pe minut. Oscilatiile laterale ale centrului de greutate al corpului sunt determinate de necesitatea mentinerii echilibrului in timplul sprijinului unilateral, cand baza de sustinere a corpului este redusa la dimensiunile plantei piciorului de sprijin. Verticala centrului de greutate trebuie adusa in interiorul bazei de sustinere, ceea ce se obtine printr-o inclinare laterala a bazinului in partea piciorului de sprijin. Bazinul se inclina concomitent cu trunchiul, care oscileaz astfel, odata cu centrul de greutate, cand spre dreapta, cand spre stanga, pe membrul inferior de sprijin. Inclinarile latarale ale bazinului si trunchiului dau mersului un aspect usor leganat, care este mai accentuat la femei din cauza bazinului mai larg.

Oscilatia laterala incepe odata cu terminarea fazei de sprijin bilateral si atinge amplitudinea maxima in momentul verticalei piciorului de sprijin ; ea coincide cu pozitia cea mai inalta a centrului de greutate si cu cea mai mica viteza orizontala a trunchiului. Oscilatia laterala este nula in timpul sprijinului bilateral. Amplitudinea medie a oscilatiilor laterale este de 2,5 cm la dreapta si spre stanga. In timpul mersului au loc diferite miscari ale trunchiului si membrelor superioare, care se pot evidentia prin metodele cinematografice aratate mai sus.

Astfel, soldul corespunzator piciorului oscilant este impins inainte, iar cel al piciorului de sprijin ramane inapoi ; amplitudinea acestei deplasari atinge in medie 9. Oscilatiile axului umerilor se fac in sens invers celor alea bazinului si corespund cu ducerea inainte a membrelor superioare. Amplitudinea acestor oscuilatii este mai mare la umeri decat la bazin si atunge 12 in momentul sprijinului bilateral. Oscilatiile umerilor cresc proportional cu viteza progresiei mersului ; in alergare ele scad pana la disparitia aproape completa. In timpul mersului exista si oscilatii inainte si inapoi ale corpului : in prima jumatate a sprijinului acesta se inclina inainte. Aceste oscilatii sunt aproape imperceptabile in timpul mersului si ceva mai accentuate in timpul alergarii, exagerandu-se pe masura ce lungimea pasului creste, fara a depasii 5 in cadenta obisnuita a mersului. Trunchiul are si inclinari laterale miscari de translatie in care axa trunchiului ramane paralela si se deplaseaza lateral la fiecare sprijin unilateral. Oscilatiile laterale ale trunchiului sunt simultane cu ale bazinului si au aceeasi explicatie : necesitatea aducerii verticalei centrului de greutate in interiorul bazei de sustinere, pentru mentinerea echilibrului corpului. Oscilatiile bazinului in timpul mersului descriu o traiectorie helicoidala ; ele pot fi evidentiarte prin traiectoria descrisa de pubis. Miscarile membrelor superioare sunt sincrone si opuse miscarilor membrului inferior de aceeasi parte ; astfel, cand piciorul stang oscileaza inainte, bratul stang oscileaza inapoi. Ele au rolul de a corecta in parte deplasarea centrului general de greutate datorita miscarilor efectuate de membrele superioare si torsiunii trunchiului. Aceste miscari efectuate de membrele superioare au o amplitudine mica, insa daca sunt suprimate, mersul este jenat. Astfel, mersul cu mainile legate la spate, mersul celor recent amputati, al bolnavilor cu paralizii sau atrofii musculare mai ales la deltoid, are un aspect caracteristic. Contributia musculaturii in mersul inainte pe plan orizontal In timpul mersului actioneaza majoritatea grupelor musculare, succedandu-se armonios sub conducerea centrilor nervosi corticali ; cea mai mare contributie o are insa musculatura membrelor inferioare. Analina contributiei grupelor musculare la efectuarea fazelor mersului trebuie facuta separat la piciorul de sprijin si la cel oscilant, ele avand particularitati la fiecare faza. Piciorul de sprijin oscileaza in articulatia coxofemurala, descriind un unghi cu deschiderea in jos. In acelasi timp, articulatia talocrurala devine o axa de rotatie a piciorului de sprijin, care descrie fata de acesta un unghi descris in sus. In faza de amortizare piciorul atinge solul cu calcaiul si aproape imediat se aplica pe el cu intreaga planta. In momentul contactului cu solul, la nivelul articulatiei talocrurale actioneaza muschii

flexori dorsali ai labei piciorului, la genunchi extensorii, iar la articulatia coxofemurala flexorii coapsei pe bazin. Dupa contactul cu solul si pana la momentul verticalei piciorului de spijin, rolul grupelor musculare se schimba. Astfel, la nivelul articulatiei talocrucrale isi incep actiunea muschii flexori plantari care aplica planta pe sol, la genunchi se mentine actiunea extensorilor, iar la sold isi incep actiunea muschii extensori pentru a contribui la progresia corpului. Faza de amortizare, care se desfasoara din momentul contactului calcaiului cu solul pana la verticala piciorului de sprijin, dureaza in timp 3/5 din durata totala a sprijinului, restul de 2/5 fiind destinat fazei de impulsie. In momentul verticalei, grupele musculare antagoniste ale membrului inferior de sprijin asigura fixarea articulatiilor, determinand inaltimea maxima a corpului. In faza de impulsie, care dureaza pana la eliberarea piciorului de sprijin prin impulsia de la sol, in articulatia talocrurala se accentueaza contractia flexorilor plantari, iar la genunchi si sold, cea a muschilor extensori. Contractia atinge maximum in momentul cand piciorul de sprijin trece in contact numai cu varful si este principala forta motrica a mersului. Intre fazele piciorului de sprijin si cele ale piciorului oscilator exista o scurta perioada de sprijin bilateral, cand corpul se sprijina pe sol cu calcaiul piciorului anterior si cu varful piciorului posterior. Dupa G. Demeny, durata sprijinului bilateral este in medie de 2/40 7/40 de secunda ; ea se prelungeste cand survine oboseala, constituind un semn obiectiv al acesteia. Piciorul oscilant parcurge fazele sale printr-o pendulare dinapoi-inainte in articulatia coxofemurala. Faza pasului posterior se executa din momentul desprinderii varfului piciorului de pe sol si dureaza pana in momentul trecerii in verticala. Ea este asigurata de muschii flexori ai coapsei pe bazin ; in articulatia genunvhiului se produce o usoara flexie, iar in cea talocrurala, muschii flexori dorsali ridica usor varful piciorului. In aceasta faza, contributia musculturii va fi mai mica, datorita faptului ca pendularea membrului inferior este inlesnita si de forta de gravitatie. In momentul trecerii la verticala, piciorul oscilant se alfa in usoara flexie la genunchi, pentru a realize scrurtarea necesara; in articulatia talocrurala, grupel musculare antagoniste isi produc o contributie egala, laba piciorului aflandu-se in unghi drept pe gamba. In faza pasului anterior al piciorului oscilant se accentueaza forta de contractie a muschilor flexori ai coapsei pe bazin, iar la genunchi se produce contractia balistica extensorilor care arunca gamba inainte, pregatind aterizarea. In articulatia talocrurala se accentueaza contactia flexorilor dorsali, care ridica varful piciorului, pregatind astfel calcaiul pentru contactul cu solul.

Trecand in revista modul cum se succed in actiune grupele musculare antagoniste ale membrului inferior se poate arata ca mersul angreneaza aproape in egala masura toate grupele, cu exceptia muschilor extensori ai gambei, care sunt solicitati mai mult. In general grupele extensoare sunt solicitate mai mult decat cele flexoare, ceea ce explica, dealtfel, si inegala lor dezvoltare la om. Mersul constituie miscarea cea mai obisnuita a omului si, de aceea, coordonarea nervoasa si dezvoltarea corespunzatoare a grupelor musculare asigura un randament maxim. In mersul normal, lucrul muscular este economic si armonios repartizat diferitelor grupe musculare, motiv pentru care oboseala nu apare repede. In timpul mersului obisnuit pe un plan orizontal, marile functii organice sunt influentate pozitiv, respiratia si circulatia sunt activate, iar sistemul nervos echilibrat. Diferite forme de mers Mersul omului are unele particularitati in functie de conditiile in care se executa ; de asemenea, fiecare om are mersul sau caracteristic. a) In marsul sportiv, dinamica activitatii musculare arata ca efortul principal este depus de catre grupele si lanturile musculare ale membrelor inferioare si trunchiului ; restul musculaturii participa in masura mai mica la efortul global. Ceea ce caracterizeaza marsul sportiv este asemanarea sa cu mersul obisnuit, cu exceptia catorva particularitati specifice in cadrul fazelor pasului dublu. Astfel, in faza de amortizare, contactul piciorului cu solul se face pe calcai, apoi talpa se deruleaza complet pe sol. Extensia genunchiului la piciorul de impulsie si pendularea piciorului oscilant se executa mai viguros. In faza de impulsie se produce o contractie puternica a lantului muscular al triplei extensii, care impinge corpul inainte. In faza pasului posterior oscilant, grupa musculara a flexorilor coapsei pe bazin se contracta mi purtenic decat la mersul obisnuit si duce inainte viguros membrului inferior. Forta de contractie a acestei grupe musculare creste la faza pasului anterior, intrucat este nevoie sa se adauge componenta antigravitationala. In marsul sportib, miscarile umerilor si ale membrelor inferioare sunt mai ample. b) Mersul pe plan inclinat poate fi descompus in aceleasi faze ca si mersul pe plan orizontal. In mersul pe plan inclinat ascendent, perioada sprijinului bilateral este prelungita, iar contactul cu solul in faza de amortizare se face fie pe toata talpa, fie pe varf. Activitatea grupelor musculare care asigura impulsia este crescuta si solicita in mare masura aparatele cardiovascular si respirator. Cand planul este foarte inclinat, fixarea pe sol a plantei se face cu greutate, iar omul recurge la o pozitie speciala a piciorului, care sa-i asigure o priza mai buna utilizand marginea laterala sau medicala a plantei, printr-o miscare pe plan inclinat, folosit in ascensiunile din munti.

c) In mersul prin infruntarea unui obstacol, cum este, de exemplu, impingerea de greutati sau mersul impotriva unui vant puternic, corpul este aplecat mult inainte, iar verticala coborata din centrul de greutate cade inaintea bazei de sustinere ; din aceasta cauza, daca obstacolul ar dispare brusc, corpul ar cadea inainte. Timpul sprijinirii bilateral este mult prelungit, iar efortul de invingere a obstacolului se adauga la cel de impulsie, obisnuit in mersul pe plan orizontal, ceea ce solicita puternic musculatura triplei extensii. Musculatura trunchiului si a membrelor superioare participa la invingerea greutatii obstacolului care se opune progresiei. Circulatia si respiratia sunt solicitate puternic, ceea ce determina aparitia rapida a oboselii. d) Mersul cu genunchii usor indoiti , frecvent intalnit la oamenii care duc greutati, i-a caracterizat pe stramosii omului. Specific acestui fel de mers este faptul ca la nivelul articulatiei genunchilor nu se poate produce extensia completa in nici una din fazele mersului, ceea se solicita foarte mult grupele musculare antagoniste la nivelul genunchilor. Contactul cu solul se face pe toata planta. Se pare ca in acest fel de mers, desi viteza este mai scazuta fata de cel normal, ea poate fi mentinuta un timp mai indelungat. e) Mersul inapoi se compune din aceleasi faze ca si mersul inaintem cu deosebirea ca amortizarea se face pe varfuri, cu genunchii usor flexati, sprijinul bilateral fiind alungit in timp ; viteza mersului este scazuta, iar mersul nesigur, din cauza ca lipseste orientarea in spatiu pe care o da vederea la mersul inainte. f) Mersul prin tatonare sau mersul pe intuneric se caracterizeaza ca si mersul inapoi, prin nesiguranta, datorita neparticiparii analizatorului vizual. Genunchii sunt flexati in toate fazele acestui del de mers, sprijinul bilateral este prelungit, iar oscilatiile laterale ale corpului crescute ; viteza mersului este scazuta. Acest fel de mers nu poate fi mentinut timp indelungat, intrucat produce o oboseala mare datorita solicitarii crescute a extensorilor genunchilor, care asigura, prin lucru de cedare, pozitia flexata a articulatiei. g) Mersul pe varfuri se executa cu membrele inferioare blocate in extensie la nivelul genunchilor si in flexie plantara la nivelul labei piciorului. Miscarea se produce numai in articulatiile coxofemurale si solicita puternic musculatura, determinand aparitia rapida a oboselii. De asemenea, intrucat resortul pe care-l reprezinta bolta plantara este anihilat print-o flexie plantara puternica corpul sprijinindu-se pe varfurile picioarelor - acest fel de mers produce zguduituri care sunt atenuare prin fixarea unui strat gros de pluta la nivelul pantofilor balerinelor. h) Mersul lateral se efectueaza prin miscari de abductie si adductie succesive ale membrelor inferioare ; contactul cu solul se face cu planta intreaga, iar impulsia este asigurata de catre abductorii din articulatia coxofemurala si pronatorii labei piciorului

i)

Mersul patologic este determinat de leziuni ale membrelor inferioare, ca : scurtari, anchiloze,

deverse paralizii musculare si altele. 1.2 DIMENSIUNILE SEGMENTELOR Dimensiune de baza a corpului uman o constituie lungime segmentelor intre fiecare dintre articulatii. Acestea variaza functie de constitutia corporala, de sex si rasa. Date cu privire la lungimile segmentelor, exprimate ca procente din inaltimea corpului au fost stabilite de Drills si Contini(1966). Aceste proportii ale segmentelor servesc drept o buna aproximatie in absenta unor informatii mai bune, preferabil masurate direct pe individ.

1.3 DENSITATE, MASA SI PROPRIETATI INERTIALE Analizele kinematice si kinetice cer date privind: centrele de masa, momentele de inertie; distributia maselor. DENSITATEA INTREGULUI CORP

1.3.1

Corpul uman consta din mai multe tipuri de tesuturi, fiecare cu o densitate diferita. De exemplu, greutatile specifice pentru diferite structuri anatomice sunt: osul cortical : > 1,8; tesutul muscular: 1; tesutul gras: < 1.

Densitatea medie este functie de constitutia corporala, numita somatotip. Drills si Contini (1966) au dezvoltat pentru densitatea d a corpului o expresie ce este data ca o functie a indicelui ponderal c. Acest indice ponderal are expresia : c=
h
3

[1]

in care : w = masa corpului (kg); h = inaltimea corpului (m). Expresia densitatii are forma: = 0.69 + 0.9 c [ kg/l] in care: w [kg] si h [m] Se poate vedea ca o persoana scunda si grasa are un indice ponderal mai scazut decit o persoana inalta si slaba si deci are o densitate corporala mai mica. [2]

Ex: Pentru o persoana avind inaltimea h =1.78 m si greutatea w = 77.3 kg indicele ponderal este: c = 1.78 /
3

77.3 = 0.418

Pentru densitate se va obtine : d = 0.69 + 0.9 c = 0.69 + 0.9 x 0.418 = 1.066 kg/l 1.3.2 DENSITATILE SEGMENTELOR Fiecare segment corporal are o combinatie unica de oase, muschi, grasime si alte tesuturi, iar densitatea in interiorul unui anumit segment nu este uniforma. In general, datorita proportiei mai mari de oase, densitatile segmentelor distale este mai mare decit a celor proximale iar segmentele individuale isi cresc densitatile dupa cum creste densitatea medie a corpului. 1.3.3 MASA SEGMENTULUI SI CENTRUL SAU DE MASA Termenii de centru de masa sau centru de greutate sunt deseori utilizati unul in locul altuia. Termenul mai general este de centru de masa, in timp ce centrul de greutate se refera la centrul de masa pe o singura directie, cea definita de directia fortei de greutate . Pentru celelate doua axe, din plan orizontal, trebuie utilizat termenul de centru de masa. Pozitia centrului de masa este data, de asemenea ca procent al lungimii segmentului fata de capatul distal sau proximal. Pentru calcularea centrului de masa in vivo este necesar a se cunoaste profilul ariei transversale si lungimea segmentului.

Fig. 3 Pentru un profil ipotetic (fig. 3), divizat in n sectiuni, fiecare avind masa m I , masa totala va rezulta ca fiind : M=
n

m
i =1

[3]

in care : mI = dI VI cu dI = densitatea sectiunii i; VI = volumul sectiunii i.

Daca densitatea d se presupune a fi uniform distribuita pe segment atunci : mi = d Vi deci M=d

V
i= 1

[4]

Centrul de masa trebuie sa fie astfel incit sa creeze acelasi moment al fortei de greutate in jurul oricarui punct de-a lungul axei segmentului ca si masa distribuita initial. Considerind centrul de masa localizat la o distanta x de capatul din stinga al segmentului, se poate scrie : M x = mi x i
i =1 n

de unde rezulta :

x=

m
i =1

xi

[5]

Se poate reprezenta masa distribuita printr-o singura masa M pozitionata la o distanta x de unul din capetele segmentului. 1.3.4 CENTRUL DE MASA AL UNUI SISTEM DE SEGMENTE Cu fiecare segment in miscare centrul de masa al intregului corp este variabil in timp. Este, deci necesar calcularea lui dupa fiecare interval de timp, ceea ce impune cunoasterea traiectroiilor centrului de masa pentru fiecare segment al corpului. Se considera pentru un anumit moment de timp un sistem de trei segmente cu centrele de masa indicate ca in fig. 4. Fig.4

Centrul de masa al intregului sistem este localizat in ( x 0, y0 ) si fiecare din aceste coordonate pot fi calculate separat: M = m1+ m2 + m3 si x0 =
m1 + m 2 + m3 M m1 y1 + m2 y 2 + m3 y 3 M y0 =

[6]

Centrul de masa al intregului corp este o variabila frecvent calculata. Utilitatea ei in evaluarea miscarii umane este oarecum limitata. Unii cercetatori utilizeaza variatia in timp a centrului de masa pentru a calcula variatiile de energie ale intregului corp. Un astfel de calcul este insa eronat pentru ca centrul de masa nu conteaza in variatiile de energie relative la miscarile reciproce ale

segmentelor membrelor. Astfel, variatiile de energie asociate cu miscarea inainte a unui picior si cea inapoi a celuilalt picior nu vor fi detectate prin centrul de masa care poate ramine relativ neschimbat. Utilizarea majora a centrului de masa este in analiza activitatilor sportive, in special a sariturilor, unde traiectoria centrului de masa este critica pentru succesul actiunii pentru ca este decisa in chiar momentul startului( al desprinderii). Pozitia centrului de masa este de asemenea importanta in studiile privind postura si echilibrul corpului. 1.3.5 MOMENTUL DE INERTIE SI RAZA DE GIRATIE

Localizarea centrului de masa pentru fiecare segment este necesara pentru analiza miscarii de de translatie in spatiu. Daca sunt implicate acceleratii este necesara cunoasterea rezistentei inertiale la astfel de miscari. In cazul miscarii liniare relatia dintre forta si acceleratia rezultanta este descrisa de relatia:
F = m a

In cazul miscarii de rotatie relatia echivalenta este: M = I Constanta de proportionalitate dintre momentul M si acceleratia unghiulara produsa de acesta reprezinta abilitatea segmentului de a se opune modificarilor in viteza unghiulara. Unitatile de masura sunt cele cunoscute : M = [ N.m] , = [ rad/sec2 ] , I = [ kg.m2 ] Valoarea lui I depinde de punctul in jurul caruia are loc rotatia si este minima cind rotatia are loc in jurul centrului de masa. Sa consideram o masa distribuita pe un segment, ca in fig. 5. Momentul de inertie in jurul capatului sting al segmentului va fi :
2 2 2 2 I = m1 x1 + m2 x2 + ...... + mn xn = mi xi i =1 n

[7]

Se poate vedea ca masa apropiata de centrul de masa are o influenta foarte mica asupra momentului de inertie I, in timp ce masa cea mai indepartata are un efect considerabil. Masa unui volant este concentrata la periferia rotii avind o raza cit mai mare posibil. Momentul sau mare de inertie se va opune schimbarilor in viteza si prin aceasta tinde sa pastreze echipamentul in care este inclus la o viteza constanta. Se considera, conform fig.5, o masa M care a fost divizata in doua puncte de mase egale, pentru care momentul de inertie calculat in raport cu centrul de masa este dat de expresia: I0 = m 0
2

[8]

in care : = raza de giratie, reprezentind o distanta astfel aleasa incit momentul de inertie in planul de rotatie, al celor doua mase egale sa fie egal cu cel al segmentului initial in raport cu centrul de masa.

Fig.5 Se observa ca centrul de masa a acestor doua mase punctuale este inca acelasi cu cel al masei initiale distribuite.

1.3.6 TEOREMA AXELOR PARALELE Majoritatea segmentelor corpuli nu se rotesc in jurul centrului lor de masa ci mai de graba in jurul articulatiei amplasate la unul dintre capete. Masuratori in vivo ale momentului de inertie pot fi facute doar in raport cu centrul unei articulatii. Relatia dintre acest moment de inertie si cel in jurul centrului de masa este data de teorema axelor paralele. O demonstratie a acestei teoreme este urmatoarea:
I= m 2 ( x 0 )2 + (x + 0 )2 = m 0 + m x2 = I0 + m x2 2

[9]

in care : I0 = momentul de inertie in jurul centrului de masa; x = distanta dintre centrul de masa si centrul de rotatie; m = masa segmentului De fapt x poate fi orice distanta de pe oricare directie fata de centrul de masa atita timp cit este de-a lungul aceleiasi axe pentru care a fost calculat I 0. 1.3.7. Calculul centrului de masa a intregului corp

Calcularea centrului de masa pentru tot corrpul este un caz special al relatiilor 6. Pentru un sistem de n segmente centrul de masa CM in directia x este data de relatia generala:

x=

m1 x1 + m2 x2 + ........ + mn xn m1 + m2 + ... + mn

[9]

in care : m1 + m2 + ... + mn = M , reprezinta masa totala a sistemului de segmente. Masele segmentelor individuale mI se determina pe baza procentelor f i (tabelate) ca fiind:
m1 = f1 M ; m2 = f 2 M ;......; mn = f n M , de unde rezulta :
x= f1 M x1 + f 2 M x2 + ......... + f n M xn = M

fi xi
i =1

[10]

Aceasta ecuatie este mai usor de utilizat pentru ca necesita doar cunoasterea fractiunii din masa totala si coordonatele centrului de masa pentru fiecare segment. Nu este intotdeauna posibil sa se masoare centrul de masa al fiecarui segment, mai ales daca nu se afla in cimpul vizual al echipamentului de inregistrare a miscarii. 1.4 MASURATORI EXPERIMENTALE Pentru calculele kinematice si kinetice mai exacte este preferabil ca valorile antropometrice sa fie masurate direct. Echipamentele si tehnicile care au fost dezvoltate, in acest sens, au insa capacitati limitate si nu aduc o imbunatatire prea mare valorilorce se obtin din tabele. 1.4.1 DETERMINAREA POZITIEI CENTRULUI DE MASA ANATOMIC AL INTREGULUI CORP

Centrul de masa al intregului corp, numit si centru anatomic de masa, este usor de masurat cu ajutorul unei instalatii (fig. 6) constind dintro placa basculanta montata la un capat pe un cintar iar la celalalt capat pe un element de spijin. Punctul de spijin trebuie ales astfel incit centrul de greutate sa

fie plasat intre acesta si cintar, de preferinta cit mai aproape de punctul de spijin. Prin respectarea acestei conditii se asigura o mai mare precizie masuratorilor prin posibilitatea utilizarii unor sisteme de cintarire cu o limita de masurare de (0-5) kg in loc de (50-100) kg. Determinarea pozitiei centrului de greutate pentru intregul corp se realizeaza cu subiectul amplasat pe placa basculanta cu fata in jos. Notind cu S valoarea indicata de cintar, in acest caz, si, presupunind cunoscute greutatea (w 1) si pozitia (x1) a centrului de greutate a placii, precum si greutatea (w 2) a corpului si pozitia (x3) a punctului de sprijin, prin scrierea ecuatiilor de echilibru, fata de punctul de sprijin, pentru momentele fortelor ce actioneaza pe placa, se obtine:
w1 x1 + w2 x2 = S x3

de unde rezultata pentru pozitia centrului de masa valoarea data de expresia:


x2 = S x3 w1 x1 w2

1.4.2 DETERMINAREA MASEI UNUI SEGMENT DISTAL Masa sau greutatea unui segment distal poate fi determinata prin tehnica demonstrata anterior, in fig.6b. Segmentul al carui masa se doreste a fi determinata de exemplu gamba si laba piciorului este ridicat in pozitie verticala astfel incit pozitia centrului sau de masa sa fie deasupra centrului articulatiei. Anterior ridicarii pozitia centrului de masa a segmentului este w 4 iar indicatia cintarului in acest caz este S. Dupa ridicare centrul de masa va fi plasat la o distanta w 5 de punctul de sprijin al placii basculante, indicatia cintarului fiind in acest caz S. Tinind cont ca descresterea in moment in sensul acelor de ceas, datorita miscarii segmentului este egala cu cresterea in momentul fortei de reactie a cintarului in raport cu punctul de sprijin, se poate scrie:
w4 ( x4 x5 ) = ( S 'S ) x3

de unde rezulta pentru masa segmentului distal expresia:


w4 = ( S 'S ) x3 x4 x5

Eroarea majora in aceasta determinare este data de eroarea in valoarea pozitiei x 4 , a centrului de masa pentru segment, valoare care in mod obisnuit este obtinuta din tabele antropometrice. Pentru a obtine masa intregului picior, acest experiment poate fi repetat cu subiectul asezat pe spate si cu piciorul flexat la 90 0. Din masa intregului picior se poate acum scadea cea a gambei si labei piciorului pentru a obtine masa coapsei. 1.4.3 DETERMINAREA MOMENTULUI DE INERTIE AL UNUI SEGMENT DISTAL

Pentru miscarea de rotatie, momentul de inertie reprezinta constanta de proportinalitate dintre acceleratia unghiulara si momentul M carea a determinat aparitia acestei acceleratii, comform relatie: M=I. Aceasta ecuatie poate fi utilizata pentru determinarea momentului de inertie al unui segment distal, momentul fiind luat in raport cu articulatia proximala iar segmentul proximal fiind considerat fiaxat. Pentru calculul direct al momentului de inertie se poate utiliza asa numita metoda a eliberarii rapide (fig. 7). Pacientul amplasat pe un scaun are glezna prinsa intr-un mecanism de decuplare rapida care se opune fortei F, exercitate pe un cablu de tractiune la distanta y 1 fata de articulatia genunchiului. Pentru masurarea acceleratiei se utilizeaza un accelerometru ce este amplasat pe calcii la distanta y2 de genunchi. In pozitie neutra, sub actiunea fortelor ce actioneaza asupra lui, piciorul se va afla in echilibru. Intre acceleratia tangentiala a, masurata de accelerometru, si cea unghiulara exista relatia: a = y2 . In momentul actionarii mecanismului de decuplare acesta va elibera brusc piciorul, forta de retinere a piciorului va scadea brusc la zero iar momentul net ce actioneaza pe picior va fi : M = F.y1 Avind in vedere timpul scurt de desafasurare a evenimentului, pentru inregistrarea fortei F si acceleratiei tangentiale a se poate utiliza un osciloscop cu memorie dubla.

Fig.7 Momentul de inertie pentru segmentul distal se va otine ca fiind:

I=

M F y1 y2 = a

Pe osciloscop se poate observa cresterea brusca a acceleratiei simultan cu descresterea rapida a fortie F ce actiona asupra piciorului. Scaderea fortei este determinata de deplasarea inainte a piciorului ca urmare a actionarii mecanismului de decuplarea. Decuplarea poate avea loc, de exemplu prin taierea brusca a cablului ce retine piciorul. Variatia brusca a acceleratiei poate fi utilizata pentru declansarea balaiejului de catre osciloscop, astfel incit sa se poata capta variatiile rapide ale fortei si acceleratiei. In prezent exista echipamente sofisticate ce permit determinarea simultana a mai multor parametrii. Astfel de tehnici au fost dezvoltate de Hatze (1975) si permit masurarea simultana a momentului de inertie, a pozitiei centrului de masa si a coeficientrului de amortizare 1.4.4 CENTRELOR DE ROTATIE ALE ARTICULATIILOR

Marker-ii atasati de corp sunt plasati, de obicei, pentru a reprezenta cele mai bune estimari ale centrelor articulatiilor.Totusi, datorita constringerilor anatomice, pozitionarile pot fi eronate. Maleola laterala, de exemplu, este o localizare obisnuita pentru markerii articulatiei gleznei. Articularea suprafetelor tibie-talus se realizeaza, insa, astfel incit capatul distal al tibiei (si fibula) sa se miste pe un arc de cerc peste talus. Adevaratul centru de rotatie este, de fapt, cu citiva centimetrii distal fata de maleola laterala. La alte articulatii apar diferente si mai evidente. Articulatia soldului este deseori identificata in plan sagital printr-un marker plasat pe marginea superioara a marelui trohanter. Markerul este, in mod evident, plasat intrucitva mai lateral decit centrul articulatiei soldului astefel incit rotatiile interna si externa ale soldului relativ la pelvis, precum si abductia-aductia sa, pot cauza erori considerabile la nivelul soldului. Apare astfel important a se identifica adevaratele centre de rotatie in raport cu markerii anatomici care sunt amplasati pe piele.

Fig.8

Pentru rezolvarea acestei probleme s-au dezvoltat mai multe tehnici care permit calcularea centrului instantaneu de rotatie al oricarei articulatii utilizind pentru aceasta istoricul deplasarii markeri-lor de pe doua segmente adiacente. In figura 8 sunt prezentate doua astfel de segmente aflate in miscare plana. Ele sunt translatate si rotite in spatiu astfel incit un segment sa fie fix in spatiu iar cel de-al doile sa se roteasca dupa cum este indicat pe figura. Centrul de rotatie corespunzator unui moment oarecare de timp este ( xC , yC) el fiind amplasat in interiorul segmentului fixat. Ceea ce intereseaza este pozitia punctului ( xC , yC) relativ l a coordonatele anatomice (x3 , y3) si ( x4 , y4) ale segmentului. Markerii (x1, y1) si (x2, y2) sunt localizati ca in figura. Marker-ul (x 1, y1) are viteze tangentiala instantanee
V

si este amplasat la raza R de centrul de rotatie. Dreapta ce uneste punctele (x 1,y1) si

(x2,y2) permite determinarea vitezei unghiulare z a segmentului ce se roteste. Cu unul din segmente fixat in spatiu, z devine viteza unghiulara a articulatiei, deci:
V = z R

sau, in coordonate carteziene:


Vx i + V y j =( R y z ) i ( Rx z) j

Deci:
Vx = R y z

si

V y = Rx z

Avind in vedere ca Vx , Vy si z pot fi calculate din informatiile privind traiectoria marker-ului, rezulta ca valorile pentru R y si Rz pot fi determinate. Pe baza pozitiei cunoscute a markerului amplasat in (x1, y1) se va putea determina pozitia (x C, yC) a centrului de rotatie al articulatiei. O atentie deosebita trebuie acordata situatiilor corespunzatoare apropierii de zero sau al schimbarii semnului (polaritatii) vitezei unghiulare z , pentru ca in acest caz valorile pentru R calculate cu relatiile de mai sus devin nedeterminate sau in mod eronat devin foarte mari. 1.5 ANTROPOMETRIA MUSCHILOR

Inainte de a putea calcula fortele produse de muschii individuali in timpul miscarii normale, este in mod obisnuit necesara cunoasterea citorva dimensiuni chiar de la muschi. Daca muschii aceluiasi grup imart sarcina, aceasta are loc probabil proportional cu sectiunile lor transversale. De asemenea lucrul mecanic al fiecarui muschi poate fi diferit in functie de lungimea bratului de actiune al fortei in raport cu originea si insertia muschiului si in functie de alte structuri de sub muschi sau tendoane, care altereaza unghiul de actiune al tendonului. 1.5.1 ARIA TRANSVERSALA A MUSCHILOR

Aria transversala functionala sau fiziologica (PCA) a muschilor este o masura a numarului de sarcomeri in paralel cu unghiul de tragere al acestora. In muschii penati fibrele actioneaza la un unghi fata de axa longitudinala si de aceea nu sunt tot atit de eficient ca muschii cu fibrele dispuse in paralel. Unghiul dintre axa longitudinala a muschiului si axa fibrei este numit unghi de penatie. In muschii cu fibrele dispuse in paralel, aria transversala (PCA) este data de relatia:
PCA = m [cm2] d l

in care: m = masa fibrelor musculare [g]; d = densitatea muschiului [g/cm 3] = 1.056 g/cm3; l = lungimea muschiului [cm]. In muschii penati aria transversala (PCA) devine:
PCA = m cos [cm2] d l

in care = unghiul de penatie, care creste cu scurtarea muchiului. LUCRUL MECANIC, ENERGIA SI PUTEREA 1. INTRODUCERE Analiza biomecanica impune cu necesitate luarea in considerare si a variabilelor ce descriu energetica miscarii. Fluxurile de energie reprezinta cauza directa a miscarilor ce se observa, absenta lor conducind in mod direct la absenta miscarii. Evaluarea corecta a mersului patologic depinde direct de luarea in considerare a transferurilor de putere in articulatii, acestea completind datele furnizate de evaluarile electromiografice (EMG) sau cele privind fortele si momentele ce se dezvolta. Calcularea corecta a lucrului mecanic este esentiala nu numai in scop de diagnostic ci si in evaluarea capacitatilor de munca si aprecierea performantelor sportive. Conceptele de baza privind energetica miscarii sint energia, lucrul mecanic si puterea. 1.1 ENERGIA SI LUCRUL MECANIC Energia si lucrul mecanic au aceleasi unitati de masura (J) dar au intelesuri diferite. Energia este o masura a capacitatii unui corp, la un moment de timp, de a efectua lucru mecanic. De exemplu, un corp avind o energie cinetica de 200J si o energie potentiala de 150J poate efectua un lucru mecanic de 350J. Lucrul mecanic, pe de alta parte, este o masura a fluxului de energie de la un corp la altul, acest transfer necesitind un timp pentru ca lucrul mecanic sa fie efectuat. Daca fluxul de energie este directionat de la corpul A la corpul B se spune ca A poate efectua lucru mecanic asupra lui B, sau muschiul A poate efectua lucru mecanic asupra segmentului B daca fluxul este dirijat de la muschi spre segment. 1.2 LEGEA CONSERVARII ENERGIEI

Legea conservarii energiei se aplica tuturor punctelor din corp in toate momentele de timp. De exemplu, orice segment de corp va schimba energia sa numai daca exista un flux de energie inspre sau dinspre orice structura adiacenta (tendoane, ligamente sau suprafete articulare). In fig.1a, este prezentat un segment cuplat cu segmentele adiacente prin suprafete articulare si prin patru muschi ce isi au punctele de insertie la nivelul sau. Daca lucrurile mecanice efectuate in aceste puncte, intr-o perioada de timp foarte scurta t, sunt valorile reprezentate in fig.1 se poate scrie legea conservarii energiei care stabileste egalitatea dintre suma algebrica a tuturor fluxurilor de energie si variatia de energie Es a segmentului considerat: E s = 4 + 2.4 + 5.3 +1.70.23.8 = 6 J Rezulta deci posibilitatea calcularii variatie de energie Es pentru un segment cu conditia determinarii in prealabil a fluxurilor de energie in fiecare din punctele de contact cu elementele anatomice adiacente (in cazul prezentat exista sase puncte de contact). Balanta energetica nu va fi exacta din cauza erorilor de masurare, pe de o parte, si a imperfectiunilor date de ipotezele luate in calcul la realizarea modelului cu segmente articulate.

Fig.1 O a doua cale de cercetare a balantei energetice este cea prin luarea in considerare a puterilor si de cercetare a fluxurilor de energie ce intra si ies din segment, obtinind in acest caz viteza de variatie a energiei segmentului. Astfel, pentru un timp t= 20msec se va obtine, pentru cazul reprezentat in figura 1b:
Es = 200 + 120 + 265 85 10 190 = 300W t

In fiecare segment are loc si un alt aspect al conservarii energiei dat de tipul de energie ce se inmagazineaza in el. Asfel, energia E s a segmentului, in orice moment de timp, ar putea fi data de o combinatie oarecare de energie potentiala si cinetica ce pot fi chiar independente de debitele de

energie ce intra sau ies din segment. Analiza acestor componente si determinarea cantitativa a conservarii de energie vor fi prezentate intr-un paragraf viitor.

1.2 LUCRUL MECANIC INTERN SI EXTERN Singura sursa de generare a energie mecanice in corpul uman este constituita de muschi acestia reprezentind totodata si cel mai important loc de absorbtie a energiei. O foarte mica parte din energie este disipata in caldura ca rezultat al frecarii si viscozitatii tesuturilor de legatura de la nivelul articulatiilor. Se poate spune, astfel, ca energia mecanica este intr-o continua curgere inspre si dinspre muschi si de la segment la segment. Pentru indeplinirea unei sarcini exterioare pot avea loc numeroase variatii de energie in segmentele
Fig. 3

ce intervin intre sursa (in cazul nostru corpul uman) si sarcina exterioara. Intr-o sarcina de ridicare a unei greutati (fig.2) variatia de lucru mecanic ar putea fi de 200W dar variatia de lucru mecanic necesara cresterii energiei intregului corp de catre sursa musculara a membrului inferior ar putea fi de 400W. Deci suma variatiilor de lucru mecanic intern si extern

ar putea fi de 600W, aceasta generare de energie fiind produsa de mai multe surse musculare dupa cum este aratat. In timpul multor activitati de miscare, precum mersul si alergarea, nu exista insa nici o sarcina externa, toate generarile si absorbtiile de energie fiind cerute doar pentru miscarea segmentelor corpului. Trebuie facuta, deci, o distinctie intre lucrul mecanic efectuat asupra segmentelor corpului (lucrul mecanic intern) si cel efectuat asupra sarcinilor externe (lucrul mecanic extern). In consecinta, ridicarea greutatilor, impingerea unei masini sau pedalarea unui ergometru au sarcini externe bine definite. O exceptie de la definitia lucrului mecanic extern include ridicarea propriei greutati corporale la o noua inaltime. Astfel, alergarea in sus pe un deal implica atit lucru mecanic extern cit si lucru mecanic intern. Lucrul mecanic extern poate fi negativ daca o forta externa este exercitata pe corp si corpul se retrage. In sporurile de contact lucrul mecanic extern este de obicei efectuat pe jucatori prin impingere sau apucare. O mingie de baschet efectueaza lucru mecanic asupra celui care o prinde, in timp ce mina acestuia si bratele se retrag.

In ergometrie ciclistul efectueaza lucru mecanic intern doar pentru a-si misca picioarele prin pedalare libera. In fig.3 se prezinta o situatie in care ciclistul efectueaza atit lucru mecanic intern cit si extern. Acest exeperiment complex include o bicicleta ergometrica cuplata printr-un lant la o a doua bicicleta. Deci un ciclist(A) pedaleaza inainte, efectuind deci lucru mecanic pozitiv, in timp ce al doilea ciclist (B) pedaleaza inapoi si efectueaza lucru mecanic negativ. Ipoteza facuta de unii cercetatori (Abbot, 1952) a fost aceea ca fiecare ciclist efectueaza acelasi lucru mecanic. Ipoteza se dovedeste a fi falsa daca se are in vedere ca ciclistul A, care efectueaza lucru mecanic pozitiv dezvolta pe linga propriul sau lucru mecanic intern si lucru mecanic extern asupra ciclistului B ce efectueaza lucru mecanic negativ, la acestea adaugindu-se orice alt lucru mecanic aditional, negativ al acestui ciclist.

Fig. 3

Astfel, daca lucrul mecanic intern al fiecarui ciclist era de 75 W, ciclistul A, ce efectueaza lucru mecanic pozitiv, ar avea de efectuat lucru mecanic cu o viteza de 150W doar pentru a pedala pentru ambii ciclisti. Daca ciclistul ce efectueaza lucru mecanic negativ ar contracta muschii s-ar adauga o sarcina suplimentara. Deci daca ciclistul B efectueaza lucru mecanic cu o variatie de 150W, ciclistul A este incarcat cu 300W. Se explica astfel cauzele pentru care ciclistul A oboseste mai repede. Cei doi ciclisti lucreaza cu o viteza de variatie a lucrului mecanic diferita si in plus consumul metabolic pentru efectuarea de lucru mecanic pozitiv depaseste cu mult pe cel necesar efectuarii de lucru mecanic negativ. 1. 4 EFICIENTA Termenul de eficienta este probabil cel mai intrebuintat dar si cel mai gresit interpretat termen din energetica miscarii umane. Confuzia si eroarea rezulta din definirea incorecta a marimilor ce sunt incluse in ecuatia de definire a eficientei. In vederea corectei aprecieri a eficientei unei miscari este absolut necesara cunoasterea mecanismelor de instalare a ineficientei, deci a cauzelor de

producere a lor. Mecanismele de instalare a ineficientei au la baza patru cauze ce deriva din doua procese fundamentale si anume: ineficienta in transformarea energiei metabolice in energie mecanica; ineficienta neurologica in controlul acestei energii.

Energia metabolica este convertita in energie mecanica la nivelul tendonului iar eficienta metabolica depinde de starea fizica a muschilor, de starea metabolica (oboseala) a acestora, de dieta subiectului si de problemele metabolice ale acestuia. Aceasta conversie a energie poate fi numita eficienta metabolica sau eficienta musculara si se
Lmec ) realizate de toti muschii si calculeaza prin raportul dintre suma lucrurilor mecanice (

activitatea metabolica (Lmetabolic ) a acestora, deci: efienta metabolica (musculara) =

Lmetabolic

Lmec

O astfel de eficienta este dificil de calculat din cauza imposibilitatii determinarii lucrurilor mecanice musculare, pentru care ar trebui stabilita evolutia in timp a fortelor si vitezelor pentru fiecare muschi implicat in miscare si de a izola energia metabolica a acestora. Se impune astfel determinarea eficientei pe baza lucrurilor mecanice ale segmentelor, urmind apoi a se corecta costul metabolic prin scaderea valorilor estimate privind costurile metabolice aditionale neasociate cu lucrurile mecanice implicate.. O astfel de eficienta, numita eficienta mecanica, ar putea fi definita prin raportul dintre lucrul mecanic total, intern si extern, si diferenta dintre costul metabolic si costul metabolic de repaus:
Ltotal mec (int ern + extern) efienta mecanica = repaus cos t metabolic cos t metabolic

Costul metabolic de repaus in pedalarea pe bicicleta ar putea fi asociat, de exemplu, cu statul linistit pe bicicleta, existind in acest sens echipamente medicale specializate in determinarea metabolismului prin determinarea consumului de oxigen pe o anumita perioada de timp. O varianta de apreciere a eficientei este prin determinarea eficientei lucrului mecanic care se defineste prin raportul dintre lucrul mecanic extern ( L mec ) si diferenta dintre costul metabolic total si cel corespunzator pentru lucrul mecanic nul: eficienta lucrului mecanic =
l .ucru ..mecanic = o cos t metabolic cos t metabolic
extern

Lextern mec

Costul metabolic pentru lucru mecanic nul ar putea fi in cazul biciclistului, de exemplu, costul corespunzator pedalarii libere pe bicicleta.

In toate calculele de eficienta prezentate exista cantitati variabile de lucru mecanic pozitiv si negativ. Costul metabolic pentru lucru mecanic pozitiv depaseste intotdeauna pe cel corespunzator lucrului mecanic negativ, de acelasi nivel. In majoritatea activitattilor, insa, lucrul mecanic negativ nu poate fi neglijat. Mersul pe teren plan prezinta nivele egale de lucru mecanic pozitiv si negativ. Alergatul in sus, pe un deal, necesita efectuarea de lucru mecanic pozitiv mai mare decit cel negativ, si invers pentru situatia alergarii in jos pe deal. Deci, oricare din calculele de eficienta va conduce la rezultate puternic influentate de procentele relative de lucru mecanic pozitiv si negativ. O ecuatie care exprima aceasta situatie este urmatoarea: costul sau:
0 L> mec
L >0 metabolic

+ costul metabolic = costul metabolic = costulmetabolic

L <0

0 L< mec

in care: + si : - reprezinta eficientele ( randamentele) lucrului mecanic pozitiv, respectiv negativ. Interpretarea eficientei este gresita daca se presupune a fi o simpla masura a modului eficient in care sistemul metabolic converteste energia biochimica in energie mecanica si mai putin o masura a eficientei cu care sistemul neural isi exercita controlul asupra conversiei acestei energii. Anomalia care rezulta poate fi demonstrata de urmatorul exemplu: un adult normal efectueaza in mers un lucru mecanic de 100J/pas dublu, disttribuit in mod egal pe fiecare pas simplu. Costul metabolic este in acest caz de 300J/pas dublu ceea ce ar produce o eficienta de 33%. Un adult cu handicap locomotor ar efectua pentru mers un lucru mecanic considerabil mai mare, de exemplu de 200J/pas dublu. Din punct de vedere metabolic, costul ar putea fi de 500J/pas dublu, ceea ce ar rezulta intr-o eficienta de 40%. In mod evident, adultul normal este un subiect cu un mers mai eficient, ceea ce calculele privind eficienta nu reflecta. Din punct de vedre neurologic, persoana handicapata este destul de ineficienta pentru ca nu genereaza o caracteristica neurologica normala. Totusi aceasta este destul de eficienta in conversia curenta a energiei metabolice in energie mecanica (la tendoane), acest aspect fiind singurul reflectat in valoarea obtinuta mai sus. 1.4.1 LUCRUL MECANIC MUSCULAR POZITIV

Lucrul mecanic pozitiv este lucrul mecanic efectuat in timpul unei contractii concentrice cind momentul muschiului actioneaza in aceeasi directie cu viteza unghiulara.

Fig. 4

Daca muschiul flexor determina o scurtare putem considera ca momentul flexor este pozitiv si viteza de asemenea pozitiva. Produsul dintre momentul muscular si viteza unghiulara este pozitiv si deci puterea va fi la rindul ei pozitiva dupa cum rezulta si din fig.4a. Invers, daca un moment muscular extensor este negativ si viteza unghiulara de extensie tot negativa, produsul va fi tot pozitiv ( fig. 4b). Integrala puterii pe timpul contractiei este lucrul mecanic net efectuat de muschi si reprezinta energia generata transferata de muschi membrelor. 1.4.2 LUCRUL MECANIC NEGATIV AL MUSCHILOR

Lucrul mecanic negativ este lucrul mecanic efectuat in timpul unei contractii excentrice cind momentul muscular actioneaza in directie opusa cu miscarea articulatiei. Aceasta are loc, de obicei, cind o forta externa F ext actioneaza pe un segment si este astfel incit

Fig. 5

creaza un moment in articulatie mai mare decit momentul muscular. Forta externa ar putea include fortele gravitationale sau reactiunea solului. Utilizind conventia de semn anterioara, se obine, conform fig.5a, un moment flexor pozitiv si o viteza unghiulara de extensie negativa. Produs dintre moment si viteza, deci puterea, rezulta in acest caz negativ astfel incit lucrul mecanic efectuat in timpul acestei modificari unghiulare este negativ. In mod similar, cind exista un moment extensor negativ in timpul unei modificari unghiulare de flexie produsul este de asemenea negativ (fig.5b). In acest caz, lucrul mecanic este efectuat asupra muschilor de catre fortele exterioare si reprezinta un debit de enerhgie de la membre spre muschi, deci o absorbtie de energie. 1.4.3 LUCRUL MECANIC AL MUSCHILOR

Avind in vedere ca putere reprezinta viteza de efectuare a lucrului mecanic rezulta ca se poate obtine lucrul mecanic prin integrarea puterii pe un interval de timp. Deci, lucrul mecanic poate fi calculat ca produs dintre putere si timp, unitatea sa de masura fiind joulul, 1J = 1W. 1sec

Daca, spre exemplu un muschi genereaza o putere de 100W in timp de 0.1 sec va rezulta un lucru mecanic de 10J. Aceasta inseamna ca 10J din energia mecanica a fost transferata de la muschi catre segmentele membrului. Puterea este variabila continuu in timp. Deci lucrul mecanic efectuat trebuie calculat prin integrarea in timp a ariei de sub curba de variatie a puterii. Lucrul mecanic efectuat de un muschi pe o perioada t 1-t2 este dat de relatia :
Wm = Pm dt
t1 t2

[J]

1.4.4 LUCRUL MECANIC EFECTUAT PE O SARCINA EXTERIOARA Cind o parte oarecare a corpului exercita o forta pe un segment adiacent sau pe un corp exterior, el poate efectua lucru mecanic doar daca se misca. In acest caz, lucrul mecanic efectuat este definit ca produsul dintre forta ce actioneaza pe corp si deplasarea corpului pe directia fortei aplicate. Lucrul mecanic dW efectuat cind o forta determina o deplasare infinitezimala ds este dat de relatia: dW = F . ds sau, lucrul mecanic efectuat cind forta actioneaza pe o distanta s 1 va fi : W= 0
s1

F ds =F s1

Daca forta nu este constanta cazul cel mai frecvent atunci vor fi doua variabile ce se modifica cu timpul. Este deci necesar sa se calculeze puterea ca o functie de timp si sa se integreze curba de putere in raport cu timpul pentru a obtine lucrul mecanic efectuat. Puterea este viteza de efectuare a lucrului mecanic sau dW/dt, deci:
P= dW ds =F = F v dt dt

in care: P = puterea instantanee[W]; F = forta [N]; v = viteza [m/sec]. Avind in vedere ca atit forta cit si viteza sunt vectori trebuie efectuat mai intii produsul scalar sau produsul dintre forta si componenta de viteza de pe directia fortei. Se va obtine: P = F.v.cos = Fx .vx + Fy.vy In care : = unghiul dintre forta si viteza in planul definit de acesti vectori; F x,Fy = fortele in girectia x,y; vx,vy = vitezele in directia x,y. Spre simplificare daca se considera ca forta si viteza sunt intotdeauna in aceeasi directie, cos0 0= 1 si deci: P = F.v
t

[W]
t

W = P dt = F v dt [ J ]
0 0

1.4.5

TRANSFERUL DE ENERGIE INTRE SEGMENTE

Fiecare segment exercita forte pe segmentele vecine si daca exista o miscare de translatie a

articulatiilor, exista un transfer de energie mecanica intre segmente. Cu alte cuvinte, un segment poate efectua lucru mecanic pe un segment adiacent printr-o deplasare a fortei prin centrul articulatiei (Quanbury, 1975). Acest lucru mecanic se adauga lucrului mecanic descris in paragrafele anterioare. Ecuatiile prezentate in capitolul precedent pot fi utilizate pentru calcularea vitezei de transfer a energiei, deci a puterii, prin centrul articulatiei. La nivelul articulatiei dintre doua segmente Fig. 6 adiacente (fig.6), forta de reactiune F j1 a segmentului 2 asupra segmentului 1, actioneaza la un unghi 1 fata de vectorul viteza v j. Produsul Fj1.vj.cos 1 este pozitiv, indicind un transfer de energie in segmentul 1. Invers, produsul Fj2.vj.cos 2 este negativ ,indicind un transfer de energie de la segmentul 2. Avind in vedere ca P j1= - Pj2, rezulta ca fluxul de iesire din segmentul 2 egaleaza fluxul de intrare in segmentul 1. Intr-un sistem cu n articulatii vor exista n fluxuri de puteri dar suma algebrica a turturor acestor fluxuri va fi zero, reintarind faptul ca aceste fluxuri sunt pasive si in consecinta nu adauga sau diminueaza din energia corporala totala. Acest mecanism al transferului de energie intre segmente intre segmentele adiacente este destul de important in conservarea energiei oricarei miscari pentru ca este un un proces pasiv si nu necesita activitate musculara. La sfirsitul balansului, de exemplu, laba piciorului si gamba isi pierd prin balans din energia lor prin transfer in sus prin coapsa spre trunchi, unde este conservata si convertita in energie cinetica pentru a accelera partea superioara a corpului in directia spre inainte. 1.5 1.5.1 FORME DE STOCARE A ENERGIEI Energia potentiala (PE)

Energia potentiala este energia datorata gravitatiei, ea crescind cu inaltimea corpului fata de sol sau alt sistem de referinta dat. PE = m.g.h [J] in care : m - masa [kg]; g = 9.8 [m/sec 2]; h inaltimea centrului de masa [ m]. Daca h = 0, va rezulta o energie potentiala nula. Totusi, sistemul de referinta legat de pamint, trebuie ales cu grija pentru a se adapta problemei date. In mod normal, el este ales cu originea in cel mai de jos punct pe care corpul il poate ocupa in timpul miscarii pe care o efectueaza. Pentru un scafandru originea sistemului ar putea fi nivelul apei iar pentru o persoana ce se afla in mers, cel mai de jos punct de pe traiectoria parcursa. 6.2 Energia cinetica (KE)
1 m v2 2

Energia cinetica se prezinta sub doua forme : energie cinetica datorata vitezei de translatie KE t = [J] [J]

energie cinetica datorata datorata vitezei de rotatie KE r =

1 2 I 2

in care: v viteza centrului de masa [m/sec]; I - moment de inertie mecanic [kg.m 2]; unghiulara a segmentului [ rad/sec].

- viteza

Din relatie rezulta ca acest tip de energie cereste cu patratul vitezei, polaritatea directiei vitezei este neimportanta ( viteza intervine la puterea a doua, fiind deci pozitiva), iar nivelul inferior de energie este cel pentru care corpul este in repaus. 6.3 Energia totala si transferul dintr-un segment
1 1 mv 2 + I2 [J] 2 2

Dupa cum s-a mentionat anterior energia unui corp exista sub trei forme astfel ca energia totala este: Esegment = Es = PE + KEt + KEr = mgh +

Pentru un corp este posibil sa seschimbe energia in interior si totusi sa-si mentina energia totala constanta.