Maidanurile copilariei

Stau pe marginea unui pod de tara si imi aprind o tigara. E totul liniste si nu se intampla nimic. Pana si raul s-a saturat sa mai treaca pe sub acest pob. Totul este paralizat, la fel ca amintirile copilariei mele. Mirosurile de alta data s-au transformat in simple formalitati. Un trandafir de piata, un tei de boulevard, un colt de strada intunecat si ferit de ochii trecatorilor intr-o seara de weekend. Dar undeva, ascunse in spatele fiecarui neuron al acestui creier, stau inmuiate in zeama acra a timpului care se scurge neincetat acele amintiri. Totul este bine pus deoparte si pastrat parca sa iasa la iveala in momentul cel mai potrivit, sa te atace atunci cand esti cel mai slab. Sa simti, sa te doara, sa te faca sa privesti cu ochii de atunci lumea de acum. Ce mai umpleam strada de tipete si de rasete, de chicoteli si simple glumite pe care numai noi le intelegeam. Soarele la apus inca mai incerca sa lumineze strada deja luminata de energia celor cativa draci ce ridicam praful dupa ea. Lumea era a noastra. Nu imparteam cu nimeni o secunda din timpul nostru, dar impartaseam fericire in toate colturile satului. Saraca mamaie, si acum o aud din spatele curtii proaspat vopsite cum tipa dupa mine. Nepooate! Hai acasa, hai la masa, hai la mama. Eram ochii si inima ei, eram cel care ii facea viata un calvar dar mereu era cel mai frumos colorat calvar. Iar bunicul inca se mai plange ca ma tineam dupa el ca manzul dupa iapa. Iar asta mi-o spune doar cand ne pilim usor de la un vin facut cu mana noastra la amintirile altor epoci. Dar cu ce eram eu de vina atunci? Totul parea atat de simplu. Am fost mereu unul dintre putinii copiii care nu voia sa creasca mare. Imi placea meseria mea, imi placea atentia pe care mi-o acordau ceilalti. Imi placeau problemele mele legate de functiunea bicicletei, de gustul prea tare a tuicii sau de bancile pline de fete stranse la barfe in fiecare noapte. Ca un baiat nascut si crescut la oras, mamaia a avut mereu grija sa port cele mai frumoase si cele mai curate haine iar eu, in schimb, aveam grija sa ma tavalesc prin cele mai stramte canale sau sa ma arunc in cele mai inalte buruieni. Eram regale junglei. Puteam sa marai cat de tare doream si nimeni nu imi maraia in schimb. Si toate astea pana intr-o zi. Mereu m-am intrebat care a fost aia.