Sunteți pe pagina 1din 34

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCURESTI

SOLUTIONAREA DIFERENDELOR COMERCIALE PE CALEA ARBITRAJULUI -REZUMAT-

Conducator stiintific Prof. Univ. Dr. CORNELIA LEFTER Doctorand Magdy Abdou Matar

Bucuresti 2008
1

Lucrarea de fata isi propune sa analizeze solutionarea diferendelor comerciale pe calea arbitrajului o metoda eficienta de solutionare a diferendelor si una dintre putinele mijloace alternative de rezolvare a acestora in afara sistemului judecatoresc. Primul capitol trateaza notiunea si formele arbitrajului comercial. Analiza porneste de la definitia arbitrajului, ca procedura privata de solutionare a unor litigii prin care o persoana independenta, numita arbitru, aleasa de partile litigante, solutioneaza un litigiu pronuntand o hotarare legala si obligatorie. Fata de natura comerciala a diferendului ce urmeaza a fi solutionat, care face distinctia intre arbitrajul comercial si cel civil, se retine definitia doctrinara a arbitrajului comercial ca modalitate facultativa de solutionare a unui litigiu comercial avand ca obiect drepturi patrimoniale de care partile pot dispune (tranzactionabile), prin investirea unei (sau unor) persoane cu constituirea tribunalului arbitral si cu pronuntarea unei hotarari definitive si obligatorii pentru parti, potrivit unei proceduri de arbitrare stabilite de acestea, de catre arbitri, de catre o insitutie permanenta de arbitraj, ori prin asimilarea (receptarea contractuala) a unei alte proceduri edictate de stat, dupa caz. Pentru conturarea cat mai exacta a notiunii arbitrajului comercial, este prezentat, in continuare, raportul arbitrajului comercial cu alte ramuri de drept, si anume cu dreptul procesual civil, cu dreptul comercial si cu dreptul comertului international. Aceste legaturi sunt relevante prin prisma determinarii apartenentei institutiei arbitrajului la una sau alta dintre aceste ramuri de drept.
2

In ceea ce priveste formele arbitrajului comercial, lucrarea analizeaza, in functie de optiunea partilor privind forma de organizare a arbitrajului, libertatea partilor de a recurge sau nu la arbitraj, aplicabilitatea normelor de drept, si competenta materiala si teritoriala a arbitrajului, si face distinctie intre arbitrajul voluntar si arbitrajul obligatoriu, arbitrajul ad-hoc si cel institutional, arbitrajul de drept strict si arbitrajul in echitate, arbitrajul intern si arbitrajul international, arbitraj general si arbitraj special, arbitraj national, regional si international. Cea de-a treia sectiune a primului capitol trateaza natura juridica a arbitrajului comercial si analizeaza cele trei teorii formulate in doctrina de-a lungul timpului, respectiv: 1. teoria contractuala, conform careia arbitrajul nu este decat o succesiune de acte juridice avand o natura exclusiv contractual, dar care nu poate explica insa intreaga natura juridica a arbitrajului, fiind evidente excesele acesteia mai ales prin raportare la efectul definitiv, obligatoriu si executoriu al hotararii arbitrale. 2. teoria jurisdictionala, conform careia arbitrajul se infatiseaza ca o forma de justitie delegata prin vointa legiuitorului, si nu o institutie contractuala derivata din acordul de vointa al partilor. Aceasta teorie nu poate fi insa acceptata, intrucat neaga influenta pe care o are vointa partilor asupra arbitrajului, influenta exercitata in primul rand prin dreptul suveran de optiune al partilor de a incheia sau nu o conventie arbitrala. 3. Teoria mixta sau eclectica, majoritara in doctrina si la care se raliaza si lucrarea de fata, care arata ca arbitrajul are o natura duala, contractuala si jurisdictionala in acelasi timp, intrucat izvorul puterii
3

arbitrilor se afla in conventia de arbitraj, care este un contract, insa activitatea de arbitrare si sentinta pronuntata au caracter jurisdictional. Sectiunea a patra a primului capitol trateaza avantajele arbitrajului comercial si elemente de drept comparat. Intre principalele avantaje ale arbitrajului comercial, lucrarea enumera si analizeaza: celeritatea, care rezulta din caracterul simplificat al procedurii de judecata si stabilirea unor termene in care aceasta trebuie finalizata; confidentialitatea; posibiltatea desemnarii arbitrilor de catre parti; flexibilitatea si posibilitatea partilor de a opta pentru solutionarea litigiului in echitate. In ceea ce priveste aspectele de drept comparat intre Romania si Egipt referitoare avantajele arbitrajului commercial, lucrarea analizeaza prevederile Legii nr. 27/1994, in vigoare in Egipt, adoptata sub influenta Legii model UNCITRAL din 1985 si care a abrogat reglementarea anterioara, cuprinsa in dispozitiile art. 501 513 din Codul de procedura civila si comerciala. Aceasta reglementare este comparata cu dreptul comun roman in materie de arbitraj, care este reprezentat de Cartea a IVa din Codul de procedura civila, astfel cum a fost modificat, de asemenea, sub influenta Legii model UNCITRAL, prin Legea 59/1993, iar concluzia este ca, in ciuda sursei de inspiratie commune, cele doua reglementari cuprind asemaneri, dar si deosebiri, printre care prevederile referitoare la numirea arbitrilor, termene, etc. Sectiunea a cincea a primului capitol trateaza raportul arbitrajului comercial cu metodele alternative de solutionare a litigiilor, in al carei sens larg se include, insa care, in sens strict, se
4

limiteaza numai la modurile de reglementare a solutionarii unor litigii care scapa controlului oricarui judecator. Principalele metode alternative de solutionare a litigiilor comerciale sunt medierea si concilierea, iar caracteristica lor principala este ca sunt proceduri voluntare si, drept urmare, partile nu pot fi obligate sa recurga la ele impotriva vointei lor, cu mici exceptii (conform art. 720 ind. 1 C. pr. civ., concilierea directa este o procedura obligatorie, in cazurile anume prevazute de lege). Daca prin conciliere sa intelege o procedura informala in cadrul careia un tert se straduieste sa conduca partile spre incheierea unui acord, aplanand tensiunile, furnizand asistenta tehnica, cautand calea catre o rezolvare obtinuta printr-o negociere informala sau prin intermediul unei negocieri subsecvente, medierea se caracterizeaza prin interventia obligatorie a unui tert care, de indata ce isi depaseste rolul de a incerca o apropiere intre parti, se transforma in mediator. In temeiul recomandarilor Comisiei Europene de a stimula si incuraja recurgerea la metodele alternative de solutionare a diferendelor, Camera de Comert si Industrie a Romaniei si a Municipiului Bucuresti a infiintat Centrul de Mediere a Diferendelor Comerciale si, de asemenea, Curtea de Arbitraj comercial International de la Bucuresti poate organiza conciliere conform regulilor sale de conciliere facultativa. Din perspectiva dreptului comparat, se analizeaza situatia legala si institutionala in dreptul Islamic si in Egipt, unde functioneaza Centrul de mediere si alte metode alternative de solutionare a diferendelor in cadrul Centrului Regional pentru Arbitraj Comercial International de la Cairo. Medierea poate fi organizata in conformitate
5

cu Regulile de mediere ale Centrului adoptate in 1990, iar concilierea poate fi organizata in conformitate cu Regulile de conciliere UNCITRAL din 1980. Capitolul reglementarea international, al doilea si al lucrarii comercial aspecte analizeaza in plan privind evolutia intern si si

arbitrajului precum

reglementarea

arbitrajului in Egipt. Expunerea se refera la originile din epoca antica, continua cu baza legala moderna a arbitrajului, constituita de codurile de procedura civila de la inceputurile secolului al XIX lea, marcate de liberalismul revolutiei franceze, examineaza inceputurile si evolutia arbitrajului institutional si se refera la infiintarea, in 1966, si activitatea ulterioara a Comisiei Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului International (CNUDCI/UNCITRAL), avand ca scop armonizarea si unificarea dreptului comertului international, si elaborarea, in acest sens, a Regulamentului UNCITRAL din 28 aprilie 1976 si Legii model din 21 iunie 1985, preluata de multe state in legislatia nationala. De asemenea, sectiunea prezinta evolutia arbitrajului comercial in plan national, incepand cu secolul XIX si pana la modificarea Cartii a IV-a a Codului de procedura civila sub influenta Legii model UNCITRAL din 21 iunie 1985. Cu privire la aspectele privind evolutia si reglementarea arbitrajului in tarile arabe si in Egipt, lucrarea expune cele patru sisteme de arbitraj care pot fi identificate in tarile arabe, respectiv: 1. Sistemul tarilor care si-au modernizat legislatia adoptand Legea Model UNCITRAL, precum Egipt, Oman, Bahrain si Tunis;
6

2. Sistemul tarilor care si-au modernizat legislatia adoptand tendintele existente in Noua Lege Franceza, precum Algeria si Liban; 3. Sistemul tarilor care au adoptat Legea Islamica, precum Arabia Saudita si Yemen; 4. Sistemul tarilor care au considerat necesara adoptarea unei legi noi cu privire la arbitraj, precum Siria, Mauritania sau Iordania. Expunerea referitoare la evolutia si reglementarea arbitrajului in Egipt analizeaza aspectele relevante si trecerea de la vechea influenta franceza la adoptarea Legii model UNCITRAL prin Legea nr. 27/1994, care se aplica, fara distinctie, atat in ce priveste arbitrajul intern cat si arbitrajul comercial international si care a adoptat principiul autonomiei de vointa a partilor. De asemenea, Legea 27/1994 a largit sfera notiunii de arbitrabilitate, statuand ca pot fi supuse arbitrajului si disputele ce izvorasc din contracte administrative, fiind considerate astfel de contracte cele incheiate de persoanele juridice de drept public. In ceea ce priveste sfera arbitrajului international in Egipt, sectiunea se refera la o institutie permanenta de arbitraj cu sediul in Egipt, si anume Centrul Regional de la Cairo pentru Arbitrajul Comercial International, care aplica Regulamentul de arbitraj UNCITRAL din 1976, pe care l-a adoptat cu modificari minore. Acest Centru functioneaza sub auspiciile AALCO (Asian-African Legal Consultative Organization) si a fost infiintat ca urmare a Sesiunii de la Doha din 1978 a Comitetului legal consultativ Africano-Asiatic,

dorindu-se sa fie o alternativa viabila la institutiile consacrate de acest gen. Capitolul al treilea analizeaza conditiile solutionarii litigiilor comerciale pe calea arbitrajului si desprinde, din dispozitiile art. 340 C.roman pr. civ., trei astfel de conditii: capacitatea deplina de exercitiu a partilor implicate in arbitraj, existenta unei conventii arbitrale valide prin care partile sa opteze pentru aceasta modalitate de judecata si natura arbitrabila a litigiilor care reiese din caracterul patrimonial si tranzactionabil al obiectului disputei. In ceea ce priveste conditia capacitatii depline de exercitiu, art. 340 C.roman pr. civ. precum si art. 3 din RPA CAB, prin dispozitii asemanatoare, prevad ca pot recurge la arbitraj doar persoanele care indeplinesc aceasta conditie, care este o conditie distincta de capacitatea de exercitiu necesara incheierii oricarei conventii, conform art. 948 C. civ. roman Conditia capacitatii depline de exercitiu se justifica prin natura conventiei arbitrale care este un act de dispozitie. Drept consecinta a acestei conditii, nu poate semna valabil o conventie arbitrala o persoana fizica lipsita total de capacitatea de exercitiu, nici chiar prin reprezentant legal, precum nici minorul cu capacitate de exercitiu restransa, chiar asistat de reprezentantul sau legal si avand incuviintarea autoritatii tutelare. Cu privire la capacitatea de exercitiu a societatilor comerciale, acestea dobandesc capacitatea de exercitiu o data cu dobandirea capacitatii de folosinta, adica din momentul inmatricularii in registrul comertului, insa raman supuse, pe toata durata de existenta si
8

functionare, principiului specializarii capacitatii de folosinta. In ceea ce priveste o categorie aparte de persoane juridice, si anume persoanele juridice de drept public, lucrarea analizeaza, in lumina prevederilor legale interne si a conventiilor internationale actuale, posibilitatea ca acestea sa supuna arbitrajului solutionarea litigiilor ce decurg din contractile incheiate. Astfel, se arata ca, in ciuda prevederilor din Conventia europeana de arbitraj comercial international (Geneva, 1961) si din art. 14 din RPA CAB, care prevede ca in conditiile legii si ale conventiilor internationale la care Romania este parte, statul si autoritatile publice au facultatea de a incheia conventii arbitrale in litigiile comerciale, datorita lipsei unei prevederi exprese in sensul ca persoanele juridice de drept public, atunci cand incheie acte cu caracter privat, sa aiba posibilitatea solutionarii litigiilor referitoare la acestea pe calea arbitrajului, modificarea RPA CAB a ramas fara ecou in jurisprudenta. In consecinta, lucrarea propune ca, de lege ferenda, persoanele juridice de drept public sa aiba posibilitatea, expres prevazuta de lege, de a incheia conventii arbitrale atunci cand au ca obiect litigii privitoare la raporturile de drept privat intern, fara ca un atare regim sa se extinda si asupra atributiilor de autoritate publica. Sectiunea a treia a capitolului al treilea analizeaza conditia existentei unei conventii arbitrale valide pentru solutionarea litigiilor comerciale pe calea arbitrajului, si detaliaza, in principal, urmatoarele aspecte: notiune si reglementare, natura juridica, cuprinsul conventiei, formele conventiei de arbitraj (clauza compromisorie si compromisul) si analiza comparativa a acestora, conditiile de validitate de forma si de fond ale conventiei arbitrale,
9

efectele conventiei arbitrale, autonomia conventiei arbitrale, precum si transmiterea si incetarea acesteia. Aratand ca legiuitorul roman nu defineste conventia arbitrala, ci doar reglementeaza formele sale clauza compromisorie si compromisul lucrarea se opreste, in privinta notiunii conventiei arbitrale, la urmatoarea definitie: intelegerea prin care partile interesate se obliga sa solutioneze un litigiu determinat sau determinabil prin mijlocirea arbitrajului ocazional sau permanent, renuntand la dreptul de a se adresa in acest scop organelor jurisdictionale de stat. In ceea ce priveste natura juridica a conventiei arbitrale, analizand si controversa doctrinara, lucrarea se opreste asupra calificarii conventiei arbitrale drept un acord de vointe (conventie sau contract), pentru valabilitatea caruia este necesara intrunirea conditiilor generale de valabilitate a oricaror conventii, care produce, pe langa efectele specifice, contractuale, si anumite procedurale. Cuprinsul conventiei arbitrale este analizat prin prisma naturii arbitrajului ales de catre parti, fiind mai complex pentru un arbitraj adhoc, unde trebuie aratati arbitrii sau modul in care vor fi desemnati, regulile de procedura arbitrala sau modul in care vor fi stabilite, in timp ce la un arbitraj institutionalizat referirea la regulamentul institutiei de arbitraj este suficienta, intrucat respectivul regulament da solutii la toate aceste probleme. In ceea ce priveste forma conventiei arbitrale, in conditiile art. 343 alin 2 C. pr civ, conventia arbitrala se poate incheia fie sub forma unei clauze compromisorii, inscrisa in contractul principal, fie sub
10

efecte

forma unei intelegeri de sine statatoare, numita compromis. Forma pe care o poate lua conventia arbitrala depinde de momentul la care intervine acordul de vointa al partilor. In continuare, cele doua forme ale conventiei arbitrale sunt analizate separat si comparativ, prin prisma asemanarilor si deosebirilor dintre ele. Astfel, clauza compromisorie este definita ca fiind acordul prin care partile convin ca litigiile ce se vor naste din contractul in care este inserata sau in legatura cu acesta sa fie solutionate pe calea arbitrajului, aratandu-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Clauza compromisorie se poate incheia fie odata cu contractul principal, fie inainte de ivirea unui litigiu. Cu privire la continutul clauzei compromisorii se arata ca, potrivit Codului de procedura civila, exista doar la necesitatea indicarii numelui arbitrilor sau a modalitatii de numire a acestora, fara a prevedea insa o sanctiune in cazul nerespectarii acestei dispozitii. Cu toate acestea, in practica se indica cel mai adesea o institutie permanenta de arbitraj careia i se atribuie solutionarea litigiului, iar in cazul Curtii de Arbitraj de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, dispozitiile art. 340 si urm C.roman pr.civ. se completeaza cu Regulamentul de organizare si functionare al acestei Curti. In arbitrajul ad-hoc, Cartea a IVa a Codului roman de procedura civila a stabilit un sistem de desemnare a arbitrilor prin numirea acestora de catre instanta judecatoreasca, la cererea partii care vrea sa recurga la arbitraj. Referitor la compromis, se arata ca este mai rar intalnit in practica si reprezinta acea forma a conventiei arbitrale prin care partile convin ca un litigiu ivit intre ele sa fie solutionat pe calea
11

arbitrajului, aratandu-se, sub sanctiunea nulitatii, obiectul litigiului si numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Analizand esentiale: 1. Principalele compromis: - ambele forme ale conventiei arbitrale inlatura competenta instantelor judecatoresti de drept comun; - atat clauza compromisorie cat si compromisul confera arbitrilor putere de jurisdictie, adica puterea de a solutiona litigiul printr-o hotarare definitiva, care poate fi pusa in executare asemeni unei hotarari judecatoresti; - ambele conventii au o evidenta autonomie fata de contractul principal ori, dupa caz, fata de raportul juridic in legatura cu care au fost convenite; - intrucat nu pot exista in afara unui raport juridic principal, ambele conventii sunt, intr-o anumita masura, accesorii ale acelui raport juridic. 2. Principalele deosebiri, datorate momentului diferit in care se incheie cele doua forme ale conventiei arbitrale. Astfel: - incheierea compromisului dupa declansarea litigiului permite calificarea acestuia ca o varietate a contractului judiciar, putand fi comparat cu tranzactia; - cele doua forme au o arie de aplicabilitate diferita. Pe de o parte, se observa frecventa mai mare a cauzelor in care clauza compromisorie reprezinta temeiul investirii valabile a instantei
12

asemanarile

si

deosebirile

dintre

clauza

compromisorie si compromis, lucrarea retine urmatoarele aspecte similitudini intre clauza compromisorie si

arbitrale, pe de alta parte, compromisul devine singura forma atributiva de competenta in favoarea arbitrajului in situatia in care litigiul nu este legat de nerealizarea sau realizarea defectuoasa a unor obligatii contractuale sau de insasi valabilitatea unui contract, ci s-a nascut in legatura cu savarsirea unor fapte ilicite de comert, in consumarea unor raporturi juridice extracontractuale. In cadrul conditiilor de validitate ale conventiei arbitrale de forma si de fond - se arata ca forma scrisa este impusa de art. 343 din Codul roman de procedura civila sub sanctiunea nulitatii si, prin urmare, este o conditie ad validitatem si nu ad probationem a conventiei arbitrale, fara ca prin aceasta sa se imprime un caracter rigid necesitatii formei scrise, care include atat schimbul de corespondenta, precum si acceptarea tacita a competentei, prin depunerea actiunii, respectiv a intampinarii, desemnarea arbitrului, formularea de propuneri pentru probe si depunerea de concluzii, oral sau scris, fara a se ridica vreo obiectiune privind competenta. In ceea ce priveste conditiile de fond, lucrarea analizeaza in acest cadru capacitatea, consimtamantul, obiectul si cauza, cu notele specifice, dar care nu ridica probleme deosebite fata de analiza acestor elemente in cadrul contractelor comerciale. Efectele conventiei arbitrale sunt analizate distinct, prin prisma naturii lor care poate fi, dupa caz, contractuala sau procesuala. Astfel, in cadrul efectelor de natura contractuala sunt analizate forta obligatorie a contractului intre parti (pacta sunt servanda) si principiul relativitatii efectelor contractului (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest), iar in cadrul
13

efectelor de natura procesuala se analizeaza excluderea competentei instantelor judecatoresti pentru respectivul litigiu si, in mod corelativ, instituirea competentei arbitrilor de a solutiona litigiul. Se arata ca excluderea competentei instantelor judecatoresti nu inlatura, insa, in mod absolut posibilitatea interventiei acestora, mai ales ca legea prevede expres posibilitatea implicarii acesteia in procedura arbitrala pentru inlaturarea piedicilor ce s-ar ivi in organizarea si desfasurarea arbitrajului, pentru incuviintarea unor masuri asiguratorii si vremelnice, pentru luarea de masuri de constrangere impotriva martorilor sau expertilor precum si pentru executarea silita a hotararilor arbitrale. In cazul in care, in ciuda existentei conventiei arbitrale, reclamantul sesizeaza instanta de judecata, cealalta parte poate ridica, in limine litis, exceptia de necompetenta, care este o exceptie relativa. In ceea ce priveste autonomia conventiei arbitrale, se arata ca acest principiu este enuntat de art. 343 ind. 1 alin. 2 C.roman pr. civ si inseamna, in principal, ca validitatea acesteia nu depinde de validitatea contractului ce o contine, ea supravietuind incetarii contractului din indiferent ce cauze, inclusiv in caz de nulitate a acestuia. Exceptie face insa cazul in care nulitatea ar fi consecinta unor cauze comune, cum ar fi viciile de consimtamant la incheierea contractului. Conventiile internationale nu consacra in mod direct autonomia clauzei compromisorii, insa ofera variante posibile pentru situatiile in care acest principiu este discutabil. Efectele autonomiei conventiei arbitrale (a clauzei compromisorii, de fapt) fata de contractul principal, sunt:

14

- nulitatea contractului principal precum si rezolutiunea sau rezilierea acestuia nu se pot repercuta asupra compromisorii; - legea aplicabila clauzei compromisorii poate sa fie diferita de legea care guverneaza contractul principal. Transmiterea si incetarea conventiei arbitrale sunt analizate atat prin prisma modalitatilor in care acestea sunt posibile, cat si din perspectiva efectelor pe care le genereaza. Astfel, transmiterea conventiei arbitrale consta in schimbarea uneia dintre partile originare printr-o alta persoana si se poate realiza, o data cu contractul principal, prin cesiune de creanta sau de datorie, precum si prin subrogatie sau novatie, aceasta din urma neavand efect extinctiv asupra clauzei compromisorii, datorita autonomiei clauzei compromisorii fata de contractul principal. In ce priveste incetarea conventiei arbitrale, se distinge intre: 1. Cauze de incetare a conventiei de arbitraj ca efect al incetarii contractului principal: - Executarea contractului principal; - Constatarea/declararea nulitatii contractului principal pentru cauze care sunt comune si conventiei arbitrale; - Confuziunea; 2. Cauze specifice de incetare a conventiei de arbitraj - rezilierea/rezolutiunea conventionala a acesteia - constatarea nulitatii pentru cauze specifice - pronuntarea si comunicarea hotararii arbitrale catre parti - refuzul ori imposibilitatea arbitrilor de a-si indeplini misiunea incredintata
15

clauzei

- pronuntarea hotararii arbitrale dupa expirarea termenului legal ori conventional de solutionare a litigiului arbitral - anularea hotararii arbitrale sub motiv ca litigiul arbitral nu era arbitrabil sau cand conventia arbitrala ce a constituit temei al sesizarii tribunalului arbitral era nula ori inoperanta. Sectiunea a patra a capitolului al treilea analizeaza conditia arbitrabilitatii principal, litigiului supus aspecte: arbitrajului notiune si comercial tendinte, pentru conditii, solutionarea litigiilor comerciale pe calea arbitrajului, si detaliaza, in urmatoarele sanctiunea incalcarii conditiei arbitrabilitatii si aspecte de drept comparat intre Romania si Egipt. Se arata ca notiunea de arbitrabilitate nu este vehiculata in terminis in legislatia roman si de altfel nici in conventiile internationale ratificate de Romania . Arbitrabilitatea identifica situatiile litigioase ce pot beneficia de aceasta cale conventionala de judecata, iar tendinta la momentul actual, avand in vedere distinctia facuta in jurisprudenta internationala intre arbitrabilitatea obiectiva si cea subiectiva, este aceea de atenuare, pentru persoanele juridice de drept public, a interdictiei de a incheia o conventie arbitrala privitoare la litigii interne. Sub aspectul conditiilor care contureaza notiunea de arbitrabilitate, lucrarea retine si analizeaza natura patrimoniala a litigiilor si caracterul tranzactionabil al obiectului litigiului, care constituie reperele arbitrabilitatii in general, indiferent carei ramuri a dreptului apartine litigiul patrimonial supus judecatii. Acestora li se adauga, avand in vedere subiectul lucrarii, conditia comercialitatii litigiului supus arbitrajului.
16

Cu privire la natura patrimoniala a litigiilor, pe langa cererile care au un obiect direct evaluabil in bani, sunt considerate arbitrabile si litigiile cu privire la constatarea, declararea rezolutiunii sau rezilierii unui contract precum si in cazul cererilor pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept patrimonial formulate in temeiul art 111 C. pr. civ, in virtutea argumentului ca tind spre realizarea ori protejarea unor drepturi de natura patrimoniala ale partilor. In ce priveste caracterul tranzactionabil, acesta este limitat de normele de ordine publica, bunele moravuri si dispozitiile imperative ale legii, a caror respectare este obligatorie in cazul oricarei tranzactii. Referitor la comercialitate, care este o conditie speciala arbitrajului commercial, aceasta conditie se apreciaza in conditiile codului comercial. Sanctiunea incalcarii conditiei arbitrabilitatii este, in temeiul art. 5 C.civ.,roman nulitatea absoluta, intrucat o conventie arbitrala care ar avea ca obiect litigii nearbitrabile incalca ordinea publica. Mai mult, se arata ca daca un litigiu se desfasoara in baza unei conventii arbitrale ilicite, sunt aplicabile dispozitiile art. 364 lit. a C.roman pr. civ., sentinta arbitrala putand fi desfiintata pe calea actiunii in anulare. Raportand conditiile de validitate a conventiei arbitrale care se desprind din reglementarea romana la prevederile in vigoare in Egipt, se arata ca deosebirile esentiale consta in faptul ca, arbitrabilitatea litigiilor nu este supusa conditiei ca litigiile sa aiba un obiect patrimonial, iar in ce priveste capacitatea de exercitiu, se poate observa o diferentiere cu privire la capacitatea statului si a persoanelor juridice de drept public de a incheia conventii arbitrale.
17

Spre deosebire de Codul de procedura civila roman, unde nu sunt prevederi in legatura cu acest aspect, Legea egipteana 27/1994 prevede expres in articolul 1 ca se aplica tuturor litigiilor dintre persoanele (juridice) de drept public si de drept privat, oricare ar fi natura litigiilor dintre ele, indiferent daca arbitrajul se desfasoara in Egipt sau daca partile unui arbitraj comercial international care se desfasoara in alt loc decat in Egipt hotarasc sa supuna litigiul lor acestei legi. De asemenea, cu privire la conventia arbitrala se retine ca, spre deosebire de dreptul roman, legea egipteana defineste expres aceasta notiune, in art. 10 alin. 1, prevazand ca este acel contract prin care partile convin sa supuna arbitrajului toate diferendele care s-au ivit sau care ar putea sa se nasca intre ele, in legatura cu un anumit raport juridic, indiferent daca este contractual sau nu. Capitolul al patrulea expune si analizeaza organizarea si derularea procesului arbitral, si cuprinde urmatoarele aspecte principale: libertatea partilor in alegerea formei de arbitraj, a regulilor aplicabile si a locului arbitrajului, arbitrii si constituirea tribunalului arbitral, raporturile juridice intre arbitri, parti si institutia permanenta de arbitraj, sesizarea tribunalului arbitral, procedura arbitrala, probleme legate de competenta in arbitraj, organizarea si derularea procesului arbitral in Egipt - aspecte de drept comparat. Principiul libertatii partilor in alegerea formei de arbitraj, a regulilor aplicabile si a locului arbitrajului este analizat astfel cum este el configurat de art. 341 C. roman pr. civ, conform caruia partile pot stabili fie direct, fie prin referire la o anumita reglementare avand
18

ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea si inlocuirea arbitrilor, termenul si locul arbitrajului, normele de procedura pe care tribunalul arbitral trebuie sa le urmeze in judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea intre parti a cheltuielilor arbitrale, continutul si forma hotararii arbitrale si in general orice alte norme privind buna desfasurare a arbitrajului. In ceea ce priveste arbitrii si constituirea tribunalului arbitral, lucrarea analizeaza conditiile legale pentru ca o persoana sa poata fi arbitru, incompatibilitatile, elementele referitoare la numarul arbitrilor si modalitatea de numire. Astfel, procedura propriu zisa de numire a arbitrilor este cea stabilita de parti in cuprinsul conventiei arbitrale. Daca partile nu au numit insa arbitrul si nici nu au prevazut o modalitate de numire a lor, se aplica normele supletive ale art. 347 351 C.roman pr. civ, in cazul arbitrajului ad-hoc, in situatia unui arbitraj institutionalizat aplicandu-se regulile institutiei respective. De asemenea, tot partile sunt cele care, potrivit art. 354 C.roman pr. civ., determina locul arbitrajului, in caz contrar putand fi determinat de tribunalul arbitral. In ceea ce priveste incidentele procedurale in legatura cu constituirea tribunalului arbitral, sunt analizate abtinerea, recuzarea, revocarea si renuntarea arbitrilor la insarcinare. Desi abtinerea si recuzarea au, in principal, numeroase elemente comune cu abtinerea si recuzarea din dreptul comun al procedurii din fata instantelor de judecata, exista si sunt expuse si elementele de diferentiere. Astfel, spre deosebire de abtinerea judecatorilor, in cazul arbitrilor aceasta are o sfera mai intinsa, in
19

sensul ca arbitrul se poate abtine nu numai cand in privinta sa exista cauze de recuzare, dar si pentru orice alte cauze care pun la indoiala independenta si impartialitatea sa. Pe de alta parte, arbitrul care s-a abtinut poate participa la judecarea litigiului daca partile comunica in scris ca inteleg sa nu ceara recuzarea. Chiar in acest caz arbitrul are dreptul sa se abtina de la judecarea litigiului, fara ca abtinerea sa insemne recunoasterea cauzei de recuzare. Revocarea si renuntarea la insarcinare sunt incidente procedurale specifice arbitrajului, care nu sunt definite expres de lege, fiind conturate de doctrina. Revocarea este definita ca actul discretionar prin care partea care si-a diminuat ori si-a pierdut increderea in impartialitatea, competenta profesionala, sau alte calitati personale ale arbitrului care l-a desemnat ii retrage acestuia insarcinarea acordata, fara a fi obligata sa-si justifice intr-un fel decizia, iar renuntarea arbitrului la insarcinarea sa este, la randul ei, o cauza de incetare a calitatii de arbitru asemanatoare renuntarii mandatului la mandatul incredintat si poate fi justificata de motive de sanatate, incapacitate temporara intervenita in cursul arbitrajului, etc. Atat revocarea cat si renuntarea nu trebuie sa fie abuzive, in caz contrar arbitrul, respectiv partile, pot solicita despagubiri. In ceea ce priveste raporturile existente intre participantii la arbitraj se identifica si se analizeaza urmatoarele paliere: - raporturile dintre parti si arbitrii numiti de acestea; - raporturile dintre arbitri si institutia de arbitraj; - raportul juridic dintre parti si institutia de arbitraj. Calificarea corecta a acestor raporturi este importanta intrucat permite, de exemplu, sa se determine drepturile si obligatiile
20

reciproce

dintre

participantii

la

procesul

arbitral,

putandu-se

fundamenta totodata raspunderea arbitrului fata de partile litigante. In ceea ce priveste sesizarea tribunalului arbitral, lucrarea analizeaza in detaliu principiile, actele procedurale, conditiile si termenele specifice procedurii arbitrale, respectiv: cererea de arbitrare, intampinarea, cererea reconventionala, fixarea termenelor de dezbateri, citarea partilor, comunicarea inscrisurilor litigiului, masuri asiguratorii, masuri vremelnice, constatarea anumitor imprejurari de fapt, administrarea probelor, prima zi de infatisare, incheierea de sedinta, cheltuielile arbitrale, problemele legate de competenta. Referitor la aspectele de drept comparat cu privire la organizarea si derularea procesului arbitral in Egipt, lucrarea sintetizeaza principalele asemanari si deosebiri intre prevederile legislatiei romane si cele ale legislatiei egiptene. Astfel, intre cele doua reglementari exista similitudini in privinta conditiilor cerute pentru a putea fi arbitru, mai putin conditia cetateniei in arbitrajul intern, pe care normele egiptene nu o cuprind; rolul instantelor de drept comun in procedura arbitrala este recunoscut in ambele reglementari, etc. Capitolul al cincelea analizeaza hotararea arbitrala, definita in doctrina, in lipsa unei definitii exprese a codului roman de procedura civila, a conventiilor internationale sau a regulilor cu privire la arbitraj, ca actul procesual final prin care tribunalul arbitral rezolva litigiul dintre parti si le impune o anumita conduita, obligandu-le, cand este cazul, la efectuarea de prestatii, plata unei sume de bani ori
21

abtinerea de la savarsirea unor actiuni. Hotararea arbitrala este considerata totodata fundamentul teoriei jurisdictionale a arbitrajului, datorita similitudinilor pe care le prezinta cu hotararile instantelor de drept comun. In privinta naturii juridice a hotararii arbitrale, se retine, in consens cu opinia majoritara in doctrina, ca hotararea arbitrala are o natura juridica mixta, contractuala si jurisdictionala. Pentru a ajunge la aceasta concluzie, s-a avut in vedere, in ce priveste latura contractuala, faptul ca hotararea arbitrala nu poate exista in afara conventiei arbitrale, iar, in ce priveste latura jurisdictionala, faptul ca hotararea arbitrala are fata de parti efectele unei hotarari judecatoresti definitive. Analiza formei si continutului hotararii arbitrale este raportata la dispozitiile art. 361 C. pr. civ. (art. 63 RPA CAB), care prevede cerinta formei scrise a hotararii arbitrale, considerata, in consens cu doctrina de specialitate, nu doar ca o simpla regula probatorie, ci ca o conditie necesara a existentei insasi a hotararii ca act jurisdictional. In ce priveste continutul hotararii arbitrale aceasta trebuie sa cuprinda, in mod obligatoriu, mai multe elemente: a. elemente de identificare a tribunalului arbitral (numele arbitrilor si locul instantei arbitrale) si data pronuntarii hotararii. b. c. d. elementele de identificare a partilor litigante; conventia arbitrala in temeiul careia s-a procedat la arbitraj; obiectul litigiului si sustinerile pe scurt ale partilor;

22

e.

motivele de fapt si de drept ale hotararii, iar in cazul arbitrajului in echitate motivele care sub acest aspect intemeiaza solutia. Se arata ca, in conformitate cu prevederile art VIII al Conventiei de la Geneva din 1961, in litigiile arbitrale cu element de extraneitate, motivarea hotararii nu este obligatorie cand partile au declarat in mod expres acest lucru precum si atunci cand partile au supus litigiul unei proceduri arbitrale in cadrul careia nu este uzual sa se motiveze hotararea si partile nu au cerut expres, inainte de terminarea dezbaterilor sau, daca nu au fost dezbateri, inainte de redactarea sentintei, ca aceasta sa fie motivate;

f. g.

dispozitivul; semnaturile tuturor arbitrilor.

Sanctiunea ce intervine in cazul in care lipseste unul dintre elementele enumerate este nulitatea hotararii. Lucrarea expune, de asemenea, si aspectele referitoare la deliberarea si pronuntarea hotararii arbitrale, comunicarea, indreptarea si completarea hotararii, precum si analiza efectelor hotararii arbitrale, si anume: efectul obligatoriu, efectul definitiv, efectul executoriu, dezinvestirea tribunalului arbitral, puterea de lucru judecat a hotararii arbitrale, caracterul de inscris autentic al hotararii arbitrale. Ca o consecinta a naturii juridice mixte a hotararii arbitrale aceasta se aduce la indeplinire, in principiu, de buna voie de partea impotriva careia s-a pronuntat, de indata sau la termenul prevazut in hotarare. Pentru ipoteza in care partea care a cazut in pretentii isi
23

nesocoteste obligatia asumata prin conventia arbitrala si nu executa in mod voluntar hotararea, partea castigatoare are posibilitatea de a o investi cu formula executorie. Hotararea arbitrala investita cu formula executorie constituie titlu executoriu si poate fi pusa in executare intocmai ca si o hotarare judecatoreasca. In reglementarea actuala, desfiintarea hotararii arbitrale este posibila, conform art. 364 C. roman pr. civ., numai prin actiune in anulare. Din punctul de vedere al naturii juridice, aceasta este calificata, in concordanta cu dispozitiile art. 366 ind. 1 C.roman pr. civ., ca o forma de control judecatoresc ce se realizeaza pe cale de actiune, care se judeca in completul prevazut pentru judecata in prima instanta, iar sentinta pronuntata in actiunea in anularea hotararii arbitrale este susceptibila numai de recurs, iar recursul se judeca in completul prevazut pentru aceasta cale de atac. Lucrarea expune si motivele expres si limitativ prevazute de art. 364 C.roman pr. civ. pentru care se poate formula actiune in anulare, care pot fi grupate in doua categorii: unele specifice arbitrajului, si anume nearbitrabilitatea litigiului, inexistenta, nulitatea sau inoperabilitatea conventiei arbitrale, neconstituirea tribunalului arbitral in conformitate cu conventia arbitrala, caducitatea arbitrajului pentru expirarea termenului de finalizare a sa, iar altele sunt motive similare cu cele prevazute in caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti si sanctioneaza nerespectarea principiilor egalitatii de tratament, a dreptului la aparare si a contradictorialitatii, neregulile cu privire la forma si continutul hotararii arbitrale, nerespectarea principiului disponibilitatii, situatia in care dispozitivul hotararii arbitrale contine dispozitii care nu pot fi aduse la indeplinire.
24

In ceea ce priveste procedura de judecata a actiunii in anulare,in Romania aceasta se poate introduce in termen de o luna de la data comunicarii hotararii arbitrale la instanta judecatoreasca imediat superioara instantei prevazuta de art. 342 C.roman pr. civ., in circumscriptia careia a avut loc arbitrajul. In ceea ce priveste obiectul controlului judecatoresc, se arata ca acesta are in vedere numai hotarari arbitrale nationale, indiferent daca au intervenit intr-un litigiu intern sau international. Sub aspectul reglementarilor hotararii arbitrale in dreptul roman si in cel egiptean, se arata ca solutiile adoptate sunt in principiu asemanatoare, atat in privinta continutului, cat si actiunea in anulare ca unica modalitate de control judecatoresc asupra hotararii arbitrale, motivele principale de exercitare a actiunii arbitrale si caracterul de ordine publica al acesteia. Dintre deosebiri, se analizeaza in mod special lipsa cerintei ca hotararea arbitrala sa contina semnaturile tuturor arbitrilor in dreptul egiptean si lipsa unor motive pentru exercitarea actiunii in anulare in aceeasi reglementare. Capitolul al saselea se ocupa de aspecte specific arbitrajului comercial international, referindu-se, in primul rand, la conturarea notiunii de comercialitate a unui litigiu arbitral international, fata de imprejurarea ca o definitie general valabila, comuna tuturor sistemelor de drept, a caracterului comercial a unui litigiu nu exista, si drept urmare, se impune calificarea al litigiului litigiului, sub aspectul este comercialitatii sale conform dreptului intern al fiecarei tari. In ceea ce priveste caracterul international acesta determinat;conform dreptului roman si a doctrinei de specialitate atat
25

potrivit unui criteriu subiectiv, cat si unui criteriu obiectiv care, in principiu, sunt alternative. Astfel, potrivit criteriului subiectiv, partile la raportul juridic trebuie sa aiba sediul, respectiv domiciliul in state diferite, iar corespunzator criteriului obiectiv, marfa, serviciul sau orice alt bun care constituie obiectul raportului juridic trebuie sa se afle in circuitul international, adica, in executarea acelui raport juridic bunul sa treaca cel putin o frontiera. In continuare, capitolul trateaza aspectele procedurale specifice arbitrajului international, precum: 1. locul arbitrajului, care se poate desfasura atat in Romania cat si in alta tara, in functie de conventia partilor, cu consecinta determinarii, in anumite conditii, si a legii procedural aplicabile; 2. Legea aplicabila conventiei arbitrale, care este determinate in principiu liber, de catre parti, conform vointei lor in temeiul principiului lex voluntatis. Legea astfel stabilita se aplica conditiilor de fond ale conventiei, mai putin capacitatii partilor, care va fi reglementata de legea personala (lex patriae) pentru persoanele fizice si legea nationala pentru persoanele juridice. Daca partile nu au stabilit lex contractus aceasta urmeaza a fi determinate cu ajutorul normelor conflictuale subsidiare. 3. Legea procedurala aplicabila litigiului arbitral care, in cazul in care partile nu au prevazut altfel, va fi cea a statului in care se desfasoara arbitrajul, lex fori. Se arata, de asemenea, ca partile sunt libere nu numai sa aleaga o anumita lege procedurala a unui anumit stat, ci pot sa
26

alcatuiasca propriul lor set de reguli sau sa opteze pentru regulile de procedura ale unei anumite institutii de arbitraj. 4. Legea aplicabila fondului litigiului, care, intotdeauna, poate fi determinate de parti conform vointei lor. In cazul in care acestea tac, revine arbitrilor rolul de a o determina, in baza normelor conflictuale aplicabile. In Romania, aceste norme conflictuale sunt cuprinse in Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat. 5. Arbitrii in arbitrajul international, cu privire la care art. 369 ind. 2 si art. 369 ind. 5 C.roman pr. civ. instituie o serie de dispozitii derogatorii in ce priveste componenta tribunalului arbitral, cetatenia arbitrilor si modul in care sunt suportate onorariile arbitrilor. Astfel de reguli includ: compunerea tribunalului arbitral dintr-un numar impar de arbitri; posibilitatea ca pentru partea straina sa numeasca un arbitru de cetatenie straina si, in cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului posibilitatea ca partile sa convina ca acesta sa fie cetatean al unui tert stat. 6. Termenele procedurale si limba in care se desfasoara arbitrajul comercial international. In aceasta privinta se arata ca termenul arbitrajului in sine este prelungit, iar majoritatea teremenelor procedurale sunt dublate. In ceea ce priveste limba in care se desfasoara arbitrajul, aceasta poate fi determinate de parti, conform vointei lor. In ceea ce priveste aspectele de drept comparat, se arata ca, asemanator legii romane, Legea egipteana 27/1994 consacra principiul autonomiei de vointa a partilor in ceea ce priveste locul
27

arbitrajului (art. 28), legea aplicabila procedurii arbitrale (art. 25), legea aplicabila fondului litigiului (art. 39) sau limba in care se desfasoara litigiul (art. 29). De asemenea, sunt prevazute si norme subsidiare in situatia in care partile omit sa prevada in conventia arbitrala aceste aspecte. In principiu, tribunalului arbitral are sarcina sa dispuna el insusi in lipsa vointei exprimate a partilor. Capitolul al saptelea prezinta si analizeaza recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine. In acest context, se arata ca recunoasterea si incuviintarea executarii silite a unei hotarari judecatoresti sau arbitrale straine este procedura prin care o hotarare pronuntata intr-un stat, statul de origine, poate produce efecte intr-un alt stat, statul solicitat, primitor. Procedura consta in verificarea de catre o instanta judecatoreasca a statului solicitat a indeplinirii anumitor conditii de regularitate internationala a hotararii arbitrale straine. Conform art. 370 din Cartea a IVa a Codului roman de procedura civila, prin hotararea arbitrala straina se intelege o hotarare data pe teritoriul unui stat strain sau care nu este considerata ca hotarare nationala in Romania. Rezulta, astfel, doua criterii alternative pentru existenta unei hotarari arbitrale straine, si anume: un criteriu obiectiv, de ordin geografic, al locului unde este data hotararea si un criteriu subiectiv, al prezentei unor elemente de extraneitate suficiente pentru a determina ca o hotarare arbitrala sa nu fie privita ca nationala, chiar atunci cand este data pe teritoriul statului in care urmeaza sa-si produca efectele.

28

In ceea ce priveste efectele pe care o hotarare arbitrala starina ar putea sa le produca pe teritoriul Romaniei, acestea sunt identice cu cele ale unei hotarari judecatoresti straine si anume: recunoasterea puterii de lucru judecat a hotararii arbitrale straine de catre instanta judecatoreasca sau tribunalul arbitral roman in fata caruia se ridica aceasta exceptie; recunoasterea fortei probatorii a situatiilor de fapt retinute in cuprinsul hotararii arbitrale straine; posibilitatea punerii in executare a hotararii arbitrale straine. Potrivit legii romane, efectele hotararilor straine sunt admise chiar in lipsa unei conventii internationale cu statul lor de origine. Pe de alta parte, atunci cand conditiile prevazute de lege pentru producerea efectelor nu sunt indeplinite, ele nu vor putea produce efecte pe teritoriul Romaniei, conditia regularitatii lor internationale fiind obligatorie. In continuare se analizeaza conditiile pentru recunoasterea hotararilor arbitrale straine, si anume: hotararea sa fie definitiva conform legii statului unde a fost pronuntata, instanta care a pronuntat hotararea a avut competenta sa judece procesul, sa existe reciprocitate in ce priveste recunoasterea efectelor hotararilor straine intre Romania si statul instantei care a pronuntat hotararea. Totusi, chiar daca aceste conditii ar fi intrunite cumulativ, se poate refuza recunoasterea hotararii arbitrale straine atunci cand : hotararea este rezultatul unei fraude comise in procedura urmata in strainatate; hotararea incalca ordinea de drept international roman (de exemplu
29

dispozitiile art. 151 privitoare la competenta exclusiva a jurisdictiei romane); procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarare, chiar nedefinitiva, a instantelor romane sau se afla in curs de judecare in fata acestora la data sesizarii instantei straine. Lucrarea expune si procedura recunoasterii hotararii arbitrale straine, referindu-se la competente, documente necesare, precum si incuviintarea exectuarii silite a hotararilor arbitrale straine in Romania, recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine in dreptul conventional, in cadrul careia se analizeaza dispozitiile conventiei pentru recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine adoptata la New York, la 10 iunie 1958 si ale Conventiei europeane de arbitraj comercial international, incheiata la Geneva, la 21 aprilie 1961. Sub aspectul recunoasterii si executarii hotararii arbitrale in Egipt, se arata ca o hotarare arbitrala straina este recunoscuta in Egipt daca statul in care este pronuntata este parte la una din conventiile la care si Egiptul a aderat, iar in caz contrar in temeiul Codului egiptean de procedura civila si comerciala (art. 296 301). Conditiile prevazute pentru ca cererea de exequatur sa fie admisa in fata instantei sunt: reciprocitatea (prevazuta de altfel si de art. 167 lit. c din Legea 105/1992), instantele egiptene sa nu fi avut competenta exclusiva de a solutiona diferendul, tribunalul arbitral care a pronuntat sentinta sa fi avut competenta de a solutiona litigiul, sa fi fost respectat principiul contradictorialitatii si al dreptului la aparare al partilor, hotararea arbitrala straina sa fi avut, conform legii tarii in care a fost emisa, autoritate de lucru judecat si sa nu fie contrara ordinii

30

publice si bunelor moravuri in Egipt. Aceste din urma conditii se regasesc, de asemenea, in dispozitiile legii romane 105/1992. Capitolul opt este dedicat arbitrajului in cadrul institutiilor permanente de arbitraj si vizeaza institutii permanente din Romania, printre care Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, Comisiile de arbitraj de pe langa Camerele de Comert si Industrie Judetene, Camera Arbitrala a Bursei de Valori Bucuresti, precum si institutii permanente de arbitraj in Egipt, respectiv Centrul regional de la Cairo pentru Arbitraj Comercial International si, de asemenea, alte institutii permanente de arbitraj precum Curtea de Arbitraj International de pe langa Camera de Comert Internationala de la Paris, Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor referitoare la Investitii. Aceste institutii permanente de arbitraj sunt analizate atat prin prisma infiintarii lor, a regulamentelor de organizare si functionare, precum si din punctul de vedere al competentei de solutionare si al regulilor proprii de procedura. Astfel, cu privire la Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei se arata ca functioneaza din anul 1953, cand a fost infiintata in temeiul Decretului nr. 459/1953 ca institutie permanenta de arbitraj comercial international si ca, in prezent, actul normativ care reglementeaza functionarea Curtii este art. 13 din Decretul-lege nr. 139/1990. Curtea si-a adoptat propriul sau Regulament de organizare si functionare si propriile Reguli de procedura arbitrala. Conform art. 1 din
31

Regulament, Curtea de Arbitraj este o institutie permanenta de arbitraj, neguvernamentala, fara personalitate juridica, independenta in exercitarea atributiilor ce ii revin. Arbitrajul organizat de Curtea de arbitraj este institutionalizat, datorita modului de organizare a Curtii si structurilor permanente ale acesteia, asa cum prevede Regulamentul de organizare si functionare al Curtii si Regulile sale de procedura. Dar Curtea poate acorda asistenta partilor si in cazul unui arbitraj adhoc organizat la cererea partilor. Structurile permanente ale Curtii de arbitraj sunt presedintele, arbitrii si secretariatul. Cu privire la Comisiile de arbitraj de pe langa Camerele de Comert si Industrie Judetene se arata ca au competenta de a organiza, la cerere, arbitrajul ad-hoc, iar comisiile sunt entitati permanente, nestatale, fara personalitate juridica, independente in indeplinirea atributiilor ce le revin. Activitatea fiecarei comisii judetene este in conformitate cu Regulamentul lor propriu de organizare si cu Regulile proprii de procedura arbitrala. In ceea ce priveste Camera Arbitrala a Bursei de Valori Bucuresti, aceasta este infiintata in temeiul art. 77 din legea 52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori si este organizata si functioneaza conform Regulamentului de procedura al Camerei Arbitrale a Bursei de Valori Bucuresti S.A. astfel cum a fost adoptat de Consiliul Bursei prin decizia C.N.V.M. 372/31.01.2006. Regulamentul este redactat dupa modelul si in conformitate cu dispozitiile Cartii a IVa din Codul de procedura civila, dar partile pot conveni si alte reguli decat cele cuprinse in regulament.

32

Centrul regional pentru arbitrajul comercial international de la Cairo, a fost infiintat in urma Conventiei dintre Guvernul Republicii arabe a Egiptului si AALCO (Asian-African Legal Consultative Organization) din ianuarie 1979, in scopul promovarii arbitrajului comercial international in regiunile Asiei si Africii. Structurile permanente ale Centrului sunt Presedintele si Consiliul de administratie care asigura functionarea si administrarea acestuia. Dintre membrii Consiliului sunt alesi si membrii Inaltului Comitet Legal, Comitet care are atributii in desfasurarea procedurii arbitrale. Lista de arbitri a Centrului de la Cairo contine peste 1000 de arbitri. Centrul a adoptat Regulamentul UNCITRAL, cu anumite modificari, in vederea adaptarii acestuia arbitrajului institutional si coordonarii cu nevoile si dorintele practicienilor - parti litigante, arbitri, avocati si oameni de afaceri astfel incat sa fie in concordanta si cu reglementarile moderene ale altor state si institutii permanente in materia arbitrajului. Curtea de Arbitraj International de pe langa Camera de Comert Internationala de la Paris, infiintata in 1923 (Curtea CCI) este cea mai cunoscuta si mai activa institutie specializata in arbitrajul comercial international, vocatia ei fiind generala si universala. Curtea CCI alcatuita din membri provenind din peste 80 de tari de pe toate continentele arbitreaza litigii comerciale de orice natura, intervenite intre parti de orice nationalitate din toate statele lumii. Regulile de procedura arbitrala ale acestei curti definesc un instrument deosebit de util pentru rezolvarea eficienta si rapida a litigiilor arbitrale si anume termenii de referinta. In peroada de timp de doua luni de la primirea dosarului, tribunalul arbitral trebuie sa
33

redacteze si sa inainteze Curtii acest document, semnat atat de membrii tribunalului arbitral cat si de parti. Termenii de referinta trebuie sa identifice principalele probeleme de drept si de fapt precum si detaliile procedurale ce urmeaza a fi solutionate prin arbitraj, deseori fiind posibila incheierea unei tranzactii intre parti pe baza acestor termeni chiar in aceasta faza a procedurii. Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor referitoare la Investitii (CIRDI) a fost instituit ca urmare a Conventiei de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investitii intre state si persoane ale altor state si are sediul la Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare. Scopul Centrului este acela de a oferi mijloace de conciliere si arbitraj pentru reglementarea diferendelor relative la investitii, care opun statele contractante unor persoane ale altor state contractante, daca au incheiat o conventie scrisa in acest sens, in conformitate cu procedura reglementata de Conventia de la Washington. In concluzie, lucrarea trateaza solutionarea diferendelor comerciale pe calea arbitrajului pe toate palierele pe care aceasta ridica probleme: atat cel al dreptului substantial si al diferitelor ramuri de drept cu care interfereaza, cat si din punctul de vedere al dreptului procesual, analizand, nu in ultimul rand, si cadrul institutional necesar solutionarii diferendelor comerciale prin acest mijloc alternativ sistemului judecatoresc, in conformitate atat cu cerintele impuse de evolutia dreptului, cat si in concordanta cu cerintele economice actuale.

34

S-ar putea să vă placă și