Cunoasterea filosofica

CUPRINS: 1. Definirea conceptului de cunoastere filosofica si cunosterea lui Berdiaev 2. Distinctia intre cercetarea filosofica si cea stiintifica 3. Problemele filosofice (verificationalismul si filosofia limbajului comun) 4. Analiticitate (definirea analiticitatii la Quine, Locke, Kant) 5. Psihologie si epistemologie (definirea termenilor si argumente argumentul lui John Watson argumentul lui Skinner argumente epistemologice folosite de behavioristi) 6. Epistemologie naturalizata (semnificatia termenului si teoria lui Quine) 7. Concluzii

Cunoasterea filosofica

Teoria filosofica clasica a cunoasterii Pentru a defini cunoasterea nu mai este suficienta recurgerea la teoria clasica a cunoasterii pentru care, incepand cu Platon si continuand cu Aristotel, Thomas Aquinas, John Locke, George Berkley, David Hume, Immanuel Kant s.a., cunoasterea este o facultate mentala a omului. Platon (de exemplu, in Republica) a introdus conceptia mentala a cunoasterii. Continuatorii moderni si contemporani ai acestei idei considera cunoasterea ca o stare mentala. Epistemologia este definita si astazi drept o ramura majora a filosofiei care se ocupa de natura, originea, scopul si limitele cunoasterii umane. Astazi se studiaza problema cunoasterii la animale, dar cel mai important aspect nou al cunoasterii il reprezinta cunoasterea artificiala a sistemelor expert, a agentilor inteligenti, adica a sistemelor de inteligenta artificiala. Asemenea elemente nu au fost inca integrate intr-o teorie noua si adecvata a cunoasterii. Omul se simte in permanenta amenintat de lumea in care traieste, moare,care il hraneste si de care depinde .El se revolta impotriva acesteia incercand sa o cunoasca sis a vada dincolo de ea.Fiind neinsemnat prin comparatie cu ceea ce reprezinta lumea , cauta sa treaca peste mediocritate ,intuneric,absurditate,necesitate,prin actul cunoasterii pentru a ajunge la lumina ,libertate,gandire. Filosofia lui Berdiaev este una activa in care cunoasterea devine o lupta spirituala pentru sensul vietii,aspiratie catre o cunoastere integral.Filosoful incearca sa evadeze din sclavia aceste lumii penrtu a trece intr-o lume perfecta eliberata de rul care o domina. Cunoasterea filosofica depinde de comunitatile in care locuiesc oamenii , de relatiile dintre ei si de treapta spiritual pe care se afla.Cunoasterea nu

poate fi doar o interpretare a realitatii ea este o lupta,determinate de pasiune si emotie . Punctul de pornire al teoriei clasice a cunoasterii este datorat lui Platon (427- 347 In.Hr.) si este expus in lucrarile sale Theaetetus si Republica. Pentru Platon cunoasterea implica credinta . Existenta mai multor tipuri de cunoastere apare cu mare claritate la Thomas Aquinas (1225-1274), de fapt el urmand ideile lui Aristotel din lucrarea Despre suflet care a fost tradusa la inceputul sec. XIII. Pentru Thomas Aquinas exista o cunoastere prin sensuri, de exemplu a unui pom pe care il vezi, dar aceasta este, dupa Aquinas, o cunoastere inferioara deoarece se refera la lucruri individualle. Pentru el, cunoasterea trebuie sa implice intelectul si sa fie de fapt cunoastere stiintifica cu caracter cat mai general, universal. Pentru Aquinas, cunoasterea lui Dumnezeu este cunoasterea cea mai inalta pe are oamenii o pot poseda. Teoria filosofica contemporana a cunoasterii : Teoria contemporana a cunoasterii, care dezvolta teoria clasica a cunoasterii, face o distinctie intre cunoasterea propozitionala si cunoasterea unui loc sau unei persoane sau cunoasterea de a sti sa faci un lucru. A nu tine seama de cunoasterea de a sti sa faci un lucru este iarasi o mare slabiciune a teoriei cunoasterii contemporane, desi Martin Heidegger (1889-1976) a subliniat in lucrarile sale filosofice, de ex. Being and Time (1927), in care renuntand la reductiile transcendentale ale lui Husserl constata ca oamenii sunt legati de lume in mod inerent. Lumea nu trebuie sa fie derivata teoretic deorece este presupusa prin insasi experienta omului. In lume omul traieste intr-un mediu social si cultural pentru care cunoasterea este in primul rand practica si comuna, nu teoretica. De aceea Heidegger considera cunoasterea teoretica a unui filosof ca fiind derivata si o cunoastere specializata. Filosoful Heidegger considera ca o mare greseala a epistemologiei clasice faptul de a considera cunoasterea filosofica drept o paradigma pentru toate formele de cunoastere, pentru intreaga cunoastere. O perspective traditionala privitoare la cunoasterea filosofica poate fi schitata prin compararea asemanarilor si diferentelor dintre investigatia filosofica si cea stiintifica.Cele doua tipuri de investigatie difera atat in ceea ce priveste metodele lor (cea dintai este a priori, iar a doua a posteriori), cat si in privinta statutului metafizic al rezultatelor (prima produce fapte care sunt metafizic necesare, iar a doua produce fapte metafizic contingente). Cu toate acestea, cele doua tipuri de investigatie se aseamana prin aceea ca ambele, daca sunt incununate de succes, dezvaluie fapte noi, iar aceste fapte, desi sunt exprimate in limbaj nu sunt in genere despre limbaj.

Acest mod de a vedea cunoasterea filosofica este destul de atragator.Dar se confrunta cu o serie de probleme.In primul rand, concluziile anumitor argumente filosofice obisnuite par complet lipsite de sens. In al doilea rand, investigatiile filosofice nu conduc la conses intre filosofi. Filosofia, spre deosebire de stiinta, nu detine un corp de adevaruri acceptate de comun acord. In fata acestor consideratii, precum si a altora asemanatoare, diferite orientari filosofice au repudiate perspective traditionala asupra cunoasterii filosofice. Astfel, VERIFICATIONALISMUL raspunde la imposibilitatea rezolvarii neintelegerilor filosofice, propunand un criteriu al intelesului literal, un criteriu ce infatiseaza aceste chestiuni ca fiind literalmente lipsite de inteles. Au fost ridicate numeroase obiectii fata de acest principiu al verificarii. Cea mai importanta este aceea ca principiul este auto-inconsistent. Anume, atunci cand se incearca sa se aplice principiul verificarii chiar la sine, rezultatul este ca principiul, se dovedeste a fi lipsit de inteles literar, fiindca nu este nici verificabil, empiric, nici analitic. Aceasta mutare poate parea a fi un truc. Dar ea releva o problema metodologica profunda a abordarii verificationiste. Principiul verificarii este menit sa delegitimeze orice controversa ce nu poate fi rezolvata nici empiric, nici prin recurs la definitie. Dar asupra principiului insusi nu poate decide empiric sau prin apel la definitie. Principiul reprezinta o incercare de a pune capat controversei sinteticului a priori. Cu toate acestea, principiul insusi este sintetic a priori, avand un caracter controversat. Filosofia limbajului comun, o alta incercare a secolului XX de a delegitima problemele filosofice raditionale, se confrunta cu o problema analoaga a auto-respingerii. Asa cu verificationismul poate fi ca o reactie fata de controversele a priori de nerezolvat, filosofie limbajului comun poate fi caracterizata ca o reactie fata de ceea ce este contraintuitiv a priori. Filosofia limbajului comun respinge pozitiile filosofice contraintuitive (cum ar fi idea ca timpul este ireal, sau ca nu putem stii niciodata ceva despre alte minti), spunand ca aceste perspective se impotrivesc limbajului comun (Malcolm). Cu alte cuvinte, spunand ca aceste perspective se impotrivesc felului in care persoanele obisnuite folosesc termini precum a cunoaste si ireal, intrucat persoanele de rand ar respinge enunturile contraintuitive de mai sus, despre cunoastere si timp. Desi verificationismul si filosofia limbajului comun sunt ambele autoinconsistente, problemele care au motivate aceste pozitii trebuie sa primeasca un raspuns. Ce avem a spune despre faptul ca multe concluzii

filosofice par extreme de contraintuitive, iar investigatiile filosofice nu conduc la consens filosofic ? Pentru a avea in vedere prima problema, este important sa observam ca chiar si viziunile filosofice deosebit de contraintuitive se sprijina pe argumente, argumente ce pornesc de la ceva atat de simplu incat nici nu pare sa merite a fi enuntat, si continua prin pasi atat de evidenti incat nici nu merita a fi parcursi, inainte de a se incheia cu ceva atat de paradoxal incat nimeni nu ii va da crezare (Russell). Dar astfel intrucat folosirea repetata a simtului comun poate conduce la concluzii filosofice ce intra in conflict cu simtul comun, inseamna ca simtul comun reprezinta un criteriu filosofic problematic, pentru evaluarea viziunilor filosofice. Este adevarat ca, odata ce am cantarit argumentele relevante, trebuie sa ne bazam in cele din urma pe judecata noastra, pentru a vedea daca ne pare sau nu rezonabil, in lumina argumentelor, sa acceptam o viziune fisolofica data. Atat verificationismul, cat si filosofia limbajului comun neaga sinteticul a priori. Quine merge inca mai departe. El neaga analiticul a priori; neaga distinctia analitic-sintetic, precum si distincia a priori a posteriori. In Doua dogme ale empirismului, Quine ia in considerare mai multe definitii ale analiticitatii prin sinonimie, argumenteaza ca toate definitiile sunt inadecvate si coincide ca nu exista o distinctie intre analitic si sintetic. Adevarata poveste a analiticitatii este surprinzatoare in mai multe privinte. Frege si Carnap, reprezentati ca fiind cei mai buni prieteni ai analiticitatii au facut tot atat de mult pentru a o submina, pe cat cei ai marii inamici ai sai, Quine si Putnam, reprezentanti ca respingand distinctia analitic-sintetic, nu doar ca nu au facut asa ceva, dar, in fapt, au contribuit in mod semnificativ la repararea stricaciunilor produse de Frege si Carnap. In fine, semnificatia epistemologica a distinctiei nu sta in nimic din ceea ce sa crezut in mod obisnuit ca ar sta. Descrierea propozitiilor analitice facute de Locke reprezenta, pentru vremea sa, tot ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte o expunere succinta a analiticitatii. El distinge doua genuri de propozitii analitice, propozitii de identitate in care afirmam insusi termenul spus si propozitii predicative in care o parte a unei idei complexe este predicate despre numele intregului. Locke numeste astfel de propozitii neserioase, pentru ca un vorbitor care face uz de ele se joaca cu cuvintele. Descrierea kantiana a analiticitatii, care dupa opinia consacrata, reprezinta implinirea formularii acestei notiuni in filosofia moderna, este de fapt un pas inapoi. Ceea ce este valid in aceasta descriere nu este nou, iar ceea ce este nou nu este valid. Kant repeta expunerea lui Locke a analiticitatii ca cuprindere conceptuala, dar introduce anumite trasaturi

straine, cea mai importanta fiind caracterizarea propozitiilor analitice ca propozitii ale caror negatii sunt contradictii logice. Aceasta caracterizare sugereaza ca propozitiile analitice bazate pe relatia de parte-intreg a lui Locke, sau pe copula explicative a lui Kant sunt o specie a adevarului logic. Intre epismtemologie si psihologie a existat o influenta statornica , in ambele sensuri. Filosofii si psihologii s-au bazat pe doctrine si argumente epistemologice noi pentru a sustine conceptii psihologice. Multe dezacorduri epistemologice din cadrul psihologiei au legatura, in vreun fel sau altul, cu disputele privind BEHAVIORISMUL. Argumentul lui John Watson: John Watson a argumenta cu convingere ca stiinta psihologiei nu a avansat prea mult. Remediul propus de el era de a transforma disciplina intro stiinta naturala prin schimbarea obiectului ei de studiu: pentru psihologie, obiectul de studiu potrivit era mai degraba comportamentul, decat constiinta sau mintea.Uneori, el a sustinut aceata recomandare argumentand ca mentalul nu exista sau, intr-un mod mai slab, ca nu exista nici o dovada a existentei lui. Alteori, el a apelat la ceea ce s-a numit mai tarziu behaviorism metodologi, viziunea conform careia toate explicatiile mentaliste trebuie respinse din motive metodologice. Argumentul lui B.F. Skinner Primul argument folosit de Skinner, face referire ca putem evita cauze mentaliste mergand direct la cauze fizice primare, si in acelasi timp, ocolind sentimentele intermediare sau alte evenimente mentale. Daca toate inlantuirile sunt legitime, argumenteaza Skinner, nimic nu se pierde prin neglijarea unei verigi mentaliste. Un al doilea argument folosit de catre Skinner priveste esecul explicarii cauzelor cognitive sau a altor cauze mentaliste. El considera ca o tulburare de comportament nu este explicata prin punerea ei in relatie cu anxietatea, pana cand anxietatea, la randul ei, nu este explicata. Argumentul epistemologic folosit de behavioristi Acest argument se invarte in jurul pretinsei inobservabilitatii a evenimentelor sau starilor mentale. Acest argument suna astfel: daca cognitiile sunt in principiu neobservabile, noi nu avem nici un temei pentru a crede ca el exista si, prin aceasta, nici o garantie pentru a accepta explicatiile cognitive. Acelasi argument se explica la stari mentale necognitive, precum sensatiile sau emotiile.

In cazurile discutate pana acum, filosofii si psihologii au angajat argumente epistemologice noi si controversate pentru a isi sprijini conceptiile psihologice. Apelul la date empirice este evident si in miscare de naturalizare a epistemologiei. Aici, directia este inversata: psihologia este folosita pentru a sprijini epistemologia, in loc de a fi invers. Un motiv pentru a naturaliza epistemologia este ca se spune despre traditionala cautare a unui fundament al cunoasterii ca a sfarsit printr-un esec. Acesta pare sa fie motivul principal oferit de Quine in articolul sau, Epistemologie naturalizata. Aici, epistemelogii traditionali au oferit cateva replici. Mai intai, se argumenteaza ca exista variante noi de FUNDATIONISM si ca unul dintre acestea se poate dovedi a fi corect. In al doilea rand, COERENTISTII argumenteaza ca ei pot sa explice cum pot fi justificate, in cele din urma, pretentiile de cunoastere fara a invoca vreun fel de fundationism. In al treilea rand, se argumenteaza ca epistemologia traditionala inseamna mai mult decat furnizarea unui fundament al cunoasterii. De exemplu, epistemologii au fost interesati de analizarea conceptului cunoasterii, de dezvoltarea teoriilor evidentei si justificarii si dejustificarea regulilor de inferenta nedemonstrative. Urmarirea acestor proiecte ar putea fi garantata, chiar daca problema traditionala a fundamentarii nu poate fi rezolvata. Totusi, presupusul esec in rezolvarea acestei probleme nu este singurul motiv invocat de catre naturalisti. Atat in epistemologie, cat si in disciplina inrudita cu ea, filosofia stiintei, au existat plangeri in legatura cu lipsa rezultatelor pozitive, interesante. Se argumenteaza ca un motiv legat de acesta este ca epistemologia traditionala sa bazat prea mult pe sustineri a priori. Unii naturalisti argumenteaza ca, fie nu exista deloc CUNOASTERE A PRIORI, fie nu exista vreo cunoastere a judecatilor netriviale. Se argumenteaza ca, pentru a obtine rezultate pozitive interesante, sigure, in opozitie cu simpla descoperire a tot mai multe contraexemple la teorii false, sau cu generarea a tot mai multa trivialitate, un epistemolog trebuie sa apeleze la rezultatele empirice ale psihologiei si ale altor stiinte. Totusi, naturalisti ise afle in dezacord, intre ei, in legatura cu natura acestui apel. O conceptie naturalista, asociata cu Quine, e aceea potrivit careia noi ar trebui sa inlocuim problemele epistemologice traditionale cu unele la care sa se poata raspunde prin studii empirice in psihologie. De exemplu, el sugereaza ca problema traditionala despre fundamenele cunoasterii sa fie inlocuita cu una despre modul in care stimularile senzoriale au ca efect stocarea informatiei. In concluzie pentru a cunoaste trebuie sa cercetezi.

Bibliografie

Platon- Republica, Editura- Antet 2005 Bertrand Russel- Problemele filosofiei, Editura- ALL Quine- Doua dogme ale empirismului Compediu in epistemologie- JonathanDancy& Ernest Sosa Nikolai Berdiaev Incercare de metefizica eshatologica.Act creator si obiectivare, traducere de Stlian Lacatus,Editura Paideia,Bucuresti 1999.

Bosac Ioana