Liceul Teoretic Cezar Radu

Tema: Domnia lui Ştefan cel Mare

Efectuat: Robarciuc Natalia

Controlat: Buţă Oxana

 Domnia lui Ştefan cel Mare

La finalul unei emisiuni televizate – este vorba de emisiunea Mari Români -

difuzată pe postul naţional de televiziune, în toamna anului 2006, aproape un sfert dintre
cei care au votat au desemnat ca personalitate reprezentativă pentru români pe
domnitorul Moldovei din secolul al XV-lea, Ştefan cel Mare. Dincolo de controversele
iscate privind ideea, organizarea şi rezultatul acestei emisiuni, un lucru este cert: pentru
un procent destul de însemnat de votanţi, Ştefan cel Mare reprezintă cel mai mare român
al tuturor timpurilor, câştigând, iată, o nouă luptă după jumătate de mileniu de la
moartea sa, însă de data aceasta o luptă mediatică în care a avut drept concurenţi – nu
adversari – tot români: lideri politici precum Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza,
regele Carol I sau mareşalul Ioan Antonescu, artişti sau oameni de cultură precum Mihai
Eminescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi sau Richard Wurmbrand dar şi sportivi
legendari (Nadia Comăneci).
De ce au ales românii să fie reprezentaţi de Ştefan cel Mare, acest domnitor –
vorba cronicarului - "mic la stat" şi "grabnic la mânie"? Răspunsul este simplu: pentru
că aşa au simţit cu inima dar şi cu mintea toţi cei care au văzut în Ştefan cel Mare
exponentul nu doar a unei epoci demult apuse, ci omul providenţial ale cărui urme, în
trecerea sa prin istorie, nu s-au şters odată cu trecerea timpului ci dăinuie prin tot ceea ce
marele voievod a realizat în cei 47 de ani de domnie, cu care Dumnezeu l-a răsplătit dar
l-a şi responsabilizat. Pentru că la o domnie atât de lungă şi pretenţiile sunt dintre cele
mai înalte; iar Ştefan s-a ridicat şi din acest punct de vedere la nivelul aşteptărilor.
De asemenea, poate că opţiunea românilor de a-l desemna pe Ştefan cel Mare
drept cel mai mare român – interesant joc de cuvinte Ştefan cel Mare, cel mai mare
român - poate fi foarte uşor explicată prin cuvintele istoricului Nicolae Iorga care, parcă
anticipând o asemenea orientare a conaţionalilor săi din secolul XXI, scria la începutul
veacului trecut: "Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină
icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime,
straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al
lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale... "
Anul 2007 marchează 550 de ani de la înscăunarea, pe câmpia de la Direptate,
la 14 aprilie 1457, a celui care avea să devină, într-un spaţiu geopolitic instabil şi într-o
perioadă dintre cele mai zbuciumate ale istoriei europene, "Athleta Christi", unul dintre
cei mai importanţi aliaţi şi mai de temut adversari ai monarhilor vecini. Anul 1457 s-a
dovedit astfel, într-o oarecare măsură, providenţial pentru viitorul Moldovei, dacă nu ca
o nouă forţă în Balcani, cel puţin pentru prestigiul său: pe tronul Moldovei urca un
bărbat care va înţelege să ducă o politică externă aproape ca o mare putere regională,
fără să uite însă că, totuşi, în jur se aflau regate mult prea puternice precum cel al
Ungariei lui Matei Corvin (1458-l490), al Poloniei sau formidabila putere pe care o
reprezenta, mai ales după căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman, condus de
Mahomed al II-lea Cuceritorul.
Ştefan cel Mare a fost nepotul de fiu al lui Alexandru cel Bun (1400 - 1432),
aşadar era "os domnesc", condiţie sine qua non pentru ca un pretendent la tron să poată
fi ales de Sfatul Ţării, şi astfel domnia sa să fie considerată legitimă. Anii de mijloc ai
veacului al XV-lea, în Moldova, au fost tulburaţi de luptele acerbe pentru succesiune
între fiii legitimi ai lui Alexandru cel Bun. Aceste nenumărate lupte pentru putere s-au
datorat, în primul rând, neinspiratului sistem de succesiune la tron în principatele
române, una dintre cele mai nefericite instituţii medievale româneşti. Astfel, în Moldova,
chiar de la a doua generaţie în familia domnitoare a Muşatinilor, se constată că
succesiunea nu se face automat de la defunctul domn la fiul său mai mare (cum au reuşit
să impună regii Franţei sau cei ai Angliei, de pildă), ci că avem de a face cu o alegere
dintre toţi fiii fostului domnitor.
Acesta era ceea ce se numeşte un sistem ereditar-electiv, în virtutea căruia
putea fi ales, dacă era considerat vrednic de domnie, oricare dintre descendenţii familiei
domnitoare, chiar dacă era copil din flori, adică bastard. Era de ajuns să fie - se zicea -
„os de domn". Se poate vedea de aici ce sursă de competiţii, rivalităţi, intrigi, lupte se
găsea în acest sistem, care aparent urmărea alegerea celui mai vrednic, în realitate, a fost
la originea unui şir neîntrerupt de lupte intestine şi un prilej continuu de intervenţii
străine.
În Moldova, în anul 1447, Cazimir al II-lea, noul rege al Poloniei, o ajută pe
domniţa Marika să îl instaleze pe tronul Moldovei pe fiul său, Roman al II-lea, în vârstă
de numai 20 de ani. Acesta ordonă capturarea lui Ştefan al II-lea, fiul legitim al lui
Alexandru cel Bun, iar după câteva luni îl decapitează. Nici Roman al II-lea nu rezistă
pe tron decât un an, pentru că în afara boierilor din Ţara de Sus, restul boierilor, în
special cei din Ţara de Jos, îi erau ostili. Ca urmare, pe scaunul domnesc de la Suceava
se urcă un alt fiu al lui Alexandru cel Bun, Petru al II-lea.
În acest context, la sfârşitul anului 1448 sau la începutul celui următor, Bogdan
al II-lea, fratele lui Petru şi tatăl viitorului domnitor Ştefan cel Mare, aflat cu întreaga sa
familie, încă din 1446, într-un autoexil la curtea voievodului Ţării Româneşti, Vlad
Dracul, a primit din partea lui Iancu de Hunedoara, invitaţia de a-şi stabili reşedinţa la
castelul său de la Hunedoara, urmând ca, într-un viitor apropiat, războinicul principe
ardelean să-l ajute pe Bogdan să recupereze tronul tatălui său, Alexandru cel Bun. Astfel
a trecut Bogdan al II-lea, împreună cu familia şi însoţitorii săi, boieri credincioşi, în
Transilvania, unde, cu consimţământul şi, fireşte, cu ajutorul voievodului ardelean, a
începutpreparativele viitoarei campanii militare. Se vede că Iancu de Hunedoara, un
caracter destul de dur şi de autoritar, dar şi o personalitate foarte puternică, îşi poate
permite să-i considere pe voievozii Munteniei şi ai Moldovei ca pe clienţii sau protejaţii
lui.
În perioada şederii lui Bogdan şi a familiei sale în Castelul Huniazilor, nobila
poloneză Marinka Oligmandovici, văduva fostului domnitor moldovean Iliaş, primi
ajutor din partea aceluiaşi rege Cazimir, pentru a-l îndepărta de pe tron pe Petru al II-lea,
considerat fidel lui Iancu de Hunedoara, care din anul 1444 era şi guvernator al
Ungariei, în condiţiile vacantării tronului. Petru a fost, astfel, înlocuit cu fiul lui Iliaş,
care a devenit domn al Moldovei, în anul 1449, sub numele de Alexandru al II-lea.
Bineînţeles, puternicul şi influientul principe transilvănean, Iancu Hunyade, nu putea fi
de accord cu prezenţa pe tronul Moldovei a unei marionete poloneze, astfel încât hotărî
că a venit momentul să-l sprijine pe Bogdan, care, în fruntea unei numeroase armate, a
trecut din Transilvania în Moldova, spre a recupera tronul tatălui său.
După lupta de la Tămăşeni, din 12 octombrie 1449, Bogdan al II-lea se
instalează la Curtea Domnească din Roman ca domn al Moldovei, majoritatea boierilor
şi a populaţiei din Ţara de Jos primindu-l cu entuziasm, ca pe cel mai vrednic urmaş al
lui Alexandru cel Bun. Nu peste mult timp, urmă instalarea sa ca domn, şi la Suceava, în
Ţara de Sus, tot timpul fiind secondat de fiul său, Ştefan, care va avea, pentru scurt timp,
prilejul de a pune în practică meşteşugul armelor, deprins la Curtea Huniazilor. Însă un
alt fiu (nelegitim) al lui Alexandru cel Bun, Petru, supranumit Aron, îl surprinde pe
voievodul Bogdan în satul Reuseni, în apropierea Sucevei, decapitându-l în ziua de 16
octombrie 1451. Ca urmare a tragicului eveniment, tânărul Ştefan împreună cu întreaga
familie a domnitorului înlăturat, a trebuit să reia calea refugiului spre Transilvania, acolo
unde, conform înţelegerii cu Bogdan, Iancu de Hunedoara urma să le ofere ospitalitatea.
Noua perioadă din viaţa lui Ştefan cel Mare, pe care împrejurările l-au obligat,
atât de brutal, să părăsească până şi ultimele candori ale copilăriei, n-a putut fi elucidată,
până acum pe baza izvoarelor. Acceptarea unui refugiu mai îndelungat în Transilvania se
impune însă în mod necesar, deoarece numai aici a putut să-şi formeze acele principii de
guvernare pe care le-a dovedit întreaga sa activitate de mai târziu, ca domnitor al
Moldovei. Tot aici, între zidurile Castelului Huniazilor, a avut ocazia să-l admire şi să-l
urmeze pe Iancu de Hunedoara, care se impusese în faţa întregii Europe şi rămăsese,
chiar şi după insuccesul din toamna anului 1448, în Serbia, atotputernic în Transilvania
şi temut în întrega Peninsulă Balcanică.
Între timp, politica internă dar mai ales externă dusă de ucigaşui tatălui său,
Petru Aron, a avut drept consecinţă o tot mai crescândă nemulţumire atât în interiorul
ţării, cât şi în rândul mult mai puternicilor săi vecini. Astfel, în octombrie 1455, Petru al
III-lea Aron trimite regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, obişnuitul omagiu de fidelitate,
pe care îl înnoieşte în iunie 1456, când reconfirmă privilegiul comercial dat în 1408 de
tatăl său, Alexandru cel Bun, pentru negustorii polonezi. Însă tot în acelaşi an, Petru
Aron se învoieşte să plătească turcilor un tribut de 2000 de galbeni (în urma Consiliului
de la Vaslui din 5 iunie 1456), pentru a înlătura pericolul ce îl ameninţa din această
parte. Prin această politică de supunere necondiţionată, Moldova din 1456 – cu un domn
vasal Poloniei şi tributar otomanilor, lipsită de fortificaţiile Hotinului şi ale Chiliei – faţă
de Moldova lui Alexandru cel Bun, se înfăţişa cu un statut internaţional mult diminuat.
Nedispus să rişte o alterare a relaţiilor nici cu regele polon, căruia îi jurase
credinţă şi căruia îi datora scaunul, dar nici cu Mahomed al II-lea, care se afla în culmea
ascensiunii sale după înfrîngerea cu trei ani în urmă ultimului împărat bizantin,
Constantin al XI-lea Dragases, Petru Aron a fost răsturnat de la putere de Ştefan cel
Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două lupte, beneficiind şi de ajutor
armat din partea vărului său Vlad Ţepeş, în aprilie 1457. Petru Aron s-a refugiat în
Polonia, apoi în secuime, de unde va provoca ostilităţile dintre Ştefan cel Mare şi Matei
Corvin.
În aceste condiţii, imediat după victorie, în câmp, pe drumul Siretului, într-o
adunare a stărilor („s-au adunat ţara”), printr-un act considerat de contemporani „de
justitiv” – de unde perpetuarea numelui „Dreptate” dat de atunci locului - Ştefan a fost
înălţat în scaunul domnesc al Moldovei şi uns de mitropolitul Teoctist. Prin alegerea sa
ca domn al Moldovei, s-a pus capăt unei teribile şi nefericite perioade de lupte interne.
Astfel, după instabilitatea politică din perioada anterioară, când numeroasele schimbări
de domnie fuseseră aprobate doar de grupările boiereşti ale pretendenţilor la tron, o
adunare mai largă, constituită ad-hoc, în spiritul unei vechi tradiţii, consfinţea
înscăunarea. Ea demonstra noii domnii inaderenţa tuturor categoriilor sociale la politica
de concesii şi compromis promovată de Petru al III-lea Aron, precum şi hotărârea
majorităţii boierimii moldovene de a pune capăt unei situaţii care putea să pericliteze
ordinea feudală internă.
Pentru început, principala atenţie a lui Ştefan cel Mare a fost concentrată
asupra măsurilor de consolidare internă a domniei, cu toate că nici acestea nu se puteau
realiza decât prin asumarea imperativelor de politică externă presupuse de noua
schimbare de guvernământ iar, în acest sens, o hotărâre de maximă responsabilitate
politică a trebuit, de asemenea, să fie luată cu privire la plata haraciului datorat Porţii.
Sub acest aspect, contextul internaţional şi situaţia tronului îl vor determina, într-adevăr,
şi pe Ştefan cel Mare, aşa cum se întâmplase şi cu vărul său de pe tronul Ţării
Româneşti, să accepte pentru mulţi ani plata haraciului.
Aşadar, Ştefan cel Mare se urcă pe tronul Moldovei în primăvara anului 1457,
deci un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în
plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu
seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală,
Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi
importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi,
încât Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin taxele vamale pe
care le percepe de pe urma comerţului internaţional. Însă, de aici şi situaţia dramatică
care va decurge din pierderea, tot în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două
cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă.
Nu vom insista asupra relaţiilor şi conflictelor pe care ilustrul voievod
moldovean le-a avut fie cu marile puteri regionale (în primul rand Imperiul Otoman,
Ungaria şi Polonia) fie cu alţi principi cu interese politice sau economice în spaţiul
balcanic. Domnia sa a fost lungă (47 de ani), doar cea a regelui Carol I, în secolul al
XIX-lea, depăşindu-o cu an, iar realizările sunt pe măsură. În plan intern a asigurat
principatului său o oarecare independenţă şi un prestigiu Moldovei pe care ţara nu-l va
mai cunoaşte sub nici un alt domnitor, chiar dacă a trebuit să plătească un tribut simbolic
turcilor sau a trebuit să depună şi el jurământul de vasalitate regelui polon. Însă acesta
era sistemul raporturilor în Evul Mediu, şi lui Ştefan nu I se putea înfăţişa ca anormal
având în vedere statutul pe care ţara sa îl avea.
Evlavia populară a asociat numele lui Ştefan cu o perioadă de aproape
nesfârşite şi crâncene lupte cu turcii. Realitatea istorică e cu totul alta: evident că
conflictele armate cu Imperiul Otoman nu au lipsit, însă Ştefan a înţeles să răspundă cu
sabia în mână oricăreia dintre puterile care ameninţau integritatea teritorială sau statuară
a principatului său. De aceea, nici ungurii lui Matei Corvin, înfrânţi la Baia în 1467, nici
polonezii regelui Ioan Albert, înfrânţi şi umiliţi în Codrii Cosminului, în 1499, şi nici
chiar românii din Muntenia, conduşi însă de un voievod închinat turcilor, nu sunt scutiţi
de confruntările cu intransigentul domnitor al Moldovei. Însă, bineînţeles, ceea ce a
rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special cea din 1475,
de la Podul Înalt, şi cea din 1476, de la Războieni. Bilanţul? O răsunătoare victorie la
Vaslui, împotriva marelui vizir Soliman Paşa, în urma căreia faima lui Ştefan ajunge
până la Roma, în Occident, însă şi o dureroasă înfrângere la Războieni, la finalul căreia
Ştefan înţelege că Imperiul Otomanse se afla într-o ascensiune greu de oprit cu o armată
formată în principal din ţărani şi răzeşi neinstruiţi din punct de vedere militar.
Biruinţa lui Ştefan, de la Podu Înalt, a impresionat atât de mult pe cronicarul
polon Jan Dlugosz, încât elogiindu-l, scria: “O, bărbat demn de admirat, întru nimic mai
prejos ducilor eroici pe care îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat
în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor. După părerea mea, el
este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales
funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi
hotărârea creştinilor, pe când ceilaţii regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în
desfătări şi lupte civile”.
Într-adevăr, conştient de impactul creat asupra principilor creştini din Europa,
în urma victoriei repurtate, dar şi mai moderat în atitudine decât cronicarul polonez,
Ştefan trimite o scrisoare, în data de 25 ianuarie 1475, mai multor conducători de state
din Europa medievală de atunci: una din cele mai impresionante scrisori de acest gen, o
adevărată pagină de antologie, în care – consemnând victoria ţării sale pe care o
considera ca “o poartă a creştinătăţii” – cerea ajutor militar în eventualitatea unei noi
expediţii otomane. Din nefericire, Ştefan a primit numai felicitări pentru succesul
obţinut şi promisiuni pentru viitoarele confruntări, însă toate au rămas la stadiul de doar
simple promisiuni. Redăm, pentru frumuseţea şi simplitatea stilului, dar şi pentru
conţinutul său această scrisoare:
"Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această
scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei,
mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun
Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este
încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună
şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe
la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră
o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman
paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate
popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui (…). Aceşti mai
sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.Auzind şi văzând noi acestea, am
luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers
împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am
trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul
nostru.
Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se
răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră
şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până
acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne
ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne
rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva
duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici
şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi,
din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul
Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea
creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după
ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci,
fiţi gata, fără întârziere."
Şi, într-adevăr, în curând temerile domnitorului moldovean s-au dovedit
întemeiate. În vara anului 1476, Mahomed al II-lea purcese el însuşi, în fruntea unei
armate uriaşe, spre Ţara Moldovei. La Valea Albă şi la Războieni, Ştefan cel Mare, cu o
armată de vreo 12 mii de oşteni, nu a putut ţine piept puhoiului de 200 de mii de turci.
Luptele cu turcii au durat până prin 1487, când Ştefan cel Mare acceptă plătirea unui
tribut către Poartă, obţinând, în schimb, libertatea Moldovei şi pacea mult dorită între
hotarele ei strămoşeşti.
Un alt aspect din multipla activitate desfăşurată de marele domnitor, care
trebuie să fie pus în lumină, este cel de ctitor de lăcaşuri sfinte. Principalele mănăstiri
ridicate de înaintaşii săi în scaun (Probota, Moldoviţa, Bistriţa, Humor, Bohotin,
Chiprieni etc.) şi-au continuat existenţa, primind felurite danii din partea lui Ştefan. Dar
numărul lăcaşurilor de închinare a sporit prin mănăstirile, schiturile şi bisericile de mir
ridicate de Ştefan însuşi sau de unii dintre dregătorii săi. Pentru multe dintre ctitoriile
înaintaşilor săi a ridicat construcţii noi ori a refăcut pe cele deja existente.
O altă categorie de lăcaşuri de închinare sunt cele ridicate din temelie de el
însuşi, aşadar mănăstiri şi biserici noi. Cea mai importantă dintre acestea, fără îndoială,
o constituie Mănăstirea Putna, devenită necropolă domnească pentru voivod şi familia
sa. O altă ctitorie celebră a lui Ştefan este Voroneţul, ridicată pe locul unui schit din
lemn, în care, potrivit tradiţiei, ar fi trăit Daniil Sihastrul, pe care domnitorul nu de
puţine ori – se spune – îl consulta înaintea marilor bătălii. Biserica, ridicată în mai puţin
de patru luni, din şi-a câştigat un renume deosebit în lumea întreagă pentru picturile sale
exterioare, realizate în jurul anului 1547, în timpul fiului lui Ştefan, domnitorul Petru
Rareş.
În acelaşi timp însă, printr-o serie de manifestări, Ştefan cel Mare ne apare ca
un inovator, atât în domeniul social, politic şi militar, cât şi în cel cultural. În literatura
istorică, figura lui Ştefan şi întreaga sa activitate, lăsând urme pretutindeni pe pământul
Moldovei, ca şi faptele sale de arme, au dat loc unei vaste bibliografii. Studii relativ
recente au pus în lumină laturi mai puţin cunoscute privind reformele sale economice şi
sociale, iar rezultatele cercetărilor arheologice cuprinse în nenumărate rapoarte, articole
şi monografii au pus la dispoziţie noi şi grăitoare mărturii pentru cunoaşterea aspectului
cetăţilor, locuinţelor şi curţilor domneşti, meşteşugurilor şi vieţii orăşeneşti.
Ştefan cel Mare nu a fost nici pe de parte eroul perfect, infailibil în acţiunile
sale: a fost om şi a greşit ca un om, a fost lider politic şi militar iar eşecul pe acest plan
nu i-a rămas necunoscut. Cu toate acestea, istoria şi mai ales memoria colectivă a tuturor
românilor, nu doar a moldovenilor, îl reţine şi-l cinsteşte nu protocolar, ca pe Ştefan al
III-lea Muşat, ci simplu: Ştefan cel Mare, cognomen la care, încă din timpul vieţii – spun
cronicarii – se adăuga şi epitetul de "cel Sfânt". Cu siguranţă contemporanii săi îi
cunoşteau scăderile (că fusese căsătorit de trei ori, că avea copii din flori, că se mânia
prea repede şi uneori condamna fără judecată ), însă priveau spre luptele pe care le-a
purtat şi pe care, cu doar două excepţii, le-a câştigat, se bucurau de starea de stabilitate
pe care domnia sa de 47 de ani a dăruit-o Moldovei, se închinau în bisericile şi marile
mănăstiri ridicate de el sau de boierii săi, şi cunoşteau că în spatele tuturor acestor
realizări stătea Ştefan, fiul lui Bogdan şi al Mariei Doamna.
Prin anii de domnie ai lui Ştefan cel Mare, istoria a acordat o şansă Moldovei
medievale, în primul rând, şi Europei Occidentale, în general. De acest lucru, mult mai
puternicii principi contemporani erau încredinţaţi, şi nu se sfiau să recunoască aceasta în
epistolele trimise voievodului moldovean; poate însă ar fi fost nevoie mai mult decât o
recunoaştere a meritelor sale, ar fi fost necesară şi o doză de pragmatism din partea lor…
un ajutor militar venit la timp poate ar fi scos Principatele Române din orbita politicii, şi
mai grav, a civilizaţiei şi mentalităţilor otomane.
Ştefan a învins totuşi, timp de 47 de ani, pe toţi duşmanii lui dinăuntru şi din
afară. Căror factori se datorează, aşadar, trăinicia domniei lui, căci personalitatea sa,
oricât de genială sau de puternică, nu explică înfrângerea boierimii, obişnuită să facă ea
jocurile politice, conform propriilor interese, cât şi a duşmanilor din afară, cu siguranţă
mai mari şi mai puternici decât Ţara Moldovei? Aceşti factori sunt multipli acoperind o
paletă largă de mijloace prin care un abil şi realist lider îşi poate consolida poziţia, fără a
deveni însă un tiran precum Ivan al III-lea cel Groaznic sau contemporanul său
occidental, regale Ludovic al XI-lea al Franţei. Ei merg de la ceea ce P.P. Panaitescu
numea "colonizarea satelor de curteni" după exemplul colonizărilor romane, până la
cruzimea dovedită faţă de boierii trădători sau doar necredincioşi. Şi, să nu uităm, o altă
sursă de putere a fost credinţa puternică în Dumnezeu căci, spune cronica "cu sprijinul
lui Dumnezeu a izbutit atât de bine”. Strâns legată de Divinitate era şi ideea de dinastie,
pentru că, potrivit tradiţiei ce coboară chiar până în Antichitate, doar Dumnezeu
îngăduie şi menţine o familie pe tronul unei naţiuni sau a unui imperiu.
Ideea dinastică a fost o mişcare politică foarte abilă a lui Ştefan, căci prin
numirea la succesiune a fiului său Bogdan, încă din 1497, împiedica orice imixtiune a
boierilor în alegerea unui nou domn, după moartea sa, şi implicit, subordona interesele
mărunte ale acestor boieri interesului ţării şi a dinastiei. Din nefericire, la câteva decenii
după moartea lui Ştefan se va reveni la vechiul obicei de alegere a domnului de către
boieri, în felul acesta ajungând de multe ori pe tron persoane slabe sau incompetente,
ceea ce va facilita, imixtiunea turcilor în numirea domnilor în Principatele Române. Şi
din acest fapt se vede puternica personalitate şi extraordinarul simţ politic dovedit de
Ştefan cel Mare, care a fost în stare să domine interesele arisoctaţiei locale şi să
numească el, asociindu-şi-l la domnie, pe viitorul său successor.
De asemenea, Ştefan nu trebuie să fie socotit ca un stăpânitor local, mărginit la
problemele şi la orizontul ţării sale. El era un principe al Europei, care cunoştea lumea,
interesele şi toate legăturile ei. Este suficient să amintim că legătura dintre împăratul
Maximilian de Habsburg şi ţarul Ivan al III-lea, prima legătură diplomatică a Rusiei cu
Europa apuseană, s-a făcut prin mijlocirea lui Ştefan cel Mare. Şi cu toate acestea, când
Europa l-a uitat pe el şi realizările sale, rămâne o legătură pe care studiile istorice n-au
adâncit-o îndeajuns, o legătură aproape osmotică între Ştefan cel Mare şi Moldova. Dacă
o personalitate a fost vreodată reprezentativă pentru ţară, atunci, desigur, Ştefan a fost
aceea. Moldova, între marile provincii ale României actuale, a fost şi a rămas regiunea
în care înţelepciunea predomină asupra voinţei. E ţara oamenilor prudenţi, care a dat pe
cei mai mari bărbaţi de geniu, dar prea puţini aventurieri. Spirite critice şi creatoare,
moldovenii au dat pe Eminescu, pe Kogălniceanu sau pe N. Iorga, pe când muntenii pe
Tudor Vladimirescu răsculatul şi pe Mihai cuceritorul. E o dragoste adâncă a
pământului, a omului statornic şi socotit, la răzeşul moldovean, ca şi la boierul de viţă
veche. Ştefan cel Mare a fost toate acestea: spirit creator, a colonizat şi a întărit, a ştiut
să surprindă pe duşman cu mişcări iscusite, a fost un diplomat genial. Era omul
pământului şi al neamului său însă, mai mult decât toate, Ştefan a ştiut să se menţie, să
reziste timp îndelungat cu tărie, cu şiretenie şi cu înţelepciune, iar prin el moştenirea sa:
Moldova.

Bibliografie generală:
1. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu
introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Ediţia a II-a,
(revizuită), Bucureşti – 1958;
2. Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Editura Minerva,
Bucureşti – 1904;
3. P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ediţie
îngrijită de Silvia Panaitescu, prefaţă, note şi bibliografie de Dan
Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti – 1971;
4. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor
tineri, Ediţia a V-a, Editura Humanitas, Bucureşti – 2006;
5. Album omagial, Ştefan cel Mare, atlet al lui Hristos în Europa,
Editura Trinitas, Iaşi – 2006;
6. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ediţia a III-
a, editura Humanitas, Bucureşti – 2005