P. 1
Limba Romana

Limba Romana

|Views: 392|Likes:
Published by Ionut Suciu
romana
romana

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: Ionut Suciu on Jun 18, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/21/2015

pdf

text

original

Limba Romana ORTOGRAFIA SI ORTOEPIA Inst.

Camelia Folea Ortografia si ortoepia se ocupa de studierea scrierii, respectiv a pronuntarii limbii, si de stabilirea, pe aceasta baza, a conduitei considerate corecte în grafia, respectiv rostirea diferitelor ei unitati si îmbinari.Normele ortografice si normele ortoepice.Normele ortografice si normele ortoepice sunt restrictii (imperative sau orientative) impuse, prin hotarâri academice, scrierii si pronuntarii, în vederea asigurariiunei exprimari cultivate, unitare, stabile si functionale. Ele stabilesc ce forme sunt corecte, respingând alte variante existente în uz. Normele concretizeaza, la nivelul unor serii mai extinse sau mai restrânse de fapte, principiile ortografiei, care, fiind prea generale, nu pot functiona ca reguli concrete. Corespondenţa dintre sunete şi litere Litera este semnul grafic folosit pentru notarea unui sunet. În general, în limba română unui sunet îi corespunde o singură literă: car – 3 litere, 3 sunete; drum – 4 litere, 4 sunete; izvor – 5 litere, 5 sunete; copac – 6 litere, 6 sunete. Această corespondenţă însă nu totdeauna se respectă: geam – 4 litere, 3 sunete; ghindă – 6 litere, 5 sunete; chibrit – 7 litere, 6 sunete. Literele folosite în scrierea limbii române, din punctul de vedere al relaţiei sunet – literă, se împart în două categorii: a) Litere monovalente, sunt literele care corespund unui sunet distinct, care au deci o sigură valoare fonetică. b) Litere plurivalente, sunt literele care au mai multe valori fonetice. Din numărul total de litere, 19 sunt monovalente, iar restul de12 litere (e, i, o, u, c, g, h, k, q, w, x şi y) sunt plurivalente. Valoarea fonetică a acestor litere depinde: ─ de combinaţiile de litere în care apar, ─ de poziţia lor în silabă sau în cuvânt, ─ de caracterul vechi sau neologic al cuvintelor şi de limba lor de origine. Relaţia sunet – literă în cazul literelor plurivalente: 1) aceeaşi literă poate reda sunete diferite: a) literele e, i, o, u sunt folosite pentru a nota atât vocale, cât şi semivocale; b) litera i notează vocala i, iar la finala cuvintelor redă un sunet care nu are valoare de vocală: fraţi, lupi, prieteni; c) literele c, g: ─ urmate de o vocală (cu excepţia lui e şi i), de o consoană (în afară de h) sau la sfârşit de cuvânt notează sunetele k, g; casă, carte, cuptor, clasă, ac, gară, gât, glas, târg.

─ urmate de e sau i notează sunetele č, ğ: cer, cerne, cisternă, gem, ger, girafă; ciolan, melci, ceas, geană,frag i ─ urmate de h + e sau i notează sunetele k’, g’: chenar, chitanţă, ghete gheară, unchi, unghi. 2) o literă poate nota două grupuri de sunete: ─ x = grupul de sunete cs: excursie, excepţie, expert, extremă; ─ x = grupul de sunete gz: exact, examen, exemplu, exerciţiu; 3) acelaşi sunet poate fi redat prin litere diferite; a) sunetul î se redă prin literele: ─ î: coborî, înainte, începe, înnopta, întoarce, neîncetat, reîntâlni; ─ â: adânc, câine, dânsul, pâine, pârâu, român; b) sunetul i se redă prin literele: ─ i: iar, inimă, vis; ─ y: yankeu; c) sunetul c se redă prin literele: ─ c: castană; ─ k: karate, kilogram, kilometru, kilowatt; d) sunetul v se notează prin literele: ─ v: vapor, vine, vineri, vagon; ─ w: wat, wolfram. Aşadar, din punctul de vedere al valorilor exprimate, se disting următoarele trei subclase de litere: 1) litere cu o singură valoare (literele monovalente). ─ În cuvintele alcătuite din astfel de litere numărul de sunete este egal cu numărul de litere: povaţă (6 sunete, 6 litere). 2) litere cu mai multe valori (literele plurivalente). ─ Exemplu: litera e poate nota o vocală sau un diftong. 3) litere fără valoare fonetică (sau litere ajutătoare). ─ Există următoarele litere care pot avea acest statut: h, e, i. De fapt, ele au un statut dublu fiind: a) litere cu valoare de sine stătătoare: harnic, elev, istorie; b) litere lipsite de valoare fonetică proprie; în acest caz litera nu redă un anumit sunet, ci indică valoarea literei în vecinătatea căreia apare: c + e, i = č: cioban – 6 litere, 5 sunete; g + e, i = ğ: geană – 5 litere, 4 sunete; c + h + e, i = k’: chestionar – 10 litere, 9 sunete; g + h + e, i = g’: gheaţă – 6 litere, 5 sunete; ─ După cum vedem, în cuvintele care conţin şi litere lipsite de valoare fonetică numărul de sunete este mai mic decât numărul de litere. Fonetica este ştiinţa care studiază sunetele unei limbi. CLASIFICAREA SUNETELOR 1. VOCALELE sunt sunetele care se pot rosti fară ajutorul altor sunete şi pot alcătui şi singure silabe. În limba română există şapte vocale: a, ă, â (î), e, i, o, u 2. SEMI VOCALELE sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar nu pot alcătui singure

silabe şi se pronunţă la jumătatea intensităţii unei voale. Ele intră în alcătuirea diftongilor şi triftongilor şi sunt în număr de patru: e, i, o, u e. i. o. u pot fi: * vocale: erată, iritabil, orar, umăr; *semivocale: seară, iar, soare, ouă. 3. CONSOANELE sunt sunete care se rostesc cu ajutorul altor sunete (cu ajutorul unor vocale) şi nu pot alcătui singure silabe. în limba română există 22 de consoane: b, c, c' (ce,ci), k' (che, chi), d, f, g, g' (ge, gi), g' (ghe, ghi), h, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z. DIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală.pronunţate în aceeaşi silabă. Diftongul poate fi: *urcător (ascendent), atunci când este alcătuit din semivocală + vocală: iar-nă; broas-că; deal; soa-re; pia-tră. *coborâtor (descendent), atunci când este alcătuit din vocală + semivocală: mai; grâu; ca-dou: câi-ne; vrei Atenţie! *Diftongul se poate constitui din două sunete alăturate aparţinând unor cuvinte diferite, dar care se pronunţă într-o silabă. Intre elementele componente ale acestor silabe apare cratima: mi-a amintit; să-i dau; că-i spune; *În diftong, semivocalele o şi e apar întotdeauna ca prim element, iar celelalte semivocale (işi u) pot fi sau primul sau al doilea element. Notă: *După consoanele c', g, k', g' nu există diftongi deoarece în această situaţie e sau i sunt numai litere ajutătoare pentru scrierea acestor consoane: ceaţă = c'aţă; geam = g'am; gheaţă = g'aţă. * Atunci când c şi i sunt vocale urmate de o semivocală (ghiocei, rochii), ei şi ii sunt diftongi deoarece e şi primul i sunt vocalele silabelor respective: ghi-o-cei; ro-chii; TRIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în aceeaşi silabă. Triftongii sunt de două feluri: -progresivi, atunci când semivocalele preced vocala: ari-pioa-ră: cre-ioa-ne: i-ni-mioa-ră - centraţi, atunci când semivocalele încadrează vocala: le-oai-că; do-reau; tră-iai; fo-iau;, soseau Atenţie! Triftongul se poate constitui din trei sunete alăturate, aparţinând unor cuvinte diferite, dar pronunţate împreună, în aceeaşi silabă. Intre elementele componente ale acestor silabe apare cratima. şi-au spus; mi-ai dat; ne-au adus Notă: După consoanele c\ g\ k\ g\ nu există triftongi. deoarece în această situaţie e sau i sunt litere ajutătoare pentru scrierea acestor consoane, deci nu au rol de vocale: zi-ceau = zi-c 'au; ve-gheau = ve-g 'an.: HIATUL apare între două vocale alăturate pronunţate in silabe diferite: du-e, ca-i-să, a-e-ro-port, al-co-ol: fi-in-ţă; i-de-e: po-e-zi-e; res-pec-tu-os; sca-un Silaba este sunetul (vocala) sau grupul de sunete ce cuprinde în mod obligatoriuo

vocală şi numai una, care se pronunţă cu un singur efort expirator (printr-o singură deschidere a gurii). După numărul de silabe, cuvintele sunt: * monosilabice - formate dintr-osingură silabă: om, beau, car, ac, fac *plurisilabice - formate din două sau mai multe silabe: du-el; ar-bi-tru; zo-o-lo-gi-e O silabă poate fi alcătuită din: - un sunet (o vocală): o!; a-er; a-le-e; po-e-zi-e; - două sau mai multe sunete alăturate ale aceluiaşi cuvânt: ca-iet; ca-len-dar - un cuvânt: bar; sar; dar; iar; - două cuvinte: c-ar; să-mi; nu-i; - un cuvânt şi începutul altui cuvânt: mi-a-run-că; - sfârşitul unui cuvânt şi un alt cuvânt: zi-cân-du-şi - sfârşitul unui cuvânt şi începutul unui alt cuvânt: frun-tea-n-gân-du-ra-tă Notă: *Se observă că în anumite situaţii, în cadrul silabei respective, se foloseşte cratima (liniuţa de unire) care este semn ortografic şi marchează rostirea într-o silabă a părţilor componente ale acestora. - uneori, cratima indică şi elidarea (omiterea) unei vocale: să-ţi------să îţi - alteori, cratima indică doar rostirea într-o silabă a două cuvinte diferite (două părţi de vorbire diferite): c-ar (vrea); s-ar (zice) •* Câteodată, despărţirea în silabe coincide cu cratima fzi-cân-du-ne). care, în această situaţie, nu marchează rostirea într-o silabă, ci doar pronunţarea împreună a două părţi de vorbire diferite. Accentul Prin accent se înţelege pronunţarea mai intensă ori pe un ton mai înalt a unei silabe ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau dintr-o frază. Întrucât în limba română accentul nu este fix, el poate ocupa diverse poziţii în cadrul cuvântului: a) pe ultima silabă (accent oxiton): popór; b) pe silaba penultimă (accentparoxiton): cárte; c) pe silaba antepenultimă (accentproparoxiton): márgine, sárcină; d) pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţă, dóisprezece. Rolul accentului este de a diferenţia cuvinte sau forme gramaticale, în primul caz, un exemplu semnificativ îl constituie cuvântul companie. Accentuat compánie, cuvântul are sensul „subunitate de infanterie sau de alte arme speciale, intrând de obicei în compunerea batalionului", în timp ce companíe înseamnă „însoţire" (DLRM).

Prin accentuare se diferenţiază şi forme gramaticale diferite: în cazul cântă -cântă,accentuarea diferenţiază indicativul prezent, persoana a III-a singular / plural de indicativ, perfect simplu, persoana a III-a singular, în limba română se admite accentuarea diferită a aceluiaşi cuvânt. În această situaţie se află o serie de cuvinte cum ar fi: profésor -profesór;íntim - intím (DOOM). Pentru alte forme considerate „dublete accentuale literare", vezi Th. Hristea, Sinteze de limba română, ediţia a III-a revizuită şi din nou îmbogăţită, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p. 171. Sunt acceptate de asemenea două accentuări diferite în cazul unor cuvinte din fondul vechi al limbii: hátman - hatmán (DOOM). Circulă însă şi variante de accentuare neliterare, incorecte: carácter (în loc de caractér), uníc (în loc de únic), penúrie (în loc de penuríe)etc. Nivel lexico-semantic Sinonimia Sinonimia este relaţia dintre cuvintele diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca sens. Cuvintele între care se stabilesc asemenea relaţii se numesc sinonime. Cuvintele cu forme diferite, dar cu înţeles identic formează serii sinonimice constituite din două sau mai multe unităţi: – substantive sinonime: bucurie = veselie; cale = drum; generozitate = mărinimie; glas = voce; timp = vreme; geamantan = valiză; inimă = cord; zăpadă = nea = omăt; noroi = glod = tină; curte = ogradă = ocol = bătătură; – adjective sinonime: etern = veşnic; sur = cărunt; mâhnit = trist = amărât; – verbe sinonime: a fura = a şterpeli; a se opri = a poposi; a vesti = a anunţa = a înştiinţa; a strica = a deteriora = a defecta; – adverbe sinonime: alene = agale. Antonimia Antonimia este relaţia stabilită între cuvintele cu sens contrar. Cuvintele între care există asemenea relaţii se numesc sinonime. De regulă, antonimele formează perechi şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire: – substantive antonime: pace / război; întuneric / lumină; adevăr / minciună; prieten / duşman; succes / eşec; bunătate/ răutate; tinereţe / bătrâneţe; interes / dezinteres; – adjective antonime: mare / mic; tânăr / bătrân; harnic / leneş; frumos / urât; zgârcit / risipitor; agreabil /dezagreabil; drept / nedrept; – verbe antonime: a aduna / a risipi; a pleca / a veni; a construi / a dărâma; a râde / a plânge; a înarma / a dezarma; – adverbe antonime: bine / rău; aici / acolo; sus / jos; devreme / târziu; repede / încet; aproape / departe; – pronume antonime: tot / nimic. Omonimia Omonimia este relaţia stabilită între cuvintele care se pronunţă la fel, care însă au sensuri diferite. Omonimia priveşte exprimarea unor sensuri complet diferite prin forme identice. Cuvintele între care se stabileşte o asemenea relaţie se numeşte omonimie. Exemple: lac1 (apă stătătoare) – lac2 (soluţie de răşini folosită pentru protejarea suprafeţei unor obiecte); bancă1 (scaun lung pentru mai multe persoane) – bancă2 (instituţie financiară); broască1 (animal fără coadă cu picioarele de dinapoi adaptate pentru sărit) – broască2 (mecanism montat la uşi servind la încuierea lor). Paronimia

Paronimia constă în apropierea formală a unor cuvinte care au sensuri diferite. Paronimele sunt nişte cuvinte cu sensuri diferite, fiind insuficient diferenţiate din punct de vedere formal. Paronimele formează serii alcătuite, de cele mai multe ori, din două elemente: complement (ceea ce se adaugă pentru a întregi ceva; partea secundară de propoziţie care determină un verb, un adjectiv sau un adverb) – compliment (cuvânt de laudă, de măgulire; la pl. salutări); campanie (1. totalitatea operaţiunilor militare efectuate într-un anumit timp, în vederea atingerii unui scop strategic; 2. acţiune organizată pentru realizarea unor sarcini) – companie (1. însoţire, tovărăşie. 2. grup de persoane care-şi petrec timpul, care se distrează împreună); orar (adj. privitor la ore, care arată orele; subst. programul unei activităţi împărţit pe ore; program săptămânal pe baza căruia se desfăşoară activitatea didactică în şcoli şi în facultăţi) – oral (adj. care se transmite prin viu grai). familiar (simplu, fără pretenţii, bine cunoscut, obişnuit) – familial (privitor la familie, care aparţine la familie); a evolua „a se dezvolta, a se transforma" – a evalua „a preţui, a aprecia, a estima"; a enerva „a face să-şi piardă sau a-şi pierde calmul" – a inerva „a forma reţeaua de nervi a unui organ, a unui ţesut"; Deşi sunt apropiate sub aspectul formei, paronimele se folosesc în contexte diferite şi, în mod normal, substituirea lor nu se admite. Cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice După numărul de sensuri pe care le are un cuvânt deosebim: a) cuvinte monosemantice; sunt cuvintele care au un singur sens; b) cuvinte polisemantice; sunt cuvintele care au mai multe sensuri aflate în anumite relaţii; sensurile unui cuvânt polisemantic sunt mai mult sau mai puţin apropiate. Drept exemplu de cuvânt monosemantic ar putea servi cuvântul moleculă, care se defineşte prin sensul „cea mai mică parte dintr-o substanţă". Tot monosemantic este şi cuvântul ipotenuză, care are sensul „latura opusă unghiului drept într-un triunghi dreptunghic". Ca exemplu de cuvânt polisemantic ar putea fi adus cuvântul foaie, cu următoarele sensuri: 1. Frunză. 2. Bucată dintr-un material. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie. 4. Adeverinţă. 5. (Înv.) Ziar, revistă. 6. Bucată de pânză. 7. Strat de aluat. Cuvintele polisemantice sunt, de regulă, cuvinte foarte uzuale care denumesc noţiuni importante în viaţa şi activitatea oamenilor. Dintre cuvintele cu o structură semantică complexă pot fi menţionate următoarele: – substantive polisemantice: bucată, cadru, cap, casă, grai, mână, ochi, picior, putere, sistem, vatră etc. – verbe polisemantice: a arăta, a da, a duce, a face, a lua, a merge, a pune, a prinde, a ridica, a scoate, a spune, a sta, a trece, a veni, a vrea, a vedea etc. – adjective polisemantice: bun, frumos, greu, mare, mic, rău, puternic, slab, tare etc. Sensurile cuvintelor polisemantice sunt actualizate în cadrul unor contexte diferite. De exemplu, fiecăruia dintre cele şase sensuri ale cuvântului cap îi corespund anumite contexte: Cap 1. Parte a corpului la om şi la animale (A căzut şi s-a lovit la cap.); 2. Individ, ins (Câte capete, atâtea păreri.); 3. Minte, judecată; memorie (Unde nu e cap, vai de picioare.); 4. (Înv.) Viaţă (Împăratul i-a ameninţat pe voinici că vor plăti cu capul pentru îndrăzneala lor.);

5. Extremitate proeminentă a unui dispozitiv (capul şurubului); 6. Partea de dinainte; început, frunte. (L-au pus în capul coloanei.). Polisemia este rezultatul unor procese semantice, sursele polisemiei fiind modificările de sens, exprimarea figurată şi influenţele străine. Tipuri de sens. Sensuri proprii şi sensuri figurate Sensurile din structura semantică a unui cuvânt polisemantic sunt de mai multe feluri. După relaţia cuvântului cu obiectul denumit, se disting: a) sensuri proprii; b) sensuri figurate. Sensurile proprii ale cuvintelor reprezintă rezultatul denumirii directe a obiectelor, caracteristicilor, fenomenelor. Sensurile figurate se datorează transferului denumirii unui obiect asupra altui obiect. Cuvintele cu sens figurat denumesc obiectele, fenomenele indirect. De exemplu: cuvântul vulpe are următoarele două sensuri: 1. Mamifer carnivor, cu blana roşcată, cu coada lungă şi stufoasă; Vulpea, moartă-n cale o vezi, şi tot parcă nu o crezi.; 2. (Fig.) Persoană vicleană, şireată.Ce vulpe eşti tu! Când este folosit pentru a face referire la animalul respectiv, cuvântul dat are un sens propriu, iar când este folosit cu referire la om, el capătă un sens figurat. Sensurile figurate, spre deosebire de cele directe, sunt mai dependente de context. Astfel, sensul figurat al cuvântului se pune în evidenţă numai în cadrul unui context. De exemplu, cuvântul cap are în limba română, pe lângă sensul direct „sediu al inteligenţei" şi sensul figurat „origine a unor activităţi", care poate fi actualizat doar în contexte de tipul El este capul tuturor relelor. Structura morfologică a cuvântului Părţile componente ale cuvintelor care au o anumită semnificaţie lexicală sau gramaticală se numesc morfeme. Morfemele sunt de mai multe tipuri: rădăcina, prefixul, sufixul, tema şi desinenţa. Rădăcina Rădăcina este elementul comun mai multor forme ale aceluiaşi cuvânt (în cazul cuvintelor flexibile) sau mai multor cuvinte care alcătuiesc o familie de cuvinte (în cazul cuvintelor formate prin derivare). Este elementul care poartă sensul lexical. Rădăcina este baza de la care se alcătuiesc cu ajutorul sufixelor gramaticale şi al desinenţelor formele unui cuvânt. De exemplu, în formele verbului merge (merg, mergi, merge, mergeam, mergeaţi, mergeau...) rădăcina este merg-. Tot de la rădăcină se obţin prin derivare cu afixe lexicale cuvinte noi. Astfel, cuvintele din familia lexicală a cuvântului pădure(pădurice, pădurar, păduros, a împăduri, a despăduri) au aceeaşi rădăcină: pădur-. Prefixul Prefixul este elementul care se adaugă înaintea rădăcinii unui cuvânt de bază pentru a se forma un nou cuvânt: bunic – străbunic, cetăţean – concetăţean a face – a desface. Prefixul are, de obicei, valoare lexicală. Sufixul Sufixul este elementul care se adaugă după o rădăcină (sau o temă) pentru a se forma un nou cuvânt sau o formă gramaticală a unui cuvânt. După sensul exprimat şi după funcţia lor în limbă, sufixele sunt de două feluri: a) sufixe lexicale sau derivative (cu ajutorul lor se formează cuvinte noi): lemn + ar = lemnar, casă + uţă = căsuţă, scrie + tor = scriitor, ţăran + ime = ţărănime, voinic + esc = voinicesc, frate + eşte = frăţeşte. După natura gramaticală a derivatului, sufixele lexicale sunt: substantivale (-aş, -eală, -ime, -tor etc.; arc-aş, muncitor-ime, bună-tate, lovi-tură),

adjectivale (-atic, -bil, -os, -iu, etc.: fric-os, nebun-atic, frumuş-el, prieten-esc), verbale (-iza, ona, -ui etc.: abstract-iza, concluzi-ona, sfăt-ui), adverbiale (-eşte, -iş etc.: frăţ-eşte, piept-iş). b) sufixe gramaticale (care servesc la realizarea unor forme din paradigma unui cuvânt, se întâlnesc numai la verb şi formează timpurile şi modurile verbului): -ez din lucrez, esc din citesc, -ând din lucrând. Temă lexicală Temă lexicală este partea unui cuvânt alcătuită din rădăcină plus prefixul şi sufixul cu care este format. Tema este comună tuturor formelor flexionare ale cuvântului. Ea se stabileşte prin înlăturarea desinenţei, deci tema este forma cuvântului fără desinenţă. De exemplu, tema pentru formele flexionare ale cuvântului a aduce (aduc, aduc-i, aduc-e, aduc-em, aduc-eţi, aduc) este aduc- la care s-au adăugat desinenţele de număr şi persoană. Cuvânt de bază Cuvânt de bază este cuvântul care serveşte ca element de plecare în formarea altor cuvinte prin derivare. De exemplu, cuvintele-bază pentru derivatele copilaş, prietenie, frumuşel, iepureşte, a îmbrăţişa sunt copil, prieten, frumos, iepure, braţ.Cuvântul de bază este de cele mai multe ori la forma-tip (forma din dicţionare): a) nominativul singular nearticulat la substantive: fluier + -aş = fluieraş; b) nominativul singular masculin la adjective: bun + -ătate = bunătate; c) infinitivul prezent la verbe: a pocni + -et = pocnet. În cazuri mai rare, cuvântul de bază poate fi şi la o altă formă flexionară: derivatele omenie, omenos, a omeni sunt formate de la pluralul substantivului om – oameni. Cuvânt derivat Cuvânt derivat este cuvântul format cu sufixe şi prefixe de la un cuvânt de bază. De exemplu, cuvântul pădurar este format de la cuvântul-bază pădure cu ajutorul sufixului derivativ -ar. În acelaşi timp, verbul a desface e constituit din radicalul face la care se adaugă prefixul derivativ des-. Se delimitează substantive derivate (ameţ-eală, fotbal-ist, copil-ărie, seceră-toare, tiner-et, învăţ-ătură, voi-nţă, cojoc-el, cărt-icică), adjective derivate (bărbăt-esc, fric-os, deluros, frumuş-el, ardel-ean, oland-ez, ne-drept), verbe derivate (a brăzd-a, a atenţ-iona, a sfăt-ui, a pre-vedea) şi adverbe derivate (prieten-eşte, târ-âş). Familia de cuvinte Familia de cuvinte (lexicală) constituie totalitatea cuvintelor înrudite ca sens şi formate prin diverse procedee (derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale) de la aceeaşi rădăcină. De exemplu, familia cuvântului pădure cuprinde următoarele unităţi lexicale: Îmbogăţirea vocabularului Formarea cuvintelor Cuvintele noi se creează prin combinarea unor elemente conform unor modele existente în limbă. Procedeele interne de formare a cuvintelor în limba română sunt: derivarea, compunerea şi conversiunea Derivarea Derivarea este un procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul prefixelor şi al sufixelor. Constă în adăugarea (uneori suprimarea sau substituţia) prefixelor sau a sufixelor la cuvântul de bază. Derivarea cunoaşte următoarele tipuri: a) derivarea cu sufixe sau sufixarea (formarea de cuvinte noi prin adăugarea sufixelor la cuvintele-bază);

b) derivarea cu prefixe sau prefixarea (formarea de cuvinte noi prin adăugarea prefixelor la cuvintele-bază); c) derivarea cu prefixe şi sufixe, aşa-numita derivare parasintetică; d) derivarea regresivă (formarea de cuvinte noi prin suprimarea afixelor). Derivarea cu sufixe Derivarea cu sufixe (sau sufixarea) este un procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui sufix lexical. De exemplu, cuvântul derivat iepureşte este alcătuit din tema iepur-, la care se adaugă sufixul -eşte.Cuvântul-bază pentru acest derivat este iepure. Sufixarea este cel mai productiv procedeu de formare a cuvintelor în română. Cu ajutorul sufixelor se pot forma: substantive derivate (cânt-ăreţ, căruţ-aş, pietr-ar, învăţ-ător, călăr-eţ, păsăr-ică, arip-ioară, pietr-oi), adjective derivate (buget-ar, vărg-at, strămoş-esc, argint-iu, copilăr-os, triumf-ător), verbe derivate (atenţi-ona, sfăt-ui), adverbe derivate (copilăr-eşte, chior-âş). Derivarea cu prefixe Derivarea cu prefixe (sau prefixarea) este un procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui prefix. De exemplu, cuvântul derivat răscumpăra este alcătuit din tema -cumpăr, la care se adaugă prefixul răs-.Cuvântul-bază pentru acest derivat este verbul a cumpăra. Derivarea cu prefixe este un procedeu mai puţin productiv în română. Cu ajutorul prefixelor se pot forma: – substantive derivate (confrate, desfrâu, neatenţie, preziuă, răscruce, străbunic); – adjective derivate (neatent, prelatin, răzbucuros, străvechi); – verbe derivate (consfătui, dezrobi, înălbi, preface, răsfoi, reciti, străluci). Prefixele se scriu, de regulă, neseparate de cuvintele de bază. Fac excepţie: a) derivatele cu prefixul -ex (fost): ex-ministru, ex-director; b) derivatele cu prefixul -re, -ne: de la cuvintele de bază cu iniţială elidată (căzută): ne-mpăcat, ne-ntors, re-nnoire, (în tempo rapid), dar neîntors, reînnoire (în tempo mai lent). Formaţiile parasintetice Derivarea parasintetică este un procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea simultană la acelaşi cuvânt-bază a unui prefix şi a unui sufix: îm-bărbăt-a, îm-belşug-a, îm-buna, îm-pădur-i, în-durer-a, în-crengă-tură, des-creier-at, în-chip-ui. Compunerea Compunerea este un procedeu de formare a unui cuvânt nou care constă în simpla alipire a două sau a mai multor cuvinte care există şi independent în limbă. În română, este un procedeu de formare a cuvintelor noi mai puţin productiv decât în alte limbi. Prin compunere se pot forma: – substantive (inginer-şef, oţel-beton, zi-lumină, coada-calului, ochiul-boului, guraleului, bou-de-baltă, trei-fraţi-pătaţi, bunăstare, botgros, iarbă-albă, coate-goale, reavoinţă, pierde-vară, fluieră-vânt);

– adjective (albastru-deschis, verde-deschis, sud-american, macedoromân, atotcuprinzător, cumsecade), verbe (a binecuvânta); – adverbe (azi-dimineaţă, ieri-noapte, mâine-seară, orişicând); – pronume (dumneavoastră, oricare, oricine); – numerale (doisprezece, douăzeci, cincizeci, tustrei); – prepoziţii (deasupra, dedesubt, despre, dincolo); – conjuncţii (căci, deoarece, deşi, fiindcă). Uneori se face distincţie între: a) compunerea propriu-zisă, sau din cuvinte întregi (trenfulger, iarba-fiarelor, laptele-cucului, mână-spartă, şarpe-cu-clopoţei, încurcă-lume, soareapune) şi b) compunerea cu elemente de compunere, sau din teme ori cuvinte care nu pot avea autonomie (aerogară, autostradă, hidroavion, macromoleculă, microanaliză). Conversiunea. Schimbarea valorii sau clasei morfologice Conversiunea este unul dintre procedeele interne de formare a cuvintelor, alături de derivare şi compunere. Constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta fără ataşarea unor elemente derivative. În acest caz, cuvântul este utilizat într -un context nou, ceea ce implică schimbarea funcţiei sintactice şi admiterea unor determinanţi nespecifici bazei: Lucrează bine. – Binele nu se uită. În primul enunţ cuvântul bine este adverb (determină un verb), în cel de al doilea, el devine substantiv (îndeplineşte funcţia de subiect). Conversiunea cuprinde mai multe tipuri care diferă în funcţie de clasele de cuvinte legate prin acest procedeu, adică de orientarea procesului de formare a cuvântului nou, de exemplu, de la adjectiv spre substantiv (un om bătrân – bătrânul), de la adjectiv spre adverb (băiat frumos – scrie frumos) etc. După clasa morfologică în care intră noul cuvânt, se delimitează următoarele feluri de conversiune: – substantivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa substantivului). În limba română se pot substantiviza adjectivele(bogatul, zgârcitul), pronumele (eul, sinele, nimicuri), numerale (doiul, zecele), verbele la formele nepredicative (intrare, aratul, semănatul), adverbele (binele, aproapele), interjecţiile (ofuri). – adjectivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa adjectivului). Trecerea altor părţi de vorbire (substantive, participii, gerunzii, adverbe) în clasa adjectivului se realizează prin utilizarea lor cu funcţiile sintactice specifice adjectivului: zi pierdută, pâine aburindă. – adverbializarea (trecerea altor cuvinte în clasa adverbului). În clasa adverbelor pot trece: adjectivele calificative, care devin adverbe de mod (merge elegant, sprinten, frumos), unele substantive, care devin adverbe de timp sau de mod (Lucrează seara. S-a supărat foc.), unele verbe (Poate că e ocupat). Abrevierea Abrevierea este procedeul de formare a cuvintelor noi prin prescurtarea unui cuvânt prin litera iniţială sau printr-un grup de litere. Cuvintele compuse din abreviere se realizează prin izolarea primelor litere (S.U.A., O.S.C.E., A.S.E.) sau a unor fragmente de cuvinte (Eurasia, Moldtelecom, Rompetrol). Compusele din abreviere au ca punct de plecare grupuri sintactice: O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite.

Morfologie - Verb, Substantiv, Pronume, Atribut, Numeral, Adverbul, Conjunctia, Interjectia MORFOLOGIA I. VERBUL Verbul este partea de vorbire flexibila care exprima actiunea, starea sau existenta. Categorii gramaticale (morfologice) modul timpul xc672u7(-a): a canta, a manca a II-a (-ea): a vedea, a tacea a III-a (-e): a face, a spune a IV-a (-i; -i): a citi, a hotari Clasificare 1. Dupa inteles: a) predicative (au inteles de sine statator si formeaza singure predicat verbal): Baiatul citeste. b) nepredicative(nu au inteles de sine statator si nu pot forma singure predicat verbal): copulative (nu au inteles de sine statator si intra in alcatuirea unui predicat nominal alaturi de un nume predicativ): El este elev. auxiliare (ajuta la formarea unor moduri si timpuri compuse: a fi, a avea, a voi): El a mers la scoala. 2. Dupa posibilitatea de a avea forme pentru toate persoanele: a) personale (au forme pentru toate persoanele): a scrie, a citi, a lucra, a cobori. b) impersonale ca sens si unipersonale ca forma (au forma numai pentru persoana a III-a, singular): ninge, ploua, se cuvine, trebuie, se intampla, a latra, a merita, a ajunge, a ramane (ex.: Ramane cum am stabilit.). 3. Dupa posibilitatea de a avea un complement direct: a) tranzitive (permit un complement direct): a spune, a vedea, a citi (ex.: vad ceva; vad pe cineva). b) intranzitive (nu permit un complement direct): a merge, a se gandi. Verbe intranzitive 1. Verbe de miscare: a merge, a fugi 2. Verbe impersonale: ploua, tuna, ninge 3. Verbe unipersonale: trebuie, se cuvine 4. Verbe reflexive: a se gandi, a-si aminti 5. Verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a insemna 6. Verbe la diateza pasiva Modurile verbului personale: indicativ, conjunctiv, conditional-optativ, imperativ nepersonale: infinitiv, gerunziu, participiu, supin Timpurile a) indicativ: imperfect perfect simplu perfect compus mai mult ca perfectul present viitor viitor anterior b) conjunctiv: present perfect c) conditional-optativ: present perfect d) infinitiv: present perfect

Verbele la moduri personaleau functie sintactica de predicat verbal sau predicat nominal. La modurile nepersonale, verbele au functie sintactica de: subiect, nume predicativ, atribut, complement. Analiza verbelor 1. Felul 2. Conjugarea 3. Diateza 4. Modul 5. Timpul 6. Persoana 7. Numarul 8. Forma Diatezele verbului Verbul are trei diateze: activa, pasiva, reflexiva. Diateza activa "Norocul ne cauta el pe noi..." El a plecat la scoala. La diateza activa actiunea este realizata de subiectul gramatical (care poate fi exprimat sau neexprimat). Actiunea verbului se poate rasfrange asupra unui obiect (complement direct). Exemplu: Elevul a scris tema. Verbele la diateza activa pot fi la modurile personale (la orice timp) sau nepersonale. Diateza reflexiva "Pe ulita satului se repezira toti flacaii." La diateza reflexiva actiunea este realizata si suportata de subiect. Apartin acestei diateze numai verbele insotite de pronume reflexive, fara functie sintactica, avand rolul de marca gramaticala a acestei diateze. Pronumele stau, de obicei, inaintea verbului, dar si dupa acesta (gerunziu: gandindu-ma) si se analizeaza impreuna cu verbul. Pronumele reflexive pot fi in cazurile acuzativ sau dativ. II. SUBSTANTIVUL Substantivul este partea de vorbire flexibila care denumeste obiecte. Clasificare 1. Dupa inteles: a) comune b) proprii 2. Dupa forma: a) simple: gradina, floare, Iasi b) compuse: prin alaturare cu cratima: cal-de-mare prin alaturare cu blanc: Mihai Viteazul prin contopire: binefacere, bunastare prin abreviere: FMI, OPC, OZN Categorii gramaticale a) genul: masculin: un - doi (pom) feminin: una - doua (fata) neutru: un - doua (tablou)

b) numarul: singular (pom, eleva, creion) plural (pomi, eleve, creioane) c) cazul: nominativ 1. Subiect: Elevul scrie. 2. Nume predicativ: Fratele meu este elev. 3. Atribut apozitional: Prietena mea, Maria, este eleva. genitiv: 1. Atribut substantival genitival: Caietul elevului este nou. 2. Atribut substantival prepozitional: Atacul contra lui Victor a fost violent. 3. Nume predicativ: Cartile erau ale Mariei. 4. Complement indirect: Romanii au luptat impotriva dusmanilor. 5. Complement circumstantial de loc: Ploaia s-a lasat deasupra orasului. 6. Complement circumstantial de timp: Ei au venit in jurul pranzului. 7. Complement circumstantial de mod: Ei inaintau contra vantului. 8. Complement circumstantial de cauza: Din cauza poleiului, masinaa derapat. dativ: 1. Nume predicativ: Gestul lui a fost contrar asteptarilor. 2. Apozitie: I-am dat varului meu, lui Vasile, o carte. 3. Complement indirect: I-am trimis bunicii mele o felicitare. 4. Complement circumstantial de loc: El nu sta locului. 5. Complement circumstantial de cauza: A intarziat datorita traAtribut substantival prepozitinal: Florile de tei au cazut. 2. Nume predicativ: Cartea este fara coperta. 3. Complement direct: L-am vazut pe colegul meu. 4. Complement indirect: Am vorbit despre parintii mei. 5. Complement de agent: Problema a fost rezolvata de tata. 6. Complement circumstantial de loc: S-a asezat in banca. 7. Complement circumstantial de mod: Venea ca vantul. 8. Complement circumstantial de cauza: N-a venit de teama. 9. Complement circumstantial de scop: Ma pregatesc pentru examen. vocativ: Vocativul exprima o chemare adresata cuiva pentru a-i atrage atentia asupra unei comunicari. Exemplu: Vino aici, baiat! Model de analiza "De treci codri de arama..." de arama = substantiv simplu, comun, feminin, singular, defectiv de plural, caz acuzativ, atribut substantival prepozitional Locutiuni substantivale "Patria este aducerea-aminte de zilele copilariei..." aducerea-aminte = amintirea Locutiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar echivalente cu un substantiv. Trasaturi nu se pot analiza separat nu se pot declina

au forme de singular si de plural pot primi articol se analizeaza ca un substantiv Functii sintactice a) subiect: Ma chinuiau parerile de rau. b) nume predicativ: Vacanta a ramas o aducere-aminte. Schimbarea clasei gramaticale substantive provenite din adjectiv: tanarul, rosul, voinicul, un batran substantive provenite din pronume personale: eul substantive provenite din pronume reflexive: sinele, sinea substantive provenite din numeral cardinal: doiul, suta, mia, zecele, un trei substantive provenite din verb: scrisul, mancatul, suferindul, vorbitul substantive provenite din adverb: aproapele, binele, raul, greul substantive provenite din prepozitie: o contra substantive provenite din interjectie: oful, hopul, fasul III. PRONUMELE Pronumele este partea de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv. Pronumele personal desemneaza persoanele care participa direct sau indirect la actul comunicarii. Functii sintactice 1. Subiect: Noi pregatim un spectacol. 2. Nume predicativ: nominativ: Elevul este el. acuzativ: Florile sunt pentru ea. genitiv: Cartile sunt ale lui. 3. Atribut pronominal prepozitional: Ei au vorbit cu respect despre ea. 4. Complement direct: Am vazut-o pe ea. 5. Complement indirect: dativ: I-am dat cartea. acuzativ: Se bizuie pe mine. 6. Complement de agent: Cartea este scrisa de el. 7. Complement circumstantial de mod: Invata ca mine. 8. Complement circumstantial de loc: S-a asezat langa el. 9. Complement circumstantial de timp: Am sosit dupa el. Dativul posesiv Dativul posesiv este exprimat prin formele neaccentuate ale pronumelui personal. Dativul posesiv determina: un substantiv: mana-ti alba un adjectiv: alba-ti mana un verb: Ti-am ascultat sfatul. Functie sintactica: atribut pronominal (in cazul dativ). Atunci cand se leaga prin cratima de o propozitie, are functia sintactica de complement circumstantial: El sta inainte-i. Dativul etic Dativul etic se exprima prin formele neaccentuate ale pronumelui personal. Exemplu:

Mi si-l lua si mi ti-l tranti... Dativul etic nu are functie sintactica. Pronumele personal cu valoare neutra se exprima prin formele neaccentuate ale pronumelui personal in dativ si acuzativ apare in expresii: A dat-o in bara. Schema de analiza 1. Persoana (I, a II-a, a III-a) 2. Numarul (singular, plural) 3. Cazul (nominativ, genitiv - numai la persoana a III-a, dativ, acuzativ, vocativ - numai la persoana a II-a) 4. Genul (masculin, feminin, neutru - numai la persoana a III-a) 5. Forma (accentuata, neaccentuata - numai in dativ si acuzativ) 6. Functia sintactica Pronumele personal de politete Pronumele personal de politete exprima respectul in relatiile dintre oameni. Functii sintactice 1. Subiect: Dumnealui a plecat. 2. Nume predicativ: Cartea este a dumneavoastra. 3. Atribut pronominal: Invitatia dumneaei mi-a facut placere. 4. Complement direct: L-am chemat pe dumnealui. 5. Complement indirect: Va ofer dumneavoastra aceste flori. 6. Complement de agent: Ceaiul este pregatit de dumnealui. 7. Complement circumstantial de mod: El citeste ca si dumneata. 8. Complement circumstantial de loc: Nu stau mult la dumneata. Pronumele reflexiv Pronumele reflexiv tine locul tine locul obiectului asupra caruia se exercita actiunea verbului, exprimand identitatea intre obiect si subiectul verbului. Particularitati are numai cazurile dativ si acuzativ are forme proprii numai pentru persoana a II-a acuzativ: se, -s; dativ: isi, -si la persoana I si a II-a, rolul de pronume reflexiv il indeplinesc formele neaccentuate de dativ si acuzativ ale pronumelui personal pronumele reflexiv neaccentuat poate fi folosit singur sau insotit de pronume accentuat: ma apar pe mine, imi aduc mie Functii sintactice 1. Nume predicativ: Roadele erau pentru sine. 2. Atribut pronominal: Lauda de sine nu este buna. 3. Atribut pronominal (dativ posesiv): Isi puse caciula pe cap. 4. Complement direct: Eu ma trezesc devreme. 5. Complement indirect: Munceste pentru sine. 6. Complement de agent: Convins de sine insusi, nu se mai temea. 7. Complement circumstantial de mod: Se intelegea de la sine ca va veni. 8. Complement circumstantial de loc: El o apropie de sine cu fiecare zi. Pronumele si adjectivul pronominal posesiv

Pronumele posesiv exprima ideea de posesie, inlocuind atat numele posesorului, cat si pe cel al obiectului posedat. Caracteristici e insotit de articol posesiv genitival care isi schimba forma dupa genul si numarul obiectului posedat nu are forme pentru genitiv si dativ singular la genitiv, dativ plural apar formele alor mei, alor tai, alor nostri, alor vostri substituie numele posesorului (acordandu-se in persoana si numar) si se acorda in gen, numar si cat cu obiectul posedat la persoana a III-a plural nu are forma proprie, se foloseste pronumele personal lor In nominativ si genitiv: Pronume personale: eu, tu, el, ea, al lui, a ei Pronume posesive: al meu, al tau, al sau, a sa Functii sintactice 1. Subiect: Ai nostri sunt cei mai buni. 2. Nume predicativ: Pamantul este al alor mei. 3. Atribut pronominal: Rezultatele alor nostri s-au modificat. 4. Complement direct: I-am intalnit pe ai sai acolo. 5. Complement indirect: Am plecat cu ai mei la munte. 6. Complement de agent: Scrisoarea este trimisa de ai mei. 7. Complement circumstantial de mod: Eu am procedat ca ai mei. 8. Complement circumstantial de loc: Voi merge la ai mei. 9. Complement circumstantial de timp: Am venit dupa ai mei. Adjectivul posesiv determina un substantiv, se acorda in gen, numar si caz cu acesta si substituie numele posesorului, cu care se acorda in persoana si numar. Formele sunt identice cu ale pronumelui posesiv, cu deosebirea ca articolul posesiv genitiv nu mai este obligatoriu. Exemplu: Ai mei parinti au plecat. Parintii mei au plecat. Functie sintactica: atribut adjectival Pronumele si adjectivul pronominal demonstrativ Pronumele demonstrativ aratp departarea sau apropierea obiectului (in spatiu sau in timp) sau identitatea acestuia cu el insusi sau un alt obiect. Clasificare 1. Dupa inteles: a) de apropiere: acesta, aceasta, asta b) de departare: acela, aceea, ala c) de identitate: acelasi, aceeasi d) de diferentiere: astalalt, celalalt, cestalalt 2. Dupa alcatuire: a) simple: acesta, acela, ala b) compuse: cestalalt, celalalt Forme populare: asta, aia, ala, astalalt Forme regionale: aista, ista, aistalalt Forme simplificate: cel, cea, cei, cele

Caracteristici se declina, schimbandu-si forma dupa gen, numar, caz nu are categoria gramaticala a persoanei devine adjectiv demonstrativ Functii sintactice 1. Subiect: Acesta este fratele meu. 2. Nume predicativ: nominativ: Colegul meu este acesta. acuzativ: Cartea este pentru acesta. genitiv: Stiloul era al celuilalt. 3. Atribut pronominal prepozitional: acuzativ: Cartea de la acestia este noua. genitiv: Casa din spatele acestuia este a mea. dativ: Reusita gratie acestuia i-a incantat. 4. Atribut pronominal genitival: Rezultatele celorlalti sunt mai bune. 5. Complement direct: L-am sunat pe acela. 6. Complement indirect: dativ: I-am vorbit celuilalt. acuzativ: Am discutat despre ceilalti. 7. Complement circumstantial de mod: El a procedat ce acela. 8. Complement circumstantial de loc: S-a asezat langa acela. 9. Complement circumstantial de timp: A ajuns inaintea celuilalt. Cand pronumele demonstrativ nu mai inlocuieste un substantiv, ci il determina si se acorda in gen, numar si caz cu acesta, devine adjectiv pronominal demonstrativ. Exemple: Am altoit marul cel batran. (articol demonstrativ) Cel de acolo este colegul meu. (pronume demonstrativ) A urcat cu oile pe cel munte. (adjectiv demonstrativ) Functie sintactica: atribut adjectival Schema de analiza felul (de apropiere, de identitate, de departare; simplu, compus) genul (masculin, feminin) numarul (singular, plural) cazul (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ) functia sintactica Pronumele si adjectivul pronominal interogativ Pronumele interogativ apare in propozitii interogative si tine locul substantivului asteptat ca raspuns la o intrebare. Forme: Care? Cine? Ce? Cat? Cati? Cate? Forme cazuale: Cui? Carui? Pe care? Carora? Pe cine? Al cui? Caruia? Functii sintactice 1. Subiect: Cine m-a chemat? 2. Nume predicativ: nominativ: Ce este el? genitiv: A cui este scrisoarea? acuzativ: Pentru cine este cartea?

3. Atribut pronominal prepozitional: De care bomboane ai ales? 4. Atribut pronominal genitival: A cui colectie e mai reusita? 5. Complement direct: Pe cine astepti? 6. Complement indirect: dativ: Cui ai telefonat? acuzativ: Cu care ai vorbit? 7. Complement de agent: De cine ai fost rugat? 8. Complement circumstantial de loc: La cine ai stat? 9. Complement circumstantial de timp: Inaintea cui ai ajuns la petrecere? 10. Complement circumstantial de mod: Precum cine ai procedat? 11. Complement circumstantial de cauza: Din cauza cui ai intarziat? care, ce, cat, cata, cati, cate: au valoare de adjectiv pronominal interogativ cand insotesc un substantiv pe care il determina si cu care se acorda in gen, numar si caz si au functie sintactica de atribut adjectival. Pronumele si adjectivul pronominal relativ Pronumele relativ se foloseste numai in fraza si este element de relatie intre regenta si subordonata, pastrandu-si functia sintactica in propozitia subordonata. Forme: simple: care, cine, ce, cat, cati, cate compuse: ceea ce Functii sintactice 1. Subiect: Am citit aceasta carte care a fost interesanta. 2. Nume predicativ: Spune-mi ce a devenit Dan. 3. Atribut adjectival: Am aflat ce carte ai ales. 4. Atribut pronominal: Acesta este romanul in paginile caruia m-am regasit. 5. Complement direct: Am cumparat cartea pe care mi-ai recomandat-o. 6. Complement indirect: Iata caietul caruia i-am schimbat coperta. 7. Complement de agent: Stiu de cine ai fost certat. 8. Complement circumstantial de mod: Stiu precum te porti. 9. Complement circumstantial de loc: N-am aflat linga cine s-a mutat. 10. Complement circumstantial de timp: Am aflat dupa cine a sosit. 11. Complement circumstantial de cauza: Nu stiu de ce te-ai suparat. Pentru a stabili functia sintactica a pronumelui relativ din subordonata, se face abstractie de propozitia regenta, iar in subordonata se pune intrebarea partii de propozitie care determina pronumele relativ. Pronumele si adjectivul pronominal negativ Pronumele negative apar in propozitii cu verbul la forma negativa si tin locul unor substantive din propozitia afirmativa corespunzatoare. Clasificare a) simplu: nimic, nimeni b) compus: nici unul, nici unii, nici una, nici unele Forme cazuale: nimanui, nici unuia, nici unora Pronumele negativ nimic este invariabil. Functii sintactice 1. Subiect: Nimeni nu a raspuns. 2. Nume predicativ:

nominativ: El pare nimeni. genitiv: Creionul nu este al nimanui. acuzativ: Cadoul nu estepentru nici unul dintre ei. 3. Atribut pronominal genitival: Scrisoarea nici uneia dintre fete n-a ajuns. 4. Atribut pronominal (acuzativ): Felicitarea pentru nimeni nu a fost atat de emotionanta pentru el. 5. Complement direct: Nu am cumparat nimic. 6. Complement indirect: dativ: Nu-i dau nimanui dreptul de a ma insulta. acuzativ: Nu am discutat cu nimeni despre voi. 7. Complement de agent: El nu a fost ajutat de nimeni. 8. Complement circumstantial de loc: Nu s-a asezat langa nimeni. 9. Complement circumstantial de timp: N-a sosit dupa nimeni. 10. Complement circumstantial de mod: Nu citesti ca nimeni. 11. Complement circumstantial de cauza: Cearta dintre ei n-a fost din cauza nimanui. Adjectivul pronominal negativ determina un substantiv, cu care se acorda in gen, numar si caz. Functie sintactica: atribut adjectival Exemplu: Nici un elev nu a venit. Pronumele si adjectivul pronominal de intarire Pronumele de intarire, folosit astazi numai ca adjectiv pronominalm insoteste un substantiv sau un pronume personal cu scopul de a preciza persoana desemnata de acesta. Adjectivul de intarire insoteste un substantiv sau un pronume, insistand asupra lor. Adjectivul de intarire se acorda in gen, numar si caz (daca determina un substantiv) si se acorda si in persoana (daca determina un pronume). Exemple: Ele insele au plecat. Copiii insisi au luat hotararea. Insesi fetei i se paruse curios. IV. NUMERALUL Numeralul este partea de vorbire flexibila care exprima un numar, determinarea numerica a obiectelor sau ordinea acestora prin numarare. Clasificare 1. Numeral cardinal: a) propriu-zis: simplu: zero, unu, zece, suta, mie, milion, miliard compus: doisprezece, cincizeci b) colectiv: amandoi, tustrei c) multiplicativ: indoit, inzecit d) distributiv: cate doi, cate trei e) fractionar: doime f) adverbial: o data, de doua ori 2. Numeral ordinal: primul, al doilea Structura Compunere (procedee):

1. Contopire: douazeci, treizeci, tustrei 2. Alaturare cu blanc: doua mii, o suta zece 3. Jonctiune: douazeci si patru Valoare: substantivala: Trei pleaca. adjectivala: Trei copii pleaca. Categorii gramaticale genul (diferentiat la numeralele unu, doi, amandoi, cate unul, tustrei) numarul (au forme de singular si plural numeralele suta, mie, milion etc., unu nu are forma de plural, doi, trei... nu au forme de singular) cazul (nominativ, acuzativ: cei doi; genitiv, dativ: celor doi; genitiv cu prepozitia a: caietele a doi dintre ei; dativ cu prepozitia la: am dat la trei dintre ei) V. ADJECTIVUL Adjectivul este partea de vorbire flexibila care exprima insusirea unui obiect. Clasificare Dupa inteles 1. Adjective propriu-zise: a) variabile (isi modifica forma dupa genul, numarul si cazul substantivului): cu o terminatie si doua forme flexionare: mare, dulce, verde, rece, subtire (vant rece, apa rece, ochi reci, ploi reci) cu doua terminatii si doua forme flexionare: greoi, dibaci, vioi, amarui (baiat vioi, fata vioaie, copii vioi, priviri vioaie) cu doua terminatii si trei forme flexionare: viu, lung, molau, lumesc (par lung, strada lunga, stalpi lungi, clipe lungi) cu doua terminatii si patru forme flexionare: alb, celebru, uman, apusean (actor celebru, maxima celebra, tenori celebri, carti celebre) b) invariabile (cu aceeasi forma indiferent de gen, numar, caz): bleu, precoce, gri, roz 2. Adjective provenite din alte parti de vorbire (prin schimbarea valorii gramaticale): pronominale (posesive, de intarire, nehotarate, demonstrative, negative, relative, interogative) participiale: tema scrisa gerunziale: putere crescanda adverbiale: asemenea oameni Dupa forma 1. Simple: frumos, bland 2. Compuse: cumsecade, nord-american Grade de comparatie 1. Pozitiv: inalt 2. Comparativ: a) de superioritate: mai inalt b) de egalitate: la fel de inalt c) de inferioritate: mai putin inalt 3. Superlativ: a) relativ: de superioritate: cel mai inalt de inferioritate: cel mai putin inalt b) absolut:

de superioritate: foarte inalt de inferioritate: foarte putin inalt Adjective fara grad de comparatie: superior, inferior, anterior, maxim, minim, optim, complet, viu, mort, vesnic, principal, deplin, unic. Functii sintactice 1. Subiect (numai cand este substantivizat): Lenesul ma enerveaza. 2. Nume predicativ: Ziua era frumoasa. 3. Atribut adjectival: Am citit o carte interesanta. 4. Complement indirect: Din rosu s-a facut palid. 5. Complement circumstantial de timp: Il cunosc de mic. 6. Complement circumstantial de mod (cu adverb comparativ): El era mai mult indraznet decat altii. 7. Complement circumstantial de cauza: Nu le-a primit de rele ce erau. Locutiunea adjectivala Locutiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, avand valoarea unui adjectiv. Clasificare 1. Locutiuni adjectivale variabile: peste picior, tras de par, tot unul si unul 2. Locutiuni adjectivale invariabile: de seama, de treaba, fel de fel, cu capul in nori VI. ADVERBUL Adverbul este partea de vorbire neflexibila care exprima caracteristica unei actiuni. Clasificare 1. Dupa inteles: a) de mod: asa, bine, repede b) de loc: acolo, departe, jos c) de timp: maine, astazi, candva 2. Dupa structura: a) simple: bine, ieri, jos b) compuse: niciodata, devreme, dupa-amiaza 3. Dupa rol: a) interogative (foloste in exprimara intrebarii in propozitiile interogative): unde, cand, cum, cat, incotro b) relative (utilizate in fraza, leaga subordoata de propozitia regenta): unde, cand, cum, cat, incotro c) nehotarate (nu dau indicatii precise despre circumstanta): candva, altundeva, oriunde, oricum d) negative (neaga circumstanta exprimata): niciunde, nicaieri, niciodata, nicicum, nicicand e) predicative (au functie sintactica de predicat verbal, cand sunt urmate de conjunctiile ca, sau, sa): fireste, desigur, poate, negresit, posibil, imposibil, normal 4. Dupa provenienta: a) propriu-zise (mostenite): sus, nu, mai b) provenite din alte parti de vorbire, prin schimbarea valorii gramaticale: din substantive care exprima timpul: noaptea, iarna, lunea din adjective: frumos, rapid, puternic din pronume relative/interogative: ce, cat Grade de comparatie 1. Pozitiv: bine

2. Comparativ: de superioritate: mai bine de egalitate: la fel de bine de inferioritate: mai putin bine 3. Superlativ: relativ: cel mai bine absolut: foarte bine Adverbele pronominale Adverbele pronominale provin din radacini pronominale. Functii sintactice 1. Predicat verbal: Fireste ca a priceput. 2. Nume predicativ: Cum este copilul? 3. Atribut verbal: Etajul de jos a fost inundat. 4. Complement circumstantial de loc: Va calatori departe. 5. Complement circumstantial de timp: Azi am cumparat mere. 6. Complement circumstantial de mod: Mergea repede spre scoala Locutiunea adverbiala Locutiunile adverbiale sunt rupuri de doua sau mai multe cuvinte care, impreuna, indeplinesc rolul unui adverb. Locutiunile adverbiale pot fi formate din: substantiv, adjectiv substantivizat, participiu, numeral sau adverb cu una sau mai multe prepozitii: de dimineata, de obicei, in graba, cu de-a sila, pe de rost, din nou, pe negandite substantiv, pronume sau adverb, repetat cu una sau mai multe prepozitii: zi cu zi, clipa de clipa, rand pe rand, din ce in ce din parti de vorbire de acelasi fel: colea-valea, ici-colo, vrand-nevrand VII. PREPOZITIA Prepozitia este partea de vorbire neflexibila care marcheaza raporturi de subordonare in cadrul propozitiei, legand atributele sau complementele de cuvintele pe care acestea le determina. Clasificare 1. Dupa alcatuire: a) simple: cu, la, pentru, din b) compuse: de pe la, pe la, de langa 2. Dupa cazul cu care se construiesc: a) cu acuzativ: de langa, peste, din b) cu genitiv: contra, asupra, impotriva c) cu dativ: gratie, multumita, contrar Locutiunea prepozitionala Locutiunile prepozitionale sunt grupuri de cuvinte cu valoare de prepozitie. In alcatuirea unei locutiuni prepozitionale intra cel putin o prepozitie si o alta parte de vorbire: un substantiv: in fata, din cauza, in loc de un pronume: cu tot un adverb: in afara, de-a lungul, inainte de VIII. CONJUNCTIA Conjunctia este un instrument gramatical care face legatura intre:

doua parti de propozitie de acelasi fel si care nu depind una de alta (doua subiecte, doua nume predicative, doua atribute, doua complemente) doua propozitii care nu depind una de alta sau intre o propozitie suboronata si propozitia pe care o determina Clasificare 1. Dupa forma: a) simple (sunt formate din elemente identice in plan morfologic): si, nici, ca, deci, sa b) compuse: ca sa, incat sa, cum ca 2. Dupa functia pe care o indeplinesc: a) coordonatoare (fac legatura intre doua parti de propozitie sau intre doua propozitii care nu depind unde de alta): copulative: si, nici disjunctive: sau, ori, fie adversative: dar, insa, ci, iar conclusive: deci, asadar b) subordonatoare (fac legatura intre doua propozitii, dintre care una este dependenta de cealalta): ca, sa, fiindca, daca, desi, de, incat, deoarece) Exemple: Baiatul era cuminte si retras. A cules flori albe si parfumate. A cumparat caiete si carti. Plecase, dar s-a intors. A invatat sa scrie si sa citeasca. Locutiunile conjunctionale Locutiunile conjunctionale sunt grupuri de cuvinte cu valoarea de conjunctie. Clasificare 1. Locutiuni conjunctionale coordonatoare: a) copulative: precum si, cat si, ci si, atat... cat si b) adversative: numai ca c) conclusive: prin urmare, de aceea, in concluzie, asa ca, in consecinta 2. Locutiuni conjunctionale subordonatoare: fara sa, dupa cum, in timp ce, in vreme ce, din cauza ca, din pricina ca, cu scopul sa, pentru ca sa, in caz ca, cu conditia sa, cu toate ca, macar ca, incat sa. IX. INTERJECTIA Interjectia este o parte de vorbire neflexibila specifica limbii vorbite (stilului colocvial). Clasificare 1. Dupa structura: a) simple: Vai! Zau! Of! Uf! b) compuse: Hodoronc-tronc! Bing-bang! Cotcodac! Teleap-teleap! 2. Dupa origine: a) propriu-zise: Ah! Au! Valeu! b) onomatopeice (imita sunete si zgomote din natura): Buf! Tronc! Ham-ham! Miau! c) provenite din alte parti de vorbire: Foc! Inainte! Functii sintactice 1. Subiect: De departe se aude: Cioc! Cioc! Cioc! 2. Predicat verbal: Hai acasa!

3. Nume predicativ: Este vai de el! 4. Atribut: Halal exemplu! 5. Complement direct: Am auzit: buf! 6. Complement indirect: Da-i cea! 7. Complement circumstantial de mod: Porni lipa-lipa! Partea gramaticii care se stabileste regulile imbinarii cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze se numeste sintaxa. Propozitia este o comunicare scrisa sau spusa cu un singur predicat. Propozitia principala are iteles de sine statator. Propozitia secundara explica si intregeste intelesul propozitiei ce se leaga de aceasta printr-un element de relatie. Propozitia subordonata depinde din punct de vedere grammatical de alta propozitie, indeplinind functia unei parti de propozitie a regentei sale. SUBIECTUL Este partea principala de propozitie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. I Clasificare: 1. simple: Andreea canta. 2. multiple: Ana si Maria au plecat la scoala. 3. compuse: Floarea-soarelui a rasarit. II Clasificare: · subiect exprimat · subiect neexprimat: -inclus: Plecati! Veniti maine! -subinteles: Eu plec la scoala; vin la ora 13:00. Subiectul poate fi exprimat prin: substantiv comun: Iepurele a fugit. substantiv propriu: Adina invata. adjectiv: Batranul se sprijina in carje. pronume personal: El scrie. de politete: Dumneavoastra citicti. posesiv: Al meu a castigat. de intarire: Insusi a marturisit adevarul. interogativ: Cine a citit cartea? relativ: Stiu cine m-a cautat. demonstrativ: Acela este el. negativ: Nici unul nu stie. nehotarat: Altul a invatat. numeral cardinal: Doi merg. ordinal: Al doilea merge. ditributiv: Cate doi au plecat. colectiv: Amandoi invata. fractionar: O treime au plecat.

verb- infinitiv: A invata este bine. supin: De citit este frumos. interjectie: Trosc! Se auzi acolo. Dupa felul in care subiectul este sau nu autorul actiunii, exprimata de predicatul verbal, se disting doua feluri de subiecte: - subiectul logic - subiectul gramatical Subiectul grammatical este partea de propozitie care raspunde la intrebarea cine? sau ce? Pusa predicatului verbal. In propozitia “Florile sunt culese de copii.”- subiectul gramatical este substantivul “florile”. Subiectul logic este autorul real al actiunii exprimate de predicatul verbal. Cartea este citita cu placere de elev. – subiectul grammatical este substantivul cartea. PREDICATUL Predicatul este partea principala de propozitie care arata caracteristica subiectului. Raspunde la intrebarile Ce face? Ce este? Cum este? Clasificare: 1. predicat verbal 2. predicat nominal Predicatul verbal Predicatul verbal poate fi exprimat prin: a) indicativ prezent: Baiatul citeste o carte. (diateza activa) imperfect: El se gandea la examen. (diateza reflexiva) perfect simplu: Tu citisi repede scrisoarea. perfect compus: Tu ai cumparat o carte. mai mult ca perfect: Voi admiraseratiindelung aceste rochii. viitorul I: Eu voi cumpar o rochie. viitorul II: Tu vei fi vazut spectacolul. viitorul popular: Tu o sa mergi la teatru.

b) conjunctiv prezent: Eu sa citesc aceasta carte. perfect: Eu sa fii citit aceasta carte. c) conditional optativ present: As citi aceasta carte. perfect: As fi citit aceasta carte. d) imperativ :Citeste! Cititi! (diateza activa) Spala-te! Spalati-va! (diateza reflexiva) Fii respectat! Fiti respectati! (diateza pasiva) e) locutiuni adverbiale: Fara indoiala voi invata. Valorile verbului “a fi”: 1. verb copulativ: El este student.(P.N.) 2. verb predicative: Marul este pe masa. 3. verb auxiliar(ajuta la formarea modurilor si timpurilor compuse): a) indicativ: Eu voi fi cantat. b) conjunctiv perfect: Sa fi cantat. c) conditional perfect: Eu as fi cantat. d) infinitiv perfect: A fi cantat.. Predicatul Nominal Predicatul nominal este partea principala de propozitie care arata o insusire sau atribuie o calitate subiectului. Este format dintr-un verb copulativ, la mod personal, si unul sau mai multe nume predicative.( a fi+ NP: a se naste, a ramane, a se numi) vb. Copulative Predicatul nominal poate fi exprimat prin: -substantiv: El este elev. -adjectiv: El este frumusel. -numeral cardinal: Ei sunt doi. -numeral ordinal: El este al doilea. -numeral colectiv: Ei sunt amandoi. -numeral distributiv: Ei sunt cate doi. -numeral fractional: Ei sunt o jumatate. -numeral multiplicative: Laptele este indoit. -pronime personal: Acesta este el. -pronume posesiv: Acesta este al meu. -pronume demonstrativ: El este acesta. -pronume relativ: Problema este cine invata. -pronume nehotarat: El este altul. -pronume negativ: Acolo nu este nici unul. -verb la infinitiv: Actiunea este a canta. -verb la supin: Actiunea este de cantat. -interjectie: Sunetul este trosc! -adverb: Mersul este agale. -locutiuni verbale: Este fara indoiala bine sa inveti

ATRIBUTUL Este partea secundara de propozitie care arata insusirea unui obiect determinandu-l, se numeste atribut. Atributul se exprima prin: Substantiv: Perdelele se miscau usor sub adierea vantului. Pronume: Ea insasi a pictat acest tablou. Locutiune pronominala: Acel nu stiu cine suna mereu la telefon. Numeral: A doua dintre concurente a castigat locul intai. Adjectiv: Frumoasa Oana a ajuns procuror. Atribut multiplu: Perdelele albe de matase din camera mea se miscau usor. Atribut adjectival Adjectiv propriu-zis cu functia sintactica de atribut adjectival poate fi la orice grad de comparatie. Atribute acordate Numeral cardinal:In fata mea mergeau doi tineri. Numeral ordinal: Prima banca este libera. Numeral multiplicative: Castigul inzecit a fost neasteptat. Numeral distributive: In noapte rasuna din cand in cand cate o chemare, urmata de cate trei fluieraturi. Numeral colectiv: Amandoi copiii au adormit in fotoliu. Adjectiv pronominal de intarire: Elevul insusi a compus acest cantec. Adjectiv pronominal posesiv: Baiatul meu si prietena sa au plecat la mare in statiunea Neptun. Adjectiv pronominal demonstrativ: Casa aceasta este noua. Adjectiv pronominal reflexiv: Lauda de sine nu miroase a bine. Adjectiv pronominal nehotarat: Fiecare tanar doreste sa se afirme. Adjectiv pronominal interogativ: Care carte iti place? Adjectiv pronominal relativ: Stiu/care carte iti place/. Adjectiv pronominal negativ: In dimineata senina de vara, nici un nor nu era pe cer. Verb la participiu: Lectia citita cu atentie si invatata e usoara. Verb la gerunziu: El apuca painea cu maini tremurande. Atribut substantival Este exprimat prin: Substantiv comun simplu: Cartea copilului este pe masa. Substantiv comun compus: Dintii unui caine-lup l-a muscat. Substantiv propriu simplu: Camera Oanei este ordonata. Locutiune prepozitionala: Banca din spatele clasei este libera. Numeral cardinal: Raspunsul celor doi a fost correct. Numeral ordinal: Banca celui de-al treilea este ocupata. Adjectiv: Lucrurile din jurul celui harnic stralucesc.

Atribut pronominal Atribute neacordate Se exprima prin: Pronume: personal: Camera lui este ordonata. demonstrativ: Casa acestora a fost demolata. de politete: Calatoria dumnealor a fost anulata. posesiv: Victoria alor nostrii este de neuitat. relativ: Parisul este orasul/ ale carui bulevarde sunt minunate/. interogativ: A carui elev este cartea? nehotarat: Raspunsul tuturor a fost bun. negativ: Nu mi-a placut raspunsul nici unuia. Atribut verbal Este exprimat prin: Infinitiv: Placerea de a canta este a mea. Supin: Exercitiul de rezolvat a fost usor. Gerunziu: Vad copacii infrunziind in gradina. Participiu: Cartea citita mi-a placut. Atribut adverbial Este exprimat prin: Locutiune adverbiala de loc: Casa din dreapta este a mea. Locutiune adverbiala de mod: Alergatul de jur-imprejur l-a oboist. Locutiune adverbiala de timp: Nu stiu ce-ti aduce ziua de maine. Atribut interjectional Este exprimat prin: Interjectie: Sunetul “cioc” l-am auzit. La usa se auzeau batai: boc, boc COMPLEMENTUL Partea secundara de propozitie care determina un verb, adjectiv, adverb. Clasificare: 1. Complemente circumstantiale:a) Complement circumstantial de loc b) Complement circumstantial de mod c) Complement circumstantial de timp d) Complement circumstantial de scop e) Complement circumstantial de cauza 2. Complemente necircumstantiale: a) Complement direct b) Complement indirect Complemente circumstantiale Complementul circumstantial de loc (C.C.L) Este exprimat prin:

- substantiv: Catelul alearga inaintea copilului.(comun simplu) Pisicul statea fara frica in fata cainelui-lup. (comun compus) Masina s-a oprit in dreptul lui Mihai. (propriu simplu) Avioanele au zburat deasupra Curtii de Arges. (propriu compus) - pronume: Cainele alearga inaintea lui. (pronume personal) Voi mergeti in dreptul acestora. (pronume demonstrativ) Copilulu se juca in jurul alor sai. (pronume posesiv) Scapat in grajd, calul nu s-a oprit inaintea nimanui. (pronume negativ) Stele stralucesc deasupra tuturor. (pronume nehotarat) Aceasta este camera/ in care am locuit./ (pronume relativ) Catre cine aleraga copilul? (pronume interogativ) - locutiune prepozitonala: Eu locuiesc aproape de oras. - numeral: Eu plec la cei doi. (numeral cardinal) Eu plec la cel de-al doilea. (numeral ordinal) Eu merg la amandoi. (numeral colectiv) Eu ma duc la o zecime. (numeral fractional) Eu merg la cate doi. (numeral distributiv) - adjectiv: Eu merg la cel harnic. Complementul circumstantial de mod Este exprimat prin: adverb: Eu invat rau. substantiv:Eu invat cu spor. pronume: Eu scriu ca el . numeral: Eu invat ca cei doi. adjectiv: Eu scriu ca cei harnici. verb: Eu scriu cantand. Complementul circumstantial de timp Este exprimat prin: substantiv: Tu ai sosit la scoala inaintea colegilor. adverb: Astazi voi pleca la mare. locutiune adverbiala: Tu ai sosit acum. adjectiv: O , cunosc de tanara. verb la infinitiv: Pana a veni voi, era liniste in casa. verb la gerunziu: Intrand in casa, te-a vazut. verb la perticipiu: Acestea zise, si-a pus turbincasub cap si s-a culcat. Complementul circumstantial de scop Complementul circumstantial de scop se exprima prin: Genitiv: Noi am mers in excursie in scopul documentarii. Acuzativ: El a venit la noi in control. Locutiune substantivala: Medalionul mamei il port spre aducere aminte.

Pronume interogativ: La ce ai venit la scoala. Pronume relativ: Stiu/ la ce s-a dus pana la magazin./ Adverb: De aceea ti-a spus totul, ca sa-l ierti. Verb la infinitiv: Am fost la biblioteca pentru a lua o carte. Verb la supin: Problema ti-a fost data spre rezolvat. Complementul circumstantial de cauza Complementul circumstantial de cauza se exprima prin: Substantiv: A lipsit de la scoala din pricina bolii. Locutiune substantivala: A plans mult din pricina parerilor de rau. Pronume personal: N-a venit la scoala din cauza lui. Pronume demonstrativ: Ai intarziat din pricina acestuia. Pronume posesiv: Sunt suparat din pricina alor mei. Pronume nehotarat: Ai fost pedepsit din cauza altuia. Pronume relativ: Cunosc fapte/ din cauza caruia ai fost pedepsit. Pronume interogativ: Din pricina cui ai intarziat? Numeral: Ai intarziat din cauza celor doi. Adjectiv: Ai intarziat din cauza celui lenes. Dativ: N-a reusit la examen gratie pregatrii slabe din timpul anului. Acuzativ: Tremuram de frica. Verb la infinitiv: El a fost arestat pentru a fi furat o paine. Verb la gerunziu: Fiind atent a inteles totul. Verb la supin: Nu mai putea de obosit. Complemente necircumstantiale Complementul direct El raspunde la intrebarile pe cine? ce? Este partea secundara de propozitie care dtermina un verb tranzitiv la mod personal sau nepersonal sau o interjectie. Este exprimat prin: Subsrantiv: Tu citesti cartea. Locutiune substantivala: El are o buna tinere de minte. Pronume personal: L-ai chemat pe el. Pronume demonstrativ: Voi admirati pe aceste. Pronume posesiv: Eu ii vad pe ai tai. Pronume nehotarat: Tu ii cunosti pe toti. Pronume negativ: Nu cumpar nimic. Pronume relativ: Iata omul/ pe care il admir./ Pronume interogativ: Pe cine ai intrebat? Numeral cardinal: I-ai vazut pe doi dintre copii. Numeral ordinal: L-ai cumparat pe primul. Numeral colectiv: I-am vazut pe tustrei.

Numeral fractional: El a luat o zecime din total. Adjectiv: Il respect pe cel harnic. Verb la infinitiv: El stie a vorbi romaneste. Verb la gerunziu: Aud cantand pe undeva. Verb la supin: Tu ai terminat de rezolvat exercitiul. Interjectie: Deodata am auzit: buf! Complementul indirect Complementul indirect este partea secundara de propozitie care numeste obiectul caruia i se atribuie o caracteristica sau o insusire. Este exprimat prin: Substantiv: - Gerunziu: Vulturul s-a aruncat asupra puilor. - Dativ: Dau puilor cateva boabe de porumb. - Acuzativ: El isi aminteste de copilarie. Pronume: - Gerunziu: Voi ati luptat contra lui. - Dativ: Ii dau lui cartea. - Acuzativ: Ma gandesc la el. Numeral: - Gerunziu: Ei au luptat impotriva celui de-al doilea. - Dativ: Primului ii dau cartea. - Acuzativ: Tu te temi de primul. Adjectiv: - Gerunziu: Ei au luptat contra celui harnic. - Dativ: Celui harnic i se cuvine aceste premiu. - Acuzativ: Ma bucur de cel harnic. Verb la infinitiv: El s-a bucurat de a afla aceasta veste. Verb la gerunziu: Tu te-ai plictisit auzind aceeasi muzica. Verb la supin: El era gata de plecat. Adverb: E bine de copilul ascultator. Interjectie: Bravo voua! ACORDUL DINTRE SUBIECT sI PREDICAT 1. ASPECTE DEFINITORII Acordul este manifestarea relatiei sintactice dintre doua cuvinte, constând în repetarea informatiei gramaticale de la un cuvânt la celalalt. Relatia este orientata: dintre cele doua cuvinte legate prin acord, unul impune restrictia de forma, iar celalalt se supune ei. De exemplu, se repeta, cu directia subiect – predicat, informatia gramaticala de persoana si numar:eu citesc, tu citesti, noi citim. Reiterarea informatiei gramaticale prin acord nu este marcata în toate contextele. Acordul poate fi blocat din anumite cauze sintactice si morfologice. Pe de o parte, exista forme în paradigma verbala care nu marcheaza repetarea informatiei gramaticale. De exemplu, formele verbale nepersonale pot avea subiect, dar nu se acorda cu acesta: Am plecatînainte de a veni mama., Am auzit sunând telefonul. Pe de alta parte, subiectul unic, atunci când nu este realizat printr-un nominal, nu transfera nici el informatii predicatului: E usor a scrie versuri. Prin acord, verbul-predicat preia de la subiect informatiile gramaticale de numar si persoana, iar numele predicativ realizat adjectival, informatii suplimentare de gen. Caracteristicile de acord ale adjectivelor nume predicative se regasesc si la participiile pasive.

Acordul în numar priveste variatia de forma a predicatului combinat cu un subiect exprimat prin substantiv sau prin substitutele sale. Verbul are forma indusa de nume (daca subiectul este unic): nume singular – verb singular, nume plural – verb plural: Copilul stie adevarul., Nimeni nu era îngrijorat., Discutiile au fost concludente., Acestia au fost acceptati ca martori ai apararii. Acordul în persoana priveste predicatele al caror subiect este un pronume personal. Subiectul unic (eu, tu, noi, voi) impune verbului-predicat forma de persoana corespunzatoare: Voi stiti ce trebuie sa faceti, eu vreau sa plec la facultate.; Tu planuiesti o masa în familie, dar noi am cumparat deja bilete pentru spectacolul de diseara. Daca subiectul este un pronume de persoana a III-a, un substantiv sau un substitut al acestuia, verbul are forma de persoana a III-a (El stie ce vrea., Ioana pleaca la munte., Soarele s-a ascuns printre nori., Ai mei au fost multumiti de rezultatul concursului). Acordul în gen apare marcat numai în forma numelor predicativeexprimate printr-un adjectiv sau a participiilor pasive care, prin natura lor, permit reiterarea acestui tip de informatie gramaticala: Medaliile au fost oferite sportivilor celor mai buni.; Dialogurile au devenit interesante dupa interventia noastra.; Cladirea conacului era luminata stins si parea semitransparenta. (M. Cartarescu, Travesti). Numele predicative realizate prin substantive motionale, desi coreferentiale cu nominalul subiect, nu se caracterizeaza întotdeauna prin corespondenta de gen:Angela M., care ar putea deveni [...] prima femeie cancelar din istoria Germaniei, este un crestin-democrat atipiccare, chiar daca nu s-a facut iubit de membrii partidului sau, si-a atras totusi respectul acestora. (EZ, 2005); Animalul captiv era un pui, o leoaica tânara. O situatie particulara este reprezentata de acordul dintre un pronume de persoana a III-a sau numeral si predicat. Acestea primesc de la substantivul pe care îl reprezinta în discurs genul (întotdeauna) si uneori numarul. Ca proforme (reiau informatiile gramaticale si echivaleaza termenii), pronumele si numeralul permit un tip de „acord referential” (Vezi I, Pronumele): (S-a întors Mara.) Ea nu era deloc suparata.; (Am cumparat mere.) Doua erau stricate, unul era bun. 2. ABATERI DE LA REGULA ACORDULUI În limba actuala se înregistreaza numeroase situatii care nu se conformeaza regulilor gramaticale ale acordului. Uzul permite foarte multe variatii de acord, structuri care reprezinta ezitari ale vorbitorilor. Acestea sunt manifestari ale acordului prin atractie sau dupa înteles si nu sunt excluse întotdeauna de normele limbii literare. Acordul prin atractie consta în transferarea catre verbul-predicat a unei informatii gramaticale de catre un constituent al enuntului nelegat sintactic de predicat, dar aflat în vecinatatea acestuia, sau de catre o parte componenta a subiectului multiplu. Intercalarea între subiect si predicat a unor adjuncti ai nominalului-subiect determina distantarea în succesiunea liniara a termenilor corelati (care ar trebui sa se acorde) si constituie o circumstanta favorabila încalcarii regulilor gramaticale (Fiecare dintre cei trei oameni purtau insigna.). Acordul dupa înteles este acordul care se orienteaza dupa sensul nominalului subiect. Daca subiectul are forma de singular, dar înteles de plural (de exemplu, când este exprimat printr-un substantiv colectiv), predicatul se acorda formal, la singular (Majoritatea a votat împotriva.).

Varianta de plural este admisa de normele limbii literare, daca vorbitorul are în vedere componentele ansamblului denotat de entitatea colectiva (Majoritatea au fost trimisi acasa.).Granita dintre abaterile de la norma acceptate si greseli este oscilanta. De exemplu, acordul gresit dintre subiect si predicat (dezacordul) poate produce enunturi nongramaticale numai în raport cu regulile limbii actuale. Pâna în primele decenii ale secolului al XIX-lea, omonimiile în cadrul flexiunii verbale erau mai extinse: 3=6 (el cânta – ei cânta, el au plecat – ei au plecat) sau 1=6 (eu zbor – ei zbor, eu cobor – ei cobor). Dinamica morfologiei verbale explica prezenta numeroaselor situatii de „dezacorduri” din limba operelor literare. De la sfârsitul secolului al XIX-lea însa, noi forme morfologice se impun în limba literara, iar fenomenul se interpreteaza mai departe la nivel sintactic, în termenii acordului (dezacordului).La nivelul graiurilor populare, regula generala de acord dintre subiect si predicat variaza în functie de particularitatile flexionare ale verbului în fiecare grai. În sistemul graiului muntean, omonimia singular – plural la persoana a III-a este generalizata (el vede – ei vede). Prezenta acestor forme este considerata o manifestare de regionalism morfologic si nu o greseala de acord.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->