Sunteți pe pagina 1din 3

Miron Costin un mare poet al timpului

Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este un carturar de tip renascentist, cu o insemnata cultura, un creator de atmosfer retrit prin actul povestirii, n care l atrage pe cititor. Poemul filozofic "Viiata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o tema cunoscuta inca din antichitate, "desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte" sau fortuna Iabilis (soarta schimbatoare), foarte raspandita in literatura Evului Mediu. Poemul debuteaza cu ideea vietii ca o ata subtire: "A lumii cantu cu jale viiata,/ Cu griji si primejdii, cum ieste si ata,/ Prea subtire... Comparatia lumii cu ata ilustreaza tema fortuna labilis, a sortii schimbatoare, lipsita de stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistite este inselatoare: "O, lume hicleana, lume inselatoare!/ Trec zilile ca umbra, ca umbra de vara,/ Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara./ Trece veacul desfranatul trec anii cu roata,/ Fug vremile ca umbra si nici o poarta/ A le opri nu poate. Trec toate pravalite/ Lucrurile lumii, si mai multe cumplite./ Si ca apa in cursul sau cum nu sa opreste,/ Asa cursul al lumii nu sa conteneste./ Fum si umbra suntu toate, visuri si parere./ Ce nu petrece lumea si ce nu-i in cadere?/ Spuma marii si nor suptu ceriu trecatoriu,/ Ce e in lume sa nu aiba nume muritoriu?". Lumea se defineste, in felul acesta, ca un spatiu baroc, in care actiunea legilor firii este predestinata: "Zice David prorocul: Viiata iaste floare,/ Nu traieste, ce indata ieste trecatoare", omul insusi marturisindu-si propria sa neputinta in fata sortii: "Viiarme santu eu si nu om, tot acela striga." Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei negative a lumii, a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel "nepravalit, nestramutat", chiar astrele fiind supuse aceluiasi determinism demolator: "Si voi, lumini de aur, soarile si luna,/ intuneca-veti lumini, veti da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoaba,/ Va asteapta groaznica trambita si doba." Esenta lumii se afla in lucrurile schimbatoare, lipsite de puterea proprie de a se sustine: "Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece lumea", iar lucrurile sunt "nestatatoare", "niste spume". Ruga adresata lui Dumnezeu releva credinta in puterea suprema a universului si in teoria pangonica: "Tu, parinte al tuturor, doamne si imparate,/ Sangur nu mai covarseste vremi nemasurate. / Celelalte cu vreme toate sa se petreaca./ Sangur ai dat vremilor toate sa petreaca./ Suptu vreme stam, cu vreme ne mutam viiata,/ Umblam dupa a lumii inselatoare fata." Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii, caci peste toate se

asaza pecetea entropiei temporale: "Vremea lumii sotie si norocul alta,/ El a sui, el a surpa, iarasi gata." Zeita Fortuna, ca stapana a destinelor, este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor neincetata: "Norocului i-au pus nume cei batrani din lume;/ Elu-i cela ce pre multi cu amar sa afume./ El sue, el coboara, el viata rumpe." Omul este supus in permanenta timpului, clipei schimbatoare: "Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul." Vremea este responsabila si de trecerea anilor si a imparatiilor, de ruinarea perpetua a eforturilor umane, tema fortuna labilis asociindu-se cu motivul biblic ubi sunt: "Vremea incepe tarile, vremea le sfarsaste./ indelungate imparatii vremea primeneste./ Vremea petrece toate; nici o imparatie/ Sa stea in veci nu o lasa, nici o avutie/ A trai nu poate. Unde-s cei din lume/ Mari imparati si vestiti? Acu de-abiia un nume/ Le-au ramas de poveste. Ei suntu cu primejdii/ Trecuti. Cine ai lumii sa lase nadejdii?/ Unde-s ai lumii imparati, unde iaste Xerxes/ Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,/ Avgust, Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toti i-a stinsu vreme, ca pre niste spume." In poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza tema fortuna labilis, tema de mare raspandire si rasunet, reluata mai tarziu de poetii romantici romani, si indeosebi de Mihai Eminescu in motivul ruinelor si in marea poezie a destramarii domului universal al lumilor Memento Mori. Memento mori este o ncercare de a realiza un poem sociogonic, pe tema fortuna labilis, ntr-o manier romantic, fiindc textul este ncheiat, ca i poemul mprat i proletar, cu enunul viaa e vis. Fiind realizat n anii, cnd poetul se gsea la studii la Viena i gestaia poemului mprat i proletar cunotea varianta Umbre pe pnza vremii, ne dm seama c mprat i proletar are aspectul unor secvene din acest amplu poem. Subtitlul Panorama deertciunilor sugereaz versetul din Ecleziastul: Deertciune a deertciunilor, toate sunt deertciune. Textul este mai mult un mod eminescian de a acumula, de a versifica istoria lumii, cam un fel de a ilustra Sic transit gloria mundi. Destinul naional este pus n contextul unei evoluii a societii omeneti. Tema fortuna labilis este adancita la finalul poemului: La nimic reduce moartea cifra vieii cea obscur, dar, n acelai timp, o mpletire cu tema lumea ca vis, fiindc viaa este vis. Deci finalul este identic ca n mprat i proletar. Toate tablourile sunt, de fapt, umbre pe pnza vremii. Valoarea poemului este de nivel expresiv, prin sintagme poetice ca: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, a stelelor ninsoare, ies stelele din strung, oglinda lui de aur. Nivelul productiv este realizat prin cele zece tablouri, care ncearc s trateze tema istoriei. Motivele de fortuna labilis i lumea ca vis sunt elemente de nivel inventiv, care, alturi de mitologia naional, se mpletesc cu specificul naional. Textul rmne nefinisat, nepublicat, Eminescu fiind nemulumit de valoarea sa. Unele expresii ca: iruri lungi de btlie, ploaie

de sgei le toarn le vom regsi n Scrisoarea III, Adncit vorbete noaptea cu-a lui umbr din prete va fi reluat n Srmanul Dionis, turnuri negre, furtuna ... n ea se scald n mprat i proletar. El aparine unei perioade de acumulri cantitative, urmnd ca saltul calitativ s fie realizat mai trziu.