Sunteți pe pagina 1din 3

Lasa-ti lumea

Mihai Eminescu

Inclusa in unicul volumul antum de vesuri al poetului (Poesii,1883), figurand intr-un prim manuscris datat 1876, creatia lirica Lasa-ti lumea a fost definitizata la Bucuresti si se pastreaza in 8 manuscrise si vreo 18 versiuni. Eminescologul Dimitrie Vatamiuc apreciaza ca: ,,Poezia ridica o problema interesanta. Situata, prin elaborare, in epoca bucuresteana, prin peisaj si atmosfera, ne indruma spre Iasi. Incadrabila, prin tonul elegiac si prin muzicalitatea versurilor in specia ,,ramantei contabile, poezia denota o atmosfera senina, increzatoare in iubirea impartasita sub semnul indemnului voluptuous: ,,Lasa-ti lumea ta uitata. Tot ce o separa pe femeia indragita de ursitul sau trebuie aruncat in uitare, caci singura realitate semnificativa nu mai este a ei sau a lui, ci alor ca pereche. Dragostea lui atotputernica o pazeste de orice rau si de orice intruziune nedorita in intimitatea suficienta siesi a cuplului ferict. Precum in Dorinta ori in Floarea albastra, indemnul este acela de a ,,rataci pe cararile intortocheate ale ,,vechilor paduri- martore unice, alaturi de stele- la tabloul idilic al imbratisarii perpetue. Versurile-refren din primele trei strofe sunt aproape identice si converg spre nevoia indragostitului de a ocroti fiinta adorata: ,,Nime-n lume nu ne stie, ,,Nimelume nu ne vede. Arta iubirii este celebrate intr-un dcor fabulos, care vibreaza de glasul ,,tanguios al buciumului ce rasuna indelung, ecoul sau ajungand pana la urechea perechii inlantuite. Totul in jur capata rezonanta vibrarilor sentimentale: padurea ii ocroteste parka in mod constient pe indragostiti, stelele stralucesc cu farmec, melodia prelungita pana departe a buciumului rasuna cu drag, pe cer isi face aparitia ,,dulcea luna, ivindu-se ,,dintr-o rariste de fag. Ileana Cosanzeana din visurile celui indragostit are parul lung si bogat, iar suvitele balaie ,,se desprind si ii invaluie pe amandoi, precum crengile salciilor pletoase. Ea se desface din imbratisarea barbateasca ,,c-o dulce sila, semn ca n-o respinge, cid oar o amana, amplificand voluptatea

asteptarii. Chipul ei delicat seamana cu cel al unui inger dragalas, ai carui ochi exprima ,,mila si intelegerea pt o iubire atat de adanca. Mila este un sentiment profound, care angajeaza total spiritul fiintei impresionate sa constate ca devenise- pt cel ce o diviniza- un veritabil obiect cult, o icoana in fata careia adoratorul se inchina ca in prezenta divinitatii. Grupajul strofelor a VIII-a, a IX-a, a X-a formeaza, in structura poematica, o capodopera de erotomorfism: lacul, melancolizat de iubirea perechii umane care-i sta in preajma, se insufleteste si este in stare sa presimta fiorii pasiunii;astfel, se uneste si el cu razele lunii, care-i ating cu voluptate suprafata limpede ,,poleindu-l cu lumina lor; stralucirea selenara nu mai este rece- ca de obicei in lirica eminesciana, ci se intensifica si strabate lacul pana in adancuri; elementul acvatic trezit la dragostea lunatica, vegheaza sin u mai poate ,,sa adoarma. Unirea cosmosului cu teluricul se realizeaza prin intermediul luminii astrului nocturn, preferat de romanticul Eminescu in asa masura, incat G. Calinescu numeste fenomenul ,,lunatism. La adapostul noptii, lacul personificat ,,simte-a lui singuratate si sufera ca o fiinta nerabdatoare sa-si manifeste trairile intense. Erotomorfismul este un proces de empatie, o comunitate sipatetica cu un element caruia ii atribuim propriile stari caracteristice. Aceasta consta in faptul ca eul lyric trasmite lacului propria stare sufleteasca si elementul natural are satisfactie de a rasfrange in undele sale un chip adorabil de femeie. Un gest ritualic similar are loc in poemul Craiasa din povesti, cand fata isi contempla frumusetea- precum miticul Narcis- in limpezimea acvatica. Dar in Lasa-ti lumea, Eminescu merge mai departe si isi imagineaza o scena magica in care numai barbatul menit iubirii contempla spledoarea femeii, ci lacul insusi este inamorat de ea. Seductia vizuala se produce intrun dublu sens; fata este impresinata de limpezirea fara cusur a lacului in care isi intrezareste trasaturile si formele perfecte, iar acesta, la randul sau, se reflecta cu voluptate in oglinda chipului feminin desavarsit. Nu se poate inchipui un elogiu mai mare adus femeii careia Natura- ea insasi simbol al perfectiunii- sa ii recunoasca splendoarea absoluta. Tonul poetic este cald, inim, familiar, sugerand dialogul pasional dintre cei doi indragostiti. Poetul recurge intentionat la forme lexicale uzuale, la expresii populare, iar sintactic apeleaza atat la simple propozitii principale, enuntiative si interogative, cat si la subordonate eliptice si uneori inversate. Cel ce iubeste simte nevoia unui spatiu cat mai larg in care sa poata respire in voie, cu tot sufletul lui incarcat de atatea sentimente ce-si cauta loc propice de exprimare. Ridicand privirile, cei doi tineri contempla

,,inaltimile albastre care imbratiseaza, la randul lor, ,,zarea necuprinsa a dealurilor iar repetitia simetrica, cu valoare aspatiala, ,,stele-n ceruri, ,,stele-n valuri sugereaza tocmai elemental luminos care strabate cu iuteala fulgeratoare spatiile intergalactice si uneste cerul cu pamantul. In mijlocul Edenului natural, in armonia elegiaca a cantecului prelung din bucium, in mireasma patrunzatoare a tailor din ,,cranguri, intr-o solitudine deplina, cei doi se simt ,,atat de fericiti, incat iubirea pamanteasca devine nemuritoare si capata accente divine. Singura indiscretie o comite lumina lunii, care ,,varsa apelor vapaie si, in stralucirea ei pasionala, isi rasfrange razele asupra cuplului ingemanat intr-o singura fiinta: ,,Si te afla stransa-n brate,/ Dulce dragoste balaie