TIPURI DE ETIMOLOGIE, INTERNA, EXTERNA

Tipuri de etimologie, etimologia interna, etimologia externa Fentru acei care sunt interesati sa stie mai multe lucruri despre originea cuvintelor, prezentam in cele ce urmeaza, cateva aspecte privind etimologia, pe care le vom ilustra: cu exemple. Partea etimologiei al carei obiect de cercetare il constituie creatiile lexicale ale unei limbi (in cazul nostru romana- se numeste "etimologie interna", iar cea care studiaza toate cuvintele imprumutate ale unei limbi, in diferite epoci ale evolutiei, ale istoriei acelei limbi, se numeste "etimologie externa". Aplicata la neologisme, aceasta dezvaluie adeseori provenienta unor cuvinte noi din doua sau mai multe limbi, deci existenta, in numeroase cazuri, a unei etimologii multiple. Faptul este explicabil caci un neologism a putut fi imprumutat din mai multe limbi, fie in aceeasi perioada, fie in perioade diferite. Exista cazuri cand un cuvant luat din latina, de exemplu "vena" (care a devenit in romana vana) a fost ulterior imprumutat tot din latina sau din franceza sub forma "vena", folosit astazi in limbajul medicilor. Lat. "clarus", dupa anumite schimbari fonetice, a devenit in romana chiar si a fost imprumutat ulterior din franceza, ca neologism, in forma "clar". Asemenea cuvinte care provin din acelasi etimon, dar au aspect fonetic diferit si (uneori) sens diferit se numesc "dublete etimologice". Un alt exemplu il constituie pe langa multe altele dubletele "a saruta" si "a saluta", care au la baza lat. "salutare", numai ca primul a fost mostenit din latina, iar al doilea este un neologism! Pot fi date nenumarate exemple de cuvinte cu etimologie multipla, caci sunt deosebit de numeroase in vocabularul romanesc. Foarte interesanta este din punct de vedere etimologic explicarea originii sensurilor la cuvinte vechi (polisemantice) care se imbogatesc cu sensuri noi, pastrand sau pierzand sensul vechi. Vom da un singur exemplu. Va amintiti, desigur, urmatoarele versuri din Scrisoarea III-a, a lui Eminescu: "Langa cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn, / Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, / S-o trimita dragei sale de la Arges mai departe: /De din vale de Rovine / Graim, Doamna, catre Tine, / Nu din gura, ci din carte, / Ca ne esti asa departe . . . " Substantivul "carte" are aici sensul arhaic "scrisoare", asa cum era cunoscut in limba romana veche si cum mai apare astazi n folclor: "Mai, badita de departe, /Mai trimite-mi cate-o carte, / Dar nu o pecetlui, /Ca s-o pot si eu ceti." Sensul actual "scriere tiparita, legata sau brosata in volum" se datoreste influentei pe care a avut-o cuvantul slav "kniga", care insemna si "opera literara scrisa". Asadar, romana a imprumutat, prin procedeul numit "calc semantic", un sens nou, care s-a adaugat la sensurile

cuvantului carte (< lat. charta). A intervenit apoi si influenta limbii franceze prin care se explica sensul lui "carte" din "carte postala", carte de vizita. Lingvistii, indeosebi cei care sunt specialisti in etimologie, sau cei care se preocupa de cultivarea limbii romane (vezi lucrarile semnate de Al. Graur, Iorgu Iordan, Theodor Hristea, Ion Coteanu si altii) au evidentiat utilitatea si importanta pe care o prezinta cunoasterea originii cuvintelor (vechi si mai ales a celor noi).