Sunteți pe pagina 1din 17

DESPRE CONCEPTUL DE ADAPTARE

Prezenta la orice forma de psihism, adaptarea este implicata in toate tipurile de reactii intalnite la om, dupa cum poate fi identificata chiar si in secventele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalitatii. In acest sens, este cazul sa consemnam opinia marelui psiholog Piaget J., pentru care legile fundamentale dupa care functioneaza psihicul uman sunt asimilarea si acomodarea, ambele cu evidente implicatii adaptative. Pentru Piaget J. adaptarea este un echilibru intre asimilare si acomodare, cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect si obiecte . Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor si stresului asociat unei boli. Intr-o scurta perioada de timp, conceptul va fi folosit ca un important determinant al sanatatii si bolii comunitatilor umane si profesionale si, de asemenea, se va vorbi despre managementul stresului si reducerea stresului prin adaptare eficienta. Dupa introducerea sa (Lazarus, 1966), termenul de adaptare a fost folosit prioritar de cercetatori, iar raspandirea lui nu a fost spectaculoasa. Conceptul de adaptare a facut posibil pentru cercetatori si practicieni sa vorbeasca de capacitati, mai mult decat de incapacitati, de realizare, decat de esec, despre sanatate, decat despre starea de boala. In multe cercetari adaptarea a devenit baza unor noi orientari ca intelegere si preocupare pentru sanatate, tratament si prevenirea bolilor. Termenul din limba engleza- coping (adaptare) a face fata unei situatii isi afla originea in vechiul grecesc kolaphos, care inseamna a lovi. La inceput, acesta insemna a se intalni, a se ciocni de, a se lovi de. Azi, intelesurile initiale au evoluat intr-o definitie care implica sensul primar, dar la care se adauga noi conotatii. Credem ca este utila trecerea in revista a sensurilor care s-au atribuit adaptarii (coping in) de catre principalii autori anglo-saxoni care au acreditat si dezvoltat conceptul: 1. Adaptarea include intalnirea a ceva nou, a ceva care n-a mai fost intalnit: intalnirea unei situatii inedite, unui obstacol sau unui conflict. Adaptarea include elementul mijloc-scop in procesul activitatii. (Murphy, 1962). 2. Adaptarea reprezinta toate activitatile cognitive si motorii pe care o persoana suferinda le foloseste pentru a-si mentine functionalitatea fizica, integritatea psihica, pentru a-si redobandi echilibrul functional si compensa, la limita posibilului, pierderile ireversibile (Lipowski, 1970). 3. Adaptarea este o unitate de acoperire si un pattern clar de comportament prin care organismul poate preveni activ, usura sau raspunde la circumstantele care induc stresul (Mc.Gath, 1970). 4. Comportamentul adaptativ este calea constienta si inconstienta folosita de oameni pentru a se acomoda la cerintele mediului inconjurator, fara sa le schimbe scopurile si obiectivele (Coly, 1973).

5. Adaptarea se refera la orice raspuns sau la orice provocare externa care serveste la prevenirea, evitarea sau controlul perturbarilor emotionale (Pearlin si Schooler, 1978). 6. Raspunsurile de adaptare reprezinta unele lucruri pe care oamenii le fac, si anume, eforturile lor concrete de a rezolva provocarile externe, asumandu-si diverse roluri (Pearlin si Schooler, 1978). 7. Adaptarea este efortul, impreuna cu actiunea orientata si actiunea psihica de a conduce (tolera, reduce, minimaliza) cerintele interne si externe si conflictele care apar o data cu aceste cerinte si care scad sau epuizeaza resursele persoanei (Lazarus si Launier, 1978). 8. Adaptarea este definita ca un efort cognitiv si comportamental, facut pentru a stapani, tolera sau reduce cerintele interne si externe, si conflictele care apar o data cu aceste cerinte (Folkman si Lazarus, 1980). 9. Adaptarea se refera la comportamentul care protejeaza oamenii de neplacerile experientelor dificile prin care sunt nevoiti sa treaca (Rodin, 1980). 10. Adaptarea este incercarea de a invinge dificultatile. Este o ciocnire la care oamenii, odata ajunsi, folosesc resursele interne si externe pentru reusi sa echilibreze impactul produs de dificultati (Haan, 1982). 11. Adaptarea este o permanenta schimbare a eforturilor cognitive si comportamentale care organizeaza specific cerintele interne, pentru a administra cererile externe si/sau interne, pentru a preveni scaderea sau epuizarea resurselor persoanei (Folkman si Lazarus, 1984). 12. Adaptarea reprezinta acele comportamente si ganduri care sunt constient utilizate de catre individ pentru a conduce sau controla efectele anticiparii sau trairii unor situatii stresante (Stone si Neale, 1984). 13. Adaptarea reprezinta orice efort sanatos sau nesanatos, constient sau inconstient de a preveni, elimina sau scadea stresorii sau de a suporta efectele lor cu cat mai putine daune (Matheny, Aycock, Curlette si Cannella, 1986). Aceste definitii subliniaza cateva elemente cheie: folosirea resurselor; gandire si/sau comportament activ; reducerea nevoilor interne si/sau externe, prin gasirea de solutii si rezolvarea eficienta a problemelor; variatiile in ceea ce priveste scopul sau tinta adaptarii. Concordanta acestor definitii ofera o noua si extinsa definitie a adaptarii, care include elementele esentiale ale definitiilor anterioare: Adaptarea este promovarea cresterii si dezvoltarii umane prin utilizarea activa a resurselor biopsihosociale care participa la controlul, stapanirea si prevenirea stresului generat de conditii externe/interne . Aceasta definitie ne face sa intelegem natura activa a folosirii de catre organism a resurselor de care dispune. Ea subliniaza rolul important al functiilor de adaptare in autoprotectia organismului si scoate in evidenta ca abilitatile si capacitatile deosebite ale indivizilor joaca un rol important in rezolvarea cu succes problemelor, conflictelor si celorlalte nevoi cu care se confrunta organismul. In sfarsit, adaptarea este baza pentru supravietuirea si evolutia individului si a grupului. Desi caracterizeaza intreaga materie vie si defineste una din trasaturile fundamentale ale acesteia, aceea de a se adapta morfologic si functional la caracteristicile mediului filo- si ontogenetic, adaptarea este una dintre laturile cele mai specifice ale personalitatii umane. Ea insumeaza ansamblul reactiilor prin care un individ isi ajusteaza structura sau comportamentul pentru a putea raspunde armonios conditiilor unui mediu determinat sau a unor experiente noi (Sutter). Procesul de adaptare este, in cazul fiintei umane, biunivoc, avand si o functie de transformare si adecvare a mediului aflat in dinamica, in raport cu necesitatile si posibilitatile individului.

Adaptarea umana nu este deci pasiva, ci dinamica si creatoare. Complexitatea antroposferei, necesita un permanent efort realizat prin procesele adaptative de integrare si reglare, care fac posibila utilizarea optima a rezervelor functionale, precum si refacerea acestora in perioadele in care solicitarea inceteaza. In acest fel este mentinuta homeostazia organismului, precum si fiabilitatea lui in functionare. Meyer A. va defini boala mintala ca o adaptare gresita, insuficienta sau inadecvata. Psihanaliza va sustine acest punct de vedere, considerand inadecvate acele mecanisme de adaptare care genereaza boala psihica. Regresia ar fi una dintre aceste inadecvari adaptative, subiectul renuntand la adaptare la nivelul de solicitare cerut, pentru a cobori catre unul mult mai redus. Starobinski J. descrie procesul de inadaptare in urmatoarea secventialitate. Urmarind patologia psihiatrica, se pot nota tulburarile de adaptare ca fir al Ariadnei in intreaga nosologie psihogena. Astfel, in reactii, intre raspuns si stimul nu exista nici o adecvare, primul fiind mult mai intens decat ar trebui sa fie in mod normal sau inadecvat. Acelasi lucru este valabil si pentru dezvoltari in care acest proces se amplifica atat vertical (in dimensiunea temporala), cat si longitudinal, ca intensitate si nespecificitate. Nevrozele reprezinta o slaba capacitate adaptativa la lume si la problemele personale, resimtite dureros de subiectul care ramane in restul timpului in afara jocului. Dupa Enachescu C., nevrozele ar aparea ca un conflict intre actiunea practica si rezultatele acesteia. In procesele organice si in endogenii nu se mai poate vorbi despre adaptare ca mecanism fundamental declansator sau patoplastic. Exagerarile in acest sens au fost sanctionate cu respingerea de catre majoritatea psihiatrilor Dezadaptarea este aici un efect, si nu o cauza a bolii. Adaptarea ofera celor care evalueaza starea de sanatate si specialistilor un nou si contrastant aspect al conceptualizarii starii de sanatate si bolilor. Mai mult decat atat, focalizandu-se pe tulburari, dureri, stres, destabilizari si alte dereglari ale functiilor umane, adaptarea ne permite sa cautam starea de sanatate, resursele, competentele si alte aspecte ale succesului functionarii umane. COMPORTAMENTE ADAPTATIVE Mathney, Aycock, Pugh, Curlette si Cannella (1986) au sugerat ca patternurile de adaptare se pot divide intro categorie de stresori preventivi si o categorie de stresori combativi. Formula lor include patru tipuri: 1.evitarea stresorilor prin adaptarea vietii 2.adaptarea nivelului cererii 3.indepartarea stresului indus de patternurile comportamentale 4.descoperirea resurselor adaptarii. Categoria stresorilor combativi include cinci tipuri: 1.manifestarea stresului 2.stapanirea resurselor 3.atacarea stresorilor 4.tolerarea stresorilor 5.scaderea iritabilitatii.

Comportamentele de adaptare pot fi impartite in patru dimensiuni independente: 1.activ-pasiv (discutand direct acTiunea, tratand despre stresori sau evitand stresorii) 2.cognitiv-emotional (controland stresorii angajati in activitatea cognitive sau tinand de sfera emotionala, catarsisul si expresia) 3.controlul (mentinand in aparenta controlul personal asupra stresorilor) 4.actiunea psihologica/actiunea sociala (sfera autorealizarii sau suportul social). Apararile sunt operatii mentale ce impiedica de regula accesul in constiinta al diferitelor idei, dorinte intense, emotii sau chiar al altor aparari; uneori, anumite aparari, cum ar fi identi -ficarea, pot fi implicate si in dezvoltarea structurii psihice normale. Apararile pot fi activa te atat de afecte cu o intensitate normala, la acei indivizi la care forta Eului este deficitara, cat si de afecte semnal sau de cele traumatice. Apararile pot fi folosite in mod constient sau inconstient si pot fi adaptate la mediu sau inalt dezadaptative. Acestea sunt adesea puse in functiune atunci cand exista o situatie de pericol, insa pot de asemenea sa se cronicizeze, caz in care duc la formarea unor simptome nevrotice (anxietate si depresie). Atunci cand se organizeaza in formatiuni specifice, aceste constelatii defensive stau la baza numeroaselor tulburari psihice, in baza principiului functiei multiple: apararile sunt parte a solutiei gasite la conflictele intrapsihice; totodata, ele constituie in sine formatiuni de compromis. Factorii declansatori ai apararilor La indivizii normali (E. Jones,1942), un afect foarte intens poate ameninta sa blocheze (sau sa copleseasca) functiile mentale de gandire, organizare si concentrare. Freud (1926), adoptand o perspectiva mai tehnica, a denumit ca "traumatice" acele afecte ce inhibau gandirea, organizarea si concentrarea, ca functii ale Eului (Hartmann, 1939). Psihoza & personalitatile borderline Pe de alta parte, la indivizii psihotici sau cu personalitate de tip borderline, chiar si afectele de o intensitate scazuta pot ,face sa se dizolve functiile Eului. Pentru inceput, trebuie spus ca in acest tip de tulburari, toleranta la afect, ca atribut al fortei Eului, (Kernberg, 1975) este minima . Cu alte cuvinte, datorita defidentei (Eului) privind tolerarea afectelor, un stres produs de o situatie cu caracter normativ, de tipul temei suplimentare (ce il infuria) l-a facut sa devina coplesit de o furie intensa. Atunci au fost mobilizate aparari de o intensitate patologica, cu scopul de a diminua sentimentul de rusine produs de colapsul functiilor (Eului) de concentrare si integrare. Boala nevrotica La indivizii suferind de boli nevrotice (ce includ fobii, conversii, atacuri de panica, obsesii, compulsii, un anumit grad de impulsivitate, unele tipuri de depresie), forta Eului poate fi adecvata. Insa, chiar si in cazul unui afect de o intensitate redusa, acesta poate functiona ca semnal (Freud, 1926; C. Brenner, 1982a). Afectul semnal mobilizeaza apararile in acele situatii care ii reamintesc individului, de regula la nivel inconstient, de situatii precedente similare in care s-a simtit coplesit.

Aparari constiente versus a pa rari inconstiente Blocarea accesului afectelor in constiinta are loc automat, la fel ca si respiratia. Indivizii nu sunt de regula constienti de modul de reglare al afectivitatii (aparare inconstienta), desi isi pot asuma si un control deliberat asupra acesteia (aparare constienta). In realitate, apararile opereaza atat constient, cat si inconstient; indivizii le pot utiliza atat in mod intentionat, cat si fara sa isi da seama de acest lucru. In terminologia psihanalitica, distinctia dintre utilizarea la nivel constient sau inconstient a unei aparari se face uneori prin utilizarea unor termeni diferiti. Reprimarea, de exemplu, indica uitarea in mod intentionat, in timp ce refularea, semnifica o uitare inconstienta. In mod similar, comportamentul evaziv inseamna a minti intentionat, in timp ce confabulatia sugereaza o falsificare a adevarului ce apare fara ca persoana sa isi dea seama de acest lucru. Aparari primare versus aparari secundare La adulti, mecanismele de aparare primare sunt de regula refularea si izolarea (afectului). Conform lui C. Brenner (1982), toate afectele prezinta doua.componente: senzatii si ganduri. Senzatiile pot fi placute sau neplacute, iar gandurile constiente sau inconstiente. Refularea este termenul dat fenomenului prin care mintea unui individ exclude automat din constiinta sau incearca sa mentina in afara acesteia un continut ideatic (al unui afect). Izolarea se refera la inlaturarea din constiinta a senzatiei, dar nu in mod necesar si a gandurilor asociate acesteia. Celelalte operatii defensive au in general rolul de a sustine fie refularea, fie izolarea sau pe amandoua. Kemberg (1975) a facut o exceptie de la aceasta regula generala, teoretizand ca unii indivizi, pe care el ii include in categoria diagnostica a personalitatilor de tip borderline, utilizeaza clivajul ca aparare primara. Caracter adaptativ versus dezadaptativ Majoritatea apararilor pot fi utilizate atat in mod adaptativ, cat si dezadaptativ. De fapt, probabil ca terapeutul ar trebui sa ii vorbeasca pacientului despre o anumita aparare, doar in masura in care modul de utilizare a acesteia pare a fi unul dezadaptativ. Constelatiile defensive dezadaptative sunt responsabile de aparitia obsesiilor, fobiilor si a modurilor defectuoase de adaptare la situatiile externe ("ajustarea la mediu" [Hartmann, 1939]). In descifrarea acelor aparari ce stau la baza simptomelor, terapeutul va lua de regula in considerare aducerea acestora in atentia pacientului - tehnica pe care analistii o numesc "confruntare" . Aparari mobilizatein situatii de pericol versus aparari cronice Apararile sunt frecvent utilizate in situatiile de pericol. Individul este confruntat cu amenintare a unui afect care risca sa copleseasca Eul (indiferent daca este una reala sau nu) si din aceasta cauza incearca sa inabuse acel afect. Cu toate acestea, la unii indivizi operatiile defensive imbraca o forma cronica, de exemplu ii invinuiesc Intotdeauna pe ce ilalti sau vorbesc foarte mult in mod regulat.

Mecanisme de aparare versus operatii defensive Anna Freud (Sandler & Freud, 1983) defineste "mecanismul de aparare", de exemplu proiectia, ca mijloc mental folosit im-potriva unui afect, cam in acelasi mod in care este folosit un ciocan pentru a bate un cui. "Operatia defensiva" este un termen cu caracter mai general, ce include orice alt mecanism utilizat in acest scop, ca de exemplu folosirea unui pantof pentru a bate cuiul respectiv. Masturbarea, de exemplu, ca activitate destinata obtinerii placerii sexuale, poate fi utilizata in mod defensiv pentru diminuarea depresiei sau a anxietatii (Marcus & Francis, 1975). Chiar si cel mai complex comportament poate fi utilizat in scop defensiv. Spre exemplu, dupa ce sotia si mama hti Theodore Roosevelt au decedat in aceeasi zi a anului 1884, acesta parasit New York-ul pentru a duce o viata de cowboy in Badlands, Dakota, pentru mai mult de doi ani (White House, 2002). Aceasta schimbare brusca de comportament pare sa fi fost, cel putin in parte, o incercare constienta de face mai suportabil doliul sever (aparare impotriva sentimentelor dureroase). Cu alte cuvinte, dorinta acestuia de a lua medicamentele avea un scop defensiv. Aparari cu rol in rezolvarea conflictelor versus aparari implicate in dezvoltare Majoritatea apararilor sunt utilizate pentru gestionarea afectelor determinate de conflictele intrapsihice. Cu toate astea, unele par sa aiba un rol esential in cadrul constituirii structurii psihice normale, acestea nefiind utilizate doar in scopul protejarii impotriva afectelor. Introiectia actiunilor parintilor cu rol calmant in stadiile de viata timpurii, pe langa linistirea izbucnirilor emotionale ale copilului (aparare impotriva acestora), Sunt totodata necesare pentru dezvoitarea la copil a fortei Eului si capacitatii de a tolera afectele (Lustman, 1966; Tolpin, 1971; Kernberg, 1975). Identificarea cu sistemele de valori ale parintilor in timpul perioadei de latenta (intre 6 si 10 ani) nu are doar rolul de a-l proteja pe copil de teama ca va fi pedepsit de catre parinti. ,Totodata, aceasta contribuie si la formarea unei structuri importante: In realitate, valorile, idealurile si instanta critica (Supraeul) sunt influentate considerabil de identificarile ce au loc in decursul vietii. In copilarie si in adolescenta, identificarile cu profesori, antrenori si figuri media idealizate exercita un efect puternic. In perioada adulta, identificarea cu valorile unor mentori, angajatori sau organizatii poate modifica valorile indivizilor. John Dean (1976), in autobiografia sa referitoare la rolul avut in scandalul Watergate, descrie detaliat declinul propriului sistem de valori in perioada adulta, datorita idealizarilor si identificarilor sale cu Nixon, Haldeman si Ehrlichman. O aparare mobilizata impotriva altei apa rari In plus, apararile pot impiedica constientizarea oricarui continut sau functii mentale ce implica dorinte sexuale sau ostile, remuscari si perceptii ale realitatii. Uneori, o aparare poate chiar impiedica constientizarea unei alte operatii defensive, asa cum se intampla in cazul unui barbat ce minimaliza folosirea frecventa a umorului, ca mod de protectie impotriva constientizarii sentimentelor de tristete. Greenson (1967) a subliniat faptul ca, desi unii pacienti manifesta rezistenta la terapie, acestia nu vor recunoaste acest lucru. El a denumit fenomenul respectiv ca "rezistenta la rezistenta",care de regula apare ca efect al mobilizarii apararilor.

Niveluri de aparare a Eu-lui in situatia de a fi bolnav Matur sanatos si adaptativ, cognitie si afectivitate integrate Altruism delegare, dar multumind pentru serviciile celorlalTi Anticipare planificarea realista a evenimentelor din viitor Umor exprimarea sentimentelor si eliberarea tensiunii Sublimarea indirect, exprimarea partiala a nevoilor Supresia neluarea in seama a unui conflict in mod constient Nevrotic sentimente instinctuale alterate pentru individ, care apar pentru un observator ca amanari Deplasare redirectionarea sentimentelor catre un obiect mai putin incarcat Intelectualizare atentie acordata detaliului, evitarea afectului Formare de reactii comportament opus rugamintii nedorite Reprimare uitarea unor aspecte ale realitatii Imatur normal la copiii mari, ajuta adultii pentru evitarea intimitatii, obisnuit in tulburarile de personalitate si de dispozitie Comportament extravertit exprimarea comportamentala a unui conflict inconstient Hipocondrie transformarea sentimentelor in preocupari somatice Agresiune pasiva complianta deschisa, ostilitate ascunsa Proiectie atribuie sentimentele proprii altcuiva Narcisist normal la copiii mici, altereaza realitatea pentru individ, apare bolnav mintal pentru un observator Proiectare deliranta ideea deliranta paranoida ca sentimentele interioare provin din exterior Distorsionare reformularea grosiera a realitatii exterioare Negare psihotica ignorarea ferma a unor aspecte evidente ale realitatii Apararile sociale pot fi clasate in trei categorii: luarile de distanta prin atacuri, intimidari, evitari; imobilizarile care sunt blocajele de tip inhibitie; retragerile apropierile supunerea, justificarile sau seductia. Aceste aparari satisfac principalele nevoi ale Eu-lui social, cum ar fi: participarea, relatii pozitive de diferite feluri cu parteneri sociali din acelasi grup, securitatea si valorizarea personala in mediul grupal, consideratia sociala. Mecanismele de aparare sociala permit individului adaptarea la lumea sociala. Aici ar trebui amintite asa-numitele sisteme de securitate descrise de Gardinerin 1947, constituind ansamblul conduitelor utilizate de indivizii unei aceiasi societati pentru a infrunta aceleasi pericole si frustrari. Ele reunesc masurile de aparare, institutionalizate la nivel social, care se inscriu in psihismul individual ca si modalitatile obisnuite de reactie la frustrarile mediului social. Alt tip de aparari este cel constituit de apararile transpersonale care permit Eu-lui sa se protejeze manipuland relatiile cu lumea. Studiul acestor aparari permite observarea actiunii Eu-lui asupra mediului inconjurator. Actiunea lor implica faptul ca Eul nu a mai fost acaparat de utilizarea apararilor interne.

In folosul nevoilor Eu-lui, apararile transpersonale folosesc intreaga gama de influente si conduite umane. Aceasta idee a apararilor transpersonale datoreaza mult miscarilor antipsihiatrice, in special lui Laing, care considera ca prin aceste aparari Eul incearca sa dirijeze viata interioara a celuilalt, pentru a o proteja pe sa. Antipsihiatria sustinea ca boala psihica constituie o aparare transpersonala. In scopul protejarii propriei boli, persoanele bolnave, deci indivizi, dar si cupluri, familii, grupuri si chiar societatea in ansamblu, impun persoanelor sanatoase, dar mai slabe decat ele, un sistem de relatii patologice si patogene. In acest mod, persoane sanatoase, la inceput, devin bolnave, boala lor constituind expresia unei aparari transpersonale. Reluand atitudinile nevrotice descrise de Horney K. Mucchielli arata rolul lor de aparari transpersonale care au drept functie evitarea angoasei interne ce insoteste in cultura noastra riscul de esec in relatiile afective. Cele trei forme de exprimare acestor aparari se exprima sub forma unor modalitati de relatie cu celalalt: apropierea extrema de celalalt, tentativa de a-i castiga admiratia sau separatia.

Impotriva cui se apara eul? In Eul si mecanismele de aparare, A. Freud desemneaza doua tinte ale mecanismelor de aparare: pulsiunile sinelui si afectele legate de aceste pulsiuni. Pulsiunile sinelui nu sunt nicidecum dispuse sa ramana inconstiente. Ele incearca sa patrunda in constient pentru a fi satisfacute aici sau macar sa trimita inspre constient unii din derivatii lor. Astfel iau nastere conflictele dintre eu si pulsiuni (sau derivatii acestora). Cea de-a doua tinta a mecanismelor de aparare o constituie afectele legate de pulsiunile sinelui spre exemplu, iubirea, dezirenta, gelozia, mortificarea, durerea si doliul. Aceste afecte vor fi supuse unor masuri variate pe care eul le adopta pentru a le putea tine sub control si vor suporta asadar anumite metamorfoze. In aceleasi convorbiri cu A. Freud, Sandler afirma ca a considerat intotdeauna apararea ca fiind o aparare impotriva afectului, in sensul ca, daca nu am avea de-a face cu un afect neplacut, nu ne-am mai apara. El evoca apoi inca o distinctie posibila, care s-ar referi, de asta data, la ceea ce se afla sub incidenta apararii: pe de o parte, continutul de idei care este transformat, iar pe de alta parte, afectul care este evitat sau redus. Sa mentionam in sfarsit ca, in opinia psihanalistilor Laplanche si Pontalis (1967), apararea este in general dirijata impotriva pulsiunii si doar in mod selectiv impotriva reprezentarilor de care este legata pulsiunea (amintiri, fantasme),. a situatiilor in masura sa-declanseze pulsiuni dezagreabile pentru eu ori impotriva afectelor neplacute. Potrivit Annei Freud (1936/ 1993), in cazul apararilor care au ca tinta pulsiunile pot fi retinute trei motive: 1) Teama supraeului. Din cauza acestei temeri a supraeului care impiedica pulsiunea sa devina constienta si sa fie satisfacuta eul pune in miscare mecanismele de aparare si intra in lupta cu pulsiunea. Acelasi motiv se intalneste si in cazul nevrozelor adultului. 2) Teama reala. Este cazul copilului care considera pulsiunea un pericol, ca urmare a interdictiilor formale venite din partea parintilor sau educatorilor si care ii interzic sa o satisfaca. Prin urmare, copilul se teme de pulsiune din cauza fricii produse de lumea exterioara. Teama reala este un motiv intalnit in nevrozele infantile. Aceste prime doua motive ale apararii au in comun faptul ca, aparandu-se, eul se supune principiului realitatii. Presupunand ca, in ciuda opozitiei supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea ajunge sa isi gaseasca satisfacerea, s-ar

inregistra mai intai o senzatie de placere, intrucat satisfacerea unui instinct este intotdeauna placuta la inceput. Mai tarziu insa, sentimentele de culpabilitate generate de inconstient sau legate de pedepsele aplicate de lumea exterioara produc repulsie. In ambele cazuri, eul incearca sa evite senzatia secundara de neplacere. 3) Teama ca intensitatea pulsiunii sa nu devina excesiva. Acest motiv se intalneste la copii .si apare ulterior in anumite perioade de transformare fiziologica, precum pubertatea sau menopauza (manifestari normale), si la inceputul unui puseu psihotic (manifestari patologice). Celor trei motive mai sus mentionate, A. Freud le mai adauga un al patrulea, intalnit la adult si decurgand din nevoia de sinteza resimtita de eu. Aceasta nevoie este legata de faptul ca eul adult are nevoie de o anumita armonie intre tendinte opuse cum ar fi: pasivitatea si activitatea, homosexualitatea si heterosexualitatea, tendinte intre care apar conflicte. Motivele apararilor desfasurate impotriva afectelor provin, in opinia Annei Freud, din conflictele dintre eu si pulsiune. Atunci cand din motivele expuse anterior eul se opune pulsiunilor, el cauta deopotriva sa se apere si impotriva afectelor asociate acestora. A. Freud recunoaste totusi ca intre eu si afecte exista o relatie primitiva si speciala ce decurge din faptul ca, mai intai de toate, afectul este fie placut, fie neplacut. Eul isi decide atitudinea fata de afect in. functie de principiul placerii: intampina cu bucurie afectul placut si se apara impotriva celui neplacut.

Ce inseamna o aparare reusita? Elemente importante ale raspunsului la aceasta intrebare ofera discutiile dintre A. Freud si Sandler (1985/1989) cu privire la capitolul IV din Eu l si mecanismele de aparare. Afirmatiile Annei Freud cuprind patru idei de baza: 1) Reusita unei aparari trebuie privita din punctul de vedere al eului, si nu in functie de lumea exterioara, de adaptarea la aceasta lume. 2) Criteriile de reusita sunt legate de urmatoarele scopuri: sa impiedice intrarea in constiinta a pulsiunii interzise, sa indeparteze angoasa conexa pulsiunii, sa evite orice forma de neplacere. 3) In cazul particular al refularii, reusita apararii este afectiva atunci cand orice constientizare dispare. 4) O aparare reusita este intotdeauna un lucru periculos, caci ea restrange excesiv domeniul constiintei ori domeniul competentei eului sau falsifica realitatea. O aparare reusita poate avea consecinte nefaste pentru sanatate sau pentru dezvoltarea ulterioara. Aceasta ultima idee de baza intra in contradictie cu criteriile reusitei asa cum au fost ele formulate de A. Freud insasi. Sandler incearca sa nuanteze aceasta pozitie: Poate ar fi bine sa adaugam ca o aparare reusita nu trebuie sa aiba consecinte dezastruoase. A. Freud ramane insa inflexibila si afirma ca o aparare reusita pe de-a-ntregul este intotdeauna (!) periculoasa. In ultimele randuri ale concluziei cartii sale, vorbind despre esecul apararilor, Sandler (1985/1989) isi afirma convingerea ca simptomele sunt construite cu minutiozitate ca masuri ultime utilizate atunci cand apararea esueaza; acest lucru se intampla pentru a conserva starea de bine a subiectului, pentru a evita angoasa, pentru a indeplini aceeasi functie ca si apararile, chiar daca subiectul ar putea suferi din cauza durerii provocate de simptom.

Cat despre A. Freud, aceasta precizeaza ca activitatea de aparare ar trebui sa creeze o stare de echilibru intre lumea interioara si cea exterioara, intre cerintele interioare si cele exterioare, si nu ar trebui sa conduca la aparitia unui simptom. Ea reafirma faptul ca simptomul evita ceea ce-i mai rau, iar aparitia acestuia nu este decat un compromis. Pentru a incerca un raspuns la intrebarea Ce inseamna o aparare reusita? ni se pare important sa mentionam precizarile aduse de Fenichel (1945/1953) cu privire la apararile reusite si la cele esuate: apararile reusite si pe care Fenichel le desemneaza prin termenul generic sublimare nu blocheaza descarcarea unei pulsiuni. In schimb, se inregistreaza o inlocuire a obiectului pulsiunii si/sau o modificare a scopului acestei pulsiuni, care este deviata spre o tinta non-sexuala. In aceasta categorie intra si alte aparari, cum sunt trecerea de la pasivitate la activitate sau transformarea in contrariu; - apararile care esueaza sunt, dupa Fenichel, patogene, intrucat eul le utilizeaza foarte frecvent sau chiar incontinuu pentru a preveni intruziunea pulsiunii inlaturate, deturnate dinspre constiinta. Scopul acestor aparari esuate este deci acela de a bloca pulsiunea. Ele mobilizeaza multa energie si trebuie mentinute cu pretui unor mari eforturi. Aceste aparari interfereaza cu alte functii ale eului si pot antrena o suspendare partiala a unora dintre aceste functii. Fenichel aduce in discutie exemplul lesinului cu functie defensiva, care este insotit de o oprire completa a tuturor functiilor eului. Ce este o aparare adaptativa? Construind o teorie mai nuantata decat a Annei Freud, Vaillant (1993) considera ca anumite aparari pot fi adaptative: ele faciliteaza deopotriva homeostazia psihica si adaptarea subiectului la lumea inconjuratoare. Aceste aparari adaptative prezinta cinci caracteristici: 1) Modul lor de functionare vizeaza, spre exemplu, in cazul afectului, nu disparitia acestuia, anestezierea lui, ci mai degraba prelucrarea lui si deci reducerea durerii. Asa se explica de ce anticiparea sau reprimarea (desemnata in aceasta lucrare sub numele de suprimare) sunt mecanisme mai adaptative decat formatiunea reactionala, activismul (acting-out) si refuzul psihotic. 2) Apararile adaptative se inscriu intr-o perspectiva temporala: ele sunt orientate mai degraba catre un termen lung. Anticiparea este astfel superioara actiunii, intrucat ea permite, metaforic vorbind, sa platesti acum si sa zbori mai tarziu. 3) Pentru a fi adaptativa, o aparare trebuie sa fie cat se poate de specifica. Metafora cea mai ilustrativa din acest punct de vedere este cea a cheii care se potriveste perfect in incuietoare, in comparatie cu ciocanul de batut la usa. Referindu-se la specificitate, Vaillant abordeaza o chestiune care fusese deja evocata de A. Freud atunci cand vorbea despre faptul ca, in fata anumitor amenintari, unele mecanisme sunt mai utile decat altele. 4) Pentru a putea fi socotite adaptative, apararile trebuie sa canalizeze sentimentele si nu sa le blocheze. Reprimate, sentimentele pot fi, pentru un subiect care recurge in mod sistematic la formatiunea reactionala, la fel de periculoase ca o defectiune survenita la supapa de evacuare a vaporilor de la oala sub presiune pusa la foc.

5) Apararile adaptative il fac pe utilizatorul lor placut, atragator pentru ceilalti. In schimb, folosirea unor aparari neadaptative conduce la respingerea utilizatorului, care este perceput ca suparator, insuportabil. Aici se stabileste o relatie intre eu si ceea ce Vaillant considera a fi cel mai mare aliat al acestei instante, adica alteritatea. Pentru a incheia aceasta discutie, vom aminti titlul unui capitol dintr-un studiu apartinandu-i lui Benjamin (1995), O aparare buna inseamna vecini buni, pentru care autorul s-a inspirat dintr-un poem al lui Robert Frost, unde acesta descrie intalnirea sa cu un vecin care, reparandu-si gardul, ii atrage atentia ca un gard bun inseamna vecini buni. Exista aparari normale si aparari patologice? Interesul unei asemenea intrebari este dat de anumite ratiuni istorice, mai precis, descoperirea de catre Freud a primelor mecanisme de aparare la bolnavi, precum si de importanta acestor mecanisme in situatiile clinice. Dupa cum vom vedea mai departe, A. Freud a crezut mereu ca legatura dintre mecanismele de aparare si patologie este una destul de puternica. Aceasta chestiune a revenit frecvent in dialogurile dintre A. Freud si Sandler (1985/1989). Marjorie Sprince, care a luat si ea parte la aceste convorbiri, a evocat necesitatea stabilirii unei anumite diferentieri intre o aparare ce nu provoaca stari patologice si o aparare care conduce in mod evident la patologie. Raspunsul la intrebarea formulata mai sus se complica din cauza ca numerosi autori au definit anumite grupuri de aparari (vezi capitolul 2) utilizand termeni cu profunde conotatii psihopatologice. Vaillant (1993) adopta o pozitie clara, fara umbra de ambiguitate. Pentru el, prezenta apararilor nu este, prin ea insasi, o dovada a bolii. Oricat de dezorganizate, nerezonabile sau condamnabile ar putea parea apararile in ochii unui observator extern, ele nu sunt altceva decat un raspuns adaptativ. Vaillant ne mai propune spre analiza si alte exemple in care aceasta aparare psihotica este prezenta la subiectii normali. El citeaza in acest sens povestea indienilor Lakota care, cu numai cateva zile inaintea masacrarii lor de catre cavaleria americana la Wounded Knee, au executat un dans pentru intoarcerea bizonilor in prerii, pentru invierea stramosilor morti si pentru ingroparea dusmanului alb sub un morman de gunoaie. Fara indoiala ca indienii Lakota nu erau nebuni, dar se confruntau cu un dezastru a carui intensitate le parea de nesuportat. Contextul si varsta au implicatii majore in raspunsul la intrebarea noastra. Deoarece distorsiunea presupune faptul ca subiectul se crede altcineva si considera ca atitudinea sa (chiar impulsiva fiind) nu poate avea decat consecinte fericite, acest mecanism de aparare este oricand potrivit. Anodina in viata de zi cu zi, izolarea afectului constituie o calitate intro sala de operatie, fiind insa cu totul nepotrivita pentru un loc precum ringul de dans. Sa ne gandim acum la varsta. Spre deosebire de adulti, copiii pot deforma realitatea interioara si exterioara fara consecinte neplacute. O utilizare moderata a fanteziei si agresiunii pasive este probabil esentiala in negocierea anumitor conflicte specifice adolescentei. Ideea ca mecanismele de aparare pot indeplini atat functii pozitive, cat si negative este indeobste cunoscuta sub numele de dubla functie a mecanismelor de acest fel si apare in numeroase publicatii, unele deja destul de vechi (Lampl-de Grot, 1957; Bibring et al., 1961; Valenstein, in Plumpian-Mindlin, 1967 si in Wallerstein, 1967; Lazarus, 1983; Roth si Cohen, 1986). Van Der Leeuw (1971), care noteaza ca mecanismele de aparare perturba dezvoltarea eului, dar o si favorizeaza, considera prezenta aceluiasi mecanism. indica, pe de o parte, existenta unei nevroze, iar pe

de alta parte, faptul ca acest mecanism este indispensabil pentru buna functionare a psihicului persoanei. Asa se face ca, de pilda, refuzul perturba perceptia, dar protejeaza eul impotriva unor reactii violente. Brenner (in Plumpian-Mindlin, 1967) distinge doua categorii de aparari: patologice si patogene; el aminteste faptul ca Freud a considerat ca refularea este patogena, fiind, cu alte cuvinte, o conditie prealabila necesara pentru dezvoltarea unei patologii, dar care nu conduce in mod obligatoriu la instalarea acesteia. Cat despre apararile patologice, ele pot fi identificate dupa trasaturi ca: rigiditate, intensitate, suprageneralizare (utilizare in relatiile cu numeroase persoane sau in diverse situatii). Opinia lui Bergeret (1972/1986) este similara, autorul insistand asupra faptului ca nu se poate spune despre un subiect ca este bolnav pentru ca recurge la aparari, ci pentru ca apararile de care el uzeaza in mod obisnuit pot fi calificate drept ineficiente, prea rigide, prost adaptate realitatilor interne si externe si/sau exclusiv de acelasi tip. Functionarea mentala este incomodata in supletea, armonia si capacitatea ei de adaptare. Apararile patologice sunt inadecvate, pentru ca pot fi decalate in raport cu nivelul de dezvoltare a individului sau improprii situatiei in care se afla subiectul (vezi Lichtenberg si Slap, 1972; Loewenstein, 1967). Aceste aparari tind sa deformeze perceptia realitatii si sa perturbe alte functii ale eului, aparand frecvent ca elemente ale unui tablou psihopatologic. Actiuni de formare a strategiilor de adaptare la stres Conceptul de "coping" a fost elaborat de Lazarus si Launtier n 1978, acesta desemnnd un ansamblu de mecanisme si conduite pe care individul le interpune ntre el si evenimentul perceput ca amenintator, pentru a stapni, a tine sub control, pentru a tolera sau diminua impactul acestuia asupra starii sale de confort fizic si psihic Lazarus si Folkman (1984) l-au definit ca reprezentnd ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor, cerintelor externe si/sau interne care ameninta sau depasesc resursele unui individ. Termenul "coping strategy" sau "coping ability" este utilizat n special n literatura anglosaxona n timp ce "stratgie d'ajustement" (Dantchev, 1989; Dantzer, 1989) se utilizeaza n cea de limba franceza. Raspunsurile individului la factori de stres, raspunsuri necesare acestuia pentru a putea face fata situatiilor respective pot fi de natura cognitiva sau afectiva (exemplu: transformarea n plan imaginar a unei situatii periculoase ntr-o ocazie favorabila de profit personal), dar si forme de comportament (nfruntarea deschisa a problemelor, adoptarea unei conduite de evitare etc.). Studiile referitoare la strategiile de adaptare (de "coping") au adus o schimbare fundamentala n cercetarile referitoare la stres, prin schimbarea orientarii acestora de la descrierea reactiilor la stres la descrierea si cercetarea modalitatilor prin care individul controleaza factorii si situatia stresanta. Conform acestui nou mod de abordare a problemelor, stresul nu trebuie cautat nici doar n raport cu individul, nici numai la nivelul evenimentului, ci n relatia individ-mediu. Caracteristicile cantitative si calitative ale unui factor stresor nu influenteaza singure intensitatea starii de stres; reactia negativa la stres este rezultatul dezechilibrului ntre exigente (interne sau externe) si resursele individului de a face fata acestora. Factorii agresori parcurg mai multe filtre individuale care conduc la amplificarea sau diminuarea reactiilor, n functie de modul n care sunt perceputi (apreciati, evaluati) factorii respectivi.

Principalii mediatori ai relatiei factor de stres-tulburare a echilibrului individual (n principal emotional) sunt reprezentati de: -perceperea stresului sub influenta: experientei anterioare cu acelasi tip de stres, sustinerii sociale si religioase; -mecanismele individuale de aparare a Eului, care actioneaza inconstient; -eforturile constiente: punerea n functiune a unui plan de actiune, recurgerea la diferite tehnici (relaxare, exercitii fizice etc.). Acesti mediatori sunt antrenati n doua procese de mediere a relatiei: autoevaluarea propriilor posibilitati n raport cu situatia respectiva si strategiile individuale de ajustare n raport cu aceasta. Evaluarea reprezinta un dublu proces cognitiv de apreciere a gradului de pericol pe care l prezinta o situatie anumita si care poate afecta individul si a resurselor personale de "coping". Este vorba de o evaluare primara a potentialului stresant si una secundara a resurselor individuale de adaptare. Evaluarea primara conduce la stabilirea semnificatiei pentru individ a factorului sau situatiei stresante si, n functie de aceasta, la emotii de o anumita calitate si intensitate: pierdere - emotii negative: frica, mnie, rusine etc. amenintare beneficiu - emotii pozitive: pasiune, euforie Evaluarea secundara pornind de la ntrebarea ce poate face individul pentru a preveni o pierdere, o amenintare sau pentru a obtine beneficiul ajunge la a raspunde prin: schimbarea situatiei, acceptarea ei, fuga, evitare, cautarea unui plus de informatii, a unui suport social, actiune impulsiva etc. Strategiile alese sunt de doua tipuri: -centrate pe emotii: au ca obiectiv reducerea tensiunii emotionale fara a schimba situatia; -centrate pe problema: au ca obiectiv modificarea situatiei, actionnd indirect asupra emotiilor. Procesul de evaluare a relatiilor individ-eveniment este influentat de: a. caracteristici individuale (resurse personale) credinte - religioase (evenimente stresante sunt considerate ca ncercari din partea lui Dumnezeu, ncercari pe care trebuie sa le acceptam); - n propria capacitate de control asupra stresului; rezistenta la exigentele exterioare (capacitatea de a tine sub control factorii si evenimentele stresante); trasaturi de anxietate, care determina tendinte de a percepe situatiile de viata ca amenintatoare, cu att mai mult cnd sunt noi si ambigue. b. variabile ambientale, care influenteaza att perceperea situatiei stresante, ct si alegerea strategiei: caracteristicile situatiei - natura pericolului, durata, iminenta etc.; daca situatia este evaluata ca susceptibila la schimbare, sunt utilizate mai frecvent strategiile centrale pe rezolvarea problemei; daca situatia este considerata ca putnd fi transformata sau, din contra, ca nefiind controlabila - se utilizeaza strategii centrate pe reducerea tensiunii emotionale; resursele sociale (suportul social) - reteaua de sustinere sociala a individului, reprezentnd ansamblul relatiilor interpersonale ale individului, care-i furnizeaza o legatura afectiva pozitiva (prietenii, dragoste etc.), un ajutor practic (material, financiar), informatii si aprecieri referitoare la situatie; este foarte important modul n care apreciaza individul

gradul de sustinere sociala - cu ct l apreciaza ca fiind mai mare, cu att i creste sentimentul capacitatii proprii de control a situatiei si se reduce efectul negativ al stresului. Modalitati de "coping" Aceste strategii de relationare cu stresul pot modela conduita afectiva a individului n diferite feluri: a. Modificnd sensul orientarii atentiei - deturnnd-o de la sursa stresului (strategii de evitare) sau, dimpotriva, dirijnd-o catre aceasta (strategii de vigilenta). a.1. Strategiile de evitare conduc la orientarea individului catre activitati de substituire comportamentala sau cognitiva tinznd spre eliminarea tensiunii emotionale (activitati sportive, jocuri, relaxare, loazir etc.). Aceste strategii sunt totusi mai eficace cnd sunt asociate cu cele de confruntare cu evenimentul. Printre strategiile de evitare se enumera si o alta subgrupa mai putin adaptativa - cea a strategiilor de fuga - individul crede, de exemplu, ca scapa, se elibereaza de stres, daca bea, fumeaza sau foloseste medicamente; n realitate este vorba doar de un ragaz temporar, putin eficace si cu efecte secundare, pe termen mai mult sau mai putin lung, nedorite, nocive pentru organism, atunci cnd situatia stresanta dureaza mai mult. Cercetarile arata ca aceste strategii de fuga sunt asociate cu anxietate, depresiune si tulburari psihosomatice. a.2. Strategiile de vigilenta directioneaza atentia individului spre situatia stresanta pentru a o controla si preveni efectele stresului. Aceste strategii prezinta doua forme: de cautare a unui plus de informatii si de punere n actiune a unor solutii de rezolvare a situatiilor. Acest tip de strategii conduc la scaderea tensiunii emotionale facilitnd controlul asupra situatiei. Pot provoca nsa si intensificarea starii emotionale, atunci cnd informatiile suplimentare indica o mai mare gravitate a situatiei dect cea apreciata initial si/sau imposibilitatea de a o rezolva. b. Modificnd semnificatia subiectiva a evenimentului - recurgnd la activitati cognitive, apparent de sfidare: exagerarea aspectelor si implicatiilor pozitive ale situatiei, evidentierea aspectelor umoristice ale acesteia (facnd "haz de necaz"), subevaluarea implicatiilor negative, reevaluarea pozitiva etc. Aceste strategii sunt eficace pe termen scurt si cnd nu exista o rezolvare momentana, pentru ca reduc tensiunea emotionala. c. Modificnd direct termenii actuali ai relatiei individ-eveniment - prin punerea n functiune a unor eforturi comportamentale active de nfruntare a situatiei-problema n scopul rezolvarii acesteia prin confruntare (spirit combativ) si/sau elaborarea si realizarea unor planuri de actiune. Asemenea strategii determina att modificarea situatiei, ct si reducerea tensiunii emotionale. Aceste trei modalitati de orientare a conduitei de adaptare la stres determina modificarea modului de percepere a situatiei, la reevaluarea potentialului stresant:

Clasificarea strategiilor "coping" si metoda de evaluare a acestora Plecnd de la aceste diferite posibilitati de a face fata evenimentelor stresante se evidentiaza doua functii ale strategiilor de tip coping: influenta asupra starii emotionale si controlul asupra situatiei, asupra problemei care genereaza starea de stres. Metodologia pentru inventarierea diferitelor strategii se bazeaza pe identificarea modalitatilor de reactie n diferite situatii stresante, avnd la baza marea variabilitate inter si intraindividuala precum si utilizarea analizei factoriale pe un numar suficient de subiecti. n scopul evaluarii strategiilor n functie de cele doua dimensiuni principale amintite au fost construite diferite scarichestionare. Dintre cele mai utilizate se pot cita cea a lui Lazarus si Folkman (1984) - "The Ways of Coping Check-List" cu 67 itemi repartizati n 8 subscari: primele doua vizeaza strategiile centrate pe probleme, iar celelalte sase, pe cele centrate pe starea emotionala: 1. rezolvarea problemei - cautarea de informatii ("am stabilit un plan de actiune si m-am tinut de el") 2. spirit combativ sau acceptarea confruntarii 3. ndepartarea sau minimalizarea amenintarii 4. reevaluarea pozitiva 5. autoacuzare 6. fuga de evitare (mncnd, bnd etc.) 7. cautarea unui suport social 8. stapnirea de sine. Alti autori nu sunt total de acord cu aceasta clasificare. Suls si Fletcher (1985) utilizeaza clasificarea care mparte strategiile n doua grupe mari de evitare si de vigilenta, care opun strategiilor pasive (evitare, fuga, negare, acceptare stoica) - strategiile active (cautare de informatii, sustinere sociala, planuri de rezolvare).

Copingul, mai mult dect o simpla reactie la stres, reprezinta o strategie multidimensionala de control, a carei finalitate este schimbarea, fie a situatiei, fie a aprecierii subiective. Criteriile de eficacitate a copingului sunt si ele multidimensionale: -controlul sau reducerea impactului agresiunii asupra starii de confort fizic si psihic conducnd la reducerea excitatiei si depresiunii; -stilul activ centrat pe rezolvarea problemei este mai eficace dect cel pasiv, centrat pe emotie; -n functie de caracteristicile situatiei, de durata si controlabilitatea ei: evitarea este eficace la un stres pe termen scurt; strategiile active sunt eficace la un stres pe termen lung; strategiile active nu sunt eficace n cazul unor situatii necontrolabile. Copingul poate influenta si starea de sanatate fizica, influenta nsa dificil de evaluat (prin studii prospective, de exemplu, biomedicale costisitoare). Totusi, exista influente care pot fi identificate: -influente asupra: frecventei, intensitatii si duratei unor parametri fiziologici (tensiune arteriala, frecventa cardiaca, frecventa respiratorie) si neurochimici de stres (catecholaminele urinare, cortizol sanguin etc.); -poate afecta direct si negativ sanatatea (risc de morbiditate si mortalitate) cnd i corespunde utilizarea excesiva de substante nocive sau activitati cu risc (viteza excesiva); -strategiile centrate pe emotii pot ameninta sanatatea pentru ca mpiedica punerea n functiune a unor comportamente adaptative (de exemplu, negarea unei boli determina consultarea tardiva a medicului). Teoria cognitiva a stresului prezinta aspecte pozitive pentru ca nu mai considera stresul doar ca un stimul obiectiv amenintator, nici ca un raspuns emotional linear, dependent de gravitatea acestuia, ci ca un proces dinamic mediatizat de alte doua procese - evaluarea cognitiva a evenimentului (controlabilitatea) si strategiile de coping (de control efectiv) - ambele fiind n interactiune. Aceasta noua conceptie depaseste modelul fiziologic al lui Selye (1956) care ignora complexitatea relatiilor ntre fiziologic si psihologic si mecanismele implicate n starile de stres-distres-eustres. Este, de asemenea, importanta prin utilizarea ei n informarea si formarea personalului confruntat cu diferite tipuri de stresuri profesionale si prezentnd diferite caracteristici individuale de rezistenta sau, din contra, de vulnerabilitate la stres. Este nsa absolut necesar de a nu pierde din vedere ntregul biopsihosocial pe care l reprezinta individul uman si de a aborda problema formarii unor conduite adaptative multidimensional, asa cum este activitatea profesionala, asa cum este individul si asa cum sunt relatiile individ-activitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., s.a., 2002, Introducere in psihologie, Ed. Tehnica, Bucuresti 2. Iamandescu, I.B., 2005, Psihologie medicala, Ed. Medica, Bucuresti 3. Ionescu, S., 2002, Mecanisme de aparare. Teorie si aspecte clinice, Ed. Polirom, Iasi 4. Postel, J., 1998, Dictionar de psihologie Laruosse, Univers Enciclopedic, Bucuresti 5. Tudose, F., 2007, Fundamente in psihologia medicala , Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti