Fundamentarea teoretica a impozitelor

Continutul si rolul impozitelor in economie Impozitul este o categorie financiara, cu character istoric, a carui aparitie este legata de existenta statului si a banilor. Conceptiile vizand necesitatea si rolul impozitelor se intemeiaza pe teoriile despre stat si criteriile ce trebuie luate in considerare pentru dimensionarea sarcinilor fiscale. Astfel, teoriile despre stat invedereaza ca statul este fie rezultatul unui contract social intervenit intre indivizi, fie un produs al solidaritatii sociale si nationale a indivizilor. In legatura cu criteriile dimensionarii sarcinilor fiscale, au fost formulate teoria echivalentei (Sismonde de Sismondi, etc.), teoria sigurantei (Emile de Girardin, etc), si teoria sacrificiului, cu cele trei variante ale sale teoria sacrificiului legal, teoria sacrificiului proportional si teoria sacrificiuluiminim (teorie imbunatatita de John Stuart Mil, etc.) Adeptii teoriei echivalentei considera ca impozitele reprezinta o contraprestatie pe care cetatenii o datoreaza statului pentru serviciile aduse lor de catre acesta. Teoria sigurantei sustine ca impozitele trebuie considerate drept prime de asigurare pentru viata si averea cetatenilor. Creand conditii pentru desfasurarea in siguranta a diferitelor activitati (prin legi, institutii de organe de stat), statul trebuie sa primeasca o parte din veniturile realizate sub protectia sa sub forma impozitelor. Potrivit teoriei sacrificiului, statul este un produs necesar al dezvoltarii istorice, iar impozitul reprezinta un produs necesar a raportului dintre putere si supusi. In consecinta, in calitatea sa de institutie de suprastructura statul are dreptul sa ceara supusilor sa faca un anumit sacrificiu menit sa acopere cheltuielile publice. Impozitul reprezinta o forma de prelevare silita la dispozitia statului, fara contraprestatie directa si cu titlul nerestituibil, a unei parti din veniturile sau averea persoanelor fizice/juridice, in vederea acoperirii unor necesitati publice. Impozitul are urmatoarele caracteristici: este o prelevare silita, cu character obligatoriu, care se efectueaza in numele suveranitatii statului; impozitul nu presupune si o prestatie directa si imediata din partea statului. Prin aceasta, impozitele se deosebesc in mod principal fata de taxe, in cazul carora exista un raport de contraserviuciu direct. Desigur, impozitele presupun realizarea unor contraservicii publice (aparare nationala, securitate si ordine publica, protectie sociala, reprezentarea tarii pe plan extern, etc.), dar acestea nu sunt percepute usor (pipaite) de catre oricare dintre contribuabili. prelevarile cu titlu de impozit sunt nerestituibile, astfel ca niciunul dintre contribuabili nu poate pretinde o plata directa din partea statului, pe baza impozitelor suportate. Prin aceasta, impozitele se deosebesc fata de imprumuturile publice care sunt purtatoare de dobanzi (si alte avantaje) si rambursabile (amortizabile). Dreptul de a introduce impozite revine organelor de stat parlamentul, la nivelul intregii tari sau consiliilor (parlamentelor) locale la nivelul colectivitatiilor teritoriale, in virtutea suveranitatii fiscale a statului. In acest cadru, isi gaseste aplicare practica principiul incidentei generale a fiscalitatii potrivit caruia niciun venit si nicio avere nu pot fi exonerate de la impunere. Instituirea si perceperea de catre stat a impozitelor determina o importanta redistribuire a produsului intern brut.

Prin aceasta, se manifesta rolul impozitelor pe plan financiar, economic si social, rol ce difera de la o tara la alta. Pe plan social rolul impozitelor se manifesta prin utilizarea lor ca instrument al distribuirii unei parti importante a produsului intern brut. Elementele tehnice ale impozitelor Concretizarea si individualizarea fiecarui impozit in parte au o deosebita importanta atat pentru organelle fiscale cat si pentru contribuabilii in sarcina carora se instituie. In acest scop, se folosesc urmatoarele elemente tehnice: subiectul impozitului sau contribuabilul; suportatorul impozitului; obiectul impozitului; sursa impozitului; unitatea de impunere; cota impozitului; asieta fiscala; termenul de plata. Subiectul impozitului sau contribuabilul este persoana fizica sau juridical obligate prin lege la: plata impozitului, declararea obiectelor impozabile si a marimii acestora; intocmirea anumitor evidente specifice scrise, depunerea la fisc a unor deconturi periodice. Suportatorul impozitului este persoana fizica sau juridical din ale carei venituri se suporta in mod efectiv impozitul.Acest element este important in legatura cu distinctia fundamentala dintre impozitele directe si cele indirecte. In cazul impozitelor suportatorul coincide cu subiectul impozitului, pe cand in cazul impozitelor indirecte subiectului impozitului ii revine o indatorire formala de a plati impozitul, caci suportarea efectiva se realizeaza de catre persoana care cumpara produsele sau serviciile a caror vanzare este supusa impozitelor. Obiectul impozitului este bunul, venitul sau activitatea pentru care se datoreaza impozitele directe , precum si vanzarea, valorificarea sau punerea in circulatie a unor produse, bunuri si servicii in cazul impozitelor indirecte. Sursa impozitului indica din ce anume se plateste impozitul, adica din venit sau din avere. Ca sursa a impozitului, veniturile apar sub forma salariului, a profitului dividendului sau a rentei, in timp ce averea se prezinta sub forma de capital. Unitatea de impunere este reprezentata de unitatea in care se exprima marimea obiectului impozabil. Aceasta are fie o expresie monetara in cazul impozitelor pe venit, fie diverse expresii fizice-naturale (metru, patrat, hectar, kg. etc.) in cazul impozitelor pe avere. Cota impozitului este marimea impozitului stabilita pentru fiecare unitate de impunere. Aceasta poate sa fie o suma fixa sau o cota procentuala. Asieta fiscala da expresie modului de asezare a impozitelor si cuprinde totalitatea operatiunilor realizate de organelle fiscale pentru indentificarea subiectilor impozabili, stabilirea marimii materiei impozabile si a cuantumului impozitelor datorate statului. Termenul de plata precizeaza data pana la care impozitul trebuie platit. In cazul nerespectarii sale sunt percepute majorari de intarziere sau se aplica unele sanctiuni, punerea sechestrului pe unele bunuri si altele. In afara celor opt elemente tehnice prezentate, actul legal de instituire a unui impozit trebuie sa mai cuprinda: autoritatea si beneficial impozitului; posibilitatea impozitului; facilitatile fiscale acordate;

 sanctiunile aplicabile si caile de contestatie (sau de atac). Autoritatea impozitului este puterea publica indreptatita sa instituie impozitul, la care se adauga organelle care aseaza si percep in mod efectiv impozitul. Beneficiarul impozitului poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului, bugetele comunitatilor locale sau bugetele unor institutii publice dupa caz. Posibilitatea impozitului releva capacitatea economica a contribuabilor de a plati impozitele, precum si baza de calcul luata in considerare pentru stabilirea marimii impozitului. Facilitatile fiscale aferente impozitului se refera la posibilitatea ca actul legal sa prevada unele exonerari pentru anumite categorii de subiecti. unele perioade de scutire, unele reduceri de impozite sau unele restituiri de impozite dupa caz. Sanctiunile aplicabile au in vedere intarirea responsabilitatii contribuabililor in ce priveste stabilirea corecta a obligatiilor fiscale si plata acestora in favoarea beneficiarului, la termenele prevazute. Caile de contestatie se refera la posibilitatea pe care o au contribuabilii de a se adresa cu plangeri, intampinari sau contestatii organelor Ministerului Finantelor. Princiipile impunerii Dimensionarea, asezarea si perceperea impozitelor, precum si obiectivele social-economice urmarite prin politica fiscala sunt elemente esentiale ale sistemului fiscal, care se intemeiaza pe anumite cerinte ce dau rationalitate sistemului fiscakl respective. Aceste cerinte au in vedere latura de natura politica a impunerii si sunt cunoscute in teoria finantelor publice ca principii ale impunerii. Ele au fost formulate initial de catre economistul englez Adam Smith ca maxime sau principii fundamentale ale impunerii, cu referire la: maxima de justitie, maxima de certitudine, maxima comoditatii si maxima economiei si randamentului impozitelor. Maxima de justitie se refera la echitatea fiscala si mentioneaza ca cetatenii fiecarui stat trebuie sa contribuie la acoperirea cheltuielilor guvernamentale atat cat le permit; facilitatile proprii, adica in functie de marimea veniturilor obtinute sub protectia statului. Maxima de certitudine vizeaza legalitatea impunerii si presupune ca marimea impozitelor datorate bugetului de catre fiecare contribuabil sa fie certa sin u arbitrara. Maxima comoditatii are in vedere perceperea impozitelor la termenele si in modalitatile cele mai convenabile pentru contribuabili. Maxima economiei si randamentului impozitelor urmareste instituirea unor impozite cat mai putin apasatoare pentru contribuabili si asigurarea incasarii acestora cu un minim de cheltuieli. Principiile generale ale fiscalitatii intr-o societate libera sunt urmatoarele: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea si lipsa arbitrarului. Individualitatea porneste de la axioma ca intr-o societate democratica omul sin u statul este valoarea esentiala. In acest context, fiscalitatea trebuie sa reprezinte unul din mijloacele asigurarii deplinei dezvoltari a personalitatii fiecarui cetatean, corespunzator propriei sale aspiratii. Nediscriminarea are in vedere promovarea unor reguli unitare, valabile pentru toti astfel ca impozitele sa fie stabilite fara discriminari, directe sau indirecte, fata de unii subiecti sau fata de unele grupari sociale. Impersonalitatea este principiul corespunzator caruia sunt preferabile impozitele analitice asezate asupra fiecarui bun sau asupra fiecarei operatiuni in parte, fata de impozitele sintetice, care nu pot fi asezate decat avand o vedere ansamblu asupra activitatii contribuabilor, concretizata in cifra de afaceri, venitul sau capitalul sau. Neutralitatea impozitelor se refera la cerinta ca impozitele sa nu contravina unei mai bune gestionari a economiei, ci sa fie favorabile realizarii unei economii cat mai eficiente. Astfel spus, impozitul nu trebuie sa modifice alegerile cele mai eficiente. Legitimitatea face distinctie intre veniturile legitime (meritate) si cele nelegitime, in functie de care fiscalitatea trebuie adaptata in mod corespunzator.Astfel, se considera a fi legitime veniturile provenind in munca, cele aferente unei mai bune gestionari si acelea rezultate din asumarea de riscuri. Aceste venituri ar

trebui exonerate de la impozite sau sa li se aplice o impunere mai usoara. In cazul veniturilor nelegitime fiscalitatea trebuie sa loveasca atat cat este posibil. Lipsa arbitrarului presupune perceperea de impozite asezate pe baza unor principii simple si clare, care san u dea nastere niciunui arbitrariu. Maximele lui Adam Smith, ca si principiile lui Maurice Allais se regasesc in principiile cristalizate in stiinta finantelor publice ca: principii de echitate fiscala, principii de politica financiara, principii de politica economica si principii social-politice. Principiile de echitate fiscala presupun necesitatea impunerii differentiate a veniturilor sa a averilor, tinandu-se cont de indeplinirea cumulative a urmatoarelor conditii: stabilirea unui minim neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim si a unei averi care permit satisfacerea nevoilor stricte de a trai. sarcina fiscala absoluta si relative a fiecarui contribuabil sa fie stabilita in functie de puterea sa contributive; ce este dependenta de marimea veniturilor averilor impozabile, precum si de situatia personala a subiectului impozitului (este singur, casatorit, are mai multi copii sau alte personae in intretinere, este apt sau inapt de munca etc.); la o anumita putere contributive, sarcina fiscala a unei categorii sociale sa fie stabilita in comparative cu sarcina fiscala a altei categorii sociale, iar cea a unei personae comparative cu sarcina altei personae din aceeasi categorie sociala; impunerea sa fie generala; adica sa cuprinda toti subiectii care realizeaza venituri dintr-o anumita sursa sau care detin un anumit gen de avere, cu exceptia acelora care se situeaza sub nivelul minim ci=onsiderat in perioada respectiva. Masura respectarii acestor principii rezulta din felul in care se realizeaza impunerea, care, asa cum am mentionat anterior, se poate efectua in sume fixe si cu cote procentuale. Impunerea in sume fixe se aplica cel mai adesea in cazul bunurilor aflate in proprietatea persoanelor, fara a se tine seama, cu unele exceptii, de situatia personala a contribuabililor. Un exemplu semnificativ al acestui tip de impunere il reprezinta capitatia. Acest impozit s-a asezat asupra barbatilor apti de munca, fara a se lua in considerare marimea veniturilor si a averii sau situatia personala a platitorului. Impunerea in cote procentuale se practica prin aplicarea asupra materiei impozavile a cotelor proportionale, progresive sau regresive. Principiile de politica financiara cuprind cerintele ce trebuiesc indeplinite de orice impozit nou introdus in practica, cu referire la un randament fiscal ridicat, la o stabilitate si elasticitate acceptabile. Conditiile ce trebuie indeplinite de un impozit pentru a avea un randament fiscal ridicat sunt urmatoarele: impozitul sa aiba un character universal, adica sa fie platit de toate persoanele fizice si juridice care obtin venituri din aceeasi sursa sau detin acelasi gen de avere, intreaga materie impozabila fiind supusa impunerii; sa nu existe posibilitati legale sau nelegale de sustragere de la impunere a unei parti din material impozabila; cheltuielile aferente asietei impozitului sa fie cat mai reduse. Principiile de politica economica vizeaza folosirea de catre stat a impozitelor nu numai ca mijloc de formare a bugetului public ci si ca parghie de influenta asupra dezvoltarii sau restrangerii activitatii din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru a stimula sporirea productiei si/sau consumului unei anumite marfuri, in vederea extinderii sau limitarii relatiilor comerciale externe pentru anumite bunuri si servicii. Principiile social-politice ale impunerii se refera la faptul ca, prin politica lor fiscala, statele contemporane urmaresc si realizarea unor obiective de ordin social-politic. Prin infaptuirea acestor obiective, guvernele incearca sa-si mentina increderea populatiei in politic ape care o promoveaza, precum si influent ape care o au in randul anumitor categorii sociale.

Criteriile impunerii veniturilor si a averilor In stransa legatura cu realitatea obtinerii de venituri de catre unele personae fizice sau/si juridice din activitatea desfasurata in mai multe tari sau din detinerea de averi pe teritoriul mai multor tari, in practica fiscala contemporana se aplica, separate sau in diverse combinatii posibile, urmatoarele trei criterii: 1. criteriul teritorialitatii sau al originii veniturilor sau/si averii; 2. criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidentei; 3. criteriul cetateniei sau al nationalitatii contribuabilului. Aceste criterii se aplica in mod diferit, in functie de: interesul vizand stimularea sau ingradirea desfasurarii unor activitati generatoare de venituri impozabile; nivelul de dezvoltare, structura si particularitatile economice; natura si cadrul conventiilor inchieiate cu diferite state, inclusive apartenenta la unele organizatii cu character regional; luarea in considerare a unor recomandari ale organismelor mondiale. In virtutea teritorialitatii sau al originii materiei impozabile, impunerea se realizeaza de catre organele fiscale din tar ape a carui teritoriu au fost realizate veniturile sau se afla averea, facandu-se abstractie de cetatenia sau resedinta beneficiarului de venit sau a detinatorului de avere. Adoptarea acestui criteriu de impunere are in vedere, de regula, impunerea in tara a veniturilor realizate de diferite personae fizice si juridice cu resedinta in alte tari sub forma de: - dividende pentru capitalurile investite si valorificate; - redevente pentru brevete de investitie si licentele acordate spre folosinta; - dobanzi pentru diversele genuri de credite consimtite. Criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidentei, presupune impunerea tuturor veniturilor si averilor ce apartin unui contribuabil de catre autoritatea fiscala din tara in care acesta este inregistrat ca resident (adica in calitate de persoana fizica sau juridical cu domiciliul fiscal in tara respective, de unde rezulta calitatea de: subiect de impozite). Prin aplicarea acestui principiu nu se tine seama de faptul daca veniturile sau averea ce fac obiectul impunerii sunt obtinute sau se afla pe teritoriul acelui stat sau in afara granitelor lui. Conform criteriului cetateniei sau al nationalitatii contribuabilului un stat impune cetatenilor sai care realizeaza venituri sau poseda avere din sau in statul respective indifferent daca acestia locuiesc sau nu in tara ai carei cetateni sunt. Evident, acest criteriu a aparut pe temeiul realitatii ca exista numeroase cazuri cand cetatenii unei tari (de regula dezvoltate) isi stabilesc, din diverse motive, rezidenta; sau rezidentele in alte tari, iar afacerile proprii se deruleaza in continuare in tara de cetatenie sau averile raman acolo si sunt valorificate in diverse modalitati. Aplicarea unuia sau altuia dintre criteriile mentionate se realizeaza corespunzator vointei fiecarui stat, dar se au in vedere si prevederile din acordurile incheiate cu alte state. Asieta impozitelor Asieta este expresia ansamblului masurilor intreprinse de catre organelle fiscale pentru stabilirea obiectului impozabil, dimensionarea marimii impozitului si perceperea la bugetul public a impozitelor. Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea existentei materiei impozabile si evaluarea acesteia. Practica evaluarii materiei impozabile a consacrat metoda evaluarii indirecte, intemeiata pe prezumtie, si metoda evaluarii directe, ce se bazeaza pe probe. Metoda evaluarii indirecte se poate practica in urmatoarele variante: evaluarea pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare ale obiectelor impozabile; evaluarea forfetara; evaluarea administrative.

Prima varianta se aplica mai ales in cazul impozitelor reale si consta in stabilirea cu aproximatie a valorii obiectului impozabil de natura pamantului, a cladirii, activitatii industriale etc. fara sa tina seama de situatia persoanei care detine obiectul respective. Prin evaluarea forfetara, organelle fiscale, in accord cu subiectul impozitului, atribuie o anumita valoare obiectului impozabil, fara a se avea pretentia de exacitate. Evaluarea administrative se realizeaza pe baza datelor sau a elementelor de care dispune aparatul fiscal in propriile evidente. Valoarea stabilita de catre fisc este comunicata subiectului impozitului care are dreptul la contestatie atunci cand considera ca evaluarea a fost exagerata. Metoda evaluarii directe are doua variante de aplicare, realizandu-se pe baza declaratiei unei terte personae sau pe baza contribuabilului. Evaluarea pe baza declaratiei unei terte personae se efectueaza atunci cand marimea obiectului impozabil este cunoscuta de o alta persoana decat subiectul impozitului, iar aceasta persoana este obligate prin lege sa depuna la organelle fiscale o declaratie in acest scop. Acest tip de evaluare se foloseste in cazul veniturilor salariale, a caror marime este declarata de catre angajatorii care le platesc, in cazul veniturilor din chirii, care se declara de catre chiriasi, in cazul dividendelor repartizate, care trebuie declarate de catre actionari sau asociatii. Evaluarea pe baza declaratiei contribuabililor se foloseste atunci cand subiectii platitori ai impozitelor sunt obligate, sa detina o evidenta cu privire la veniturile cheltuielile ocazionate de activitatile desfasurate, sa intocmeasca declaratii specifice, din care sa rezulte veniturile sau averile aflate sub incidenta fiscalitatii. Pe baza declaratiei primate, organelle fiscale procedeaza la stabilirea marimii materiei impozabile, uzandu-se de prezumtia sinceritatii contribuabililor. Dimensionarea marimii impozitului datorat este o operatiune ce se realizeaza in mod diferit, dupa cum este vorba despre impozitele de repartitie sau de contingentare sau despre impozitele de cotitate. Impozitele de repartitie sau de contingentare se caracterizeaza prin aceea ca se stabilesc de catre fisc intr-o suma globala, ce trebuie sa fie incasata de pe intreg teritoriul tarii. Aceasta suma globala se defalca; de sus in jos, pe fiecare unitate administrative-teritoriala (judet, department, regiune, oras, comuna), iar la nivelul unitatii de baza (oras sau comuna), defalcarea se face pe obiecte ale impunerii sau pe subiectii platitori. Impozitele de cotitate sunt cele practicate in mod current in zilele noastre, fiind stabilite in cazul fiecarui obiect impozabil si pentru fiecare platitor, prin utilizarea unor sume fixes au cote procentuale sau/si a sumelor fixe combinate cu cote procentuale, dupa caz. Perceperea la bugetul public al impozitelor este operatiunea finala a asietei, care consta in incasarea impozitelor la termenele si in modalitatile specifice fiecaruia dintre ele. Perceperea impozitelor printr-un aparat specializat al statului s-a generalizat in perioada capitalismului premonopolist si se realizeaza si in perioada actuala, folosindu-se urmatoarele trei modalitati: a) direct de la platitori, de catre organelle fiscale; b) prin stopajul la sursa si varsarea acestora la bugetul de catre terte personae; c) prin aplicarea de timbre fiscale. Incasarea directa de la contribuabili se realizeaza astfel: - prin prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscale si achitarea impozitului datorat din proprie initiativa (impozitele de acest gen se numesc portabile); - prin deplasarea incasatorilor la domiciliul platitorilor si incasarea impozitelor datorate (impozitele cherabile). Stopajul la sursa se practica pentru o diversitate de impozite pe care agentii economici si institutiile au obligatia prin lege sa le calculeze, sa le retina sis a le vireze la bugetul public in numele contribuabililor. De exemplu: impozitul pe veniturile salariale, impozitul pe dividende, impozitele pe veniturile liberprofesionistilor, in cazurile veniturilor incasate de la personae juridice, impozitul datorat de oamenii de litere pe veniturile din dreptul de autor etc. Aplicarea de timbre fiscale este o modalitate de percepere a unor taxe datorate statului pentru unele servicii notariale realizate in favoarea diversilor solicitanti, pentru introducerea de actiuni in justitie, eliberarea unor acte de identitate sau premise etc.

Clasificarea impozitelor si caracterizarea generala a acestora Impozitele se practica sub o diversitate de forme, corespunzator pluralitatii formelor sub care se manifesta material impozabila si numarului mare al subiectilor in sarcina carora se instituie. De aceea, pentru a putea sesiza cu mai mare usurinta efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, social si politic, se impune clasificarea corespunzatoare a acestora, in functie de criteriile puse la dispozitie de stiinta finantelor publice. Aceste criterii sunt urmatoarele: trasaturile de fond si de forma a impozitelor; obiectul asupra carora se aseaza; scopul urmarit de stat prin instituirea lor; frecventa perceperii lor la bugetul public; dupa institutia care le administreaza. I. In functie de trasaturile de fond si de forma impozitele se clasifica in: impozite directe si impozite indirecte. Impozitele directe sunt acelea care se stabilesc nominal in sarcina unor personae fizice sai/si juridice, in functie de veniturile sau averea acestora, fiind incasate la anumite termene precizate cu anticipatie. La impozitele de acest tip, subiectul si suportatorul impozitului ar trebui sa fie, potrivit intentiei legii, una si aceeasi persoana. Tocmai de aceea, se spune ca impozitele de acest tip au o incidenta directa asupra subiectului platitor. Potrivit criteriului ce sta la baza asezarii lor, impozitele directe se grupeaza la randul lor in: impozite reale si impozite personale. Impozitele reale se mai numesc si obiective sau pe produs, deoarece se aseaza asupra materiei impozabile brute, fara a tine cont de situatia subiectului impozitului. Aceste impozite se stabilesc in legatura cu detinerea unor obiecte materiale cum sunt pamantul, cladirile, fabricile, magazinele, precum si asupra capitalului mobiliar. In mod concret, in aceasta categorie de impozite se include impozitul financiar, impozitul pe cladiri, impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesiile libere, impozitul pe capitalul mobiliar. Impozitele personale se aseaza asupra veniturilor sau averii, tinandu-se cont si de situatia personala a subiectului lor. De aceea, ele se numesc impozite subiective. In cazul persoanelor fizice se pot utilize doua sisteme de impunere, impunerea globala sau impunerea separata, incluzand urmatoarele tipuri de venituri: salarii si venituri assimilate, venituri din activitati independente, venituri din cedarea folosintei bunurilor, din dobanzi, dividende, premii sau veniturile din jocurile de noroc. Impozitele suportate de persoanele juridice sunt impozitul pe profit, pe cifra de afaceri si/sau pe dividende. Impozitele indirecte se percep cu ocazia vanzarii unor unuri si al prestarii unor servicii, fiind varsate la bugetul public de catre producatori, comercianti sau prestatori de servicii si suportate de catre consumatorii de bunuri si servicii. Impozitele indirecte incalca principiul echitatii fiscale, deoarece nu tin cont de puterea contributive reala a acestora. II. Avandu-se in vedere obiectul asupra carora se aseaza impozitele sunt clasificate in: impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe consum sau pe cheltuieli III. In functie de scopul urmarit de stat prin instituirea lor: impozite financiare; impozite de ordine. Impozitele financiare sunt cele instituite de stat in scopul realizarii de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice (cum ar fi de exemplu, impozitele pe venit sau taxele de consumatie).

Impozitele de ordine sunt instituite in scopul limitarii consumului unor bunuri sau a restrangerii unor actiuni, precum si pentru realizarea unor deziderate ce nu au character fiscal. Astfel, pentru limitarea alcoolismului si a onsumului de tutun, statul instituie accize ridicate asupra alcoolului si tutunului. IV. Corespunzator frecventei perceperii lor la buget impozitele se diferentiaza intre ele ca: impozite permanente sau ordinare; impozite incidentale sau extraordinare. Impozitele permanente se percep cu regularitate (de regula, anual) astfel ca ele se inscriu in cadrul fiecarui buget public. Impozitele incidentale se instituie si se percep in situatii exceptionale (cum ar fi, de exemplu, in situatii de criza si razboi) si se percep o singura data, motiv pentru care impozitele de acest tip nu sunt inscrise in bugetele fiecarui exercitiu financiar. V. Clasificarea impozitelor se realizeaza si dupa institutia care le administreaza. Acest criteriu face necesara luarea in considerare a tipului tarilor in care se practica impozitele, care sunt federale sau unitare. In tarile federale, impozitele sunt de urmatoarele trei categorii: impozite federale; impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federatiei; impozite locale ale departamentelor provinciilor sau judetelor precum si ale municipiilor, oraselor si comunelor. In tarile unitare, impozitele, sunt structurate in urmatoarele doua categorii: impozite ale administratiei centrale de stat; impozite locale, ale organelor administrative-teritoriale. In uniunile statale, impozitele sunt grupate astfel: impozite unionale, mobilizate la nivelul superior unional; impozite statale, percepute de state membre ale uniunii in virtutea suveranitatii fiscale de care se bucura in cadrul acesteia. Intervale de venit (lei) Pana la 1.200 000 1.200 000 - 2.400 000 2.400 001 - 3.600 000 3.600 001 - 4.800 000 4.800 001 - 6.000 000 Peste 6.000 000 Cotele progresive simple 10% 15% 20% 25% 30% 35%

Intervale de venit

Cotele de impunere 10% 15% 20% 25% 30% 35%

Impozit aferent intregii transe

Impozitul aferent venitului lunar 10% * venit impozabil 120.000 + 15% pentru ceea ce depaseste 1.200 000 300.000 + 20% pentru ceea ce depaseste 2.400 000 540.000 + 25% pentru ceea ce depaseste 3.600 000 840.000 + 30% pentru ceea ce depaseste 4.8000 000 1.200 000 + 35% pentru ceea ce depaseste 6.000 000

Pana la 1.200 000 1.200 000 - 2.400 000 2.400 001 - 3.600 000 3.600 001 - 4.800 000 4.800 001 - 6.000 000 Peste 6.000 000

180.000 240.000 300.000 360.000