Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DREPT COMUNITAR
Note de curs
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior
341.217(4) UE
MARIANA RUDĂREANU
DREPT
COMUNITAR
6
Capitolul 9. Fondurile europene
9.1. Fondul Social European ……………………………… 73
9.2. Fondul European de Investiţii ………………………... 73
9.3. Fondul de Coeziune ………………………………….. 74
9.4. Fondurile de preaderare ……………………………… 74
Bibliografie ………………………………………………. 76
7
8
CAPITOLUL 1
2
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Construcţie, Instituţii, Drept,
Editura All Beck, Bucureşti,2005, p. 7.
10
pentru Statele Unite Europene”, „Uniunea Parlamentară Euro-
peană” sau „Noile Echipe Internaţionale”.
În decembrie 1947 a fost instituit Comitetul Internaţional
de Coordonare a Mişcărilor pentru Unitatea Europeană, care a
ţinut mai multe congrese, dintre care cel mai important este
Congresul de la Haga, desfăşurat în perioada 7 – 10 mai 1948 şi
care a iniţiat constituirea Consiliului Europei.
Congresul de la Haga a avut un rol important în definirea
unui program de acţiune pentru o Europă Unită, prin crearea
unei Mişcări Europene şi a faptului că a fost la originea iniţierii
„Centrului European de Cultură”, a „Colegiului Europei”, a
„Consiliului Europei”, iar în final a contribuit la crearea
Comunităţilor Europene.
La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, având zece
state ca membri fondatori: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia,
a cărui primă realizare a constituit-o semnarea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, la data de 4 noiembrie 1950 la
Roma.
În 1950, Jean Monnet, comisar general al Planului în
Franţa, şi-a asumat, într-o conferinţă de presă, responsabilitatea
politică a declaraţiei „Schuman” prin care Franţa oferea Germaniei
şi tuturor celorlalte state din Europa occidentală posibilitatea de
a-şi unifica economiile, prin crearea unei pieţe comune, pentru a
le permite reconstrucţia şi a face faţă concurenţei dintre blo-
curile ideologice.
În anul 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezis-
tenţă, reuniţi în Elveţia, au elaborat un program european care
statua că realizarea unei Europe prospere, democratice şi pacifis-
te, sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin
frontiere politice şi vamale, este imposibilă şi doar o federaţie
europeană ar putea înlătura cauzele celor două războaie
mondiale.
În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a
susţinut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite în jurul
Franţei şi Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi SUA.
11
Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii
Europene se află Planul Marshal, care a creat condiţiile unui
sistem de cooperare economică ce a permis primele proiecte de
integrare europeană.
După al doilea război mondial, cele două superputeri,
Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au disputat zonele de influenţă, în
special în Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se
angajase să susţină linia de rezistenţă formată de Grecia şi
Turcia, dar la 21 februarie 1947 Ambasada Marii Britanii din
SUA a anunţat Secretariatul de Stat din Washington că, datorită
gravelor dificultăţi cu care se confrunta economia britanică, nu
mai avea forţa economică şi militară pentru a suporta imensele
cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterană.
În acelaşi timp, în Europa, prindeau şi câştigau teren
mişcările socialiste şi comuniste prosovietice, ajungându-se
chiar la desemnarea unor miniştri comunişti în guvernele Italiei
şi Franţei.
În acest context, Henry Truman, preşedintele american care
i-a succedat lui Franklin Delano Roosevelt, la 12 martie 1947,
s-a adresat Sesiunii Comune a Congresului SUA şi a solicitat
autorizaţia pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul
Greciei şi Turciei, sumă aprobată de Congresul SUA, care a
stabilit obiectivul de a se manifesta o atitudine fermă a
Washingtonului faţă de Moscova.
La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, Secretarul de
Stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului ţinut la
acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur
pretenţiile de superputere ale URSS, care urmărea o adeziune
sau chiar o încorporare forţată a Germaniei la cauza socialis-
mului pentru a realiza revoluţia mondială.
La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi Franţei, a
avut loc la Paris o conferinţă care s-a finalizat cu constituirea
unui Comitet European de Cooperare Economică (CECE), care
avea menirea de a realiza un studiu privind necesităţile europene
de import din zona dolarului, studiul fiind aprobat la Conferinţa
din 22 septembrie 1947 şi transmis în SUA.
12
La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea Asis-
tenţei Externe, prin care era susţinut Programul de Recuperare
Europeană şi astfel a demarat oficial Planul Marshall.
La data de 16 aprilie 1948 s-a semnat, la Paris, Convenţia
prin care s-a constituit Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică, al cărei obiectiv iniţial l-a reprezentat gestionarea
ajutorului comun oferit de către Statele Unite ale Americii, în
cadrul Planului Marshall, statelor europene care au avut de
suferit în urma celui de-al doilea război mondial. Membrii
fondatori au fost 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca,
Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda,
Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, Germania şi Spania.
SUA şi Canada au fost admise ca membri asociaţi, iar Iugoslavia
a primit statut de observator.
În anul 1961, această organizaţie s-a transformat în
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.),
concentrându-se asupra cooperării internaţionale între ţările
industrializate cu economie de piaţă printr-o coordonare a
politicilor economice, comerciale şi de dezvoltare ale ţărilor
membre.
O.C.D.E. a devenit prima organizaţie regională constituită
la nivel european, deschizând drumul constituirii şi a altor forme
de cooperare între statele de pe bătrânul continent.3
3
Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 51.
13
1.3.2.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO)
La data de 9 mai, 1950, Robert Schumann, ministrul de
externe al Franţei, a propus un Program de măsuri pentru
plasarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub
o autoritate unică, care urma să se numească Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului4. La baza propunerii lui
Schumann se afla planul elaborat de Jean Monnet, om politic şi
economist, şeful Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa,
dar ideea era mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer,
cancelarul Germaniei din anul 1949 până în anul 1963,care a
reconstruit Germania şi care în 1949 a propus o „asociere de
drept internaţional” pe bază de cooperare.
Planul Schumann a fost conceput pentru a evita o nouă
conflagraţie mondială, punând ramurile de bază ale industriei de
armament sub control internaţional, prin intermediul unui tratat
inviolabil.5
Negocierile au avut loc la Paris în perioada 10 iunie1950 –
18 aprilie 1951, iar Tratatul a fost semnat la data de 18 aprilie
1951 şi a intrat în vigoare la data de 25 iulie1952.
Membrii fondatori sunt Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg, comunitatea fiind constituită pe o durată
de 50 de ani, iar prin intrarea în vigoare a Tratatului de consti-
tuire a CECO, a fost creată o piaţă comună în domeniile carboni-
fer şi siderurgic prin care s-a facilitat integrarea Germaniei în
Europa postbelică.
Prin constituirea CECO se ofereau garanţii în cadrul
acestei construcţii europene prin punerea în comun a resurselor
metalurgice şi miniere, care făceau imposibilă orice stare de
beligeranţă între Franţa şi Germania.
Tratatul CECO a instituit o piaţă comună pentru cărbune şi
oţel prin interzicerea taxelor de import şi de export şi a
măsurilor cu efect echivalent, precum şi a restricţiilor cantitative
4
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 42.
5
Conf.univ. dr. Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag. 15.
14
asupra circulaţiei acestor produse şi interzicerea discriminării
între producători şi consumatori.
Conform prevederilor Tratatului CECO au fost create patru
instituţii6:
♦ Înalta Autoritate federală, formată din nouă membri
desemnaţi de guvernele statelor membre, învestită cu
independenţă şi autoritate legală. A dispărut în anul
1967, fiind asimilată de Comisia Europeană, unde munca
este împărţită pe directorate generale;
♦ Consiliul de Miniştri, reprezentând statele membre, dar
cu puteri restrânse;
♦ Adunarea Parlamentară, formată din deputaţi ai parla-
mentelor din statele membre;
♦ Curtea de Justiţie, alcătuită din 9 judecători cu sarcina de
a aplica şi interpreta dispoziţiile Tratatului.
1.3.2.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Procesul constituirii Comunităţii Economice Europene a
început cu Memorandumul ţărilor Beneluxului, elaborat la 20
mai 1955, a cărui principală idee era că integrarea economică
trebuie să preceadă integrarea politică.
Ulterior, Memorandumul a fost dezbătut (1 – 3 iunie 1955)
în cadrul Conferinţei de la Messina7, la care au luat parte miniş-
trii de externe din Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg
şi Olanda, iar după 10 luni de dezbateri a fost elaborat Raportul
Spaak, după numele lui Paul – Henry Spaak, ministrul de
externe al Belgiei, care a fost supus analizei Conferinţei
Miniştrilor Afacerilor Externe de la Veneţia din mai 1956.
În acest raport se arăta că pentru fuziunea pieţelor erau
necesare eliminarea restricţiilor vamale, promovarea liberei
concurenţe şi armonizarea legislaţiei ţărilor membre ale Pieţei
Comune.
6
Ion Popescu, Aurelian Bondrea, Mădălina Constantinescu, Uniunea
Statelor Europene, alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Editura
Economică, Bucureşti, 2005, pag. 53; Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul
comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 4.
7
Coordonator Luciana – Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii
Europene, Ediţia a II-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2006, pag. 33.
15
La data de 20 mai 1956, miniştrii de externe din Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda au adoptat
Raportul, apreciind că el reprezintă o bază pentru negocierea
unor tratate privind integrarea.
La data de 26 iunie 1956, la Bruxelles au început negocieri
interguvernamentale care au dus la elaborarea coordonatelor
Pieţei Comune – constituirea Uniunii Vamale şi statuarea celor
patru libertăţi (libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a
lucrătorilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a
capitalurilor) pe întreg teritoriul comunitar.
Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene
a fost semnat la Roma la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la
1 ianuarie 1958.
1.3.2.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA)
În scopul dezvoltării cercetării ştiinţifice în domeniul
energiei nucleare şi creării unei Pieţe comune a combustibililor
nucleari, precum şi în vederea unui control riguros în industria
nucleară, s-a convenit constituirea Comunităţii Europene a
Energiei Atomice, cunoscută sub denumirea „EURATOM”.
Tratatul privind instituirea CEEA a fost semnat la Roma, la
25 martie 1957, odată cu semnarea Tratatului de instituire a
Comunităţii Economice Europene, şi a intrat în vigoare la
1 ianuarie 1958, statele membre obligându-se să adopte măsurile
care se impun pentru a împiedica orice utilizare ilicită a
materiilor nucleare şi pentru a proteja sănătatea populaţiei.
8
Dacian Cosmin Dragoş, Drept european. Uniunea Europeană,
Instituţii, Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 12.
16
la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea instituţiilor de structură
ale celor trei Comunităţi europene. Astfel, la nivel decizional a
rezultat un organism unic, Consiliul de Miniştri, iar la nivel
executiv a rezultat o singură instituţie, Comisia Europeană.
Prin fuziunea instituţională s-au creat un buget unic şi o
administraţie comunitară unică, stabilindu-se şi un statut unic al
funcţiei publice comunitare, unificându-se sistemele de imunităţi
şi privilegii ale funcţionarilor comunitari.9
Este de remarcat faptul că unificarea s-a realizat doar la
nivel instituţional, cele trei comunităţi europene rămânând dis-
tincte, cele trei tratate constitutive au continuat să rămână
separate.
18
1 noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene
(TUE).
Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod
coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele
lor.10 În realizarea acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod
special:
1) trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi
monetară, comportând şi trecerea la o monedă unică;
2) întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisan-
ţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
3) dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justi-
ţiei şi afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securi-
tatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor.
Formele de cooperare instituite prin Tratatul asupra
Uniunii Europene sunt structurate pe 3 piloni:
1) Primul pilon are caracter supranaţional şi este constituit
din ansamblul dispoziţiilor privind Comunitatea Europeană, care
nu se mai limitează la competenţele strict economice ale
Comunităţii Economice Europene, ci a devenit una generalizată,
incluzând educaţia, pregătirea profesională, tineret, cultură,
sănătate publică, protecţia consumatorilor, infrastructură pentru
transport, telecomunicaţii şi energie, precum şi politici indus-
triale.
2) Al doilea pilon îl constituie politica externă şi de
securitate comună (PESC). Consiliul European defineşte orien-
tările generale ale PESC pe baza cărora Consiliul de Afaceri
Externe hotărăşte, în unanimitate, domeniile ce pot face obiec-
tul unei acţiuni comune.
3) Al treilea pilon îl constituie justiţia şi afacerile interne
(JAI). Dreptul de iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei.
Consiliul Miniştrilor poate să adopte, în unanimitate, poziţii
comune, decizii cadru în scopul armonizării legilor şi regula-
mentelor în statele membre, decizii obligatorii în orice alt
domeniu aparţinând de acest pilon, precum şi convenţii pe care
le recomandă statelor membre spre adoptare.
10
Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Ediţia 5, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 11.
19
După adoptarea acestui tratat, alte 10 state au depus cereri
de aderare, România (la 22 iulie 1995), Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Cu privire la cererile de aderare, Comisia Europeană a
adoptat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000. Pentru o Europă mai
puternică şi extinsă” prin care se fac recomandări detaliate în
cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere.
11
Prof.univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag. 291.
21
1.8. Statele membre ale Uniunii Europene
22
CAPITOLUL 2
2.2.1. Regulamentul
Regulamentul este actul cel mai eficient şi complet dintre
instrumentele legislative puse la dispoziţia instituţiilor comunitare.
Potrivit art. 249 al Tratatului Comunităţii Europene,
regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în
toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele
membre13.
Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care
sunt regularizate preţurile unei categorii de produse sau prin care
se impun anumite obligaţii producătorilor de automobile din
Uniunea Europeană.14
13
Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura All Beck,
Bucureşti, 2006, pag. 20.
14
Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 109.
24
Regulamentele sunt de două tipuri: de bază, care sunt de
competenţa exclusivă a Consiliului European sau a Consiliului
UE şi Parlamentului European, şi de executare, care, de obicei,
sunt adoptate de Comisia Europeană în exercitarea competen-
ţelor sale de executare, delegate de Consiliu.
Tratatul de la Maastricht precizează că regulamentele pot fi
emise şi de Banca Centrală Europeană în domeniul său de
competenţă.
Regulamentele intră în vigoare numai după publicarea lor
în „Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene”.
2.2.2. Decizia
Decizia este un act individual care produce efecte pentru
unul sau mai mulţi destinatari, care pot fi statele membre sau
particularii. Atunci când este adresată unuia sau mai multor state
membre, decizia poate crea drepturi sau obligaţii pentru parti-
culari.
Deosebirea deciziei de regulament o reprezintă lipsa apli-
cabilităţii generale.
Deciziile pot fi adresate şi unor agenţi economici, în
domenii de interes comunitar, cum sunt cele privind concurenţa,
sau alte domenii în care apare necesitatea emiterii unor decizii.15
2.2.3. Directiva
Directiva este un instrument folosit la nivel comunitar în
vederea armonizării legislaţiilor naţionale, de depăşire a diferen-
ţelor dintre reglementările interne ale statelor membre ale
Uniunii Europene.
Directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce pri-
veşte rezultatul de atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa
în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
Directiva poate emana numai de la instituţiile comunitare
şi este un act individual, obligatoriu pentru destinatarii pe care îi
desemnează, iar forţa sa normativă este limitată.
15
Prof.univ.dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 76.
25
Directivele sunt de două feluri: de bază, adoptate pe baza
Tratatelor, şi de execuţie, pentru executarea directivelor de
bază16.
2.2.4. Recomandarea
Recomandarea este un act adoptat de instituţiile sau orga-
nele comunitare care nu are caracter obligatoriu, având ca obiect
invitarea destinatarilor să adopte o anumită conduită.
Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecă-
torul comunitar sau naţional pentru interpretarea unor dispoziţii
din actele obligatorii sau din legislaţia naţională.17
2.2.5. Avizul
Avizul este actul comunitar care exprimă un punct de
vedere.
În raport de obligativitatea sa, avizul poate fi obligatoriu
sau facultativ.
La rândul lor, avizele obligatorii pot fi avize consultative, a
căror respectare este lăsată la latitudinea celui care este obligat
să-l ceară, şi avize conforme, a căror respectare este obligatorie.
16
Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag. 130.
17
Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 114.
26
internaţional sau deliberarea Consiliului cu privire la negocierea
şi încheierea unui acord internaţional;
3) actele care modifică dispoziţiile instituţionale ale Trata-
telor.
27
2.4. Principiile generale ale dreptului comunitar
2.5. Jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
18
Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, pag. 2.
28
dreptului necesită interpretare, care înseamnă că, într-un fel sau
altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate. Interpretarea
dreptului ar urma să fie cu atât mai necesară, cu cât legea este
mai generală şi lacunele mai prezente. În acelaşi sens, se
consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept,
întrucât în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează
şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea
respectării lor.
29
Referirile exprese sunt prevăzute în chiar actele comuni-
tare, iar referirile implicite sunt făcute de curţile comunitare de
justiţie în cazurile ce le sunt deduse. În acest sens, s-a susţinut că
sistemul juridic naţional din fiecare stat membru urmează, în
absenţa unor reguli comunitare, să desemneze tribunalele având
competenţă şi să determine condiţiile procedurale care să
cârmuiască acţiunile în procesele destinate să asigure protecţia
drepturilor pe care cetăţenii le au ca rezultat al efectului direct al
dreptului comunitar.
30
CAPITOLUL 3
19
Tudorel Ştefan, op. cit., pag. 30-33.
20
Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 97.
21
Coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar european, Caiet de
seminar, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2006, pag. 32.
22
Octavian Manolache, op. cit., pag. 33-49.
32
apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptu-
lui de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în
privinţa audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni,
chiar în procedurile administrative, cât şi în problema audierii
martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost
cerută.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat
şi în privinţa dreptului de asistenţă din partea autorităţilor
naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în
legătură cu care există privilegiul profesional legal.
35
CAPITOLUL 4
INSTITUŢIILE COMUNITARE
36
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât că numărul par-
lamentarilor europeni nu poate fi mai mare de 700, în perspec-
tiva extinderii Uniunii Europene.
Potrivit Declaraţiei privind extinderea Uniunii Europene,
care a fost inclusă în Actul final al Conferinţei care a adoptat
Tratatul de la Nisa, s-a stabilit numărul maxim de 732 membri
pentru o Uniune cu 27 de state.
Ultimele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc
între 10 -13 iunie 2004, în cele 25 de state membre ale Uniunii
Europene.
Componenţa Parlamentului European a fost din nou revă-
zută odată cu aderarea României şi Bulgariei. Potrivit Tratatului
de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 – 2009, 35 de locuri sunt
atribuite României şi 18 locuri Bulgariei, locuri care se vor
adăuga celor 732, deja existente.
Parlamentul se întruneşte în sesiune anuală ordinară, care
este prevăzută să înceapă în a doua zi de marţi a lunii martie, dar
el se poate întruni şi în sesiune extraordinară, la cererea unei
majorităţi a membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a
Comisiei. Dintre membrii Parlamentului se aleg Preşedintele şi
Biroul.
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt
reglementate în Tratatele constitutive şi în Regulamentul adoptat
de către Parlament.
Organele de conducere ale Parlamentului European sunt
următoarele23:
1. Biroul;
2. Conferinţa preşedinţilor;
3. Conferinţa preşedinţilor comisiilor;
4. Conferinţa şefilor tuturor delegaţiilor interparlamentare.
Biroul este alcătuit din preşedintele Parlamentului,
14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori, aleşi de Parlament prin scru-
tin secret, iar durata mandatului său este de doi ani şi jumătate.
Conferinţa preşedinţilor este compusă din preşedintele
Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor politice.
23
Octavian Manolache, op. cit., pag. 101 – 102.
37
Parlamentul a înfiinţat 20 de comisii permanente care
pregătesc lucrările Parlamentului, realizează raporturi şi menţin
relaţii cu Comisia şi Consiliul în intervalul dintre sesiuni24.
Parlamentul mai poate crea comisii temporare, pentru o
durată de 12 luni, iar potrivit Regulamentului, începând cu anul
1981, se pot înfiinţa delegaţii interparlamentare şi comisii
parlamentare mixte.
Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri
politice, dar există şi deputaţi neînscrişi.
Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un
cvorum de o treime din membrii săi, dreptul de vot fiind per-
sonal.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice, iar lucrările sale se
desfăşoară în 3 oraşe, respectiv Secretariatul se găseşte la
Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar
sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimen-
tare la Bruxelles.
Parlamentul European participă la procesul ce duce la
adoptarea de acte comunitare, elaborează avize conforme, dă
avize consultative, poate să ceară Comisiei să-i prezinte orice
propunere corespunzătoare asupra problemelor care par să
necesite elaborarea de acte comunitare pentru punerea în
aplicare a Tratatului.
Parlamentul European are următoarele atribuţii:
1) Atribuţii decizionale şi legislative;
2) Atribuţii de anchetă şi de avocat al poporului;
3) Atribuţii de supraveghere şi control;
4) Atribuţii consultative.
24
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag. 109.
38
Atribuţiile specifice cu caracter decizional mai pot reveni
Parlamentului numai în cazuri strict determinate, cum ar fi cele
privind propria organizare internă şi funcţionarea sa, aprobarea
amendamentelor ce-i sunt înaintate după ce s-a obţinut avizul
Curţii de Justiţie în cazul revizuirii Tratatului CECO , elaborarea
de propuneri în scopul de a se permite alegerile prin vot
universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele
membre şi luarea unor decizii privind alegerile.
39
- instituirea de comisii parlamentare care pregătesc
deciziile ce se iau de Parlament şi vor stabili contacte cu mem-
brii Comisiei, mai ales când Parlamentul nu se află în şedinţă
efectiv;
- depunerea unei moţiuni de cenzură.
Atribuţiile consultative
Pentru exercitarea acestor atribuţii nu au fost prevăzute
dispoziţii exprese, ca în cazul funcţiei de supraveghere. În
Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene, s-a
stabilit că Parlamentul va exercita atribuţii consultative şi de
supraveghere şi control care îi sunt conferite prin Tratat.
Obligaţia de consultare a Parlamentului rezultă din dispo-
ziţiile specifice ale tratatelor comunitare atunci când sunt supuse
reglementării diverse materii.
În general, este folosită expresia „după consultarea Parla-
mentului European”, fără a se distinge în legătură cu natura
avizului său.25
25
Octavian Manolache, op. cit., pag. 108 - 109.
40
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de
fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni.
Consiliul este asistat de un Secretariat general, care are un
Secretar general numit de Consiliu cu unanimitate de voturi.
Fiecare stat membru are un birou de reprezentare perma-
nentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomaţi
sau persoane oficiale din ministere naţionale, iar şefii acestor
delegaţii se întâlnesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului
reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre.
Consiliul are şi organe auxiliare, cum ar fi: grupurile de
experţi, Comitetul special pentru agricultură, Comitetul pentru
vize, Comitetul regiunilor, Comitetul monetar, Comitetul
economic şi social.
Instituţia Consiliului asigură coordonarea politicilor gene-
rale ale statelor membre, Consiliul dispunând de o putere de
decizie în vederea realizării obiectivelor fixate prin Tratat.
Consiliul deţine în sistemul comunitar puterea de decizie.
Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie impor-
tantă în coordonarea politicilor economice şi sociale ale statelor
membre în interiorul zonei Euro.
Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentan-
ţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER), instituit tot
prin Tratatul de fuziune din 1967, care are menirea de a pregăti
lucrările Consiliului. COREPER este alcătuit din două subcomi-
tete, numite COREPER 1 şi COREPER 2.
COREPER 1 este alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor
permanenţi. COREPER 2 este format din reprezentanţii perma-
nenţi care sunt ambasadorii statelor membre. Conducerea lor
este asigurată de reprezentantul statului care deţine preşedinţia
Consiliului. Ca organism de control politic, COREPER orientea-
ză şi supervizează lucrările multiplelor grupuri de experţi de
care dispune Consiliul.
41
Afacerilor Externe, de trei ori pe an şi de fiecare dată când e
necesar, în Consiliul Comunităţii, cu titlu de cooperare politică.
În art. 2 al Actului Unic European a fost consacrat
Consiliul European şi a fost stipulată participarea preşedintelui
Comisiei Europene alături de şefii de stat sau de guvern.
Consiliul European poate fi definit ca instanţa politică
supremă a Europei unite26.
26
Philippe Moreau Defuges, Instituţiile europene, Editura Amarcord,
Timişoaras, 2002, pag. 48.
42
concret răspunzători pentru pregătirea lucrărilor Comisiei şi
punerea în aplicare a deciziilor ei.
Regulile de procedură instituie trei modalităţi de luare a
deciziilor:
1) în şedinţe;
2) prin procedură scrisă;
3) prin delegare.
În primul rând, Comisia are competenţă decizională şi de
executare. Ea poate să adopte regulamente, să emită directive ori să
ia decizii, asemenea atribuţii fiindu-i conferite direct prin Tratat.
În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregătirea şi
conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de Parlament prin care se
formulează politicile comunitare, prezentându-le propuneri.
Comisia are atribuţii de control şi de impunere ale
respectării legislaţiei comunitare de către statele membre şi de
către resortisanţii lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să
interzică ori să impună o anumită conduită, considerând-se chiar
că în această privinţă rolul ei de executare este suplimentat prin
puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură
judiciară.
În sfârşit, Comisia poate să formuleze avize sau recoman-
dări pentru Consiliu şi pentru statele membre.
27
Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi
internaţionale de justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 80 – 106;
prof. univ. dr. Augustin Fuerea, op. cit., pag. 112 – 114.
43
În sistemul instituţional al Comunităţii Europene, Curtea
dispune de puterea suverană de a interpreta în ultimă instanţă
tratatele, iar deciziile sale nu pot fi puse în discuţie nici de
statele membre, nici de instituţiile comunitare. Ea controlează
respectarea legalităţii comunitare de către instituţiile Comunităţii
(jurisdicţie administrativă), precum şi între Comunitate şi statele
membre (jurisdicţie constituţională).
În îndeplinirea atribuţiilor sale, activitatea Curţii implică
atât consultanţă juridică, cât şi administrarea justiţiei în spaţiul
comunitar.
Consultanţa juridică este acordată sub forma avizelor/opi-
niilor cu caracter obligatoriu asupra acordurilor pe care Uniunea
Europeană doreşte să le încheie cu statele nemembre sau cu
organizaţii internaţionale.
Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător din
fiecare stat membru şi asistată de 8 avocaţi generali, al nouălea
avocat general fiind desemnat în perioada 1 decembrie 1995 –
6 octombrie 2000.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi prin acordul
comun al guvernelor statelor membre, pentru un mandat cu o
durată de 6 ani, care poate fi reînnoit.
Judecătorii desemnează dintre ei preşedintele Curţii, pentru
un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Curtea are sediul la Luxemburg, în aplicarea Deciziei din
8 aprilie 1965 a statelor membre şi poate, pentru una sau mai
multe şedinţe determinate, să aleagă un alt loc de desfăşurare
decât la sediu.
Iniţial, Tratatele au fixat principiul potrivit căruia Curtea
judecă în sesiune plenară, prevăzând, totuşi, că poate crea în
cadrul său Camere de 3 sau 5 judecători pentru a proceda la
anumite măsuri de instrucţie sau pentru a judeca anumite
categorii de cauze, în condiţiile fixate de Regulament.
Potrivit Statutului, Curtea se întruneşte în plen când este
sesizată pentru destituirea mediatorului, a unui membru al
Comisiei Europene, demiterea unui membru al Comisiei sau
Curţii de Conturi.
44
Regulamentul de procedură dispune că trimiterea în faţa
unei Camere nu este admisibilă atunci când un stat membru sau
o instituţie comunitară, parte în procedura respectivă sau care a
depus observaţii scrise, a solicitat ca pricina să fie soluţionată de
Curte în Marea Cameră.
În sistemul jurisdicţional al Comunităţii Europene nu există
niciun privilegiu de naţionalitate, ceea ce înseamnă că nicio
parte nu se poate prevala de naţionalitatea unui judecător sau de
absenţa unui judecător de naţionalitatea sa, pentru a cere
modificarea unui complet de judecători.
45
Tribunalul se întruneşte în Camere, compuse din 3 sau 5
judecători, iar în cazurile determinate prin regulamentul de
procedură, în formaţie plenară.
Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea de creare
a unor camere jurisdicţionale, asociate Tribunalului, în scopul de
a exercita, în unele domenii specifice, competenţe jurisdicţio-
nale.
28
Octavian Manolache, op. cit., pag. 152 - 153
29
Coordonator Luciana - Alexandra Ghica, op. cit., pag. 105.
46
Curtea de Conturi
Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (OLAF), ca
structură a Comisiei Europene pentru coordonarea căruia
este responsabil comisarul pentru buget.
Curtea de Conturi, cu sediul general la Luxemburg, a fost
creată, la cererea Parlamentului, la 22 iulie 1975, prin Tratatul
de revizuire a dispoziţiilor bugetare. Tratatul a intrat în vigoare
la 1 iunie 1977, iar la 25 octombrie 1977, Curtea de Conturi s-a
reunit la Luxemburg în şedinţă constitutivă.
Curtea de Conturi a înlocuit două mecanisme de control
financiar: Biroul de Audit al Comunităţilor Europene şi Biroul
de Auditare Financiară al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului.
Necesitatea creării acestei instituţii a fost determinată de
creşterea importantă a volumului finanţelor comunitare, de
diversitatea surselor şi a cheltuielilor acestora, de complexitatea
operaţiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum şi a
gestionării creditelor bugetare.
Curtea de Conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht
un statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru instituţii
comunitare principale.
Curtea de Conturi este reprezentanta plătitorilor de taxe,
răspunzând de verificarea modului în care Uniunea Europeană
cheltuie banii, conform regulilor şi reglementărilor bugetare şi
pentru scopurile pentru care au fost destinaţi.
În compunerea Curţii de Conturi, fiecare stat membru este
reprezentat de un cetăţean al său. Membrii săi sunt aleşi dintre
personalităţile care fac sau au făcut parte în ţările lor respective
din instituţiile de control extern sau posedă o calificare specială
pentru această funcţie. Ei trebuie să aibă pregătire de speciali-
tate, corespondentă unui expert naţional dintr-un corp de control
contabil extern sau să fi fost membri ai Curţilor de Conturi
naţionale30.
Membrii Curţii sunt numiţi pentru 6 ani de către Consiliu,
care, statuând cu majoritate calificată, după consultarea
30
Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 75.
47
Parlamentului European, adoptă lista membrilor întocmită în
conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pe o
durată de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial, iar
fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de activitate.
Sub aspectul competenţei, Curtea de Conturi este compe-
tentă să verifice conturile totalităţii veniturilor şi cheltuielilor
Comunităţii, precum şi ale oricărui organism creat de Comuni-
tate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude această
verificare.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Curtea verifică legalitatea
şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi certifică buna gestiu-
ne financiară, semnalând, în special, orice neregularitate.
Dintre atribuţiile Curţii de Conturi, menţionăm următoa-
rele:
♦examinează aspectele de legalitate şi regularitate a totali-
tăţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, indiferent
dacă sunt bugetare sau nu;
♦exercită controlul pe domenii asupra instituţiilor şi
statelor membre, în măsura în care acestea au beneficiat
şi au folosit fonduri comunitare;
♦ exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor bugetare;
♦are responsabilitatea exercitării controlului permanent al
conturilor.
Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după înche-
ierea fiecărui exerciţiu financiar, care este transmis celorlalte
instituţii comunitare şi publicat în „Jurnalul Oficial al Comunită-
ţii Europene”, însoţit de răspunsuri ale acestor instituţii la
observaţiile Curţii.
Până în prezent, cele mai uzuale forme de fraudare în
interiorul Uniunii Europene sunt declaraţiile vamale false şi
încasarea de fonduri comunitare pentru activităţi sociale care nu
au loc.
48
4.9. Instituţiile consultative şi de avizare31
31
Coordonator Luciana – Alexandra Ghica, op. cit., pag. 112 – 116.
49
oportun, desigur, aceasta în funcţie de materia şi de importanţa
problemei în discuţia lor.
Cel mai recent amendament la Tratatul Uniunii Europene,
adoptat la Amsterdam, îi permite acum Parlamentului European
să consulte şi Comitetul Economic şi Social.
50
Conform Tratatului de la Maastricht, consultarea Comitetului
Regiunilor este obligatorie pentru adoptarea actelor legislative
referitoare la coeziune economică şi socială, reţele transeuro-
pene de transport, sănătate, educaţie şi cultură.
Prin Tratatul de la Amsterdam, au mai fost adăugate cinci
domenii în care Comitetul Regiunilor este consultat în mod
obligatoriu: politica socială, politica de angajare, protecţia
mediului, transporturile şi formarea profesională. El poate fi
consultat şi de Parlamentul European.
51
CAPITOLUL 5
BĂNCILE EUROPENE
32
Dr. Vasile Ciocan, Emil Nuna, Instituţii Europene .Noţiuni de drept
comunitar, Editura GrafNet, Oradea, 2004, pag. 116-118.
52
Banca de Investiţii are sarcina de a contribui, făcând apel la
pieţele de capitaluri şi la resursele proprii, la dezvoltarea echi-
librată şi fără obstacole a pieţei comune în interesul Comunităţii.
În îndeplinirea sarcinilor sale, Banca facilitează finanţarea
programelor de investiţii în legătură strânsă cu intervenţiile fon-
durilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comu-
nităţii. La data de 5 iunie 1998, Consiliul guvernatorilor a decis
creşterea capitalului Băncii la 100.000 milioane Euro, subscris
de statele membre în proporţiile stabilite prin Protocolul privind
Statutul Băncii, astfel cum a fost modificat la 1 ianuarie 1995.
33
Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag.85.
53
Prin Statutul său, B.C.E. acţionează în mod independent, în
sensul că nu primeşte instrucţiuni de la guvernele statelor
membre sau de la alte organisme şi nici din partea celorlalte
instituţii europene.
34
Prof.univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 138 – 139.
54
CAPITOLUL 6
35
Roxana – Daniela Păun, Drept monetar european, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006, pag. 117 – 118.
55
membre ale Comunităţii, cu excepţia Marii Britanii. În 1975,
SME şi-a creat, pe lângă propriul mecanism, şi propria monedă:
ECU (European Currency Unit – Unitatea Monetară Europeană).
ECU îndeplineşte următoarele funcţii:
numerar pentru mecanismul ratei de schimb;
calcularea indicatorului de divergenţă;
unitate de cont;
valută de rezervă.
În iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a
aprobat Raportul lui Jacques Delors privitor la modalităţile de
realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Raportul Delors a
propus un proces în trei etape de realizare a Uniunii Economice
şi Monetare, vizând coordonarea strânsă a politicilor economice
naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor
bugetare şi constituirea unei instituţii comunitare independente
care să definească şi să aplice politica monetară comunitară.
Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în
decembrie 1993, a avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere
în calea tranzacţiilor monetare, întărirea coordonării politicilor
economice şi bugetare, cooperarea între băncile centrale ale
statelor membre şi renunţarea în totalitate de către ţările
Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.
Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la
31 decembrie 1998. În această etapă, a avut loc transferul pro-
gresiv al puterii de decizie de la autorităţile naţionale către
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a fost creat
Institutul Monetar European, ca precursor al Băncii Centrale
Europene.
Obiectivul principal al SEBC l-au constituit menţinerea
stabilităţii preţurilor şi sprijinirea politicilor economice generale
din comunitate, prin acţiuni conforme principiilor economiei de
piaţă.
SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băn-
cile centrale naţionale şi este condus de următoarele organisme:
♦ Comitetul executiv, compus din Preşedinte, vicepreşe-
dinte, patru membri;
56
♦ Consiliul Guvernatorilor, care reuneşte de două ori pe
lună membrii Consiliului executiv şi guvernatorii Băncilor
centrale naţionale din statele membre ale zonei Euro;
♦ Consiliul general, format din Preşedintele şi vicepreşe-
dintele Băncii Centrale Europene şi guvernatorii tuturor
Băncilor centrale naţionale ale statelor membre..
Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni:
întărirea cooperării între băncile centrale naţionale;
coordonarea politicilor monetare ale statelor membre;
supervizarea funcţionării SME;
realizarea consultărilor asupra problemelor care ţin de
competenţa băncilor centrale naţionale şi care pot afecta
stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
facilitarea utilizării ECU şi supravegherea evoluţiei
acestuia.
Etapa a III-a a început la 1 ianuarie 1999 şi a debutat cu
trecerea la parităţi fixe şi atribuirea de competenţe economice şi
monetare instituţiilor comunitare. Iniţial, 11 state (Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia, Spania) îndeplineau criteriile de convergenţă, iar la
1 ianuarie 2001, după îndeplinirea aceloraşi criterii de convergenţă,
acestora li s-a adăugat Grecia. Au făcut excepţie, în această etapă,
Danemarca, Marea Britanie şi Suedia, care au dorit să-şi păstreze
„suveranitatea monetară”. Începând cu această dată, politica
monetară este hotărâtă de Banca Centrală Europeană, care a
înlocuit Institutul Monetar European. Acest moment a marcat şi
trecerea la moneda unică, monedele naţionale fiind înlocuite
progresiv, de la 1 ianuarie 2002, orice operaţiune pe teritoriul celor
12 state desfăşurându-se în EURO.
Pentru a introduce moneda unică EURO, fiecare stat mem-
bru trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergenţă:
1) un criteriu constituţional, constând în independenţa faţă
de orice altă putere din stat a băncii centrale a fiecărui stat mem-
bru, aceasta neputând fi influenţată în deciziile pe care le ia;
2) criterii economice, respectiv:
– rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai
mult de 1,5 puncte procentuale (1,5%) performanţele celor mai
bune trei state membre din anul anterior;
57
– deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu
anumite excepţii temporare);
– datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul
de maximum 60% din PIB (cu anumite excepţii temporare);
– participarea la SME fără o devalorizare voluntară a
monedei naţionale timp de cel puţin 2 ani consecutivi şi o limi-
tare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la maximum
2% mai mult decât cea practicată în anul anterior de cele mai
bune 3 state.
Avantajele EURO sunt următoarele36:
- stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică
europeană, constând în dispariţia fluctuaţiilor de schimb, care
puteau bloca comerţul intraeuropean. Existenţa EURO ca monedă
unică europeană conduce la evitarea necesităţii de schimb al
banilor şi a cheltuielilor care însoţesc acest procedeu, cum ar fi:
comisionul bancar, costul cu plata angajaţilor în gestionarea
valutei etc.;
- eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice
statele nemaifiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra
moneda naţională;
- economii privind moneda de rezervă, statele membre
nemaifiind nevoite să ţină rezervele internaţionale în acel spaţiu;
- stimularea integrării politicilor economice ca urmare a
unei politici valutare comune.
Costurile pe care le implică moneda unică EURO sunt:
- pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale
statelor membre, ceea ce duce şi la absorbirea băncilor centrale
naţionale de către o bancă supranaţională. Aceasta constituie
însă şi un avantaj, deoarece guvernele statelor membre nu pot
spori masa monetară în circulaţie, sporire care ar determina
inflaţie şi „topirea” economiilor şi rezervelor naţionalilor acelui
stat;
36
Roxana – Daniela Păun, op. cit., pag. 139 - 141.
58
- posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce
nu poate ţine pasul cu economiile mai performante din Comunitate
şi, de aici, o migrare necontractuală, cu consecinţe imprevizibile,
în plan social şi economic, a forţei de muncă;
- reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare prove-
nind din schimbul de monedă. Acest cost este însă contrabalan-
sat de reducerea costului de schimb.
59
CAPITOLUL 7
LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE
37
Mihaela Crăcană, Marcel Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor,
bunurilor , serviciilor şi capitalurilor, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, pag. 57.
61
posibilitatea păstrării unui anume regim fiscal şi/sau social, legea
aplicabilă contractelor, regulile de facturare.
Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi:
publicitate, audiovizual, activităţi financiare, bancare, asigurări,
intermediere, transport, turism, consultanţă, profesii liberale etc.
Libera circulaţie a serviciilor poate fi activă, când
furnizorul se deplasează pe teritoriul statului beneficiarului, şi
pasivă, când beneficiarul se deplasează în statul membru unde
este stabilit prestatorul.
Libera circulaţie a serviciilor de tip activ se asigură prin:
1. Interdicţia discriminării fondate pe naţionalitatea sau
rezidenţa prestatorului. Sunt interzise discriminările directe,
indirecte sau deghizate, precum şi măsurile prin care prestatorul
este supus unor sarcini sau cotizaţii la care acesta este deja supus
în ţara sa de origine.
2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod
nediscriminatoriu. Este vorba de măsuri naţionale care regle-
mentează accesul – exemplu: la unele profesii este condiţionat
de deţinerea unor titluri, diplome, calificări – sau exercitarea –
exemplu: controale administrative, contabilitate, declaraţii admi-
nistrative.
În anumite condiţii, sunt admise şi măsuri naţionale restric-
tive, care pot fi justificate prin raţiuni de ordin general. Aceste
condiţii sunt:
1) domeniul vizat să nu fi fost armonizat;
2) măsura să urmărească un interes general;
3) măsura să nu fie discriminatorie;
4) măsura să fie în mod obiectiv necesară;
5) măsura să fie proporţională cu scopul urmărit;
6) măsura să respecte principiul recunoaşterii reciproce.
În cazul liberei circulaţii a serviciilor pasivă, beneficiarul care
se deplasează la prestator, renunţând astfel la protecţia dreptului său
naţional, trebuie să aibă acces la toate serviciile, fără să fie supus
unor restricţii pe criteriul naţionalităţii sau rezidenţei.
Beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor pot fi atât persoa-
nele fizice, cât şi persoanele juridice.
62
7.3. Libera circulaţie a capitalurilor
64
CAPITOLUL 8
65
Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru”38,
precum şi faptul că „cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi
sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat”.
Cetăţenia europeană este distinctă de cea naţională, pe
care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o „com-
pletează ... şi n-o înlocuieşte”
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene benefi-
ciază astfel de o dublă cetăţenie. Astfel, un cetăţean italian este
în acelaşi timp cetăţean italian şi cetăţean european.
Cetăţenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii
Europene, iar cetăţenia naţională aparţine dreptului naţional.
Cetăţenia europeană nu suprimă niciunul dintre drepturile
inerente cetăţeniei naţionale, ea conferă o serie de drepturi
cetăţenilor statelor membre, respectiv:
♦ dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur şi de stabilire,
dreptul la muncă şi studiu în toate statele membre;
♦ dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru
Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de
rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cele stabilite pentru
cetăţenii statului respectiv;
♦ dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi drep-
tul de a se adresa mediatorului european pentru examina-
rea cazurilor de administrare defectuoasă a afacerilor
comunitare de către instituţiile şi organele comunitare, cu
excepţia Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene;
♦ dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terţ, de
protecţie diplomatică şi consulară din partea autorităţilor
diplomatice şi consulare ale unui stat membru, în cazul
în care statul de unde provine nu are reprezentanţă
diplomatică sau consulară în statul respectiv.
Până la Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii comuni-
tari care îşi aveau reşedinţa în afara ţării lor de origine nu aveau
posibilitatea practică de a lua parte la alegerea parlamentarilor
europeni. Într-adevăr, cu excepţia Irlandei, Olandei şi Belgiei (în
anumite condiţii), Marii Britanii, în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii
38
Prof.univ. dr. Augustin Fuerea, op. cit., pag. 281.
66
irlandezi, statele nu permiteau votul cetăţenilor altor state
membre. De asemenea, dreptul de a fi ales era rezervat propriilor
cetăţeni, cu excepţia Italiei.
Dreptul de a alege şi cel de a fi ales sunt acordate prin
Tratatul de la Maastricht, în care se prevede că „orice cetăţean al
Uniunii rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean al
acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru
Parlamentul European în statul membru în care-şi are reşedinţa,
în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat”.
În principiu, orice cetăţean al Uniunii dispune de dreptul de
a alege şi de a fi ales în statul în care îşi are reşedinţa în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii acelui stat.
Exerciţiul dreptului de vot este posibil prin înscrierea
cetăţeanului comunitar pe lista electorală a statului de reşedinţă,
care e însoţită de renunţarea la vot în orice alt stat.
39
Prof. univ. dr. Marin Voicu, Politicile comunitare în Constituţia
Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 65.
40
Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Euopene, pag. 293.
67
♦ partea a doua conţine Carta drepturilor fundamentale,
proclamată solemn de către Consiliul European de la
Nisa în anul 2000;
♦ partea a treia are în vedere politicile şi acţiunile Uniunii
şi preia un număr important din dispoziţiile tratatelor
actuale;
♦ cea de-a patra parte conţine clauzele finale, printre care
procedurile de adoptare şi de revizuire a acestei Constituţii.
Fiind supus ratificării de către statele membre, potrivit
procedurilor naţionale, Tratatul a fost respins în procedurile de
referendum, desfăşurate în Franţa (29 mai 2005) şi în Olanda
(1 iunie 2005), în Olanda referendumul având un rol consultativ.
Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul
stabilit, noiembrie 2006, până cel mai devreme la jumătatea
anului 2007, potrivit acordului convenit la Consiliul European
din iunie 200541.
41
Octavian Manolache, op. cit., pag. 19.
68
Un proiect al drepturilor fundamentale inserat în decizia
din 10 februarie 1994, privind „Proiectul unei constituţii
europene” a fost prezentat Parlamentului European, el reluând
Declaraţia din 1989.
La reuniunea Consiliului European de la Köln din 4 iunie
1999 s-a hotărât crearea unui organism special cu rolul elabo-
rării unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Constituirea Convenţiei pentru drepturile fundamentale a
fost hotărâtă la reuniunea Consiliului European de la Tampere,
din Finlanda, la 16 octombrie 1999; Convenţia a fost compusă
din 15 reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, 16 membri ai
Parlamentului European şi 30 de membri ai Parlamentelor
naţionale, precum şi un reprezentant al Comisiei Europene, în
total 62 de membri.
La 17 decembrie 1999, la Bruxelles, s-a constituit
Convenţia, al cărei preşedinte a fost ales Roman Herzog, fostul
preşedinte al Republicii Federale Germane.
Textul proiectului Cartei a fost luat în dezbatere de
organizaţii neguvernamentale şi de experţi, după care a fost
examinat de reprezentanţii organelor Comunităţii Europene, ai
Comitetului Economic şi Social, ai Comitetului Regiunilor şi de
Mediatorul european.
Proiectul a fost examinat de reprezentantul Consiliului
Europei, de organizaţiile neguvernamentale care activează în
domeniul protecţiei şi promovării drepturilor omului şi care au
fost audiate la sesiunea din 12 mai 2000 a Convenţiei, insis-
tându-se, mai ales, asupra raportului Cartei cu drepturile sociale,
asupra nediscriminării şi principiului egalităţii.
La 2 octombrie 2000, Convenţia pentru drepturile funda-
mentale a prezentat proiectul Cartei, care, la 7 decembrie 2000,
a fost semnată, în şedinţa solemnă de la Nisa a Consiliului
European, de cele trei organe constituţionale europene: Preşe-
dintele Parlamentului European, cel al Comisiei Europene şi cel
al Consiliului European.
69
8.3. Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale
al Uniunii Europene
70
Capitolul IV – Solidaritatea (art. 27 – Dreptul lucrătorilor
la informare şi consultare în cadrul întreprinderilor, art. 28 –
Dreptul de negociere şi acţiune colectivă, art. 29 – Dreptul de
acces la serviciile de plasament, art. 30 – Protecţia împotriva
concedierii nejustificate, art. 31 – Condiţii de muncă egale şi
juste, art. 32 – Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor
la locul de muncă, art. 33 – Viaţa de familie şi profesională,
art. 34 – Securitatea socială şi asistenţa socială, art. 35 –
Asistenţa sanitară, art. 36 – Accesul la serviciile de interes
economic general, art. 37 – Protecţia mediului, art. 38 –
Protecţia consumatorului);
Capitolul V – Drepturile cetăţeneşti (art. 39 – Dreptul de
vot şi de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, art. 40
– Dreptul de a vota şi de a candida la alegerile municipale,
art. 41 – Dreptul la o bună administrare, art. 42 – Dreptul de
acces la documente, art. 43 – Avocatul poporului, art. 45 –
Libertatea de circulaţie şi de reşedinţă, art. 46 – Protecţia
diplomatică şi consulară);
Capitolul VI – Justiţia (art. 47 – Dreptul la căi de atac
efective şi la o judecată corectă, art. 48 – Prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la apărare, art. 49 – Principiile legalităţii
şi proporţionalităţii faptelor penale şi a sancţiunilor, art. 50 –
Dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de două ori în procedurile
penale pentru aceeaşi faptă);
Capitolul VII – Dispoziţii generale ( art. 51 – Domeniul
de aplicabilitate, art. 52 – Domeniul de aplicabilitate a
drepturilor garantate, art. 53 – Nivelul de protecţie, art. 54 –
Interzicerea abuzului de drepturi).
71
Numai dreptul la libertatea de circulaţie şi dreptul la liber-
tatea de şedere sunt rezervate prin art. 45 cetăţenilor Uniunii, iar
drepturile fundamentale cetăţeneşti sunt, fără excepţii, recunos-
cute ca drepturi individuale, şi nu ca drepturi colective.
Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplică instituţiilor şi
organelor Uniunii în respectul principiului subsidiarităţii, ca şi
statelor membre, numai atunci când pun în aplicare dreptul
Uniunii.
72
CAPITOLUL 9
FONDURILE EUROPENE
42
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag 144.
73
de garantare pentru instituţiile financiare ce acordă credite
întreprinderilor mici şi mijlocii.
În prezent, Fondul are un capital de două miliarde EURO şi
finanţează dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cărora le
garantează împrumuturi pe care acestea le contractează.
74
9.4.1. Programul PHARE
Programul PHARE a fost înfiinţat în 1989 pentru Polonia
şi Ungaria – Ajutor pentru Restructurare Economică – ca un
instrument nerambursabil de sprijinire a ţărilor candidate,
revizuit în 1997. Acest program este orientat către consolidarea
instituţională, susţinerea investiţiilor, dezvoltarea regională şi
socială, restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor, cu
scopul întăririi instituţiilor democratice, administraţiei publice şi
organizaţiilor care au răspunderea implementării legislaţiei
comunitare.
76