Sunteți pe pagina 1din 2

Iona de Marin Sorescu Opera literara Iona de Marin Sorescu (1936-1996) apartine trilogiei numita de Sorescu Setea muntelui

de sare publicata in 1968, dar pusa in scena ulterior. Fiecare piesa este o parabola tragica despre nastere (Matca), despre moarte (Paracliserul), despre singuratate (Iona). Este incadrata in teatrul absurdului, formula dramatica modernista ce asimileaza esteticile literare din prima jumatate a secolului al XX-lea: teatrul simbolist, avangardismul, modernismul in general. Marin Sorescu prelungeste in teatrul sau modalitatea de exprimare lirica si viziunea din volumele de poezii anterioare (Moartea ceasului), prin urmare el scrie teatru cu uneltele lirismului sorescian luciditate, ironie poetica, gluma delicat-trista, tifla data existentei, meditatia surazator-inselatoare trasaturi ale operei sale ce creeaza imaginea unui univers desolemnizat, intrat in banalitatea cotidiana, un univers degradat, dezamagitor, in care eul creator are nostalgia sacrului, desi este constient de dificultatea de adaptare la un spatiu desacralizat. Numita tragedia unui om nemaipomenit de singur, piesa Iona apartine genului dramatic prin caracterul scenic, prin didascalii, dar este de fapt un lung monolog structurat in tablouri si scene si care seamana mai mult cu o drama, specie a genului dramatic care dezvolta un conflict puternic (in piesa de fata e un conflict psihologic) intre contradictii viata ofera atat elemente tragice cat si fericite, finalul este obligatoriu grav, indemnand la meditatie. Sursa de inspiratie, care explica si titlul piesei, este mitul biblic al lui Iona, caruia divinitatea i-a incredintat misiunea de a propovadui cuvantul lui in cetatea Ninive. Coplesit de povara misiunii, acesta fuge pe o corabie, iar Dumnezeu il pedepseste trimitand o furtuna puternica pe mare; pentru a potoli urgia, marinarii arunca intrusul in valuri. Este inghitit de un monstru marin, un chit, in pantecul caruia petrece 3 zile si 3 nopti, dar este iertat de Dumnezeu care ii porunceste chitului sa-l elibereze pe un tarm. Dramaturgul coreleaza acest mit cu destinul oamenilor, care, au impresia ca traiesc claustrat, ducand dorul libertatii. Sorescu marturiseste imi vine sa spun ca Iona sunt eu. Personajul sau este individul aflat intr-o situatie limita, intr-o criza, drama lui fiind a imposibilitatii de comunicare si de a-si defini personalitatea conform unui ideal. Cele 4 tablouri sunt de fapt texte la persoana I, intrebari, confesiuni si meditatii despre viata, moarte, singuratate, criza de identitate, necesitatea ferestrelor ca simboluri ale deschiderii, de eliberare dintre ziduri, numite metaforic burti de peste, este o drama despre importanta legaturii de sange cu timpul nevasta se-ntuneca, iar mama se lumineaza. Este un text despre ratare a intalnirii cu sacrul in sistemul inchis dictatorial, meseria de pescar a lui Iona fiind mitica si avand semnificatia pescarului de oameni. Insusi Sorescu ne ofera intr-un interviu 3 chei de lectura: Obsesia pantecelui matern, ca spatiu ocrotitor, nasterea este o parasire a acestui loc lipsit de griji, de aceea personajul, dezamagit de propria soarta, striga: mai naste-ma o data! Mistica religiei crestine a coborarii in moarte pentru reinviere Parabola politica a inchisorii sau a unei societati politienesti, represive, in care te simti ca intr-o inchisoare Singurul personaj monologheaza, doar uneori apar 2 figuranti, pescar I si II, care, ca Iisus, isi poarta in spate povara unei barne.
1

Piesa debuteaza cu dorinta personajului de a-si auzi ecoul ca semn al unei mari singuratati a acestui pescar fara noroc, aflat pe o mare dusmanoasa si strigandu-si in mod repetat numele, se intreaba daca nu cumva ar trebui sa pescuiasca in alta mare, ceea ce semnifica intentia de a avea parte de schimbarea conditiei existentiale, dorinta de a fi avut parte de un alt destin; acest rationament al sau ascunde speranta unei compensatii a nenorocului; dar compensatia nu se iveste decat in vis, care ii ofera o prada bogata. Se explica si de ce personajul prefera sa prinda pesti intr-un acvariu care simbolizeaza o forma de compensatie artificiala, ca paradisul artificial al simbolistilor (personajul se minte, minciuna fiind o evadare dintr-un disconfort existential). Intuim sentimentul ratarii, al incapacitatii de a-si gasi calea in viata. El este un idealist inconjurat de nade colorate ca de niste ispite, tentatii de a prinde pe cea mai stralucitoare, care este idealul. Dar, in mod fatal, cand sa prinda una, se termina apa. La sfarsitul tabloului este inghitit de acel chit. Tabloul al II-lea sau captivitatea intr-un spatiu fara libertate sugereaza ca e prea tarziu sa i se mai schimbe destinul; isi rememoreaza viata cu reperele ei familiare: salcamul din fata casei, papucii de langa pat, cuierul; presimtirea mortii il face sa-si doreasca sa imparta intregul univers cu ceilalti oameni, universul sa fie dat de pomana, ca o concluzie privind necesitatea intelegerii, iubirii si fratiei dintre oameni. Meditatia sa contine cateva idei care dau cheia textului. El se intreaba daca nu cumva pentru soarta lui poarta el insusi o vinovatie: m-am ratacit inainte. Iluminat, intr-un moment de inspiratie, gandeste: poate am trecut de mult de locul unde eram la inceput. Vezi, trebuia sa-l insemn si pe asta. Ma opream acolo si traiam in continuare ca toata lumea...asta e! Trebuie sa punem semne la fiecare pas. Exista o responsabilitate pentru propriul destin, o drama a optiunii si a erorii in cautarea drumului prin labirint. Ca orice pescar, personajul are asupra lui un cutit, ca mijloc de eliberare, dar taind pantecele chitului, el descopera ca are in fata un orizont de burti, ca niste ziduri, ca niste piedici in calea vietii sale. Este drama unui sistem coercitiv (bazat pe pedeapsa), un lagar. Tabloul al III-lea este tabloul lipsei de comunicare ca drama a omului modern iesit din spatiul arhetipal, rural, unde colectivitatea este mai unita. Drama imposibilitatii comunicarii de orice tip (verbala, afectiva) este dublata de o alta drama, de criza de identitate, instrainarea de tine insuti si de esenta noastra umana: ar trebui sa nu uitam sa fim oameni unii cu altii. Aceasta criza de identitate este evidenta in momentul in care personajul se intreaba cum ma numeam eu? Raspunsul - mi-am adus aminte: Iona! Eu sunt Iona! explica imprejurarea in care personajul isi da seama ca destinul sau seamana cu al biblicului Iona. Ultimul tablou ne aduce speranta iesim noi la lumina...razbim noi cumva la lumina. Metafora luminii are atat o conotatie existentialista, cat si religioasa pentru ca trebuie sa ne nastem mereu, sa reinviem. Dupa fiecare esec drumul trebuie reluat, iar adevarata libertate si putere de a o lua de la capat este in noi insine. In acelasi timp, personajul descopera drumul care este invers, totul e invers, dar nu ma las, plec din nou. Acum, drumul sau este initiatic si se face prin autocunoastere si prin regasirea de sine. Gestul final, acela de a-si spinteca propriul pantec, este echivalent cu descoperirea singurei forme de libertate autentica: libertatea interioara.