Viata de dupa moarte

Dupa parerea lui Herodot , egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Dar, chiar daca nu se poate acorda o valoare absoluta unei astfel de afirmatii, este sigur ca egiptenii au avut o credinta neobisnuit de puternica in nemurirea sufletului, aceasta credinta constituind una dintre caracteristicile esentiale ale vietii si religiei lor. Sapaturile arheologice facute in Egipt au dat la iveala urmele unui intens cult al mortilor inca din epoca preistorica, iar documentele scrise si cele nescrise de mai tirziu dovedesc ca pentru egipteni cultul soarelui si cultul mortilor formau preocuparile de capetenie ale vietii lor.

Este foarte probabil ca la inceputurile civilizatiei egiptene sa fi existat o conceptie destul de grosolana despre viata viitoare. Descoperirile arheologice au aratat cum in epoca preistorica egiptenii isi ingropau mortii culcati pe o parte, in pozitia numita "chircita" si avand in preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al mortilor trebuie sa fi fost deci la egipteni in acea vreme mormantul insusi. Acolo i se aducea mortului hrana. Acolo, la mormant, se desfasura cultul datorat mortilor de catre cei vii. Pe timpul dinastiei a IV-a apare insa credinta ca sufletul mortului poate pleca din mormant pe un timp mai mult sau mai putin lung sau ca isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum s-a putut forma si credinta despre o lume indepartata a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii. Pentru a sfatui si calauzi sufletul in timpul acestei calatorii postume, s-au compus acele Carti ale mortilor, adevarate ghiduri ale lumii de dincolo. In aceste carti sufletul mortului gasea indicii despre tot ce trebuia sa faca si sa spuna pentru a izbuti sa ajunga in fericita lume a mortilor. Ceva mai mult, pretiosul ghid cuprindea si planuri amanuntite ale locurilor mai incurcate din lumea subterana, ca si portretele personajelor de seama, bune sau rele, pe care mortul trebuia sa le cheme in ajutor sau sa se fereasca de ele.

Dar unde era pentru egipteni acea fericita sau poate nefericita lume a mortilor este greu de precizat. Nu fiindca n-ar fi indicatii in textele egiptene, ci fiindca aceste indicatii se deosebesc foarte mult unele de altele. Aceasta probabil pentru ca in epoca preistorica a Egiptului au fost mai multe doctrine locale cu privire la destinul sufletului; doctrine care apoi, chiar in Textele din piramide si in Cartea mortilor, apar revizuite si sintetizate.

Izvoarele provenite din diferitele centre principale ale Egiptului relateaza felurite variante ale temei eshatologice, in functie de caracterul special al zeitatii locale. Astfel, la Memfis se credea ca sufletele mortilor merg intr-un loc trist, spre apus, in desertul Libiei, unde isi avea resedinta Sokoris, zeul funerar al Memfisului. La Heliopolis se credea ca sufletele calatoresc fericite, impreuna cu zeul Ra, pe barca acestuia, care noaptea trecea printr-un loc intunecos numit Duat, situat undeva, afara din Egipt, spre apus. Pentru locuitorii din Abydos, intrarea in lumea cealalta era situata la apus de acel oras, acolo unde barca soarelui se strecura in fiecare seara in imparatia mortilor printr-o crapatura a muntelui.

Cea mai raspandita versiune eshatologica si care a predominat in tot Egiptul a fost desigur cea osiriana. Potrivit legendei osiriene, zeul civilizator Osiris a fost omorat de fratele sau Seth si apoi a fost inviat prin procedee magice de catre Isis, Nephtys, Anubis etc. Aceste procedee magice nu erau insa decat vechile rituri egiptene ale mumificarii, carora mitul osirian a venit sa le dea un anumit sens, o anumita explicatie: aceea ca riturile inmormantarii transforma pe mort intr-un Osiris si-l fac sa invie si sa traiasca viata vesnica si fericita a zeului, putand chiar sa poarte numele de Osiris pe langa numele sau. Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, campiile lui Iaru unde sufletele duceau o viata fericita, servind pe Osiris asa cum au servit pe faraon, dar in conditii mult mai favorabile, deoarece fertilitatea campiilor lui Iaru era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului.

Raiul egiptenilor antici era deci conceput ca o foarte frumoasa vale a Nilului, cu canale de irigatie, cu inundatii fertilizatoare, cu recolte foarte imbelsugate si chiar cu posibilitatea pentru suflete de a pune pe altii sa lucreze in locul lor, asa cum lucrau in Egipt sclavii. Este vorba de "Raspunzatori" (usabtu), statuete de pamant smaltuite, care se puneau de catre rude in mormant si aveau rolul sa raspunda prezent in momentul cand mortul, pus la munci grele de noul sau stapan, Osiris, va avea nevoie sa fie inlocuit de cineva.

Judecata lui Osiris. Egiptenii concepeau in general viata viitoare ca un fel de paradis terestru. Totusi, inca din timpuri foarte vechi apare in eshatologia lor si ideea morala. Caracterul moral al eshatologiei egiptene apare lamurit in asa-numita Judecata a lui Osiris.

In capitolul 125 al Cartii mortilor este prezentat un tribunal, in fata caruia

mortul trebuie sa se infatiseze pentru a-si sustine cauza, marturisindu-si curatia morala. Imaginile cuprinse in acest capitol arata pe Osiris asezat pe un tron maret si prezidand ceremonia. El este asistat de 42 de judecatori, numar care ar corespunde celor 42 de nome ale Egiptului. Mortul este condus de zeul Horus in marea sala a judecatii. De fata este si Anubis. Impreuna fac cantarirea sufletului mortului pe o balanta. Pe un taler al balantei este asezata inima mortului, iar pe celalalt o pana, simbol al zeitei adevarului, Maat. Deoparte sta un animal hidos, jumatate crocodil, jumatate hipopotam, numit Oms, un fel de Cerber. Acesta asteapta rezultatul cantaririi inimii, pentru ca, in cazul ca balanta nu ramane fixa si se inclina intr-o parte, sa devoreze imediat inima mortului. Mortul nu ramane pasiv fata de cele ce se intampla cu sine, ci se agita, se apara, isi sustine nevinovatia printr-o ,,marturisire negativa", in care arata faptele rele pe care ar fi putut sa le faca dar nu le-a facut. Adresandu-se lui Osiris, il saluta ca pe un zeu al dreptatii, asigurindu-l ca n-a facut nici o fapta rea, nu si-a omorat rudele, n-a mintit, n-a tradat, n-a parit, n-a barfit, n-a facut pe nimeni sa sufere de foame, n-a facut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter, n-a micsorat banita de grau, na falsificat masura cotului, n-a apasat pe varga de fier a balantei si asa mai departe, sfarsind prin a repeta: "Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat !" Adresandu-se apoi judecatorilor, le cere sa aduca in fata zeului marturie favorabila, sa nu spuna nimic rau despre el, pentru ca a dat paine celui infometat, apa celui caruia ii era sete, vesminte celui care era gol etc. In urma acestei duble recomandari, zeul Toth, scribul zeilor, care statuse cu condeiul in mana si asteptase cantarirea, isi face raportul catre Osiris spunand: "Cutare a fost cantarit pe balanta, nu i s-a gasit nici o vina, inima sa e dreapta, mainile sale sunt curate, trupul sau este lipsit de orice rau; acul balantei este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta". Atunci judecatorul suprem pronunta hotararea, dandu-se voie mortului sa mearga unde vrea in lumea spiritelor si a zeilor, fara sa fie oprit de pazitorii portilor raiului (Amenti). Imperiul lui Osiris ii este deschis.

Ideea de sanctiune nu apare destul de limpede in eshatologia egipteana. Totusi, in textele de origine tebana se intalneste ideea de un loc lugubru, cu suferinte atroce, iar din alte texte s-ar parea oaacei care ieseau rau la judecata lui Osiris erau devorati indata de judecatori sau de animalul hidos de care am amintit, se intorceau pe pamant la o viata mizerabila sau se intrupau in animale necurate.