P. 1
STRESUL SPORTIV ŞI COMBATEREA SA PRIN METODE PSIHOLOGICE

STRESUL SPORTIV ŞI COMBATEREA SA PRIN METODE PSIHOLOGICE

|Views: 25|Likes:
Published by Bîrlă Andrei
STRESUL SPORTIV ŞI COMBATEREA SA PRIN METODE PSIHOLOGICE
STRESUL SPORTIV ŞI COMBATEREA SA PRIN METODE PSIHOLOGICE

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: Bîrlă Andrei on Jun 29, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/09/2014

pdf

text

original

ACADEMIA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ANEFS

REFERAT

„Stresul sportiv şi combaterea sa prin metode psihologice”

Studentul: Cirstea Roman

BUCUREŞTI’ 2009

STRESUL SPORTIV ŞI COMBATEREA SA PRIN METODE PSIHOLOGICE Activitatea sportivă prin caracteristicile ei creează condiţiile sau facilitează apariţia unor stări afective variate, printre care şi stresul. Noţiunea de stres a fost utilizată pentru prima dată de Hans Selye, care a realizat cercetări în fiziologie şi a descris sindromul general de adaptare, care caracterizează reactivitatea organismelor la situaţiile cu care se confruntă.1 Efortul de adaptare produs de organism şi nu situaţia reală produce stresul. De aceea H. Selye afirma “Nu ceea ce ţi se întâmplă este important, ci felul cum reacţionezi.” Aceeaşi situaţie poate fi ameninţătoare sau chiar insuportabilă pentru o persoană, în timp ce pentru o alta poate fi indiferentă sau incitantă, aceasta reprezentând componenta subiectivă a stresului. H. Selye afirma că reactivitatea organismelor la stres trece prin trei faze: 1 - faza de alarmă, care este împărţită la rândul ei în două faze: cea de şoc, caracterizată prin hipotensiune, hipotermie etc. şi cea de contraşoc, în care încep să apară fenomenele de apărare ale organismului, susţinute de hiperactivitatea corticosuprarenală; 2 - faza de rezistenţă, survenită după o expunere prelungită la stimulii nocivi. În această etapă organismul se adaptează agentului stresant. Dacă este prelungită peste anumite limite, energia de rezistenţă a individului se epuizează şi acesta intră în faza următoare; 3 - faza de epuizare, în care adaptarea nu mai poate fi menţinută şi reapar semnele reacţiei de alarmă, care de această dată sunt ireversibile, ducând la moartea organismului. Toate aceste etape sunt incluse în sindromul de adaptare sau sindrom Selye. Sportul, datorită elementului competiţional atât de evident, generează uneori emoţii negative şi stres. Sportivii se află într-o competiţie dură cu ei înşişi sau cu adversari puternici, fiind puşi în situaţia de a depăşi obstacole care vizează limitele rezistenţe umane. Manifestarea emoţiilor în sport, mai ales a celor negative, este o problemă de maxim interes atât pentru sportivi, cât şi pentru antrenori. 1 “Stresul este starea în care se găseşte un organism ameninţat de dezechilibru sub acţiunea unor agenţi sau condiţii care pun în pericol mecanismele sale homeostatice... Termenul stres desemnează atât agentul stresor, cât şi reacţia corpului la acesta. După Selye, acest răspuns, nespecific, este legat de mecanismele neuroendocrine.” Norbert Sillamy, 1996, “Dicţionar de psihologie”, ediţia I, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti Activitatea sportivă este foarte complexă, în componenţa ei fiind incluşi următorii factori: structura personalităţii, mai ales acele caracteristici care influenţează rezistenţa la stres (echilibrul emoţional, mobilizarea voluntară etc.), condiţiile externe (tipul competiţiei, importanţa ei, tipul adversarilor, condiţiile climaterice, condiţiile meteorologice, regulile concursului), nivelul expectaţiei asupra performanţei, nivelul exigenţelor faţă de activitate. De exemplu, renumita gimnastă Nadia Comăneci, are o structură de personalitate care a ajutat-o foarte mult în cariera sportivă. De exemplu, chiar atunci când competiţia la 2

care participa era de maximă importanţă (Jocurile Olimpice), chiar dacă făcea parte dintro echipă care nu se număra printre marile puteri ale lumii şi nici printre favorite, ea reuşea să-şi înfrângă emoţiile şi să se odihnească în noaptea dinaintea concursului (fapt de importanţă capitală pentru orice sportiv) şi să se mobilizeze optim în timpul competiţiei. Aceste trăsături de personalitate, ca şi aptitudinile sale sportive deosebite au stat la baza succesului său magistral. Milman, în 1983, a arătat că factorii stresori implicaţi în activitatea sportivă sunt determinaţi mai ales de gradul de nedeterminare şi de semnificaţia pe care sportivul o acordă situaţiei. Cercetătorul se orientează către mai multe categorii de stresori: 1 1. Stresori ai nedeterminării interioare – apar atunci când sportivul nu este convins că toate mecanismele sale interne, fiziologice şi psihologice, care intervin asupra rezultatului, vor acţiona în mod optim şi la momentul potrivit. Datorită incertitudinii, sportivul poate să oscileze în alegerea unei tehnici sportive adecvate şi să intre în competiţie nesigur şi nepregătit psihic sau insuficient mobilizat. 2 2. Stresori ai nedeterminării exterioare – apar datorită incertitudinii referitoare la factori care nu pot fi influenţaţi de sportiv, cum ar fi condiţiile de concurs, evoluţia evenimentelor sportive, forma sportivă a coechipierilor sau a adversarilor etc. 3 3. Stresori ai semnificaţiei interioare – determinaţi de conflictele psihice referitoare la posibilul final nefavorabil al competiţiei sportive, la probabilitatea producerii unor accidentări etc. 4 4. Stresori ai semnificaţiei exterioare – generaţi de posibila pierdere a prestigiului datorită înfrângerii în competiţia sportivă, de consecinţele neîndeplinirii obiectivelor propuse, de anticiparea pierderilor profesionale şi materiale etc. În sport, mai ales în cel de performanţă, există numeroase situaţii generatoare de stres: 1 2 - antrenamentul prelungit şi dificil poate provoca uneori disconfort fizic; - izolarea şi singurătatea în cadrul cantonamentelor poate crea disconfort afectiv; 3 - monotonia antrenamentelor, regulamentele restrictive şi rigide, pedepsele survenite în cazul încălcării normelor stabilite pot provoca stres; 4 - barierele în comunicare, lipsa afinităţilor şi conflictele cu coechipierii, antrenorul sau alte persoane implicate în joc reprezintă alte surse de stres; 5 - de multe ori sportivul este pus într-o situaţie de joc atât de complexă, care oferă atât de multe informaţii în perioade scurte de timp, încât este 1 suprasolicitat pe plan informaţional. El trebuie să aleagă tactica optimă de joc, să o modifice dacă este necesar şi să ia în calcul toate elementele caracteristice situaţiei prezente; 2 - factorii de natură fizică au şi ei o importanţă considerabilă uneori: pot fi schimbări de fus orar, precipitaţii, variaţii de temperatură, zgomot etc.; 3 - cel mai dramatic factor este însă frica de eşec, riscul de pierdere a prestigiului cu consecinţele sale asupra diminuării imaginii de sine.

3

Toţi factorii generatori de stres pe care i-am enumerat mai sus au implicaţii în alterarea performanţelor sportive, datorită scăderii capacităţii prosexice, supraîncordării pe plan emoţional şi motric, creşterii gradului de vulnerabilitate la stimulii perturbatori. Stresul influenţează într-un mod caracteristic activitatea sportivă prin: creşterea numărului de greşeli, scăderea nivelului mediu de coordonare şi precizie a mişcărilor, oscilaţia rezultatelor, obţinerea în concurs a unor rezultate mult mai scăzute comparativ cu cele din cadrul antrenamentelor etc. Pentru a contracara situaţiile generatoare de stres, antrenorii şi psihologii sportivi urmăresc dezvoltarea unor trăsături de personalitate denumite de Milman “calităţi situaţionale”, care sunt educabile şi pot fi dezvoltate prin antrenament. Mă refer la “rezistenţa emoţională”, caracterizată printr-o evaluare adecvată a situaţiei şi adecvarea reacţiilor emoţionale în concordanţă cu starea de fapt. Obiectivul psihologului este crearea unei rezistenţe emoţionale înalte, evidenţiate printr-o stare emoţională egală în timpul competiţiei, în care emoţiile susţin evaluarea clară a situaţiei şi aplicarea planului de acţiune elaborat şi reglează optim potenţialul energetic al organismului pentru o eficacitate cât mai mare. O altă calitate necesară este “capacitatea de autoreglare”, care se referă la posibilitatea sportivului de autocontrol, de a-şi regla voluntar procesele emoţionale, cognitive şi motrice, de a-şi planifica acţiunile şi a-şi urma planul, de a se concentra asupra acţiunii proprii şi asupra obiectivului propus. Pentru a combate stresul şi a obţine rezultatele corespunzătoare pregătirii lor, sportivii au nevoie şi de “motivaţia de concurs”, caracterizată prin mobilizarea tuturor forţelor pe care le au, activare optimă şi orientarea spre scopuri clare cu dorinţa de a învinge şi energetism adecvat. “Stabilitatea psihică” este ultima trăsătură menţionată, dar nu cea din urmă ca importanţă şi vizează capacitatea de menţinere pe o perioadă mai lungă de timp a stării funcţionale a proceselor psihice şi componentelor motrice ale activităţii, respectiv absenţa unor oscilaţii spontane ale formei şi tehnicii sportive. Această trăsătură corelează cu încrederea în sine a sportivului. Antrenorii şi psihologii sportivi fac apel la metode variate pentru reducerea efectelor negative ale stresului: 1 - orientarea şi selecţia sportivă în funcţie de aptitudini motrice şi de caracteristici psihice care pot constitui premise ale formării unei rezistenţe adecvate la stres; 2 - o bună pregătire tehnică, tactică şi psihologică pentru a-l obişnui pe sportiv cu situaţii cât mai variate; 3 - creşterea încrederii în propriile forţe; 1 2 3 - creşterea capacităţii de autocontrol voluntar; - dobândirea unor tehnici de reglare şi autoreglare a stărilor psihice; - creşterea capacităţii de autocontrol voluntar etc.

Pentru a se combate stresul sportiv, antrenorii şi psihologii îi învaţă pe sportivi săşi controleze emoţiile şi stările, să-şi actualizeze disponibilităţile latente, să-şi optimizeze capacităţile etc. Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice vizează ansamblul acţiunilor de dirijare a comportamentului pentru realizarea conduitei optime. Comportamentul de 4

reglare şi autoreglare este o acţiune ghidată care constă într-un set de metode şi tehnici standardizate pe care le poate utiliza psihologul, antrenorul, medicul sportiv sau chiar sportivul însuşi. Metodele de reglare constau în intervenţii exterioare asupra sportivilor, care pot fi procedee bazate pe comunicare (convorbirea, demonstraţia, sugestia, hipnoza şi unele tehnici de psihoterapie scurtă) sau procedee fizioterapeutice (masaj, saună, tehnici de presopunctură). Metodele de autoreglare sunt cele învăţate de sportivi şi aplicate de ei înşişi: autosugestia, tehnici de relaxare, antrenament autogen, psihoton, cel mental sau ideomotor etc. Bibliografie 1. BĂBAN, A., , Stres şi personalitate, ediţia I, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998 2. EPURAN, M., HOLDEVICI, I., Psihologie - compendiu, ediţia a II-a, Bucureşti, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, 1993 3. HOLDEVICI, I., Psihologia succesului, ediţia I, Bucureşti, Editura Ceres, 1993 4. HOLDEVICI, I., Autosugestie şi relaxare, ediţia I, Bucureşti, Editura Ceres, 1995, 5. HOLDEVICI, I., VASILESCU, P.I., Psihoterapia, tratament fără medicamente, ediţia I, Bucureşti, Editura Ceres, 1993, 6. HOLDEVICI, I., VASILESCU, P.I., Activitatea sportivă. Decizie, autoreglare, performanţă, ediţia I, Bucureşti, Editura Sport-turism, 1988 7. HOLDEVICI, I, VASILESCU, P.I., Autodepăşirea în spor”, ediţia I, Bucureşti, Editura Sport-turism, 1988, 8. PERCEK, A., Stresul şi relaxarea, ediţia I, Bucureşti, Editura Teora, 1992 9. SILLAMY, N., Dicţionar de psihologie, ediţia I, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996

5

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->