Iubitule, in dimineata asta atat de insorita, eu m-am trezit cam moarta.

Mi-am imbracat rochia funebra si mi-am pus pe fata masca de circ, dupa care am iesit in strada. Surpriza iubitule, strazile erau curatate de orice urma de culoare, pana si rochia mea rosu aprins incepuse sa paleasca. Dar nu i-am lasat sa ma atinga, iubitule, nu i-am lasat. Si mare sa-ti fie mirarea, toti aveau lanturi ferecate in jurul incheieturilor. Da iubitule, iti jur, doar i-ai vazut si tu. Lanturile se incolaceau in jurul picioarelor lor butucanoase, si a incheieturilor fragile. Era ca si cum ei nu ar mai fi simtit de mult greutatile reci din jurul mainilor, care ii opresc sa le transforme in aripi si sa zboare. Sunt sigura ca lanturile le erau implantate adanc in fiinta, ca niste licheni de suflet cu tentacule lungi si subtiri, care strapung prin venele celor ce nu au ochi sa vada, paralizeaza simturile si se implamanteaza adanc in suflet. De aceea erau toti atat de gri. Lanturile le promiteau normalitatea si fericirea, dar sfarseau prin a le decapita sufletele, precum niste descendenti moderni ai lui Procust. Vad ca tu nu porti lanturi, iubitule, ce usurare. Sa-ti mai zic una buna. Am vazut o fata, care purta, la fel ca mine, o rochie rosie. Parca avea si aceasi fata cu a mea. Dar chipul ei era plin de viata, viata arzatoare luminandu-i ochii, doar asta conta. Am zambit si am pornit inspre ea. Am crezut ca ea stie ce se poate intampla intr-o dimineata ca asta, cand eu m-am trezit moarta. Inainte sa trec strada, si sa ajung la ea, s-a intamplat ceva ce mi-a inlemnit muschii si mi-a bagat groaza in suflet. Am vazut-o, iubitule, cum isi infasura degetele in jurul unei perechi de lanturi. Pentru o clipa, am vrut sa cred ca tocmai le daduse jos, si urma sa le arda. Dar stiam deja ce va urma. Iar dupa expresia ta, si tu stii, iubitule. Si-a ferecat lanturile in jurul propriilor incheieturi subtiri si fragile, si a incuiat pe rand fiecare catusa. Iar incheieturile ei au inceput sa se umfle. Arata atat de mandra de ea, iubitule. Si-a luat viata folosindu-se de mainile mele. Si de chipul meu. A confundat lantul cu o pereche de aripi, si a sfarsit cazand. Mi-a fost asa de teama iubitule, credeam ca in curand lichenii astia sufletesti ma vor atinge si pe mine. Simteam cu mi se scurge viata prin rochia mea rosie, iar ea palea incet. Vai, cat de ingrozita am fost, iubitule! As fi vrut sa tip la ea, sa ii urlu sa se trezeasca... Dar stim amandoi ca nu ar fi facut-o, nu-i asa, iubitule? Si-ar fi tarat lanturile pana la mine, si ar fi fost in stare sa mi le puna in jurul gatului, direct. Nu voiam sa imi dau viata lanturilor, iubitule, desi ti-am zis ca ma trezisem moarta. Dar fix atunci ai aparut tu, iubitule. Veneai usor inspre mine si m-ai ingrozit de-a binelea.

Erai imbracat in gri, iubitule. Si mi-ai facut semn cu mana sa tac. Atunci am vazut sa tu nu esti prizonierul propriilor maini, ca doar le porti uniforma, pentru a nu fi patat. Te-am crezut pe cuvant, iubitule, cand mi-ai facut semn sa te urmez. Tu cum ti-ai petrece o dimineata asa superba? Si inca ceva, iubitule. De ce imi port hainele de inmormantare?...