Din Istoria Cosmetologiei

Inca din epoca primitiva oamenii au fost folosit plante si minerale pentru intretinerea corpului si chiar pentru frumusete. Arta infrumusetarii s-a dezvoltat, in cadrul diverselor culturi, in primul rand ca element al ritualurilor. Preotii de atunci, foloseau machiaje speciale, naturale, menite sa le accentueze importanta si sa ii distinga de oamenii de rand. Un alt exemplu ar putea fi acela al evreilor, care foloseau uleiuri sacre in timpul serviciilor religioase din temple sau in timpul incoronarii regilor, pentru a castiga bunavointa zeilor. Una dintre cele mai vechi profesii a fost vindecarea bolilor cu ajutorul plantelor medicinale, iar cel mai vechi document care atesta aceasta preocupare este papirusul din Abbas, care dateaza din secolul al XVl-lea i.Chr. Acest papirus cuprinde cateva sute de retete pentru leacuri si substante folosite pentru intretinere si frumusete. Iata una dintre ele: se prepara un amestec de rasina, lapte de smochine si pulbere de marmura, care era aplica pe fata persoanei respective. Se acoperea cu un bandaj strans, care se pastra timp de 48 de ore. Laptele si marmura inmuiau celulele moarte, care erau apoi indepartate cu ajutorul rasinei. Orientul cosmetic In Israel unul dintre fructele cel mai des folosite in cosmetica era rodia, simbol al dragostei si fertilitatii. Pe baza sucului de rodie si a namolului, se obtinea un amestec folosit pentru intretinerea pielii si colorarea ei intr- o nuanta pala de roz, dand un aspect sanatos, natural. Alte plante folosite in aceasta regiune erau lavanda si frunzele de scortisoara, despre care se spunea ca remediau orice boala usoara a tenului. Scortisoara se folosea pentru tratarea infectiilor, dar era folosita si pentru curatire si dezinfectie. Curatarea si hidratarea tenului in conditiile climei calde si uscate din Orient constituiau elementele de baza ale igienei. In acest scop, se folosea un amestec de seu de capra, ulei aromat si sare ; acest amestec era aplicat direct pe piele cu ajutorul unei manusi din par de cal. Pentru a mari eficienta curatarii, era adaugata cenusa de plante in produsele folosite pentru spalarea corpului. Femeile spalau si ungeau picioarele barbatilor cu uleiuri, atat pentru a le face placere, cat si ca metoda de igiena. Din fericire, ar spune femeile, acest obicei nu s-a pastrat pana astazi; a ramas doar placerea de a se ingriji picioarele prin masaj. De la Marea Moarta la Cleopatra Sursa celor mai multe si mai valoroase materii prime folosite in cosmetica in aceasta perioada era Marea Moarta. De aici se aduceau namolul, apa sarata si argila speciala care, amestecata cu minerale, avea rezultate deosebite in tratarea diverselor afectiuni minore ale pielii si in usurarea durerilor provocate de reumatism; baile de namol fiind folosite si astazi, in diverse afectiuni reumatologice. Mineralele si bromurile continute de aceasta argila erau absorbite imediat de piele in timpul tratamentului. In acea perioada era apreciat tenul alb, iar oamenii foloseau diverse produse, intre care o crema pe baza de plumb. Sprancenele si pleoapele erau conturate cu negru, iar partea de jos a ochiuiui era conturata cu verde; culoarea neagra fiind obtinuta din grafit, iar verdele din malachit. Rosul pentru obraji se facea dintr-un amestec de ulei de susan si ocru, iar rujul de buze, din extract de zmeura. Uleiurile de susan si henna, folosite si astazi pentru ingrijirea parului, se aplicau in acea epoca si pe unghii. O deosebita importanta in Orientul Antic o avea mirtul, considerat de profeti un dar al frumusetii. Pasta realizata din tulpina acestuia, aplicata pe corp, stimula circulatia sanguina si absorbtia uleiurilor aplicate pe piele. Multumita piramidelor si a produselor cosmetice gasite acolo, stim astazi ca femeile din Egiptul antic isi vopseau unghiile, isi modelau sprancenele si isi vopseau genele si sprancenele. Pleoapele erau conturate cu linii negre si verzi, obtinandu-se astfel un contur alungit mult catre tample. Acest tip de machiaj se poate observa atat in portretul reginei Nefertiti din

secolul al XIV-lea i.Chr., aflat in catacombele piramidelor cat si in cel al Cleopatrei. In timpul reginei Cleopatra, apare primul manual de cosmetica, denumit Cleopatrae Gynoeciarum Libri in care sunt indicate retetele preparatelor folosite de ea pentru a-si pastra frumusetea. A intrat in istorie faptul ca, pentru a avea pielea catifelata, Cleopatra se spala in lapte de magarita. Mai putin se cunoaste insa ca, pentru a-si accentua stralucirea ochilor, ea obisnuia sa bea vin in care se dizolvau perle. Pentru a se epila, ea utiliza piatra ponce si penseta, iar pentru a da stralucire umerilor, folosea scoici pisate si alabastru. Contra caderii parului, folosea o pomada facuta din grasimea a sase animale ; leu, hipopotam, crocodil, pisica, sarpe si tap ; gura si-o parfuma mestecand graunte, iar pentru a da stralucire dintilor, folosea un betisor de fildes inmuiat in prealabil intr-un amestec alcatuit din sidef, carbune si coji de oua. Herodot si cosmetica In ceea ce priveste Orientul Indepartat, este cunoscut faptul ca multe dintre plantele si tehnicile de infrumusetare folosite in Europa au fost aduse de negustori din Japonia, China, India sau Persia. De exemplu, celebrele bai japoneze sunt cu cateva secole mai vechi decat termele romane. Din China si India au venit numeroase balsamuri, extracte vegetale sau esente, ca ambra sau chiparosul. Moscul si apa de trandafiri provin din Persia, iar de la chinezi avem lacul de unghii, de par, sau rimelul. Vechii greci cunosteau si foloseau pudra de fata, rujul si unguentele pentru indepartarea parului nedorit. Lor le datoram insa, mai ales, masajul si folosirea exercitiilor fizice pentru mentinerea unui corp sanatos si frumos. Herodot, parintele istoriei, povesteste cum femeile scitilor isi masau corpul cu lemn placut mirositor macinat intre pietre, probabil pentru a-si indeparta celulele moarte sau a-si face un masaj relaxant sau chiar anticelulitic, celulita dand batai de cap, chiar si mamei Eva. Despre etiopience, Herodot povesteste cum ca aveau obiceiul de a-si albi pielea cu ghips. Nu se stie insa, daca aceste proceduri aveau intelesul lor actual. Grecoaicele erau renumite pentru atentia pe care o acordau podoabei capilare ; ele purtau in general parul lung, parul scurt fiind semn de doliu. Il spalau cu must de mere, cele cu parul deschis la culoare, iar cele brunete il spalau cu must de struguri negri pentru a da stralucire parului, prinzandu-l cu agrafe in diferite pieptanaturi. Foloseau creme care sa le albeasca tenul creol, ars de soarele mediteraneean, pleoapele si le conturau discret cu carbune, iar pentru obraji si buze foloseau creioane din radacina de alcea. Principiile cosmetice grecesti au fost preluate de romani, care le-au asociat unor principii stricte de igiena corporala. In Roma antica, machiajul includea si umerii, care erau vopsiti in alb, in timp ce obrajii si buzele se colorau cu ocru, iar genele, si pleoapele se vopseau cu negru, obtinut din funingine. Lanolina pura, care si astazi sta la baza fabricarii cremelor, unguentelor si a altor produse cosmetice ce au ca ingredient lanolina, era cunoscuta inca din antichitate. Ca si in Egipt, femeile din Grecia si Roma antica apreciau tenul alb, motiv pentru care incercau sa obtina o piele alba si luminoasa cu ajutorul laptelui, in special laptele de capra, acesta fiind mai consistent. In triburile germanice, femeile foloseau pentru spalat sapun din seu de capra si cenusa de fag. Dupa ce a cunoscut apogeul in perioada Imperiului Roman de Rasarit, sub domnia imparatesei Teodora cosmetologia va intra intr-un con de umbra odata cu caderea Imperiului. Evul Mediu cosmetic, dar cam neigienic! In Evul Mediu, datorita interdictiilor impuse de Biserica, frumusetea fizica si-a pierdut importanta, astfel incat si cosmetica a regresat in aceasta perioada. In timpul Renasterii se produce un fenomen foarte interesant: se revine la cultul frumosului, dar se pierde orice interes pentru igiena corpului. Spalarea zilnica a fost inlocuita de folosirea mastilor hranitoare, in timp ce semnele de varsat sau eczemele erau acoperite cu alunite artificiale. Oamenii purtau cu ei mici perii pentru scarpinat, fiind convinsi ca spalarea corpului in intregime dauneaza sanatatii. Arta cosmeticii a fost adusa la cel mai inalt grad de rafinament la curtea Frantei. Se foloseau rujuri de buze in nuante de rosu sau violet;

chiar si copiii aveau obrajii fardati cu rosu. Barbatii se fardau si se pudrau si ei, fara a da insa vreo atentie igienei, care, in perioada aceea, nu avea nici o legatura nici cu sanatatea, nici cu frumusetea. In perioada lui Ludovic al XV-lea exista obiceiul unui machiaj abundent al fetei precum si acela de a pudra parul. Este epoca perucilor grandioase, care din nefericire se aplicau peste un par ingrijit deficitar. Pentru ca spalatul parului se practica destul de rar si pentru ca mancarimea pielii era inevitabila in aceste conditii, nobilii foloseau discret mici betisoare din lemn cu care se scarpinau pe sub peruci. Perioada baroca, secolele XVII-XVIII, a fost inca si mai indiferenta la cerintele elementare ale igienei. in aceasta perioada stiinta cosmeticii a fost raspandita in diferite grupuri alchimisti, barbieri, farmacisti, coafori, cameriste si chiar doamne de conditie nobila. Cosmetica, moda si sapun Moda secolului XVIII, cu rochiile vaporoase, decolteurile largi, manecile scurte cu danteluta dragalasa , a determinat femeile sa aiba mai multa grija de intregul lor corp. Drept urmare, in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, s-a inregistrat un avant deosebit al bailor publice in orasele mari, ai caror proprietari se intreceau in ingeniozitate. Un exemplu ar fi baile amplasate pe nave mari. In iarna anului 1799, cand unul dintre aceste vase a fost distrus de furtuna, s-a amplasat, tot pe apa, o constructie sub forma unui vas de pasageri, cu o capacitate de 145 de sali de baie. In jurul anului 1831, in Paris erau circa 50 de bai, cu o capacitate totala de 160 de cazi. Aceste institutii aveau un mare succes datorita faptului ca oamenii le frecventau nu doar din motive igienice ori terapeutice, ci pentru simplul fapt ca aici se desfasurau importante si relaxante momente ale vietii sociale. Insa, fascinatia si interesul pentru ingrijirea corpului, mostenita din antichitate, nu a durat foarte mult. Dupa caderea lui Napoleon, a revenit moda imbracamintii grele, care sa acopere corpul din cap pana in picioare. Spalarea corpului era din nou un obicei rusinos. In timpul revolutiei franceze, Mercier se ridica impotriva folosirii pudrei si a fardurilor, aratand ca: 300 000 de indivizi isi acopera in mod ridicol parul cu pudra, consumand o cantitate de grau care ar permite hranirea a 12 000 de oameni, deoarece in fiecare an sunt transformate in pudra 25 de milioane de livre de amidon. La sfarsitul secolului al XlX-lea oamenii au devenit din nou preocupati de igiena. Au reaparut baile, si au inceput sa se construiasca moderne case, cu sali de baie sau dusuri individuale in sensul actual al cuvantului. A revenit si preocuparea pentru cosmetica si infrumusetare dar, ce este mai important, pentru mentinerea igienei. Femeile obisnuiau sa-si vopseasca unghiile in diverse modele. Rujul de buze era insa folosit doar de catre curtezane. Preparatele cosmetice, mai ales acelea pentru ingrijirea parului, se obtineau in farmacii si in frizerii. Prepararea lor era mai ales o indeletnicire casnica sau cel mult de domeniul artizanatului, practicata in intreprinderi individuale. In secolul al XX-lea, moda cosmetica se dezvolta indeosebi, mai puternic, in Franta, de unde se raspandeste repede si in alte tari ale Europei. Sub influenta modei franceze, fiecare popor preia diverse produse ale acesteia, dar, in acelasi timp, se practica si o serie de preparate cosmetice, denumite traditionale.

La toate popoarele, notiunea de frumusete este asociata cu notiunea de curatenie, inca din cele mai vechi timpuri, grasimile si uleiurile au servit la curatirea si netezirea pielii. Alifiile din ulei de palmier, ricin, untura, unt, te si pulberi metalice serveau la apararea pielii de insolatii, frig, vant si intepaturi de insecte. Se cunosc de asemenea preocupari pentru infrumusetare, cum ar fi vopsirea parului cu henne (utilizata si astazi), intensificarea culorii negre a parului prin tratarea cu o fiertura obtinut din scoarta arborelui mesguita, decolorarea lui de catre papuasii malaezieni cu ajutorul varului sau lesiei care-i da o nuanta rosiatica sau galbuie, se cunosc ca vechi tratamente cosmetice. Conturandu-se peste secole ca o ramura aparte cosmetologia, denumita in mod obisnuit cosmetica (din grecescul kosmeticus - podoaba, arta de a-ti face toaleta; logos - stiinta) este o ramura a

dermatologiei, care se ocupa cu mentinerea si asigurarea frumusetii maxime a corpului omenesc, in special a epidermei. Cosmetologia are doua parti distincte: cosmetica integrala si cosmetica decorativa, ambele ocupandu-se de intretinerea sanatatii pielii. Cosmetica integrala cuprinde regulile generale care privesc mentinerea in stare corespunzatoare a sanatatii corpului si pielii (se realizeaza prin igiena, alimentatie rationala, utilizarea mijloacelor naturale, aer, soare, apa, procedee ca: bai, dusuri, masaje, gimnastica etc.) Cosmetica decorativa utilizeaza tratamente cosmetice, de produsele cosmetice si de produsele de miere (farduri, rujuri, pudra). Materiile prime folosite in cosmetica sunt de o larga diversitate, periodic aparand noutati legate de ce este modern, original, unicat, printre toate acestea continuand a ramane preocuparea omului contemporan pentru tainele naturii - rezerva uriasa de energie si substante necunoscute. Folosirea produselor stupului la prepararea cosmeticelor dateaza din timpuri foarte vechi. Beck (1938) aminteste de cateva femei celebre despre care istoria confirma cu au folosit mierea. Sotia lui Nero, Pompeea, de a carei frumusete se ingrijeau 100 de sclave, folosea mierea si lapte de magarita ca lotiune pentru fata, patricienele romane urmandu-i exemplul timp de mai multe secole. Multe femei din Franta au folosit mierea in preparatele lor de infrumusetare: in secolul XV Agnes Sorel, iubita lui Carol al VH-lea, in sec. XVI - Margareta, sotia lui Henric al IV-lea de Navara, in sec. XVII - Mme de Savigne s.a. Acum cosmetologia (cosmiatria) este o disciplina, ca parte integranta a medicinii, fara de care masurile de igiena si sanatate ar fi incomplete. Structura cosmia-triei moderne ca stiinta aplicativa este fundamentata, in principal, pe cunoasterea anatomiei si fiziologiei umane, pe mecanismul complicat al tuturor organelor care-l compun, pe interferenta si aportul echilibrat al substantelor angajate in procesul biologic de nutritie, asimilare, sintetizare si meolizare, care sta la baza activitatilor proprii ale vietii umane. Frumusetea si sanatatea, desi prezinta aspecte diferite, se intrepatrund, cosmetologia reprezentand arta ingrijirii, a mentinerii unor valori biologice date, in timp ce dermatologia se ocupa de ingrij irea pielii in conditia relatiilor sale endo si exocorporale vitale. Perfectionarea aspectului estetic al omului, tendinta acestuia de a se apropia de un ideal de frumusete au determinat cosmetologia sa patrunda in procesele vitale interne ale organismului, identificand functiile sale biologice si legatura acestora cu pielea (deci acceptarea pozitiei integratoare). Pielea, organ conjunctivo-epitelial care imbraca corpul in intregime nu este un simplu invelis al corpului, ci un organ cu o activitate vitala. Functiile pielii sunt acceptate a fi: protectia (mecanica si chimica), termoreglarea, respiratia si permeabilitatea cutanata. Pielea reprezinta o cale de introducere a medicamentelor si cosmeticelor. Absorbtia diferitelor substante se poate face prin orificiile pilo-sebacee si sudoripare. In general, solutiile apoase patrund mai repede decat grasimile. Pielea este permeabila pentru grasimi si aceasta cu atat mai mult cu cat ele sunt mai fluide. Cea mai mare putere de patrundere o au uleiurile. Exista 2 mecanisme de patrundere: prin aplicare si imbibare lenta (2-3 h), mecanism prin care penetratia este cu atat mai mare cu cat vehiculul este mai fluid: apa, vaselina, ceara, lanolina si prin frictiune (5-l0 min). In acest caz absorbtia este conditionata de vascozitatea substantei (lanolina fiind cea mai vascoasa, patrunde mai mult). In practica zilnica, in dermatologie sau in cosmetologie, adaugarea lanolinei in unguente face ca absorbtia sa fie maxima si odata cu ea se absoarbe substanta (medicamentul) activa.

Explicatia acestui fenomen este urmatoarea: colesterolul continut in lanolina se combina cu proteinele din celulele epidemice, formand un complex lipoproteic, numit cenapsa. Aceasta modifica proprietatile fizice ale celulelor epidermice, facandu-le capabile sa absoarba substantele active. Dermul, prin componentele sale celulare, are un rol important in procesele de aparare. Astfel, histocitele se pot transforma in macrofage, care inglobeaza particulele straine patrunse in acest nivel. Limfocitele prezente in piele au capacitatea de a forma anticorpi impotriva diferitelor substante nocive (antigeni); mastocitele au capacitatea de a elibera histamina si heparina, ca urmare a ciocnirii dintre antigeni si anticorpi. Pielea are un rol si in protectia mecanica. Protectia mecanica se datoreste atat keratinei si grasimii din stratul cornos al epidermului, care formeaza o lama cornoasa elastica si rezistenta la agresiunea factorilor din mediul extern, cat si fibrelor elastice si colagene din derm. Protectia chimica se datoreste continutului in grasimi al stratului cornos, care asigura astfel impermeabilitatea pielii fata de apa si fata de substantele acide si slab alcaline. Reactia acida (pH = 5,5) a pielii ii confera acesteia o rezistenta fata de microorganisme (bariera biologica). Protectia fata de razele U. se datoreste stratului cornos (bariera fizico-optica) si mai ales melaninei (fotoprotector biochimic).