"POLITEHNICA" UNIVERSITY OF TIMIŞOARA

_________________________________________________________________________

DEPARTMENT OF PHYSICS
P-ţa REGINA MARIA 1, 300004 TIMIŞOARA, ROMÂNIA tel: ++ 40.256.40.30.91 e-mail: fbarvinschi@etv.utt.ro fax: ++ 40.256.40.30.21 http://www.fizica.utt.ro

_________________________________________________________________________

Curs de Fizică generală, in format electronic, pentru studenţii din învăţământul tehnic din Timişoara

Fotografie realizată de Andreja Pisnik, artist fotograf şi Assistent Manager la Editura Elsevier, Amsterdam, Olanda, 2004.

1

Prefaţă
Lucrarea de faţă conţine teme legate de programa de fizică pentru studenţii din învăţământul tehnic, cu precădere pentru cei de la învăţământul profilelor electrice (Electronică şi Telecomunicaţii, Automatică şi Calculatoare şi Electrotehnică). Cursul universitar se adresează studenţilor din anul întâi la Politehnică, fiind destinat studiului de-a lungul unui semestru universitar. Un curs general de Fizică ar trebui să cuprindă capitolele: mecanică, fizică moleculară şi termodinamică, electricitate şi magnetism, optică, fizică atomică şi nucleară, fizică cuantică şi fizica solidului. Dintre aceste capitole, în acest curs universitar ne vom rezuma la studiul pe scurt al legilor mecanicii, incluzând studiul oscilaţiilor şi undelor elastice. Vom aborda apoi fenomenele electromagnetice. Aceste capitole ale fizicii clasice sunt urmate apoi de scurte introduceri in fizica cuantică şi în fizica solidului, deoarece acestea din urmă constituie capitole ale fizicii moderne, cu aplicaţii noi în tehnică. Notiţele de curs au fost elaborate după ce acest material a fost parcurs, în ultimii ani universitari, împreună cu studenţii de la Colegiul “Multimedia” şi cu cei de la cursul de cinci ani, ingineri, de la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, a Universităţii "Politehnica" din Timişoara. Considerăm, de aceea, că temele alese cuprind noţiunile elementare de fizică necesare viitorilor ingineri. Primul capitol cuprinde o introducere în Fizică, având scopul de a pregăti studenţii cu limbajul, mărimile fizice fundamentale şi unităţile lor de măsură, precum şi cu unele operaţii vectoriale. Capitolul al doilea se referă la teme specifice ale mecanicii clasice, prezentând principiile fundamentale şi teoremele generale din dinamica punctului material. În capitolul trei se prezintă diverse tipuri de oscilaţii armonice, diferitele metode de compunere ale oscilaţiilor, urmate apoi de o introducere în teoria undelor elastice. Capitolul al patrulea este dedicat electromagnetismului, prezentând într-o formă concentrată şi câteva teme principiale din teoria macroscopică a undelor electromagnetice (lumina). În capitolul cinci se realizează o trecere în revistă a bazelor fizice ale mecanicii cuantice, adică a acelor experienţe ce au condus la formularea mecanicii cuantelor de energie. Capitolul şase prezintă teme din fizica solidului, incluzând cateva elemente ale teoriei benzilor de energie din semiconductori.

2

CUPRINS
1. 1.1. 1.2. 2. 2.1. 2.2. 2.3. 3. 3.1. 3.2. 3.3. 3.3.1. 3.3.2. 3.3.3. 3.5. 3.6. 3.6.1. 3.6.2. 3.7. 3.7.1. 3.7.2. 3.7.3. 3.7.4. 3.7.5. 3.7.6. 3.7.7. 4. 4.1. Introducere in Fizică Noţiuni fundamentale ale Fizicii
Operaţii vectoriale

7 7 12 15 15 18 21 27 27 28 33 33 35 39 44 48 51 53 56 59 59 62 66 69 72 77 78 80 80 3

Mecanică clasică Noţiumi generale Principiile fundamentale ale dinamicii Teoreme generale în dinamica punctului material Oscilaţii şi unde Noţiuni generale Mişcarea oscilatorie armonică ideală Compunerea mişcărilor oscilatorii armonice Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi pulsaţie Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţă diferită Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Mişcarea oscilatorie amortizată Analogie între oscilaţiile mecanice şi cele electromagnetice Oscilaţii forţate. Rezonanţa Rezonanţa Consideraţii energetice ale oscilaţiilor forţate Unde elastice Unde armonice unidimensionale Consideraţii energetice asupra propagării undei Reflexia şi refracţia undelor elastice Unde staţionare Interferenţa undelor Difracţia undelor Polarizarea undelor elastice transversale Introducere în electromagnetism Câmpul electromagnetic

4.3.1.3.3.2.2. 5. 4. Potenţialul electric Magnetostatica Câmpul magnetic Acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare Acţiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent electric Câmpul magnetic creat de curenţi electrici Legea lui Gauss pentru magnetism Interacţiunea dintre doi curenţii paraleli Legea circuitului magnetic Inducţia electromagnetică. 4.2.2. 4. 4. 4.2.4.8.3. 5. Prima ecuaţie Maxwell Caracterul potenţial al câmpului electric.3.3.1.2.2.4.6.2.9. 4.3. 5. Legea Faraday Energia câmpului magnetic Curenţi de conducţie şi curenţi de deplasare Unde electromagnetice Unde armnonice progresive Energia undelor electromagnetice Unde sferice Teoria electromagnetică macroscopică a luminii Bazele fizice ale mecanicii cuantice Efectul fotoelectric Efectul Compton Radiaţia termică Mărimi radiante Legile radiaţiei termice Experienţa Franck-Hertz Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg Ipoteza lui Louis de Broglie 4 80 82 84 86 89 91 94 96 99 99 100 101 102 106 107 108 110 114 116 117 121 121 123 124 134 134 139 141 142 146 147 149 152 . 4. 4. 4.3. 4.4.3.5.7.3.1.5.1.2. 4.2.3.4.1. 4.4. 4. 4.4. 5.6. 4.10. 4.4. 4.2. 4.3. 4.3. 4. 4.3. 5.1.4.1. 5.3. 5.5.3.1. 4. 5.4. Acţiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice Legea conservării sarcinii electrice Electrostatica Câmpul electric Fluxul electric Legea Gauss pentru câmpul electric Forma locală diferenţială a legii lui Gauss.2.3.4. 5.

Elemente de fizica starii solide Generalităţi Semiconductori Dispozitive cu semiconductori Bibliografie 155 155 157 158 161 5 .6.2.1. 6. 6. 6.3.

putem conchide că un curs universitar ideal nu există. ar zice strămoşii. seriiile 1997-1998 şi 1998-1999. studenţilor din seria B. care nu sunt însă citaţi. Adinel şi Bogdănel Barvinschi. În fapt. sub a cărui supervizare apare acest curs universitar de Fizică generală în format electronic. seriile 1997-1998 şi 1988-1999. dar nu la Ştiinţe Fizice. generaţia 2001-2002. O singură observaţie aş avea. Dar nu este prea grav. pentru răbdarea cu care au ascultat acest curs de Fizică generală şi pentru ajutorul acordat întru cizelarea notiţelor de curs. dar şi urmaşii. Recunoştinţa mea sinceră se adresează. Conf.dr. I şi III Inginerie de Afaceri în Electrotehnică. dar nu în ultimul rând. Le mulţumesc tuturor acestor studenţi. I Electronică şi Telecomunicaţii. Nu în ultimul rând. “bobocii din semestrul doi”. ingineri. colegiul “Multimedia”. Din fericire. seriile 1999 până în prezent. până la forma lor actuală. de asemenea.Duşan Popov. 6 . noştri. Mii de scuze autorilor acestor figuri minunate. din generaţia bobocilor anului universitar 2001-2002. deşi ea va fi urmată de mulţi alţi colegi. Aceste notiţe de curs universitar on line sunt dedicate copiilor mei. dar lejeră: au uitat să specifice sursa bibliografică a unor figuri. doresc să le mulţumesc studenţilor din anul I ETc. I Electrenergetică. seria B. prietenului şi colegului din Catedra de Fizică.Cuvânt de mulţumire Mă simt onorată pentru posibilitatea de a le mulţumi studenţilor din anii I Electromecanică. an I ETc ingineri. seria 1996-1997. Este o premieră pentru Catedra de Fizică a Universităţii “Politehnica” din Timişoara. studenţi rândul lor. deoarece venim la Universitate ca să învăţăm. care m-au ajutat să introduc textul şi care au ales figurile din capitolele de Electromagnetism şi Mecanică cuantică.

sarcina electrică. pe măsură ce oamenii de ştiinţă au realizat descrieri tot mai complexe ale naturii. Fizica a fost numită mult timp ştiinţa măsurării. electromagnetice. Cea mai importantă misiune a fizicii este stabilirea legilor generale care pot explica modul în care se defăşoară fenomenele fizice observate în natură. viteza. fizica studiază toate procesele mecanice. sau sistem de corpuri. Din acest punct de vedere. În secolul trecut au fost introduse noi capitole ale fizicii. fizica nucleară. Mărimile fizice definesc proprietăţi ale corpurilor sau caracterizează procese în care schimbările ce survin pot fi descrise cantitativ. Toate schimbările de acest fel formează obiectul de studiu al fizicii şi sunt evaluate calitativ şi cantitativ prin observaţii. Noţiuni fundamentale ale Fizicii Fenomen fizic. fizica semiconductorilor. Introducere in Fizică Fizica. termodinamica. În acest sens. Fenomenul fizic (procesul sau transformarea) reprezintă o succesiune de modificări ale unui anumit corp. Această comparare (sau măsurare) se realizează cu ajutorul unui instrument de 7 . etc. fizica particulelor elementare. termice. Înţelegerea legilor fizice ale universului nostru a devenit din ce în ce mai profundă de-a lungul veacurilor. fiind una din ştiinţele fundamentale ale naturii. fizica solidului. în acelaşi timp. Mărime fizică şi măsurare. de aceeaşi natură. care evoluează în timp. Măsurarea este un proces prin care se compară mărimea fizică respectivă cu o mărime bine definită. Scopul fizicii este acela de a descoperi şi aplica legile care guvernează interacţiunile dintre corpurile materiale sau dintre corpurile materiale şi diferite câmpuri de forţe. 1. Observaţia. putem vorbi de caracterul pluridisciplinar al ştiinţei în general. deoarece studiul fenomenelor fizice implică măsurarea mărimilor ce le caracterizează. fizica se împarte în mai multe domenii: mecanica. şi cele mai generale forme de mişcare sau de transformare ale materiei. ce a fost aleasă ca unitate de măsură. electromagnetismul.1. completări sau generalizări. cum ar fi: fizica plasmei.1. temperatura. În mod tradiţional. raţiunea şi experienţa formează metoda ştiinţifică de studiere a naturii. studiază cele mai simple dar. de aceea multe legi ale fizicii au suferit modificări. deoarece multe din fenomenele studiate se situează deseori la graniţa dintre mai multe domenii ştinţifice. fizica supraconductorilor. după o anumită lege. scopul acestui demers ştiinţific fiind înţelegerea fenomenelor ce se desfăşoară în universul cunsocut de om până în prezent. etc. biofizica. optica. Exemple de mărimi fizice sunt: masa.

10-2 centi-. ele fiind definite numai prin descrierea procedeului de măsurare. 106 mega-. se utilizează următoarele prefixe: Pentru multipli: 101 deca-. Modul de scriere al unui vector este următorul: (i) 8 . Mărimile vectoriale sunt determinate prin valoarea lor numerică (numită mărimea vectorului sau modulul vectorului). în afară de SI. 103 kilo-. Dar legile fizicii. m = 2 kg. 1 secundă pentru durate. De exemplu. oamenii au avut libertate în alegerea mărimilor fizice şi a unităţilor lor de măsură. 10-12 pico. 1 kg pentru mase. 10-6 micro-. adică seturi de mărimi fizice fundamentale şi de unităţi de măsură corespunzătoare acestora. în locul masei se poate alege ca mărime fundamentală forţa.. pentru a le exprima. 10-3 mili-. Alte mărimi fizice sunt mărimi derivate. Iată cîteva exemple de unităţi de măsură: 1metru pentru lungimi. 109 giga-. 1012 tera-. De exemplu. ele fiind definite prin formule de calcul ce utilizează mărimile fundamentale. De aici a rezultat un anumit grad de arbitrar în exprimarea mărimilor fizice. sunt: CGS (centimetru-gram-secundă) şi MKfS (metrukilogram-forţă-secundă). Un exemplu de mărime scalară este masa unui corp. care exprimă relaţii între mărimi fizice măsurabile. prin direcţia şi sensul vectorului. şi anume pentru unghiul plan. De-a lungul timpului s-au utilizat diferite sisteme de unităţi de măsură. Alte Sisteme de Unităţi. Unele mărimi fizice sunt mărimi fundamentale. Cele mai frecvente sisteme de unităţi întâlnite în practică. deoarece era sistemul cel mai răspândit în secolele XVIII şi XIX. sunt aceleaşi indiferentr de sistemul de unităţi utilizat pentru a le exprima. care utilizează următoarele mărimi şi unităţi fundamentale: Mărimea fizică fundamentală Lungimea Masa Timpul Intensitatea curentului electric Temperatura absolută Intensitatea luminoasă Cantitatea de substanţă Unitate de măsură 1 metru 1 kilogram 1 secundă 1 amper 1 kelvin 1 candelă 1 mol Simbol m kg s A K candelă (cd) mol Două unităţi suplimentare se adaugă celor de mai sus. viteza reprezintă raportul dintre distanţa parcursă şi durata deplasării corpului. Mărimile fizice pot fi mărimi scalare sau mărimi vectoriale. radianul (rad) şi pentru unghiul solid. 102 hecto-. O parte a literaturii de fizică este scrisă în sistemul CGS. Pentru submultipli: 10-1 deci-. Toate celelalte mărimi fizice şi unităţile lor se exprimă cu ajutorul mărimilor fizice şi al unităţilor lor fundamentale. iar timpul prin măsurare cu un ceas. În ceea ce priveşte multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură. Mărimile fizice scalare sunt determinate numai prin valoarea lor numerică. De exemplu. Dintotdeauna. steradianul (sterad).măsură. 10-9 nano-. distanţa se determină prin măsurare cu o riglă. cunoscut sub sigla SI. În zilele noastre se utilizează cel mai frecvent Sistemul Internaţional de Măsură.

care formează un câmp scalar. Toate celelalte lungimi se exprimă prin compararea cu acest metru-standard. Experiment fizic. v. În prezent. v. sau (ii) prin litere cu caractere mai groase. Prin observaţii sau prin determinări experimentale. în scopul înţelegerii unor fenomene fizice. Spaţiul fizic convenţional este spaţiul euclidian. păstrată în condiţii de presiune şi temperatură constante. Secunda este definită pe baza perioadei. mărimea fizică are o anumită valoare. locul lor în spaţiu se modifică în funcţie de mişcarea pe care o efectuează. având anumite dimensiuni (lungime. grosime. i. Se numeşte câmp fizic regiunea din spaţiu unde se manifestă o anumită mărime fizică şi unde. Măsurarea timpului se poate face cu ajutorul unor mişcări periodice (oscilaţii mecanice. la Sévres (lângă Paris).). Observaţiile dirijate efectuate în laborator. Câmpurile fizice pot fi câmpuri scalare sau câmpuri vectoriale. arie. E . Timpul reprezintă o măsură a duratei proceselor fizice. E. În mod formal. el fiind "locul" în care se desfăşoară fenomenele fizice. De asemenea. în urma unor anumite tranziţii între două stări energetice. Modulul vectorului poate fi scris r r r r r sub forma: F . i. etc. a radiaţiilor emise de atomii izotopilor de Cesiu-133. Etalonul de lungime actual este metrul. considerat etalon de lungime. Unităţile şi etaloanele de timp au evoluat de-a lungul timpului. Legile generale care guvernează fenomenele fizice se numesc legi fizice. vibraţii atomice sau moleculare).2 vom prezenta operaţiile vectoriale utilizate cel mai frecvent. E. F. Dimensiunea unui corp se stabileşte prin compararea sa cu un alt corp. Trebuie să existe o concordanţă între: (i) rezultatele analizei ştiinţifice a unui anumit fenomen (exprimate printr-o lege). În paragraful 1. Pe baza legilor fizice se poate analiza un anumit fenomen care este observat în natură sau în laborator. a sau F. în funcţie de mărimea fizică ce le caracterizează. experimentele trebuie să îndeplinească unele condiţii. E. Exemple de câmpuri fizice sunt: (i) temperatura dintr-o cameră. se poate prevedea starea viitoare a unui sistem fizic. i .r r r r r F. Pentru a fi considerate valabile. TCs. Timp. Aceste numere sunt determinate prin 9 . i . care reprezintă 1650763. Lege fizică. lăţime. aplicând legi fizice specifice. în fiecare punct din regiune. care este tridimensional. Câmp fizic. Spaţiul constituie o noţiune filozofică. el fiind măsurat prin durata unui anumit proces. care generează un câmp vectorial. unitatea de timp este secunda. a . Corpurile fizice ocupă un anumit loc în spaţiu. volum. a. ele stabilindu-se în funcţie de durata unui anumit fenomen fizic periodic uniform. De asemenea.73 lungimi de undă ale radiaţiei portocalii a atomului de Kripton-86 la tranziţia 2p10→5d5 în vid. a. v . se numesc experimente. standardul pentru unitatea de măsură a lungimii este distanţa dintre două linii paralele trasate pe o bară de platină-iridiu. v. Spaţiul şi lungimea. Anumite fenomene sau procese fizice pot avea legături cauzale bine definite. În spaţiul tridimensional sunt suficiente trei numere care să descrie poziţia unui corp în spaţiu. oamenii descoperă aceste legături şi stabilesc relaţiile cauzale între schimbările diferitelor mărimi fizice ce caracterizează fenomenele respective. (ii) vectorii câmp electric dintr-un nor de ploaie. (ii) observaţiile dirijate din laborator (experiment) şi (iii) observarea fenomenului în natură.

pentru a exprima distanţa dintre două puncte în spaţiu. cele trei numere care descriu poziţia corpului sunt proiecţiile. Oy şi Oz. Alte sisteme de coordonate utilizează o distanţă şi două unghiuri (coordonate sferice). Un corp fizic cu dimensiuni neglijabile şi având masa concentrată într-un punct. în aşa fel încât să se poată determina distanţe şi durate de timp. y. numit versor. sau două distanţe şi un unghi (coordonate cilindrice). şi a cărui direcţie dă sensul pozitiv al axei respective. şi z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M.1 se prezintă un sistem de referinţă. exprimat în funcţie de coordonatele carteziene sub forma : r r r r r = x i +y j+z k Numerele x. Axele sistemului de referinţă au câte un vector unitate.alegerea Sistemului de referinţă faţă de care se raportează corpul.1) r = x 2 + y2 + z2 (1.1 este dată de vectorul de poziţie. în care axele de coordonate sunt Ox. 10 . Aproximaţia de punct material constituie cel mai simplu model fizic. De regulă. ale punctului care constituie centrul de masă al corpului. numit centru de masă. Modulul vectorului de poziţie este dat de relaţia: (1.1.2) Relaţia (1. pe cele trei axe ale sistemului de referinţă. Sistemul de referinţă este format dintrun sistem de trei axe perpendiculare între ele în spaţiul tridimensinal şi un ceasornic. de modul unitate. În fig.2) a fost introdusă şi în geometria analitică. Poziţia mobilului M din fig. j si k. Punct material. Pe durata deplasării sale. Versorii axelor sunt r r r vectorii i . punctul material se numeşte mobil. Modul în care se exprimă poziţia corpului în spaţiu depinde de sistemul de coordonate. Acestea se numesc coordonatele carteziene ale corpului.1. se numeşte punct material.

Fig.Sistem de referinţă. 1. Coordonatele carteziene ale punctului M. 11 .1.

În acest caz. Modulul vectorului rezultant se calculează cu formula lui Pitagora generalizată: s = a 2 + b 2 + 2 a b cos α (1. orice vector poate fi descompus. produs scalar sau produs vectorial. aşa cum se poate vedea în fig.2. având originea în originea primului vector şi vârful în vârful ultimului vector. Ne interesăm de rezultatul compunerii vectorilor. 1. după două direcţii arbitrare în plan. Operaţii vectoriale Să considerăm că doi sau mai mulţi vectori acţionează într-o zonă din spaţiu. se aplică succesiv regula paralelogramului. Fig. Suma a doi vectori. Pentru aplicarea regulii poligonului.2.3) În cazul compunerii a mai mulţi vectori. fiecare având originea în vârful celui pe care-l precede. sau se foloseşte regula poligonului. Suma vectorilor Suma. Această regulă de adunare a vectorilor se numeşte regula paralelogramului. obţinând doi vectori coplanari.2. care poate însemna: adunare.1. a doi vectori este dată de diagonala paraleogramului având ca laturi cei doi r r r r r vectori cu originea comună. 12 .3. sau după trei direcţii arbitrare în spaţiu. obţinându-se componentele vectorului după acele direcţii. vectorii sunt reprezentaţi unul după altul. aşa cum se vede în fig. 1. linia care închide poligonul format de vectori reprezintă suma lor vectorială. Fie vectorii a si b . sau rezultanta. atunci s = a + b este suma lor.1. Reciproc.

4. aşa cum se vede în fig.5.4) a = ax + ay = ax i + ay j Atunci când se fac proiecţiile vectorului pe cele trei axe de coordonate carteziene.5) Fig. r Componentele vectorului a se pot aduna. 1.Fig. Dacă cele două direcţii (sau trei în reprezentarea tridimensională) sunt perpendiculare între ele. r r r r r r r a = ax + ay + az = ax i + ay j + az k (1. Componenetele ortogonale în plan ale unui vector.1. date de relaţia (1.3. r Componentele vectorului a în plan sunt ax şi ay: r r r r r (1. atunci componentele vectorului se numesc componente ortogonale. Regula poligonului. 2 2 a = a2 x + ay + az 13 . 1.4.5). se obţin r componentele ortogonale în spaţiu ale vectorului a .1. şi reprezentate în fig. rezultând modulul vectorului.

1.7) Vectorul rezultant al produsului vectorial a doi vectori este orientat perpendicular pe planul format de cei doi vectori.6) unde α este unghiul dintre direcţiile celor doi vectori. Produs scalar a doi vectori. ay.Fig. În urma operaţiei de produs scalar a doi vectori se obţine un scalar. bx. Prin produsul vectorial a doi vectori se obţine o mărime vectorială. Componentele unui vector în spaţiu.8) 14 . Dacă se cunoaşte unghiul format de cei doi vectori. az. iar ax.5. având sensul dat de regula burghiului drept. (1. dată de rezultatul determinantului următor: r r r i j k r r a × b = ax ay az bx by bz (1. Produsul scalar a doi vectori este mărimea scalară dată de operaţia: r r a ⋅ b = a ⋅ b ⋅ cos α = a x b x + a y b y + a z b z (1. Produs vectorial a doi vectori. atunci modulul vectorului obţinut prin produsul vectorial este de forma: r r a × b = a b sin α unde α este unghiul dintre direcţiile celor doi vectori. bz sunt componentele celor doi vectori. by.

devenită celebră. mecanica este acea parte a fizicii care studiază mişcarea mecanică a corpurilor şi condiţiile de echilibru ale acestora. 2.2. dat de relaţia (1. "Principiile fundamentale ale ştiinţelor naturii".1. Ecuaţiile de mişcare dau forma traiectoriei mişcării corpului.1. Traiectoria indică poziţiile succesive în spaţiu pe care le va ocupa corpul de-a lungul mişcării sale. Fig.1. Fie un punct material M.1) . ca în fig. Vectorul de poziţie al punctului material. Mecanică clasică Mecanica clasică se bazează pe legi ale naturii ce au fost formulate de Isaac Newton în anul 1686 în lucrarea sa. 2. Problema mecanicii este stabilirea ecuaţiilor de mişcare ale corpurilor. Noţiumi generale Cunoaşterea mişcării unui corp presupune stabilirea localizării lui în spaţiu şi în timp.1).2. aflat în mişcare pe o traiectorie în spaţiu. este de forma: r r r r r = x i +y j+zk 15 (2. Traiectoria punctului material într-un sistem de referinţă cartezian. Mai precis.

(2. se obţine din limita când ∆t tinde la zero în relaţia (2.2. sau instantanee. rezultă că derivarea în raport cu timpul a vectorului de poziţie se aplică doar coordonatelor. (şi intervalul de timp în care s-a efectuat deplasarea: vm = ∆r r2 − r1 = ∆t t 2 − t 1 (2.3). Fig. ale punctului material.3) Viteza momentană. ∆r . Având în vedere faptul că versorii axelor de coordonate sunt vectori constanţi.5) unde derivatele în raport cu timpul ale coordonatelor reprezintă componentele.4) • r ⎯→ dr ⎯ = r . Vectorul viteză momentană este tangent la traiectorie.2.2. care reprezintă o notaţie uzuală pentru derivata În formula (2. definit ca: ∆r = r2 − r 1 unde r1 si r2 sunt vectorii de poziţie ai punctului material în momentele t1 şi t2.2) Viteza medie a punctului material este raportul dintre vectprul deplasare. adică viteza instantanee reprezintă derivata în raport cu timpul a vectorului deplasare: r r − r1 r ∆r dr = = = lim 2 v = lim ∆t → 0 ∆ t ∆t → 0 t − t dt 2 1 • ⎯ ⎯→ r (2. obţinându-se viteza momentană sub forma: r ⎯→ • • r • r • r r dr ⎯ = r = x i +y j+z k v= dt viteză momentană: 16 (2. ale vectorului .Distanţa parcursă de mobil în decursul mişcării este dată de vectorul deplasare. vx. vy şi vz. Vectorul viteză momentană.4) am folosit notaţia dt vectorului deplasare în raport cu timpul. 2. aşa cum se vede în fig. y şi z. x.

sau instantanee. sau z reprezintă derivatele de ordinul doi în raport cu timpul ale mărimilor •• •• 17 .7) Acceleraţia momentană.⎧ • dx ⎪ x = dt = v x ⎪ • dy ⎪ = vy ⎨ y= dt ⎪ ⎪ • dz ⎪ z = dt = v z ⎩ (2.9) Notaţiiile fizice respective. ⎯⎯→ •• •• r . deci este a doua derivată în raport cu timpul a vectorului deplasare: r r ⎯→ • r ∆v d ⎛ dr ⎞ d 2 r ⎯ = = v = a = lim ⎜ ⎟= ∆t → 0 ∆ t dt ⎝ dt ⎠ dt 2 •• ⎯⎯→ r (2. a punctului material este definită ca derivata vectorului viteză în raport cu timpul.8) Componentele vectorului acceleraţie momentană reprezintă derivatele în raport cu timpul ale componenetelor vitezei particulei: • ⎧ •• d 2 x = = x v x = ax ⎪ dt 2 ⎪ • ⎪ •• d 2 y ⎨ y = 2 = vy = a y dt ⎪ • • • ⎪ d2z = = z v ⎪ z = az dt 2 ⎩ (2. y. x .6) Acceleraţia medie a punctului material reprezintă variaţia vectorului viteză împarţită la intervalul de timp corespunzător acestei variaţii: r ∆v am = ∆t (2.

Călătorul se poate găsi într-una din stările mecanice următoare: (i) este în repaus. Conform acestui principiu. Aşa cum ştim. în raport cu un sistem de referinţă legat de Soare. ce au fost formulate de Galilei şi de Newton. Newton a descoperit faptul că o forţă care acţionează asupra unui corp îi imprimă acestuia o acceleraţie. sunt suficiente pentru a explica toate mişcările mecanice clasice.2. Toate sistemele de referinţă ce se mişcă rectiliniu şi uniform se numesc sisteme de referinţă inerţiale. corpurile acţionează unele asupra altora. Mişcarea unui corp asupra căruia acţionează mai multe forţe a căror rezultantă este nulă sau asupra căruia nu acţionează nici o forţă se numeşte mişcare inerţială. sau dacă rezultanta tuturor forţelor este zero". Dacă vitezele punctelor materiale se apropie de viteza luminii în vid. (ii) este în mişcare rectilinie uniformă cu o viteză egală cu viteza trenului faţă de un sistem de referinţă legat de Pământ. c = 3 108 m/s. [F]SI = 1 N. Principiul inerţiei Principiul inerţiei a fost formulat prima dată de Galilei şi este cunoscut sub forma următoare: "Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă atâta timp cât asuprea lui nu se exercită nici o forţă. Prin intermediul forţelor. De aceea el a scris legea a doua a dinamicii sub forma: 18 . având ca unitate de măsură în SI 1 newton. Principiile fundamentale ale dinamicii Rezolvarea problemelor de mecanică clasică se bazează pe câteva principii fundamentale. Principiul inerţiei introduce noţiunea de forţă. adică mişcările ce se desfăşoară cu viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid.2. Câmpurile de forţe sunt şi ele răspunzătoare de transmiterea interacţiunilor mecanice. (iii) este în mişcare accelerată. mişcarea este caracterizată în raport cu un sistem de referinţă ales arbitrar. ce se deplasează rectiliniu şi uniform. rezultanta egală cu zero a unui număr oarecare de forţe este echivalentă cu inexistenţa forţei. deoarece Pământul este în mişcare accelerată faţă de Soare. În acest sens. transmiţând mişcarea mecanică. Forţa este o mărime vectorială. Să considerăm un călător aşezat într-un vagon de tren. Cele trei principii. de aceea mişcarea are caracter relativ. Galilei a formulat principiul relativităţii mişcării mecanice. In aceste sisteme de referinţă este valabil principiul inerţiei. Principiul forţei sau a doua lege a dinamicii. în raport cu sistemul de referinţă legat de tren. proporţională cu forţa şi invers proporţională cu masa corpului. obţinute prin generalizarea observaţiilor experimentale. atunci mişcările lor se supun principiilor relativităţii restrânse ale lui Einstein.

legea fundamentală a dinamicii se scrie sub forma: r r dp F= dt sau. Principiul acţiunii şi reacţiunii.r r F=ma (2.10) Masa este o măsură a cantităţii de materie conţinută în corp. în cazul corpurilor de masă constantă. de-a lungul dreptei care uneşte cele două corpuri. 19 . Cantitatea de mişcare sau impulsul unui corp se defineşte ca produsul dintre masa şi vectorul viteză al corpului: r r p=mv Unitatea de măsură pentru impulsul mecanic este [p]SI =1 kg m s-1.12) F= dt dt Astfel. sunt aplicate simultan şi la corpuri diferite.14) Ecuaţiile de mişcare se obţin din legea (2. ţinând cont de condiţiile iniţiale.11) Pornind de la impulsul mecanic al corpului. derivata ei în raport cu timpul este nulă. acţiunea şi reacţiunea." Cele două forţe. În acest caz este vorba de interacţiunea mutuală simultană şi nu de o cauză şi un efect. Derivăm impulsul mecanic în raport cu timpul: r r r dv dp d(m v ) dm r = = v+m dt dt dt dt Dacă masa este constantă.13) (2. Prin integrarea acestor ecuaţii. (2. se obţin legile de mişcare ale corpurilor. sub forma unor ecuaţii diferenţiale de ordinul doi. legea se scrie sub forma: r r dv F=m dt Viteza este prima derivată în raport cu timpul a vectorului de poziţie. " Oricărei acţiuni i se opune întotdeauna o reacţiune egală în modul şi de sens contrar.14). Rezultă că forţa se poate exprima şi sub forma: r • • r r d2 r F=m =mr dt (2. putem deduce forma cea mai completă a definiţiei forţei pentru un corp de masă constantă. iar relaţia de mai sus devine: r r r d(m v ) dv =m (2.

deoarece orice experienţă mecanică dă acelaşi rezultat în ambele cazuri. În sistemele de referinţă neinerţiale se excercită forţele de inerţie. În acest caz legile lui Newton nu mai sunt valabile şi cu ajutorul experienţelor mecanice efectuate în interiorul sistemului putem determina acceleraţia acestuia. F1 . Fn . Nici un sistem de referinţă inerţial nu poate fi considerat absolut. Din interiorul vagonului de tren din exemplul anterior nu ne putem da seama dacă acesta merge uniform şi rectiliniu sau stă pe loc. mişcarea este relativă. adică aflate în mişcare accelerată. Sistemele de referinţă pot fi în repaus.15) Principiul relativităţii din mecanica clasică. se constată că fiecare dintre forţele la care este supus un corp acţionează independent de celelalte forţe aplicate corpului. egală cu suma vectorială: → → → → n → → → → R = F1 + F2 + . toate fiind egal îndreptăţite. ... afirmând că toate legile mecanicii rămân neschimbate faţă de orice sistem de referinţă inerţial. 20 . Cel mai simplu exemplu de forţă de inerţie este forţa centrifugă din mişcarea circulară.. nici o experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem de referinţă inerţial nu ne permite să determinăm mişcarea rectilinie şi uniformă sau starea de repaus a sistemului de referinţă faţă de stelele fixe (adică faţă de alte sisteme de referinţă inerţiale). sau în mişcare accelerată (sisteme de referinţă neinerţiale). Mişcarea mecanică este raportată la sisteme de referinţă. toate sistemele de referinţă inerţiale sunt absolut echivalente.. în mişcare rectilinie şi uniformă (sisteme de referinţă inerţiale). + Fn = ∑ Fi i =1 (2. Lucrurile se schimbă radical atunci când avem de-a face cu sisteme de referinţă neinerţiale. F2 . În anul 1632 Galilei enunţă principiul relativităţii în mecanica clasică.. prin rezultanta lor.Principiul independenţei acţiunii forţelor Experimental. Din acest punct de vedere. Prin urmare. Din punct de vedere mecanic. Din acest principiu rezultă posibilitatea înlocuirii unui ansamblu de forţe.

sau dacă rezultanta lor este nulă. impulsul mecanic va creşte în timp. impulsul mecanic al sistemului se conservă.18) Conform definiţiei produsului vectorial. Această teoremă de conservare se extinde şi asupra sistemelor de puncte materiale: Într-un sistem fizic izolat faţă de mediu. vectorul moment cinetic este orientat perpendicular pe r r planul format de vectorii r si p şi are sensul dat de regula burghiului drept. Teorema impulsului Impulsul mecanic sau cantitatea de mişcare este un o mărime vectorială ce caracterizează starea de mişcare mecanică a punctului material. Teorema momentului cinetic r Momentul kinetic. Teoreme generale în dinamica punctului material Ca o consecinţă a principiilor fundamentale ale dinamicii. energie. r r s dp F=0⇒ = 0 ⇒ p = constant dt (2. moment cinetic). Dacă forţa este constantă. sau dacă rezultanta forţelor exterioare exercitate asupra sistemului este nulă. acesta îşi schimbă impulsul mecanic. Aceste legi se mai numesc şi teoremele generale în dinamica punctului material.16) r r r p 2 − p1 = F(t 2 − t 1 ) Dacă forţa este nulă. al punctului material este rezultatul produsului vectorial dintre vectorul de poziţie şi impulsul punctului material: r r r r r J = r × p = r × mv (2.17) constituie teorema conservării impulsului mecanic: Impulsul mecanic al punctului material este constant dacă asupra acestuia nu acţionează forţe. putem deduce teorema impulsului: r r dp F= dt Forţa care acţionează asupra punctului material este egală cu variaţia impulsului mecanic al acestuia în unitatea de timp. Atunci când asupra punctului material se exercită forţe.2. Aplicând legea fundamentală a dinamicii. 21 . se obţin legile ce guvernează unele mărimi fizice ale punctului material (impuls mecanic. atunci impulsul mecanic rămâne constant. t r t2 r r 2r d p = F dt = F ∫ ∫ ∫ dt = F(t 2 − t 1 ) 2 1 t1 t1 (2.17) Relaţia (2. Momentul cinetic este exprimat în SI în: [J]SI = 1 kg m2 s-1=1 J s.3. J .

Unitatea de măsură pentru momentul forţei este: [M]SI = 1 N m. Astfel. r r dJ M= dt Dacă momentul forţei este nul. se face sub acţiunea unei forţe F .20) Considerăm mişcarea punctului material într-un câmp de forţe. Se numeşte lucru mecanic elementar efectuat de forţă mărimea scalară obţinută din produsul scalar al forţei cu deplasarea infinit mică: r → dL = F ⋅ dr (2.19) Momentul forţei exprimă capacitatea forţei de a roti corpul în jurul unei axe care trece prin polul considerat. atunci momentul cinetic se conservă. obţinem expresia teoremei momentului cinetic: Variaţia momentului cinetic al unui punct material în unitatea de timp este egală cu momentul forţei care acţionează asupra punctului material. Deplasarea punctului r r material pe drumul infinit scurt.Momentul unei forţe care acţionează asupa punctului material în raport cu un pol este rezultatul produsului vectorial dintre vectorul de poziţie al punctului de aplicaţie al forţei şi forţă: r r r r r M = r × F = r × ma (2.22) 22 .21) constituie teorema conservării momentului cinetic. d r .2. Plecând de la definiţia momentului forţei şi utilizând formula fundamentală a dinamicii. Energia mecanică şi teoremele energiei (2. putem deduce teorema momentului cinetic: r r r r r r dv r dp d r r dJ M = r × ma = r × m = r× = (r × p ) = dt dt dt dt deoarece derivata în raport cu timpul a momentului cinetic este: r r r r r dp r r dp d r r d r r r dp r (r × p ) = × p + r × = v × mv +r× = 0+ r× dt dt dt dt dt În calculele formale de mai sus am ţinut cont de faptul că produsul vectorial al vitezei cu impulsul mecanic este nul.21) M =0⇒ = 0 ⇒ J = constant dt Relaţia (2. ca în fig. cei doi vectori fiind paraleli (sin 0o = 0). r r r dJ (2.3.

În acest caz se spune că forţele sunt conservative. lucrul mecanic efectuat asupra punctului material nu depinde de forma drumului parcurs. 2. El se mai 23 .23) Lucrul mecanic se exprimă în Joule. iar câmpul de forţe repectiv este un câmp conservativ. 2.Fig. în anumite cazuri. r Pentru calculul lucrului mecanic efectuat de forţa F la o deplasare a punctului material între punctele 1 şi 2 ale traiectoriei se integrează lucrul mecanic elementar: 2 r → L12 = ∫ F ⋅ dr 1 (2. Pornind de la expresia lucrului mecanic elementar efectuat de forţă asupra punctului material se poate deduce teorema variaţiei energiei cinetice: → dr r → r → dv → dL = F ⋅ dr = m ⋅ dr = m dv = mv dv dt dt → → ⎛ 1 →2 ⎞ dL = d⎜ ⎜2 mv ⎟ ⎟ = d Ec ⎝ ⎠ Aceste ultime calcule arată că variaţia infinitezimală a energiei cinetice a punctului material este egală cu lucrul mecanic elementar efectuat de forţă asupra lui.4). de asemenea.3.24) Unitatea de măsură pentru energia cinetică este [Ec]SI = 1 J.25) Se constată că. împărţite la doi: Ec = 1 m v2 2 (2. Energia cinetică este mărimea scalară egală cu produsul dintre masa şi pătratul vitezei punctului material. ci numai de poziţia iniţială şi finală (vezi fig. Pentru o deplasare finită de la1 la 2 a punctului material se obţine teorema variaţiei energiei cinetice: Lucrul mecanic efectuat de rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului material este egal cu variaţia energiei cinetice a acestuia: L12 = E c 2 − E c1 (2. [L]SI = 1 J=1N m. O deplasare infinit mică a punctului material pe traiectorie.

vom putea scrie: L12 = r → (A) ∫ F dr = ∫ F dr ( B) r → (2. Această relaţie este valabilă şi pentru deplasări infinit mici ale De aceea.27) → ⎞ ⎛→⎞ unde U⎛ ⎜ r1 ⎟ si U⎜ r2 ⎟ sunt energiile potenţiale ale punctului material în punctele 1 şi 2 ale traiectoriei.28) Lucrul mecanic efectuat de forţele conservative este egal cu variaţia energiei punctului material: r → dL = F ⋅ dr = −dU potenţiale a punctului material luată cu semn schimbat. Traiectorii ale punctului material între două puncte în spaţiu.4. Datorită faptului că lucrul mecanic efectuat la deplasarea între două puncte depinde doar de poziţiile 1 şi 2 ale traiectoriilor posibile. adică din energii potenţiale: r→ r ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞ dU F dr = −dU ⇒ F = − → = −∇U = −⎜ ⎜ ∂x i + ∂y j + ∂z k ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ dr 24 .26) În acest caz. lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului potenţial se poate scrie şi sub forma: 2r → ⎛→⎞ ⎛ →⎞ L12 = ∫ F dr = U⎜ r1 ⎟ − U⎜ r2 ⎟ 1 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (2. Să considerăm drumurile (A) şi (B) pe care se poate deplasa un punct material sub acţiunea unor forţe conservative. Fig. ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ Putem spune că lucrul mecanic efectuat de forţele conservative se realizează pe seama scăderii energiei potenţiale a punctului material: r r L12 = −∆U = −[U( r2 ) − U( r1 )] (2. se poate spune că forţele conservative derivă din potenţiale.numeşte şi câmp potenţial. 2.

Em = Ec + U (2. iar forţa elastică este de forma: 2 2. la care se află punctul material. Teorema conservării energiei mecanice este valabilă şi în cazul sistemelor de puncte materiale care sunt izolate faţă de mediu. de masă m: U= m g h unde g este acceleraţia gravitaţională. Energia potenţială este U = F=− dU = −kx dx unde k este constanta de elasticitate. Energia potenţială în câmpul gravitaţional depinde de înălţimea. 25 . Câmpul electrostatic. Potenţialul electric al unei sarcini electrice. energia mecanică a punctului material rămâne constantă. 3. dh 1 2 kx .unde am utilizat gradientul energiei potenţiale: ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞ ∇U = ⎜ ⎜ ∂x i + ∂y j + ∂z k ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ În continuare să analizăm câteva câmpuri potenţiale: 1. obţinem expresia forţei electrostatice: F = −q dV qQ = dr 4 π ε r 2 Energia mecanică Prin definiţie. este V= Q . h. De aceea forţa de greutate este F = dU = mg . Teorema conservării energiei mecanice: în cazul mişcării în câmpuri de forţe conservative. suma dintre energia cinetică şi energia potenţială se numeşte energie mecanică a punctului material. energia mecanică nu rămâne constantă. de valoare Q. Câmpul forţelor elastice.29) Dacă asupra punctului material acţionează forţe neconservative. 4 πε r Derivând energia potenţială la r. Exemple de forţe neconservative sunt: forţa de tracţiune (duce la creşterea energiei mecanice) şi forţa de frecare (duce la scăderea energiei mecanice). Câmpul gravitaţional. 4 πε r iar energia potenţială a unei sarcini electrice q aflate în câmpul electric al lui Q este: U = qV = qQ .

∂y . avem nevoie de un vector special. Vectorul gradient al unei funcţii scalare de potenţial este perpendicular pe suprafaţa de potenţial constant. z). vectorul nabla dă trei cantităţi ce formează componentele unui vector. U(x. constă în: ∇U = ∂U r ∂U r ∂U r k j+ i+ ∂x ∂y ∂z Semnificaţia fizică a gradientului. y. ∂z ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ Atunci când este aplicat unei mărimi scalare. fiind orientat în sensul celei mai rapide variaţii în spaţiu a funcţiei potenţial. Operaţia numită gradientul unei funcţii scalare. ale cărui componente sunt definite prin operaţiile de derivare parţială: ⎛ ∂ ∂ ∂⎞ ∇=⎜ ⎜ ∂x .Gradientul unei funcţii scalare de coordonate În anumite cazuri. 26 . numit vectorul nabla.

mărimea S are aceaşi valoare la momentul t şi la un moment ulterior. Oscilaţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. cosinus ) sau prin funcţii exponenţiale de argument complex. Acele oscilaţii care nu sunt armonice.1. mecanice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei cinetice în energie potenţială). cu o frecvenţă numită frecvenţa proprie a sistemului oscilant. formulele lui Euler. care vor fi utile în calculele următoare: ei ϕ 2 =1 ρ e iϕ = ρ (cos ϕ + i sin ϕ) = a + ib 27 . (iii) oscilaţii electromecanice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei mecanice în energie electromagnetică). ideale sau neamortizate (energia totală se conservă). Să notăm cu S(t) mărimea fizică ce caracterizează o oscilaţie. Noţiuni generale Se numeşte oscilaţie fenomenul fizic în decursul căruia o anumită mărime fizică a procesului prezintă o variaţie periodică sau pseudo-periodică. efectuează oscilaţii libere sau proprii. putem clasifica oscilaţiile în: (i) oscilaţii nedisipative. Din punct de vedere al conservării energiei sistemului oscilant. Oscilaţii şi unde 3. t + T: S(t) = S(t+T ) Media lui S pe o perioadă se calculează prin relaţia: T < S >= 1 S( t ) dt T∫ 0 Valoarea efectivă a lui S.3. Reamintim. Din punct de vedere al formei de energie dezvoltată în timpul oscilaţiei. Un sistem fizic izolat. de asemenea. este dată prin definiţia: 2 S ef = 1 2 S ( t ) dt T∫ 0 T Oscilaţiile armonice reprezintă acel tip de oscilaţii în care mărimile caracteristice se pot exprima prin funcţii trigonometrice (sinus. pentru compensarea pierderilor). putem întâlni: (i) oscilaţii elastice. dacă T este perioada oscilaţiei. Mărimi caracteristice oscilaţiilor periodice. ridicată la puterea a doua. (ii) oscilaţii electromagnetice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei electrice în energie magnetică). (iii) oscilaţii forţate sau întreţinute (se furnizează energie din afara sistemului. se pot descompune în serii Fourier de funcţii. (ii) oscilaţii disipative sau amortizate (energia se consumă în timp). Atunci. care este pus în oscilaţie printrun impuls.

Mişcarea este reversibilă. presiunea dintr-un tub şi. Forţa elastică din resort.1) unde k este constanta elastică a resortului. 3. de masă m. orice forţă care produce o deformare elastică.a. Un exemplu foarte la îndemână îl constituie bătăile inimii.a) (3. deoarece energia totală a oscilatorului rămâne constantă în timp. Mişcarea oscilatorie armonică ideală În absenţa unor forţe de frecare sau de disipare a energiei.k y Ecuaţia de mişcare a corpului devine: ma+ky=0 (3. legat la capătul liber al resortului. Dacă se pune corpul în mişcare prin intermediul unei forţe şi dacă nu există frecări. Să considerăm un oscilator mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp punctiform.3.ρ2 ei ϕ 2 = ρ2 = a 2 + b2 tgϕ = b a Mişcarea oscilatorie armonică apare foarte des în situaţiile practice. în general. este singura forţă din sistemul mecanic.1. Se spune că Galilei folosea bătăile inimii sale pentru a cronometra mişcările pe care le studia.2. Fe . mişcarea oscilatorie este o mişcare ideală. numită oscilaţie ideală. aşa că putem scrie formula fudamentală a dinamicii sub forma: ma = . Forţa care determină revenirea oscilatorului în poziţia iniţială şi care permite continuarea oscilaţiei se numeşte forţă de revenire. r 28 .2. Această forţă de revenire poate fi forţa elastică dint-o lamă metalică. astfel că după o perioadă oscilatorul revine în poziţia iniţială şi procesul se reia. iar y este alungirea acestuia (y se numeşte elongaţia mişcării) . sistemul va efectua o mişcare periodică în jurul poziţiei de echilibru. ca în fig.

3) este de forma: y(t) = A sin(ω0 t + ϕ0) (3.) r Împărţim ecuaţia (3.3) sunt funcţii de forma: y(t) = e . Astfel. iar ϕ 0 este faza iniţială a mişcării. Mărimea ϕ( t ) = ω0 t + ϕ 0 se numeşte faza oscilaţiei.1. Ambele constante de integrare. poziţia şi viteza iniţială). de aceea ecuaţia de mişcare devine: m d2y +k y=0 dt 2 (3.5) unde A reprezintă valoarea maximă a elongaţiei şi se numeşte amplitudinea mişcării oscilatorii.3) (3.b) la m şi obţinem: d2y k + y=0 dt 2 m Notăm cu ω0 pulsaţia proprie a oscilatorului. Oscilator mecanic ideal: a) momentul iniţial.4) Soluţiile particulare ale ecuaţiei diferenţiale de ordinul doi (3.2.6) . Acceleraţia corpului reprezintă derivata de ordinul doi la timp a vectorului deplasare. aceste funcţii se pot scrie sub forma funcţiilor trigonometrice. se determină din condiţiile iniţiale ale mişcării (la t = 0 trebuie cunoscute.b. Viteza oscilatorului este prima derivată la timp a elongaţiei şi este egală cu: v( t ) = dy = Aω0 cos(ω0 t + ϕ 0 ) dt 29 (3.2. Cu ajutorul formulelor lui Euler.Fig. c) amplitudinea mişcării oscilatorii. 3. A şi ϕ 0 . care este egală cu: ω0 = k m ± iω t (3. de exemplu. se poate arăta că soluţia generală a ecuaţiei (3. b) alungirea y produce forţa de revenire Fe .

în diferite momente de timp. Reprezentarea fazorială a oscilaţiei. Vectorul reprezentat este egal cu proiecţia fazorului pe axa verticală Oy. Faza vectorului reprezentat este egală cu unghiul format de fazor cu axa orizontală. v = f(t) şi a = f(t) din fig. care are vitexa unghiulară ω0 .3. ϕ( t ) = ω0 t + ϕ 0 . Ox. Vectorul A(0) reprezintă fazorul corespunzător momentului iniţial. se obţin graficele funcţiilor y = f(t). sau a doua derivată în raport cu timpul a elongaţiei: a(t) = dv d 2 y 2 2 = 2 = −Aω0 sin (ω0 t + ϕ 0 ) = −ω0 y dt dt (3. Dacă faza iniţială este nulă.3.7) Reprezentarea mărimilor vectoriale periodice se poate realiza şi prin intermediul fazorilor.2. 3. 30 . adică fazorul este egal cu amplitudimea mişcării oscilatorii. iar vectorul A( t ) reprezintă fazorul la momentul t. Fig.2 reprezintă elongaţia oscilatorului ideal. Fazorul este un vector rotitor în sens trigonometric pozitiv într-un plan Oxy. Mărimile fizice caracteristice ale oscilatorului ideal pot fi reprezentate grafic în funcţie de timp. 3. Lungimea fazorului este egală cu modulul vectorului pe care îl reprezintă. Elongaţia y(t) se determină prin proiecţia pe axa Oy a fazorului A( t ) : y = A sin ϕ( t ) unde ϕ( t ) este faza oscilaţiei. Fazorul din fig.Acceleraţia oscilatorului este prima derivată la timp a vitezei.

8) (3. fiind reprezentată de parabola din figură.3.Fig.3. totuşi energia mecanică a oscilatorului ideal este constantă. 31 . energiile cinetică şi potenţială elastică ale oscilatorului ideal sunt variabile în timp. Se poate observa că deşi energia potenţială este variabilă. Elongaţia.10) Din relaţia (3.10) se vede că energia mecanică a oscilatorului ideal este constantă. În decursul oscilaţiei ideale. viteza şi acceleraţia oscilatorului ideal în funcţie de timp. fiind de forma: E = Ec + Ep = 1 1 2 2 A ω 0 cos 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) + kA 2 sin 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) = 2 2 1 1 = k A 2 cos 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) + sin 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) = k A 2 2 2 [ ] (3. 3. ceea ce constitue legea conservării energiei mecanice a oscilatorului ideal. transformându-se una în alta.4 sunt reprezentate energiile cinetică. potenţială şi totală în funcţie de elongaţia y. Din definiţia Energia mecanică a oscilatorului ideal este suma energiilor cinetică şi potenţială.9) 1 1 E p = ky2 = kA2 sin 2 (ω0 t + ϕ0 ) 2 2 vitezei unghiulare obţinem: 2 k = m ω0 Se observă că energiile cinetică şi potenţială elastică sunt dependente de timp. În fig. Energiile cinetică şi potenţială ale oscilatorului ideal sunt de forma: Ec = 1 1 2 mv 2 = mA 2 ω0 cos 2 (ω0 t + ϕ 0 ) 2 2 (3. în aşa fel încât suma lor să rămână constantă.

potenţială şi totală în funcţie de elongaţia oscilatorului ideal.4.Fig. Conservarea energiei mecanice a oscilatorului constituie efectul direct al faptului că forţele elastice sunt forţe conservative. 32 . Caracterul oscilant al mişcării se poate constata şi din transformarea periodică a energiei cinetice în energie potenţială şi reciproc. Energiile cinetică.3.

A. r Dacă asupra punctului material s-ar exercita numai acţiunea forţei elastice. k 1 = k 2 = k. adică au aceeaşi constantă elastică. rezultă că elongaţia oscilaţiei compuse trebuie să fie de forma: y( t ) = A sin (ωt + ϕ 0 ) (3.3. F1 . Observăm în fig. la un moment oarecare de timp.3. Oscilaţie armonică sub acţiunea a două forţe elastice paralele. atunci elongaţia oscilaţiei armonice ar fi: y 2 ( t ) = A 2 sin (ωt + ϕ 02 ) Am notat pulsaţia proprie a oscilaţiilor independente cu ω = k . 33 .3.5. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi pulsaţie Să presupunem că un punct material de masă m este legat de două resorturi elastice.12) Atunci când asupra punctului material se exercită simultan ambele forţe elastice. atunci elongaţia oscilaţiei sale armonice. aşa cum se vede în fig.13) Fiind vorba tot de o oscilaţie armonică. fiind supus simultan la două forţe elastice pe aceeaşi direcţie dar în sensuri diferite.3. ϕ 0 . 3. care rezultă din compunerea a două sau mai multe oscilaţii armonice.11) r Dacă s-ar exercita numai acţiunea forţei elastice F2 .3. m (3.1. Compunerea mişcărilor oscilatorii armonice Pe baza legilor mişcării oscilatorii armonice ideale se pot studia mişcări oscilatorii mai complexe. a cărei elongaţie este dată de suma: y( t ) = y1 ( t ) + y 2 ( t ) (3. şi a fazei inţiale. Cele două resorturi elastice sunt identice. care se desfăşoară pe direcţii paralele sau pe direcţii perpendiculare. Vom utiliza metoda fazorilor pentru determinarea celor două necunoscute. ar fi: y1 ( t ) = A 1 sin (ωt + ϕ 01 ) (3.14) Se pune problema determinării amplitudinii rezultante. mişcarea sa va fi tot o oscilaţie armonică.5. Fig. a mişcării compuse.

3. în decursul rotaţiei lor. În acest caz oscilatorii sunt în fază. Reprezentarea fazorială a compunerii oscilaţiilor paralele. ω. ∆ϕ = 0 .16) În practică se întâlnesc următoarele cazuri particulare ale compunerii oscilaţiilor paralele de aceeaşi frecvenţă: a). ∆ϕ . dacă diferenţa de fază iniţială este nulă.15) Faza iniţială a oscilaţiei rezulante este: tgϕ 0 = A sin ϕ 01 + A 2 sin ϕ 02 y y1 + y 2 = = 1 x x 1 + x 2 A 1 cos ϕ 01 + A 2 cos ϕ 02 (3. Diferenţa de fază dintre cele două oscilaţii este independentă de timp: ∆ϕ = ϕ 2 ( t ) − ϕ1 ( t ) = ωt + ϕ 02 − ωt − ϕ 01 = ϕ 02 − ϕ 01 Cei doi oscilatori au fazorii A 1 şi A 2 . se rotesc în fază.6.3. că fazorii corepunzători celor două oscilaţii. se obţine din formula generalizată a lui Pitagora: 2 A = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos (ϕ 02 − ϕ 01 ) (3.6. aflaţi în fază şi care formează acelaşi unghi. Fig. fazorul corespunzător amplitudinii oscilaţiei rezultante este egal cu diagonala paraleleogramului format de fazorii A 1 şi A 2 : A = A1 + A 2 Modulul vectorului A . A = A1 + A2. deoarece au aceeaşi viteză unghiulară. y1(t) şi y2(t). adică amplitudinea oscilaţiei rezultante. Amplitudinea rezultantă poate fi maximă. Conform regulii de adunare a vectorilor. 34 .

iar cealaltă are pulsaţia proprie ω2.19.A2│. 2 d).7.3. Amplitudinea rezultantă poate fi minimă. 3. A = │A1 .a) (3. 3. Diferenţa dintre cele două frecvenţe de oscilaţie nu este însă prea mare. Compunerea a două oscilaţii paralele de frecvenţe diferite. 2 c). atunci prin compunerea lor se obţine o rezultană egală cu zero.19. Elongaţiile celor două oscilaţii armonice independente sunt de forma: y1 ( t ) = A 1 sin(ω1 t + ϕ1 ) y 2 ( t ) = A 2 sin(ω 2 t + ϕ 2 ) (3.b). aşa cum se poate vedea în fig. Dacă A1 = A2 şi oscilaţiile sunt în opoziţie de fază. Fig. Elongaţia oscilaţiei rezultante este de forma: y( t ) = A sin (ωt + ϕ) (3.a) (3. Amplitudinea rezultantă poate fi egală cu A = A 1 + A2 2 . Una dintre oscilaţii are pulsaţia proprie ω1.b) Punctul material este supus simultan ambelor oscilaţii. În acest caz oscilatorii sunt în opoziţie de fază. 3.b) 35 . adică oscilaţia se stinge. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţă diferită Considerăm două oscilaţii armonice individuale ale punctului material de masă m. dacă diferenţa de fază iniţială este ∆ϕ = π . În acest caz oscilaţiile sunt în cuadratură de fază.18) Pentru simplificare.17.2.17. dacă diferenţa de fază iniţială este ∆ϕ = π . folosim următoarele notaţii: ω1 = ω + ∆ω ω 2 = ω − ∆ω (3. şi ne propunem să determinăm ecuaţia oscilaţiei rezultante.7.

21) (3.b) Adunând y1 şi y2 din (3.24) Observăm că faza iniţială a oscilaţiei rezultante depinde de timp. pentru a transforma relaţia de mai sus şi obţinem: y = A 1 [sin ωt cos(∆ωt + ϕ1 ) + cos ωt sin (∆ωt + ϕ1 )] + + A 2 [sin ωt cos(− ∆ωt + ϕ1 ) + cos ωt sin (− ∆ωt + ϕ1 )] y = [ A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 )]sin ωt + + [ A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (− ∆ωt − ϕ 2 )]cos ωt Dezvoltăm sin (ωt+ϕ) din elongaţia rezultantă.17. pentru a calcula elongaţia oscilaţiei rezultante.a) obţinem faza iniţială a oscilaţiei rezultante: A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (∆ωt − ϕ 2 ) A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 ) tgϕ = (3.a) (3.20.20. este suficient de mică în comparaţie cu pulsaţiile proprii.19.Putem afirma că diferenţa dintre cele două pulsaţii proprii. Din relaţiile de mai sus rezultă că: 2∆ω = ω1 − ω 2 2ω = ω1 + ω 2 Substituim relaţia (3.b) în (3. ∆ω . deoarece cele două frecvenţe proprii de oscilaţie sunt apropiate.b) şi adunânu-le.19. şi obţinem: A cos ϕ = A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 ) A sin ϕ = A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (∆ωt − ϕ 2 ) (3.17.22) Observăm că putem identifica termenii din (3.b).20.23.23. obţinem: y = y1 + y 2 = A 1 sin[ωt + (∆ωt + ϕ1 )] + A 2 sin[ωt + (− ∆ωt + ϕ 2 )] Folosim formula trigonometrică sin (a + b) = sin a cos b + cos a sin b.18): y( t ) = A sin (ωt + ϕ) = A sin ωt cos ϕ + A cos ωt sin ϕ Redistribuim termenii.b) şi (3.b) şi obţinem: y1 ( t ) = A 1 sin[(ω + ∆ω) t + ϕ1 ] y 2 ( t ) = A 2 sin[(ω − ∆ω) t + ϕ 2 ] (3.b) Făcând raportul relaţiilor (3.21) şi (3.a) şi relaţia (3.23. dată de relaţia (3. ω1 şi ω2. astfel încât să dăm ca factori comuni sin ωt şi cos ωt: (3. Ridicând la pătrat relaţiile (3. respectiv sinωt şi cosωt.a) şi (3.23. determinăm amplitudinea oscilaţiei rezultante: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 [cos(∆ωt + ϕ1 ) cos(∆ωt − ϕ 2 ) − sin (∆ωt + ϕ1 ) sin (∆ωt − ϕ 2 )] 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos[(∆ωt + ϕ1 ) + (∆ωt − ϕ 2 )] 36 .23.a) (3.a) ş (3.20.23.22) care au.a) în (3.

amplitudinea rezultată din compunerea a două oscilaţii paralele de frecvenţe ce diferă cu ∆ω depinde de timp.25). A. atunci ∆ω este foarte mic. şi fazele iniţiale nule. 37 . Putem întâlni câteva cazuri particulare: a).8. oscilează cu perioada: Tb = 2π 2π = ∆ω ω1 − ω 2 2 şi este reprezentată în figură prin linie punctată. Dacă pulsaţia ω1 diferă de pulsaţia ω2 foarte puţin.3. 2 2 (3. Tb mai este numită şi perioada bătăilor. 3.26) unde ∆ω = În aces fel. În acest caz particular ecuaţia elongaţiei devine: y = 2A 0 cos(∆ωt ) sin(ωt ) ω1 − ω 2 ω + ω2 . iar amplitudinea şi faza iniţială ale oscilaţiei rezultante sunt date de relaţiile (3.27) În fig.16).sin a sin b = cos(a + b).15) şi (3. Dacă ω1 = ω2. iar ω = 1 . A1 = A2 =A0.25) Aşa cum se observă din relaţia (3. atunci ∆ω = 0. iar amplitudinea rezultană va fi de forma: A = A 0 1 + 1 + 2 cos(2∆ωt ) = 2A 0 cos(∆ωt ) unde am folosit formula trigonometrică 1+cos(2a)= 2 cos2 a . Acest fenomen constă în modularea amplitudinii oscilaţiei. ecuaţia elongaţiei oscilaţiei rezultante va fi: ⎛ ω − ω 2 ⎞ ⎛ ω1 + ω 2 ⎞ y = 2A 0 cos⎜ 1 t ⎟ sin ⎜ t⎟ 2 2 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (3. b). Amplitudinea. ϕ1 = ϕ2 = 0. Astfel amplitudinea oscilaţiei rezultante este de forma: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos[2∆ωt + ϕ1 − ϕ 2 ] (3. deduse în paragraful 3. care indică apariţia fenomenului de bătăi.1. se poate vedea graficul elongaţiei oscilaţiei rezultante în funcţie de timp. Să considerăm două oscilaţii care au amplitudini egale.unde am folosit formula trigonometrică cos a cos b .

= ω ω1 + ω 2 2 Oscilaţia rezultantă este reprezentată.8. mult mai mică decât Tb: T= 2π 2π .7. iar frecvenţa de modulaţie este dată de ν b = 1 ω1 − ω 2 . Oscilaţia rezultantă poate fi considerată o oscilaţie armonică de pulsaţie ω = ω1 + ω 2 . cu linie continuă. 38 . în fig. dar a cărei 2 amplitudine este modulată. Faza oscilaţiei are perioada T. Perioada bătăilor este intervalul de timp între două treceri succesive ale amplitudinii rezultante prin valoarea minimă sau maximă.Fig. = Tb 2π Acest fenomen poartă numele de bătăi. 3. în sensul că se modifică periodic în timp. Fenomenul de bătăi.3.

3.29.30.3. între termenii din dreapta. Fig.28. care care este solicitat simultan să oscileze armonic sub acţiunea a două resorturi elastice identice legate pe două direcţii perpendiculare.b) Ne propunem să determinăm ecuaţia traiectoriei punctului material. Pentru a determina traiectoria.a) (3.28. se elimină timpul din cele două ecuaţii parametriece.a) şi (3.3.a) se poate folosi formula trigonometrică: 39 .28. le scădem şi dăm (3.a) Observăm că în dreapta ecuaţiei (3.30.29.29. iar ecuaţia (3.9. (3.b) cu cosϕ1. Vom obţine: x y cos ϕ 2 − cos ϕ1 = cos ωt (sin ϕ1 cos ϕ 2 − sin ϕ 2 cos ϕ1 ) A1 A sin ϕ1 cos ϕ 2 − sin ϕ 2 cos ϕ1 = − sin(ϕ 2 − ϕ1 ) . Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Cele două mişcări oscilatorii armonice sunt perpendiculare.a) cu cosϕ2.b).a) (3. ca în fig.b) sub forma: x(t) = sin(ωt + ϕ1 ) = sin ωt cos ϕ1 + cos ωt sin ϕ1 A1 y( t ) = sin(ωt + ϕ 2 ) = sin ωt cos ϕ 2 + cos ωt sin ϕ 2 A2 factor comun cos ωt. având ecuaţiile elongaţiilor pe cele două direcţii de forma: x ( t ) = A 1 sin(ωt + ϕ1 ) y( t ) = A 2 sin(ωt + ϕ 2 ) (3.28.a) şi (3.28.9. Rescriem ecuaţiile (3. După aceea. 3.a) Înmulţim ecuaţia (3. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Considerăm un punct material de masă m.28.29. (3.3.

iar ecuaţia (3.31) Ecuaţia (3.b) cu sin ϕ1.a) şi (3. O ecuaţie de această formă este cunoscută ca fiind ecuaţia generalizată a elipsei.30.b) Observăm că în dreapta ecuaţiei (3.a) cu sin ϕ2.b) şi se adună.29. adică ecuaţia unei elipse rotite faţă de axele de coordonate (vezi fig. Se ridică la pătrat ecuaţiille (3. Traiectorie eliptică rotită faţă de axe.a) se poate folosi formula trigonometrică: cos ϕ1 sin ϕ 2 − cos ϕ 2 sin ϕ1 = sin(ϕ 2 − ϕ1 ) .31) constituie ecuaţia traiectoriei punctului material supus simultan la două mişcări oscilatorii armonice pe direcţii perpendiculare.29.11). 40 .11. Fig. Mişcarea rezultată din compunerea a două mişcări oscilatorii armonice perpendiculare este tot o mişcare armonică. Vom obţine: x y sin ϕ 2 − sin ϕ1 = sin ωt (cos ϕ1 sin ϕ 2 − cos ϕ 2 sin ϕ1 ) A1 A (3. între termenii din dreapta. 3.30. înmulţim ecuaţia (3.30.30.Apoi. Se obţine următoarea ecuaţie: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎟ − 2 A A (cos ϕ1 cos ϕ 2 + sin ϕ1 sin ϕ 2 ) = ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ 2 2 = sin (ϕ 2 − ϕ1 ) sin ωt + cos 2 ωt 2 2 ( ) După restrîngerea termenilor. ecuaţia de mai sus devine: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y 2 ⎜ ⎟ − 2 A A cos(ϕ 2 − ϕ1 ) = sin (ϕ 2 − ϕ1 ) ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ 2 2 (3. După aceea. 3. le scădem şi dăm factor comun sin ωt.

Dacă diferenţa fazelor iniţiale este un multiplu par de π. 3. Traiectorie particulară în cazul compunerii oscilaţiilor perpendiculare în fază. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = 2nπ . 3. (vezi fig. iar ecuaţia traiectoriei devine: 2 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ −2A A =0 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ sau: ⎛ x y ⎞ ⎜ ⎟ − ⎜A ⎟ =0 ⎝ 1 A2 ⎠ În acest caz. Aceste cazuri particulare sunt următoarele: a).35) Ecuaţia elongaţiei mişării rezultante este de forma: s( t ) = A sin(ωt + ϕ1 ) Fig.33) (3.12).32) (3.În anumite cazuri. 41 . oscilaţia se desfăşoară de-a lungul unei drepte de ecuaţie y= A2 x A1 2 (3. elipsa generalizată se simplifică. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = 2nπ .12.34) Această oscilaţie se desfăşoară de-a lungul primei diagonale a amplitudinilor. Amplitudinea mişcării oscilatorii este dată de formula lui Pitagora: 2 A = A1 + A2 2 (3. atunci oscilaţiile sunt în fază.

de forma ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1)π . atunci oscilaţiile sunt în cuadratură.12).12.b).39) Elipsa care descrie traiectoria particulei nu mai este rotită faţă de axele de coordonate (vezi Fig.36) (3. Amplitudinea ei este dată de relaţia (3. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) 42 π . 2 . 2 2 π . (vezi fig.31) devine: 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ =1 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ fig. Dacă diferenţa fazelor iniţiale este de forma ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) de π . Ecuaţia (3.3. adică este un multiplu 2 (3. Dacă diferenţa fazelor iniţiale este un multiplu impar de π. oscilaţia se desfăşoarăde-a lungul unei dreapte de ecuaţie: y= − A2 x A1 2 (3. iar ecuaţia traiectoriei devine: 2 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +2A A =0 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ sau: ⎛ x y ⎞ ⎜ ⎟ + ⎜A ⎟ =0 ⎝ 1 A2 ⎠ În acest caz. Traiectoria rezultată din compunerea a două oscilaţii perpendiculare în cuadratură de fază.3. c).38) Această oscilaţie se desfăşoară pe cea de-a doua diagonală a amplitudinilor.3.37) (3.35).10). oscilaţiile sunt în opoziţie de fază.

Un caz particular de traiectorie eliptică este traiectoria circulară.Mişcarea punctului material se defăşoară pe elipsă. 43 . ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) π . 2 2 2 π . aflate în cuadratură de fază. În 2 Acest rezultat al compunerii. de amplitudini egale. d). într-un sens sau în altul. putem afirma că orice mişcare circulară se poate descompune în două mişcări oscilatorii armonice perpendiculare. Reciproc. care se obţine dacă cele două oscilaţii au amplitudine egală. cercul având raza A0. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) acest caz. ecuaţia traiectoriei punctului material devine: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ 2 2 2 ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ = 1 ⇒ x + y = A0 ⎝ 0⎠ ⎝ 0⎠ Mişcarea punctului material este circulară. A1= A2 = A0. respectiv al descompunerii a două oscilaţii armonice perpendiculare are o importanţă deosebită în fizică. şi sunt în cuadratură de fază.

40) Dacă împărţim prin m şi ţinem cont că viteza este prima derivată la timp a elongaţiei y. Rezultanta forţelor la care este supus un sistem fizic format dintr-un resort elastic de constantă elastică k şi un punct material. este: ma = −ky − ρv (3. 2 = −β ± β 2 − ω 0 (3. Cu aceste notaţii ecuaţia de mişcare (3. iar β se numeşte coeficient de amortizare. Pentru simplificarea calculelor. deosebim mai multe cazuri particulare: 44 . scrisă sub forma (3. are soluţii de forma: 2 r1. Acea parte a energiei ce se pierde prin frecare se transformă în căldură.44) Ecuaţia de mişcare.4. fiind o ecuaţie de gradul doi în r.44) şi obţinem ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale: 2 r 2 + 2βr + ω0 =0 (3. Soluţiile ecuaţiei (3. este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi. Modulul unei forţe proporţionale cu viteza de mişcare şi opusă acesteia se poate scrie sub forma: Ff = −ρv unde ρ este coeficientul de rezistenţă mecanică. Ampltudinea mişcării oscilatorii amortizate este scăzătoare în timp.a) (3.43.b) 2β = ρ m unde ω0 reprezintă pulsaţia proprie a oscilatorului ideal. facem următoarele notaţii: ω0 = k m (3.45) Înlocuim această soluţie în ecuaţia (3.44). Mişcarea oscilatorie amortizată Sistemele oscilante reale sunt supuse unor forţe de frânare. în raport cu pulsaţia proprie ω0.44) sunt de forma generală: y( t ) = e r t (3. de masă m.46) Ecuaţia caracteristică. Un caz interesant de forţe de frânare îl constituie forţele proporţionale cu viteza de oscilaţie. iar acceleraţia este a doua derivată la timp a acesteia.41) (3.3.42) Această relaţie constituie ecuaţia de mişcare a sistemului ce efectuează oscilaţii amortizate.43. obţinem ecuaţia diferenţială: •• y+ ρ • k y+ y = 0 m m (3.42) devine: •• • 2 y + 2β y + ω0 y=0 (3. sau de disipare a energiei pe care-o au la începutul mişcării.47) În funcţie de valorile coeficientului de amortizare β.

În acest caz.50) 45 . deci soluţiile ecuaţiei (3.49) Această mişcare este de asemenea neperiodică. 2 = −β ± i ω 0 − β 2 = −β ± iω (3. atunci ecuaţia (3. fiind numită mişcare aperiodică critică. Fig.β. Mişcarea descrisă de ecuaţia (3. 3.48) Constantele de integrare C1 şi C2 se determină din condiţiile iniţiale ale mişcării.47) este pozitivă.13. Dacă forţa de amortizare este mare. β > ω0 . ω0. Mărimea ω se numeşte pseudo-pulsaţia oscilatorului amortizat. c) Dacă forţele de amortizare sunt slabe. valoarea ei fiind mai mică decât pulsaţia proprie a sistemului ideal liber. În acest caz. Facem notaţia: 2 ω = ω0 − β2 . 3.a). în acest caz soluţiile ecuaţiei (3. Elongaţia tinde la zero când timpul tinde la infinit. dar fără ca punctul material să efectueze oscilaţii elastice.46) sunt numere reale. Elongaţia mişcării cu forţă de amortizare mare. aşa cum se vede în fig.48) este neperiodică. Pentru acest caz particular. fără ca punctul material să oscileze. tinde asimptotic la zero.13.46) are o singură soluţie reală: r = . soluţiile ecuaţiei caracteristice (3. atunci β < ω 0 . fiind numere reale. Dacă există egalitate între coeficientul de amortizare β şi pulsaţia proprie ω0.46) sunt numere complexe. Elongaţia mişcării amortizate corespunzătoare acestui caz este de forma: y ( t ) = C1 e −β t e 2 β 2 −ωo t + C 2 e −β t e 2 − β 2 −ωo t (3. Elongaţia. încât are loc relaţia β > ω0 . având un singur maxim. mărimea de sub radicalul din expresia (3. b).46) devin: 2 r1. ecuaţia elongaţiei punctului material este de forma: y ( t ) = ( C1 + C 2 t ) e − β t (3.

conform cu relaţiile (3.52) se poate interpreta astfel: Considerăm amplitudinea oscilaţiei amortizate ca fiind o funcţie de timp: A( t ) = A 0 e − β t (3.52) sunt A şi ϕ . Constantele de integrare din ecuaţia (3. T. T > T 0.52) constituie elongaţia oscilatorului armonic amortizat în funcţie de timp. ecuaţia (3.Ecuaţia elongaţiei oscilatorului amortizat este de forma: y ( t ) = C1e − β t e i ω t + C 2 e − β t e − i ω t (3. Fig.51) se poate transforma. devenind de forma: y( t ) = A 0 e − β t sin(ωt + ϕ) (3.53) Relaţia (3. Ecuaţia (3. Elongaţia şi amplitudinea oscilatorului armonic amortizat în funcţie de timp.14 sunt reprezentate funcţiile y(t) şi A(t).53) indică faptul că amplitudinea este descrescătoare în timp. T0. Astfel.53).51) Folosind formulele lui Euler. a oscilatorului ideal.14. Am observat că pulsaţia oscilaţiei amortizate ω este mai mică decât pulsaţia proprie ω0. Aceasta înseamnă că pseudo-perioada mişcării oscilatorii amortizate.52) Ecuaţia (3. 3. 46 .54) şi (3. este mai mare decât perioada pulsaţiei proprii.54) În fig. 3. ecuaţia elongaţiei oscilatorului amortizat devine: y( t ) = A( t ) sin(ωt + ϕ) (3. ele fiind determnate din condiţiile inţiale ale mişcării.

Timpul caracteristic pentru scăderea energiei mecanice a oscilatorului amortizat se numeşte timp de relaxare. Decrementul logaritmic este egal cu logaritmul natural al raportului dintre două amplitudini succesive: ∆ = ln A 0 e −βt A( t ) = ln = ln e βT = βT A( t + T) A 0 e −β ( t + T ) (3.Observăm că oscilaţia amortizată este modulată în amplitudine. fiind egală cu: E= (3. punctul material oscilând în jurul poziţiei de echilibru cu o amplitudine din ce în ce mai mică. obţinem: 47 (3.55) Viteza oscilatorului armonic amortizat este prima derivată la timp a elongaţiei: v( t ) = dy = − A 0 β e −βt sin(ωt + ϕ) + A 0 ωe −βt cos(ωt + ϕ) dt 1 1 2 −2 β t kA 2 = kA 0 e 2 2 (3. putem constata că energia mecanică scade mult mai repede decât amplitudinea mişcării. Timpul de relaxare τ este intervalul de timp după care energia mecanică scade de e = 2.718 ori (ln e = 1): E(t ) = 2.56) Energia totală a oscilatorului armonic amortizat este o funcţie de timp.58) . aşa cum se vede în fig.15. Descreşterea amplitudinii mişcării oscilatorii amortizate este caracterizată de mărimea numită decrement logaritmic. Elongaţia tinde la zero când timpul tinde la infinit. notat τ. Fig.718 = e E ( t + τ) Dacă rezolvăm ecuaţia (3.57) Comparând vitezele de scădere în timp ale amplitudinii şi energiei totale în cazul oscilatorului amortizat. Dependenţa de timp a energiei mecanice şi a amplitudinii oscilatorului amortizat.3.3.15.58) pentru a calcula timpul de relaxare τ.

format dintr-un rezistor cu rezistenţa electrică R.59) defineşte timpul de relaxare. Cunoaşterea analogiilor dintre mărimile electrictromagnetice şi cele mecanice permite transpunerea rezultatelor obţinute pentru oscilaţiile elastice armonice (ideale sau amortizate) la cazul oscilaţiilor electrice. Circuit RLC parcurs de un curent electric variabil în timp. uL. A = f(t). şi un condensator de capacitate electrică C (vezi fig. prin inducţie electromagnetică între primarul şi secundarul transformatorului.40). nu mai este valabilă.53). În bobină se induce o tensiune electromotoare. Considerăm că bobina constituie secundarul unui transformator. Aceste asemănări au condus la stabilirea unor corespondenţe între mărimile electrice şi cele mecanice. accentuăm asupra faptului că. poate avea o altă formă matematică.e −2 β τ = e 1 2 −2 β( t + τ) kA 0 e 2 1 2 −2 β t kA 0 e 2 =e 2βτ = 1 τ= 1 m = 2β ρ (3.16). atunci soluţia (3. Considerăm un circuit serie RLC. o bobină ideală cu inductanţa L. adică la stabilirea unor analogii între aceste mărimi.59) Relaţia (3. Fig. Amplitudinea oscilatorului amortizat în funcţie de timp. constatăm o serie de asemănări (similitudini). adică nu este proporţională cu viteza. dacă forţa de frânare nu este de forma dată de relaţia (3. Fie i(t) intensitatea instantanee a curentului electric 48 . Apoi alimentarea electrică a transformatorului se întrerupe.5. În final.16. 3. 3. A ( t ) = A 0 e − β t . 3. Analogie între oscilaţiile mecanice şi cele electromagnetice Examinând oscilaţiile elastice (ale unui sistem format dintr-un resort elastic şi un corp punctiform) şi oscilaţiile electromagnetice (dintr-un circuit serie RLC de curent alternativ).

aplicată la circuitul RLC pentru tensiunile instantanee.1.61) sunt: 1.ce se stabileşte în circuitul RLC. Folosind analogia dintre oscilaţiile amortizate ale resortului elastic şi oscilaţiile electromagnetice amortizate din circuitul RLC. uL(t). LC 4L 49 . obţinem: −L d2 i d i 1 dQ =R + 2 d t C dt dt (3. şi intensitatea i(t) din circuitul RLC: u L (t ) = −L d i( t ) dt (3. este de forma: u L (t ) = u C (t ) + u R (t ) Tensiunile instantanee din relaţia (3.65) cu ecuaţia de mişcare a oscilatorului amortizat. 2. se poate scrie intensitatea instantanee a curentului electric din circuit.62) şi (3. intensitatea curentului electric reprezintă derivata în raport cu timpul a sarcinii dQ ⎞ ⎛ electrice Q ⎜ i = ⎟ .42).65) dt C dt Să comparăm ecuaţia (3.66) unde pseudo-pulsaţia oscilaţiei este ω = 1 R2 − 2 . Legea lui Faraday a inducţiei electromagnetice ne dă relaţia dintre tensiunea la bornele bobinei.64).63) în ecuaţia (3. u R = R i( t ) (3.60). care este dată de relaţia: R t 2L i( t ) = I max e − sin(ωt + ϕ) (3. (derivatele de ordinul unu şi doi). putem observa că toate mărimile fizice corespunzătoare oscilaţiei electromagnetice au un corespondent în mărimi corespunzătoare oscilaţiei elastice. Vom observa că cele două ecuaţii sunt de aceeaşi formă. aceasta din urmă devine: −L di Q =R i+ dt C (3.65) După cum ştim.61) unde Q reprezintă sarcina electrică acumulată de condensator.64) Dacă derivăm la timp ecuaţia (3.65) se mai poate scrie şi sub forma: dt ⎠ ⎝ d2 i di 1 L 2 +R + i=0 (3. Astfel.62) (3.63) Înlocuind relaţiile (3. în sensul că "variabila" ecuaţiilor este prezentă împreună cu primele două derivate la timp. u C (t ) = Q( t ) C (3.61). ecuaţia (3.60) Legea a doua a lui Kirchhoff. Similitudinile dintre cele două tipuri de oscilaţii sunt prezentate în Tabelul 3. Atunci. (3. (3.

67) Comparând relaţiile (3.17. Intensitatea instantanee a curentului electric din circuitul oscilant amortizat. Analogie între oscilaţiile electromagnetice şi cele mecanice Oscilaţii electromagnetice Mărimea electrică Simbol Intensitatea istantanee a curentului electric i (t) Inductanţa bobinei L Rezistenţa electrică R Inversul capacităţii 1 electrice C Coeficientul de amortizare R = 2β L Pulsaţia proprie de oscilaţie 1 ω0 = LC Factorul de calitate 1 L Q= R C Oscilaţii elastice Mărimea mecanică Elongaţia mişcării oscilatorii armonice Masa oscilatorului elastic Rezistenţa mecanică Constanta elestică Simbol y(t) m ρ k Coeficientul de amortizare Pulsaţia proprie de oscilaţie Factorul de calitate ρ = 2β m k ω0 = m 1 Q= mk r În fig. 3. 3.67). dată de relaţia: A ( t ) = I max e − R t 2L (3.17 se prezintă intensitatea instantanee a curentului electric din circuit şi amplitudinea oscilaţiilor sale în funcţie de timp.Tabelul 3.1. 50 . Fig. Aşa cum se observă. observăm că şi în cazul amplitudinii cele două tipuri de oscilaţii (elastice şi electromagnetice) sunt similare.53) şi (3. amplitudinea oscilaţiilor curentului electric este o funcţie de timp.

sub forma: y( t ) = y o ( t ) + y p ( t ) (3.b). Dintre tipurile de forţe de forţare (sau perturbatoare) ce se pot aplica sistemului oscilant. astfel încât oscilaţia este amortizată. Într-adevăr.71) Termenul y o (t) reprezintă soluţia ecuaţiei omogene.52). un caz interesant pentru aplicaţiile practice este cel în care forţele perturbatoare sunt periodice. a mişcării oscilatorii forţate. punctul material va efectua o mişcare oscilatorie forţată. observăm că fără termenul din dreapta. Pentru a întreţine mişcarea oscilatorie. energia mecanică a oscilatorului se consumă în timp. În acest caz.70) Experienţa arată că o mişcare periodică întreţinută prezintă un regim tranzitoriu. Datorită forţei de frecare. care să compenseze pierderile de energie din sistem.68) În acest caz. ecuaţia (3.43. Oscilaţii forţate. trebuie să se aplice forţe exterioare (numite forţe de forţare). aşa cum am văzut în paragraful 3. Regimul tranzitoriu este de scurtă durată.70). Rezonanţa Să considerăm un oscilator mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp de dimensiuni neglijabile. ecuaţia de mişcare a oscilatorului armonic forţat este de forma: m y = −ky − ρ y + F0 sin ω p t (3.3. iar regimul permanent se manifestă prin oscilaţii întreţinute.69) Folosind notaţiile (3. O astfel de forţă perturbatoare se poate scrie sub forma: Fp = F0 sin ω p t •• • (3.43.4.70) ar fi reprezentat ecuaţia de mişcare oscilatorie amortizată. soluţia generală a ecuaţiei (3. 51 . Din punct de vedere matematic. după trecerea căruia se instalează regimul permanent.a) şi (3. fiind de forma (3. putem scrie soluţia ecuaţiei (3.70) se compune din soluţia ecuaţiei omogene (adică ecuaţia fără termenul forţă perturbatoare) plus o soluţie particulară a ecuaţiei complete. obţinem ecuaţia de mişcare a oscilatorului forţat (sau întreţinut): •• 2 y + 2β y + + ω 0 y= • F0 sin ω p t m (3. care introduc pulsaţia proprie a sistemului şi coeficientul de amortizare. De aceea.6.

După trecerea unui anumit timp. A 0 e − β t . deci şi în momentele particulare în care ω p t = π şi ω p t = 0 . Pentru aceste momente particulare de timp ecuaţia (3. fiind de forma termenului din dreapta al ecuaţiei (3.75.70): y p ( t ) = A p sin(ω p t − ϕ) (3. iar pulsaţia oscilatorului devine egală cu cea a forţei perturbatoare.descrisă de ecuaţia (3. Soluţia y p ( t ) dată de (3. yo(t) este o soluţie a ecuaţiei omogene şi reprezintă oscilaţiile amortizate: y o ( t ) = A 0 e − β t sin(ωt + ϕ) Această soluţie descrie regimul tranzitoriu de oscilaţie.70). Soluţia particulară y p ( t ) din (3. m Ecuaţia (3. amplitudinea oscilaţiilor întreţinute rămâne constantă. După instalarea regimului permanent.74) unde am folosit notaţia f = F0 . Într-adevăr.71) este o soluţie a ecuaţiei complete.75.b) 52 .70). Oscilatorul întreţinut adoptă frecvenţa forţei perturbatoare. Acestea vor fi determinate din condiţia ca soluţia (3.73) conţine două constante de integrare. se reduce semnificativ. Pentru a verifica. Ap şi ϕ .73) să verifice ecuaţia de mişcare (3.73) Relaţia (3. derivăm yp(t) la timp şi înlocuim apoi în ecuaţia (3. Obţinem ecuaţia: 2 − A p ω2 p sin(ω p t − ϕ) + 2β A p ω p cos(ω p t − ϕ) + A p ω 0 sin(ω p t − ϕ) = f sin ω p t (3.44). se observă şi experimental faptul că pulsaţia regimului permanent este egală cu pulsaţia forţei perturbatoare.74) devine: 2 π π π π 2 − A p ω2 − ϕ) + 2β A p ω p cos( − ϕ) + A p ω 0 sin( − ϕ) = f sin p sin( 2 2 2 2 2 − A p ω2 p sin( −ϕ) + 2β A p ω p cos( −ϕ) + A p ω 0 sin( −ϕ) = f sin 0 (3. De aceea. regimul tranzitoriu încetează deoarece amplitudinea. tinzând asimptotic la zero.74) trebuie să fie verificată în orice moment de timp.a) (3.73) descrie regimul permanent al oscilatorului forţat.

de asemenea. Rezonanţa Aşa cum am văzut în paragraful anterior. Trebuie subliniat. Sistemul oscilant adoptă pulsaţia forţei perturbatoare. cele două ecuaţii de mai sus se pot scrie sub forma: 2 − ω2 A p (ω 0 p ) cos ϕ + 2β A p ω p sin ϕ = f (3. dar nu depinde de condiţiile inţiale. sub forma: Ap = f (ω − ω ) + (2βω p ) 2 2 0 2 2 p (3.76. aşa cum rezultă şi experimental.b) se poate obţine expresia matematică ce determină faza iniţială a oscilaţiei întreţinute: tgϕ = 2βω p 2 (ω 0 − ω2 p) (3. faptul că frecvenţa de oscilaţie a regimului permanent este egală cu frecvenţa forţei exterioare. De asemenea.76. care este diferită de pulsaţia sa proprie de oscilaţie ca sistem liber.76. frecvenţa de oscilaţie este egală cu frecvenţa ν p = ωP 2π a forţei perturbatoare.a) şi (3. ω 0 . Fp.77) Dacă se ridică la pătrat ecuaţiile (3. observăm că există un defazaj între forţa Fp şi elongaţia oscilaţiei întreţinute yp(t). 53 . Oscilaţia permanentă este în urmă cu faza ϕ faţă de forţa Fp. se obţine amplitudinea oscilaţiei întreţinute.6.78) Observăm că amplitudinea oscilaţiei permanente este constantă în timp.b) şi se adună. depinde de pulsaţia ω p a forţei ce o întreţine.76.1. 3.Folosind relaţii trigonometrice de reducere la primul cadran.76. după stabilirea regimului permanent al oscilaţiei întreţinute.a) (3.b) 2 − A p (ω 0 − ω2 p ) sin ϕ + 2β A p ω p cos ϕ = 0 Din ecuaţia (3.

79) 2 2 4ω p (− ω 0 + ω2 p + 2β ) = 0 Soluţia ecuaţiei (3. Dacă se derivează amplitudinea AP la frecvenţa ωP. se constată că derivata se anulează pentru o anumită valoare a pulsaţiei forţei perturbatoare. a sistemului oscilant întreţinut se calculează înlocuind frecvenţa de rezonanţă.78): A rez = A max = = f 2 2β ω 0 − β2 f (ω 2 0 −ω 2 2 rez ) + 4β ω 2 = 2 rez (3. dA p dω p d f dω p ⎧ ⎪⎡ 2 2 ⎨⎢ ω0 − ω p ⎣ ⎪ ⎩ = ( ) 2 + 4β 2 1 − 2⎤ 2 ωp ⎥ ⎦ ⎫ ⎪ ⎬= ⎪ ⎭ 1 2 − f ⎡ ω0 − ω2 p ⎢ ⎣ 2 ( ) 2 + 4β 2 3 − 2⎤ 2 ωp ⎥ ⎦ {2(ω 2 0 2 − ω2 p − 2ω p + 8β ω p )( ) } Punem condiţia de anulare a derivatei de mai sus: dA p dω p =0 (3. Această valoare maximă a amplitudinii oscilaţiei forţate caracterizează fenomenul numit rezonanţă. aşa cum este AP = f( ωP) dată de relaţia (3. O funcţie matematică. Pentru a determina maximul amplitudinii oscilaţiei forţate. putem constata experimental faptul că prin variaţia pulsaţiei forţei de forţare se obţine variaţia amplitudinii oscilaţiilor forţate. sau amplitudinea de rezonanţă. ωrez . prezintă valori maxime (sau minime). dependentă de pulsaţia proprie a oscilatorului ω0 şi de coeficientul de amortizare β: 2 ω p = ω rez = ωo − 2β 2 (3. mai întâi calculăm derivata funcţiei AP = f ( ω p ) la frecvenţa ωP. pentru care amplitudinea oscilaţiei forţate este maximă.78).Analizând oscilaţia forţată. dată de relaţia (3.79) reprezintă frecvenţa de rezonanţă a sistemului oscilant întreţinut.80) Amplitudinea maximă.81) 54 . Rezonanţa este fenomenul fizic de apariţie a maximului amplitudinii oscilaţiei întreţinute.80). în formula (3.

78). Fig. frecvenţa de rezonanţă ia valori mai mici. 3 ω rez = 55 . este ideal să amplificăm la maxim o oscilaţie armonică. dacă β = 0 (adică în absenţa forţelor disipative). Sistemul fizic aflat la rezonanţă oscilează cu amplitudine maximă. 2 .80) observăm că. amplitudinea de rezonanţă tinde asimptotic la infinit.18 sunt reprezentate mai multe grafice ale amplitudinii AP. Deşi. din punct de vedere fizic.18. totuşi în practică trebuie evitate situaţiile în care frecvenţa forţei de întreţinere coincide cu frecvenţa proprie a oscilatorului. Se observă că la forţe de frecare mai mari. 2 2 2 2 ω rez = ω 0 − 2β 2 ω0 − 2β 3 . cu atât valoarea maximă a amplitudinii regimului permanent scade. β3 > β2 . Curbe de rezonanţă pentru diferite valori ale coeficientului de amortizare: 1 β1 = 0. coincide cu frecvenţa proprie ω 0 a sistemului oscilant. în funcţie de pulsaţia ωP. frecvenţa de rezonanţă.Din relaţia (3. ω rez . pentru mai multe valori ale coeficientului de amortizare β. 3. 3. conform ecuaţiei (3. Rezonanţa mecanică are multiple aplicaţii în tehnică. deoarece în acest caz amplitudinea tinde la infinit. În fig. Cu cât valoarea coeficientului de amortizare β este mai mare. Putem vedea că în absenţa frecărilor.

(3. Se constată.82) 56 .Astfel. 3. sau forţate.19. 3. sau întreţinute. în acest paragraf am constatat că în cazul oscilaţiilor întreţinute. de asemenea. aşa cum se poate vede în fig. că dacă valoarea lui β scade. 1. În paragraful următor vom vedea cum se caracterizează din punct de vedere energetic oscilaţiile întreţinute.6.2. β2 < β1. atunci ϕ se apropie de valoarea π . forţa exterioară produce un lucru mecanic ce compensează pierderile de energie din sistemul oscilant. Variaţia modulului fazei inţiale a oscilaţiei permanente în funcţie de valorile coeficientului de amortizare β. se observă că oscilaţia este defazată cu faza ϕ în urma forţei de forţare. Puterea instantanee absorbită de sistemul oscilant întreţinut reprezintă derivata la timp a lucrului Expresia matematică a puterii instantanee absorbite este: Pa ( t ) = • dL a Fp ( t ) dy = = Fp ( t ) y( t ) = Fp ( t ) v( t ) dt dt mecanic efectuat de forţa de forţare.19. 2 Fig. În ceea ce privesţe faza iniţială ϕ a oscilaţiei permanente. 3. Consideraţii energetice ale oscilaţiilor forţate În continuare vom defini câteva mărimi fizice care caracterizează transferul energiei mecanice în sistemul ce efectuează oscilaţii forţate.

sin ϕ = 2 2 2 2 2 (ω0 − ωp ) + 4β ωp 2 2 (3.ϕ)dt Tp 0 Tp ∫ 0 Se poate arăta că integrala din relaţia (3. puterea medie absorbită într-o perioadă sub forma: 2 Pa = Pa = β mA 2 p ωp obţinem (3. 2 p 2 p (3.87) Puterea medie disipată într-o perioadă reprezintă integrala pe o periodă a puterii instantanee Tp disipate: 1 2 Pd ( t ) = Pd = 2βmA ω cos 2 (ω p t − ϕ)dt =β mA 2 p ωp Tp ∫ o În relaţia (3.78) care defineşte amplitudinea oscilaţiei întreţinute.unde elongaţia este y( t ) = A p sin(ω p t − ϕ) . adică: Pd ( t ) = − 4. puterea medie absorbită pe durata unei perioade este de forma: F0 A p ω p 1 F0 A p ω p Tp sin ϕ = sin ϕ Tp 2 2 Folosind definiţia (3.84) este egală cu: Tp Tp Tp (3.86) şi (3. Atunci puterea instantanee absorbită. instantanee absorbite Pa (t): (3.88) Analizând relaţiile (3. dată de relaţia (3. costatăm că în regim permanent puterea medie absorbită pe o perioadă este egală cu puterea medie disipată sub formă de căldură în aceeaşi perioadă de timp: 57 . dL f F dy ⎛ •• ⎞ ⎛ •• ⎞ 2 2 =− f = ρ⎜ y ⎟ = 2β m⎜ y ⎟ = 2β mA 2 p ω p cos (ω p t − ϕ) dt dt ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (3.77) a fazei iniţiale a oscilaţiei întreţinute: Pa = Pa = 1 − sin 2 ϕ ω 0 − ω p obţinem: 2βω p .84) ∫ sin ω t cos( ω t . Puterea instantanee disipată sub formă de căldură de către forţa de frecare reprezintă derivata la 2 2 timp a lucrului mecanic efectuat de forţa de frecare. devine: Pa ( t ) = F0 sin(ω p t )A p ω p cos(ω p t − ϕ) 2.ϕ)dt = 2 T p p 0 1 p sin ϕ Astfel. iar viteza este v( t ) = A p ω p cos(ω p t − ϕ) .86) 3.85) tgϕ = sin ϕ = 2βω p Dacă ţinem cont de relaţia (3.82).83) Puterea medie absorbită în decursul unei perioade reprezintă integrala pe o perioadă a puterii F0 Ap ωp 1 Pa = Pa = ∫ Pa (t)dt = sinωp t cos(ωp t .88) am ţinut cont de faptul că integrala este egală cu Tp/2.88).

Lărgimea liniei de rezonanţă este definită prin relaţia: ∆ω rez = ω 2 − ω1 (3. Puterea maximă atinsă. Pmax = F02 . 2 = ω 0 − β2 m β Astfel. Pentru caracterizarea acestei proprietăţi. ω p . 3. se obţine în cazul egalităţii ω p = ω 0 .20.89) În fig. 5.19 că puterea efectivă dată de relaţia (3. Puterile medii absorbită şi disipată în funcţie de ω p . lărgimea liniei de rezonanţă este de forma: 58 . faptul că maximele puterilor medii se obţin în cazul ω p = ω0 . În acest caz.91) unde ω1 şi ω2 sunt cele două valori ale lui ω p pentru care este atinsă puterea efectivă: 2 ω1.2 Pd = Pa = β mA 2 p ωp (3. Trebuie remarcat.90) Observăm în fig3. de asemenea. 4β m puterea medie absorbită este egală cu puterea medie disipată. Puterea efectivă reprezintă jumătate din puterea maximă. ambele puteri fiind maxime. amplitudinile maxime se ating în cazul ω p = ω 0 Fig.20 sunt reprezentate grafic puterile medii absorbită şi disipată în funcţie de pulsaţia forţei de forţare. 3.90) este atinsă pentru două valori ale pulsaţiei. adică: Pef = Pmax F2 = 0 2 8β m (3. ω1 şi ω2. se defineşte mărimea fizică numită lărgimea liniei de rezonanţă. pe când 2 − β2 .

mediate pe o perioadă: E = Ec + Ep = m 2 k m 2 2 v + x2 = ω0 + ω 2 p Ap 2 2 4 ( ) (3.94) 59 . Factorul de calitate al sistemului oscilant întreţinut este dat de relaţia: Q= ω ω0 = 0 ∆ω rez 2β (3.92) 6.∆ω rex = 2β = 1 τ (3. Energia medie a sistemului oscilant întreţinut reprezintă suma dintre energia cinetică şi energia potenţială.93) 7.

Frontul de undă reprezintă suprafaţa de undă cea mai avansată la un moment dat. putem întâlni unde plane. undele fiind generate de perturbaţiile mecanice ale mediilor elastice). unde cilindrice. se va produce o oscilaţie de acelaşi tip. pe care o putem nota în mod generic cu Ψ(x.y. Ecuaţia elongaţiei oscilaţiei în origine este: y O ( t ) = A sin ωt (3. dar într-un moment ulterior şi 60 . având amplitudinea constantă. 3. A. lichidele şi gazele.95) Unda este unidimensională. După forma suprafeţelor de undă. dacă una dintre particule oscilează (vibrează).t) = constant = a. Unda reprezintă fenomenul de extindere şi propagare din aproape în aproape a unei perturbaţii periodice produse într-un anumit punct din mediul de propagare. şi pulsaţia ω (vezi fig. Unde armonice unidimensionale Considerăm o oscilaţie liniară armonică ce se produce în originea O a axei Ox. Suprafaţa de undă reprezintă mulţimea punctelor din spaţiu ce oscilează având la un moment dat aceeaşi valoare a funcţiei de undă.7. situat la distanţa x de origine. De aceea. cum sunt solidele. Propagarea undei se face cu o viteză finită. molecule sau ioni) care interacţionează între ele.3.21). în felul acesta oscilaţiile (perturbaţiile) se propagă prin mediu de la o particulă la alta. Într-un punct M. (2) unde transversale (direcţia de propagare a undei este perpendiculară pe direcţia de oscilaţie).z. sunt medii formate din particule (atomi.z. După tipul de energie pe care-l transportă unda. O mărime deosebit de importantă pentru descrierea undei este funcţia de undă. putem deosebi: (i) unde elastice (se transportă energie mecanică.t). deoarece oscilaţia produsă în O se propagă numai pe o direcţie. unde sferice.7. numită viteza undei. Unda nu reprezintă transport de materie.y. Ψ(x. După natura perturbaţiei şi modul de propagare al acesteia. Prin propagarea oscilaţiilor se generează undele. Funcţia de undă reprezină funcţia matematică ce descrie mărimea perturbată. Unde elastice Mediile continue. atunci vor oscila (vor vibra) şi particulele vecine.1. ci numai transport de energie. etc. (ii) unde electromagnetice (se transportă energie electromagnetică) (ii) unde magneto-hidrodinamice (sunt generate prin perturbaţii electromagnetice şi elastice ale mediului de propagare). 3. putem clasifica undele în: (1) unde longitudinale (direcţia de propagare a undei coincide cu direcţia de oscilaţie).

98. a oscilaţiei: 2π ω 2π x (t − ) T u λ=uT=u (3. t ) = A sin(ωt − kx ) (3. t ) = A sin ω( t − ) u (3. elongaţia: u x y M ( x .b) ⎡ ⎛ t x ⎞⎤ y M ( x .99) devine: 61 (3. ecuaţia undei din punctul M se poate rescrie sub forma: y M ( x. 3. 3. modul cu k = λ Vectorul de undă materializează direcţia în care se propagă energia undei. în orice moment de timp. T. ca fiind spaţiul străbătut de undă în timpul unei perioade. De aceea. cu atât mai târziu va intra în oscilaţie.anume la t − x . t ) = A sin (3. t) a oscilaţiei dintr-un punct oarecare M.a) (3.100) . punctul M are. ecuaţia (3. Oscilaţia generată în originea axei Ox se propagă până în punctul M. dependentă de poziţia sa faţă de sursa undei.21). dacă punctul este mai departe de sursa undei. oscilaţia din punctul considerat va avea o întârziere de fază mai mare.97) Astfel.98. Definim lungimea de undă a undei unidimensionale. aflat pe direcţia de propagare a undei. cu viteza u. t ) = ωt − kx În cazul propagării undei într-o direcţie oarecare. k ⎜⎜ u . Cu cât punctul M se află mai departe de originea undei. t ) = A sin ⎢2π ⎜ − ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ Constăm că ecuaţia elongaţiei yM(x. fiind egală cu: ϕ( x. Am introdus astfel timpul necesar undei să se propage din O până în M. are o întârziere de fază.99) Faza undei este dependentă de poziţie şi de timp. u x . putem scrie ecuaţia elongaţiei oscilaţiei din punctul M sub forma: y M ( x .21. Direcţia vectorului de undă coincide cu direcţia vitezei undei.96) acest timp fiind egal cu τ = Fig. Vectorul de undă este mărimea fizică vectorială orientată în sensul propagării undei şi egală în r r 2π (vezi fig. Utilizând vectorul de undă.

Unde longitudinale în solide: E ρ unde E este modulul de elasticitate al mediului.102) = = λ uT u Este esenţial să observăm că în cazul propagării undelor se utilizează două viteze: (1) viteza de k= propagare. 2.r r y M ( x . deoarece reprezintă derivata la timp a elongaţiei. este variabilă în timp şi depinde de poziţia particulei. iar este masa unităţii de lungime. viteza de propagare a undei şi pulsaţia oscilaţiei există 2π 2π ω (3. câteva formule de calcul ale vitezelor de propagare ale undelor în diferite medii continue. iar u= (3. Exemplificăm. u. care depinde de carateristicile mediului v( x . v. (1) Viteza de oscilaţie a unei particule a mediului de propagare.a).c).104) (3.b). şi (2) viteza de oscilaţie a particulelor mediului. k . yM(x.105) (3. şi vectorul de poziţie. iar ρ este densitatea lui.103) dt (2) Viteza de propagare a undei. u. 62 . relaţia: (3. u= 2. u= 2.101) Se poate observa că între vectorul de undă. Unde transversale în coarde elastice: T µ unde T este tensiunea din coardă. este o mărime constantă. mai jos. Unde longitudinale în fluide sau gaze: β ρ unde β este modulul de compresibilitate al mediului.t): dy = A ω cos(ωt − kx ) (3. t ) = de propagare. r . v.106) este densitatea lui. t ) = A sin(ωt − k ⋅ r ) r r unde intervine produsul scalar dintre vectorul de undă.

112) putem vedea că valoarea constantei elastice echivalente este: ke = ES l0 (3. Consideraţii energetice asupra propagării undei Propagarea unei unde elastice într-un anumit mediu generează o serie de mişcări de oscilaţie ale particulelor mediului. în jurul poziţiiilor lor de echilibru.3.107) E primită de la unda V din mediul de propagare.111) şi (3. energia cinetică a particulelor din volumul considerat se scrie sub forma: ∆E c = 1 ρ∆VA 2 ω 2 cos 2 (ωt − kx ) 2 1 kex2 2 (3. punctele materiale îşi încep mişcarea oscilatorie.109) Energia potenţială este energia elastică: ∆E p = (3. forţa elastică se poate scrie şi în funcţie de elongaţia (alungirea) relativă ε = Comparând relaţiile (3. dată de relaţia (3. care este de forma: Fe= .108) (3.112) (3. se compune din energia cinetică şi energia potenţială: ∆E = ∆E c + ∆E p Energia cinetică a particulelor din volumul considerat este: ∆E c = 1 m v2 2 (3.110) obţinem: ∆E p = 1 ES 2 1 x2 1 x = E ∆V 2 = E ∆Vε 2 2 l0 2 2 l0 63 (3.114) . Pentru a o determina.2. adică energia mecanică a unde viteza este viteza de oscilaţie a particulelor mediului de propagare.111) Conform legii lui Hooke.113) Folosind această expresie în (3. pe măsură ce energia undei ajunge până la ele. exprimăm forţa elastică.7.103). unde l0 reprezintă lungimea în stare nedeformată: l0 Fe = E S x l0 (3.ke x x . Masa volumului ∆V este: m = ρ ∆V Astfel.110) unde ke reprezintă constanta elastică echivalentă. Vom calcula energia mecanică elastică de către un volum particulelor din volumul V. Energia mecanică.

Aceasta înseamnă că energia potenţială şi energia cinetică devin simultan maxime sau nule. traversează mediul şi se propagă mai departe.99).109) şi (3.121) Se constată că densitatea de energie dintr-un punct al mediului de propagare este dată de relaţia: w = ρ ω 2 A 2 cos 2 (ωt − kx ) (3.122) Media pe o perioadă a densităţii de energie într-un punct al mediului de propagare a undei este dată de integrala: 1 w m = ∫ wdt T0 T Densitatea volumică medie de energie dintr-un punct este egală cu: 64 . pentru a determina energia mecanică din volumul ∆V: ∆E = ρ ω 2 A 2 ∆V cos 2 (ωt − kx ) (3. (iii) oscilaţiile lor sunt în fază.114) şi calculăm energia potenţială a particulelor din volumul Folosim apoi relaţia ω = k u . şi obţinem: ∂y = − kA cos(ωt − kx ) ∂x ∆V: ∆E p = 1 ρ u 2 ∆V k 2 A 2 cos 2 (ωt − kx ) 2 (3.116) şi (3. Adunăm expresiile (3.106): u2 = E ρ (3. căci ea este primită de la o sursă. constatăm faptul că cele două componente ale energei mecanice: (i) sunt egale.120) Analizând relaţia (3. Definim densitatea volumică de energie mecanică prin relaţia: w= dE dV (3.118) (3.117) în (3.115) Deoarece mediul de propagare este solid.117) Înlocuim relaţiile (3. dată de relaţia (3.109) şi (3.116) Calculăm derivata parţială la x a elongaţiei y.119). viteza undei este dată de relaţia (3. (ii) sunt funcţii periodice de timp. Energia undei nu se stochează în elementul de volum considerat.119) Comparând relaţiile (3.119). Utilizăm următoarea relaţie pentru calculul alungirii relative ε: ε= x ∂y = l 0 ∂x (3. de unde rezultă: ∆E p = 1 ρ ω 2 A 2 ∆V cos 2 (ωt − kx ) 2 (3. se constată că energia unui volum ∆V din mediul de propagare al undei elastice nu este constantă în timp.unde am folosit şi relaţia ∆V = l 0 S .120).

wm =

1 ρ ω2 A 2 2

(3.123)

Mărimile definite prin (3.122) şi (3.123) caracterizează energia transmisă de undă atunci când traversează mediul de propagare. În fig.3.22 este reprezentată funcţia w = f ( t ) şi se poate vedea şi media ei pe o perioadă, wm.

Fig. 3.22. Densitatea volumică de energie într-un punct al mediului de propagare şi densitatea volumică medie de energie. Alte mărimi ce sunt utilizate pentru a descrie energia transportată de undă sunt următoarele: a). Fluxul de energie. Fluxul de energie reprezintă cantitatea de energie transmisă printr-o suprafaţă în unitatea de timp, fiind dat de derivata energiei la timp: Φ= dE dt (3.124)

Unitatea de măsură a fluxului de energie este [ Φ ] SI = 1 W = 1J/ 1s. Se poate calcula şi fluxul mediu de
energie prin integrarea fluxului de energie pe o perioadă.

b). Densitatea flluxului de energie reprezintă fluxul de energie transportat prin unitatea de suprafaţă, în direcţie perpendiculară pe această suprafaţă:

r dΦ d ⎛ dE ⎞ r j= r = r⎜ ⎟=w u dS dS ⎝ dt ⎠
65

(3.125)

Densitatea fluxului de energie se măsoară în [ j ]SI = 1

W . m2

c). Intensitatea undei reprezintă valoarea medie a densităţii fluxului de energie: r 1 (3.126) I =< j >= ρ ω 2 A 2 u 2 Intensitatea undei se măsoară, ca şi densitatea fluxului de energie, în 1 W . Observăm în relaţia (3.126) m2

faptul că intensitatea undei este direct proporţională cu pătratul amplitudinii. În cazul în care unda se propagă printr-un mediu absorbant, o parte din energia ei se transformă în căldură, iar intensitatea undei scade, pe măsură ce unda traversează mediul. Legea lui Beer exprimă, din punct de vedere matematic, scăderea intensităţii undei, în funcţie de distanţa parcursă prin mediu: I = I 0 e −α x (3.127)

unde α este coeficientul de absorbţie al mediului, iar x este spaţiul parcurs de vectorul de undă prin mediul considerat. Datorită faptului că intensitatea este proporţională cu pătratul amplitudinii, rezultă că amplitudinea undei scade în mediul disipativ după legea: A = A0 e
1 − αx 2

(3.128)

Astfel, ecuaţia undei în mediul disipativ este de forma: y( x , t ) = A 0 e

1 αx 2

sin(ωt − kx )

(3.129)

66

3.7.3. Reflexia şi refracţia undelor elastice

Când o undă întâlneşte suprafaţa de separare dintre două medii diferite se produc simultan reflexia (întoarcerea undei în mediul din care a venit) şi refracţia (transmisia undei în mediul al doilea). Se constată de asemenea că prin reflexie şi refracţie se schimbă direcţia de propagare a undei. Considerăm o undă elastică longitudinală plană ce se propagă prin mediul (1), care are densitatea ρ1 şi unde viteza undei este u1 (vezi fig.3.23). La întâlnirea suprafeţei de separare, (Σ), dintre mediul (1) şi mediul (2) unda se va împărţi într-o undă reflectată ce se propagă în mediul (1) şi o undă transmisă ce se propagă în mediul (2). Definim impedanţa mediului de propagare prin produsul dintre densitatea mediului şi viteza undei. Impedanţa exprimă viteza cu care se propagă energia undei prin mediul repectiv. Cele două medii de propagare au impedanţele: Z1 = ρ1 u 1
Z2 = ρ2u 2

(3.130.a) (3.130.b)

Fig. 3.23. Reflexia şi refracţia unei unde plane. Vitezele de propagare în cele două medii sunt:
u1 = E1 ρ1

şi, respectiv 67

Unghiul de incidenţă şi unghiul de reflexie sunt egale.23 vectorii k i . k r si k t reprezintă vectorii de undă corespunzători undelor incidentă. ri .b) r r y t = A t sin(ωt − k t rt ) (3.132) Se poate arăta că punând condiţia de continuitate a funcţiilor de undă şi de conservare a energiei se obţin legile reflexiei şi refracţiei.131. Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi viteza de propagare în primul mediu este egal cu raportul dintre sinusul unghiului de refracţie şi viteza de propagare corespunzătoare celui de-al doilea mediu. date de relaţia (3.131. Q şi P. unde exprimăm mărimile de undă.131.135) 68 . Funcţiile de undă ale undelor incidentă. reflectată şi transmisă. adică: Ii = Ir = It = (3. αi = αr (3. r r r reflectată şi transmisă. Ir şi It sunt intensităţile undelor incidentă. rr si rt sunt vectorii de poziţie ai punctelor M.c) Condiţia de continuitate a funcţiilor de undă pe suprafaţa de separare se scrie sub forma: y i + yr = yt Condiţia de conservare a energiei undei se scrie sub forma: Ii = Ir + It 1 ρ1 ω 2 A i2 u 1 2 1 ρ1 ω 2 A 2 r u1 2 1 ρ 2 ω2 A 2 t u2 2 (3.a) r r y r = A r sin(ωt − k r rr ) (3. Aceste legi sunt următoarele: 1).133) unde Ii .134) 2). Legea refracţiei sau legea Snellius a refracţiei. reflectată şi transmisă sunt: r r y i = A i sin(ωt − k i ri ) (3.126). 3.u2 = E2 ρ2 r r r În fig. Legea reflexiei. sin α i sin α r = u1 u2 (3.

Ai.b) Rezolvând sistemul format din ecuaţiile (3. Mediul (1) mai puţin dens decât mediul (2). În acest caz amplitudinea undei reflectate. are acelaşi semn cu amplitudinea undei incidente.136. Ar. În ceea ce priveşte amplitudinea undei reflectate se pot întâlni două cazuri: a).136. Coeficientul de reflexie este raportul dintre intensitatea undei reflectate şi cea a undei incidente: 2 2 ⎛ Ar ⎞ ⎛ Z1 − Z 2 ⎞ I ⎟ =⎜ R = r =⎜ ⎜ ⎟ ⎜Z +Z ⎟ ⎟ Ii ⎝ Ai ⎠ 2 ⎠ ⎝ 1 2 (3. Cele două unde sunt în fază. În acest caz amplitudinea undei reflectate. Ai.b) obţinem: ⎛ Z1 − Z 2 ⎞ A r = Ai ⎜ ⎟ ⎜Z +Z ⎟ 2 ⎠ ⎝ 1 (3. Z1>Z2. Cele două unde sunt în opoziţie de fază. Definim coeficienţii de reflexie şi de transmisie ai mediilor de propagare. are semn opus faţă de amplitudinea undei incidente. se pot determina şi amplitudinile undelor reflectată şi transmisă în funcţie de amplitudinea undei incidente: Ai + Ar = At 1 1 1 ρ1 ω 2 A i2 u 1 = ρ1 ω 2 A 2 ρ 2 ω2 A 2 r u1 + t u2 2 2 2 (3.139) Coeficientul de transmisie este dintre intensitatea undei transmise şi cea a undei incidente: ⎛ At ⎞ I Z ⎛ 2 Z1 ⎞ 4 Z1 Z 2 ⎟ ⎟ = 2⎜ T= t =⎜ = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ Ii ⎝ A i ⎠ Z1 ⎝ Z1 + Z 2 ⎠ (Z1 + Z 2 )2 2 (3. At are acelaşi semn cu amplitudinea undei incidente.Utilizând condiţia de continuitate a funcţiilor de undă şi condiţia de conservare a energiei undei.137) ⎛ 2 Z1 ⎞ A t = Ai ⎜ ⎜Z +Z ⎟ ⎟ 2 ⎠ ⎝ 1 (3. Unda reflectată este defazată cu π radiani în urma undei incidente. b). indiferent de impedanţele celor două medii.136.a) (3.a) şi (3. De aceea unda transmisă este totdeauna în fază cu unda incidentă.138) Observăm că amplitudinea undei transmise.140) Se poate observa că suma coeficienţilor de reflexie şi transmisie este unitară.136. (141) 69 . R+T=1 Acest fapt este consecinţa directă a conservării energiei undei elastice. Z1<Z2. de asemenea. Mediul (1) mai dens decât mediul (2). Ai. Ar.

4. Dacă mediul al doilea este mai puţin dens decât primul. Să considerăm o undă liniară ce se propagă în mediul (1). atunci unda reflectată este în fază cu unda incidentă. pe o direcţie perpendiculară pe suprafaţa de separare dintre mediul (1)şi mediul (2). În punctul P se întâlnesc unda incidentă şi unda reflectată. se pot întâlni două cazuri.7. I. Compunerea undei incidente şi a undei reflectate constituie un caz interesant de interferenţă a undelor. Distanţa dintre sursa undei şi suprafaţa de separare dintre medii este l. ca în fig. Unde staţionare Dacă în mediul de propagare al undei se suprapun unda incidentă şi unda reflectată.24. de ecuaţie: y = y i + y r = A sin [ωt − k (l − x )] + A sin[ωt − k (l + x )] Regrupăm termenii de sub funcţa sinus: y = y i + y r = A sin [ωt − kl + kx ] + A sin[ωt − kl − kx ] Folosind formula trigonometrică sin(a±b)=sin a cos b ±cosa sin b. Fazele celor două unde ce se întâlnesc în punctul P depind de distanţele (l-x) şi reprectix (l+x) pe care le-a parcurs fiecare undă.142.24. Conform rezultatelor obţinute la reflexia undelor.3. Formarea undei staţionare. y i = A sin[ωt − k (l − x )] y r = A sin [ωt − k (l + x )] (3. în funcţie de impedanţele celor două medii.a) (3. Mai general. Fig. 3. 3.142. fenomenul de compunere a două unde coerente se numeşte interferenţă.b) Rezultatul suprapunerii celor două unde este tot o undă. atunci se obţin unde staţionare. Z2<Z1. obţinem: y = A[sin(ωt − kl) cos kx + sin kx cos(ωt − kl) + sin(ωt − kl) cos kx − sin kx cos(ωt − kl)] Ecuaţia undei rezultante din punctul P este: 70 .

Dacă mediul al doilea este mai dens decât primul.145) ⇒ xv = n Se obţin maxime de amplitudine în puncte numite ventre ale undei. V. după cum urmează: a) Amplitudinea este maximă.146) Aceste puncte în care nu se produce nici o perturbaţie.143) Această relaţie constituie ecuaţia undei staţionare care are amplitudinea A(x) = 2Acos kx: y = 2 A( x ) sin(ωt − kl) (3. În fig.148. şi ventre.b) 71 .147) II.a) (3. cele două funcţii de undă ce se întâlnesc în punctul P sunt de forma: y i = A sin[ωt − k (l − x )] y r = −A sin [ωt − k (l + x )] (3. În lungimea l se cuprind un anumit număr de lungimi de undă.25 este reprezentată o undă staţionară cu noduri. care îndeplinesc condiţia: ⎛ 2π ⎞ cos⎜ x ⎟ = ±1 ⎝ λ ⎠ ⇒ 2π x = nπ λ λ 2 (3. atunci unda reflectată este în opoziţie de fază cu unda incidentă. ⎛ 2π ⎞ A = 2A cos⎜ x ⎟ = ±2A ⎝ λ ⎠ în anumite puncte x.y = 2A cos(kx ) sin(ωt − kl) (3.148. se numesc noduri ale undei staţionare. 3. În anumite puncte amplitudinea este minimă: ⎛ 2π ⎞ A = 2A cos⎜ x ⎟ = 0 ⎝ λ ⎠ ⇒ 1 λ ⇒ x n = (n + ) 2 2 2π 1 x = (n + )π 2 λ (3. b). aflate la distanţa xv unul de altul. şi anume: l= 5 λ 4 (3.144) Amplitudinea rezultantă A(x) va avea valori diferite în diferite puncte. Z2>Z1. Atunci. N. Distanţa dintre două noduri vecine este xn.

La suprafaţa de contact cu mediul mai dens se formează un nod al undei staţionare. 3.26 că distribuţia nodurilor şi ventrelor este diferită.150) (3. rezultă că un alt număr de lungimi de undă se cuprind în lungimea l: 3 λ 2 l= (3. l.152) Asftel.152) în cazul în care coarda este legată la capete. În esenţă. se pot forma unde staţionare numai dacă oscilaţiile sursei au asemenea frecvenţe încât lungimile de undă corespunzătoare sunt date de: (i) relaţia (3.25. se observă că într-o coardă de lungime dată. (ii) respectiv de relaţia (3.149) (3.Fig. Acest lucru se datorează schimbării fazei undei reflectate cu π radiani. 72 . Unda staţionară obţinută în cazul Z2<Z1.151) Deşi distanţa dintre sursa undei elstice şi suprafaţa de separare este aceeaşi.147) în cazul în care coarda este liberă. observăm în fig. 3. Rezultatul adunării celor două unde în punctul P este y = 2A sin kx [sin(ωt − kl) În acest caz ventrele se obţin în punctele situate la distanţa: 1 λ x v = (n + ) 2 2 iar nodurile se obţin la distanţa: xn = n λ 2 (3.

în general. depinde de timp: ∆ϕ = (ω1 − ω 2 ) t + (ϕ1 − ϕ 2 ) . Aşa după cum ştim.26. În funcţie de valorile integralei din (3.151.151.Fig. intensitatea undei rezultante poate avea diferite forme: 73 .a) (3. Interferenţa undelor Fenomenul general de compunere a undelor coerente se numeşte interferenţă. Unda staţionară obţinută în cazul Z2>Z1.152) unde ∆ϕ este diferenţa de fază dintre cele două unde şi.154) Aşa cum ştim.5. având funcţiile de undă: y1 = A 1 sin(ω1 t + ϕ1 ) y 2 = A 2 sin( ω 2 t + ϕ 2 ) (3.153) (3.154). intensitatea undei este proporţională cu pătratul amplittudinii.b) unde ϕ1 şi ϕ 2 sunt funcţii de timp. 3. intensitatea undei reprezintă cantitatea de energie ce trece prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. 3. Media amplitudinii rezultante pe o perioadă este: A1A 2 T < A >=< A > + A + 2 cos(∆ϕ)dt T ∫ 0 2 2 1 2 2 (3.7. Să considerăm două unde ce se întâlnesc într-un punct. Amplitudinea undei rezultante se calculează din: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos( ∆ϕ) (3.

a) ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y 2 = A sin ⎢2π⎜ − 2 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ (3. S1 şi S2. 0 T În acest caz.157. În punctul P cele două unde se suprapun şi. ∆ϕ . atunci intensitatea undei rezultante 0 T este: I = I1 + I 2 (3. deoarece undele ce se întâlnesc sunt unde coerente.155) În acest caz nu se produce interferenţă. ele se comportă ca două surse de undă.b) 74 .154) este diferită de zero.157. În punctele S1 şi S2 funcţiile de undă corespunzătoare celor două surse sunt identice.26. b) Dacă ∆ϕ este independentă de timp. Această condiţie este îndeplinită de unde care au pulsaţii egale şi diferenţa de fază constantă în timp: ω1 = ω 2 şi ∆ϕ = ϕ1 − ϕ 2 ≠ f ( t ) Interferenţa undelor longitudinale. aflat la distanţa y de axa de simetrie (vezi fig. atunci integrala din (3.156) Este cazul în care se produce interferenţă. Condiţia de coerenţă este ca diferenţa de fază dintre cele două unde. intensitatea undei rezultante este: I = I1 + I 2 + 2 I1 I 2 cos ∆ϕ (3. ∫ cos(∆ϕ)dt = 0 .3. produc o figură de interferenţă. şi anume au forma: În S1: t⎞ ⎛ y1 = A sin ⎜ 2π ⎟ ⎝ T⎠ t⎞ ⎛ y1 = A sin ⎜ 2π ⎟ ⎝ T⎠ (3.157. Distanţa dintre cele două difuzoare (surse) este 2l.a) În S2: (3. să fie independentă de timp. 3.b) În punctul P cele două unde au funcţiile de undă de forma: ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y1 = A sin ⎢2π⎜ − 1 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ (3.27). fiind coerente. Presupunând că ambele difuzoare emit simultan. Cu ajutorul a două difuzoare plasate pe aceeaşi verticală şi conectate la acelaşi amplificator se poate obţine un dispozitiv de inteferenţă a undelor longitudinale.157.a) Dacă integrala pe o perioadă este nulă. aşa cum se vede în fig. De la ele se propagă două unde coerente. ∫ cos(∆ϕ)dt ≠ 0 . care parcurg drumuri diferite până în punctul P.

r1: a) dacă funcţia cosinus atinge valoarea maximă. ecuaţia undei rezultate prin interferenţă în punctul P devine: ⎛ r − r ⎞ ⎡ ⎛ t D ⎞⎤ y = 2A cos⎜ π 2 1 ⎟ sin ⎢2π⎜ − ⎟⎥ λ ⎠ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎝ forma: ⎛ r −r ⎞ A p = 2A cos⎜ π 2 1 ⎟ λ ⎠ ⎝ (3. putem face aproximaţia r1 + r2 = 2D.159) (3. înseamnă că diferenţa de drum. ∆r.Fig.160) ∆r = r2 − r1 = nλ 75 . Dispozitiv de interferenţă a undelor longitudinale. În acest fel. 3. în funcţie de valorile diferenţei de drum ∆r = r2 .27. Unda din punctul P este rezultatul adunării celor două unde: ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y = y1 + y 2 = A sin ⎢2π⎜ − 1 ⎟⎥ + A sin ⎢2π⎜ − 2 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎛a + b⎞ ⎛a −b⎞ Folosind formula trigonometrică sin a + sin b = 2 sin ⎜ ⎟ cos⎜ ⎟ obţinem: ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎡ ⎛ r − r ⎞⎤ ⎡ ⎛ t r + r ⎞⎤ y = 2A sin ⎢2π⎜ − 1 2 ⎟⎥ cos ⎢2π⎜ 2 1 ⎟⎥ 2λ ⎠ ⎦ ⎣ ⎝ 2λ ⎠ ⎦ ⎣ ⎝T datorită faptului că distanţa D este suficient de mare în raport cu r1 şi r2. este de forma: ⎛ r −r ⎞ cos⎜ π 2 1 ⎟ = 1 λ ⎠ ⎝ ⇒ π r2 − r1 = nπ λ ⇒ (3.158) Observăm că amplitudinea rezultantă din punctul P depinde de poziţia punctului pe ecran. fiind de Se pot întâlni două cazuri.

Observăm că în aceste puncte intensitatea undei rezultante este de 4 ori mai mare decât a undelor incidente.În punctele de pe ecran în care este îndeplinită condiţia (3.162) ∆r = r2 − r1 = (2n + 1) λ 2 În aceste puncte amplitudinea undei rezultante este nulă.163) Observăm în fig. adică interfranja. Este mai practic deci.165) Distanţa dintre două maxime succesive.164).160) se obţin maxime de interferenţă. Unghiul α este suficient de mic încât să putem folosi aproximaţia α = sin α = tg α. obţinem: λ 1 λ y n = Dα = D (2n ) =Dn 2 2l 2 Atunci. Acestea sunt puncte de minim de inteferenţă. obţinem: sin α = ∆r 2l (3.166) (3. b) Dacă funcţia cosinus este nulă. Ap = 2 A.165). Distanţa dintre două maxime succesive se numeşte interfranjă.163) în (3.161) Numărul natural n se numeşte ordinul maximului de interferenţă. înlocuind (3. Astfel.26 că yn se poate exprima din triunghiul dreptunghic pe care-l formează axa de simetrie cu direcţia drumului r1: y n = D tgα (3.164) În acelaşi timp. I p =< A 2 p >= 4 I . ca şi intensitatea ei. distanţa pe ecran până la maximul de ordinul n+1 este: y n +1 = D (n + 1) λ 2 (3. este de forma: ⎛ r −r ⎞ cos⎜ π 2 1 ⎟ = 0 λ ⎠ ⎝ ⇒ π r2 − r1 π = (2n + 1) λ 2 ⇒ (3.3. ca distanţe de acest fel să fie exprimate ca multipli de semilungimi de undă: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (3. Să determinăm distanţa yn faţă de centrul ecranului la care se află maximul de ordinul n.165) unde 2l este distanţa dintre fantele dispozitivului. este: 76 . din triunghiul dreptunghic pe care-l formează perpendiculara coborâtă din S1 pe direcţia drumuli r2. apoi rezultatul lor în (3. ∆r. Diferenţa de drum dintre cele două unde este: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (3. rezultă că diferenţa de drum.

29. Un obstacol pe care se produce difracţia undei plane.28. Difracţia undelor Considerăm o undă plană care se propagă pe suprafaţa apei.i = y n +1 − y n = λD 2l (3. aşa cum se vede în fig. 77 . 3. Fig. 3.7. aşa cum se poate vedea în fig.29.6. Maximele de ordin negativ se află sub axa de simetrie. 3. Un obstacol de forma unui perete vertical cu o fantă de lărgime L se află în calea undei. Figura de interferenţă obţinută. Fig. pe verticala Oy se obţine un sistem de maxime alternând cu minime de interferenţă. fiind simetrice faţă de axă cu maximele de ordin pozitiv.167) Astfel. 3. 3.28.

Am notat prin A i vectorul ce reprezintă amplitudinea oscilaţiei din unda incidentă.7. aşa cum se poate vedea în fig. Spunem că unda a suferit fenomenul de difracţie pe fanta de lărgime L.30. 3. care generează la rândul lor unde sferice în spatele fantei. Putem constata că amplitudinea undei ce trece dincolo de fantă r depinde de unghiul pe care-l formează vectorii A i cu direcţia fantei. fanta devine sediul unei infinităţi de surse punctiforme infinitezimale. 3. Trecera unei unde tarnsversale printr-o fantă. L ≈ λ . Polarizarea undelor elastice transversale Considerăm o undă elastică liniară transversală ce poate traversa spaţiul dintre doi pereţi verticali r ce formează o fantă. deşi unda incidentă avea fronturi de undă plane. a). 3.Se constată că unda care trece dincolo de obstacolul întâlnit are frontul de undă de formă sferică. a) b) Fig. Efectul difracţiei este cu atât mai evident cu cât dimensiunea fantei (sau a obstacolului din calea undei) este de ordinul de mărime al lungimii de undă a undei incidente. Ambele fenomene fizice presupun compunerea (adunarea) a două sau mai multor unde coerente (difracţia constă din interferenţa unei infinităţi de unde infinitezimale). 78 . Procesul prin care fanta filtrează şi lasă să treacă numai componenta vectorului amplitudine care este în planul fantei constituie fenomenul de polarizare. Din punct de vedere fizic nu există deosebiri între difracţie şi interferenţă. Aceste unde se compun între ele şi formează o undă sferică ce se propagă în spatele obstacolului. Difracţia este fenomenul de ocolire a obstacolelor de către unde. b) direcţia de vibraţie paralelă cu fanta.7. vedere generală.30. În momentul când frontul plan o atinge.

a) Dacă amplitudinea undei este paralelă cu fanta, unda se transmite prin fantă, iar unda transmisă are aceeaşi amplitudine ca cea incidentă (vezi fig. 3.30.b). b) Dacă direcţia de vibraţie din unda incidentă este perpendiculară pe direcţia fantei, dincolo de fantă nu se mai propagă nici un fel de vibraţie (vezi fig. 3.31.a). c) Dacă direcţia de vibraţie face un anumit unghi cu fanta, atunci vectorul caracteristic al undei se decompune după două direcţii perpendiculare, una din ele fiind direcţia fantei (vezi fig. 3.31.b). Dintre r r cele două componente ale vectorului A i numai componenta paralelă cu fanta, A , se transmite mai departe, cealaltă fiind absorbită. Constatăm că unda transmisă dincolo de paravan are o amplitudine mai mică decât amplitudinea undei incidente.

a)

b)

Fig. 3.31. Polarizarea la trecerea unei unde transversale printr-o fantă: a) direcţia de vibraţie este perpendiculară pe fantă; b) descompunerea vectorului caracteristic pe două direcţii.
Polarizarea este fenomenul prin care se poate filtra dintr-o undă numai componenta într-un

anumit plan a vectorului de vibraţie caracteristic undei. Dispozitivul prin care se realizează polarizarea se numeşte polarizor. Unda al cărei vector de vibraţie păstrează aceeaşi direcţie în spaţiu se numeşte undă
liniar polarizată. În fig. 3.32.a) şi b) se pot vedea două exemple de unde liniar polarizate la ieşirea din

polarizor.

79

a)

b)

Fig. 3.32. Unde liniar polarizate după trecerea prin polarizor.

80

4. Introducere în electromagnetism 4.1. Câmpul electromagnetic
4.1.1. Acţiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice
r Considerăm o sarcină electrică, q, ce se deplasează cu viteza v într-un spaţiu ocupat de un câmp r r electric, de intensitate E şi de un câmp magnetic, de inducţie magnetica B , aşa cum se poate vedea în

fig. 4.1. Asupra sarcinii electrice acţionează o forţă din partea celor două câmpuri, forţă ce se numeşte
forţa Lorentz. Această forţă are expresia generală:

r r r r F = q (E + v × B)

(4.1)

În general, câmpul electric şi câmpul magnetic sunt funcţii complexe de coordonate şi de timp, putând fi scrise sub forma:
r r ⎧ ⎪ E = E(x, y, z, t) ⎨r v ⎪ ⎩B = B(x, y, z, t)

(4.1.a)

r r r r unde x, y şi z sunt componentele vectorului de poziţie r = x i + y j + z k . Reamintim că viteza este
derivata în raport cu timpul a vectorului de poziţie al particulei.

Fig. 4.1. Traiectoria unei sarcini electrice în câmp electric şi magnetic.

81

De exemplu. liniile de câmp din jurul unui corp punctiform încărcat electric sunt radiale. cât şi prin liniile de câmp. aşa cum se poate vedea în fig. 4. unde se r r pot vedea vectorii inducţie a câmpului magnetic. În anul 1864 Maxwell scrie cele patru ecuaţii ce-i poartă numele. E şi B .2. Liniile de câmp nu se intersectează între ele. Astfel.3) Câmpurile electric şi magnetic sunt forme de manifestare ale unui unic câmp fizic. formează un singur câmp. În fig. Dacă un magnet în formă de bară este fix. Atunci între ele se manifestă numai câmpul lor electric. şi afirmă că ansamblul celor două câmpuri (electric şi magnetic) formează un unic câmp şi numai în cazuri particulare se manifestă numai una din componentele sale. E = E ( r ) . Maxwell a demonstrat pentru prima dată că cele două câmpuri.a) că în jurul unui corp punctiform încărcat electric se formează un câmp electric în care fiecărui punct din spaţiu îi corespunde un vector intensitate a câmpului. B = 0 . vectorii E şi B iau valori diferite în diferite puncte din spaţiu şi la diferite momente de timp. să considerăm mai multe sarcini electrice care sunt fixe. 4. ale r r cărui componente E şi B nu mai pot fi separate. z) . numit câmpul electromagnetic. În regiunea din spaţiu în care ele se manifestă există un câmp electromagnetic. Câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară este reprezentat în fig. cel electromagnetic. 4.b) se pot vedea linile de câmp magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. 82 . 4.a).2. 4.b). Două exemple semnificative de câmpuri create în jurul unor corpuri sunt redate în fig. electric şi magnetic. Observăm în fig. forţa care acţionează asupra sarcinii electrice este forţa electrostatică: r r F=qE (4. Liniile de câmp sunt curbe continue care au proprietatea că în orice punct al lor vectorii de câmp corespunzători sunt tangenţi la curbă. r r În cazurile generale.2. atunci câmpul pe care îl generează este un câmp magnetic numit câmp magnetostatic.2) r În cazul în care câmpul magnetic nu se manifestă.2. B = B( x . care are o valoare ce depinde r r r de vectorul de poziţie.2. prin unificarea legilor cunoscute ale electricităţii şi magnetismului. y. numit câmp electrostatic. Câmpul electromagnetic este forma de existenţă a materiei care se manifestă prin acţiunea asupra sarcinilor electrice şi asupra curenţilor electrici.Pentru a determina traiectoria particulei încărcate electric se integrează ecuaţia: r • r dp r F= =p dt (4. r r Câmpurile vectoriale se pot reprezenta atât prin vectorii de câmp.

1. neutri din punct de vedere electric. şi din protoni.a) b) Fig. b) liniile de câmp magnetic din jurul unui magnet în formă de bară.2. Electronii sunt încărcaţi electric cu sarcină electrică şi ocupă o regiune din spaţiu în vecinătatea nucleului. iar cea a protonului se numeşte sarcină 83 . Vectori şi linii de câmp: a) liniile de câmp electric din jurul unei sarcini electrice. Atomul este format din electroni şi nucleu. Prin convenţie. Legea conservării sarcinii electrice În concepţia modernă asupra materiei se consideră că substanţele sunt alcătuite din atomi. sarcina electrică a electronului se numeşte sarcină negativă. Nucleul este format din neutroni. 4. care sunt sarcini electrice de semn opus celor ale electronilor. 4.2.

5 e = 2 e. atomul este un ion negativ. Q2. Q2` = 1e. Legea conservării sarcinii electrice: într-un sistem izolat. Dacă în corp numărul electronilor este mai mare decât numărul protonilor. ca exemplu. e. Pentru un corp fizic se generalizează această convenţie: Dacă numărul protonilor este egal cu al electronilor din corp. un corp poate fi încărcat electric cu un număr întreg de sarcini electrice elementare. Q2 = -5 e. considerăm sarcinile electrice ale electronilor şi protonilor ca fiind indivizibile. Dacă un atom pierde unul sau mai mulţi electroni. Starea de neutralitate electrică a unui corp reprezintă numai faptul că numărul protonilor săi este egal cu numărul electronilor săi. Ele se transmit de la un corp la altul sau se redistribuie în cadrul aceluiaşi corp. el este încărcat electric negativ. Astfel. Sarcina iniţială din sistem este Q1+ Q2 = 7 e + 5 e= 12 e.6 10 –19 C (unitatea de sarcină electrică este 1 Coulomb = 1 C). 84 . Sarcinile electrice nu se crează şi nu se distrug. dar suma totală a sarcinii electrice este tot 12 e: Q1`= 6 e. În acest caz suma algebrică a sarcinii electrice din sistem este: Q1+ Q2 = 7 e . Într-o aproximaţie satisfăcătoare pentru scopurile noastre. el este neutru din punct de vedere electric. Să considerăm. el este încărcat electric pozitiv. Dacă în corp numărul protonilor este mai mare decât numărul electronilor. Dacă învelişul electronic al atomului conţine mai mulţi electroni decât numărul protonilor din nucleu. vor avea în final sarcinile: Q1`= 1e. adică numărul electronilor este egal cu cel al protonilor. Dacă se ating cele două sfere. Când se ating sferele ele vor efectua un schimb de electroni. Q2` = 6 e. fiind identice. Deficitul general de 2 e al sistemului se va păstra deci. În mod normal un atom este neutru din punct de vedere electric.pozitivă. un sistem format din două sfere identice din sticlă care au fost electrizate astfel încât sarcina electrică de pe fiecare sferă este Q1 şi respectiv. suma algebrică a sarcinilor electrice rămâne constantă. ele vor face un schimb de sarcini electrice. Cele două sfere. unde Q1=7 e. De ce se întâmplă aşa ? Sarcina electrică de 7e reprezintă un deficit de 7 electroni pentru primul corp. Să presupunem că cele două sarcini electrice inţiale sunt : Q1=7 e. Sarcina electrică de -5e reprezintă un surplus de 5 electroni pentru al doilea corp. Q2 = 5 e. Sarcina electrică a protonului este egală în modul cu sarcina electrică a electronului. având valoarea e = 1. el devine ion pozitiv. în sensul că cei 5e de pe al doilea corp vor trece pe primul corp.

4.2. Electrostatica
În 1785 Coulomb deduce legea interacţiunii dintre două sarcini electrice fixe, aşa cum se vede în fig. 4.3. El deduce că două sarcini electrice interacţionează cu o forţă direct proporţională cu produsul sarcinilor electrice şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele:

Fig. 4.3. Două sarcini electrice staţionare.

FC = K

q 1q 2 r2

(4.4)

Această expresie matematică se numeşte legea lui Coulomb. Observăm asemănarea acestei forţe cu forţa atracţiei universale:
G≈ m1 m 2 r2

(4.5)

Constanta de proporţionalitate din legea (4.4) depinde de mediul în care se află cele două sarcini electrice. Dacă ele sunt în vid, intervine mărimea fizică numită permitivitate dielectrică a vidului, ε0,
−12 egală cu ε 0 = 8,85 10

F . În Sistemul Internaţional, constanta de proporţionalitate K este exprimată în m

1

N m2 , fiind egală cu : C2
2 1 9 N m K= = 9 ⋅ 10 4πε 0 C2

(4.6)

În cazul în care mediul nu este vidul, în locul lui ε0 se utilizează permitivitatea dielectrică a mediului respectiv, ε, egală cu ε = ε 0 ε r . εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă a mediului. Folosind aceste relaţii, legea lui Coulomb a interacţiunii dintre două sarcini electrice aflate într-un mediu oarecare devine :
FC = 1 q 1q 2 4πε r 2

(4.7)

85

Se constată experimental că două sarcini electrice de acelaşi semn se resping, iar două sarcini electrice de semn opus se atrag. În fig. 4.4 se pot vedea forţele de interacţiune pentru sarcini de acelaşi semn şi pentru sarcini electrice de semn opus.

a)

b) Fig. 4.4. Forţele de interacţiune dintre sarcinile electrice : a) sarcini electrice de acelaşi semn; b) sarcini electrie de semn opus.

Forma vectorială a legii lui Coulomb este :
r 1 q 1q 2 r r FC = 4πε r 3

(4.8)

r r r fiind un versor al direcţiei vectorului de poziţie, r . r
4.2.1. Câmpul electric

Sarcinile electrice interacţionează între ele. Forma prin care se transmite la distanţă interacţiunea lor se numeşte câmp electric. Dacă un corp este încărcat electric, în spaţiul din jurul lui se manifestă un câmp electric pe care el l-a generat. Acest câmp reprezintă capacitatea corpului electrizat de a atrage şi de a respinge alte corpuri electrizate. Experimental se arată că sarcinile electrice de acelaşi semn se resping, iar cele de semn contrar se atrag. Considerăm un corp încărcat electric cu sarcina Q. În jurul lui se manifestă un câmp electric. Dacă în această zonă pătrunde o sarcină q (corp de probă), ea va fi acţionată de forţa coulombiană pe care o r exercită Q. Experimental se arată că există o mărime vectorială E , definită prin relaţia:

86

r r FC E= q

(4.9)

Această mărime caracterizează tăria câmpului vectorial creat de sarcina electrică Q în punctul unde se află q. Mărimea vectorială definită prin relaţia (4.9) se numeşte intensitatea câmpului electric, r E . Deducem că intensitatea câmpului electric creat de sarcina Q este:

r r FC 1 Qr r = E= q 4πε r 3
Modulul vectorului intensitate a câmpului electric este egal cu: E= 1 Q 4πε r 2 (4.11)

(4.10)

Intensitatea câmpului electric se măsoară în SI în: [ESI = 1 V/m. Prin convenţie, sensul liniilor de câmp electric este de la sarcinile pozitive către cele negative, aşa cum se vede în fig. 4.5. Tot prin convenţie, intensitatea câmpului electric este orientată de la sarcinile pozitive către cele negative.

r Principiul superpoziţiei: Dacă E 1 este câmpul electric produs de un grup de sarcini electrice, iar r E 2 este câmpul electric produs de un alt grup de sarcini electrice, atunci efectul produs de acţiunea r r r celor două câmpuri este E = E 1 + E 2 .

Fig. 4.5. Liniile câmpului electric.

Prin generalizare se obţine că rezultanta câmpurilor electrice produse de sarcinile punctiforme q1, q2, q3, ..., qn într-un punct din spaţiu este egală cu suma vectorială a vectorilor intensitate a câmpului r r r r electric, E 1 , E 2 , E 3 , L , E n , al fiecărei sarcini electrice în parte:
r r r r r E = E1 + E 2 + E 3 + L + E n

(4.12)

87

O mărime frecvent utilizată în descrierea câmpului electric într-un mediu oarecare este inducţia r electrică, D . Prin inducţie electrică se înţelege producerea unui câmp electric staţionar în interiorul unui mediu cu ajutorul unui alt câmp electric exterior, de asemenea staţionar.
Câmpul electric al Pământului. În atmosfera terestră se manifestă un câmp electric creat de ionii

rezultaţi din fenomenul de ionizare a moleculelor de gaz bombardate de radiaţiile cosmice. Astfel se formează o pătură sferică conductoare de electricitate la altitudini înalte în jurul Pământului. Chiar Pământul conţine o anumită cantitate de sarcini electrice, fiind totodată şi un destul de bun conducător de electricitate. Ne putem imagina Pământul şi straturile joase ale atmosferei ca formând o sferă conductoare. Între sfera conductoare formată de Pământ şi pătura sferică a ionilor de la altitudini înalte există o pătură sferică de circa 50 km grosime, ce nu este un bun conductor electric. La suprafaţa Pământului se poate măsura un câmp electrostatic având intensitatea de circa E= 100V/m. Considerând raza sferei terestre de 5000 km, se poate determina sarcina electrică superficială pe care o are Pământul, şi anume această sarcină electrică este de circa 3 105 C. Dacă se introduce un conductor într-un câmp electric staţionar se produce, prin influenţă, o separare de sarcini electrice, iar la atingerea stării de echilibru sarcinile se află numai pe suprafaţa conductorului, aşa cum se poate vedea în fig. 4.6.

a)

b) Fig. 4.6. Conductor în câmp electric extern: a) la început; b) după stabilirea echilibrului.

88

Numărul liniilor de câmp ce străbat o suprafaţă oarecare. Pentru un câmp electric omogen. Polarizarea dielectricului în câmp electric exterior: a) izolatorul la început. b) după stabilirea echililbrului. unde n este versorul normal la suprafaţă: r r Φe = E S (4.14) 89 .8.4. Φe.2. S. 4. ca acela din fig. normală la liniile de câmp se numeşte flux electric. Fluxul electric Prin convenţie liniile de câmp electric se trasează astfel încât numărul de linii de câmp ce traversează unitatea de suprafaţă normală la liniile de câmp să fie numeric egal cu intensitatea câmpului electric în locul unde este situată suprafaţa.8.2.7 se poate observa polarizarea dielectricului în câmp electric exterior.13) În fig. fluxul electric este egal cu produsul scalar al r r r intensităţii câmpului electric cu vectorul S = S n . Inducţia electrică reprezintă câmpul electric din interiorul dielectricului şi se poate caracteriza prin vectorul inducţie electrică: r r r D = ε0εr E = ε E (4. 4.Dacă se introduce un dielectric (izolator electric) în într-un câmp electric acesta suferă o polarizare dielectrică. a) b) Fig. 4. aşa cum se vede în fig.4. Un câmp ale cărui linii de câmp sunt paralele şi echidistante este un câmp omogen.7.

iar produsul scalar devine: r r Φe = E S = E S (4. Fig.8.9.8. (4. Câmp electric neomogen.16) pe suprafaţa considerată: r r Φ e = ∫ dΦ e = ∫ E ⋅ dS = ∫ E cos α dS S S S (4. se integrează relaţia (4. 4. astfel încât.9). 4. în limitele lui dS.17) 90 . Fluxul electric infinitezimal prin suprafaţa dS este: r r dΦ e = E ⋅ dS = E cos α dS r v unde dS = n dS . putem vedea că unghiul dintre vectorii E şi n este zero. 4. câmpul electric poate fi considerat omogen. Câmp electric omogen.15) Pentru un câmp neomogen. 4. adică de valoare constantă şi păstrând aceeaşi direcţie (vezi fig.r r Referindu-ne la fig. suprafaţa S se împarte în arii infinitezimale dS.16) Fig. Pentru a determina fluxul electric prin suprafaţa închisă S.

4. 4. fluxurile electrice prin cele două suprafeţe sunt egale: Φ S = Φ S0 (4. Construim o sferă de rază r. De aceea. Observăm că toate liniile de câmp ce trec prin suprafaţa S trec şi prin suprafaţa sferei. Legea lui Gauss pentru câmpul electric Considerăm o sarcină electrică punctiformă Q ce se află într-un punct P în interiorul unei suprafeţe închise. numărul de linii de câmp ce străbat suprafaţa dS0 de pe sferă este egal cu numărul de linii de câmp ce străbat suprafaţa dS de pe suprafaţa S: dΦ S = dΦ S0 Exprimăm fluxul infinitezimal prin suprafaţa dS0: r Q r r n 0 dS 0 = 4πε r 3 (4.3.18) dΦ S0 (4.19) 91 . cu centrul în P (vezi fig.Fig. Fig.2.17) Dacă ne referim la cele două suprafeţe infinit mici aflate pe sferă şi pe suprafaţa S.11). Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă.10 prezintă o suprafaţă închisă şi liniile câmpului electric ce produce flux electric prin acea suprafaţă. S.10. 4. 4.

22) Expresia (4. putem scrie: Φ S = Φ S0 = Q ε (4.. q3. Observăm că produsul scalar dintre rază şi versorul normal la dS0 este: rr r n 0 = r cos 0 = r Astfel.11. q2. . Dacă în interiorul suprafeţei închise se află mai multe sarcini electrice.22) constituie legea lui Gauss pentru câmpul electric: Fluxul ce străbate orice suprafaţă închisă ce conţine sarcina electrică Q este proporţional cu sarcina electrică şi invers proporţional cu permitivitatea dielectrică a mediului. Datorită faptuului că sarcina electrică poate fi pozitivă sau negativă..20) Integrăm fluxul prin suprafaţa sferei şi obţinem: Φ S0 = ∫ dΦ S0 = ∫ S0 Q 1 Q 1 dS 0 = 2 4πε r 4πε r 2 Q 1 Q 4πr 2 = = 2 ε 4πε r S0 ∫ S0 dS 0 = Q 1 S0 = 4πε r 2 (4..Fig. 4. fluxului electric i se asociază un semn. Astfel. Această lege constituie o nouă formulare a legii lui Coulomb.23) Semnul fluxului electric. Fluxul electric creat de sarcina electrică din P prin două suprafeţe închise. fluxul electric infinitezimal prin suprafaţa dS0 este: dΦ S0 = Q 1 dS 0 4πε r 2 (4. dacă ne referim la fig.21) Datorită faptului că fluxurile prin cele două suprafeţe din fig. q1.11 sunt egale. + q n ε (4. 4.12 putem vedea că unghiul α poate avea valori: 92 . atunci fluxul este egal cu: ΦS = q 1 + q 2 + q 3 + .qn.4...

⎡ π⎤ a) din cadranul unu. dar de semn opus. De aceea fluxul electric prin suprafaţa care nu conţine sarcini electrice este nul. Astfel.13. de acelaşi fel ca dS1 şi dS2. cos α fiind în acest caz negativ. Observăm că toate liniile de câmp ce trec prin dS1 trec şi prin dS2. α ∈ ⎢0. α ∈ ⎢ . unde sarcina electrică din punctul P este exterioară suprafeţei închise S.12. 4. ⎣2 ⎦ a) b) Fig. π⎥ . deci fluxul este tot negativ. cele două fluxuri ⎣2 ⎦ elementare prin dS1 şi dS2 se anulează reciproc. 4. iar fluxul electric este şi el tot ⎣ 2⎦ pozitiv. deoarece unghiul dintre vectorii r r ⎡π ⎤ n şi E este α ∈ ⎢ . ⎥ şi în acest caz cosα este pozitiv. Într-adevăr. 93 . π⎥ . Ne referim la fig. ⎡π ⎤ b) din cadranul doi. Toată suprafaţa S este formată din perechi de suprafeţe aflate faţă în faţă. Fluxul electric al unei sarcini electrice exterioare suprafeţei. b) flux negativ. deci fluxurile prin cele două suprafeţe elementare sunt egale.13. Semnul fluxului electric: a) flux pozitiv. 4. fluxul infinitezimal prin suprafaţa dS2 este negativ. Fig. Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă datorat unei sarcinii q exterioare suprafeţei este nul. aşa cum vom arăta mai jos.

Forma locală diferenţială a legii lui Gauss Prima ecuaţie Maxwell Considerăm o sarcină electrică q distribuită într-un volum V. obţinem fluxul electric sub forma: r v r Φ e = ∫ E dS = ∫ ∇E dV S V (4. dacă suprafaţa închisă nu conţine sarcini electrice.Legea lui Gauss poate fi enunţată şi astfel: Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă. închis de suprafaţa S. în care se află sarcină electrică cu densitatea volumică ρ.4. ce transformă integrala pe suprafaţa închisă S din legea lui Gauss într-o integrală pe volumul pe care-l închide aceasta. prin ∇E .25) Să considerăm volumul V. de formă arbitrară. am notat divergenţa vectorului E . este numeric egal cu 1 înmulţit cu suma algebrică a sarcinilor electrice aflate în interiorul suprafeţei. substituim relaţiile (4.14.26) r r Unde.22) şi obţinem: r v r q 1 Φ e = ∫ E dS = ∫ ∇E dV = = ∫ ρ dV V ε ε V S (4. Prin operaţia de divergenţă se obţine scalarul: r ∂E x ∂E y ∂E z ∇E = + + ∂x ∂y ∂z (4.25) în (4.24) C .2.27) Revenind la legea lui Gauss. Operaţia de divergenţă a unui vector constă în următoarele: Considerăm un vector având componenetele r r r r Ex. ε Fluxul electric este nul.28) 94 . Folosind formula matematică Gauss-Ostrogradski. Atunci se defineşte densitatea de sarcină electrică ρ ca fiind sarcina electrică din unitatea de volum: ρ= dq dV (4. 4. 4.26) şi (4. se poate calcula sarcina electrică dint-un volum V prin integrala: q = ∫ ρ dV V (4. Astfel. aşa cum se poate vedea în fig. Ey şi Ez ( E = E x i + E y j + E z k ). dacă se cunoaşte densitatea de sarcină m3 Densitatea de sarcină electrică se exprimă în 1 electrică.

∇E 2 > ∇E 1 . a) 95 .Fig. 4. b) r Fig. Sarcină electrică distribuită într-un volum V.14. cu atât fluxul electric total este mai mare şi divergenţa v câmpului electric este mai mare.15. Cu cât pornesc mai multe linii de câmp dintr-o suprafaţă închisă. Divergenţa vectorului intensitate a câmpului electric este mai mare în punctele din spaţiu unde densitatea volumică de sarcină este mai mare. aşa cum se poate vedea în fig. Constatăm că sub integralele volumice se află cantităţi egale: r ρ ∇E = ε (4. Vectorul E 2 are divergenţa mai v mare decât vectorul E 1 . Semnificaţia fizică a divergenţei vectorului E : a) câmp electric cu linii de câmp r r mai puţine. r Semnificaţia fizică a divergenţei vectorului E .15. deoarece liniile sale de câmp prin aceeaşi suprafaţă sunt mai numeroase. 4. b) câmp electric cu linii de câmp mai dese. care constituie în acelaşi timp prima ecuaţie Maxwell. 4.29) Am obţinut astfel o formă locală a legii lui Gauss.

4.Deplasarea sarcinii electrice q în câmpul creat de sarcina electrică Q. numită corp de probă. atunci lucrul mecanic dat de (4.33) . În câmpul electric creat de aceasta se mişcă o sarcină q. 4. Potenţialul electric Considerăm o sarcină electrică Q fixă.30) ⎟ 4πε ⎜ ⎝ rA rB ⎠ r Dacă punctul B se află la infinit.31) devine: LA ∞ = (4. ∇E = 0 . sau pentru deplasarea lui q de la infinit până în punctul considerat: VA = Q 1 4πε rA 96 (4.5. 4. aşa cum se poate vedea în fig.16. înseamnă că din acel punct nu pornesc linii de câmp electric şi el nu reprezintă o sursă de câmp electric. Fig. din punctul A până în punctul B.r Dacă într-un punct din spaţiu avem divergenţa nulă.32) Relaţia (4. atunci lucrul mecanic pentru deplasarea corpului de L AB = probă din A până la infinit este: LA ∞ = Qq ⎛ 1 ⎜ 4πε ⎜ ⎝ rA Q 1 4πε rA ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ (4. care reprezintă lucrul mecanic necesar pentru deplasarea corpului de probă cu sarcina electrică q =1C din punctul A până la infinit. Să presupunem că sarcina q se deplasează pe traiectoria ei din punctul A în punctul B. Lucrul mecanic efectuat la deplasarea sarcinii electrice q. Caracterul potenţial al câmpului electric.31) Dacă sarcina q = 1 C.32) introduce mărimea fizică potenţial electric al punctului A.16. rB → ∞ . în câmpul creat de Q este egal cu: Qq ⎛ 1 1 ⎞ ⎜ − ⎟ (4.2.

Definim tensiunea electrică dintre două puncte ca fiind diferenţa potenţialelor electrice ale celor două puncte considerate: U = VA − VB (4. Fig. câmpul electric este un câmp potenţial. Suprafaţă sferică echipotenţială în jurul sarcinii electrice Q.34) Observăm că toate punctele situate la distanţa r de Q au acelaşi potenţial electric.4. în jurul sarcinii electrice Q se formează o sferă de rază r pe care toate punctele au acelaşi potenţial electric (vezi fig . putem exprima potenţialul electric într-un punct situat la distanţa r de sarcina punctiformă Q prin: V (r ) = Q 1 4πε r (4. Energia câmpului electric. 1C În general.17). La încărcarea unui condensator plan se consumă un lucru mecanic pentru a transporta sarcinile electrice de pe o armătură pe alta. Astfel.Potenţialul electric este o mărime scalară şi este măsurat în Volţi. Această sferă de potenţial electric constant constituie o suprafaţă echipotenţială.37) . fiecăreia corespunzându-i o anumită valoare a potenţialului electric. De aceea. Energia electrostatică este egală cu produsul dintre diferenţa de potenţial şi sarcina electrică de probă q: W = q(VA − VB ) = q U (4.36) Se constată că lucrul mecanic efectuat la deplasarea lui q între punctele A şi B este independent de forma drumului dintre punctele A şi B şi depinde numai de capetele drumului.17. 4. În jurul sarcinii electrice punctiforme Q se află sfere concentrice echipotenţiale. 1V = 1J .35) Tensiunea electrică este o mărime fizică scalară şi se exprimă tot în Volţi. Lucrul mecanic infinitzimal efectuat pentru a transporta sarcina infinitezimală dQ de pe o armătură pe alta este: dL = U dQ 97 (4.

lucrul mecanic infinitzimal efectuat pentru a transporta sarcina infinitezimală dQ de pe o (4.43) şi relaţia dintre tensiunea electrică şi intensitatea câmpului electric dintre armături: U = E d. B .40) Energia câmpului electric sau energia electrică este: W= 1 C U2 2 (4.b) Astfel.41) Definim densitatea volumică de energie electrică ca fiind energia electrică din unitatea de volum: w= dW 1 = ε E2 dV 2 (4. O mărime vectorială proporţională cu inducţia magnetică B este intensitatea r câmpului magnetic H .44) 4. între cele două mărimi existând relaţia de proporţionalitate: r r B = µ 0µ r H 98 . în mod obişnuit.39) 1 C U2 2 (4.a) (4.38.1. (4. Dar sarcina electrică Q de pe armături este egală cu produsul dintre diferenţa de potenţial şi capacitatea electrică a condensatorului: Q= CU deci sarcina infinitezimală dQ este: dQ = C dU armătură pe alta este: dL = C U dU Lucrul mecanic efectuat pentru încărcarea condensatorului este: L = ∫ C U dU = 0 U (4.38.3.42) Această relaţie se obţine transformând energia electrică dintre armăturile condensatorului astfel: W= 1 S 2 1 S 2 2 1 ε U = ε E d = ε E2V 2 d 2 d 2 S d unde am folosit definiţia capacitătţii electrice a condensatorului plan: C=ε (4. Vectorul care descrie câmpul magnetic.unde U este diferenţa de potenţial dintre armături. Câmpul magnetic În spaţiul din jurul unui magnet în formă de bară sau în jurul unui conductor parcurs de curent electric există un câmp magnetic. care acţionează asupra sarcinilor electrice aflate în mişcare sau asupra curenţilor electrici şi asupara magneţilor.3. Magnetostatica 4. este r r inducţia magnetică.

adică a unui corp cu un singur pol magnetic. Liniile de câmp magnetic sunt linii de câmp închise. b) 4. 4. multe traiectorii ale particulei electrizate: 99 (4.2. de aceea liniile ce câmp magnetic nu pot fi linii deschise.a). permeabilitatea magnetică relativă a mediului.b) pentru un curent liniar. b) unui curent liniar. Acest fapt se datorează existenţei sarcinilor electrice pozitive şi negative. este confirmată de teorii moderne. Asta arată experienţa şi teoria. pentru câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. Câmpul magnetic nu are sarcini ``monopolare``.18. 4.18. Modulul forţei Lorentz se calculează cu relaţia: (4. Observăm că liniile de câmp magnetic sunt orientate de la polul Nord la polul Sud. Acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare r Considerăm un câmp magnetic omogen. Inducţia magnetică se exprimă în Tesla.18. la nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice. 4. Forţa cu care acţionează câmpul magnetic asupra sarcinii electrice este forţa Lorentz: r r r F = q ( v × B) unde apare produsul vectorial dintre vectorii viteză şi inducţie magnetică. ``Existenţa monopolului magnetic``. [B]SI = 1T . ca şi vectorii inducţie magnetică r B .unde µ0 şi µr sunt permeabilitatea magnetică a vidului şi respectiv.3. Ne amintim că liniile de câmp electric sunt linii deschise.45) F = q v B sin α r r unde α este unghiul dintre direcţiile vectorilor B şi v . aşa cum se poate vedea în fig.46) În funcţie de orientarea vectorului viteză în raport cu direcţia câmpului magnetic putem întîlni mai . a) Fig. şi în fig. în care se deplasează cu viteza r v un corp punctiform electrizat cu sarcina q. dar nu a fost încă demonstrată experimental. Linii de câmp închise în jurul: a) unui magnet în formă de bară. de inducţie magnetică B .

iar forţa Lorentz este şi ea zero. una paralelă cu liniile de câmp magnetic.46. iar cealaltă 100 . determinând ca traiectoria particulei să devină un cerc. 4.a). În acest caz unghiul dintre cei doi vectori este α = π . 4. 4. iar forţa Lorentz este maximă: 2 (4.19.19. Traiectorii ale particulei în câmp magnetic: r r a) viteza paralelă cu B .a) Vectorul viteză este paralel cu vectorul inducţie magnetică (vezi fig. Particula nu este deviată de la traiectoria rectilinie. c) Vectorul viteză face un unghi oarecare cu inducţia magnetică (vezi fig. c) direcţie oarecare.47) unde termenul din dreapta ecuaţiei reprezintă forţa centrifugă de inerţie.a) F= q v B a) b) c) Fig. În acest caz viteza se descompune în două componente.b). b) viteza perpendiculară pe B . 4.c).19. Forţa Lorentz acţionează ca o forţă de tip central. Raza traiectoriei se determină din condiţia menţinerii particulei pe cerc: qvB = mv 2 r (4. b) Viteza particulei este perpendiculară pe inducţia magnetică (vezi fig. În acest caz unghiul dintre vectori este zero. r Din definiţia produsului vectorial rezultă că vectorul F este perpendicular pe planul format de vectorii viteză şi inducţie magnetică. deoarece sin 0 = 0.19.

Un r element de conductor de lungime dl. 4.3. Compunerea celor două mişcări determină o traiectorie sub forma unei spirale.r perpendiculară pe ele. 4.3. (4. Să presupunem că vectorii B şi d l formează planul foii. 101 .48) Fig.a) F = I ( l × B) r unde se consideră că vectorul l are direcţia curentului electric. conform definiţiei produsului vectorial. se află sub acţiunea unei forţe elementare de acţiune din partea câmpului magnetic exterior de forma produsului vectorial: r r r dF = I(d l × B) nimită forţa lui Laplace electromagnetică. Acţiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent electric Cunoaştem faptul că asupra unui corp electrizat aflat în mişcare se exercită acţiunea câmpului magnetic sub forma forţei Lorentz. perpendiculară pe planul foii. Forţa ce se exercită în câmp magnetic asupra curenţilor electrici.20. 4.20 se poate vedea o porţiune dintr-un conductor rectiliniu parcurs de curentul electric de r r intensitate I şi aflat într-un câmp magnetic de inducţie B. În fig.48) se obţine forţa exercitată de câmpul magnetic asupra întregului conductor de lungime l: r r r (4. Datorită componentei vitezei paralele cu B particula se mişcă rectiliniu şi r uniform. de aceea asupra conductorului aflat în câmp magnetic se va exercita o forţă ce constituie rezultanta tuturor forţelor Lorentz ce se manifestă asupra fiecărui purtător liber de sarcină electrică din conductor. pentru care se defineşte vectorul d l (care este ales ca un vector orientat în sensul curentului electric).48. Atunci direcţia forţei elementare de acţiune asupra conductorului parcurs de curentul electric este. Curentul electric constituie o mişcare dirijată de sarcini electrice. Componenta perpendiculară pe B determină o mişcare circulară. Prin integrarea relaţiei (4.

se manifestă un câmp magnetic cu linii de câmp închise.1. aşa cum se poate vedea în fig.2 am văzut că sarcinile electrice. chiar fixe fiind. Fig. Este natural să ne punem întrebarea dacă nu cumva se crează şi câmpuri magnetice în jurul sarcinilor electrice. scriind forţa lui Lorentz. Experienţa demonstrează că numai sarcinile electrice aflate în mişcare crează câmpuri magnetice. produce în jurul ei un câmp magnetic cu linii de câmp de forma unor cercuri în plane perpendiculare pe vectorul viteză. În paragraful 4.4.49) Expresia (4.1 am considerat efectul câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare. atunci modulul forţei Laplace electromagnetice este: F = B I l sin α 4. Câmpul magnetic creat de curenţii electrici În subparagraful 4. 4.r Pentru exemplul considerat mai sus. a) În jurul unui conductor liniar parcurs de un curent electric de intensitate I. 102 . cu centrele aflate pe o dreaptă ce trece prin acest vector. crează câmpuri electrice în jurul lor. este perpendiculară pe conductor. 4.3.21.21. Câmpul magnetic creat de un curent liniar.49) reprezintă legea Biot-Savart. B . modulul forţei exercitate de câmpul magnetic asupra conductorului este: F=BIl Dacă direcţia vectorului inducţie magnetică formează un unghi α cu direcţia curentului electric. dacă direcţia vectorului câmp magnetic. Intensitatea câmpului magnetic creat la distanţa r de conductor este: H= I 2πr (4. O sarcină electrică aflată în mişcare faţă de un observator fix. Cunoaştem faptul că un curent electric este o mişcare dirijată de sarcini electrice. Înseamnă că în jurul conductorilor parcurşi de curent electric se crează cămpuri magnetice produse de însumarea tuturor câmpurilor magnetice elemetare generate în jurul sarcinilor electrice.

b) Un curent electric de forma unei spire plane circulare.Dacă un curent electric străbate un conductor de o formă oarecare.23): 103 . µ0 = 4 π 10-7 Wb /Am. Modulul vectorului intensitate a câmpului magnetic este: dH = 1 dl sin ϕ 4π r 2 Dacă dorim să exprimăm inducţia magnetică a câmpului creat în spaţii unde există materie. reprezintă permeabilitatea magnetică a vidului. se integrează relaţia (4.22.50) pe lungimea l. iar µr reprezintă permeabilitatea magnetică relativă a Fig. Pentru a determina câmpul magnetic al întregului circuit.50) se numeşte legea Biot-Savart-Laplace. dar noi vom da numai rezultatele integrării pentru câteva cazuri de circuite simple. crează un câmp magnetic în centrul spirei având vectorul inducţie magnetică perpendicular pe planul spirei (vezi fig. aşa cum se vede în fig. trebuie să ţinem seama de relaţia dintre intensitatea şi inducţia câmpului magnetic: r r B=µH unde µ reprezintă permeabilitatea magnetică a mediului. 4. 4. la distanţa r de el. Câmpul magnetic creat de un curent de o formă oarecare. aflate în vid. 4.50) r r unde e r este versorul ce descrie direcţia vectorului de poziţie r . Intensitatea infinitezimală a câmpului magnetic creat de un element de r lunigime d l .22. µ = µ0 µr. Expresia (4. µ0 mediului. Calculele efectuate în cazurile cu circuite electrice de forme complicate sunt dificile. este: r r r 1 d l × er dH = 4π r 2 (4. câmpul magentic este suma vectorială a tuturor câmpurilor magnetice create de fiecare porţiune elementară a conductorului. de rază r.

atunci formulele de mai sus vor conţine permeabilitatea magnetică a mediului respectiv.52) Dacă în spaţiul care închide circuitul electric se află substanţă. 4. 4. Câmpul magnetic creat de o spiră circulară.23.24). cu o densitate de spire pe unitatea de lungime n = N/l câmpul magnetic creat pe axa de simetrie este: B = µ0 In 2r (4. Întocmai ca la un magnet în formă de bară. Substanţele care alcătuiesc Pământul crează în spaţiul cosmic din jurul planetei noastre un câmp magnetic echivalent cu câmpul din exteriorul unei sfere uniform magnetizate (vezi fig.B = µ0H = µ0 I 2r (4. Inducţia magnetică a Pământului.51) c) În cazul în care avem o mulţime N de spire circulare de lungime l. liniile de câmp magnetic terestru ies din puncte de pe emisfera magnetică sudică şi intră în puncte de pe emisfera nordică. Pâmăntul are o axă a polilor magnetici. 104 . care în epoca geologică actuală formează un unghi de aproximativ 150 cu axa poliilor geografici. Din acest motiv. polii magnetici constituie acele puncte de pe suprafaţa Pământului din care liniile de câmp magnetic sunt verticale. Fig.

astfel încât vectorul inducţie magnetică să fie constant pe aria dS.25.53) r unde vectorul dS este obţinut prin îmnulţirea ariei dS cu versorul normal la ea. 105 . 4. Câmpul magnetic terestru.3. multiplicat prin aria suprafeţei considerate. această suprafaţă se împarte în suprafeţe infinitezimale. Legea lui Gauss pentru magnetism Fluxul magnetic printr-o suprafaţă este definit ca produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi versorul normal la suprafaţă. dS.24. Dacă inducţia magnetică nu este constantă pe suprafaţa considerată.Fig. 4. Să considerăm o suprafaţă închisă S în jurul magnetului în formă de bară din fig. Atunci fluxul magnetic total este integrala fuxurilor elementare prooduse prin ariile dS: r r Φ m = ∫ dΦ m = ∫ B dS S S (4. 4.5.

Fig.55) ceea ce revine la forma locală a legii lui Gauss: r ∇B = 0 (4. divergenţa unui vector de câmp este nulă dacă acel câmp nu are surse punctuale (de tip "sarcină electrică de un semn"). ci este o proprietate generală a câmpului magnetic.56) constituie. posibilitatea existenţei de sine stătătoare şi independente a polului Nord faţă de polul Sud al unui magnet permanent. Fluxul magnetic este nul printr-o suprafaţă închisă datorită faptului că liniile de câmp magnetic sunt linii închise. oricâte linii de câmp intră într-o suprafaţă închisă tot atâtea şi ies din ea.56) este mult mai profundă decât faptul strict matematic că divergenţa câmpului magnetic este nulă.56) Relaţia (4. Semnificaţia fizică a relaţiilor (4. Suprafaţă sferică în jurul magnetului în formă de bară. Deşi teoria cuantică prevede încă din 1930 existenţa monoplolului magnetic. indiferent de structura surselor de câmp magnetic sau de forma suprafeţei considerate. cea de-a doua ecuaţie a lui Maxwell.4. Observăm că numărul liniilor de cămp care intră în suprafaţa S este egal cu numărul liniilor de cămp care ies din S. deci fluxul magnetic prin suprafaţa închisă S este nul. în acelaşi timp. Într-adevăr. Nu putem realiza încă nici o combinaţie de magneţi permanenţi şi de 106 . care ar reprezenta. obţinem: r r r ∫ B dS = ∫ ∇B dV = 0 S (4. Această constatare nu este valabilă numai pentru câmpul magnetic considerat. acesta nu a putut fi pus în evidenţă. Aceasta constituie legea lui Gauss pentru magnetism: r r B ∫ dS = 0 S (4.25.54) şi (4.54) Utilizând teorema Gauss-Ostrogradski. de exemplu. Astfel. până în prezent. Până în zilele noastre nu s-a putut pune în evidenţă existenţa fizică a monopolului magnetic.

paraleli între ei şi parcurşi de curenţii electrici de intensităţi I1 şi I2 . fiecare câmp magnetic acţionează asupra celuilalt conductor parcurs de curent electric.57) Fig. situate în vid la distanţa de un metru unul de altul. Forţa de interacţiune dintre doi curenţi paraleli de acelaşi sens. 1 A reprezintă intensitatea unui curentul electric constant care. Dacă cei doi curenţi sunt de sens contrar. -7 Newtoni pe fiecare metru de lungime 107 . practic infinit de lungi. I1 I 2 l 2πd (4. Cauza acestei forţe de interacţiune este faptul că fiecare curent electric generează în jurul său un câmp magnetic. Relaţia (4.26. Ampère a stabilt valoarea forţei de interacţiune dintre cei doi conductori. determină ca forţa de interacţiune dintre ele să fie de 2 •10 comună. 4.4. forţa este de respingere. paraleli de lungime infinită. se manifestă o forţă de interacţiune ce depinde de distanţa dintre ei.57) este utilizată pentru definiţia unităţii de intensitate a curentului electric. Interacţiunea dintre doi curenţii paraleli Se constată experimental că între doi conductori liniari. Forţa de interacţiune dintre cei doi conductori este de atracţie dacă cei doi curenţi sunt de acelaşi sens. aşa cum se poate vedea în fig.25.curenţi electrici care să genereze un câmp magnetic radial cu linii de câmp deschise.3. [I] SI =1 Ampère. dacă circulă prin două conductoare electrice paralele de lungime infinită.6. În consecinţă.4. pe o porţiune de lungime comună l: F=µ unde µ = µ0 µ r. asemănător câmpului electrostatic creat de o sarcină electrică punctiformă. Pe cale exeprimentală.

Legea circuitului magnetic Se consideră un mediu omogen (µ = constant) în care se află un contur plan ce înconjoară un conductor foarte lung parcurs de curent electric cu intensitatea I (vezi fig.4. I.27. Circulaţia vectorului H produs de un curent liniar infinit lung. prin definiţia: j= dI dS (4. pe conturul (C).58) r Fig. H . Această lege afirmă că: vectorul intensitate a câmpului magnetic are circulaţia pe un contur închis egală cu intensitatea curentului electric: (C) ∫ Hd l = I r r (4. în sensul în care circulă curentul electric. Intensitatea curentului electric se determină prin operaţia de integrare pe suprafaţă a densităţii de curent: r r I = ∫∫ j dS S (4.4. r Introducem vectorul densitate de curent electric.27).7. Acesta este şi cazul din fig.3.27.4. scriind astfel legea circuitului magnetic. circulaţia lui H este zero pe acest contur.59) Densitatea de curent electric este un vector orientat normal la suprafaţa considerată. j . r Ampère a calculat circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic.60) 108 .4. Acest curent electric r crează în jurul său. câmp magnetic produs de curentul electric din circuit. r În cazul în care conturul (C) nu încojoară complet curentul. un câmp magnetic de intensitate H . la distanţa r de el.

Operaţia de rotor. acesta reprezintă "viteze de variaţie" a componentei vectorului în direcţie transversală (de exemplu.60) şi (4. Obţinem astfel o altă formă a legii circuitului magnetic: r r r r H d l = ( ∇ × H )dS (4. Mărimea lui este egală cu valoarea limită a circulaţiei pe unitatea de arie a planului din jurul punctului considerat.2. Hy şi Hz sunt componenetele vectorului H . ele constituie o parte a ecuaţiei a treia a lui Maxwell.62) Dacă se exprimă relaţia anterioară utilizând inducţia magnetică.Folosind formula lui Stokes. rotorul unui vector se obţine prin operaţia: r r i j r r ∂ rot H = ∇ × H = ∂x Hx r k ∂ ∂ ∂y ∂z Hy Hz (4. se obţine: r r ∇×B = µ j (4. 109 . Prin definiţie. Semnificaţia fizică a rotorului.61) şi obţinem: r r r r r r (4. transformăm integarala de linie într-o integrală de suprafaţă (această suprafaţă sprijinindu-se pe conturul considerat).63) Ultimele două relaţii constituie forma locală a legii lui Ampère. adică putem scrie: r r ∇×H = j (4. r r Vectorul rot H = ∇ × H într-un punct reprezintă un vector perpendicular pe planul ce trece prin punctul considerat.61) ∫ Hd l = ∫∫ (∇ × H)dS = I = ∫∫ j dS (C) SC SC Cantităţile de sub integralele de suprafaţă sunt egale. vitezele de variaţie ale componenetei Bx . În ceea ce ∂x reprezintă viteza de variaţie a componentei vectorului pe direcţia sa (de exemplu priveşte rotorul. divergenţa unui vector ∂B x ).. Înlocuim în (4. Aşa cum am văzut în subparagraful 4. după direcţiile y şi z ).58) relaţiile (4.61) ∫ ∫∫ (C) SC r r unde ∇ × H reprezintă rotorul vectorului H .64) r unde Hx. În acelaşi timp.4.

Câmpul electric indus apare oriunde se manifestă fluxul magnetic variabil (chiar şi în vid.3. Inducţia electromagnetică este fenomenul general de apariţie a unui câmp electric în regiunea din spaţiu în care se manifestă un flux magnetic variabil.28. unde sarcinile electrice lipsesc). Fenomenul de apariţie a tensiunii electromotoare induse printr-un circuit închis prin a cărui suprafaţă se produce un flux magnetic variabil. aşa cum se poate vedea în fig. Apariţia unui curent electric. Legea Faraday În anul 1831 Faraday descoperă pe cale experimentală fenomenul de inducţie electromagnetică. unde n este versorul normal la suprafaţă: rr Φ = BS = BS cos α (4. Tensiunea electromotoare ce apare în buclă se numeşte tensiune electromotoare indusă. Acest fenomen nu este legat de prezenţa unui conductor sau a unui circuit electric. 4. Când magnetul se mişcă. fluxul magnetic reprezintă produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi r r r vectorul S = Sn .65) Faraday a observat că tensiunea electromotoare indusă creşte când viteza de variaţie a fluxului magnetic creşte şi a enunţat legea inducţiei electromagnetice în felul următor: Tensiunea electromotoare indusă într-un contur (C) este egală cu viteza de variaţie a fluxului printr-o suprafaţă deschisă ce se sprijină pe (C) şi este de sens opus acestei variaţii. 4. Prin definiţie. se numeşte inducţie electromagnetică. În timpul mişcării magentului ampermetrul indică trecerea unui curent electric. Astfel. prin buclă poate fi pusă în evidenţă prin instalarea unui ampermetru în circuitul buclei.28.8. el constată că un flux magnetic variabil prin suprafaţa formată de o buclă de conductor determină apariţia unei tensiuni electromotoare în bucla conductoare.4. numit curent indus. Inducţia electromagnetică. 110 . ampermetrul indică trecerea unui curent electric. Fig.

prin câmpul magnetic pe care-l generează la rândul său. E : 111 . dS. prin care inducţia magnetică poate fi considerată constantă. S. r r r dΦ = BdS = B cos αdS (4. Suprafaţa a fost împărţită în arii infinitezimale. egală cu circulaţia vectorului intensitate a câmpului electric: e= (C) r r E ∫ dl (4. Tensiunea electromotoare indusă este. 4. putem tansforma integrala de linie dată de (4.67) Fig. ce se sprijină pe acesta.68) r unde d l este un vector infinitezimal mic în lungul conturului (C). În cazurile cele mai generale fluxul magnetic se calculează prin integrarea fluxurilor elementare produse prin arii infinitezimale dS. pe de altă parte.67) pe toată suprafaţa: r r r Φ = ∫∫ dΦ = ∫∫ BdS S S (4.66) Semnul (-) este determinat de faptul că întotdeauna sensul tensiunii induse este astfel încât.68) r integrală de suprafaţă din rotorul intensităţii câmpului electric. Fluxul magnetic variabil şi câmpul electric indus de acesta.rr dΦ d (BS) e=− =− dt dt (4. 4.29 ilustrează un contur (C) şi o suprafaţă oarecare deschisă.69) într-o Dacă folosim teorema lui Stokes. Fig. Fluxul magnetic prin suprafaţa S este dat de integrarea relaţiei (4. să se opună sensului de variaţie al fluxului magnetic inductor (Legea lui Lenz).29.

o altă formă a legii inducţiei electromagnetice.70) Tensiunea electromotoare indusă este egală cu derivata la timp a fluxului magnetic. a) b) Fig.70) şi (4. cu o r latură mobilă. deoarece în el se induce o tensiune electromotoare datorită variaţiei fluxului magnetic: 112 . în acelaşi Un exemplu de inducţie electromagnetică este cel din cazul circuitului cu arie variabilă.30.b).72) Am obţinut astfel. Latura mobilă are lungimea l.30.71) unde am trecut la derivate parţiale deoarece mărimile implicate pot depinde şi de coordonate. aflat în câmp magnetic constant. de aceea. cea de-a patra ecuaţie a lui Maxwell. 4. şi. Aria aflată în câmp magnetic creşte (sau scade) pe măsură ce latura mobilă se deplasează.69): r r r r⎞ ∂B r ∂Φ ∂⎛ r e=− =− ⎜ ∫∫ BdS⎟ ⎟ = − ∫∫ d∂t dS ∂t ∂t ⎜ S ⎠ ⎝S (4. Cadrul conductor dreptunghiular.71) se referă al tensiunea electromotoare indusă şi.a).30. aşa cum se poate vedea în fig. iar câmpul magnetic este perpendicular pe suprafaţa cadrului şi este constant. Viteza de mişcare a laturii l este constantă. 4.e= (C) r r r r E d l = ( ∇ × E )dS ∫ ∫∫ S (4. (4. 4. Astfel. cantităţile de sub integralele de suprafaţă sunt egale: r r ∂B ∇×E = − ∂t timp. numită şi forma locală. dat de (4. se află într-un câmp magnetic de inducţie B . relaţiile (4. Inducţie electromagnetică într-un cadru dreptunghiular cu o latură mobilă. deci fluxul magnetic prin suprafaţa închisă de cadru este variabil în timp. Circuitul este echivalent celui din fig.

Tensiunea ce apare la capetele bobinei. ca în fig.r r Φ = B S = BS = B l v t deoarece am presupus că la t = 0 latura mobilă era lipită de rezistenţă. Să considerăm o bobină prin care trece un curent variabil în timp. este de forma: dΦ di = −L dt dt e=− (4. şi care este r de sens opus câmpului magnetic inductor. dΦ d (Blvt) =− = −B l v dt dt (4. i = f( t ). Bobină parcursă de un curent variabil. Autoinducţia. B . datorită variaţiei curentului electric prin ea. B i .76) unde N este numărul de spire.31. 4.31.74) r Observăm că datorită curentului electric indus în circuit. de formă. i = f ( t ). l este lungimea.73) e=− (4. Fig. Orice circuit electric poate fi caracterizat prin mărimea numită inductanţă proprie. inductanţa unui solenoid poate fi mult 113 . De exemplu. 4. Fenomenul de inducţie electromagnetică într-o bobină datorită variaţiei curentului electric ce o străbate se numeşte autoinducţie. de numărul de spire şi de proprietăţile magnetice ale mediului în care se manifestă câmpul magnetic. Inductanţa unui circuit depinde de mărimea circuitului.75) unde L este inductanţa bobinei şi care este egală cu: N 2S l L=µ (4. iar S este secţiunea bobinei. apare un câmp magnetic indus.

77) Sursa exterioară furnizează o putere P = U i. La închiderea circuitului.32. Tensiunea la bornele bobinei devine: U = −e = L di dt (4. care în intervalul de timp dt creşte curentul cu di. 4. Fig. E.9. 4. prin introducerea unui miez de fier. Circuit electric cu bobină. dată de relaţia (4. cu inductanţa L.75). într-un timp scurt intensitatea curentului creşte de la valoarea zero la valoarea sa maximă. ca în fig. În acest interval de timp există o variaţie a fluxului magnetic din bobină. Φ = L i .32.79) Această energie este înmagazinată în câmpul magnetic din bobină. ce conţine o bobină. 4. pentru a creşte curentul de la zero până la valoarea maximă I.3.80) de unde rezultă că intensitatea curentului electric din bobină este: 114 . şi o sursă de tensiune electromotoare constantă. Apare deci o tensiune electromotoare autoindusă în bobină. Inducţia câmpului magnetic din bobină este: B=µ NI l (4.mai mare decât cea corespunzătoare vidului. care are o permeabilitate magnetică relativă µ r = 700. Creşterea de energie este: dW = P dt = U i dt = i L di dt = L i di dt (4. este: W = ∫ L i di = 0 I 1 L I2 2 (4.78) Energia totală furnizată de sursă. Energia câmpului magnetic Considerăm un circuit electric.

84) Observăm că densitatea de energie din câmpul magnetic este echivalentă densităţii de energie din câmpul electrostatic. dată de relaţia (4.82) Densitatea de energie magnetică reprezintă cantitatea de energie din unitatea de volum: W 1 B2 = V 2 µ w= (4.42).83) deorece volumul bobinei este V = S l. obţinem pentru densitatea de energie magnetică expresia: 1 µ H2 2 w= (4.81) Substituim intensitatea curentului electric din relaţia (4. 115 .79) şi obţinem energia câmpului magnetic din bobină: W= 1 B2 Sl 2 µ (4.81) în (4. Dacă utilizăm intensitatea câmpului magnetic.I= Bl µN (4.

85) În felul acesta s-a pus în evidenţă un curent ce se propagă. ci variaţiei intensităţii câmpului electric la timp.şi prin vid. Putem defini această scădere printr-o derivată parţială la r ∂E ≠ 0 .4. Densitatea curentului de deplasare este dată de relaţia lui Maxwell. un curent electric. 116 . unde se neutralizează cu sarcinile electrice de semn opus. Apare. 4. timp a intensităţii câmpului electric diferită de zero. Reamintim că.10.33. Descărcarea condensatorului într-un circuit electric: Ic . a cărui existenţă nu se datorează circulaţiei sarcinilor electrice.33. Electronii se deplasează prin conductorii de legătură spre cealaltă armătură. creând curentul de conducţie.curent de conducţie. prin convenţie. Apoi condensatorul se descarcă pe o rezistenţă electrică. Curenţi de conducţie şi curenţi de deplasare Să condiderăm un condensator plan cu armăturile în vid. curent observat pentru prima dată de către James Clerk Maxwell. de intensitate Ic. astfel r încât după descărcarea condesatorului E = 0 . ∂t numit curent de deplasare. Fig. în aşa fel încât curentul care iese din fiecare armătură să fie egal cu cel care intră în ea: r r ∂E jd = ε 0 ∂t (4. aşa cum se poate vedea în fig.curent de deplasare. 4. Id . din acest motiv. sensul curentului electric este cel care ar corespunde deplasării sarcinilor electrice pozitive.3. care a fost încărcat cu sarcini electrice de la o sursă exterioară. Din acestă cauză câmpul electric din interiorul condesatorului scade în timp.

care sunt 117 . 4. se foloseşte permitivitatea mediului. ε.Maxwell este autorul renumitului termen suplimentar din ecuaţia locală a lui Ampère (4. care devine. relaţia (4. ε0.86) În această formă. Propagarea unui ansamblu de variaţii ale câmpurilor electric şi magnetic generează o undă electromagnetică. aşa cum de întâmplă în fenomenul de inducţie electromagnetică. a presupus că acestea nu variază în timp. Definiţia generalizată a curentului dată de Maxwell nu constituie un artificiu de calcul pentru cazul în care nu există sarcini electrice de conducţie.86) constituie ultima ecuaţie din sistemul de patru ecuaţii ale lui Maxwell pentru electromagnetism. nu mai este posibil să tratăm câmpurile generate de sarcinile electrice şi de curenţii elecrici în mod independent. Curenţii de deplasare generează şi ei câmpuri magnetice în jurul lor. 4.85) cât şi în ecuaţia (4. Undele electromagnetice sunt unde transversale. aceste câmpuri.4. Dacă mediul de propagare nu este vidul. aşa cum se întâmplă la încărcarea sau descărcarea unui condensator. În mod similar. De exemplu. Ansamblul de câmpuri electrice şi magnetice. Unde electromagnetice Analiza câmpurilor electrice şi magnetice. În spaţiul din vecinătatea unui câmp electric variabil în timp ia naştere un câmp magnetic variabil în timp. adică propagarea câmpurilor electric şi magnetic se face r s în aşa fel încât vectorii E şi B sunt perpendiculari unul pe celălalt şi perpendiculari pe direcţia de r s propagare a undelor. în forma sa generalizată: r r r ∂E ∇ × B = µ 0 jc + ε 0 ∂t (4. efectuată în paragrafele anterioare ale acestui capitol. sunt variabile în spaţiu.63). între armăturile condensatorului considerat în fig. Intensitatea curentului de deplasare se determină prin integrarea relaţiei (4.33. un câmp magnetic variabil în timp se comportă ca o sursă de câmp electric. numite câmp electrostatic şi magnetostatic. Unda electromagnetică transportă energia electromagnetică în spaţiu cu viteză finită şi constantă. de exemplu. dar sunt constante în timp. În cazul unor distribuţii de sarcini electrice variabile în timp şi a unor curenţi electrici variabili în timp. în acelaşi mod ca şi curenţii de conducţie. Funcţiile de undă ale undei electromagnetice sunt vectorii E şi B . Astfel.86) a lui Maxwell. în locul permitivităţii vidului.85). atunci atît în definiţia (4. ce se generează reciproc în timp se numeşte câmp electromagnetic. curentul de deplasare generează un câmp magnetic.

nici inferioare. Dacă propagarea undei se face într-un alt mediu decât vidul. În diagrama 4. Această radiaţie este numită radiaţie termică. Indicele de refracţie al mediului de propagare. care se aplică şi undelor electromagnetice. viteza de propagare a undei se reduce. La temperaturi ridicate. cu atât sursele de radiaţie devin mai strălucitoare. către ultraviolet. nici superioare. Cu cât temperatura lor creşte. Aceasta constituie viteza luminii în vid.88) unde εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă.1 sunt prezentate domeniile de lungimi de undă ale undelor electromagnetice. conform relaţiei: 1 ε 0 ε r µ 0µ r c εrµr c n v= = = (4. Aşa cum se poate vedea în diagrama de mai jos. µr este permeabilitatea magnetică relativă. Acest sector al spectrului undelor electromagnetice este reprezentativ pentru ceea ce numim lumină. iar n este indicele de refracţie al mediului de propagare.dependenţi de coordonate şi de timp. Undele electromagnetice se întind pe un domeniu de lungimi de undă foarte extins. Viteza cu care se propagă undele electromagnetice este finită şi constantă. viteză neegalată de nici un corp fizic. În continuare vom folosi toate proprietăţile undelor elastice. 750] 10-9 m formează domeniul vizibil pentru ochiul uman. 118 .87) unde ε0 şi µ0 sunt permitivitatea dielectrică şi. sectorul îngust de lungimi de undă din intervalul λ ∈ [350. permeabilitatea magnetică ale vidului. Un corp cu temperatura de 300 K (0o C = 273 K) emite radiaţie electromagnetică infraroşie. de la lungimi de undă mai mici decăt 10-13 m. emiţând unde electromagnetice din domeniul vizibil. până la valori ale lungimii de undă de peste 105 m. corpurile emit radiaţii ce au componente din domeniul de lungimi de undă ale sectorului vizibil. n. reprezintă numărul ce indică de câte ori se reduce viteza undelor electromagnetice în mediul respectiv. invizibilă pentru ochiul uman. respectiv. Spectrul undelor electromagnetice. În realitate spectrul undelor electromagnetice nu are limite cunoscute. În vid. faţă de viteza lor din vid. ca urmare a mişcării termice a moleculelor lor. viteza de propagare a undelor electromagnetice este: 1 ε 0µ 0 c= = 3 10 8 m s (4. Toate corpurile emit radiaţii electromagnetice.

1. Spectrul undelor electromagnetice λ ( m) Raze γ Raze X Ultraviolet Vizibil Infraroşu Microunde Unde scurte Unde lungi 103 105 107 109 1011 1013 1015 1017 1019 1021 ν (Hz) 105 103 101 10-1 10-3 10-5 10-7 10-9 10-11 10-13 Astfel. putem afirma că sursele naturale de radiaţii electromagnetice emit unde electromagnetice formate din suprapunerea unor radiaţii monocromatice. 119 . Lumina albă este rezultatul suprapunerii undelor luminoase având lungimi de undă cuprinse între λ v = 350 nm (unda monocromatică corespunzătoare culorii violet) şi λ r = 750 nm (unda moncromatică corespunzătore culorii roşu).Diagrama 4.

vectorii E şi B îndeplinesc condiţia: r r E=cB (4. Astfel. Unda electromagnetică este liniar polarizată deoarece fiecare vector al câmpului vibrează într-o r r singură direcţie. Considerăm o undă electromagnetică monocromatică armonică progresivă liniar polarizată ce se propagă în vid.1. la un moment dat de timp. 4. Într-un punct de pe axa de propagare şi la un moment dat.4. vectorii sunt. ele fiind foarte asemănătoare undelor elastice. 120 .91) Se poate observa că vectorii sunt perpendiculari între ei şi perpendiculari pe direcţia de propagare a undei. Frontul de undă este plan. în lungul axei Oz (vezi fig.4. În sursa undei funcţiile ei de undă sunt de forma: r r ⎧ ⎪E = E 0 sin ωt ⎨r r ⎪ ⎩B = B 0 sin ωt (4. iar în orice moment de timp.34. r r În fig. cei doi vectori variază în fază. funcţiile de undă sunt de forma: ⎧r r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞ ⎪E = E 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ = E 0 sin 2π⎜ − ⎟ ⎝T λ⎠ ⎪ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎨ r r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞ ⎪B = B 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ = B 0 sin 2π⎜ − ⎟ ⎪ ⎝T λ⎠ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎩ (4. Unde armnonice progresive Undele armonice sau sinusoidale sunt unele dintre cele mai răspândite tipuri de unde r electromagnetice. atingând simultan r r valorile maxime sau minime. fiind format din planul vectorilor E şi B .90) unde am folosit relaţiile deduse în capitolul 3 pentru cazul undelor elastice.89) Atunci.). funcţii sinusoidale de coordonate.34 se poate vedea variaţia armonică a vectorilor E şi B în spaţiu. Putem afirma că această figură s-ar putea vedea dacă unda ar fi "fotografiată" cu un aparat care surprinde vectorii de undă la un moment precis. de asemenea. 4. într-un punct situat la distanţa z de sursă. În orice punct din spaţiu vectorii E şi s B sunt funcţii sinusoidale de timp.

k . k. definit prin relaţia: k= 2π λ r Numărul de undă. λ. 121 .34. este un vector orientat în sensul propagării undei. 4. ν. sunt legate între ele prin relaţia: c ν λ=cT= Reamintim că altă mărime importantă pentru caracterizarea undelor este numărul de undă.Fig. c . şi viteza de propagare. lungimea de undă. Unda plană monocromatică liniar polarizată. Frecvenţa.

Densitatea de energie electromagnetică.92) şi obţinem: 122 .92) Fluxul de energie transportată de unda electromagnetică reprezintă cantitatea de energie electromagnetică ce traversează unitatea de suprafaţă normală la direcţia de propagare în unitatea de timp. Substituim (4.4. ale cărei funcţiile de undă sunt date de (4. Energia undelor electromagnetice Energia electromagnetică constituie suma energiilor electrică şi magnetică.91) şi de faptul că vectorii r r E şi B sunt perpendiculari între ei: S= ε0 2 E µ0 (4. Acest flux de energie electromagnetică este descris de vectorul lui Poynting: r 1 r r r r S= E×B = E×H µ0 ( ) (4.90).4.90) în (4.34. Modulul vectorului Poynting se determină ţinând cont de relaţia (4. transformăm funcţiile de undă date de relaţia (4.94) Având în vedere că într-o undă liniar polarizată vectorii de câmp vibrează fiecare pe câte o direcţie şi utilizând notaţiile din fig.95) Ne propunem să calculăm densitatea de energie a unei unde monocromatice liniar polarizate.2.90) sub forma: ⎧r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞r ⎪E = E 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ i = E 0 sin 2π⎜ − ⎟ i ⎝T λ⎠ ⎪ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎨ r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞r ⎪B = B 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ j = B 0 sin 2π⎜ − ⎟ j ⎪ ⎝T λ⎠ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎩ (4.93) r r Vectorul Vectorul Poynting este normal pe planul format de vectorii E şi B şi are direcţia de propagare a undei electromagnetice. transportată de undă reprezintă suma densităţilor de energie electrică şi magnetică: 1⎛ 1 2⎞ ⎜ H ⎟ ε0E 2 + ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 ⎠ w= (4. w.4.

Unde sferice În medii omogene şi izotrope unda electromagnetică se propagă în toate direcţiile în jurul sursei.91) obţinem expresia: w= 2 ⎞ 1 2 ⎛ 1⎛ 1 E0 1 1⎞ 2 2 ⎜ ε0E0 ⎟ sin ( t kz ) sin 2 (ωt − kz) ⎟ ω − + = E 0 sin 2 (ωt − kz)⎜ ε0 + 2 ⎜ ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 c µ0 c2 ⎟ ⎝ ⎠ ⎠ 2 Utilizăm definiţia vitezei undelor electromagnetice în vid şi calculăm densitatea de energie electromagnetică: w= ⎛ 1 2 1 ⎞ 2 ⎟ E 0 sin 2 (ωt − kz)⎜ ε + µ ε = ε0E0 sin 2 (ωt − kz) 0 0 0 ⎜ ⎟ 2 µ0 ⎠ ⎝ (4.4.w= ⎞ 1⎛ 1 2⎞ 1⎛ 1 2 2 ⎜ ε0E 2 + B ⎟ = ⎜ ε0E0 sin 2 (ωt − kz) + B 0 sin 2 (ωt − kz) ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 µ0 ⎠ 2⎝ ⎠ Folosind relaţia (4. pentru undele electromagnetice monocromatice liniar polariate: 1 r r 1 2 1 [E 0 sin(ωt − kz)B 0 sin(ωt − kz)] = 1 E 0 E×B = sin 2 (ωt − kz) µ0 µ0 µ0 c S= ( ) Transformăm relaţia anterioară şi obţinem expresia vectorului Poynting al undei electromagnetice monocromatice liniar polariate: c 2 2 E0 sin 2 (ωt − kz) = ε 0 c E 0 sin 2 (ωt − kz) = w c c µ0 2 S= (4. şi obţinem. adică unul din vectorii E sau r B . folosind definiţia vectorului Poynting. atunci ecuaţia undei sferice are forma: Ψ (r. t) = A i ( kr − ω t ) e r (4. Pentru distanţe mari faţă de sursă se poate considera că dimensiunile sursei sunt neglijabile.3 . 4.97) Să observăm faptul că fluxul de energie electromagnetică este egal cu produsul densităţii de energie cu viteza undelor electromagnetice. deci că sursa r este punctiformă.96) Calculăm fluxul de energie electromagnetică. Dacă notăm cu Ψ vectorul de undă al undelor sferice.98) 123 .

Undele ce se propagă din surse punctiforme sunt unde sferice. S constituie sursa punctiformă a unei unde electromagnetice monocromatice sferice.4. Astfel. iar frontul undei este tot o sferă. reflexia şi refracţia. corpusculară. 4. Condiţia necesară pentru interferenţă este ca undele să fie coerente. I. datorită faptului că amplitudinea undelor sferice scade cu distanţa de la sursă. 750] nm. iar r este distanţa la care este exprimată funcţia de undă. între atomi de exemplu. sursele S1 şi S2 sunt surse coerente. Numim fotoni particulele (corpusculii) care realizează interacţiunile. SO. putem vorbi de o 4.unde A este amplitudinea undei în sursă. Fenomene precum sunt efectul fotoelectric. Undele electromagnetice formează numai una din formele de manifestare a interacţiunilor electromagnetice. se formează o undă staţionară. utilizând ipoteza corpusculară asupra luminii (Mecanica cuantică). radiaţia termică.35. În fenomene precum interferenţa. efectul Compton. Deoarece aparţin aceluiaşi front de undă. Teoria electromagnetică macroscopică a luminii Lumina vizibilă este acel domeniu al spectrului undelor electromagnetice din intervalul de lungimi de undă λ ∈ [350. Deschiderile din paravan formează două surse secundare de lumină. r1 şi r2. Pe un ecran vertical. caracterizată de maxime şi minime de interferenţă. Aceste fenomene sunt descrise de teoria macroscopică a luminii.4. interacţiunile cu atomii. r. situat la distanţa D. de aceea emit unde de aceeaşi amplitudine şi care sunt în fază. aşa cum se poate vedea în fig. Într-un paravan vertical sunt practicate două deschideri. La scară microscopică. Dispozitivul lui Young. au suprafeţele de undă de formă sferică centrate în punctul unde este sursa. la nivel atomic sau subatomic. Acest aspect se referă la diferenţa de fază dintre undele care interferă: pentru ca două unde să fie coerente. În continuare vom analiza câteva aspecte relevante ale teoriei macroscopice a luminii. nucleele sau particulele elementare vor fi analizate în capitolul următor. ce se propagă de partea cealaltă a acestui paravan. Undele emise de cele două surse parcurg distanţe diferite. Distanţa dintre sursele S1 şi S2 este 2l. aşezate simetric faţă de o axă de simetrie. absorbţia şi polarizarea undelor luminoase se poate vorbi de caracterul ondulatoriu al undelor electromagnetice. până în punctul P. interacţiunile electromagnetice se prezintă sub o formă specială. Interferenţa luminii Interferenţa este fenomenul general al suprapunerii undelor în spaţiu. În anumite condiţii rezultatul interferenţei este o undă staţionară. În punctul P funcţiile de undă ale celor două unde sunt: 124 . amortizare a undelor sferice cu distanţa. diferenţa lor de fază trebuie să fie independentă de timp. ce se prezintă sub forma unei figuri de interferenţă. de aceea ele vor avea faze diferite în P. dispersia. difracţia.

amplitudinea undei rezultante depinde de diferenţa de drum. în diferite puncte de pe ecran obţinându-se maxime sau minime de interferenţă: a).35. ∆r = r2 − r1 .100) Fig. t ) = E 0 sin(ωt − kr1 ) E 2 (r.E 1 (r. al cărei vector de undă este de forma: k (r2 + r1 ) ⎞ ⎛ k (r − r ) ⎞ ⎛ E rez = 2E 0 cos⎜ 2 1 ⎟ sin ⎜ ωt − ⎟ 2 2 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ Amplitudinea undei rezultante din punctul P este: ⎛ k (r − r ) ⎞ E rez = 2E 0 cos⎜ 2 1 ⎟ 2 ⎝ ⎠ (4.99. Dispozitivul lui Young.b) (4. t ) = E 0 sin(ωt − kr2 ) Diferenţa de fază în P dintre cele două unde este: ∆ϕ = 2π (r2 − r1 ) λ (4.a) (4.102) (4. Astfel. π.101) După cum observăm.99. Rezultatul suprapunerii celor două unde în punctele de pe ecran generează o undă staţionară.100). deci depinde de diferenţa de fază. unda rezultantă este modulată în amplitudine. În punctele de pe ecran în care se întâlnesc unde a căror diferenţă de drum are astfel de valori încât diferenţa de fază devine: 2π (r2 − r1 ) = 0. 2n π ∆ϕ = 2 λ se va obţine un maxim de interferenţă. dată de relaţia (4. 4. deoarece în aceste puncte are loc relaţia: 125 .

103) se numeşte condiţia de maxim de interferenţă. Sursa punctiformă S produce în punctul M acelaşi efect ca o repartiţie uniformă de surse elementare. Pe ecran se obţine o succesiune de maxime şi minime de interferenţă.π ⎛ k (r − r ) ⎞ cos⎜ 2 1 ⎟ = cos(2n ) = 1 . numite franje de interferenţă. Principiul lui Huygens. În punctele de pe ecran în care se întâlnesc unde a căror diferenţă de drum are astfel de valori încât diferenţa de fază devine: ∆ϕ = 2π (r2 − r1 ) = π . Undele elementare sferice vor da prin interferenţă o undă rezultantă ce ajunge în punctul M.. are loc relaţia: π ⎛ k (r − r ) ⎞ cos⎜ 2 1 ⎟ = cos(2n + 1) = 0 .104) se numeşte condiţia de minim de interferenţă. în punctul M.. S2. În punctele de maxim de interferenţă se obţine o undă luminoasă cu intensitatea Irez = 4 I0. dispuse pe suprafaţa frontului de undă. II. 4. În punctele de interferenţă de pe ecran se obţine o anihilare a undelor. Dacă diferenţa de fază dintre cele două unde care interferă este un multiplu impar de π/2. L.. Sn. Distanţa dintre două maximede interferenţă se numeşte interfranjă. în acest caz. 2 2 ⎝ ⎠ Amplitudiena devine Erez = 0.36 se poate vedea frontul pe care se află sursele elementare şi noul front al undei. Irez = 0. atunci diferenţa de drum dintre cele două unde este: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (4. . b). S1. (2n + 1) π λ 2 2 se va obţine un minim de interferenţă deoarece. punctiforme. 2 2 ⎝ ⎠ Amplitudiena devine Erez = 2 E0.. .104) minim de Relaţia (4. Dacă diferenţa de fază dintre undele care interferă este un multiplu par de π/2. adică întuneric. atunci diferenţa de drum dintre cele două unde este: λ 2 ∆r = r2 − r1 = (2n + 1) (4. 126 . Din punct de vedere fizic nu există nici o deosebire între interferenţă şi difracţie..103) Relaţia (4. Difracţia luminii Termenul de difracţie se aplică fenomenelor în care ne interesează efectul rezultant produs de o porţiune limitată a frontului de undă. În fig.

Atunci când în calea undei luminoase se află obstacole. de lungime de undă λ. L ≈ λ . a obstacolului este de ordinul de mărime al lungimii de undă a luminii. care constă din maxime şi minime de difracţie. Prin δ s-a notat diferenţa de drum dintre undele reprezentate în figură. prezentată în fig. Prin difracţie se înţelege fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a undei la întâlnirea unor deschideri de lărgime finită.37 se poate vedea şi intensitatea undei difractate în funcţie de poziţia pe ecran. indiferent de lungimea de undă a undei. În fig. λ. De fapt. Pe axa de simetrie. Ea constă dintr-o succesiune de zone opace şi transparente practicate într-un paravan şi aflate la distanţa d una de alta.36.Fig.37. Principiul lui Huygens. undele ajung în fază. Un sistem destul de simplu pe care se produce fenomenul de difracţie este reţeaua de difracţie. deschideri sau paravane.105) unde d este constanta de reţea iar α este unghiul sub care se vede punctul P din centrul de simetrie al sistemului.4. O undă plană cade normal pe reţea. datorită drumurilor egale. 4. 4. 127 . vorbim de fenomenul de difracţie a luminii. Pe un ecran vertical se obţine figura de difracţie. este următoarea: d sin α = k λ (4. difracţia se produce numai dacă dimensiunea. L. Condiţia de a obţine în punctul P maximul de difracţie de ordinul k al unei unde. deci aici se formează maximul de ordinul 1.

III. Pentru a simplifica explicaţiile. Figura de difracţie a razelor X pe cristal este analoagă celei din fig.37. Distribuţia câmpului electromagnetic de-a lungul tubului este reprezentată în fig. cât şi în secţiune transversală.37. iar în (2) nu sunt cele ale câmpului electric al undei electromagnetice. 4.38: în (1) sunt reprezentate liniile câmpului electric al undei prin ghidul de undă. cu laturile a şi b. O aplicaţie interesantă a difracţieie luminii se realizează când cirstalele sunt bombardate cu Raze X. De exemplu o reţea de difracţie trebuie să aibă aproximativ 50000 de fante pe 1 cm. caracteristica definitorie a undelor este aceea că se propagă în spaţiu. Lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice X este de ordinul λ ≅ 1 Å. Reţeaua de difracţie. în (1) nu sunt reprezentate liniile de câmp magentic. adică d ≈ 10 −7 m. 128 . Pentru a realiza condiţia de difracţie. este posibilă transmiterea undelor electromagnetice. Ghidul de undă După cum ştim. De aceea singurele reţele de difracţie potrivite pentru radiaţia X sunt reţelele cristaline. numit ghid de undă. transmiţănd o anumită formă de energie. în (2) se pot vedea liniile câmpului magnetic văzute de sus. 4. atât în vedere laterală. Prin intermediul unui dispozitiv special. Un fascicol monocromatic de raze X este trimis pe un cristal. şi având rezistenţa electrică nulă. 4. care poate fi de exemplu de NaCl şi a cărui constantă de reţea cristalină este de ordinul λ ≅ 2 − 3 Å. o reţea trebuie să aibă constanta de reţea de ordinul de mărime al lungimii de undă a luminii. Să considerăm un ghid de undă de forma unui tub de secţiune dreptunghiulară.Fig.

iar frecvenţa undei progresive poate fi continuu variată. dacă au frecvenţa mai mare decât frecvenţa de tăiere pentru acel mod al ghidului. În practică. E şi B . adică viteza cu care se transmite energia undei de-a lungul ghidului de undă.4. 4.104) 129 . v g .4. Dacă rezistenţa electrică a ghidului de undă este nulă. de aceea pentru transmitere se alege acel ghid de undă ale cărui dimensiuni corespund unei frecvenţe de tăiere pentru modul dominant ω 0 < ω . ale undei electromagnetice sunt în fază. Viteza de grup este măsurabilă experimental. dar care este în acelaşi timp mai mică şi decât toate frecvenţele de tăiere pentru celorlalte moduri de transmitere. adică viteza cu care se deplasează configuraţia de câmpuri din fig. Expresiile matematice ale celor două viteze caracteristice ghidului de undă sunt următoarele: vf = c ⎛ λ ⎞ 1− ⎜ ⎜2a⎟ ⎟ ⎝ ⎠ 2 viteza de fază (. Putem distinge două viteze de propagare într-un ghid de undă: viteza de fază. undele electromagnetice au o frecvenţă dată. v f . Un ghid de undă transmite unde electromagnetice într-un mod dat.38 şi viteza de grup. câmpul electric nu are componente tangenţiale la suprafaţa r r interioară a ghidului de undă. căci putem cronometra timpul necesar ca informaţia (energia) să ajungă de la sursă până într-un punct dat. Aşa cum se observă în fig.Fig.4. Cele două componente. Modul dominant corespunde celei mai mici frecvenţe de tăiere. ω 0 . ω . a modului de transmisie prin ghidul de undă. Componentele undei electromagnetice la trecerea prin ghidul de undă. pornind de la frecvenţa de tăiere.38 se observă modul dominant al ghidului de undă de formă dreptunghiulară. 4. atunci viteza de propagare a undei electromagnetice prin ghidul de undă este egală cu viteza luminii în vid. Dar în realitate. În fig.38. viteza de propagare în ghidurile de undă este inferioară vitezei undelor electromagnetice în vid. c.38.

a). 130 . λ g > λ . Pentru a simplifica expunerea. Fibrele optice sunt un nou tip de ghiduri de undă în care undele electromagnetice se transmit prin reflexii totale pe pereţii interiori ai fibrelor. Fenomenul de polarizare poate fi observat numai în cazul undelor transversale.105) unde a este lărgimea ghidului de undă. Pentru o frecvenţă dată. putem reprezenta numai r vectorul intensitate a câmpului electric. O caracteristică importantă este faptul că viteza de fază este superioară vitezei luminii din vid.106) Astfel lungimea de undă a undei în ghidul de undă este mai mare decât lungimea de undă din spaţiul liber. 4. c. pe când interferenţa şi difracţia undelor se pot produce în cazul tuturor tipurilor de unde elastice. semnal sau transport de energie nu se poate propaga cu viteze mai mari ca viteza luminii din vid. sunt nepolarizate atunci când sunt emise în mod natural. deci şi undele electromagnetice. nu numai la undele transversale.- viteza de grup ⎛ λ ⎞ vg = c 1 − ⎜ ⎜2a⎟ ⎟ ⎝ ⎠ 2 (4.39. vg. unde lărgimea ghidului de undă tinde la infinit. ν. IV. Conform teoriei relativităţii nici un corp. a → ∞. Lumina este o undă electromagnetică transversală. ν lungimea de undă a undei în ghidul de undă. v g = v f . diferă de lungimea de undă din spaţiul liber. În spaţiul liber. Energia (sau informaţia) undei electromagnetice se transmite prin ghidul de undă cu viteza de grup. iar λ este lungimea de undă a undei în spaţiul liber. fiind emisă în mod natural de moleculele din sursele de lumină. Polarizarea luminii Am văzut în capitolul 3 că undele transversale în general. fiind dată de relaţia: vf vf v = =λ f c c ν λ λg = (4. λg. care este inferioară vitezei c. Lungimea de undă a undei în spaţiul liber este dată de relaţia λ = c . se obţine egalitatea celor două viteze. din unda electromagnetică. E . ca o undă nepolarizată. aşa cum se vede în fig. Fibrele optice se mai numesc şi ghiduri optice.

4. Atunci când lumina cade pe polarizor. 131 . pe alte pe direcţii.39.a) b) c) Fig. respectiv numai o direcţie de vibraţie pentru vectorul câmp magnetic.39.c). emise de fiecare moleculă.b) se poate vedea efectul unei polarizări parţiale a undei transversale. în timp ce. Unda electromagnetcă emisă de sursă este un amestec aleator de unde electromagnetice transversale. Polarizorii sunt formaţi din lanţuri moleculare polimerizate de alcool de polivinil. aceasta din urmă fiind perpendiculară pe direcţia câmpului electric. se transmite numai o componentă polarizată a acesteia. dar cum sursa de lumină este formată dintr-un număr foarte de mare de molecule. fiecare act de emisie poate fi orientat întâmplător. Undă electromagnetică cu diverse grade de polarizare: a) nepolarizată. Dispozitivele prin intermediul cărora se pot obţine unde parţial sau liniar polarizate se numsc polarizori. care au fost aliniate pe o direcţie privilegiată şi apoi au fost laminate pe o foaie transparentă (suport de acetat de butirat de celuloză).39. 4.40. deci este o undă transversală. b) parţial polarizată. 4. c) liniar polarizată. intensitatea câmpului electric al undei este mult mai redusă. aşa cum se poate vedea în fig. 4. O undă liniar polarizată este o undă în care există numai o direcţie de vibraţie pentru vectorul câmp electric (vezi fig. ceea ce însemnă că se selectează o direcţie privilegiată pentru vibraţia vectorului de câmp care are intensitatea maximă. dar nepolarizată. Fiecare moleculă în parte poate emite o undă transversală liniar polarizată. În fig.

Vectorul intensitate a câmpului electric poate fi descompus. Un caz special de polarizare a luminii este cel care se întâlneşte în cazul împrăştierii (sau difuziei) luminii.41 se poate vedea fenomenul de împrăştiere a luminii pe o moleculă din atmosferă. Din cauza difuziei luminii pe moleculele din atmosferă. Componenta difuzată este de culoare albastră şi este liniar polarizată într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare a undei. 4. În fig. obţinându-se componentele sale pe acele direcţii. aşa cum o văd astronauţii aflaţi în nave cosmice sau pe Lună. Dacă Pământul nu ar avea atmosferă. Astfel.40. observăm că unda luminosă se decompune în două unde. Polarizarea luminii transmise prin polarizor. adică cele care dau pentru ochiul uman senzaţia luminoasă de albastru. Componenta transmisă este parţial polarizată şi are culoarea roşie. culoarea cerului ar apărea neagră tot timpul. în două componente perpendiculare între ele. una împrăştiată de moleculă sub un unghi de 900. vedem cerul senin (de culoare albastră) şi soarele ca fiind de culoare roşie la apus. 132 . 4. din care trece mai departe numai componenta care corespunde direcţiei privilegiate de către polarizor. Orice mărime vectorială poate fi descompusă pe anumite direcţii. de unde şi culoarea roşie a ansamblului lor. în planul polarizorului. Componentele cu lungimi de undă mai mari sunt lăsate să treacă nedeviate.Fig. Culoarea diferită a celor două unde se datorează faptului că moleculele din atmosferă au tendinţa de a împrăştia mai mult componentele din domeniul de lungimi de undă scurt. iar cea de-a doua transmisă nedeviată.

indicele de refracţie corespunzător razei extraordinare fiind dependent de direcţie. dar direcţiile de vibraţie ale vectorilor de câmp formează un unghi drept. atunci cele două unde nu se mai separă. ele propagându-se pe aceeaşi traiectorie cu viteze diferite.41. liniar sau circular. La ieşirea din cristal cele două unde sunt defazate şi produc lumină polarizată eliptic. Una dintre cele două unde se numeşte raza ordinară.3. aşa cum sunt cristalele birefringente de exemplu. Ambele unde sunt polarizate liniar. Deci cele două unde liniar polarizate pe direcţii perpendiculare s-au propagat prin cristal cu viteze diferite.3.Fig. aşa cum am văzut în subparagraful 3. care separă lumina naturală incidentă pe ele în două unde ce se propagă pe direcţii paralele. Lumina liniar polarizată reprezintă un anumit tip de unde polarizate. deoarece se propagă pe o direcţie paralelă cu raza ordinară. Astfel. În fapt. ştim că. După cum ştim valoarea indicelui de refracţie determină viteza de propagare a undei. Există şi sisteme optice. avem de-a face cu compunerea a două mişcări oscilatorii liniare care se adună. 133 . Difuzia luminii soarelui pe o moleculă din atmosferă. Acest efect se datorează existenţei a doi indici de refracţie ai cristalului. ce se propagă pe direcţia undei incidente. iar cealaltă se numeşte raza extraordinară. Dacă se taie cristalul birefringent în aşa fel încât unda incidentă să fie perpendiculară pe axa optică a cristalului. cele două unde transmise prin cristalul birefringent pot genera o undă circulară. în funcţie de defazajul pe care-l au la ieşire. 4. dar decalată faţă de direcţia ei.

Bazele fizice ale mecanicii cuantice 5. 5. iar ampermetrul indică intensitatea curentului fotoelectric.1. Montajul este format dintr-o celulă fotoelectrică (un catod metalic şi un anod sub forma unei grile metalice. La un flux luminos constant. În anul 1888 Stoletov şi Edison au utilizat montajul exeprimental din fig.1. Observăm că există un curent fotoelectric. intensitatea fotocurentului nu va mai creşte. Fig. prin intermediul fotoelectronilor eliberaţi din catod se închide circuitul electric din figură. Graficul din fig. un ampermentru. Isat. Sub influenţa luminii. În continuare. acesta fiind electrizat pozitiv.5. 5. oricât de mult s-ar mări tensiunea electrică. I0. intensitatea fotocurentului creşte până la o valoare de saturaţie. pe măsură ce tensiunea electrică creşte. dacă se iluminează plăcuţe realizate din metale.2 se numeşte caracteristica I-U a fotocelulei. Efectul fotoelectric Pentru prima dată în anul 1887 Hertz a observat experimental că. o sursă de curent electric continuu cu polaritatea pozitivă spre anod şi o sursă de lumină monocromatică. Astfel. acestea emit electroni. chiar în absenţa tensiunii electrice din 134 .5. 5. curentul fotoelectric are o variaţie specifică (vezi fig.1 pentru a studia efectul fotoelectric. din metalul catodului se emit electroni (numiţi fotoelectroni) care se îndreaptă spre anod.2). deşi în tub este vid. Efectul fotoelectric este fenomenul de emisie de electroni din metale sub acţiunea luminii. Montaj cu fotocelulă. cum ar fi zincul. Se constată că prin variaţia tensiunii electrice din circuit. El descoperise efectul fotoelectric. închise într-un tub vidat).

trebuie aplicată o tensiune electrică inversă (negativă) pe anod. Fig. ei îl vor atinge chiar fără polarizarea anodului. aşa cum se poate vedea în fig.5.1) Se constată experimental că.2. Efectul fluxului luminos asupra caracteristicii I-U a fotocelulei. 135 . Dacă la ieşire din catod fotoelectronii au direcţia îndreptată spre anod.5. au o energie cinetică suficient de mare încât să atingă anodul.circuit. variaţia energiei cinetice a fotoelectronilor este egală cu lucrul mecanic efectuat de câmpul electrostatic corespunzător tensiunii inverse Uf : 1 m v2 = e Uf 2 (5. 5. Conform legiilor dinamicii. Fig. toţi fotoelectronii. sunt frânaţi. dacă se aplică fluxuri luminoase mai mari. chiar şi cei mai rapizi. Uf.3. pentru a anula curentul fotoelectric. Caracteristica I-U a fotocelulei. La aplicarea acestei tensiuni. De remarcat că. Acest curent electric se datorează fotoelectronilor care.3. după ce sunt eliberaţi din catod. se obţin caracteristici I-U ale fotocelulei având curenţii de saturaţie tot mai mari.

sub care energia cinetică a fotoelectronilor creşte cu creşterea frecvenţei luminii. Nici una constatările experimentale privitoare la efectul fotoelectric nu poate fi explicată cu teoria undelor electromagnetice.4) Lucrul mecanic de extracţie a electronior este relativ mic la metale. 136 . Conform acestei teorii. ν > ν 0 . mai mare decât frecvenţa de prag. Electronul care a prmit energia fotonului poate fi eliberat din metal. de către fotoni. una din legile efectului fotoelectric este proporţionalitatea dintre intensitatea curentului de saturaţie şi fluxul luminos incident: I sat = γ Φ unde γ este o constantă de proporţionalitate. Dacă se măsoară energia cinetică a fotoelectronilor. Uf. efectul fotoelectric este instantaneu. Einstein propune o explicaţie a efectului fotoelectric bazată pe fotoni. prin determinarea tensiunii de frânare.Astfel. pentru diferite frecvenţe ale luminii incidente.4) explică din punct de vedere teoretic toate legile deduse pe cale experimentală pentru efectul fotoelectric. ν 0 (numită frecvenţă de prag). Relaţia (5. el presupune că şi într-un fascicol luminos energia este transportată prin spaţiu sub formă de porţii finite. Energia unui foton este proporţională cu frecvenţa undei electromagnetice respective: ε=hν unde h este constanta lui Planck. pentru orice valoare (5. Lext. (5. Astfel. purtătorii cuantelor de energie sunt nişte corpusculi miscroscopici. de aceea producerea efectului fotoelectric este posibilă la energii nu prea mari ale fotonilor incidenţi. în anul 1905.3) Preluând teoria cuantelor. numite cuante de energie. Einstein a scris legea efectului fotoelectric sub forma: h ν = L ext + 1 m v2 2 (5. Fiecare foton din facicolul incident pe catodul fotocelulei ciocneşte un electron căruia îi cedează energia sa. Astfel. se constată că: pentru fiecare metal există o frecvenţă a luminii. numiţi fotoni. care are valoarea h = 6. Planck a formulat o teorie privind emisia radiaţiei termice sub formă de cuante de energie. La începutul secolului XX.2) efectul fotoelectric nu se produce. Restul de energie a fotonului devine energia cinetică a fotoelectronului emis. dacă energia fotonului este mai mare decât lucrul de extracţie a electronilor din metal.6 10-34 J s.

4. Cu alte cuvinte. Dacă lumina are o frecvenţă mai mică decât ν 0 . şi anume că energia cinetică a fotoelectronilor este proporţională cu frecvenţa luminii. 5. 5. De aceea. dar fotoelectronii au şi energie cinetică la ieşirea din metal: 1 m v 2 = h ν − L ext 2 (5. atunci nu numai că se produce efectul fotoelectric. Procesul de absorbţie al fotonilor este independent. deci efectul fotoelectric nu se mai produce. Electronul este eliberat din metal. căci lucrul mecanic de extracţie a electronilor este specific fiecărui material. intensitatea 137 . putem spune că fiecare metal are o frecvenţă de prag proprie. Fluxul luminos este determinat de numărul de fotoni incidenţi pe suprafaţa catodului în unitatea de timp. ν 0 . ν 0 este f recvenţa de prag.5) În acest caz. ν0 = L ext h (5.7) Aşa se explică una din legile efectului fotoelectric. Energia cinetică a fotoelectronilor în funcţie de frecvenţa luminii.6) Frecvenţa de prag este frecvenţa minimă la care se mai poate produce efectul fotoelectric. În fig. dar nu mai are energie cinetică. Fig. Dacă frecvenţa luminii are o valoare mai mare decât frecvenţa de prag. atunci energia fotonului incident este mai mică decât lucrul mecanic de extracţie. este reprezentată energia cinetică a fotoelectronilor în funcţie de frecvenţa luminii. de aceea un flux incident mai mare determină emisia unui număr mai mare de electroni în unitatea de timp. astfel încât energia fotonului egalează lucrul mecanic de extracţie a electronului din metal: h ν 0 = L ext (5.4.Să presupunem că frecvenţa fascicolului incident este. ν > ν 0 .

Aşa cum am spus mai înainte. are totodată energia: ε = m c2 (5. adică în vid se propagă cu viteza c = 3 108 m/s. conform cu relaţia (5. m0. conform teoriei relativităţii a lui Einstein. este de forma: m0 v2 1− 2 c m= (5.fotocurentului este proporţională cu fluxul luminos incident pe catod.8) Egalând relaţiile (5. un corp care are masa m.3).11) Aceasta înseamnă că nu există foton în repaos. Fotonul este purtătorul unei energii. Caracteristicile fotonului. c. numită cuantă de energie. dată de relaţia (5. Importanţa teoretică a teoriei lui Einstein. comparabilă cu viteza luminii. are şi impuls mecanic. Fotonul este un corpuscul neutru din punct de vedere electric.9) Această ultimă relaţie reprezintă modul în care se determină masa de mişcare a fotonului. adică o viteză foarte mare. El a afirmat pentru prima dată că un foton este o porţie finită de energie şi că fascicolul luminos este format dintr-o mulţime de fotoni ce transportă energia electromagnetică prin spaţiu.2). Planck introdusese numai teoria emisiei energiei electromagnetice prin porţii discrete de energie (cuante de energie). v = c.8). deoarece el nu are masă în această stare. Fotonul are impulsul mecanic: 138 . Orice particulă care are masă şi viteză.3) şi (5. obţinem masa de mişcare a fotonului: ε = m c2 = h ν m= hν c2 (5. Conform teoriei relativităţii a lui Einstein.10) unde v este viteza relativistă a corpului. Dar Einstein are meritul de a fi extins teoria cuantelor şi pentru propagarea energiei electromagnetice în spaţiu. Relaţia dintre masa de mişcare si masa de repaos depinde de viteză şi. Are viteza egală cu viteza undei electromagnetice. deci şi intensitatea curentului de saturaţie este proporţională cu fluxul luminos. Fotonul are viteza luminii. În teoria relativităţii a lui Einstein se demonstrează că un corp are şi masă de repaos. deci masa lui de repaos este nulă: m0 = m 1− c2 =0 c2 (5.

constă dintr-o sursă de raze X care emite radiaţie spre un bloc de grafit. Diferenţa ∆λ = λ`−λ se numeşte deplasare Compton. Razele incidente au lungimea de undă λ. În anul 1927 el a primit preminul Nobel în Fizică pentru descoperirea efectului cuantic care îi poartă numele. 5.2. ν λ=cT= Teoria cuantelor nu a fost primită cu prea mare entuziasm de lumea ştiinţifică din epocă. Au fost necesare noi confirmări experimentale ale acestei teorii.5.11) unde am folosit relaţia dintre frecvenţa şi lungimea de undă a undei electromagnetice. 5. arătând că fotonul are impuls şi energie. Se obţine o radiaţie difuzată sub un anumit unghi. θ. El a determinat mişcarea unui foton înainte şi după ciocnirea lui cu un electron. 5.5. Efectul Compton În anul 1921 fizicianul Compton a confirmat pe deplin teoria cuantelor de limină prin observarea fenomenului de difuzie a fotonilor din razele X pe electroni. Se constată că razele difuzate au o lungime de undă mai mare decât lungimea de undă a razelor incidente. a cărui schemă este prezentată în fig. ce este captată de un detector. Fig.p=mc= hν hν h c= = 2 λ c c (5. Dispozitivul experimental al lui Compton. deşi sunt şi astăzi oameni de ştiinţă şi filozofi care nu o acceptă. Dispozitivul experimental utilizat de Compton. c . λ`>λ. Se constată experimental că 139 .

14) (5. Legea conservării energiei în ciocnirea elastică foton-electron se poate scrie sub forma: h ν = h ν`+ E cin e − unde E cin e.reprezintă energia cinetică primită de electron. respectiv. în urma ciocnirii cu electronul aflat în repaos.6 se vede că. Fig.12) r r r unde p f . Legea conservării impulsului mecanic în ciocnirea foton-electron se scrie sub forma: r r r p f = p `f + p e (5. 1 Å= 10-10 m. Electronii primesc energie de la fotonii incidenţi pe blocul de grafit. p `f şi p e sunt impulsurile mecanice ale fotonului incident. unde întreaga energie a fotonului era absorbită de electron. Din legea conservării energiei şi legea conservării impulsului mecanic se poate deduce valoarea frecvenţei fotonului împrăştiat pe electron: λ`−λ = h (1 − cos θ) m0c (5. al electronului. Are loc o ciocnire elastică între un electron şi un foton. Ciocnirea elastică foton-electron.024(1 − cos θ) (Å) unde 1Å reprezintă submultiplul metrului.13) (5.5.5. în efectul Compton electronul absoarbe numai o parte din energia fotonului. fotonului difuzat şi. Compton a demonstrat că relaţia matematică ce exprimă dependenţa deplasării Compton de unghiul de difuzie este următoarea: ∆λ = 0.6. fotonul este difuzat pe electron. În fig. Explicaţia fizică a fenomenului observat este următoarea: Electronii din blocul de grafit pot fi consideraţi aproape liberi.15) 140 .valoarea deplasării Compton depinde numai de unghiul de difuzie θ. Spre deosebire de efectul fotoelectric. iar viteza lor este neglijabilă în raport cu viteza fotonilor.

adică se comportă ca un corp gri.024 m0c Se constată că se poate explica dependenţa deplasării Compton numai de unghiul de împrăştiere a razelor X . Corpuri absolut negre nu există în natură. corpul emite totuşi radiaţie de lungimi de undă lungi. Corpul negru. energie şi impuls mecanic. Cu cât temperatura lui este mai ridicată. Radiaţia electromagnetică emisă de un corp incandescent are lungimi de undă din domeniul ultaviolet. Un corp real absoarbe doar o fracţiune din radiaţia incidentă pe el. O fracţiune din energia radiaţiei este absorbită de peretele interior al cavităţii la fiecare reflexie a radiaţiei. Se obţine o radiaţie termică la o anumită temperatură. Putem spune că absorbţia radiaţiei de către orificiu este practic totală. Valoarea constantei din relaţia (5. impermeabilă şi cu suprafaţa internă reflectantă.7). dar să considerăm o cavitate care are un mic orificiu (vezi fig. numită o radiaţie termică de echilibru. Un corp care absoarbe întreaga energie a radiaţiei care cade pe el se numeşte corp negru. 5. Radiaţia termică Un corp aflat la o anumită temperatură emite radiaţie electromagnetică în exterior. O radiaţie incidentă pe orificiu se reflectă în interiorul cavităţii de un număr mare de ori.3. cu atât emisia sa se îmbogăţeşte cu radiaţii din domeniul de lungimi de undă scurte. Să presupunem că mai multe corpuri. Suprafaţa orificiului se comportă ca un corp negru. dacă de presupune că razele X sunt formate din fotoni. Radiaţia lui se numeşte radiaţia corpului negru. De aceea. Dacă nu este incadenscent. adică din domeniul infraroşu.15) este Λ = Å şi reprezintă deplasarea Compton corespunzătoare unui unghi de difuzie θ = 90 o. având temperaturi diferite. se introduc într-o incintă căptuşită. 141 . La echilibru termic energia primită în unitatea de timp de fiecare dintre corpuri este egală cu energia radiată în unitatea de timp. radiaţia termică este specifică tuturor corpurilor. fracţiunea din energia radiaţiei care iese prin orificiu este foarte redusă. 5. Aceste corpuri sunt în echilibru termic. De aceea. Aceste particule se comportă ca nişte "bile de biliard" în procesele de ciocnire elastică cu electronii. particule cu masă. Corpurile vor schimba energie între ele prin radiaţie termică până când ajung la aceeaşi temperatură.unde m0 este masa de repaos a electronului. h = 0.

3. În general. emisivitatea este o proprietate complexă a suprafeţelor.16) Din definiţie rezultă că fluxul radiant are semnificaţia unei puteri. radiaţia nu este monocromatică. Orice suprafaţă care poate să absoarbă toată radiaţia electromagnetică incidentă pe ea. adică nu conţine unde de o singură 142 . 5. 5. Nici o suprafaţă reală nu este absolut neagră.Fig. etc. numită emisivitate. se va vedea ca o suprafaţă neagră. În caz general.1. Această suprafaţă se numeşte suprafaţă neagră ideală. cu condiţia ca temperatura ei să fie suficient de redusă încât să nu fie ea însăşi luminoasă. de proprietăţile materialului polizat. Mărimi radiante 1) Fluxul radiant. Emisivitatea unei suprafeţe negre ideale este egală cu unitatea. de temperatură. ea depinzănd de gradul de polizare. Raportul dinte energia radiată şi intervalul de timp al acestei emisii de energie se numeşte flux radiant: Φ= dW dt (5. Cavitate absorbantă de radiaţie care se comportă ca un corp negru. Unitatea de măsură pentru fluxul radiant este 1W=1J/s. Suprafeţele reale au emisivităţi subunitare.7. ε. De aceea. se introduce o mărime care să exprime gradul de înnegrire al suprafeţelor reale.

adică pentru mărimi fizice exprimate într-un interval spectral infinitezimal. R. ρ λ .21) 3) Radianţa.lungime de undă.22) Radianţa se exprimă în 1 W/m2. Mărimile integrale se obţin din integrarea mărimilor spectrale corespunzătoare. λ + dλ] : ρλ = dw dλ (5. aflată într-un interval spectral infinitezimal λ ∈ [λ. pe tot spectrul de lungimi de undă: ∞ Φ = ∫ Φ λ dλ 0 (5.23) Prin integrarea relaţiei (5. este densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice corespunzătoare unei lungimi de undă λ.17) În continuare vom utiliza notaţiile cu indice λ pentru mărimi spectrale. De aceea.19) Densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei electromagnetice. aflată într-un interval spectral infinitezimal λ ∈ [λ. 143 . aşa că se defineşte radianţa spectrală: rλ = dR dλ (5.23) pe tot spectrul de lungimi de undă se obţine radianţa integrală.20) Dacă integrăm densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei electromagnetice pe tot spectrul de lungimi de undă.18) 2) Densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei. El reprezintă fluxul radiant corespunzător unei lungimi de undă λ. λ + dλ] : dΦ dλ Φλ = (5. obţinem densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice: w = ∫ ρ λ dλ 0 ∞ (5. în toate direcţiile: R= dΦ dS (5. Se constată că radianţa depinde de lungimea de undă şi de temperatura absolută a corpului radiant. Radianţa unei suprafeţe a sursei de radiaţie electromagnetică într-un punct al său reprezintă fluxul radiant emis de acea unitate de suprafaţă. se defineşte un flux spectral radiant. Densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice este dată de relaţia: 1 ( εE 2 + µH 2 ) 2 w= (5.

în funcţie de temperatură. 5. care se scrie sub forma: λ max = c T (5. din ce în ce mai ridicate. ε.8. conform legii deduse de Stefan şi Boltzmann: ∞ R T = ∫ rλ dλ = σ T 4 0 (5. numită emisivitate. cu atât poziţia maximului curbei rλ = f(λ) se deplasează către lungimi de undă mai scurte. radianţa corpului a cărui suprafaţă nu este neagră devine: R T = ε σ T4 II.8. se obţin curbe asemănătoare cu cele din fig. Pentru corpuri ale căror suprafeţe nu sunt negre. ce corespunde unei anumite lungimi de undă. Legea Stefan-Boltzmann Se constată exeprimental că radianţa corpului absolut negru depinde numai de temperatura lui absolută. Legile radiaţiei termice I. graficul funcţiei rλ = f( λ ) fiind o curbă cu un singur maxim. 5. aşa cum se vede în fig. Lungimile de undă corespunzătoare maximelor curbelor de radianţă sunt. se constată că: . radianţa spectrală depinde de lungimea de undă. se introduce o mărime adimensională.25) Dacă se studiază dependenţa radianţei spectrale de lungimea de undă şi de temperatură.5.La o temperatură dată. T2. . T3. Dacă se măsoară radianţa specifică spectrală la temperaturile T1. Emisivitatea este un număr subunitar ce caracterizează suprafaţa corpului radiant.Cu cât temperatura este mai ridicată. Atunci. Wien a formulat legea matematică a "deplasării către roşu" a corpurilor în răcire.26) 144 .2. Legea lui Wien (5. în relaţia: T3 > T2 > T1 ⇒ λ 3 < λ 2 < λ 1 Se spune că maximele "se deplasează spre violet" odată cu creşterea temperaturii.6 10-8 W/m2K4.3. numită constanta Stefan-Boltzmann şi are valoarea σ = 5.24) unde σ este o constantă universală.

hν.8. ci doar multipli întregi ai energiei unei cuante. Planck deduce. Dar un oscilator cuantic nu poate avea orice energie.8 10-3 m K. iar λmax este lungimea de undă a maximului radianţei sale. Legea lui Wien se verifică foarte bine la lungimi de undă scurte. Constanta c are valoarea c= 2. prin salturi.unde T este temperatura absolută a corpului radiant. Când un oscilator trece dintro stare. . (n -1)hν. de energie n hν. În felul acesta se produce radiaţia electromagnetică. la emisia unei cuante.El a presupus că atomii se comportă ca nişte oscilatori electromagnetici care emit radiaţie electromagnetică. în alta. prin cuante de energie: . Legea lui Wien. 5. discontinuu. Legea lui Planck În anul 1905 Max Planck emite ipoteza că emisia (ulterior s-a văzut că şi absorbţia) radiaţiei electromagnetice se realizează în mod discret. Adică. Fig.A doua ipoteză făcută de Planck a fost că emisia energiei electromagnetice nu se poate face în mod continuu. de energie mai mică. III. oscilatorul a emis un foton de energie hν. pe baza celor două ipoteze. ci numai în mod discret. legea radiaţiei corpului negru. sub forma matematică următoare: 145 . el emite o cuantă de energie hν.

La temperaturi mai mari de 2200oC.T = c1 λ5 1 c ⎛ ⎞ exp⎜ 2 ⎟ − 1 ⎝ λT ⎠ (5. Dacă acest corp nu poate fi aproximat cu un corp negru. de gradul de prelucrare şi de lungimea de undă. T. este o metodă recomandată în cazul în care.27) unde c1 şi c2 sunt constante egale cu: c1 = 2π h c 2 c2 = hc KB unde KB este constanta lui Boltzmann. Modelarea numerică a fenomenelor fizice. se derivează rλ.27) pe tot spectrul de lungimi de undă. temperatura este atât de mare încât măsurarea experimentală nu este eficientă. atunci în legile radiaţiei se introduce emisivitatea corpului. sunt utilizate în prezent pentru a determina temperatura unor incinte în care au loc procese tehnologice la temperatură foarte ridicată. corpurile sunt incandescente. metodele de creştere a cristalelor de safir utilizează 146 . Problema acurateţii determinării temperaturii corpului se reduce la corecta determinare experimentală a emisivităţii suprafeţei sale. T. se obţine legea lui Wien: drλ . atunci legile radiaţiei termice permit determinarea temperaturii reale a corpului. Cunoaşterea proprietăţilor radiative ale corpului incandescent este crucială pentru acurateţea determinărilor de temperatură prin metode optice.29) Pirometria are drept scop Legile corpului negru se aplică în tehnica pirometriei optice. determinarea temperaturii corpurilor foarte calde sau chiar incandescente. Dacă emisiviatea nu depinde de temperatură şi de lungimea de undă. pentru care metodele obişnuite de control al temperaturii nu se mai pot aplica. iar c este viteza luminii în vid. printre care se numără şi transferul de căldură.rλ . care utilizează anumite modele de radiaţie termică. cum sunt cele atinse în cuptoare uzinale.. Dacă se integrează relaţia (5. De exemplu.T dλ = σ T 4 0 ∞ (5. Metode numerice moderne. Majoritatea suprafeţelor radiante prezintă emisivităţi dependente de temperatură. corpul radiant se numeşte corp cenuşiu.28) b) Dacă se pune condiţia de maxim a funcţiei rλ. Dacă el radiază ca un corp negru. cum sunt: a). Legea lu Planck conţine toate legile descoperite experimental. se obţine legea StefanBoltzmann: R = ∫ rλ . Corpurile cenuşii au emisivităţi constante. de exemlpu. dată de relaţia (5.T dλ = 0 ⇒ λ max = c T (5.27) la lungimea de undă şi se anulează derivata. iar termocuplele sau termometrele nu se pot utiliza la temperaturi mai mari decât 1600oC.

9. în funcţie de tensiunea electrică aplicată pe tub. se emite sau se absoarbe o cuantă de energie. Aceste instalaţii sunt prevăzute cu pirometre optice care permit controlul foarte exact al temperaturii din incinta de cristalizare. în acelaşi timp). astfel încât ea frânează electronii ce se îndreaptă spre anod. Grila din vecinătatea anodului este negativată. la trecerea unui atom dintr-o stare energetică în alta. Dipozitivul experimental constă dintr-un tub catodic. aşa cum se vede în fig. Electronii emişi de filament (care este şi catod. hν. Fig. Dipozitivul experienţei Franck-Hertz.9. 147 . Caracteristica I-U a tubului este prezentată în fig. 5. sunt acceleraţi în tub sub o tensiune variabilă.4.cuptoare în care temperatura ajunge la 25000C. deoarece temperatura de topire-soldificare a Al2O3 este de 2050 0C.10. Se măsoară intensitatea curentului electric de la anod. 5. 5. oprindu-i pe cei care nu au suficientă energie cinetică pentru a o străbate. 5. în care sunt atomi de mercur. Experienţa Franck-Hertz În anul 1914 Franck şi Hertz au dovedit experimental că stările energetice ale atomilor sunt stări discrete şi că.

Fără energie cinetică. ale căror stări de energie sunt discrete. Dacă ciocnirea este elastică. Întrebarea care se pune este de ce aceste ciocniri nu pot avea loc oriunde în tub şi la orice energie a electronilor ? De ce trebuie ca electronul să aibă exact energia corespunzătoare unei tensiuni de 4. La această energie electronul se apropie de anod. 1 eV = 1. el atinge o energie cinetică Ec1 = 4. astfel încât atinge din nou.9 V. Cuanta de energie necesară atomului de Hg. odată cu creşterea tensiunii electrice. 148 .9 V.9 V ? Sub o tensiune de 2· 4. energia cinetică Ec1 = 4. apoi se repetă şi la tensiuni egale cu multipli de forma: 2·U1 = 2· 4. deoarece electronul respectiv nu mai trece de grilă.9 eV (1 eV reprezintă un submultiplu al unităţii de măsură a energiei. atunci atomul de Hg primeşte toată energia electronului.10. cu atât mai puţini electroni mai pot trece spre anod şi curentul scade. electronul nu mai poate trece de grila negativată din faţa anodului. dar există posibilitatea de a se ciocni cu unul din atomii de Hg aflaţi chiar în vecinătatea grilei.6 10-19 J).9 V are o energie cinetică Ec1 = 4.9 eV. a. ş. Caracterictica I-U în experienţa Franck-Hertz. pe care o poate ceda unui alt atom de Hg. 3·U1 = 3· 4. Un electron accelerat la tensiunea U1= 4. Fiecare scădere a intensităţii curentului electric reprezintă o scădere dramatică a numărului de electroni ce ajung la anodul tubului. prin ciocnire elastică. electronul este din nou accelerat. Ce se întâmplă la 2·U1= 2· 4. în vecinătatea anodului. Din nou curentul anodic scade. Se poate observa faptul că intensitatea curentului electric la anod scade periodic. (ii) pe a doua jumătate de drum.9 eV.9 eV şi poate să o cedeze. Prima scădere a intensităţii curentului electric se obţine la tensiunea de U1= 4. Ec1= ε = 4. Atomii de mercur sunt sisteme cuantice.9 V. Cu cât au loc mai multe ciocniri de acest tip în faţa grilei. De aceea atomul de mercur poate suferi o ciocnire elastică numai cu un electron care are energia cinetică egală cu cuanta sa de energie. unui atom de Hg. aflat la jumătatea distanţei catod-anod. pentru a trece din starea fundamentală într-o stare energetică superioară.FIg. Un atom nu absoarbe şi nu emite energia decât în cuante de energie. 5. este ε = 4.9 V electronul va fi accelerat astfel: (i) pe prima jumătate a distanţei dintre catod şi anod.9 V ? Explicaţia rezidă în structura atomilor de Hg.9 eV.

11. aşa cum se poate vedea în fig. Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg În fizica clasică starea unui sistem de particule se poate determina prin ansamblul tuturor coordonatelor şi impulsurilor corespunzătoare. 149 . căci existenţa nivelelor discrete de energie ale sistemelor microscopice. 5.Aceste explicaţii ale fenomenului observat experimental au dovedit încă o dată că atomii sunt sisteme cuantice. Trecerea atomului dintr-o stare energetică în alta se poate face numai prin absorbţia sau emisia unei cuante de energie bine determinate. nu acelaşi lucru se poate spune despre o undă. manifestă unele proprietăţi ondulatorii. 5. Caracterul ondulatoriu al fotonului limitează comportamentul său ca particulă. în care starea lor poate fi descrisă cu ajutorul unor unde. egală cu diferenţa dintre nivelele energetice între care se face saltul. Ar fi posibilă determinarea simultană a tuturor coordonatelor şi impulsurilor particulelor. 5. Fig. studiate în cadrul mecanicii cuantice. Să presupunem că electronii dintr-un fascicol paralel cad perpendicular pe un paravan în care este practicată o fantă de laţime ∆x (vezi fig. cum sunt atomii şi nucleele. Dacă o particulă poate fi localizată în spaţiu într-un punct. Concluziile acestei experienţe au contribuit la înţelegerea mai profundă a conceptelor de bază ale a teoriei cuantice.5. 5.11. care au nivele discrete de energie.12). Microparticulele. a fost demonstrată printr-un experiment independent. Nivele energetice discrete în atomul de mercur.

Fig. În concepţia corpusculară se consideră că electronii interacţionează cu marginile fantei şi deviază de la direcţia iniţială. Această deviaţie este exprimată print-un impuls suplimentar primit de un electron pe direcţia x.Fig.12. ci sunt difuzaţi în toate direcţiile. Acest impuls se compune vectorial cu impulsul iniţial şi se obţine un impuls total al electronului după trecerea prin fantă: r r r p = p0 + ∆ px (5. 150 .5.13. ∆px. electronii după ce trec dincolo de fantă nu mai formeză un fascicol paralel. aşa cum se vede în fig. Deviaţia electronului la trecerea prin fantă.30) Direcţia acestui vector va indica locul de pe ecran unde va cădea electronul. 5. Să presupunem că măsurăm impulsul electronilor înainte de fantă. După cum vedem în figură. Electronii formează pe ecran o distribuţie de forma celei din r figură. 5.13. Fascicol de electroni difuzat pe o fantă. p 0 .

c) se numesc relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg. există o relaţie de forma: ∆p x ∆x > h (5. ci au aplicabilitate în toate aplicaţiile tehnice ale fizicii microparticulelor.b) (5.31. o anumită coordonată a particulei şi componenta impulsului mecanic pe acea direcţie. pe direcţia Ox şi imprecizia asupra coordonatei corespunzătoare. care se realizează în cadrul mecanicii cuantice. De aceea studiul particulelor microscopice. (531.c) Relaţiile (5. oricât de precis. Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg nu se limitează numai la procesul cunoaşterii. cu atât mai mare este nedeterminarea energiei stării. Heisenberg a afirmat că nu se pot cunoaşte simultan.a).31. Conform relaţiilor lui Heisenberg.31). numite şi particule cuantice. dacă are loc o tranziţie spectrală de durată finită ( t ≈ 10 −8 s ).32) unde ∆E reprezintă imprecizia la determinarea energiei particulei cuantice. care face ca frecvenţa la care are loc tranziţia să fie afectată de o imprecizie de ordinul: ∆ν = ∆E 1 = h ∆t (5. De exemplu.Datorită faptului că electronul poate intra pe oriunde prin fantă.b) şi (5. putem aprecia că ∆x este imprecizia la determinarea coordonatei verticale a particulei. de aceea. a liniei spectrale.a) unde h = h se numeşte constanta lui Planck redusă. ∆px.31. 151 . atunci rezultă o imprecizie la determinarea energiei. ∆x . Cu alte cuvinte cu cât durata stării energetice este mai scurtă. ∆ν. În locul mărimilor fizice impuls mecanic şi poziţie se poate scrie şi o relaţie de nedeterminare între energie şi timp. nu se poate cunoaşte simultan cu precizie suficient de bună coordonata şi componenta corespunzătoare a impulsului mecanic ale unei microparticule. de forma: ∆E∆t > h (5. dată de relaţia (5. o lărgime naturală.31.33) Există. O precizie foarte bună la determinarea poziţiei ( ∆x → 0 ) determină o nesiguranţă completă asupra componentei impulsului mecanic pe acea direcţie ( ∆p x → ∞ ). iar ∆t reprezintă intervalul de timp cât durează această stare energetică. Între imprecizia la determinarea componentei impulsului.31. Produsul impreciziilor în determinarea simultană a celor două mărimi este mai mare decât 10-34 J s. 2π Acelaşi tip de relaţie de nedeterminare se poate exprima şi asupra celorlalte două componente ale impulsului mecanic şi ale coordonatelor corespunzătoare: ∆p y ∆y > h ∆p z ∆z > h (5. necesită o abordare diferită faţă de cea specifică fizicii clasice.

Difracţia electronilor pe cristale a fost pusă în evidenţă de Davison şi Germer în anul 1927.36) unde am folosit constantele m = 9. etc. efectul Compton. Pe un ecran situat pe direcţia 152 . aşa cum se poate vedea în fig. difracţia. de undă şi de corpuscul (dualismul corpulsul-undă). Ei au trimis fascicole de electroni aceleraţi la diferite tensiuni pe un cristal de nichel. 5.35) Lungimea de undă asociată este: λ= h = p h 2m e U = 12. Figura de difracţie pe care o formează este perfect analoagă cu figura de diracţie obţinută cu lumina pe o reţea de difracţie. În anumite cazuri. În accepţia ştiinţifică modernă. Electronul va avea viteza: 1 mv 2 = eU 2 iar impulsul său va fi: p = mv = 2 m e U ⇒ v= 2eU m (5.1 10-31 kg. Ipoteza lui Louis de Broglie Aşa cum am văzut în paragrafele anterioare. Astfel. adaptate acestui gen particular de fenomene ce se desfăşoară în microcosmos.6 10-19 C. h = 6. etc). El presupune că fiecărui corp. e = 1. Astfel.14. există fenomene fizice în care particulele se comportă ca unde armonice. de masă m şi viteză v. Acele fenomene fizice ce nu pot fi explicate în cadrul concepţiei clasice privind microparticulele au nevoie de legi fizice noi. undele electromagnetice au caracter dual. polarizarea.6 10-34 Js.5. Undele asociate particulelor cuantice se numesc unde de Broglie. la fel ca razele X. pentru tensiuni nu prea mari. Astfel. însăşi lumina trebuie privită ca un ansamblu de fotoni (particule care au viteza luminii). De aceea electronii au proprietăţi analoage undelor electromagnetice de lungimi de undă scurte (raze X). lungimea de undă asociată electronului este de ordinul λ ≅ 1 Å = 1010 m. Să evaluăm lungimea de undă asociată unui electron accelerat sub o tensiune U. electronii sunt reflectaţi de cristalul de nichel. Lumina comportă două manifestări distincte: (1) este o undă electromagnetică (aşa cum o întâlnim în fenomene ca interferenţa. i se asoaciază o undă a cărei lungime de undă este: λ= h h = p mv (5.).6. În anul 1924 Louis de Broglie extinde concepţia dualismului corpuscul-undă şi aspura celorlalte microparticule aflate în mişcare. (2) este un ansamblu de fotoni (care sunt particule întâlnite în efectul fotoelectric. fascicolele de electroni pot fi difractate pe cristale.34) unde h este constanta lui Planck.25 U Å (5.

având constanta de reţea d. asociată electronilor.65 Å. Pe de altă parte. Se cunoaşte constanta de reţea a cristalului de nichel. iar λ este lungimea de undă asociată electronilor. acceleraţi la o tensiune de 54 V. Figura de difracţie depinde de viteza electronilor şi de unghiul de incidenţă al fascicolului pe cristal. Aşadar.38) Între impulsul mecanic al particulei şi vectorul de undă există următoarea relaţie: p= h h 2π = =hk λ 2π λ (5. Unghiurile sub care se obţin maxime de difracţie verifică legea lui Bragg a difracţiei: 2 d sin θ = k λ (5. 5. d = 2. Se constată experimental că maximul de difracţie ce corespunde unui unghi de incidenţă θ =500 este al unei unde cu lungimea de undă λexp = 1. sau de altul. θ.36) se poate determina lungimea de undă de Broglie. deşi nu s-a folosit o undă electromagnetică. observăm o excelentă concordanţă între experiment şi teorie. Se obţine o lungime de undă de Broglie λteor = 1. electronii.14. θ θ d Fig. Astfel.electronilor reflectaţi se observă o figură formată din maxime şi minime de difracţie. din relaţia (5. Experimentul a fost efectuat cu electroni acceleraţi sub o tensiune U= 54 V. care este o interacţiune a particulei 153 . particulele cuantice vor avea şi un vector de undă: k= 2π λ (5. O deosebită importanţă în mecanica cuantică o are procesul de măsurare. Electronii pot fi reflectaţi de primul plan atomic. se comportă ca o undă electromagnetică cu lungimea de undă de 1.15 Å. acceleraţi la o tensiune de 54 V. Conform teoriei undelor. Atomii cristalului de nichel formează o reţea cristalină ordonată. Difracţia electronilor pe un cristal de nichel.37) unde k este un număr întreg ce desemnează ordinul maximului de difracţie.39 ) Fizica cuantică se ocupă cu studiul microparticulelor ale căror mase şi energii sunt foarte mici.65 Å. situat în interiorul reţelei.65 Å.

interacţia lor cu marginile fantei adăugând o componentă suplimentară la impulsul mecanic. În cadrul fizicii cuantice se aplică relaţiile de nedeterminare al lui Heisenberg. dispozitivul de observaţie-măsură perturbă incontrolabil starea sistemului cuantic. forţându-l să treacă într-una din stările proprii ale sistemului. La măsurarea unui sistem cuantic. Din analiza comportării microparticulelor. Stările în care se poate afla sistemul cuantic se numesc stări propprii. În fizica clasică perturbaţia exercitată de instrumentul de măsură asupra particulei supuse mărurării ca şi influenţa acestei măsurări asupra determinării simultane a altei mărimi fizice erau suficient de mici. De exemplu. se poate găsi şi în starea care rezultă din suprapunerea stărilor respective.cuantice cu dispozitivul de măsură. astfel încât perturbaţia pe care intrumentul de măsură o produce asupra particulei cuantice nu mai este neglijabilă. Astfel. difracţia electronilor printr-o fantă determină schimbarea impulsului lor. 154 . încât să fie considerate neglijabile. existând o infinitate de moduri în care se poate realiza suprapunerea stărilor. rezultă şi că un sistem cuantic care se poate găsi într-o mulţime de stări. Stările proprii ale sistemului cuantic nu sunt perturbate când sistemul interacţionează cu acel dispozitiv de observare-măsurare căruia îi sunt asociate aceste stări proprii. perturbaţia produsă de fantă este principial incontrolabilă.

(ii) cristale covalente şi (iii) cristale metalice. Forţele responsabile de aranjarea atomilor în cristal determină trei tipuri de cristale: (i) cristale ionice. Cristalele ionice sunt izolatoare la orice temperatură. La anumite temperaturi. aranjaţi altenativ.6. Atât electronii liberi cât şi golurile de conducţie participă la conducţia curentului electric din cristalul covalent. În reţeaua cristalină fiecare atom este înconjurat de patru vecini (cei mai apropiaţi) cu care pune în comun câte un electron de valenţă. care sunt caracterizate printr-o stuctură ordonată. Corpurile solide pot fi: (i) cristaline. Alteori apar dislocaţii în reţeua cristalină. care ocupă locuri în reţea (de exemplu atomi de arseniu în reţeaua cristalului de siliciu). Cele mai importante cristale de acest tip se numesc cristale semiconductoare. deoarece fiecare atom de valenţă aparţine în mod egal şi atomului vecin cu care s-a realizat legătura covalentă. a acestora cu temperatura. care sunt distanţe caracteristice între atomii reţelei. Locul rămas liber în legătura covalentă de unde a plecat electronul se numeşte gol de conducţie. Se spune că un cristal este perfect dacă reţeaua cristalină se prelungeşte neîntreruptă în tot materialul. aceşti electroni se mişcă liberi prin metal. Aceşti atomi au câte patru electroni de valenţă. ei putând circula printre ionii reţelei metalice şi pot conduce curentul electric. Cristalele reale prezintă unele abateri de la această structură ideală. În acest fel electronii săi de valenţă nu sunt foarte strâns legaţi de atom. Elemente de fizica stării solide 6. unii dintre electronii de valenţă pot rupe legătura covalentă şi devin electroni liberi în cristal. Într-un corp solid distanţa dintre atomii alăturaţi este de ordinul de mărime al norului electronic din jurul fiecărui atom. care prezintă o structură de ordine numai pe domenii foarte restrânse. Cristalele ionice sunt formate din ioni pozitivi şi ioni negativi ai elementelor chimice. Cristalele covalente se realizaeză cu atomi ai grupei a patra a sistemului periodic. Nefiind legaţi de un atom anume. păstrând aceeaşi aranjare la distanţă mare. Una dintre caracteristicele importante ale corpurilor solide este comportarea rezistivităţii electrice. deoarece în structura lor nu se găsesc electroni liberi. Solidele cristaline au atomii aranjaţi într-o reţea ordonată. Deseori putem întâlni atomi străini (impurităţi). Astfel metalele conduc curentul electric la orice temperatură.1. Electronii liberi din metale sunt cei care transportă sarcina electrică prin reţeaua cristalului. Generalităţi Starea solidă este o stare condensată a materiei. pe domenii întinse având aceeaşi configuraţie şi (ii) amorfe. Aceşti electroni formează un nor electronic uniform distribuit în reţeaua cristalină. configuraţia fiind diferită în spaţiu. nu foarte ridicate. Rezistivitatea electrică reprezintă intensitatea câmpului electric pe unitatea de densitate de 155 . ρ. Reţeaua cristalină se caracterizează prin constantele de reţea. Cristalele metalice sut formate din ioni care pun în comun electronii lor de valenţă. adică plane de atomi care au alunecat faţă de alte plane ale reţelei cristaline. caracterizată prin interacţii interatomice suficient de puternice pentru a conferi materialului un volum propriu şi o formă proprie.

În SI unitatea de măsură pentru rezistivitatea electrică este [ρ] = 1 Ω m. Creşterea numărului de purtători de sarcină electrică din semicondcutor odată 156 . Izolatorii sunt corpuri solide obţinute prin legaturi ionice.T0. sau purtătorii.1. Variaţia rezistivităţii electrice cu temperatura la conductori şi semiconductori.6. Golurile de conducţie sunt sarcini electrice pozitive. S-a determinat experimental că rezistivitatea electrică a metalelor variază cu temperatura după legea: ρ = ρ 0 (1 + α∆T ) (6. cu atât este mai intens câmpul electric necesar pentru stabilirea unei densittăţi de curent date. Izolatorii nu lasă nici sarcini electrice din afara lor să le străbată.6. în care nu se află electroni liberi. ei devenind electroni de conducţie. ele participând alături de electronii de conducţie la transportul sarcinilor electrice. iar ∆T= T.curent. a). este diferenţa dintre temperatura T la care este exprimată rezistivitatea electrică şi temperatura de referinţă. Cu cât rezistivitatea electrică este mai mare. astfel încât să conducă curentul electric prin corp. În metale electronii de valenţă. Locurile lăsate vacante de aceşti electroni poartă numele de goluri de conducţie. α este coeficientul termic al rezistivităţii.1. deci au rezistivitate infinită. transportă curentul electric. atunci când se aplică o tensiune electrică la capetele semiconductorului. electrică ce creşte cu a) conductori b) semiconductori Fig. Procesul de generare de electroni de conducţie şi de goluri constă în ruperea legăturilor covalente dintre anumiţi atomi. rolul principal fiind jucat de temperatura la care se află semiconductorul: cu cât temperatura este mai mare cu atât creşte numărul de legături covalente din care unii electroni de valenţă sunt puşi în libertate. Aceste corpuri solide nu conduc curentul electric. Sarcinile electrice de conducţie din semiconductori. Conductivitatea electrică a unui material reprezintă posibilitatea ca sarcinile electrice să fie mobile prin corpuri realizate din aceste materiale. la aplicarea unei diferenţe de potenţial.1) unde ρ0 este rezistivitatea la temperatura de referinţă T0. aşa cum se poate vedea în Fig. Semiconductorii formează o clasă aparte în ceea ce priveşte conducţia electrică. fiind slab legaţi de atomii ce formează reţeaua metalică. Se poate arăta că metalele (conductorii) au o rezistivitate temperatura. cu atât conductivitatea electrică este mai redusă. Cu cât rezistivitatea electrică a unui material este mai mare. sunt electronii de conducţie şi golurile.

solid.b). Reamintim că o structură cu un număr de opt electroni pe ultimul strat îi conferă atomului o stabilitate deosebită. Astfel. Să considerăm că în topitura de germaniu (grupa a IV-a) se intoduc atomi de arseniu (grupa a V-a). adică fiecare atom de Si se comportă ca şi cum ar avea el singur toţi cei opt electroni pe stratul de valenţă. care constituie "matriţa" de aranjare a atomilor la interfaţa lichid. Concentraţia de impurităţi poate ajunge până la un 157 . deşi ai lui sunt doar patru. ca un atom de Ge. atunci se crează electroni liberi şi goluri. Conducţia electrică din semiconductorii puri se numeşte conducţie intrinsecă. comportându-se. Cel del cincilea electron al atomului de As nu va mai fi "legat" de nici un vecin. el fiind un element din grupa a V-a (pentavalent). de la fiecare atom de impuritate pentavalentă se crează câte un electron de conducţie. cu fiecare având în comun câte un electron de valenţă.2.6. Se solidifică amestecul şi se obţine un cristal semiconductor de Ge impurificat sau extrinsec. Dacă analizăm structura unui cristal de Si pur. Semiconductorii puri. Atomii de As au cinci electroni de valenţă. aşa cum se vede în fig. una din cele mai răspândite fiind solidificarea prin tragere lentă din topitură (cu viteze de tragere de 5-10 mm/h). În structura cristalină care se formează un atom de arseniu poate ocupa un loc al unui atom de germaniu. având câte patru electroni pe învelişul exterior.1. el rămând foarte slab legat de atomul de As. Această egalitate se păstrează şi la nivel de concentraţii volumice de sarcină electrică (ni = ne = np). din acest punct de vedere. numit şi strat de valenţă. sau intrinseci. conductivitatea semiconductorilor puri este redusă. Creşterea cristalelor semiconductoare se realizează prin difertite metode. Dacă printr-un procedeu oarecare. vom observa că prin realizarea legăturilor covalente atomii sunt astfel aşezaţi încât fiecare atom de Si este înconjurat de patru atomi vecini de Si. Astfel structura de pe stratul exterior al fiecărui atom de Si este una de octet. 6. Semiconductori cu impurităţi. se caracterizează prin egalitatea numărului de purtători de sarcină electrică negativă şi pozitivă.cu creşterea temperaturii reprezintă procesul de scădere a rezistivităţii electrice a semiconductorului în funcţie de temperatură. Din această cauză semiconductorii se deosebesc fundamental de conductori. deoarece fiecărei legături rupte îi corespunde un electron de conducţie şi un gol. Pentru a mări conductivitatea electrică a semiconductorilor se realizează cristale covalente în care se introduc impurităţi în procesul de solidificare. Întrucât la temperaturi obişnuite numai o parte din electronii de valenţă sunt liberi să participe la conducţia electrică. Atomul de As va forma cu patru din atomii de Ge cei mai apropiaţi câte o legătură covalentă. deoarece se află în nucleul de As. Semiconductori Semiconductori intrinseci (puri). în număr egal. se rup unele din legăturile covalente. utilizând un germene de cristal. de exemplu prin încălzirea cristalului. Acest electron devine electron liber chiar la temperatura camerei. Siliciul şi germaniul sunt elemente din grupa a patra a sistemului periodic. Golul ce-i corespunde nu poate deveni gol de conducţie.

2. Acest tip de conducţie electrică. deci mai ridicat decât regiunea n. La rândul lor. iar a electronilor din zona n către regiunea p.6. care au numai trei electroni în stratul de valenţă. se reduce valoarea potenţialului electric din zona de baraj a diodei. În joncţiune ia naştere un câmp electric orientat dinspre zona n spre zona p. împingând electronii din zona p în zona n şi golurile din regiunea n spre regiunea p. de aceea electronii sunt purtători majoritari. 6. putem afirma că joncţiunea semiconductoare p-n funcţionează ca diodă. Cele două tipuri de purtători contribuie la formarea curentului prin diodă.atom la 1010 atomi de germaniu. Atunci când regiunea p se află la un potenţial pozitiv. deoarece numărul electronilor de conducţie este mai mare decât numărul golurilor de conducţie. 158 . În cazul în care se folosesc atomi trivalenţi. combinându-se cu unele goluri de acolo. în care se manifestă conducţia înt-un singur sens prin joncţiune. În aceste condiţii. Aceste dispozitive utilizează joncţiunea p-n. Dispozitivele electronice semiconductoare au în prezent cea mai mare răspândire. astfel că este facilitată trecerea golurilor din regiunea p către regiunea n. se obţine o diodă semiconductoare. La contactul celor două zone se realizează o regiune de baraj: în zona n se află o sarcină electrică pozitivă netă (obţinută prin difuzia electronilor în zona p). Concentraţia electronilor de conducţie este mai mare decât cea a golurilor de conducţie. Comportarea joncţiunii p-n ca diodă se datorează mecanismului de conducţie electrică a celor două zone.a). Dioda semiconductoare. iar semiconductorii impurifiaţi cu impurităţi de tip p sau de tip n se numesc semiconductori extrinseci.2. Dacă se conectează o joncţiune p-n într-un circuit electric exterior. ca de exemplu atomi de Galiu. numit semiconductor de tip p. Fenomenul principal din joncţiunea p-n este difuzia sarcinilor electrice majoritare (goluri în zona p şi electroni în zona n) dintr-una din zone în cealaltă zonă. golurile din zona p se vor recombina cu unii din electronii din acestă zonă. regiunile fiind separate de o zonă numită joncţiune. prin intermediul impurităţilor de concentraţie controlată se numeşte conducţie extrinsecă. iar în zona p se află sarcină electrică negativă (obţinută prin difuzia golurilor spre zona n). se constată că dispozitivul conduce curentul electric dacă polarizarea este cea indicată în figură. aşa cum se poate vedea în fig. Aplicând o tensiune variabilă în circuitul din fig. câmpul electric din zona de baraj creşte şi mai mult.3.6. Atunci când se inversează polaritatea aplicată pe diodă. formată dintr-un cristal de germaniu (sau siliciu) ce a fost impurificat într-o regiune cu atomi pentavalenţi (de tip n) şi în alta cu atomi trivalenţi (de tip p). adică cu potenţialul pozitiv la zona p. Trecând în zona în care electronii sunt majoritari. Acest tip de semiconductor se numeşte de semiconductor de tip n. se obţine un semiconductor cu un număr mai mare de goluri de conducţie decât electroni de conducţie. pe care-l vom descrie calitativ.b). unii din electronii majoritari în zona n vor difuza în cealaltă zonă. Dispozitive cu semiconductori Joncţiunea semiconductoare p-n.

e este sarcina electronului. Aceste curent reprezintă efectul polarizării inverse a unei joncţiuni p-n. aşa cum se vede în fig. k este configuraţia p-n-p sau n-p-n.6.6. a) Joncţiunea p-n în circuit b) caracteristica curent tensiune Fig. Ele trec apoi şi prin colector. Dioda semiconductoare O analiză cantitativă a procesului arată că relaţia dintre tensiunea şi intensitatea curentului electric prin diodă este de forma: ⎛ eU ⎞ kT ⎟ I = I0 ⎜ e − 1 ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ constanta lui Boltzmann. spre joncţiunea bază -colector.3.6. Fig.2. aşezate în (6. iar T este temperatura absolută.Dar în regiunea n concentraţia de goluri este foarte redusă (se datoreză numai conductivităţii intrinseci şi migraţiei din zona p). emitor şi colector.2) unde I0 este o constantă caracteristică tipului de semiconductor. Tranzistorul. Cele trei zone ale tranzistorului se numesc bază. Se observă că tensiunea bază-colector este cu polarizare inversă. atunci golurile din emitor se pun în mişcare şi trec prin bază. Dar dacă între emitor şi bază se aplică o tensiune directă. De aceea la polarizare negativă pe zona p a diodei se obţin curenţi foarte reduşi (vezi fig. prin colector să treacă un curent foate redus. Ue. Tranzistorul p-n-p în circuit.6.b). ceea ce va determina ca în absenţa sursei dintre emitor şi bază.3. generând un curent electric prin rezistenţa din circuitul bază159 . în zona p concentraţia de electroni este redusă.6.2.3. Un tranzistor este un dispozitiv format din două joncţiuni p-n. fiind legate în circuitul tranzistorului p-n-p ca în fig. În mod similar.

Astfel prin circuitul colectorului trece un curent a cărui intensitate este controlată de curentul din circuitul emitorului. 160 . Dacă Uc >Ue. de unde rezultă miniaturizarea ansamblelor. care devin tot mai compacte. realizându-se circuitul integrat. Suprafaţa circuitelor integrate este de circa 2 mm2. tranzistorul funcţionează ca amplificator de tensiune. Prin procesul de depunere pe un suport a unor straturi de material. Uc. Tensiunea din circuitul colectorului. controlează puterea electrică disipată pe rezistorul R. urmată de gravarea unor configuraţii ale circuitelor electronice se obţine îmbinarea funcţiei mai multor diode.colector. dar mai complexe şi mai sofisticate. tranzistori. Circuitul integrat. rezistenţe şi condesatori pe o singură plăcuţă semiconductoare.

Ghidul profesorului. Bucureşti.A. Teste grilă de Fizică pentru examenul de bacalaureat şi admitere în învăţământul superior. E.Necula. PSSC.Sears.D. Colecţia “LICEU”. Elemente de fizică generală.E. S. 1975. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. 1984 12. Fizica Modernă. Volumele I-IV. 5. Ed. Bucureşti. Fizică.Popov şi I.Nicolau. E. F. Univ. 1973 14. 1983 10. 1973 11.Hristev.Vrejoiu şi colectiv.Haber-Schaim. Radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice. I. Colectiv Catedra de Fizică. J. J. Editura Politehnica. R.Friş şi A.Dorobanţu. Bucureşti. Fizică. Fizica. J. Academiei RSR. Didactică şi Pedagogică. U. Fizică. V. 1981 15. Supliment de teme avansate. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. PSSC.H. 1989 14.S. Ediţia a II-a. 1973 13. Bucureşti.H.Young. A. Vol. Ed.Plăviţu şi co-autori. Ed.Nicolau.Cross. Mecanică şi acustică. Textul elevului. Teoria corpului solid. Bucureşti. Ed. Didactică şi Pedagogică.Dodge. 2001 6. Bucureşti. Ed. C.Constantinescu.”Politehnica” din Timişoara. Electricitate şi magnetism. M. 1974 9.Haber-Schaim. 1982 17.Zemansky. 2002 161 . Bucureşti. Ed. Mecanica clasică. Bucureşti.Dodge. Bucureşti. Ed. Ed. J. Ştiinţifică. 1975 8. între teamă şi respect.Walter. 1983 4. Compendiu de Fizică pentru admitere în învăţământul superior. Radiaţia electromagnetică.Davîdov.Academiei RSR.Walter. C.V. Editura Tehnică. D.Bibliografie 1. J.Cross. J. Cursul de Fizică de la Berkeley.Feynman. volumele I-III. D. Ed. Bucureşti. 1971 16.B.P. Didactică şi Pedagogică. Mecanică pentru perfecţionarea profesorilor.A. Prefaţă de C. 2003 7. Ştiinţifică şi Enciclopedică.B.Tehnică. Al. Didactică şi Pedagogică. A. Fizica. Fizica. H. Ed.Damian. Probleme de mecanică fizică şi acustică. Didactică şi Pedagogică. Curs de Fizică generală. Bucureşti. Ed. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Politehnica. 1983 3.W. Bucureşti.W. U. Editura Politehnica. Ed.Resnick. Bucureşti. 1969 2. Ed.Halliday şi R.Timoreva.

162 .