"POLITEHNICA" UNIVERSITY OF TIMIŞOARA

_________________________________________________________________________

DEPARTMENT OF PHYSICS
P-ţa REGINA MARIA 1, 300004 TIMIŞOARA, ROMÂNIA tel: ++ 40.256.40.30.91 e-mail: fbarvinschi@etv.utt.ro fax: ++ 40.256.40.30.21 http://www.fizica.utt.ro

_________________________________________________________________________

Curs de Fizică generală, in format electronic, pentru studenţii din învăţământul tehnic din Timişoara

Fotografie realizată de Andreja Pisnik, artist fotograf şi Assistent Manager la Editura Elsevier, Amsterdam, Olanda, 2004.

1

Prefaţă
Lucrarea de faţă conţine teme legate de programa de fizică pentru studenţii din învăţământul tehnic, cu precădere pentru cei de la învăţământul profilelor electrice (Electronică şi Telecomunicaţii, Automatică şi Calculatoare şi Electrotehnică). Cursul universitar se adresează studenţilor din anul întâi la Politehnică, fiind destinat studiului de-a lungul unui semestru universitar. Un curs general de Fizică ar trebui să cuprindă capitolele: mecanică, fizică moleculară şi termodinamică, electricitate şi magnetism, optică, fizică atomică şi nucleară, fizică cuantică şi fizica solidului. Dintre aceste capitole, în acest curs universitar ne vom rezuma la studiul pe scurt al legilor mecanicii, incluzând studiul oscilaţiilor şi undelor elastice. Vom aborda apoi fenomenele electromagnetice. Aceste capitole ale fizicii clasice sunt urmate apoi de scurte introduceri in fizica cuantică şi în fizica solidului, deoarece acestea din urmă constituie capitole ale fizicii moderne, cu aplicaţii noi în tehnică. Notiţele de curs au fost elaborate după ce acest material a fost parcurs, în ultimii ani universitari, împreună cu studenţii de la Colegiul “Multimedia” şi cu cei de la cursul de cinci ani, ingineri, de la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, a Universităţii "Politehnica" din Timişoara. Considerăm, de aceea, că temele alese cuprind noţiunile elementare de fizică necesare viitorilor ingineri. Primul capitol cuprinde o introducere în Fizică, având scopul de a pregăti studenţii cu limbajul, mărimile fizice fundamentale şi unităţile lor de măsură, precum şi cu unele operaţii vectoriale. Capitolul al doilea se referă la teme specifice ale mecanicii clasice, prezentând principiile fundamentale şi teoremele generale din dinamica punctului material. În capitolul trei se prezintă diverse tipuri de oscilaţii armonice, diferitele metode de compunere ale oscilaţiilor, urmate apoi de o introducere în teoria undelor elastice. Capitolul al patrulea este dedicat electromagnetismului, prezentând într-o formă concentrată şi câteva teme principiale din teoria macroscopică a undelor electromagnetice (lumina). În capitolul cinci se realizează o trecere în revistă a bazelor fizice ale mecanicii cuantice, adică a acelor experienţe ce au condus la formularea mecanicii cuantelor de energie. Capitolul şase prezintă teme din fizica solidului, incluzând cateva elemente ale teoriei benzilor de energie din semiconductori.

2

CUPRINS
1. 1.1. 1.2. 2. 2.1. 2.2. 2.3. 3. 3.1. 3.2. 3.3. 3.3.1. 3.3.2. 3.3.3. 3.5. 3.6. 3.6.1. 3.6.2. 3.7. 3.7.1. 3.7.2. 3.7.3. 3.7.4. 3.7.5. 3.7.6. 3.7.7. 4. 4.1. Introducere in Fizică Noţiuni fundamentale ale Fizicii
Operaţii vectoriale

7 7 12 15 15 18 21 27 27 28 33 33 35 39 44 48 51 53 56 59 59 62 66 69 72 77 78 80 80 3

Mecanică clasică Noţiumi generale Principiile fundamentale ale dinamicii Teoreme generale în dinamica punctului material Oscilaţii şi unde Noţiuni generale Mişcarea oscilatorie armonică ideală Compunerea mişcărilor oscilatorii armonice Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi pulsaţie Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţă diferită Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Mişcarea oscilatorie amortizată Analogie între oscilaţiile mecanice şi cele electromagnetice Oscilaţii forţate. Rezonanţa Rezonanţa Consideraţii energetice ale oscilaţiilor forţate Unde elastice Unde armonice unidimensionale Consideraţii energetice asupra propagării undei Reflexia şi refracţia undelor elastice Unde staţionare Interferenţa undelor Difracţia undelor Polarizarea undelor elastice transversale Introducere în electromagnetism Câmpul electromagnetic

5.4.2. 5.3.3.3. 4.2. 4. Legea Faraday Energia câmpului magnetic Curenţi de conducţie şi curenţi de deplasare Unde electromagnetice Unde armnonice progresive Energia undelor electromagnetice Unde sferice Teoria electromagnetică macroscopică a luminii Bazele fizice ale mecanicii cuantice Efectul fotoelectric Efectul Compton Radiaţia termică Mărimi radiante Legile radiaţiei termice Experienţa Franck-Hertz Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg Ipoteza lui Louis de Broglie 4 80 82 84 86 89 91 94 96 99 99 100 101 102 106 107 108 110 114 116 117 121 121 123 124 134 134 139 141 142 146 147 149 152 .3. 4.2. 4.4.3.1.3.3.5.7. 4. 4. 4.8. 4.4.4. Prima ecuaţie Maxwell Caracterul potenţial al câmpului electric.1. 5. 4. 5. 4.6. 5.2.3.4.2. 4. Potenţialul electric Magnetostatica Câmpul magnetic Acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare Acţiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent electric Câmpul magnetic creat de curenţi electrici Legea lui Gauss pentru magnetism Interacţiunea dintre doi curenţii paraleli Legea circuitului magnetic Inducţia electromagnetică.2.1. 4.10.9. 4.2. 4. 5.4.2. 4.3.4. 4. 4. 5.3. 4.1. 5.3.2.3.5.3. 5.5.2.6.2.1.1. 4.1. 4.4.3.4.1.2.4.3. 4. 4.3. Acţiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice Legea conservării sarcinii electrice Electrostatica Câmpul electric Fluxul electric Legea Gauss pentru câmpul electric Forma locală diferenţială a legii lui Gauss. 4.3.

2. 6. Elemente de fizica starii solide Generalităţi Semiconductori Dispozitive cu semiconductori Bibliografie 155 155 157 158 161 5 .1. 6.3. 6.6.

an I ETc ingineri. seriile 1997-1998 şi 1988-1999. Le mulţumesc tuturor acestor studenţi. generaţia 2001-2002. Mii de scuze autorilor acestor figuri minunate. dar nu în ultimul rând. Adinel şi Bogdănel Barvinschi. de asemenea. studenţi rândul lor. Este o premieră pentru Catedra de Fizică a Universităţii “Politehnica” din Timişoara. Nu în ultimul rând. studenţilor din seria B. care m-au ajutat să introduc textul şi care au ales figurile din capitolele de Electromagnetism şi Mecanică cuantică. O singură observaţie aş avea. seriile 1999 până în prezent. I Electronică şi Telecomunicaţii. deoarece venim la Universitate ca să învăţăm. putem conchide că un curs universitar ideal nu există. care nu sunt însă citaţi. Dar nu este prea grav.dr. seria B. Recunoştinţa mea sinceră se adresează. dar lejeră: au uitat să specifice sursa bibliografică a unor figuri. ar zice strămoşii. colegiul “Multimedia”. seria 1996-1997. doresc să le mulţumesc studenţilor din anul I ETc. prietenului şi colegului din Catedra de Fizică.Duşan Popov. dar nu la Ştiinţe Fizice. Conf. seriiile 1997-1998 şi 1998-1999. din generaţia bobocilor anului universitar 2001-2002. Din fericire. dar şi urmaşii. I Electrenergetică. noştri. “bobocii din semestrul doi”. până la forma lor actuală. pentru răbdarea cu care au ascultat acest curs de Fizică generală şi pentru ajutorul acordat întru cizelarea notiţelor de curs. ingineri. sub a cărui supervizare apare acest curs universitar de Fizică generală în format electronic. Aceste notiţe de curs universitar on line sunt dedicate copiilor mei. 6 . I şi III Inginerie de Afaceri în Electrotehnică. În fapt. deşi ea va fi urmată de mulţi alţi colegi.Cuvânt de mulţumire Mă simt onorată pentru posibilitatea de a le mulţumi studenţilor din anii I Electromecanică.

temperatura. deoarece studiul fenomenelor fizice implică măsurarea mărimilor ce le caracterizează. Această comparare (sau măsurare) se realizează cu ajutorul unui instrument de 7 . fizica particulelor elementare. Mărimile fizice definesc proprietăţi ale corpurilor sau caracterizează procese în care schimbările ce survin pot fi descrise cantitativ. 1. biofizica. Fizica a fost numită mult timp ştiinţa măsurării. fizica supraconductorilor. termodinamica.1. şi cele mai generale forme de mişcare sau de transformare ale materiei. fiind una din ştiinţele fundamentale ale naturii. Mărime fizică şi măsurare. fizica studiază toate procesele mecanice. după o anumită lege. Înţelegerea legilor fizice ale universului nostru a devenit din ce în ce mai profundă de-a lungul veacurilor. deoarece multe din fenomenele studiate se situează deseori la graniţa dintre mai multe domenii ştinţifice. Fenomenul fizic (procesul sau transformarea) reprezintă o succesiune de modificări ale unui anumit corp. Scopul fizicii este acela de a descoperi şi aplica legile care guvernează interacţiunile dintre corpurile materiale sau dintre corpurile materiale şi diferite câmpuri de forţe. Noţiuni fundamentale ale Fizicii Fenomen fizic. etc. de aceeaşi natură. Exemple de mărimi fizice sunt: masa. electromagnetismul. În secolul trecut au fost introduse noi capitole ale fizicii. cum ar fi: fizica plasmei. ce a fost aleasă ca unitate de măsură. Din acest punct de vedere. fizica semiconductorilor. fizica se împarte în mai multe domenii: mecanica. care evoluează în timp. completări sau generalizări. pe măsură ce oamenii de ştiinţă au realizat descrieri tot mai complexe ale naturii. optica. sau sistem de corpuri. putem vorbi de caracterul pluridisciplinar al ştiinţei în general. scopul acestui demers ştiinţific fiind înţelegerea fenomenelor ce se desfăşoară în universul cunsocut de om până în prezent. fizica solidului. sarcina electrică. etc. În acest sens.1. Introducere in Fizică Fizica. Observaţia. de aceea multe legi ale fizicii au suferit modificări. raţiunea şi experienţa formează metoda ştiinţifică de studiere a naturii. în acelaşi timp. În mod tradiţional. Toate schimbările de acest fel formează obiectul de studiu al fizicii şi sunt evaluate calitativ şi cantitativ prin observaţii. studiază cele mai simple dar. Măsurarea este un proces prin care se compară mărimea fizică respectivă cu o mărime bine definită. fizica nucleară. termice. viteza. electromagnetice. Cea mai importantă misiune a fizicii este stabilirea legilor generale care pot explica modul în care se defăşoară fenomenele fizice observate în natură.

Mărimile fizice pot fi mărimi scalare sau mărimi vectoriale. Iată cîteva exemple de unităţi de măsură: 1metru pentru lungimi. De exemplu. viteza reprezintă raportul dintre distanţa parcursă şi durata deplasării corpului. sunt: CGS (centimetru-gram-secundă) şi MKfS (metrukilogram-forţă-secundă). Dintotdeauna. 103 kilo-. şi anume pentru unghiul plan. oamenii au avut libertate în alegerea mărimilor fizice şi a unităţilor lor de măsură. O parte a literaturii de fizică este scrisă în sistemul CGS. ele fiind definite numai prin descrierea procedeului de măsurare. 10-2 centi-. deoarece era sistemul cel mai răspândit în secolele XVIII şi XIX. În ceea ce priveşte multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură. 109 giga-. 1 kg pentru mase. în locul masei se poate alege ca mărime fundamentală forţa. sunt aceleaşi indiferentr de sistemul de unităţi utilizat pentru a le exprima. De exemplu. 106 mega-. Modul de scriere al unui vector este următorul: (i) 8 . iar timpul prin măsurare cu un ceas. De exemplu. radianul (rad) şi pentru unghiul solid. Alte Sisteme de Unităţi. 10-9 nano-. se utilizează următoarele prefixe: Pentru multipli: 101 deca-. cunoscut sub sigla SI. Mărimile vectoriale sunt determinate prin valoarea lor numerică (numită mărimea vectorului sau modulul vectorului). Unele mărimi fizice sunt mărimi fundamentale. pentru a le exprima. distanţa se determină prin măsurare cu o riglă. steradianul (sterad). De-a lungul timpului s-au utilizat diferite sisteme de unităţi de măsură. adică seturi de mărimi fizice fundamentale şi de unităţi de măsură corespunzătoare acestora. m = 2 kg. care utilizează următoarele mărimi şi unităţi fundamentale: Mărimea fizică fundamentală Lungimea Masa Timpul Intensitatea curentului electric Temperatura absolută Intensitatea luminoasă Cantitatea de substanţă Unitate de măsură 1 metru 1 kilogram 1 secundă 1 amper 1 kelvin 1 candelă 1 mol Simbol m kg s A K candelă (cd) mol Două unităţi suplimentare se adaugă celor de mai sus. 1012 tera-. ele fiind definite prin formule de calcul ce utilizează mărimile fundamentale. 102 hecto-. Un exemplu de mărime scalară este masa unui corp. Dar legile fizicii. în afară de SI. Cele mai frecvente sisteme de unităţi întâlnite în practică. Pentru submultipli: 10-1 deci-. prin direcţia şi sensul vectorului. Toate celelalte mărimi fizice şi unităţile lor se exprimă cu ajutorul mărimilor fizice şi al unităţilor lor fundamentale. În zilele noastre se utilizează cel mai frecvent Sistemul Internaţional de Măsură. care exprimă relaţii între mărimi fizice măsurabile. 10-12 pico. Mărimile fizice scalare sunt determinate numai prin valoarea lor numerică. 1 secundă pentru durate. 10-6 micro-. De aici a rezultat un anumit grad de arbitrar în exprimarea mărimilor fizice.măsură. Alte mărimi fizice sunt mărimi derivate. 10-3 mili-..

Unităţile şi etaloanele de timp au evoluat de-a lungul timpului. Timp. având anumite dimensiuni (lungime. v. Toate celelalte lungimi se exprimă prin compararea cu acest metru-standard. Aceste numere sunt determinate prin 9 . TCs. i . în funcţie de mărimea fizică ce le caracterizează. vibraţii atomice sau moleculare). Câmp fizic. În prezent. în fiecare punct din regiune. Câmpurile fizice pot fi câmpuri scalare sau câmpuri vectoriale. oamenii descoperă aceste legături şi stabilesc relaţiile cauzale între schimbările diferitelor mărimi fizice ce caracterizează fenomenele respective. v. Se numeşte câmp fizic regiunea din spaţiu unde se manifestă o anumită mărime fizică şi unde. În paragraful 1. lăţime. unitatea de timp este secunda. în scopul înţelegerii unor fenomene fizice. De asemenea. Legile generale care guvernează fenomenele fizice se numesc legi fizice. locul lor în spaţiu se modifică în funcţie de mişcarea pe care o efectuează. Anumite fenomene sau procese fizice pot avea legături cauzale bine definite. Corpurile fizice ocupă un anumit loc în spaţiu. Timpul reprezintă o măsură a duratei proceselor fizice. E.73 lungimi de undă ale radiaţiei portocalii a atomului de Kripton-86 la tranziţia 2p10→5d5 în vid. grosime. v .2 vom prezenta operaţiile vectoriale utilizate cel mai frecvent. i. a . se poate prevedea starea viitoare a unui sistem fizic. Spaţiul şi lungimea. experimentele trebuie să îndeplinească unele condiţii.). volum. păstrată în condiţii de presiune şi temperatură constante. se numesc experimente. Pentru a fi considerate valabile. la Sévres (lângă Paris). F. care reprezintă 1650763. Trebuie să existe o concordanţă între: (i) rezultatele analizei ştiinţifice a unui anumit fenomen (exprimate printr-o lege). considerat etalon de lungime. a sau F.r r r r r F. E. în urma unor anumite tranziţii între două stări energetice. el fiind "locul" în care se desfăşoară fenomenele fizice. care formează un câmp scalar. care generează un câmp vectorial. E. i . Modulul vectorului poate fi scris r r r r r sub forma: F . Prin observaţii sau prin determinări experimentale. Lege fizică. care este tridimensional. De asemenea. Măsurarea timpului se poate face cu ajutorul unor mişcări periodice (oscilaţii mecanice. În mod formal. a. E . Spaţiul fizic convenţional este spaţiul euclidian. arie. v. (ii) observaţiile dirijate din laborator (experiment) şi (iii) observarea fenomenului în natură. aplicând legi fizice specifice. Exemple de câmpuri fizice sunt: (i) temperatura dintr-o cameră. În spaţiul tridimensional sunt suficiente trei numere care să descrie poziţia unui corp în spaţiu. Dimensiunea unui corp se stabileşte prin compararea sa cu un alt corp. Observaţiile dirijate efectuate în laborator. Spaţiul constituie o noţiune filozofică. a. mărimea fizică are o anumită valoare. standardul pentru unitatea de măsură a lungimii este distanţa dintre două linii paralele trasate pe o bară de platină-iridiu. sau (ii) prin litere cu caractere mai groase. a radiaţiilor emise de atomii izotopilor de Cesiu-133. Pe baza legilor fizice se poate analiza un anumit fenomen care este observat în natură sau în laborator. Experiment fizic. Etalonul de lungime actual este metrul. etc. el fiind măsurat prin durata unui anumit proces. Secunda este definită pe baza perioadei. i. ele stabilindu-se în funcţie de durata unui anumit fenomen fizic periodic uniform. (ii) vectorii câmp electric dintr-un nor de ploaie.

2) Relaţia (1. j si k. ale punctului care constituie centrul de masă al corpului. de modul unitate.2) a fost introdusă şi în geometria analitică. sau două distanţe şi un unghi (coordonate cilindrice). pentru a exprima distanţa dintre două puncte în spaţiu. 10 .1) r = x 2 + y2 + z2 (1.1. y. Sistemul de referinţă este format dintrun sistem de trei axe perpendiculare între ele în spaţiul tridimensinal şi un ceasornic. punctul material se numeşte mobil.1. Acestea se numesc coordonatele carteziene ale corpului. De regulă. şi z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M. cele trei numere care descriu poziţia corpului sunt proiecţiile. Axele sistemului de referinţă au câte un vector unitate. exprimat în funcţie de coordonatele carteziene sub forma : r r r r r = x i +y j+z k Numerele x. În fig. în aşa fel încât să se poată determina distanţe şi durate de timp. Poziţia mobilului M din fig. Modulul vectorului de poziţie este dat de relaţia: (1. numit centru de masă. Alte sisteme de coordonate utilizează o distanţă şi două unghiuri (coordonate sferice). pe cele trei axe ale sistemului de referinţă.1 se prezintă un sistem de referinţă. în care axele de coordonate sunt Ox. şi a cărui direcţie dă sensul pozitiv al axei respective. Oy şi Oz. Modul în care se exprimă poziţia corpului în spaţiu depinde de sistemul de coordonate.alegerea Sistemului de referinţă faţă de care se raportează corpul.1 este dată de vectorul de poziţie. Punct material. se numeşte punct material. Aproximaţia de punct material constituie cel mai simplu model fizic. Versorii axelor sunt r r r vectorii i . numit versor. Un corp fizic cu dimensiuni neglijabile şi având masa concentrată într-un punct. Pe durata deplasării sale.

Sistem de referinţă.1.Fig. 11 . Coordonatele carteziene ale punctului M. 1.

obţinându-se componentele vectorului după acele direcţii. Reciproc. având originea în originea primului vector şi vârful în vârful ultimului vector. după două direcţii arbitrare în plan.3. Suma vectorilor Suma. care poate însemna: adunare. Operaţii vectoriale Să considerăm că doi sau mai mulţi vectori acţionează într-o zonă din spaţiu. 1. obţinând doi vectori coplanari.2. 1.1. orice vector poate fi descompus. Suma a doi vectori. aşa cum se poate vedea în fig. 12 .2. fiecare având originea în vârful celui pe care-l precede. a doi vectori este dată de diagonala paraleogramului având ca laturi cei doi r r r r r vectori cu originea comună.1. Această regulă de adunare a vectorilor se numeşte regula paralelogramului. produs scalar sau produs vectorial. Fie vectorii a si b . sau după trei direcţii arbitrare în spaţiu. se aplică succesiv regula paralelogramului. În acest caz. aşa cum se vede în fig. vectorii sunt reprezentaţi unul după altul.2. linia care închide poligonul format de vectori reprezintă suma lor vectorială. Ne interesăm de rezultatul compunerii vectorilor. atunci s = a + b este suma lor. Modulul vectorului rezultant se calculează cu formula lui Pitagora generalizată: s = a 2 + b 2 + 2 a b cos α (1. Pentru aplicarea regulii poligonului.3) În cazul compunerii a mai mulţi vectori. Fig. sau se foloseşte regula poligonului. sau rezultanta.

se obţin r componentele ortogonale în spaţiu ale vectorului a . r r r r r r r a = ax + ay + az = ax i + ay j + az k (1.4. aşa cum se vede în fig.5.4.4) a = ax + ay = ax i + ay j Atunci când se fac proiecţiile vectorului pe cele trei axe de coordonate carteziene.5).1. şi reprezentate în fig. rezultând modulul vectorului. r Componentele vectorului a se pot aduna.3. 2 2 a = a2 x + ay + az 13 . date de relaţia (1. Regula poligonului.1. Dacă cele două direcţii (sau trei în reprezentarea tridimensională) sunt perpendiculare între ele.Fig. atunci componentele vectorului se numesc componente ortogonale. Componenetele ortogonale în plan ale unui vector.5) Fig. r Componentele vectorului a în plan sunt ax şi ay: r r r r r (1. 1. 1.

by. având sensul dat de regula burghiului drept. Componentele unui vector în spaţiu. bz sunt componentele celor doi vectori. az. atunci modulul vectorului obţinut prin produsul vectorial este de forma: r r a × b = a b sin α unde α este unghiul dintre direcţiile celor doi vectori. iar ax. bx.7) Vectorul rezultant al produsului vectorial a doi vectori este orientat perpendicular pe planul format de cei doi vectori.5. Produs vectorial a doi vectori. 1. (1.6) unde α este unghiul dintre direcţiile celor doi vectori. În urma operaţiei de produs scalar a doi vectori se obţine un scalar. Produs scalar a doi vectori.Fig.8) 14 . Prin produsul vectorial a doi vectori se obţine o mărime vectorială. Produsul scalar a doi vectori este mărimea scalară dată de operaţia: r r a ⋅ b = a ⋅ b ⋅ cos α = a x b x + a y b y + a z b z (1. Dacă se cunoaşte unghiul format de cei doi vectori. dată de rezultatul determinantului următor: r r r i j k r r a × b = ax ay az bx by bz (1. ay.

2. Mai precis. Fie un punct material M. ca în fig. Mecanică clasică Mecanica clasică se bazează pe legi ale naturii ce au fost formulate de Isaac Newton în anul 1686 în lucrarea sa. Vectorul de poziţie al punctului material. aflat în mişcare pe o traiectorie în spaţiu.1) . Problema mecanicii este stabilirea ecuaţiilor de mişcare ale corpurilor.1.1.2. devenită celebră. "Principiile fundamentale ale ştiinţelor naturii". Fig. Traiectoria punctului material într-un sistem de referinţă cartezian. este de forma: r r r r r = x i +y j+zk 15 (2. dat de relaţia (1. 2. Ecuaţiile de mişcare dau forma traiectoriei mişcării corpului. Traiectoria indică poziţiile succesive în spaţiu pe care le va ocupa corpul de-a lungul mişcării sale. 2. Noţiumi generale Cunoaşterea mişcării unui corp presupune stabilirea localizării lui în spaţiu şi în timp. mecanica este acea parte a fizicii care studiază mişcarea mecanică a corpurilor şi condiţiile de echilibru ale acestora.1.1).

se obţine din limita când ∆t tinde la zero în relaţia (2. vy şi vz. (2. sau instantanee.3) Viteza momentană.2. rezultă că derivarea în raport cu timpul a vectorului de poziţie se aplică doar coordonatelor. ale punctului material. (şi intervalul de timp în care s-a efectuat deplasarea: vm = ∆r r2 − r1 = ∆t t 2 − t 1 (2.2. Vectorul viteză momentană este tangent la traiectorie. 2. obţinându-se viteza momentană sub forma: r ⎯→ • • r • r • r r dr ⎯ = r = x i +y j+z k v= dt viteză momentană: 16 (2.3). vx.5) unde derivatele în raport cu timpul ale coordonatelor reprezintă componentele. adică viteza instantanee reprezintă derivata în raport cu timpul a vectorului deplasare: r r − r1 r ∆r dr = = = lim 2 v = lim ∆t → 0 ∆ t ∆t → 0 t − t dt 2 1 • ⎯ ⎯→ r (2. ∆r . Vectorul viteză momentană. care reprezintă o notaţie uzuală pentru derivata În formula (2. definit ca: ∆r = r2 − r 1 unde r1 si r2 sunt vectorii de poziţie ai punctului material în momentele t1 şi t2.Distanţa parcursă de mobil în decursul mişcării este dată de vectorul deplasare.4) • r ⎯→ dr ⎯ = r . ale vectorului . Având în vedere faptul că versorii axelor de coordonate sunt vectori constanţi. aşa cum se vede în fig.2.2) Viteza medie a punctului material este raportul dintre vectprul deplasare. y şi z. x.4) am folosit notaţia dt vectorului deplasare în raport cu timpul. Fig.

6) Acceleraţia medie a punctului material reprezintă variaţia vectorului viteză împarţită la intervalul de timp corespunzător acestei variaţii: r ∆v am = ∆t (2. a punctului material este definită ca derivata vectorului viteză în raport cu timpul. sau z reprezintă derivatele de ordinul doi în raport cu timpul ale mărimilor •• •• 17 . ⎯⎯→ •• •• r .9) Notaţiiile fizice respective.⎧ • dx ⎪ x = dt = v x ⎪ • dy ⎪ = vy ⎨ y= dt ⎪ ⎪ • dz ⎪ z = dt = v z ⎩ (2. sau instantanee. deci este a doua derivată în raport cu timpul a vectorului deplasare: r r ⎯→ • r ∆v d ⎛ dr ⎞ d 2 r ⎯ = = v = a = lim ⎜ ⎟= ∆t → 0 ∆ t dt ⎝ dt ⎠ dt 2 •• ⎯⎯→ r (2.8) Componentele vectorului acceleraţie momentană reprezintă derivatele în raport cu timpul ale componenetelor vitezei particulei: • ⎧ •• d 2 x = = x v x = ax ⎪ dt 2 ⎪ • ⎪ •• d 2 y ⎨ y = 2 = vy = a y dt ⎪ • • • ⎪ d2z = = z v ⎪ z = az dt 2 ⎩ (2.7) Acceleraţia momentană. y. x .

Mişcarea unui corp asupra căruia acţionează mai multe forţe a căror rezultantă este nulă sau asupra căruia nu acţionează nici o forţă se numeşte mişcare inerţială. (ii) este în mişcare rectilinie uniformă cu o viteză egală cu viteza trenului faţă de un sistem de referinţă legat de Pământ. Principiile fundamentale ale dinamicii Rezolvarea problemelor de mecanică clasică se bazează pe câteva principii fundamentale. c = 3 108 m/s. Dacă vitezele punctelor materiale se apropie de viteza luminii în vid. de aceea mişcarea are caracter relativ. Toate sistemele de referinţă ce se mişcă rectiliniu şi uniform se numesc sisteme de referinţă inerţiale. ce au fost formulate de Galilei şi de Newton. Cele trei principii. proporţională cu forţa şi invers proporţională cu masa corpului. Aşa cum ştim. sau dacă rezultanta tuturor forţelor este zero". Principiul inerţiei introduce noţiunea de forţă. atunci mişcările lor se supun principiilor relativităţii restrânse ale lui Einstein.2. Principiul inerţiei Principiul inerţiei a fost formulat prima dată de Galilei şi este cunoscut sub forma următoare: "Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă atâta timp cât asuprea lui nu se exercită nici o forţă.2. În acest sens. transmiţând mişcarea mecanică. (iii) este în mişcare accelerată. Newton a descoperit faptul că o forţă care acţionează asupra unui corp îi imprimă acestuia o acceleraţie. [F]SI = 1 N. Conform acestui principiu. Călătorul se poate găsi într-una din stările mecanice următoare: (i) este în repaus. obţinute prin generalizarea observaţiilor experimentale. Să considerăm un călător aşezat într-un vagon de tren. deoarece Pământul este în mişcare accelerată faţă de Soare. având ca unitate de măsură în SI 1 newton. adică mişcările ce se desfăşoară cu viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid. Câmpurile de forţe sunt şi ele răspunzătoare de transmiterea interacţiunilor mecanice. ce se deplasează rectiliniu şi uniform. sunt suficiente pentru a explica toate mişcările mecanice clasice. Prin intermediul forţelor. corpurile acţionează unele asupra altora. mişcarea este caracterizată în raport cu un sistem de referinţă ales arbitrar. rezultanta egală cu zero a unui număr oarecare de forţe este echivalentă cu inexistenţa forţei. Galilei a formulat principiul relativităţii mişcării mecanice. In aceste sisteme de referinţă este valabil principiul inerţiei. Forţa este o mărime vectorială. în raport cu sistemul de referinţă legat de tren. Principiul forţei sau a doua lege a dinamicii. De aceea el a scris legea a doua a dinamicii sub forma: 18 . în raport cu un sistem de referinţă legat de Soare.

de-a lungul dreptei care uneşte cele două corpuri. Principiul acţiunii şi reacţiunii. iar relaţia de mai sus devine: r r r d(m v ) dv =m (2.12) F= dt dt Astfel. în cazul corpurilor de masă constantă.14)." Cele două forţe. sunt aplicate simultan şi la corpuri diferite. legea se scrie sub forma: r r dv F=m dt Viteza este prima derivată în raport cu timpul a vectorului de poziţie.10) Masa este o măsură a cantităţii de materie conţinută în corp. Rezultă că forţa se poate exprima şi sub forma: r • • r r d2 r F=m =mr dt (2.11) Pornind de la impulsul mecanic al corpului.14) Ecuaţiile de mişcare se obţin din legea (2. În acest caz este vorba de interacţiunea mutuală simultană şi nu de o cauză şi un efect. Derivăm impulsul mecanic în raport cu timpul: r r r dv dp d(m v ) dm r = = v+m dt dt dt dt Dacă masa este constantă. " Oricărei acţiuni i se opune întotdeauna o reacţiune egală în modul şi de sens contrar. ţinând cont de condiţiile iniţiale.13) (2. 19 . acţiunea şi reacţiunea. derivata ei în raport cu timpul este nulă. Cantitatea de mişcare sau impulsul unui corp se defineşte ca produsul dintre masa şi vectorul viteză al corpului: r r p=mv Unitatea de măsură pentru impulsul mecanic este [p]SI =1 kg m s-1. putem deduce forma cea mai completă a definiţiei forţei pentru un corp de masă constantă. Prin integrarea acestor ecuaţii. sub forma unor ecuaţii diferenţiale de ordinul doi. se obţin legile de mişcare ale corpurilor. (2.r r F=ma (2. legea fundamentală a dinamicii se scrie sub forma: r r dp F= dt sau.

toate sistemele de referinţă inerţiale sunt absolut echivalente. În sistemele de referinţă neinerţiale se excercită forţele de inerţie. + Fn = ∑ Fi i =1 (2. în mişcare rectilinie şi uniformă (sisteme de referinţă inerţiale). Din punct de vedere mecanic. Nici un sistem de referinţă inerţial nu poate fi considerat absolut. deoarece orice experienţă mecanică dă acelaşi rezultat în ambele cazuri. prin rezultanta lor. nici o experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem de referinţă inerţial nu ne permite să determinăm mişcarea rectilinie şi uniformă sau starea de repaus a sistemului de referinţă faţă de stelele fixe (adică faţă de alte sisteme de referinţă inerţiale). Din acest principiu rezultă posibilitatea înlocuirii unui ansamblu de forţe.. Prin urmare. .. Din interiorul vagonului de tren din exemplul anterior nu ne putem da seama dacă acesta merge uniform şi rectiliniu sau stă pe loc. F2 .. adică aflate în mişcare accelerată. mişcarea este relativă. În acest caz legile lui Newton nu mai sunt valabile şi cu ajutorul experienţelor mecanice efectuate în interiorul sistemului putem determina acceleraţia acestuia. toate fiind egal îndreptăţite. sau în mişcare accelerată (sisteme de referinţă neinerţiale). se constată că fiecare dintre forţele la care este supus un corp acţionează independent de celelalte forţe aplicate corpului. Fn . Mişcarea mecanică este raportată la sisteme de referinţă. Sistemele de referinţă pot fi în repaus. În anul 1632 Galilei enunţă principiul relativităţii în mecanica clasică. afirmând că toate legile mecanicii rămân neschimbate faţă de orice sistem de referinţă inerţial.Principiul independenţei acţiunii forţelor Experimental. Din acest punct de vedere. F1 .15) Principiul relativităţii din mecanica clasică.. Lucrurile se schimbă radical atunci când avem de-a face cu sisteme de referinţă neinerţiale. Cel mai simplu exemplu de forţă de inerţie este forţa centrifugă din mişcarea circulară.. 20 . egală cu suma vectorială: → → → → n → → → → R = F1 + F2 + .

se obţin legile ce guvernează unele mărimi fizice ale punctului material (impuls mecanic. atunci impulsul mecanic rămâne constant. r r s dp F=0⇒ = 0 ⇒ p = constant dt (2. Momentul cinetic este exprimat în SI în: [J]SI = 1 kg m2 s-1=1 J s.17) constituie teorema conservării impulsului mecanic: Impulsul mecanic al punctului material este constant dacă asupra acestuia nu acţionează forţe. putem deduce teorema impulsului: r r dp F= dt Forţa care acţionează asupra punctului material este egală cu variaţia impulsului mecanic al acestuia în unitatea de timp. J . Aplicând legea fundamentală a dinamicii. acesta îşi schimbă impulsul mecanic.18) Conform definiţiei produsului vectorial. vectorul moment cinetic este orientat perpendicular pe r r planul format de vectorii r si p şi are sensul dat de regula burghiului drept.17) Relaţia (2. sau dacă rezultanta lor este nulă.16) r r r p 2 − p1 = F(t 2 − t 1 ) Dacă forţa este nulă. energie. Teoreme generale în dinamica punctului material Ca o consecinţă a principiilor fundamentale ale dinamicii. moment cinetic). sau dacă rezultanta forţelor exterioare exercitate asupra sistemului este nulă. t r t2 r r 2r d p = F dt = F ∫ ∫ ∫ dt = F(t 2 − t 1 ) 2 1 t1 t1 (2. Teorema momentului cinetic r Momentul kinetic. 21 . Atunci când asupra punctului material se exercită forţe. impulsul mecanic al sistemului se conservă. impulsul mecanic va creşte în timp. Teorema impulsului Impulsul mecanic sau cantitatea de mişcare este un o mărime vectorială ce caracterizează starea de mişcare mecanică a punctului material. al punctului material este rezultatul produsului vectorial dintre vectorul de poziţie şi impulsul punctului material: r r r r r J = r × p = r × mv (2.2. Dacă forţa este constantă. Aceste legi se mai numesc şi teoremele generale în dinamica punctului material. Această teoremă de conservare se extinde şi asupra sistemelor de puncte materiale: Într-un sistem fizic izolat faţă de mediu.3.

Astfel.22) 22 . Unitatea de măsură pentru momentul forţei este: [M]SI = 1 N m.2. r r dJ M= dt Dacă momentul forţei este nul. Energia mecanică şi teoremele energiei (2. Plecând de la definiţia momentului forţei şi utilizând formula fundamentală a dinamicii. atunci momentul cinetic se conservă.3. cei doi vectori fiind paraleli (sin 0o = 0). ca în fig. d r .Momentul unei forţe care acţionează asupa punctului material în raport cu un pol este rezultatul produsului vectorial dintre vectorul de poziţie al punctului de aplicaţie al forţei şi forţă: r r r r r M = r × F = r × ma (2. Se numeşte lucru mecanic elementar efectuat de forţă mărimea scalară obţinută din produsul scalar al forţei cu deplasarea infinit mică: r → dL = F ⋅ dr (2.21) constituie teorema conservării momentului cinetic.21) M =0⇒ = 0 ⇒ J = constant dt Relaţia (2.20) Considerăm mişcarea punctului material într-un câmp de forţe.19) Momentul forţei exprimă capacitatea forţei de a roti corpul în jurul unei axe care trece prin polul considerat. obţinem expresia teoremei momentului cinetic: Variaţia momentului cinetic al unui punct material în unitatea de timp este egală cu momentul forţei care acţionează asupra punctului material. se face sub acţiunea unei forţe F . putem deduce teorema momentului cinetic: r r r r r r dv r dp d r r dJ M = r × ma = r × m = r× = (r × p ) = dt dt dt dt deoarece derivata în raport cu timpul a momentului cinetic este: r r r r r dp r r dp d r r d r r r dp r (r × p ) = × p + r × = v × mv +r× = 0+ r× dt dt dt dt dt În calculele formale de mai sus am ţinut cont de faptul că produsul vectorial al vitezei cu impulsul mecanic este nul. r r r dJ (2. Deplasarea punctului r r material pe drumul infinit scurt.

Pornind de la expresia lucrului mecanic elementar efectuat de forţă asupra punctului material se poate deduce teorema variaţiei energiei cinetice: → dr r → r → dv → dL = F ⋅ dr = m ⋅ dr = m dv = mv dv dt dt → → ⎛ 1 →2 ⎞ dL = d⎜ ⎜2 mv ⎟ ⎟ = d Ec ⎝ ⎠ Aceste ultime calcule arată că variaţia infinitezimală a energiei cinetice a punctului material este egală cu lucrul mecanic elementar efectuat de forţă asupra lui. 2.4).Fig. împărţite la doi: Ec = 1 m v2 2 (2. În acest caz se spune că forţele sunt conservative. ci numai de poziţia iniţială şi finală (vezi fig. 2. Energia cinetică este mărimea scalară egală cu produsul dintre masa şi pătratul vitezei punctului material. O deplasare infinit mică a punctului material pe traiectorie. r Pentru calculul lucrului mecanic efectuat de forţa F la o deplasare a punctului material între punctele 1 şi 2 ale traiectoriei se integrează lucrul mecanic elementar: 2 r → L12 = ∫ F ⋅ dr 1 (2.3. lucrul mecanic efectuat asupra punctului material nu depinde de forma drumului parcurs. Pentru o deplasare finită de la1 la 2 a punctului material se obţine teorema variaţiei energiei cinetice: Lucrul mecanic efectuat de rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului material este egal cu variaţia energiei cinetice a acestuia: L12 = E c 2 − E c1 (2. El se mai 23 .23) Lucrul mecanic se exprimă în Joule. iar câmpul de forţe repectiv este un câmp conservativ. de asemenea.25) Se constată că. [L]SI = 1 J=1N m. în anumite cazuri.24) Unitatea de măsură pentru energia cinetică este [Ec]SI = 1 J.

4.numeşte şi câmp potenţial.26) În acest caz. vom putea scrie: L12 = r → (A) ∫ F dr = ∫ F dr ( B) r → (2. 2. Această relaţie este valabilă şi pentru deplasări infinit mici ale De aceea.27) → ⎞ ⎛→⎞ unde U⎛ ⎜ r1 ⎟ si U⎜ r2 ⎟ sunt energiile potenţiale ale punctului material în punctele 1 şi 2 ale traiectoriei. Datorită faptului că lucrul mecanic efectuat la deplasarea între două puncte depinde doar de poziţiile 1 şi 2 ale traiectoriilor posibile. ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ Putem spune că lucrul mecanic efectuat de forţele conservative se realizează pe seama scăderii energiei potenţiale a punctului material: r r L12 = −∆U = −[U( r2 ) − U( r1 )] (2.28) Lucrul mecanic efectuat de forţele conservative este egal cu variaţia energiei punctului material: r → dL = F ⋅ dr = −dU potenţiale a punctului material luată cu semn schimbat. Traiectorii ale punctului material între două puncte în spaţiu. Să considerăm drumurile (A) şi (B) pe care se poate deplasa un punct material sub acţiunea unor forţe conservative. adică din energii potenţiale: r→ r ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞ dU F dr = −dU ⇒ F = − → = −∇U = −⎜ ⎜ ∂x i + ∂y j + ∂z k ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ dr 24 . Fig. lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului potenţial se poate scrie şi sub forma: 2r → ⎛→⎞ ⎛ →⎞ L12 = ∫ F dr = U⎜ r1 ⎟ − U⎜ r2 ⎟ 1 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (2. se poate spune că forţele conservative derivă din potenţiale.

energia mecanică nu rămâne constantă. energia mecanică a punctului material rămâne constantă. De aceea forţa de greutate este F = dU = mg . Energia potenţială este U = F=− dU = −kx dx unde k este constanta de elasticitate. la care se află punctul material.29) Dacă asupra punctului material acţionează forţe neconservative.unde am utilizat gradientul energiei potenţiale: ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞ ∇U = ⎜ ⎜ ∂x i + ∂y j + ∂z k ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ În continuare să analizăm câteva câmpuri potenţiale: 1. 25 . Teorema conservării energiei mecanice: în cazul mişcării în câmpuri de forţe conservative. Potenţialul electric al unei sarcini electrice. Exemple de forţe neconservative sunt: forţa de tracţiune (duce la creşterea energiei mecanice) şi forţa de frecare (duce la scăderea energiei mecanice). h. Câmpul forţelor elastice. Energia potenţială în câmpul gravitaţional depinde de înălţimea. suma dintre energia cinetică şi energia potenţială se numeşte energie mecanică a punctului material. obţinem expresia forţei electrostatice: F = −q dV qQ = dr 4 π ε r 2 Energia mecanică Prin definiţie. iar forţa elastică este de forma: 2 2. Em = Ec + U (2. 4 πε r Derivând energia potenţială la r. Câmpul electrostatic. de valoare Q. 3. este V= Q . Câmpul gravitaţional. dh 1 2 kx . 4 πε r iar energia potenţială a unei sarcini electrice q aflate în câmpul electric al lui Q este: U = qV = qQ . Teorema conservării energiei mecanice este valabilă şi în cazul sistemelor de puncte materiale care sunt izolate faţă de mediu. de masă m: U= m g h unde g este acceleraţia gravitaţională.

z). Vectorul gradient al unei funcţii scalare de potenţial este perpendicular pe suprafaţa de potenţial constant. constă în: ∇U = ∂U r ∂U r ∂U r k j+ i+ ∂x ∂y ∂z Semnificaţia fizică a gradientului. avem nevoie de un vector special. vectorul nabla dă trei cantităţi ce formează componentele unui vector. fiind orientat în sensul celei mai rapide variaţii în spaţiu a funcţiei potenţial. Operaţia numită gradientul unei funcţii scalare.Gradientul unei funcţii scalare de coordonate În anumite cazuri. 26 . U(x. ∂y . ale cărui componente sunt definite prin operaţiile de derivare parţială: ⎛ ∂ ∂ ∂⎞ ∇=⎜ ⎜ ∂x . numit vectorul nabla. ∂z ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ Atunci când este aplicat unei mărimi scalare. y.

3. Atunci. se pot descompune în serii Fourier de funcţii. care este pus în oscilaţie printrun impuls. Oscilaţii şi unde 3.1. t + T: S(t) = S(t+T ) Media lui S pe o perioadă se calculează prin relaţia: T < S >= 1 S( t ) dt T∫ 0 Valoarea efectivă a lui S. Din punct de vedere al conservării energiei sistemului oscilant. Acele oscilaţii care nu sunt armonice. cosinus ) sau prin funcţii exponenţiale de argument complex. ridicată la puterea a doua. Din punct de vedere al formei de energie dezvoltată în timpul oscilaţiei. este dată prin definiţia: 2 S ef = 1 2 S ( t ) dt T∫ 0 T Oscilaţiile armonice reprezintă acel tip de oscilaţii în care mărimile caracteristice se pot exprima prin funcţii trigonometrice (sinus. dacă T este perioada oscilaţiei. de asemenea. care vor fi utile în calculele următoare: ei ϕ 2 =1 ρ e iϕ = ρ (cos ϕ + i sin ϕ) = a + ib 27 . Noţiuni generale Se numeşte oscilaţie fenomenul fizic în decursul căruia o anumită mărime fizică a procesului prezintă o variaţie periodică sau pseudo-periodică. pentru compensarea pierderilor). formulele lui Euler. Reamintim. ideale sau neamortizate (energia totală se conservă). (iii) oscilaţii electromecanice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei mecanice în energie electromagnetică). efectuează oscilaţii libere sau proprii. mecanice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei cinetice în energie potenţială). mărimea S are aceaşi valoare la momentul t şi la un moment ulterior. Oscilaţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. (ii) oscilaţii electromagnetice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei electrice în energie magnetică). (iii) oscilaţii forţate sau întreţinute (se furnizează energie din afara sistemului. putem întâlni: (i) oscilaţii elastice. (ii) oscilaţii disipative sau amortizate (energia se consumă în timp). cu o frecvenţă numită frecvenţa proprie a sistemului oscilant. Să notăm cu S(t) mărimea fizică ce caracterizează o oscilaţie. putem clasifica oscilaţiile în: (i) oscilaţii nedisipative. Un sistem fizic izolat. Mărimi caracteristice oscilaţiilor periodice.

deoarece energia totală a oscilatorului rămâne constantă în timp. ca în fig. de masă m. presiunea dintr-un tub şi.a. sistemul va efectua o mişcare periodică în jurul poziţiei de echilibru. Un exemplu foarte la îndemână îl constituie bătăile inimii.ρ2 ei ϕ 2 = ρ2 = a 2 + b2 tgϕ = b a Mişcarea oscilatorie armonică apare foarte des în situaţiile practice.a) (3. Fe . mişcarea oscilatorie este o mişcare ideală. este singura forţă din sistemul mecanic. Forţa care determină revenirea oscilatorului în poziţia iniţială şi care permite continuarea oscilaţiei se numeşte forţă de revenire. numită oscilaţie ideală. Mişcarea este reversibilă.2. r 28 . orice forţă care produce o deformare elastică. iar y este alungirea acestuia (y se numeşte elongaţia mişcării) . Forţa elastică din resort. Această forţă de revenire poate fi forţa elastică dint-o lamă metalică.1. Se spune că Galilei folosea bătăile inimii sale pentru a cronometra mişcările pe care le studia. Mişcarea oscilatorie armonică ideală În absenţa unor forţe de frecare sau de disipare a energiei. aşa că putem scrie formula fudamentală a dinamicii sub forma: ma = . legat la capătul liber al resortului.1) unde k este constanta elastică a resortului. Dacă se pune corpul în mişcare prin intermediul unei forţe şi dacă nu există frecări. Să considerăm un oscilator mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp punctiform. 3. astfel că după o perioadă oscilatorul revine în poziţia iniţială şi procesul se reia.3. în general.2.k y Ecuaţia de mişcare a corpului devine: ma+ky=0 (3.

Cu ajutorul formulelor lui Euler.1.3) (3. se poate arăta că soluţia generală a ecuaţiei (3. de exemplu.) r Împărţim ecuaţia (3. Mărimea ϕ( t ) = ω0 t + ϕ 0 se numeşte faza oscilaţiei. aceste funcţii se pot scrie sub forma funcţiilor trigonometrice. 3. Viteza oscilatorului este prima derivată la timp a elongaţiei şi este egală cu: v( t ) = dy = Aω0 cos(ω0 t + ϕ 0 ) dt 29 (3. Oscilator mecanic ideal: a) momentul iniţial. Acceleraţia corpului reprezintă derivata de ordinul doi la timp a vectorului deplasare. Ambele constante de integrare.Fig.5) unde A reprezintă valoarea maximă a elongaţiei şi se numeşte amplitudinea mişcării oscilatorii.3) este de forma: y(t) = A sin(ω0 t + ϕ0) (3.6) . de aceea ecuaţia de mişcare devine: m d2y +k y=0 dt 2 (3. se determină din condiţiile iniţiale ale mişcării (la t = 0 trebuie cunoscute. poziţia şi viteza iniţială).b) la m şi obţinem: d2y k + y=0 dt 2 m Notăm cu ω0 pulsaţia proprie a oscilatorului.2.4) Soluţiile particulare ale ecuaţiei diferenţiale de ordinul doi (3.b.2. A şi ϕ 0 .3) sunt funcţii de forma: y(t) = e . c) amplitudinea mişcării oscilatorii. b) alungirea y produce forţa de revenire Fe . Astfel. iar ϕ 0 este faza iniţială a mişcării. care este egală cu: ω0 = k m ± iω t (3.

v = f(t) şi a = f(t) din fig. Ox. Vectorul reprezentat este egal cu proiecţia fazorului pe axa verticală Oy. 30 . Lungimea fazorului este egală cu modulul vectorului pe care îl reprezintă. adică fazorul este egal cu amplitudimea mişcării oscilatorii. se obţin graficele funcţiilor y = f(t). Fazorul din fig. iar vectorul A( t ) reprezintă fazorul la momentul t. în diferite momente de timp.2. Dacă faza iniţială este nulă. 3.3. Elongaţia y(t) se determină prin proiecţia pe axa Oy a fazorului A( t ) : y = A sin ϕ( t ) unde ϕ( t ) este faza oscilaţiei.Acceleraţia oscilatorului este prima derivată la timp a vitezei. Mărimile fizice caracteristice ale oscilatorului ideal pot fi reprezentate grafic în funcţie de timp.7) Reprezentarea mărimilor vectoriale periodice se poate realiza şi prin intermediul fazorilor. Fig. ϕ( t ) = ω0 t + ϕ 0 . sau a doua derivată în raport cu timpul a elongaţiei: a(t) = dv d 2 y 2 2 = 2 = −Aω0 sin (ω0 t + ϕ 0 ) = −ω0 y dt dt (3. Reprezentarea fazorială a oscilaţiei.2 reprezintă elongaţia oscilatorului ideal. Fazorul este un vector rotitor în sens trigonometric pozitiv într-un plan Oxy.3. 3. Faza vectorului reprezentat este egală cu unghiul format de fazor cu axa orizontală. Vectorul A(0) reprezintă fazorul corespunzător momentului iniţial. care are vitexa unghiulară ω0 .

În fig. energiile cinetică şi potenţială elastică ale oscilatorului ideal sunt variabile în timp. În decursul oscilaţiei ideale.4 sunt reprezentate energiile cinetică.10) Din relaţia (3. 31 . Din definiţia Energia mecanică a oscilatorului ideal este suma energiilor cinetică şi potenţială.Fig. transformându-se una în alta. Se poate observa că deşi energia potenţială este variabilă. totuşi energia mecanică a oscilatorului ideal este constantă.8) (3. potenţială şi totală în funcţie de elongaţia y. ceea ce constitue legea conservării energiei mecanice a oscilatorului ideal. Elongaţia. Energiile cinetică şi potenţială ale oscilatorului ideal sunt de forma: Ec = 1 1 2 mv 2 = mA 2 ω0 cos 2 (ω0 t + ϕ 0 ) 2 2 (3.9) 1 1 E p = ky2 = kA2 sin 2 (ω0 t + ϕ0 ) 2 2 vitezei unghiulare obţinem: 2 k = m ω0 Se observă că energiile cinetică şi potenţială elastică sunt dependente de timp.3. în aşa fel încât suma lor să rămână constantă.10) se vede că energia mecanică a oscilatorului ideal este constantă.3. 3. fiind reprezentată de parabola din figură. viteza şi acceleraţia oscilatorului ideal în funcţie de timp. fiind de forma: E = Ec + Ep = 1 1 2 2 A ω 0 cos 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) + kA 2 sin 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) = 2 2 1 1 = k A 2 cos 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) + sin 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) = k A 2 2 2 [ ] (3.

3.4. potenţială şi totală în funcţie de elongaţia oscilatorului ideal. Conservarea energiei mecanice a oscilatorului constituie efectul direct al faptului că forţele elastice sunt forţe conservative. 32 . Caracterul oscilant al mişcării se poate constata şi din transformarea periodică a energiei cinetice în energie potenţială şi reciproc.Fig. Energiile cinetică.

5. şi a fazei inţiale. atunci elongaţia oscilaţiei sale armonice.13) Fiind vorba tot de o oscilaţie armonică. Compunerea mişcărilor oscilatorii armonice Pe baza legilor mişcării oscilatorii armonice ideale se pot studia mişcări oscilatorii mai complexe. Observăm în fig. r Dacă asupra punctului material s-ar exercita numai acţiunea forţei elastice. A. 33 .14) Se pune problema determinării amplitudinii rezultante. a cărei elongaţie este dată de suma: y( t ) = y1 ( t ) + y 2 ( t ) (3.1. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi pulsaţie Să presupunem că un punct material de masă m este legat de două resorturi elastice. Fig.12) Atunci când asupra punctului material se exercită simultan ambele forţe elastice.11) r Dacă s-ar exercita numai acţiunea forţei elastice F2 .3. aşa cum se vede în fig. 3.5. m (3. ar fi: y1 ( t ) = A 1 sin (ωt + ϕ 01 ) (3.3. Oscilaţie armonică sub acţiunea a două forţe elastice paralele. mişcarea sa va fi tot o oscilaţie armonică. a mişcării compuse. rezultă că elongaţia oscilaţiei compuse trebuie să fie de forma: y( t ) = A sin (ωt + ϕ 0 ) (3.3. Cele două resorturi elastice sunt identice. Vom utiliza metoda fazorilor pentru determinarea celor două necunoscute.3. la un moment oarecare de timp. F1 . ϕ 0 . adică au aceeaşi constantă elastică. k 1 = k 2 = k. fiind supus simultan la două forţe elastice pe aceeaşi direcţie dar în sensuri diferite.3. care rezultă din compunerea a două sau mai multe oscilaţii armonice. atunci elongaţia oscilaţiei armonice ar fi: y 2 ( t ) = A 2 sin (ωt + ϕ 02 ) Am notat pulsaţia proprie a oscilaţiilor independente cu ω = k . care se desfăşoară pe direcţii paralele sau pe direcţii perpendiculare.

3.6. deoarece au aceeaşi viteză unghiulară. Reprezentarea fazorială a compunerii oscilaţiilor paralele. ω. că fazorii corepunzători celor două oscilaţii.16) În practică se întâlnesc următoarele cazuri particulare ale compunerii oscilaţiilor paralele de aceeaşi frecvenţă: a). În acest caz oscilatorii sunt în fază. 34 . ∆ϕ = 0 . în decursul rotaţiei lor. Diferenţa de fază dintre cele două oscilaţii este independentă de timp: ∆ϕ = ϕ 2 ( t ) − ϕ1 ( t ) = ωt + ϕ 02 − ωt − ϕ 01 = ϕ 02 − ϕ 01 Cei doi oscilatori au fazorii A 1 şi A 2 . dacă diferenţa de fază iniţială este nulă. Amplitudinea rezultantă poate fi maximă. A = A1 + A2. fazorul corespunzător amplitudinii oscilaţiei rezultante este egal cu diagonala paraleleogramului format de fazorii A 1 şi A 2 : A = A1 + A 2 Modulul vectorului A . se rotesc în fază. y1(t) şi y2(t).15) Faza iniţială a oscilaţiei rezulante este: tgϕ 0 = A sin ϕ 01 + A 2 sin ϕ 02 y y1 + y 2 = = 1 x x 1 + x 2 A 1 cos ϕ 01 + A 2 cos ϕ 02 (3. Conform regulii de adunare a vectorilor.6. 3. aflaţi în fază şi care formează acelaşi unghi. ∆ϕ . se obţine din formula generalizată a lui Pitagora: 2 A = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos (ϕ 02 − ϕ 01 ) (3. Fig. adică amplitudinea oscilaţiei rezultante.

Amplitudinea rezultantă poate fi minimă.19.b). iar cealaltă are pulsaţia proprie ω2. Elongaţiile celor două oscilaţii armonice independente sunt de forma: y1 ( t ) = A 1 sin(ω1 t + ϕ1 ) y 2 ( t ) = A 2 sin(ω 2 t + ϕ 2 ) (3. Dacă A1 = A2 şi oscilaţiile sunt în opoziţie de fază. În acest caz oscilaţiile sunt în cuadratură de fază.2. 2 c). 2 d). A = │A1 . dacă diferenţa de fază iniţială este ∆ϕ = π . Una dintre oscilaţii are pulsaţia proprie ω1.a) (3. adică oscilaţia se stinge. Fig. şi ne propunem să determinăm ecuaţia oscilaţiei rezultante.19.b) 35 .18) Pentru simplificare.3.17. atunci prin compunerea lor se obţine o rezultană egală cu zero.A2│.17. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţă diferită Considerăm două oscilaţii armonice individuale ale punctului material de masă m. 3.b) Punctul material este supus simultan ambelor oscilaţii. Diferenţa dintre cele două frecvenţe de oscilaţie nu este însă prea mare. Compunerea a două oscilaţii paralele de frecvenţe diferite.7. 3. aşa cum se poate vedea în fig. dacă diferenţa de fază iniţială este ∆ϕ = π . folosim următoarele notaţii: ω1 = ω + ∆ω ω 2 = ω − ∆ω (3.a) (3. În acest caz oscilatorii sunt în opoziţie de fază. Amplitudinea rezultantă poate fi egală cu A = A 1 + A2 2 .7. 3. Elongaţia oscilaţiei rezultante este de forma: y( t ) = A sin (ωt + ϕ) (3.

20. Ridicând la pătrat relaţiile (3.23.b) şi (3.20. Din relaţiile de mai sus rezultă că: 2∆ω = ω1 − ω 2 2ω = ω1 + ω 2 Substituim relaţia (3.19.b) în (3.22) care au.b) şi obţinem: y1 ( t ) = A 1 sin[(ω + ∆ω) t + ϕ1 ] y 2 ( t ) = A 2 sin[(ω − ∆ω) t + ϕ 2 ] (3.b) Făcând raportul relaţiilor (3.a) în (3.23.18): y( t ) = A sin (ωt + ϕ) = A sin ωt cos ϕ + A cos ωt sin ϕ Redistribuim termenii.23.23. astfel încât să dăm ca factori comuni sin ωt şi cos ωt: (3.a) obţinem faza iniţială a oscilaţiei rezultante: A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (∆ωt − ϕ 2 ) A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 ) tgϕ = (3. şi obţinem: A cos ϕ = A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 ) A sin ϕ = A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (∆ωt − ϕ 2 ) (3.21) (3.a) (3. deoarece cele două frecvenţe proprii de oscilaţie sunt apropiate.17. obţinem: y = y1 + y 2 = A 1 sin[ωt + (∆ωt + ϕ1 )] + A 2 sin[ωt + (− ∆ωt + ϕ 2 )] Folosim formula trigonometrică sin (a + b) = sin a cos b + cos a sin b. ∆ω .a) (3.23.b) Adunând y1 şi y2 din (3.21) şi (3.b). respectiv sinωt şi cosωt.22) Observăm că putem identifica termenii din (3.19.20.Putem afirma că diferenţa dintre cele două pulsaţii proprii. dată de relaţia (3. determinăm amplitudinea oscilaţiei rezultante: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 [cos(∆ωt + ϕ1 ) cos(∆ωt − ϕ 2 ) − sin (∆ωt + ϕ1 ) sin (∆ωt − ϕ 2 )] 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos[(∆ωt + ϕ1 ) + (∆ωt − ϕ 2 )] 36 .23.a) şi (3. este suficient de mică în comparaţie cu pulsaţiile proprii.a) ş (3.a) şi relaţia (3.20. pentru a transforma relaţia de mai sus şi obţinem: y = A 1 [sin ωt cos(∆ωt + ϕ1 ) + cos ωt sin (∆ωt + ϕ1 )] + + A 2 [sin ωt cos(− ∆ωt + ϕ1 ) + cos ωt sin (− ∆ωt + ϕ1 )] y = [ A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 )]sin ωt + + [ A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (− ∆ωt − ϕ 2 )]cos ωt Dezvoltăm sin (ωt+ϕ) din elongaţia rezultantă. pentru a calcula elongaţia oscilaţiei rezultante. ω1 şi ω2.24) Observăm că faza iniţială a oscilaţiei rezultante depinde de timp.b) şi adunânu-le.17.

2 2 (3. iar ω = 1 .1.sin a sin b = cos(a + b). Dacă pulsaţia ω1 diferă de pulsaţia ω2 foarte puţin. Dacă ω1 = ω2. oscilează cu perioada: Tb = 2π 2π = ∆ω ω1 − ω 2 2 şi este reprezentată în figură prin linie punctată. Acest fenomen constă în modularea amplitudinii oscilaţiei. Astfel amplitudinea oscilaţiei rezultante este de forma: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos[2∆ωt + ϕ1 − ϕ 2 ] (3. ecuaţia elongaţiei oscilaţiei rezultante va fi: ⎛ ω − ω 2 ⎞ ⎛ ω1 + ω 2 ⎞ y = 2A 0 cos⎜ 1 t ⎟ sin ⎜ t⎟ 2 2 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (3. Amplitudinea. iar amplitudinea rezultană va fi de forma: A = A 0 1 + 1 + 2 cos(2∆ωt ) = 2A 0 cos(∆ωt ) unde am folosit formula trigonometrică 1+cos(2a)= 2 cos2 a . deduse în paragraful 3.26) unde ∆ω = În aces fel.16). iar amplitudinea şi faza iniţială ale oscilaţiei rezultante sunt date de relaţiile (3. Putem întâlni câteva cazuri particulare: a).27) În fig. b). ϕ1 = ϕ2 = 0. se poate vedea graficul elongaţiei oscilaţiei rezultante în funcţie de timp. 3. amplitudinea rezultată din compunerea a două oscilaţii paralele de frecvenţe ce diferă cu ∆ω depinde de timp.unde am folosit formula trigonometrică cos a cos b . A1 = A2 =A0. 37 . şi fazele iniţiale nule. În acest caz particular ecuaţia elongaţiei devine: y = 2A 0 cos(∆ωt ) sin(ωt ) ω1 − ω 2 ω + ω2 .25) Aşa cum se observă din relaţia (3.3. care indică apariţia fenomenului de bătăi.8.25). Tb mai este numită şi perioada bătăilor. A. atunci ∆ω = 0. atunci ∆ω este foarte mic.15) şi (3. Să considerăm două oscilaţii care au amplitudini egale.

iar frecvenţa de modulaţie este dată de ν b = 1 ω1 − ω 2 . cu linie continuă.3.7.8. Faza oscilaţiei are perioada T. = Tb 2π Acest fenomen poartă numele de bătăi. Perioada bătăilor este intervalul de timp între două treceri succesive ale amplitudinii rezultante prin valoarea minimă sau maximă. = ω ω1 + ω 2 2 Oscilaţia rezultantă este reprezentată. Fenomenul de bătăi. 3. 38 . dar a cărei 2 amplitudine este modulată. în sensul că se modifică periodic în timp. în fig.Fig. mult mai mică decât Tb: T= 2π 2π . Oscilaţia rezultantă poate fi considerată o oscilaţie armonică de pulsaţie ω = ω1 + ω 2 .

a) şi (3.28.a) (3.b).b) sub forma: x(t) = sin(ωt + ϕ1 ) = sin ωt cos ϕ1 + cos ωt sin ϕ1 A1 y( t ) = sin(ωt + ϕ 2 ) = sin ωt cos ϕ 2 + cos ωt sin ϕ 2 A2 factor comun cos ωt.3.28.3.a) Înmulţim ecuaţia (3. având ecuaţiile elongaţiilor pe cele două direcţii de forma: x ( t ) = A 1 sin(ωt + ϕ1 ) y( t ) = A 2 sin(ωt + ϕ 2 ) (3.a) şi (3. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Cele două mişcări oscilatorii armonice sunt perpendiculare.29.29. 3.9. Pentru a determina traiectoria. (3.28.a) Observăm că în dreapta ecuaţiei (3.9. le scădem şi dăm (3. Rescriem ecuaţiile (3.b) Ne propunem să determinăm ecuaţia traiectoriei punctului material. ca în fig. După aceea. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Considerăm un punct material de masă m.a) cu cosϕ2. care care este solicitat simultan să oscileze armonic sub acţiunea a două resorturi elastice identice legate pe două direcţii perpendiculare. (3.a) se poate folosi formula trigonometrică: 39 . 3.28.28.30.29.a) (3.3. Fig.b) cu cosϕ1.30. Vom obţine: x y cos ϕ 2 − cos ϕ1 = cos ωt (sin ϕ1 cos ϕ 2 − sin ϕ 2 cos ϕ1 ) A1 A sin ϕ1 cos ϕ 2 − sin ϕ 2 cos ϕ1 = − sin(ϕ 2 − ϕ1 ) . iar ecuaţia (3. între termenii din dreapta.29. se elimină timpul din cele două ecuaţii parametriece.28.

3.a) şi (3. Se ridică la pătrat ecuaţiille (3.31) Ecuaţia (3. Traiectorie eliptică rotită faţă de axe.31) constituie ecuaţia traiectoriei punctului material supus simultan la două mişcări oscilatorii armonice pe direcţii perpendiculare.b) cu sin ϕ1. După aceea. Vom obţine: x y sin ϕ 2 − sin ϕ1 = sin ωt (cos ϕ1 sin ϕ 2 − cos ϕ 2 sin ϕ1 ) A1 A (3. adică ecuaţia unei elipse rotite faţă de axele de coordonate (vezi fig.11.30. Mişcarea rezultată din compunerea a două mişcări oscilatorii armonice perpendiculare este tot o mişcare armonică.29.11).30.a) se poate folosi formula trigonometrică: cos ϕ1 sin ϕ 2 − cos ϕ 2 sin ϕ1 = sin(ϕ 2 − ϕ1 ) . O ecuaţie de această formă este cunoscută ca fiind ecuaţia generalizată a elipsei.Apoi. 3.b) Observăm că în dreapta ecuaţiei (3. iar ecuaţia (3. înmulţim ecuaţia (3. Fig. ecuaţia de mai sus devine: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y 2 ⎜ ⎟ − 2 A A cos(ϕ 2 − ϕ1 ) = sin (ϕ 2 − ϕ1 ) ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ 2 2 (3. între termenii din dreapta.a) cu sin ϕ2. Se obţine următoarea ecuaţie: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎟ − 2 A A (cos ϕ1 cos ϕ 2 + sin ϕ1 sin ϕ 2 ) = ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ 2 2 = sin (ϕ 2 − ϕ1 ) sin ωt + cos 2 ωt 2 2 ( ) După restrîngerea termenilor.29.b) şi se adună.30.30. 40 . le scădem şi dăm factor comun sin ωt.

În anumite cazuri. 3. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = 2nπ . ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = 2nπ .32) (3. 41 . oscilaţia se desfăşoară de-a lungul unei drepte de ecuaţie y= A2 x A1 2 (3. Amplitudinea mişcării oscilatorii este dată de formula lui Pitagora: 2 A = A1 + A2 2 (3.12).33) (3. atunci oscilaţiile sunt în fază. Aceste cazuri particulare sunt următoarele: a).12. Traiectorie particulară în cazul compunerii oscilaţiilor perpendiculare în fază.35) Ecuaţia elongaţiei mişării rezultante este de forma: s( t ) = A sin(ωt + ϕ1 ) Fig. iar ecuaţia traiectoriei devine: 2 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ −2A A =0 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ sau: ⎛ x y ⎞ ⎜ ⎟ − ⎜A ⎟ =0 ⎝ 1 A2 ⎠ În acest caz. (vezi fig. Dacă diferenţa fazelor iniţiale este un multiplu par de π.34) Această oscilaţie se desfăşoară de-a lungul primei diagonale a amplitudinilor. 3. elipsa generalizată se simplifică.

Dacă diferenţa fazelor iniţiale este un multiplu impar de π.b).35). de forma ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1)π .3.37) (3.12). Dacă diferenţa fazelor iniţiale este de forma ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) de π . Traiectoria rezultată din compunerea a două oscilaţii perpendiculare în cuadratură de fază.39) Elipsa care descrie traiectoria particulei nu mai este rotită faţă de axele de coordonate (vezi Fig.3. c). oscilaţia se desfăşoarăde-a lungul unei dreapte de ecuaţie: y= − A2 x A1 2 (3.36) (3. Ecuaţia (3. 2 .12. iar ecuaţia traiectoriei devine: 2 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +2A A =0 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ sau: ⎛ x y ⎞ ⎜ ⎟ + ⎜A ⎟ =0 ⎝ 1 A2 ⎠ În acest caz.10). adică este un multiplu 2 (3. 2 2 π . (vezi fig.31) devine: 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ =1 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ fig. Amplitudinea ei este dată de relaţia (3. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) 42 π . atunci oscilaţiile sunt în cuadratură.38) Această oscilaţie se desfăşoară pe cea de-a doua diagonală a amplitudinilor.3. oscilaţiile sunt în opoziţie de fază.

Reciproc. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) acest caz. aflate în cuadratură de fază. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) π . într-un sens sau în altul. 2 2 2 π . A1= A2 = A0. ecuaţia traiectoriei punctului material devine: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ 2 2 2 ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ = 1 ⇒ x + y = A0 ⎝ 0⎠ ⎝ 0⎠ Mişcarea punctului material este circulară. respectiv al descompunerii a două oscilaţii armonice perpendiculare are o importanţă deosebită în fizică. Un caz particular de traiectorie eliptică este traiectoria circulară.Mişcarea punctului material se defăşoară pe elipsă. care se obţine dacă cele două oscilaţii au amplitudine egală. cercul având raza A0. 43 . de amplitudini egale. d). şi sunt în cuadratură de fază. putem afirma că orice mişcare circulară se poate descompune în două mişcări oscilatorii armonice perpendiculare. În 2 Acest rezultat al compunerii.

de masă m. iar acceleraţia este a doua derivată la timp a acesteia. Cu aceste notaţii ecuaţia de mişcare (3.44) sunt de forma generală: y( t ) = e r t (3. sau de disipare a energiei pe care-o au la începutul mişcării.44) şi obţinem ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale: 2 r 2 + 2βr + ω0 =0 (3. are soluţii de forma: 2 r1.43. este: ma = −ky − ρv (3. este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi.b) 2β = ρ m unde ω0 reprezintă pulsaţia proprie a oscilatorului ideal.42) devine: •• • 2 y + 2β y + ω0 y=0 (3. Ampltudinea mişcării oscilatorii amortizate este scăzătoare în timp.41) (3. iar β se numeşte coeficient de amortizare.40) Dacă împărţim prin m şi ţinem cont că viteza este prima derivată la timp a elongaţiei y.45) Înlocuim această soluţie în ecuaţia (3. Mişcarea oscilatorie amortizată Sistemele oscilante reale sunt supuse unor forţe de frânare. obţinem ecuaţia diferenţială: •• y+ ρ • k y+ y = 0 m m (3.3.47) În funcţie de valorile coeficientului de amortizare β. deosebim mai multe cazuri particulare: 44 .43. fiind o ecuaţie de gradul doi în r.44) Ecuaţia de mişcare.4. în raport cu pulsaţia proprie ω0.42) Această relaţie constituie ecuaţia de mişcare a sistemului ce efectuează oscilaţii amortizate. Un caz interesant de forţe de frânare îl constituie forţele proporţionale cu viteza de oscilaţie. Acea parte a energiei ce se pierde prin frecare se transformă în căldură. 2 = −β ± β 2 − ω 0 (3. Modulul unei forţe proporţionale cu viteza de mişcare şi opusă acesteia se poate scrie sub forma: Ff = −ρv unde ρ este coeficientul de rezistenţă mecanică.44). Soluţiile ecuaţiei (3. facem următoarele notaţii: ω0 = k m (3.a) (3. Rezultanta forţelor la care este supus un sistem fizic format dintr-un resort elastic de constantă elastică k şi un punct material.46) Ecuaţia caracteristică. scrisă sub forma (3. Pentru simplificarea calculelor.

Elongaţia mişcării amortizate corespunzătoare acestui caz este de forma: y ( t ) = C1 e −β t e 2 β 2 −ωo t + C 2 e −β t e 2 − β 2 −ωo t (3. Mişcarea descrisă de ecuaţia (3.47) este pozitivă. 3. În acest caz. c) Dacă forţele de amortizare sunt slabe.50) 45 . fără ca punctul material să oscileze. ecuaţia elongaţiei punctului material este de forma: y ( t ) = ( C1 + C 2 t ) e − β t (3.13. tinde asimptotic la zero. deci soluţiile ecuaţiei (3. ω0. fiind numită mişcare aperiodică critică. având un singur maxim. atunci β < ω 0 .β. În acest caz.48) Constantele de integrare C1 şi C2 se determină din condiţiile iniţiale ale mişcării. soluţiile ecuaţiei caracteristice (3.48) este neperiodică. aşa cum se vede în fig. fiind numere reale. Dacă există egalitate între coeficientul de amortizare β şi pulsaţia proprie ω0. β > ω0 . Elongaţia mişcării cu forţă de amortizare mare. încât are loc relaţia β > ω0 . 3. 2 = −β ± i ω 0 − β 2 = −β ± iω (3.49) Această mişcare este de asemenea neperiodică. Fig. dar fără ca punctul material să efectueze oscilaţii elastice.46) sunt numere complexe. Pentru acest caz particular. Mărimea ω se numeşte pseudo-pulsaţia oscilatorului amortizat. în acest caz soluţiile ecuaţiei (3.46) are o singură soluţie reală: r = . Elongaţia tinde la zero când timpul tinde la infinit. mărimea de sub radicalul din expresia (3.46) devin: 2 r1. Dacă forţa de amortizare este mare.a). Facem notaţia: 2 ω = ω0 − β2 . b).46) sunt numere reale.13. atunci ecuaţia (3. valoarea ei fiind mai mică decât pulsaţia proprie a sistemului ideal liber. Elongaţia.

Ecuaţia elongaţiei oscilatorului amortizat este de forma: y ( t ) = C1e − β t e i ω t + C 2 e − β t e − i ω t (3.52) se poate interpreta astfel: Considerăm amplitudinea oscilaţiei amortizate ca fiind o funcţie de timp: A( t ) = A 0 e − β t (3. este mai mare decât perioada pulsaţiei proprii. T0. 46 . Ecuaţia (3.14.53). Elongaţia şi amplitudinea oscilatorului armonic amortizat în funcţie de timp.53) indică faptul că amplitudinea este descrescătoare în timp. ecuaţia elongaţiei oscilatorului amortizat devine: y( t ) = A( t ) sin(ωt + ϕ) (3. a oscilatorului ideal.54) şi (3. conform cu relaţiile (3.52) constituie elongaţia oscilatorului armonic amortizat în funcţie de timp. Astfel. devenind de forma: y( t ) = A 0 e − β t sin(ωt + ϕ) (3. T. Constantele de integrare din ecuaţia (3. ele fiind determnate din condiţiile inţiale ale mişcării. Aceasta înseamnă că pseudo-perioada mişcării oscilatorii amortizate. Fig.52) sunt A şi ϕ . Am observat că pulsaţia oscilaţiei amortizate ω este mai mică decât pulsaţia proprie ω0.14 sunt reprezentate funcţiile y(t) şi A(t).51) se poate transforma. 3. ecuaţia (3.52) Ecuaţia (3.54) În fig.51) Folosind formulele lui Euler. 3.53) Relaţia (3. T > T 0.

Observăm că oscilaţia amortizată este modulată în amplitudine.3. Descreşterea amplitudinii mişcării oscilatorii amortizate este caracterizată de mărimea numită decrement logaritmic.58) pentru a calcula timpul de relaxare τ.56) Energia totală a oscilatorului armonic amortizat este o funcţie de timp. Timpul caracteristic pentru scăderea energiei mecanice a oscilatorului amortizat se numeşte timp de relaxare. punctul material oscilând în jurul poziţiei de echilibru cu o amplitudine din ce în ce mai mică. putem constata că energia mecanică scade mult mai repede decât amplitudinea mişcării. Fig. Timpul de relaxare τ este intervalul de timp după care energia mecanică scade de e = 2.15. Decrementul logaritmic este egal cu logaritmul natural al raportului dintre două amplitudini succesive: ∆ = ln A 0 e −βt A( t ) = ln = ln e βT = βT A( t + T) A 0 e −β ( t + T ) (3. fiind egală cu: E= (3.3.718 = e E ( t + τ) Dacă rezolvăm ecuaţia (3. Elongaţia tinde la zero când timpul tinde la infinit.15.718 ori (ln e = 1): E(t ) = 2. aşa cum se vede în fig.57) Comparând vitezele de scădere în timp ale amplitudinii şi energiei totale în cazul oscilatorului amortizat.55) Viteza oscilatorului armonic amortizat este prima derivată la timp a elongaţiei: v( t ) = dy = − A 0 β e −βt sin(ωt + ϕ) + A 0 ωe −βt cos(ωt + ϕ) dt 1 1 2 −2 β t kA 2 = kA 0 e 2 2 (3. notat τ. obţinem: 47 (3. Dependenţa de timp a energiei mecanice şi a amplitudinii oscilatorului amortizat.58) .

Considerăm că bobina constituie secundarul unui transformator. Analogie între oscilaţiile mecanice şi cele electromagnetice Examinând oscilaţiile elastice (ale unui sistem format dintr-un resort elastic şi un corp punctiform) şi oscilaţiile electromagnetice (dintr-un circuit serie RLC de curent alternativ).59) Relaţia (3. Circuit RLC parcurs de un curent electric variabil în timp. accentuăm asupra faptului că. Considerăm un circuit serie RLC. Cunoaşterea analogiilor dintre mărimile electrictromagnetice şi cele mecanice permite transpunerea rezultatelor obţinute pentru oscilaţiile elastice armonice (ideale sau amortizate) la cazul oscilaţiilor electrice. În final. Aceste asemănări au condus la stabilirea unor corespondenţe între mărimile electrice şi cele mecanice.5. format dintr-un rezistor cu rezistenţa electrică R.16. nu mai este valabilă. poate avea o altă formă matematică. prin inducţie electromagnetică între primarul şi secundarul transformatorului. A ( t ) = A 0 e − β t . 3. şi un condensator de capacitate electrică C (vezi fig. 3. A = f(t).e −2 β τ = e 1 2 −2 β( t + τ) kA 0 e 2 1 2 −2 β t kA 0 e 2 =e 2βτ = 1 τ= 1 m = 2β ρ (3. 3. o bobină ideală cu inductanţa L. constatăm o serie de asemănări (similitudini). atunci soluţia (3. Apoi alimentarea electrică a transformatorului se întrerupe. uL. adică la stabilirea unor analogii între aceste mărimi.16). Fig. dacă forţa de frânare nu este de forma dată de relaţia (3.40). Amplitudinea oscilatorului amortizat în funcţie de timp. În bobină se induce o tensiune electromotoare.53). Fie i(t) intensitatea instantanee a curentului electric 48 .59) defineşte timpul de relaxare. adică nu este proporţională cu viteza.

ce se stabileşte în circuitul RLC. Astfel.65) După cum ştim. se poate scrie intensitatea instantanee a curentului electric din circuit.64) Dacă derivăm la timp ecuaţia (3.64). u R = R i( t ) (3. care este dată de relaţia: R t 2L i( t ) = I max e − sin(ωt + ϕ) (3. Folosind analogia dintre oscilaţiile amortizate ale resortului elastic şi oscilaţiile electromagnetice amortizate din circuitul RLC. LC 4L 49 . Legea lui Faraday a inducţiei electromagnetice ne dă relaţia dintre tensiunea la bornele bobinei.42). obţinem: −L d2 i d i 1 dQ =R + 2 d t C dt dt (3. este de forma: u L (t ) = u C (t ) + u R (t ) Tensiunile instantanee din relaţia (3.61).63) Înlocuind relaţiile (3. uL(t).62) (3.61) sunt: 1. u C (t ) = Q( t ) C (3. (3. (derivatele de ordinul unu şi doi). în sensul că "variabila" ecuaţiilor este prezentă împreună cu primele două derivate la timp.63) în ecuaţia (3. putem observa că toate mărimile fizice corespunzătoare oscilaţiei electromagnetice au un corespondent în mărimi corespunzătoare oscilaţiei elastice.66) unde pseudo-pulsaţia oscilaţiei este ω = 1 R2 − 2 . (3.62) şi (3. Atunci. aplicată la circuitul RLC pentru tensiunile instantanee. Vom observa că cele două ecuaţii sunt de aceeaşi formă. Similitudinile dintre cele două tipuri de oscilaţii sunt prezentate în Tabelul 3. intensitatea curentului electric reprezintă derivata în raport cu timpul a sarcinii dQ ⎞ ⎛ electrice Q ⎜ i = ⎟ . aceasta din urmă devine: −L di Q =R i+ dt C (3. ecuaţia (3.61) unde Q reprezintă sarcina electrică acumulată de condensator.60). şi intensitatea i(t) din circuitul RLC: u L (t ) = −L d i( t ) dt (3.1.65) se mai poate scrie şi sub forma: dt ⎠ ⎝ d2 i di 1 L 2 +R + i=0 (3. 2.65) cu ecuaţia de mişcare a oscilatorului amortizat.65) dt C dt Să comparăm ecuaţia (3.60) Legea a doua a lui Kirchhoff.

amplitudinea oscilaţiilor curentului electric este o funcţie de timp. Aşa cum se observă.1. Analogie între oscilaţiile electromagnetice şi cele mecanice Oscilaţii electromagnetice Mărimea electrică Simbol Intensitatea istantanee a curentului electric i (t) Inductanţa bobinei L Rezistenţa electrică R Inversul capacităţii 1 electrice C Coeficientul de amortizare R = 2β L Pulsaţia proprie de oscilaţie 1 ω0 = LC Factorul de calitate 1 L Q= R C Oscilaţii elastice Mărimea mecanică Elongaţia mişcării oscilatorii armonice Masa oscilatorului elastic Rezistenţa mecanică Constanta elestică Simbol y(t) m ρ k Coeficientul de amortizare Pulsaţia proprie de oscilaţie Factorul de calitate ρ = 2β m k ω0 = m 1 Q= mk r În fig. Intensitatea instantanee a curentului electric din circuitul oscilant amortizat.67) Comparând relaţiile (3. Fig. 50 .53) şi (3.Tabelul 3.67). 3. observăm că şi în cazul amplitudinii cele două tipuri de oscilaţii (elastice şi electromagnetice) sunt similare.17. 3. dată de relaţia: A ( t ) = I max e − R t 2L (3.17 se prezintă intensitatea instantanee a curentului electric din circuit şi amplitudinea oscilaţiilor sale în funcţie de timp.

69) Folosind notaţiile (3. astfel încât oscilaţia este amortizată. care introduc pulsaţia proprie a sistemului şi coeficientul de amortizare.70).43. soluţia generală a ecuaţiei (3. Regimul tranzitoriu este de scurtă durată. ecuaţia de mişcare a oscilatorului armonic forţat este de forma: m y = −ky − ρ y + F0 sin ω p t (3.43. Din punct de vedere matematic.70) Experienţa arată că o mişcare periodică întreţinută prezintă un regim tranzitoriu. Dintre tipurile de forţe de forţare (sau perturbatoare) ce se pot aplica sistemului oscilant. Într-adevăr. Rezonanţa Să considerăm un oscilator mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp de dimensiuni neglijabile.68) În acest caz.70) se compune din soluţia ecuaţiei omogene (adică ecuaţia fără termenul forţă perturbatoare) plus o soluţie particulară a ecuaţiei complete. aşa cum am văzut în paragraful 3. ecuaţia (3. De aceea. sub forma: y( t ) = y o ( t ) + y p ( t ) (3. observăm că fără termenul din dreapta.71) Termenul y o (t) reprezintă soluţia ecuaţiei omogene.52). care să compenseze pierderile de energie din sistem. Pentru a întreţine mişcarea oscilatorie. putem scrie soluţia ecuaţiei (3. energia mecanică a oscilatorului se consumă în timp. trebuie să se aplice forţe exterioare (numite forţe de forţare). obţinem ecuaţia de mişcare a oscilatorului forţat (sau întreţinut): •• 2 y + 2β y + + ω 0 y= • F0 sin ω p t m (3. Oscilaţii forţate.3. În acest caz.4. punctul material va efectua o mişcare oscilatorie forţată.6. O astfel de forţă perturbatoare se poate scrie sub forma: Fp = F0 sin ω p t •• • (3.b). iar regimul permanent se manifestă prin oscilaţii întreţinute.70) ar fi reprezentat ecuaţia de mişcare oscilatorie amortizată. 51 . un caz interesant pentru aplicaţiile practice este cel în care forţele perturbatoare sunt periodice. Datorită forţei de frecare. a mişcării oscilatorii forţate. fiind de forma (3.a) şi (3. după trecerea căruia se instalează regimul permanent.

fiind de forma termenului din dreapta al ecuaţiei (3. m Ecuaţia (3.70). se reduce semnificativ.74) trebuie să fie verificată în orice moment de timp.73) descrie regimul permanent al oscilatorului forţat. Soluţia particulară y p ( t ) din (3.73) Relaţia (3.75.75.44). deci şi în momentele particulare în care ω p t = π şi ω p t = 0 . A 0 e − β t . tinzând asimptotic la zero. regimul tranzitoriu încetează deoarece amplitudinea.70): y p ( t ) = A p sin(ω p t − ϕ) (3. Oscilatorul întreţinut adoptă frecvenţa forţei perturbatoare.b) 52 . Pentru aceste momente particulare de timp ecuaţia (3. Acestea vor fi determinate din condiţia ca soluţia (3. iar pulsaţia oscilatorului devine egală cu cea a forţei perturbatoare. Într-adevăr.73) conţine două constante de integrare. Ap şi ϕ .74) unde am folosit notaţia f = F0 .70). De aceea. Soluţia y p ( t ) dată de (3. se observă şi experimental faptul că pulsaţia regimului permanent este egală cu pulsaţia forţei perturbatoare. După instalarea regimului permanent.74) devine: 2 π π π π 2 − A p ω2 − ϕ) + 2β A p ω p cos( − ϕ) + A p ω 0 sin( − ϕ) = f sin p sin( 2 2 2 2 2 − A p ω2 p sin( −ϕ) + 2β A p ω p cos( −ϕ) + A p ω 0 sin( −ϕ) = f sin 0 (3.a) (3. derivăm yp(t) la timp şi înlocuim apoi în ecuaţia (3. Pentru a verifica. Obţinem ecuaţia: 2 − A p ω2 p sin(ω p t − ϕ) + 2β A p ω p cos(ω p t − ϕ) + A p ω 0 sin(ω p t − ϕ) = f sin ω p t (3.71) este o soluţie a ecuaţiei complete. amplitudinea oscilaţiilor întreţinute rămâne constantă. yo(t) este o soluţie a ecuaţiei omogene şi reprezintă oscilaţiile amortizate: y o ( t ) = A 0 e − β t sin(ωt + ϕ) Această soluţie descrie regimul tranzitoriu de oscilaţie.73) să verifice ecuaţia de mişcare (3.descrisă de ecuaţia (3. După trecerea unui anumit timp.

1. Trebuie subliniat.76. depinde de pulsaţia ω p a forţei ce o întreţine. cele două ecuaţii de mai sus se pot scrie sub forma: 2 − ω2 A p (ω 0 p ) cos ϕ + 2β A p ω p sin ϕ = f (3. se obţine amplitudinea oscilaţiei întreţinute. dar nu depinde de condiţiile inţiale.b) 2 − A p (ω 0 − ω2 p ) sin ϕ + 2β A p ω p cos ϕ = 0 Din ecuaţia (3.77) Dacă se ridică la pătrat ecuaţiile (3.76. sub forma: Ap = f (ω − ω ) + (2βω p ) 2 2 0 2 2 p (3.6.a) şi (3.76. Sistemul oscilant adoptă pulsaţia forţei perturbatoare. 3.b) se poate obţine expresia matematică ce determină faza iniţială a oscilaţiei întreţinute: tgϕ = 2βω p 2 (ω 0 − ω2 p) (3. observăm că există un defazaj între forţa Fp şi elongaţia oscilaţiei întreţinute yp(t). după stabilirea regimului permanent al oscilaţiei întreţinute.76. 53 . de asemenea. ω 0 . aşa cum rezultă şi experimental. De asemenea.Folosind relaţii trigonometrice de reducere la primul cadran. frecvenţa de oscilaţie este egală cu frecvenţa ν p = ωP 2π a forţei perturbatoare. Rezonanţa Aşa cum am văzut în paragraful anterior.78) Observăm că amplitudinea oscilaţiei permanente este constantă în timp. faptul că frecvenţa de oscilaţie a regimului permanent este egală cu frecvenţa forţei exterioare. care este diferită de pulsaţia sa proprie de oscilaţie ca sistem liber.76. Oscilaţia permanentă este în urmă cu faza ϕ faţă de forţa Fp. Fp.a) (3.b) şi se adună.

prezintă valori maxime (sau minime). dependentă de pulsaţia proprie a oscilatorului ω0 şi de coeficientul de amortizare β: 2 ω p = ω rez = ωo − 2β 2 (3.79) 2 2 4ω p (− ω 0 + ω2 p + 2β ) = 0 Soluţia ecuaţiei (3. pentru care amplitudinea oscilaţiei forţate este maximă.78): A rez = A max = = f 2 2β ω 0 − β2 f (ω 2 0 −ω 2 2 rez ) + 4β ω 2 = 2 rez (3. Rezonanţa este fenomenul fizic de apariţie a maximului amplitudinii oscilaţiei întreţinute.78). ωrez . se constată că derivata se anulează pentru o anumită valoare a pulsaţiei forţei perturbatoare. O funcţie matematică. mai întâi calculăm derivata funcţiei AP = f ( ω p ) la frecvenţa ωP.80). a sistemului oscilant întreţinut se calculează înlocuind frecvenţa de rezonanţă. dată de relaţia (3. Pentru a determina maximul amplitudinii oscilaţiei forţate. dA p dω p d f dω p ⎧ ⎪⎡ 2 2 ⎨⎢ ω0 − ω p ⎣ ⎪ ⎩ = ( ) 2 + 4β 2 1 − 2⎤ 2 ωp ⎥ ⎦ ⎫ ⎪ ⎬= ⎪ ⎭ 1 2 − f ⎡ ω0 − ω2 p ⎢ ⎣ 2 ( ) 2 + 4β 2 3 − 2⎤ 2 ωp ⎥ ⎦ {2(ω 2 0 2 − ω2 p − 2ω p + 8β ω p )( ) } Punem condiţia de anulare a derivatei de mai sus: dA p dω p =0 (3. Dacă se derivează amplitudinea AP la frecvenţa ωP.81) 54 . Această valoare maximă a amplitudinii oscilaţiei forţate caracterizează fenomenul numit rezonanţă.79) reprezintă frecvenţa de rezonanţă a sistemului oscilant întreţinut. putem constata experimental faptul că prin variaţia pulsaţiei forţei de forţare se obţine variaţia amplitudinii oscilaţiilor forţate. aşa cum este AP = f( ωP) dată de relaţia (3.80) Amplitudinea maximă. sau amplitudinea de rezonanţă.Analizând oscilaţia forţată. în formula (3.

β3 > β2 . Curbe de rezonanţă pentru diferite valori ale coeficientului de amortizare: 1 β1 = 0. Se observă că la forţe de frecare mai mari. Sistemul fizic aflat la rezonanţă oscilează cu amplitudine maximă.Din relaţia (3. 2 . deoarece în acest caz amplitudinea tinde la infinit. conform ecuaţiei (3. dacă β = 0 (adică în absenţa forţelor disipative).80) observăm că. totuşi în practică trebuie evitate situaţiile în care frecvenţa forţei de întreţinere coincide cu frecvenţa proprie a oscilatorului. Putem vedea că în absenţa frecărilor. frecvenţa de rezonanţă. coincide cu frecvenţa proprie ω 0 a sistemului oscilant. 3. Deşi. amplitudinea de rezonanţă tinde asimptotic la infinit. În fig.78). 3. Cu cât valoarea coeficientului de amortizare β este mai mare. Fig. este ideal să amplificăm la maxim o oscilaţie armonică.18 sunt reprezentate mai multe grafice ale amplitudinii AP. din punct de vedere fizic. în funcţie de pulsaţia ωP.18. frecvenţa de rezonanţă ia valori mai mici. ω rez . cu atât valoarea maximă a amplitudinii regimului permanent scade. 2 2 2 2 ω rez = ω 0 − 2β 2 ω0 − 2β 3 . pentru mai multe valori ale coeficientului de amortizare β. 3 ω rez = 55 . Rezonanţa mecanică are multiple aplicaţii în tehnică.

forţa exterioară produce un lucru mecanic ce compensează pierderile de energie din sistemul oscilant. β2 < β1. 1. Puterea instantanee absorbită de sistemul oscilant întreţinut reprezintă derivata la timp a lucrului Expresia matematică a puterii instantanee absorbite este: Pa ( t ) = • dL a Fp ( t ) dy = = Fp ( t ) y( t ) = Fp ( t ) v( t ) dt dt mecanic efectuat de forţa de forţare.Astfel. se observă că oscilaţia este defazată cu faza ϕ în urma forţei de forţare. sau forţate. atunci ϕ se apropie de valoarea π . 3. Variaţia modulului fazei inţiale a oscilaţiei permanente în funcţie de valorile coeficientului de amortizare β.2.19. Se constată. de asemenea.19. 2 Fig. (3. În ceea ce privesţe faza iniţială ϕ a oscilaţiei permanente. aşa cum se poate vede în fig. 3. că dacă valoarea lui β scade. 3. Consideraţii energetice ale oscilaţiilor forţate În continuare vom defini câteva mărimi fizice care caracterizează transferul energiei mecanice în sistemul ce efectuează oscilaţii forţate.82) 56 . În paragraful următor vom vedea cum se caracterizează din punct de vedere energetic oscilaţiile întreţinute. în acest paragraf am constatat că în cazul oscilaţiilor întreţinute. sau întreţinute.6.

adică: Pd ( t ) = − 4. Puterea instantanee disipată sub formă de căldură de către forţa de frecare reprezintă derivata la 2 2 timp a lucrului mecanic efectuat de forţa de frecare.78) care defineşte amplitudinea oscilaţiei întreţinute.85) tgϕ = sin ϕ = 2βω p Dacă ţinem cont de relaţia (3. 2 p 2 p (3. devine: Pa ( t ) = F0 sin(ω p t )A p ω p cos(ω p t − ϕ) 2.88) Analizând relaţiile (3.77) a fazei iniţiale a oscilaţiei întreţinute: Pa = Pa = 1 − sin 2 ϕ ω 0 − ω p obţinem: 2βω p .ϕ)dt Tp 0 Tp ∫ 0 Se poate arăta că integrala din relaţia (3. Atunci puterea instantanee absorbită.82). iar viteza este v( t ) = A p ω p cos(ω p t − ϕ) .83) Puterea medie absorbită în decursul unei perioade reprezintă integrala pe o perioadă a puterii F0 Ap ωp 1 Pa = Pa = ∫ Pa (t)dt = sinωp t cos(ωp t . sin ϕ = 2 2 2 2 2 (ω0 − ωp ) + 4β ωp 2 2 (3.84) ∫ sin ω t cos( ω t . dL f F dy ⎛ •• ⎞ ⎛ •• ⎞ 2 2 =− f = ρ⎜ y ⎟ = 2β m⎜ y ⎟ = 2β mA 2 p ω p cos (ω p t − ϕ) dt dt ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (3.ϕ)dt = 2 T p p 0 1 p sin ϕ Astfel. dată de relaţia (3. instantanee absorbite Pa (t): (3. puterea medie absorbită pe durata unei perioade este de forma: F0 A p ω p 1 F0 A p ω p Tp sin ϕ = sin ϕ Tp 2 2 Folosind definiţia (3.84) este egală cu: Tp Tp Tp (3. costatăm că în regim permanent puterea medie absorbită pe o perioadă este egală cu puterea medie disipată sub formă de căldură în aceeaşi perioadă de timp: 57 .88) am ţinut cont de faptul că integrala este egală cu Tp/2.86) 3.unde elongaţia este y( t ) = A p sin(ω p t − ϕ) .86) şi (3.87) Puterea medie disipată într-o perioadă reprezintă integrala pe o periodă a puterii instantanee Tp disipate: 1 2 Pd ( t ) = Pd = 2βmA ω cos 2 (ω p t − ϕ)dt =β mA 2 p ωp Tp ∫ o În relaţia (3.88). puterea medie absorbită într-o perioadă sub forma: 2 Pa = Pa = β mA 2 p ωp obţinem (3.

2 Pd = Pa = β mA 2 p ωp (3. Pmax = F02 . faptul că maximele puterilor medii se obţin în cazul ω p = ω0 .19 că puterea efectivă dată de relaţia (3. Trebuie remarcat. ambele puteri fiind maxime. 5.91) unde ω1 şi ω2 sunt cele două valori ale lui ω p pentru care este atinsă puterea efectivă: 2 ω1. Puterea maximă atinsă. 3. 2 = ω 0 − β2 m β Astfel. adică: Pef = Pmax F2 = 0 2 8β m (3. În acest caz.89) În fig. 4β m puterea medie absorbită este egală cu puterea medie disipată. Puterile medii absorbită şi disipată în funcţie de ω p . pe când 2 − β2 . Lărgimea liniei de rezonanţă este definită prin relaţia: ∆ω rez = ω 2 − ω1 (3. lărgimea liniei de rezonanţă este de forma: 58 .20.20 sunt reprezentate grafic puterile medii absorbită şi disipată în funcţie de pulsaţia forţei de forţare.90) este atinsă pentru două valori ale pulsaţiei. ω1 şi ω2. Puterea efectivă reprezintă jumătate din puterea maximă. amplitudinile maxime se ating în cazul ω p = ω 0 Fig. ω p . 3. se obţine în cazul egalităţii ω p = ω 0 . Pentru caracterizarea acestei proprietăţi. de asemenea. se defineşte mărimea fizică numită lărgimea liniei de rezonanţă.90) Observăm în fig3.

∆ω rex = 2β = 1 τ (3. Energia medie a sistemului oscilant întreţinut reprezintă suma dintre energia cinetică şi energia potenţială.93) 7.94) 59 . mediate pe o perioadă: E = Ec + Ep = m 2 k m 2 2 v + x2 = ω0 + ω 2 p Ap 2 2 4 ( ) (3.92) 6. Factorul de calitate al sistemului oscilant întreţinut este dat de relaţia: Q= ω ω0 = 0 ∆ω rez 2β (3.

De aceea. deoarece oscilaţia produsă în O se propagă numai pe o direcţie. ci numai transport de energie.21). şi pulsaţia ω (vezi fig. Suprafaţa de undă reprezintă mulţimea punctelor din spaţiu ce oscilează având la un moment dat aceeaşi valoare a funcţiei de undă. molecule sau ioni) care interacţionează între ele. putem deosebi: (i) unde elastice (se transportă energie mecanică. etc.y.95) Unda este unidimensională. (ii) unde electromagnetice (se transportă energie electromagnetică) (ii) unde magneto-hidrodinamice (sunt generate prin perturbaţii electromagnetice şi elastice ale mediului de propagare).z. având amplitudinea constantă. (2) unde transversale (direcţia de propagare a undei este perpendiculară pe direcţia de oscilaţie). unde sferice. O mărime deosebit de importantă pentru descrierea undei este funcţia de undă. lichidele şi gazele. Prin propagarea oscilaţiilor se generează undele. Ψ(x.3. atunci vor oscila (vor vibra) şi particulele vecine.1. 3. Unda nu reprezintă transport de materie. 3.7. Funcţia de undă reprezină funcţia matematică ce descrie mărimea perturbată. sunt medii formate din particule (atomi. După tipul de energie pe care-l transportă unda.t). După forma suprafeţelor de undă.7. putem clasifica undele în: (1) unde longitudinale (direcţia de propagare a undei coincide cu direcţia de oscilaţie).t) = constant = a. unde cilindrice. pe care o putem nota în mod generic cu Ψ(x.z. numită viteza undei. dacă una dintre particule oscilează (vibrează). cum sunt solidele. După natura perturbaţiei şi modul de propagare al acesteia. undele fiind generate de perturbaţiile mecanice ale mediilor elastice). Frontul de undă reprezintă suprafaţa de undă cea mai avansată la un moment dat. Unda reprezintă fenomenul de extindere şi propagare din aproape în aproape a unei perturbaţii periodice produse într-un anumit punct din mediul de propagare. situat la distanţa x de origine. Unde elastice Mediile continue. Ecuaţia elongaţiei oscilaţiei în origine este: y O ( t ) = A sin ωt (3.y. în felul acesta oscilaţiile (perturbaţiile) se propagă prin mediu de la o particulă la alta. A. Într-un punct M. putem întâlni unde plane. Unde armonice unidimensionale Considerăm o oscilaţie liniară armonică ce se produce în originea O a axei Ox. se va produce o oscilaţie de acelaşi tip. Propagarea undei se face cu o viteză finită. dar într-un moment ulterior şi 60 .

în orice moment de timp.99) Faza undei este dependentă de poziţie şi de timp. t ) = A sin (3. fiind egală cu: ϕ( x. 3. t) a oscilaţiei dintr-un punct oarecare M.100) . Direcţia vectorului de undă coincide cu direcţia vitezei undei. elongaţia: u x y M ( x .96) acest timp fiind egal cu τ = Fig. are o întârziere de fază. Utilizând vectorul de undă.anume la t − x . k ⎜⎜ u . Oscilaţia generată în originea axei Ox se propagă până în punctul M. cu viteza u. u x . T. dependentă de poziţia sa faţă de sursa undei.21). cu atât mai târziu va intra în oscilaţie. punctul M are.98. De aceea.a) (3.97) Astfel. Vectorul de undă este mărimea fizică vectorială orientată în sensul propagării undei şi egală în r r 2π (vezi fig. 3.b) ⎡ ⎛ t x ⎞⎤ y M ( x . t ) = A sin ⎢2π ⎜ − ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ Constăm că ecuaţia elongaţiei yM(x. a oscilaţiei: 2π ω 2π x (t − ) T u λ=uT=u (3. oscilaţia din punctul considerat va avea o întârziere de fază mai mare.21. t ) = ωt − kx În cazul propagării undei într-o direcţie oarecare. Am introdus astfel timpul necesar undei să se propage din O până în M. ecuaţia (3. ecuaţia undei din punctul M se poate rescrie sub forma: y M ( x.98. dacă punctul este mai departe de sursa undei. t ) = A sin(ωt − kx ) (3. aflat pe direcţia de propagare a undei.99) devine: 61 (3. Definim lungimea de undă a undei unidimensionale. ca fiind spaţiul străbătut de undă în timpul unei perioade. putem scrie ecuaţia elongaţiei oscilaţiei din punctul M sub forma: y M ( x . t ) = A sin ω( t − ) u (3. Cu cât punctul M se află mai departe de originea undei. modul cu k = λ Vectorul de undă materializează direcţia în care se propagă energia undei.

t ) = de propagare. este variabilă în timp şi depinde de poziţia particulei. şi (2) viteza de oscilaţie a particulelor mediului. u= 2.c). t ) = A sin(ωt − k ⋅ r ) r r unde intervine produsul scalar dintre vectorul de undă.102) = = λ uT u Este esenţial să observăm că în cazul propagării undelor se utilizează două viteze: (1) viteza de k= propagare. câteva formule de calcul ale vitezelor de propagare ale undelor în diferite medii continue. (1) Viteza de oscilaţie a unei particule a mediului de propagare.105) (3. mai jos. u. v. iar u= (3.r r y M ( x . iar este masa unităţii de lungime. este o mărime constantă. r .101) Se poate observa că între vectorul de undă. yM(x. Unde transversale în coarde elastice: T µ unde T este tensiunea din coardă. 62 .104) (3. v. deoarece reprezintă derivata la timp a elongaţiei. u. 2. u= 2.b). iar ρ este densitatea lui.a). şi vectorul de poziţie. viteza de propagare a undei şi pulsaţia oscilaţiei există 2π 2π ω (3.103) dt (2) Viteza de propagare a undei. care depinde de carateristicile mediului v( x .t): dy = A ω cos(ωt − kx ) (3. Exemplificăm. Unde longitudinale în solide: E ρ unde E este modulul de elasticitate al mediului.106) este densitatea lui. relaţia: (3. Unde longitudinale în fluide sau gaze: β ρ unde β este modulul de compresibilitate al mediului. k .

exprimăm forţa elastică.110) obţinem: ∆E p = 1 ES 2 1 x2 1 x = E ∆V 2 = E ∆Vε 2 2 l0 2 2 l0 63 (3.107) E primită de la unda V din mediul de propagare. Consideraţii energetice asupra propagării undei Propagarea unei unde elastice într-un anumit mediu generează o serie de mişcări de oscilaţie ale particulelor mediului.ke x x . adică energia mecanică a unde viteza este viteza de oscilaţie a particulelor mediului de propagare. punctele materiale îşi încep mişcarea oscilatorie.113) Folosind această expresie în (3.3.103).7. dată de relaţia (3. pe măsură ce energia undei ajunge până la ele.114) . forţa elastică se poate scrie şi în funcţie de elongaţia (alungirea) relativă ε = Comparând relaţiile (3. unde l0 reprezintă lungimea în stare nedeformată: l0 Fe = E S x l0 (3.112) (3. Energia mecanică. Vom calcula energia mecanică elastică de către un volum particulelor din volumul V. care este de forma: Fe= .2. Masa volumului ∆V este: m = ρ ∆V Astfel.111) şi (3. în jurul poziţiiilor lor de echilibru.112) putem vedea că valoarea constantei elastice echivalente este: ke = ES l0 (3. se compune din energia cinetică şi energia potenţială: ∆E = ∆E c + ∆E p Energia cinetică a particulelor din volumul considerat este: ∆E c = 1 m v2 2 (3.108) (3.109) Energia potenţială este energia elastică: ∆E p = (3. energia cinetică a particulelor din volumul considerat se scrie sub forma: ∆E c = 1 ρ∆VA 2 ω 2 cos 2 (ωt − kx ) 2 1 kex2 2 (3.111) Conform legii lui Hooke. Pentru a o determina.110) unde ke reprezintă constanta elastică echivalentă.

căci ea este primită de la o sursă.unde am folosit şi relaţia ∆V = l 0 S . (iii) oscilaţiile lor sunt în fază.120) Analizând relaţia (3.119). Adunăm expresiile (3.118) (3. şi obţinem: ∂y = − kA cos(ωt − kx ) ∂x ∆V: ∆E p = 1 ρ u 2 ∆V k 2 A 2 cos 2 (ωt − kx ) 2 (3.121) Se constată că densitatea de energie dintr-un punct al mediului de propagare este dată de relaţia: w = ρ ω 2 A 2 cos 2 (ωt − kx ) (3. traversează mediul şi se propagă mai departe.119) Comparând relaţiile (3.117) Înlocuim relaţiile (3.99). se constată că energia unui volum ∆V din mediul de propagare al undei elastice nu este constantă în timp.109) şi (3.117) în (3. constatăm faptul că cele două componente ale energei mecanice: (i) sunt egale. dată de relaţia (3.119).115) Deoarece mediul de propagare este solid. pentru a determina energia mecanică din volumul ∆V: ∆E = ρ ω 2 A 2 ∆V cos 2 (ωt − kx ) (3.106): u2 = E ρ (3. Energia undei nu se stochează în elementul de volum considerat. Definim densitatea volumică de energie mecanică prin relaţia: w= dE dV (3.116) şi (3. (ii) sunt funcţii periodice de timp. viteza undei este dată de relaţia (3. de unde rezultă: ∆E p = 1 ρ ω 2 A 2 ∆V cos 2 (ωt − kx ) 2 (3.120).122) Media pe o perioadă a densităţii de energie într-un punct al mediului de propagare a undei este dată de integrala: 1 w m = ∫ wdt T0 T Densitatea volumică medie de energie dintr-un punct este egală cu: 64 .114) şi calculăm energia potenţială a particulelor din volumul Folosim apoi relaţia ω = k u . Aceasta înseamnă că energia potenţială şi energia cinetică devin simultan maxime sau nule.109) şi (3. Utilizăm următoarea relaţie pentru calculul alungirii relative ε: ε= x ∂y = l 0 ∂x (3.116) Calculăm derivata parţială la x a elongaţiei y.

wm =

1 ρ ω2 A 2 2

(3.123)

Mărimile definite prin (3.122) şi (3.123) caracterizează energia transmisă de undă atunci când traversează mediul de propagare. În fig.3.22 este reprezentată funcţia w = f ( t ) şi se poate vedea şi media ei pe o perioadă, wm.

Fig. 3.22. Densitatea volumică de energie într-un punct al mediului de propagare şi densitatea volumică medie de energie. Alte mărimi ce sunt utilizate pentru a descrie energia transportată de undă sunt următoarele: a). Fluxul de energie. Fluxul de energie reprezintă cantitatea de energie transmisă printr-o suprafaţă în unitatea de timp, fiind dat de derivata energiei la timp: Φ= dE dt (3.124)

Unitatea de măsură a fluxului de energie este [ Φ ] SI = 1 W = 1J/ 1s. Se poate calcula şi fluxul mediu de
energie prin integrarea fluxului de energie pe o perioadă.

b). Densitatea flluxului de energie reprezintă fluxul de energie transportat prin unitatea de suprafaţă, în direcţie perpendiculară pe această suprafaţă:

r dΦ d ⎛ dE ⎞ r j= r = r⎜ ⎟=w u dS dS ⎝ dt ⎠
65

(3.125)

Densitatea fluxului de energie se măsoară în [ j ]SI = 1

W . m2

c). Intensitatea undei reprezintă valoarea medie a densităţii fluxului de energie: r 1 (3.126) I =< j >= ρ ω 2 A 2 u 2 Intensitatea undei se măsoară, ca şi densitatea fluxului de energie, în 1 W . Observăm în relaţia (3.126) m2

faptul că intensitatea undei este direct proporţională cu pătratul amplitudinii. În cazul în care unda se propagă printr-un mediu absorbant, o parte din energia ei se transformă în căldură, iar intensitatea undei scade, pe măsură ce unda traversează mediul. Legea lui Beer exprimă, din punct de vedere matematic, scăderea intensităţii undei, în funcţie de distanţa parcursă prin mediu: I = I 0 e −α x (3.127)

unde α este coeficientul de absorbţie al mediului, iar x este spaţiul parcurs de vectorul de undă prin mediul considerat. Datorită faptului că intensitatea este proporţională cu pătratul amplitudinii, rezultă că amplitudinea undei scade în mediul disipativ după legea: A = A0 e
1 − αx 2

(3.128)

Astfel, ecuaţia undei în mediul disipativ este de forma: y( x , t ) = A 0 e

1 αx 2

sin(ωt − kx )

(3.129)

66

3.7.3. Reflexia şi refracţia undelor elastice

Când o undă întâlneşte suprafaţa de separare dintre două medii diferite se produc simultan reflexia (întoarcerea undei în mediul din care a venit) şi refracţia (transmisia undei în mediul al doilea). Se constată de asemenea că prin reflexie şi refracţie se schimbă direcţia de propagare a undei. Considerăm o undă elastică longitudinală plană ce se propagă prin mediul (1), care are densitatea ρ1 şi unde viteza undei este u1 (vezi fig.3.23). La întâlnirea suprafeţei de separare, (Σ), dintre mediul (1) şi mediul (2) unda se va împărţi într-o undă reflectată ce se propagă în mediul (1) şi o undă transmisă ce se propagă în mediul (2). Definim impedanţa mediului de propagare prin produsul dintre densitatea mediului şi viteza undei. Impedanţa exprimă viteza cu care se propagă energia undei prin mediul repectiv. Cele două medii de propagare au impedanţele: Z1 = ρ1 u 1
Z2 = ρ2u 2

(3.130.a) (3.130.b)

Fig. 3.23. Reflexia şi refracţia unei unde plane. Vitezele de propagare în cele două medii sunt:
u1 = E1 ρ1

şi, respectiv 67

Ir şi It sunt intensităţile undelor incidentă. unde exprimăm mărimile de undă. Aceste legi sunt următoarele: 1).b) r r y t = A t sin(ωt − k t rt ) (3.23 vectorii k i . Legea refracţiei sau legea Snellius a refracţiei.131.135) 68 .a) r r y r = A r sin(ωt − k r rr ) (3.133) unde Ii . reflectată şi transmisă sunt: r r y i = A i sin(ωt − k i ri ) (3.126). ri . reflectată şi transmisă.132) Se poate arăta că punând condiţia de continuitate a funcţiilor de undă şi de conservare a energiei se obţin legile reflexiei şi refracţiei. Funcţiile de undă ale undelor incidentă.c) Condiţia de continuitate a funcţiilor de undă pe suprafaţa de separare se scrie sub forma: y i + yr = yt Condiţia de conservare a energiei undei se scrie sub forma: Ii = Ir + It 1 ρ1 ω 2 A i2 u 1 2 1 ρ1 ω 2 A 2 r u1 2 1 ρ 2 ω2 A 2 t u2 2 (3. k r si k t reprezintă vectorii de undă corespunzători undelor incidentă. rr si rt sunt vectorii de poziţie ai punctelor M. adică: Ii = Ir = It = (3. Unghiul de incidenţă şi unghiul de reflexie sunt egale.134) 2). r r r reflectată şi transmisă.131. Legea reflexiei. Q şi P. 3. date de relaţia (3.131. sin α i sin α r = u1 u2 (3.u2 = E2 ρ2 r r r În fig. Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi viteza de propagare în primul mediu este egal cu raportul dintre sinusul unghiului de refracţie şi viteza de propagare corespunzătoare celui de-al doilea mediu. αi = αr (3.

Ai. Definim coeficienţii de reflexie şi de transmisie ai mediilor de propagare. are acelaşi semn cu amplitudinea undei incidente. În ceea ce priveşte amplitudinea undei reflectate se pot întâlni două cazuri: a). b).a) şi (3. Cele două unde sunt în fază. indiferent de impedanţele celor două medii. Z1>Z2. De aceea unda transmisă este totdeauna în fază cu unda incidentă. se pot determina şi amplitudinile undelor reflectată şi transmisă în funcţie de amplitudinea undei incidente: Ai + Ar = At 1 1 1 ρ1 ω 2 A i2 u 1 = ρ1 ω 2 A 2 ρ 2 ω2 A 2 r u1 + t u2 2 2 2 (3.b) Rezolvând sistemul format din ecuaţiile (3.136.136.140) Se poate observa că suma coeficienţilor de reflexie şi transmisie este unitară.136. Ar. R+T=1 Acest fapt este consecinţa directă a conservării energiei undei elastice. Ar. de asemenea.138) Observăm că amplitudinea undei transmise. (141) 69 . În acest caz amplitudinea undei reflectate.b) obţinem: ⎛ Z1 − Z 2 ⎞ A r = Ai ⎜ ⎟ ⎜Z +Z ⎟ 2 ⎠ ⎝ 1 (3. Ai. Z1<Z2.139) Coeficientul de transmisie este dintre intensitatea undei transmise şi cea a undei incidente: ⎛ At ⎞ I Z ⎛ 2 Z1 ⎞ 4 Z1 Z 2 ⎟ ⎟ = 2⎜ T= t =⎜ = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ Ii ⎝ A i ⎠ Z1 ⎝ Z1 + Z 2 ⎠ (Z1 + Z 2 )2 2 (3. At are acelaşi semn cu amplitudinea undei incidente. are semn opus faţă de amplitudinea undei incidente. Coeficientul de reflexie este raportul dintre intensitatea undei reflectate şi cea a undei incidente: 2 2 ⎛ Ar ⎞ ⎛ Z1 − Z 2 ⎞ I ⎟ =⎜ R = r =⎜ ⎜ ⎟ ⎜Z +Z ⎟ ⎟ Ii ⎝ Ai ⎠ 2 ⎠ ⎝ 1 2 (3. Ai.a) (3. Mediul (1) mai dens decât mediul (2).137) ⎛ 2 Z1 ⎞ A t = Ai ⎜ ⎜Z +Z ⎟ ⎟ 2 ⎠ ⎝ 1 (3. În acest caz amplitudinea undei reflectate. Mediul (1) mai puţin dens decât mediul (2).Utilizând condiţia de continuitate a funcţiilor de undă şi condiţia de conservare a energiei undei. Unda reflectată este defazată cu π radiani în urma undei incidente. Cele două unde sunt în opoziţie de fază.136.

y i = A sin[ωt − k (l − x )] y r = A sin [ωt − k (l + x )] (3. Dacă mediul al doilea este mai puţin dens decât primul. Să considerăm o undă liniară ce se propagă în mediul (1). ca în fig. Distanţa dintre sursa undei şi suprafaţa de separare dintre medii este l. se pot întâlni două cazuri. Fazele celor două unde ce se întâlnesc în punctul P depind de distanţele (l-x) şi reprectix (l+x) pe care le-a parcurs fiecare undă. Z2<Z1. Unde staţionare Dacă în mediul de propagare al undei se suprapun unda incidentă şi unda reflectată. I. 3. Fig. Mai general. În punctul P se întâlnesc unda incidentă şi unda reflectată. Formarea undei staţionare. atunci unda reflectată este în fază cu unda incidentă.4. Compunerea undei incidente şi a undei reflectate constituie un caz interesant de interferenţă a undelor.7. fenomenul de compunere a două unde coerente se numeşte interferenţă.b) Rezultatul suprapunerii celor două unde este tot o undă.142.3. de ecuaţie: y = y i + y r = A sin [ωt − k (l − x )] + A sin[ωt − k (l + x )] Regrupăm termenii de sub funcţa sinus: y = y i + y r = A sin [ωt − kl + kx ] + A sin[ωt − kl − kx ] Folosind formula trigonometrică sin(a±b)=sin a cos b ±cosa sin b.a) (3.24. atunci se obţin unde staţionare. 3.142. pe o direcţie perpendiculară pe suprafaţa de separare dintre mediul (1)şi mediul (2).24. Conform rezultatelor obţinute la reflexia undelor. în funcţie de impedanţele celor două medii. obţinem: y = A[sin(ωt − kl) cos kx + sin kx cos(ωt − kl) + sin(ωt − kl) cos kx − sin kx cos(ωt − kl)] Ecuaţia undei rezultante din punctul P este: 70 .

147) II. V. se numesc noduri ale undei staţionare.146) Aceste puncte în care nu se produce nici o perturbaţie.y = 2A cos(kx ) sin(ωt − kl) (3. În anumite puncte amplitudinea este minimă: ⎛ 2π ⎞ A = 2A cos⎜ x ⎟ = 0 ⎝ λ ⎠ ⇒ 1 λ ⇒ x n = (n + ) 2 2 2π 1 x = (n + )π 2 λ (3. Z2>Z1. Dacă mediul al doilea este mai dens decât primul. atunci unda reflectată este în opoziţie de fază cu unda incidentă. Atunci. şi ventre.25 este reprezentată o undă staţionară cu noduri. N. ⎛ 2π ⎞ A = 2A cos⎜ x ⎟ = ±2A ⎝ λ ⎠ în anumite puncte x.148. aflate la distanţa xv unul de altul.144) Amplitudinea rezultantă A(x) va avea valori diferite în diferite puncte.a) (3. 3.b) 71 . În lungimea l se cuprind un anumit număr de lungimi de undă. după cum urmează: a) Amplitudinea este maximă. care îndeplinesc condiţia: ⎛ 2π ⎞ cos⎜ x ⎟ = ±1 ⎝ λ ⎠ ⇒ 2π x = nπ λ λ 2 (3.148. cele două funcţii de undă ce se întâlnesc în punctul P sunt de forma: y i = A sin[ωt − k (l − x )] y r = −A sin [ωt − k (l + x )] (3.145) ⇒ xv = n Se obţin maxime de amplitudine în puncte numite ventre ale undei. În fig. b). şi anume: l= 5 λ 4 (3. Distanţa dintre două noduri vecine este xn.143) Această relaţie constituie ecuaţia undei staţionare care are amplitudinea A(x) = 2Acos kx: y = 2 A( x ) sin(ωt − kl) (3.

Rezultatul adunării celor două unde în punctul P este y = 2A sin kx [sin(ωt − kl) În acest caz ventrele se obţin în punctele situate la distanţa: 1 λ x v = (n + ) 2 2 iar nodurile se obţin la distanţa: xn = n λ 2 (3. 3.25.151) Deşi distanţa dintre sursa undei elstice şi suprafaţa de separare este aceeaşi. observăm în fig.Fig.26 că distribuţia nodurilor şi ventrelor este diferită. Unda staţionară obţinută în cazul Z2<Z1. 72 . La suprafaţa de contact cu mediul mai dens se formează un nod al undei staţionare. Acest lucru se datorează schimbării fazei undei reflectate cu π radiani.152) în cazul în care coarda este legată la capete. (ii) respectiv de relaţia (3.149) (3. rezultă că un alt număr de lungimi de undă se cuprind în lungimea l: 3 λ 2 l= (3. se pot forma unde staţionare numai dacă oscilaţiile sursei au asemenea frecvenţe încât lungimile de undă corespunzătoare sunt date de: (i) relaţia (3.150) (3.152) Asftel. se observă că într-o coardă de lungime dată. În esenţă.147) în cazul în care coarda este liberă. l. 3.

intensitatea undei rezultante poate avea diferite forme: 73 .151.154) Aşa cum ştim.26. 3.7. Să considerăm două unde ce se întâlnesc într-un punct. în general.153) (3.152) unde ∆ϕ este diferenţa de fază dintre cele două unde şi. Aşa după cum ştim. 3.151.a) (3.154). Amplitudinea undei rezultante se calculează din: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos( ∆ϕ) (3. Media amplitudinii rezultante pe o perioadă este: A1A 2 T < A >=< A > + A + 2 cos(∆ϕ)dt T ∫ 0 2 2 1 2 2 (3.b) unde ϕ1 şi ϕ 2 sunt funcţii de timp. intensitatea undei este proporţională cu pătratul amplittudinii. În funcţie de valorile integralei din (3. intensitatea undei reprezintă cantitatea de energie ce trece prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. depinde de timp: ∆ϕ = (ω1 − ω 2 ) t + (ϕ1 − ϕ 2 ) . Unda staţionară obţinută în cazul Z2>Z1. având funcţiile de undă: y1 = A 1 sin(ω1 t + ϕ1 ) y 2 = A 2 sin( ω 2 t + ϕ 2 ) (3.5. Interferenţa undelor Fenomenul general de compunere a undelor coerente se numeşte interferenţă.Fig.

b) 74 . Distanţa dintre cele două difuzoare (surse) este 2l.157.a) În S2: (3. ∆ϕ . deoarece undele ce se întâlnesc sunt unde coerente.157.156) Este cazul în care se produce interferenţă.26. atunci intensitatea undei rezultante 0 T este: I = I1 + I 2 (3. intensitatea undei rezultante este: I = I1 + I 2 + 2 I1 I 2 cos ∆ϕ (3. Condiţia de coerenţă este ca diferenţa de fază dintre cele două unde.155) În acest caz nu se produce interferenţă. atunci integrala din (3. fiind coerente. ∫ cos(∆ϕ)dt = 0 .154) este diferită de zero. care parcurg drumuri diferite până în punctul P. ele se comportă ca două surse de undă. În punctele S1 şi S2 funcţiile de undă corespunzătoare celor două surse sunt identice. S1 şi S2. Această condiţie este îndeplinită de unde care au pulsaţii egale şi diferenţa de fază constantă în timp: ω1 = ω 2 şi ∆ϕ = ϕ1 − ϕ 2 ≠ f ( t ) Interferenţa undelor longitudinale. produc o figură de interferenţă. b) Dacă ∆ϕ este independentă de timp.157.a) ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y 2 = A sin ⎢2π⎜ − 2 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ (3.a) Dacă integrala pe o perioadă este nulă. Cu ajutorul a două difuzoare plasate pe aceeaşi verticală şi conectate la acelaşi amplificator se poate obţine un dispozitiv de inteferenţă a undelor longitudinale. şi anume au forma: În S1: t⎞ ⎛ y1 = A sin ⎜ 2π ⎟ ⎝ T⎠ t⎞ ⎛ y1 = A sin ⎜ 2π ⎟ ⎝ T⎠ (3.157. ∫ cos(∆ϕ)dt ≠ 0 .27). 3. De la ele se propagă două unde coerente. aşa cum se vede în fig. Presupunând că ambele difuzoare emit simultan. 0 T În acest caz. aflat la distanţa y de axa de simetrie (vezi fig. să fie independentă de timp.3. În punctul P cele două unde se suprapun şi.b) În punctul P cele două unde au funcţiile de undă de forma: ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y1 = A sin ⎢2π⎜ − 1 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ (3.

Unda din punctul P este rezultatul adunării celor două unde: ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y = y1 + y 2 = A sin ⎢2π⎜ − 1 ⎟⎥ + A sin ⎢2π⎜ − 2 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎛a + b⎞ ⎛a −b⎞ Folosind formula trigonometrică sin a + sin b = 2 sin ⎜ ⎟ cos⎜ ⎟ obţinem: ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎡ ⎛ r − r ⎞⎤ ⎡ ⎛ t r + r ⎞⎤ y = 2A sin ⎢2π⎜ − 1 2 ⎟⎥ cos ⎢2π⎜ 2 1 ⎟⎥ 2λ ⎠ ⎦ ⎣ ⎝ 2λ ⎠ ⎦ ⎣ ⎝T datorită faptului că distanţa D este suficient de mare în raport cu r1 şi r2.159) (3. ∆r. 3. ecuaţia undei rezultate prin interferenţă în punctul P devine: ⎛ r − r ⎞ ⎡ ⎛ t D ⎞⎤ y = 2A cos⎜ π 2 1 ⎟ sin ⎢2π⎜ − ⎟⎥ λ ⎠ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎝ forma: ⎛ r −r ⎞ A p = 2A cos⎜ π 2 1 ⎟ λ ⎠ ⎝ (3. În acest fel.r1: a) dacă funcţia cosinus atinge valoarea maximă.Fig.27. fiind de Se pot întâlni două cazuri.158) Observăm că amplitudinea rezultantă din punctul P depinde de poziţia punctului pe ecran. înseamnă că diferenţa de drum. putem face aproximaţia r1 + r2 = 2D. Dispozitiv de interferenţă a undelor longitudinale. în funcţie de valorile diferenţei de drum ∆r = r2 . este de forma: ⎛ r −r ⎞ cos⎜ π 2 1 ⎟ = 1 λ ⎠ ⎝ ⇒ π r2 − r1 = nπ λ ⇒ (3.160) ∆r = r2 − r1 = nλ 75 .

160) se obţin maxime de interferenţă.26 că yn se poate exprima din triunghiul dreptunghic pe care-l formează axa de simetrie cu direcţia drumului r1: y n = D tgα (3. înlocuind (3. Ap = 2 A. Observăm că în aceste puncte intensitatea undei rezultante este de 4 ori mai mare decât a undelor incidente. Să determinăm distanţa yn faţă de centrul ecranului la care se află maximul de ordinul n.162) ∆r = r2 − r1 = (2n + 1) λ 2 În aceste puncte amplitudinea undei rezultante este nulă. I p =< A 2 p >= 4 I . apoi rezultatul lor în (3. Diferenţa de drum dintre cele două unde este: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (3. Este mai practic deci.164) În acelaşi timp.165) unde 2l este distanţa dintre fantele dispozitivului.165). ca şi intensitatea ei. b) Dacă funcţia cosinus este nulă. este: 76 .166) (3.În punctele de pe ecran în care este îndeplinită condiţia (3. distanţa pe ecran până la maximul de ordinul n+1 este: y n +1 = D (n + 1) λ 2 (3. este de forma: ⎛ r −r ⎞ cos⎜ π 2 1 ⎟ = 0 λ ⎠ ⎝ ⇒ π r2 − r1 π = (2n + 1) λ 2 ⇒ (3.163) în (3. Unghiul α este suficient de mic încât să putem folosi aproximaţia α = sin α = tg α. rezultă că diferenţa de drum. adică interfranja. ca distanţe de acest fel să fie exprimate ca multipli de semilungimi de undă: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (3.163) Observăm în fig.161) Numărul natural n se numeşte ordinul maximului de interferenţă. Distanţa dintre două maxime succesive se numeşte interfranjă. Acestea sunt puncte de minim de inteferenţă.165) Distanţa dintre două maxime succesive. din triunghiul dreptunghic pe care-l formează perpendiculara coborâtă din S1 pe direcţia drumuli r2. obţinem: sin α = ∆r 2l (3. ∆r. obţinem: λ 1 λ y n = Dα = D (2n ) =Dn 2 2l 2 Atunci. Astfel.3.164).

aşa cum se poate vedea în fig. 3. pe verticala Oy se obţine un sistem de maxime alternând cu minime de interferenţă. 3. aşa cum se vede în fig.29.28.28.i = y n +1 − y n = λD 2l (3.6. fiind simetrice faţă de axă cu maximele de ordin pozitiv. 3. 77 . Difracţia undelor Considerăm o undă plană care se propagă pe suprafaţa apei.7. Fig. Figura de interferenţă obţinută. 3.29. 3. Fig. Un obstacol de forma unui perete vertical cu o fantă de lărgime L se află în calea undei. Un obstacol pe care se produce difracţia undei plane. Maximele de ordin negativ se află sub axa de simetrie.167) Astfel.

Putem constata că amplitudinea undei ce trece dincolo de fantă r depinde de unghiul pe care-l formează vectorii A i cu direcţia fantei. Din punct de vedere fizic nu există deosebiri între difracţie şi interferenţă. a). În momentul când frontul plan o atinge. Procesul prin care fanta filtrează şi lasă să treacă numai componenta vectorului amplitudine care este în planul fantei constituie fenomenul de polarizare. Am notat prin A i vectorul ce reprezintă amplitudinea oscilaţiei din unda incidentă. Difracţia este fenomenul de ocolire a obstacolelor de către unde. a) b) Fig. L ≈ λ .7. Efectul difracţiei este cu atât mai evident cu cât dimensiunea fantei (sau a obstacolului din calea undei) este de ordinul de mărime al lungimii de undă a undei incidente.7. Spunem că unda a suferit fenomenul de difracţie pe fanta de lărgime L. Ambele fenomene fizice presupun compunerea (adunarea) a două sau mai multor unde coerente (difracţia constă din interferenţa unei infinităţi de unde infinitezimale). fanta devine sediul unei infinităţi de surse punctiforme infinitezimale. deşi unda incidentă avea fronturi de undă plane. 3.30. care generează la rândul lor unde sferice în spatele fantei. Polarizarea undelor elastice transversale Considerăm o undă elastică liniară transversală ce poate traversa spaţiul dintre doi pereţi verticali r ce formează o fantă. b) direcţia de vibraţie paralelă cu fanta. vedere generală. 78 .Se constată că unda care trece dincolo de obstacolul întâlnit are frontul de undă de formă sferică. Trecera unei unde tarnsversale printr-o fantă. 3. Aceste unde se compun între ele şi formează o undă sferică ce se propagă în spatele obstacolului. aşa cum se poate vedea în fig.30. 3.

a) Dacă amplitudinea undei este paralelă cu fanta, unda se transmite prin fantă, iar unda transmisă are aceeaşi amplitudine ca cea incidentă (vezi fig. 3.30.b). b) Dacă direcţia de vibraţie din unda incidentă este perpendiculară pe direcţia fantei, dincolo de fantă nu se mai propagă nici un fel de vibraţie (vezi fig. 3.31.a). c) Dacă direcţia de vibraţie face un anumit unghi cu fanta, atunci vectorul caracteristic al undei se decompune după două direcţii perpendiculare, una din ele fiind direcţia fantei (vezi fig. 3.31.b). Dintre r r cele două componente ale vectorului A i numai componenta paralelă cu fanta, A , se transmite mai departe, cealaltă fiind absorbită. Constatăm că unda transmisă dincolo de paravan are o amplitudine mai mică decât amplitudinea undei incidente.

a)

b)

Fig. 3.31. Polarizarea la trecerea unei unde transversale printr-o fantă: a) direcţia de vibraţie este perpendiculară pe fantă; b) descompunerea vectorului caracteristic pe două direcţii.
Polarizarea este fenomenul prin care se poate filtra dintr-o undă numai componenta într-un

anumit plan a vectorului de vibraţie caracteristic undei. Dispozitivul prin care se realizează polarizarea se numeşte polarizor. Unda al cărei vector de vibraţie păstrează aceeaşi direcţie în spaţiu se numeşte undă
liniar polarizată. În fig. 3.32.a) şi b) se pot vedea două exemple de unde liniar polarizate la ieşirea din

polarizor.

79

a)

b)

Fig. 3.32. Unde liniar polarizate după trecerea prin polarizor.

80

4. Introducere în electromagnetism 4.1. Câmpul electromagnetic
4.1.1. Acţiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice
r Considerăm o sarcină electrică, q, ce se deplasează cu viteza v într-un spaţiu ocupat de un câmp r r electric, de intensitate E şi de un câmp magnetic, de inducţie magnetica B , aşa cum se poate vedea în

fig. 4.1. Asupra sarcinii electrice acţionează o forţă din partea celor două câmpuri, forţă ce se numeşte
forţa Lorentz. Această forţă are expresia generală:

r r r r F = q (E + v × B)

(4.1)

În general, câmpul electric şi câmpul magnetic sunt funcţii complexe de coordonate şi de timp, putând fi scrise sub forma:
r r ⎧ ⎪ E = E(x, y, z, t) ⎨r v ⎪ ⎩B = B(x, y, z, t)

(4.1.a)

r r r r unde x, y şi z sunt componentele vectorului de poziţie r = x i + y j + z k . Reamintim că viteza este
derivata în raport cu timpul a vectorului de poziţie al particulei.

Fig. 4.1. Traiectoria unei sarcini electrice în câmp electric şi magnetic.

81

2. atunci câmpul pe care îl generează este un câmp magnetic numit câmp magnetostatic. De exemplu. numit câmpul electromagnetic. Două exemple semnificative de câmpuri create în jurul unor corpuri sunt redate în fig. B = B( x .3) Câmpurile electric şi magnetic sunt forme de manifestare ale unui unic câmp fizic. numit câmp electrostatic. Maxwell a demonstrat pentru prima dată că cele două câmpuri. Câmpul electromagnetic este forma de existenţă a materiei care se manifestă prin acţiunea asupra sarcinilor electrice şi asupra curenţilor electrici. Astfel.b).2.b) se pot vedea linile de câmp magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. care are o valoare ce depinde r r r de vectorul de poziţie. În regiunea din spaţiu în care ele se manifestă există un câmp electromagnetic. E şi B . r r În cazurile generale. liniile de câmp din jurul unui corp punctiform încărcat electric sunt radiale. z) .a). să considerăm mai multe sarcini electrice care sunt fixe. aşa cum se poate vedea în fig. Câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară este reprezentat în fig.Pentru a determina traiectoria particulei încărcate electric se integrează ecuaţia: r • r dp r F= =p dt (4.2. electric şi magnetic. 4.2. forţa care acţionează asupra sarcinii electrice este forţa electrostatică: r r F=qE (4. 4. Dacă un magnet în formă de bară este fix. şi afirmă că ansamblul celor două câmpuri (electric şi magnetic) formează un unic câmp şi numai în cazuri particulare se manifestă numai una din componentele sale. prin unificarea legilor cunoscute ale electricităţii şi magnetismului. E = E ( r ) . formează un singur câmp. 4. unde se r r pot vedea vectorii inducţie a câmpului magnetic. 82 . Liniile de câmp sunt curbe continue care au proprietatea că în orice punct al lor vectorii de câmp corespunzători sunt tangenţi la curbă. vectorii E şi B iau valori diferite în diferite puncte din spaţiu şi la diferite momente de timp.2.a) că în jurul unui corp punctiform încărcat electric se formează un câmp electric în care fiecărui punct din spaţiu îi corespunde un vector intensitate a câmpului. În fig. cât şi prin liniile de câmp. y. Liniile de câmp nu se intersectează între ele. 4. B = 0 . cel electromagnetic. 4. Atunci între ele se manifestă numai câmpul lor electric.2) r În cazul în care câmpul magnetic nu se manifestă. În anul 1864 Maxwell scrie cele patru ecuaţii ce-i poartă numele. ale r r cărui componente E şi B nu mai pot fi separate. r r Câmpurile vectoriale se pot reprezenta atât prin vectorii de câmp. Observăm în fig.

şi din protoni. 4.a) b) Fig. sarcina electrică a electronului se numeşte sarcină negativă. 4.2. care sunt sarcini electrice de semn opus celor ale electronilor.1. Nucleul este format din neutroni. neutri din punct de vedere electric. Vectori şi linii de câmp: a) liniile de câmp electric din jurul unei sarcini electrice. b) liniile de câmp magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. Electronii sunt încărcaţi electric cu sarcină electrică şi ocupă o regiune din spaţiu în vecinătatea nucleului. Legea conservării sarcinii electrice În concepţia modernă asupra materiei se consideră că substanţele sunt alcătuite din atomi. Prin convenţie.2. iar cea a protonului se numeşte sarcină 83 . Atomul este format din electroni şi nucleu.

5 e = 2 e. Dacă în corp numărul protonilor este mai mare decât numărul electronilor. Pentru un corp fizic se generalizează această convenţie: Dacă numărul protonilor este egal cu al electronilor din corp. ca exemplu. Într-o aproximaţie satisfăcătoare pentru scopurile noastre. Deficitul general de 2 e al sistemului se va păstra deci. Legea conservării sarcinii electrice: într-un sistem izolat. 84 . considerăm sarcinile electrice ale electronilor şi protonilor ca fiind indivizibile. Când se ating sferele ele vor efectua un schimb de electroni. Să considerăm. suma algebrică a sarcinilor electrice rămâne constantă. Q2` = 1e. Dacă în corp numărul electronilor este mai mare decât numărul protonilor. e. el este neutru din punct de vedere electric. vor avea în final sarcinile: Q1`= 1e. Starea de neutralitate electrică a unui corp reprezintă numai faptul că numărul protonilor săi este egal cu numărul electronilor săi. Dacă un atom pierde unul sau mai mulţi electroni. Să presupunem că cele două sarcini electrice inţiale sunt : Q1=7 e. Dacă învelişul electronic al atomului conţine mai mulţi electroni decât numărul protonilor din nucleu. Ele se transmit de la un corp la altul sau se redistribuie în cadrul aceluiaşi corp. atomul este un ion negativ. Astfel. Q2` = 6 e. Sarcina iniţială din sistem este Q1+ Q2 = 7 e + 5 e= 12 e. în sensul că cei 5e de pe al doilea corp vor trece pe primul corp. unde Q1=7 e. fiind identice. Q2. În mod normal un atom este neutru din punct de vedere electric. Sarcinile electrice nu se crează şi nu se distrug.pozitivă. Sarcina electrică a protonului este egală în modul cu sarcina electrică a electronului. adică numărul electronilor este egal cu cel al protonilor. un sistem format din două sfere identice din sticlă care au fost electrizate astfel încât sarcina electrică de pe fiecare sferă este Q1 şi respectiv. un corp poate fi încărcat electric cu un număr întreg de sarcini electrice elementare. având valoarea e = 1. Q2 = -5 e.6 10 –19 C (unitatea de sarcină electrică este 1 Coulomb = 1 C). el devine ion pozitiv. el este încărcat electric pozitiv. ele vor face un schimb de sarcini electrice. Dacă se ating cele două sfere. dar suma totală a sarcinii electrice este tot 12 e: Q1`= 6 e. el este încărcat electric negativ. Q2 = 5 e. În acest caz suma algebrică a sarcinii electrice din sistem este: Q1+ Q2 = 7 e . De ce se întâmplă aşa ? Sarcina electrică de 7e reprezintă un deficit de 7 electroni pentru primul corp. Sarcina electrică de -5e reprezintă un surplus de 5 electroni pentru al doilea corp. Cele două sfere.

4.2. Electrostatica
În 1785 Coulomb deduce legea interacţiunii dintre două sarcini electrice fixe, aşa cum se vede în fig. 4.3. El deduce că două sarcini electrice interacţionează cu o forţă direct proporţională cu produsul sarcinilor electrice şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele:

Fig. 4.3. Două sarcini electrice staţionare.

FC = K

q 1q 2 r2

(4.4)

Această expresie matematică se numeşte legea lui Coulomb. Observăm asemănarea acestei forţe cu forţa atracţiei universale:
G≈ m1 m 2 r2

(4.5)

Constanta de proporţionalitate din legea (4.4) depinde de mediul în care se află cele două sarcini electrice. Dacă ele sunt în vid, intervine mărimea fizică numită permitivitate dielectrică a vidului, ε0,
−12 egală cu ε 0 = 8,85 10

F . În Sistemul Internaţional, constanta de proporţionalitate K este exprimată în m

1

N m2 , fiind egală cu : C2
2 1 9 N m K= = 9 ⋅ 10 4πε 0 C2

(4.6)

În cazul în care mediul nu este vidul, în locul lui ε0 se utilizează permitivitatea dielectrică a mediului respectiv, ε, egală cu ε = ε 0 ε r . εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă a mediului. Folosind aceste relaţii, legea lui Coulomb a interacţiunii dintre două sarcini electrice aflate într-un mediu oarecare devine :
FC = 1 q 1q 2 4πε r 2

(4.7)

85

Se constată experimental că două sarcini electrice de acelaşi semn se resping, iar două sarcini electrice de semn opus se atrag. În fig. 4.4 se pot vedea forţele de interacţiune pentru sarcini de acelaşi semn şi pentru sarcini electrice de semn opus.

a)

b) Fig. 4.4. Forţele de interacţiune dintre sarcinile electrice : a) sarcini electrice de acelaşi semn; b) sarcini electrie de semn opus.

Forma vectorială a legii lui Coulomb este :
r 1 q 1q 2 r r FC = 4πε r 3

(4.8)

r r r fiind un versor al direcţiei vectorului de poziţie, r . r
4.2.1. Câmpul electric

Sarcinile electrice interacţionează între ele. Forma prin care se transmite la distanţă interacţiunea lor se numeşte câmp electric. Dacă un corp este încărcat electric, în spaţiul din jurul lui se manifestă un câmp electric pe care el l-a generat. Acest câmp reprezintă capacitatea corpului electrizat de a atrage şi de a respinge alte corpuri electrizate. Experimental se arată că sarcinile electrice de acelaşi semn se resping, iar cele de semn contrar se atrag. Considerăm un corp încărcat electric cu sarcina Q. În jurul lui se manifestă un câmp electric. Dacă în această zonă pătrunde o sarcină q (corp de probă), ea va fi acţionată de forţa coulombiană pe care o r exercită Q. Experimental se arată că există o mărime vectorială E , definită prin relaţia:

86

r r FC E= q

(4.9)

Această mărime caracterizează tăria câmpului vectorial creat de sarcina electrică Q în punctul unde se află q. Mărimea vectorială definită prin relaţia (4.9) se numeşte intensitatea câmpului electric, r E . Deducem că intensitatea câmpului electric creat de sarcina Q este:

r r FC 1 Qr r = E= q 4πε r 3
Modulul vectorului intensitate a câmpului electric este egal cu: E= 1 Q 4πε r 2 (4.11)

(4.10)

Intensitatea câmpului electric se măsoară în SI în: [ESI = 1 V/m. Prin convenţie, sensul liniilor de câmp electric este de la sarcinile pozitive către cele negative, aşa cum se vede în fig. 4.5. Tot prin convenţie, intensitatea câmpului electric este orientată de la sarcinile pozitive către cele negative.

r Principiul superpoziţiei: Dacă E 1 este câmpul electric produs de un grup de sarcini electrice, iar r E 2 este câmpul electric produs de un alt grup de sarcini electrice, atunci efectul produs de acţiunea r r r celor două câmpuri este E = E 1 + E 2 .

Fig. 4.5. Liniile câmpului electric.

Prin generalizare se obţine că rezultanta câmpurilor electrice produse de sarcinile punctiforme q1, q2, q3, ..., qn într-un punct din spaţiu este egală cu suma vectorială a vectorilor intensitate a câmpului r r r r electric, E 1 , E 2 , E 3 , L , E n , al fiecărei sarcini electrice în parte:
r r r r r E = E1 + E 2 + E 3 + L + E n

(4.12)

87

O mărime frecvent utilizată în descrierea câmpului electric într-un mediu oarecare este inducţia r electrică, D . Prin inducţie electrică se înţelege producerea unui câmp electric staţionar în interiorul unui mediu cu ajutorul unui alt câmp electric exterior, de asemenea staţionar.
Câmpul electric al Pământului. În atmosfera terestră se manifestă un câmp electric creat de ionii

rezultaţi din fenomenul de ionizare a moleculelor de gaz bombardate de radiaţiile cosmice. Astfel se formează o pătură sferică conductoare de electricitate la altitudini înalte în jurul Pământului. Chiar Pământul conţine o anumită cantitate de sarcini electrice, fiind totodată şi un destul de bun conducător de electricitate. Ne putem imagina Pământul şi straturile joase ale atmosferei ca formând o sferă conductoare. Între sfera conductoare formată de Pământ şi pătura sferică a ionilor de la altitudini înalte există o pătură sferică de circa 50 km grosime, ce nu este un bun conductor electric. La suprafaţa Pământului se poate măsura un câmp electrostatic având intensitatea de circa E= 100V/m. Considerând raza sferei terestre de 5000 km, se poate determina sarcina electrică superficială pe care o are Pământul, şi anume această sarcină electrică este de circa 3 105 C. Dacă se introduce un conductor într-un câmp electric staţionar se produce, prin influenţă, o separare de sarcini electrice, iar la atingerea stării de echilibru sarcinile se află numai pe suprafaţa conductorului, aşa cum se poate vedea în fig. 4.6.

a)

b) Fig. 4.6. Conductor în câmp electric extern: a) la început; b) după stabilirea echilibrului.

88

ca acela din fig.2. aşa cum se vede în fig. fluxul electric este egal cu produsul scalar al r r r intensităţii câmpului electric cu vectorul S = S n . normală la liniile de câmp se numeşte flux electric.8. a) b) Fig.14) 89 .4.13) În fig. Pentru un câmp electric omogen.2. Inducţia electrică reprezintă câmpul electric din interiorul dielectricului şi se poate caracteriza prin vectorul inducţie electrică: r r r D = ε0εr E = ε E (4. Fluxul electric Prin convenţie liniile de câmp electric se trasează astfel încât numărul de linii de câmp ce traversează unitatea de suprafaţă normală la liniile de câmp să fie numeric egal cu intensitatea câmpului electric în locul unde este situată suprafaţa. 4. Un câmp ale cărui linii de câmp sunt paralele şi echidistante este un câmp omogen. 4. S. unde n este versorul normal la suprafaţă: r r Φe = E S (4.8.Dacă se introduce un dielectric (izolator electric) în într-un câmp electric acesta suferă o polarizare dielectrică.7. Polarizarea dielectricului în câmp electric exterior: a) izolatorul la început. 4. Numărul liniilor de câmp ce străbat o suprafaţă oarecare. b) după stabilirea echililbrului.7 se poate observa polarizarea dielectricului în câmp electric exterior.4. Φe.

4. câmpul electric poate fi considerat omogen. putem vedea că unghiul dintre vectorii E şi n este zero.15) Pentru un câmp neomogen. în limitele lui dS.8. 4.8. adică de valoare constantă şi păstrând aceeaşi direcţie (vezi fig. Pentru a determina fluxul electric prin suprafaţa închisă S. Fig.9. Câmp electric neomogen. Fluxul electric infinitezimal prin suprafaţa dS este: r r dΦ e = E ⋅ dS = E cos α dS r v unde dS = n dS . astfel încât. 4.16) pe suprafaţa considerată: r r Φ e = ∫ dΦ e = ∫ E ⋅ dS = ∫ E cos α dS S S S (4. (4. se integrează relaţia (4.9).17) 90 . iar produsul scalar devine: r r Φe = E S = E S (4.r r Referindu-ne la fig. 4. Câmp electric omogen. suprafaţa S se împarte în arii infinitezimale dS.16) Fig.

11).3. Observăm că toate liniile de câmp ce trec prin suprafaţa S trec şi prin suprafaţa sferei. 4. Construim o sferă de rază r.2. cu centrul în P (vezi fig. S.19) 91 . Legea lui Gauss pentru câmpul electric Considerăm o sarcină electrică punctiformă Q ce se află într-un punct P în interiorul unei suprafeţe închise. 4. Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă. 4.10 prezintă o suprafaţă închisă şi liniile câmpului electric ce produce flux electric prin acea suprafaţă.18) dΦ S0 (4. numărul de linii de câmp ce străbat suprafaţa dS0 de pe sferă este egal cu numărul de linii de câmp ce străbat suprafaţa dS de pe suprafaţa S: dΦ S = dΦ S0 Exprimăm fluxul infinitezimal prin suprafaţa dS0: r Q r r n 0 dS 0 = 4πε r 3 (4. fluxurile electrice prin cele două suprafeţe sunt egale: Φ S = Φ S0 (4. 4.Fig.10. De aceea. Fig.17) Dacă ne referim la cele două suprafeţe infinit mici aflate pe sferă şi pe suprafaţa S.

fluxului electric i se asociază un semn. putem scrie: Φ S = Φ S0 = Q ε (4. Dacă în interiorul suprafeţei închise se află mai multe sarcini electrice. fluxul electric infinitezimal prin suprafaţa dS0 este: dΦ S0 = Q 1 dS 0 4πε r 2 (4. q2.22) constituie legea lui Gauss pentru câmpul electric: Fluxul ce străbate orice suprafaţă închisă ce conţine sarcina electrică Q este proporţional cu sarcina electrică şi invers proporţional cu permitivitatea dielectrică a mediului. Datorită faptuului că sarcina electrică poate fi pozitivă sau negativă. 4.. q3...20) Integrăm fluxul prin suprafaţa sferei şi obţinem: Φ S0 = ∫ dΦ S0 = ∫ S0 Q 1 Q 1 dS 0 = 2 4πε r 4πε r 2 Q 1 Q 4πr 2 = = 2 ε 4πε r S0 ∫ S0 dS 0 = Q 1 S0 = 4πε r 2 (4. Observăm că produsul scalar dintre rază şi versorul normal la dS0 este: rr r n 0 = r cos 0 = r Astfel.qn. Astfel.21) Datorită faptului că fluxurile prin cele două suprafeţe din fig. . q1. + q n ε (4. Această lege constituie o nouă formulare a legii lui Coulomb. atunci fluxul este egal cu: ΦS = q 1 + q 2 + q 3 + .Fig.22) Expresia (4.12 putem vedea că unghiul α poate avea valori: 92 .11 sunt egale..4.. Fluxul electric creat de sarcina electrică din P prin două suprafeţe închise.23) Semnul fluxului electric.11. 4. dacă ne referim la fig.

aşa cum vom arăta mai jos.⎡ π⎤ a) din cadranul unu. unde sarcina electrică din punctul P este exterioară suprafeţei închise S. Într-adevăr. iar fluxul electric este şi el tot ⎣ 2⎦ pozitiv. deci fluxul este tot negativ. cos α fiind în acest caz negativ. π⎥ . dar de semn opus. ⎣2 ⎦ a) b) Fig. fluxul infinitezimal prin suprafaţa dS2 este negativ.13. Ne referim la fig. ⎥ şi în acest caz cosα este pozitiv. b) flux negativ. deci fluxurile prin cele două suprafeţe elementare sunt egale. Fluxul electric al unei sarcini electrice exterioare suprafeţei. de acelaşi fel ca dS1 şi dS2. ⎡π ⎤ b) din cadranul doi. Semnul fluxului electric: a) flux pozitiv. 93 . α ∈ ⎢ . Toată suprafaţa S este formată din perechi de suprafeţe aflate faţă în faţă. cele două fluxuri ⎣2 ⎦ elementare prin dS1 şi dS2 se anulează reciproc. Fig.12. π⎥ . De aceea fluxul electric prin suprafaţa care nu conţine sarcini electrice este nul. Observăm că toate liniile de câmp ce trec prin dS1 trec şi prin dS2. deoarece unghiul dintre vectorii r r ⎡π ⎤ n şi E este α ∈ ⎢ . 4. Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă datorat unei sarcinii q exterioare suprafeţei este nul.13. Astfel. 4. α ∈ ⎢0. 4.

28) 94 .Legea lui Gauss poate fi enunţată şi astfel: Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă.14. ε Fluxul electric este nul.4. 4. Folosind formula matematică Gauss-Ostrogradski. dacă suprafaţa închisă nu conţine sarcini electrice. se poate calcula sarcina electrică dint-un volum V prin integrala: q = ∫ ρ dV V (4. Operaţia de divergenţă a unui vector constă în următoarele: Considerăm un vector având componenetele r r r r Ex.27) Revenind la legea lui Gauss. substituim relaţiile (4. obţinem fluxul electric sub forma: r v r Φ e = ∫ E dS = ∫ ∇E dV S V (4. am notat divergenţa vectorului E .25) în (4. prin ∇E . este numeric egal cu 1 înmulţit cu suma algebrică a sarcinilor electrice aflate în interiorul suprafeţei.24) C . Atunci se defineşte densitatea de sarcină electrică ρ ca fiind sarcina electrică din unitatea de volum: ρ= dq dV (4. închis de suprafaţa S. Forma locală diferenţială a legii lui Gauss Prima ecuaţie Maxwell Considerăm o sarcină electrică q distribuită într-un volum V. de formă arbitrară. dacă se cunoaşte densitatea de sarcină m3 Densitatea de sarcină electrică se exprimă în 1 electrică. 4. în care se află sarcină electrică cu densitatea volumică ρ. Ey şi Ez ( E = E x i + E y j + E z k ). aşa cum se poate vedea în fig.22) şi obţinem: r v r q 1 Φ e = ∫ E dS = ∫ ∇E dV = = ∫ ρ dV V ε ε V S (4. Prin operaţia de divergenţă se obţine scalarul: r ∂E x ∂E y ∂E z ∇E = + + ∂x ∂y ∂z (4. Astfel. ce transformă integrala pe suprafaţa închisă S din legea lui Gauss într-o integrală pe volumul pe care-l închide aceasta.2.26) r r Unde.25) Să considerăm volumul V.26) şi (4.

b) r Fig.29) Am obţinut astfel o formă locală a legii lui Gauss. 4. Vectorul E 2 are divergenţa mai v mare decât vectorul E 1 . Cu cât pornesc mai multe linii de câmp dintr-o suprafaţă închisă. Sarcină electrică distribuită într-un volum V. 4. care constituie în acelaşi timp prima ecuaţie Maxwell. r Semnificaţia fizică a divergenţei vectorului E .15. ∇E 2 > ∇E 1 . 4. b) câmp electric cu linii de câmp mai dese.14.15. Constatăm că sub integralele volumice se află cantităţi egale: r ρ ∇E = ε (4. deoarece liniile sale de câmp prin aceeaşi suprafaţă sunt mai numeroase. Semnificaţia fizică a divergenţei vectorului E : a) câmp electric cu linii de câmp r r mai puţine. a) 95 . Divergenţa vectorului intensitate a câmpului electric este mai mare în punctele din spaţiu unde densitatea volumică de sarcină este mai mare. aşa cum se poate vedea în fig. cu atât fluxul electric total este mai mare şi divergenţa v câmpului electric este mai mare.Fig.

∇E = 0 . 4.32) introduce mărimea fizică potenţial electric al punctului A. Potenţialul electric Considerăm o sarcină electrică Q fixă. din punctul A până în punctul B. Lucrul mecanic efectuat la deplasarea sarcinii electrice q.16. sau pentru deplasarea lui q de la infinit până în punctul considerat: VA = Q 1 4πε rA 96 (4.31) Dacă sarcina q = 1 C. 4. rB → ∞ . Să presupunem că sarcina q se deplasează pe traiectoria ei din punctul A în punctul B.16. Caracterul potenţial al câmpului electric.2.32) Relaţia (4. 4.Deplasarea sarcinii electrice q în câmpul creat de sarcina electrică Q.31) devine: LA ∞ = (4.30) ⎟ 4πε ⎜ ⎝ rA rB ⎠ r Dacă punctul B se află la infinit. În câmpul electric creat de aceasta se mişcă o sarcină q. atunci lucrul mecanic pentru deplasarea corpului de L AB = probă din A până la infinit este: LA ∞ = Qq ⎛ 1 ⎜ 4πε ⎜ ⎝ rA Q 1 4πε rA ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ (4.33) . Fig.r Dacă într-un punct din spaţiu avem divergenţa nulă. care reprezintă lucrul mecanic necesar pentru deplasarea corpului de probă cu sarcina electrică q =1C din punctul A până la infinit. atunci lucrul mecanic dat de (4. aşa cum se poate vedea în fig. în câmpul creat de Q este egal cu: Qq ⎛ 1 1 ⎞ ⎜ − ⎟ (4.5. înseamnă că din acel punct nu pornesc linii de câmp electric şi el nu reprezintă o sursă de câmp electric. numită corp de probă.

Energia electrostatică este egală cu produsul dintre diferenţa de potenţial şi sarcina electrică de probă q: W = q(VA − VB ) = q U (4. câmpul electric este un câmp potenţial. Astfel. La încărcarea unui condensator plan se consumă un lucru mecanic pentru a transporta sarcinile electrice de pe o armătură pe alta. Suprafaţă sferică echipotenţială în jurul sarcinii electrice Q. în jurul sarcinii electrice Q se formează o sferă de rază r pe care toate punctele au acelaşi potenţial electric (vezi fig .17). fiecăreia corespunzându-i o anumită valoare a potenţialului electric. Definim tensiunea electrică dintre două puncte ca fiind diferenţa potenţialelor electrice ale celor două puncte considerate: U = VA − VB (4.4. În jurul sarcinii electrice punctiforme Q se află sfere concentrice echipotenţiale. Această sferă de potenţial electric constant constituie o suprafaţă echipotenţială.17. 4. putem exprima potenţialul electric într-un punct situat la distanţa r de sarcina punctiformă Q prin: V (r ) = Q 1 4πε r (4.35) Tensiunea electrică este o mărime fizică scalară şi se exprimă tot în Volţi.34) Observăm că toate punctele situate la distanţa r de Q au acelaşi potenţial electric.36) Se constată că lucrul mecanic efectuat la deplasarea lui q între punctele A şi B este independent de forma drumului dintre punctele A şi B şi depinde numai de capetele drumului.Potenţialul electric este o mărime scalară şi este măsurat în Volţi. De aceea. 1C În general. Energia câmpului electric. Fig. 1V = 1J . Lucrul mecanic infinitzimal efectuat pentru a transporta sarcina infinitezimală dQ de pe o armătură pe alta este: dL = U dQ 97 (4.37) .

1. în mod obişnuit. Dar sarcina electrică Q de pe armături este egală cu produsul dintre diferenţa de potenţial şi capacitatea electrică a condensatorului: Q= CU deci sarcina infinitezimală dQ este: dQ = C dU armătură pe alta este: dL = C U dU Lucrul mecanic efectuat pentru încărcarea condensatorului este: L = ∫ C U dU = 0 U (4. Magnetostatica 4.38. B .41) Definim densitatea volumică de energie electrică ca fiind energia electrică din unitatea de volum: w= dW 1 = ε E2 dV 2 (4. lucrul mecanic infinitzimal efectuat pentru a transporta sarcina infinitezimală dQ de pe o (4.unde U este diferenţa de potenţial dintre armături.39) 1 C U2 2 (4.3.a) (4.40) Energia câmpului electric sau energia electrică este: W= 1 C U2 2 (4. Vectorul care descrie câmpul magnetic.43) şi relaţia dintre tensiunea electrică şi intensitatea câmpului electric dintre armături: U = E d. între cele două mărimi existând relaţia de proporţionalitate: r r B = µ 0µ r H 98 .38. Câmpul magnetic În spaţiul din jurul unui magnet în formă de bară sau în jurul unui conductor parcurs de curent electric există un câmp magnetic. (4. care acţionează asupra sarcinilor electrice aflate în mişcare sau asupra curenţilor electrici şi asupara magneţilor.b) Astfel. este r r inducţia magnetică.3. O mărime vectorială proporţională cu inducţia magnetică B este intensitatea r câmpului magnetic H .44) 4.42) Această relaţie se obţine transformând energia electrică dintre armăturile condensatorului astfel: W= 1 S 2 1 S 2 2 1 ε U = ε E d = ε E2V 2 d 2 d 2 S d unde am folosit definiţia capacitătţii electrice a condensatorului plan: C=ε (4.

ca şi vectorii inducţie magnetică r B .18. dar nu a fost încă demonstrată experimental.a). adică a unui corp cu un singur pol magnetic. Câmpul magnetic nu are sarcini ``monopolare``.18. ``Existenţa monopolului magnetic``. de aceea liniile ce câmp magnetic nu pot fi linii deschise. 4. Inducţia magnetică se exprimă în Tesla. Acest fapt se datorează existenţei sarcinilor electrice pozitive şi negative.46) În funcţie de orientarea vectorului viteză în raport cu direcţia câmpului magnetic putem întîlni mai . 4. Asta arată experienţa şi teoria. în care se deplasează cu viteza r v un corp punctiform electrizat cu sarcina q. este confirmată de teorii moderne. b) unui curent liniar. aşa cum se poate vedea în fig. Forţa cu care acţionează câmpul magnetic asupra sarcinii electrice este forţa Lorentz: r r r F = q ( v × B) unde apare produsul vectorial dintre vectorii viteză şi inducţie magnetică. [B]SI = 1T . b) 4. Ne amintim că liniile de câmp electric sunt linii deschise. Observăm că liniile de câmp magnetic sunt orientate de la polul Nord la polul Sud. Liniile de câmp magnetic sunt linii de câmp închise. Modulul forţei Lorentz se calculează cu relaţia: (4.18. 4.b) pentru un curent liniar.unde µ0 şi µr sunt permeabilitatea magnetică a vidului şi respectiv.45) F = q v B sin α r r unde α este unghiul dintre direcţiile vectorilor B şi v . multe traiectorii ale particulei electrizate: 99 (4. la nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice. permeabilitatea magnetică relativă a mediului.2. Linii de câmp închise în jurul: a) unui magnet în formă de bară. Acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare r Considerăm un câmp magnetic omogen.3. pentru câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. a) Fig. de inducţie magnetică B . şi în fig.

19.19. c) direcţie oarecare. b) viteza perpendiculară pe B .47) unde termenul din dreapta ecuaţiei reprezintă forţa centrifugă de inerţie. În acest caz viteza se descompune în două componente.19.a) Vectorul viteză este paralel cu vectorul inducţie magnetică (vezi fig.46. r Din definiţia produsului vectorial rezultă că vectorul F este perpendicular pe planul format de vectorii viteză şi inducţie magnetică. În acest caz unghiul dintre cei doi vectori este α = π . Forţa Lorentz acţionează ca o forţă de tip central.c).a) F= q v B a) b) c) Fig.b).19. 4.a). În acest caz unghiul dintre vectori este zero. b) Viteza particulei este perpendiculară pe inducţia magnetică (vezi fig. 4. iar cealaltă 100 . 4. una paralelă cu liniile de câmp magnetic. Raza traiectoriei se determină din condiţia menţinerii particulei pe cerc: qvB = mv 2 r (4. c) Vectorul viteză face un unghi oarecare cu inducţia magnetică (vezi fig. iar forţa Lorentz este şi ea zero. 4. Traiectorii ale particulei în câmp magnetic: r r a) viteza paralelă cu B . determinând ca traiectoria particulei să devină un cerc. iar forţa Lorentz este maximă: 2 (4. deoarece sin 0 = 0. Particula nu este deviată de la traiectoria rectilinie.

4. Prin integrarea relaţiei (4. 101 . 4. se află sub acţiunea unei forţe elementare de acţiune din partea câmpului magnetic exterior de forma produsului vectorial: r r r dF = I(d l × B) nimită forţa lui Laplace electromagnetică. perpendiculară pe planul foii. 4.20 se poate vedea o porţiune dintr-un conductor rectiliniu parcurs de curentul electric de r r intensitate I şi aflat într-un câmp magnetic de inducţie B. Curentul electric constituie o mişcare dirijată de sarcini electrice. de aceea asupra conductorului aflat în câmp magnetic se va exercita o forţă ce constituie rezultanta tuturor forţelor Lorentz ce se manifestă asupra fiecărui purtător liber de sarcină electrică din conductor. Acţiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent electric Cunoaştem faptul că asupra unui corp electrizat aflat în mişcare se exercită acţiunea câmpului magnetic sub forma forţei Lorentz.48) se obţine forţa exercitată de câmpul magnetic asupra întregului conductor de lungime l: r r r (4. Compunerea celor două mişcări determină o traiectorie sub forma unei spirale. Atunci direcţia forţei elementare de acţiune asupra conductorului parcurs de curentul electric este.48) Fig. Forţa ce se exercită în câmp magnetic asupra curenţilor electrici. În fig. Un r element de conductor de lungime dl.20.3.3.48. (4. Datorită componentei vitezei paralele cu B particula se mişcă rectiliniu şi r uniform. Componenta perpendiculară pe B determină o mişcare circulară.r perpendiculară pe ele. conform definiţiei produsului vectorial. pentru care se defineşte vectorul d l (care este ales ca un vector orientat în sensul curentului electric). Să presupunem că vectorii B şi d l formează planul foii.a) F = I ( l × B) r unde se consideră că vectorul l are direcţia curentului electric.

Este natural să ne punem întrebarea dacă nu cumva se crează şi câmpuri magnetice în jurul sarcinilor electrice. Experienţa demonstrează că numai sarcinile electrice aflate în mişcare crează câmpuri magnetice. produce în jurul ei un câmp magnetic cu linii de câmp de forma unor cercuri în plane perpendiculare pe vectorul viteză.21. Intensitatea câmpului magnetic creat la distanţa r de conductor este: H= I 2πr (4. dacă direcţia vectorului câmp magnetic. este perpendiculară pe conductor.49) Expresia (4.1 am considerat efectul câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare.4. În paragraful 4. 102 . modulul forţei exercitate de câmpul magnetic asupra conductorului este: F=BIl Dacă direcţia vectorului inducţie magnetică formează un unghi α cu direcţia curentului electric.r Pentru exemplul considerat mai sus. chiar fixe fiind. atunci modulul forţei Laplace electromagnetice este: F = B I l sin α 4. Câmpul magnetic creat de curenţii electrici În subparagraful 4. Fig. B . 4. cu centrele aflate pe o dreaptă ce trece prin acest vector.2 am văzut că sarcinile electrice. Cunoaştem faptul că un curent electric este o mişcare dirijată de sarcini electrice.49) reprezintă legea Biot-Savart.1. aşa cum se poate vedea în fig. 4. scriind forţa lui Lorentz.21. crează câmpuri electrice în jurul lor.3. se manifestă un câmp magnetic cu linii de câmp închise. Înseamnă că în jurul conductorilor parcurşi de curent electric se crează cămpuri magnetice produse de însumarea tuturor câmpurilor magnetice elemetare generate în jurul sarcinilor electrice. Câmpul magnetic creat de un curent liniar. O sarcină electrică aflată în mişcare faţă de un observator fix. a) În jurul unui conductor liniar parcurs de un curent electric de intensitate I.

aşa cum se vede în fig. 4.Dacă un curent electric străbate un conductor de o formă oarecare. trebuie să ţinem seama de relaţia dintre intensitatea şi inducţia câmpului magnetic: r r B=µH unde µ reprezintă permeabilitatea magnetică a mediului. Calculele efectuate în cazurile cu circuite electrice de forme complicate sunt dificile. de rază r. crează un câmp magnetic în centrul spirei având vectorul inducţie magnetică perpendicular pe planul spirei (vezi fig. Modulul vectorului intensitate a câmpului magnetic este: dH = 1 dl sin ϕ 4π r 2 Dacă dorim să exprimăm inducţia magnetică a câmpului creat în spaţii unde există materie. Câmpul magnetic creat de un curent de o formă oarecare.22. µ = µ0 µr. se integrează relaţia (4. iar µr reprezintă permeabilitatea magnetică relativă a Fig.22. µ0 mediului. câmpul magentic este suma vectorială a tuturor câmpurilor magnetice create de fiecare porţiune elementară a conductorului.50) se numeşte legea Biot-Savart-Laplace. la distanţa r de el. b) Un curent electric de forma unei spire plane circulare.50) pe lungimea l. reprezintă permeabilitatea magnetică a vidului. µ0 = 4 π 10-7 Wb /Am.23): 103 . Pentru a determina câmpul magnetic al întregului circuit.50) r r unde e r este versorul ce descrie direcţia vectorului de poziţie r . dar noi vom da numai rezultatele integrării pentru câteva cazuri de circuite simple. aflate în vid. 4. este: r r r 1 d l × er dH = 4π r 2 (4. Intensitatea infinitezimală a câmpului magnetic creat de un element de r lunigime d l . Expresia (4. 4.

Inducţia magnetică a Pământului. polii magnetici constituie acele puncte de pe suprafaţa Pământului din care liniile de câmp magnetic sunt verticale. Din acest motiv. care în epoca geologică actuală formează un unghi de aproximativ 150 cu axa poliilor geografici.52) Dacă în spaţiul care închide circuitul electric se află substanţă. Întocmai ca la un magnet în formă de bară. Substanţele care alcătuiesc Pământul crează în spaţiul cosmic din jurul planetei noastre un câmp magnetic echivalent cu câmpul din exteriorul unei sfere uniform magnetizate (vezi fig.24). 104 .B = µ0H = µ0 I 2r (4. atunci formulele de mai sus vor conţine permeabilitatea magnetică a mediului respectiv. liniile de câmp magnetic terestru ies din puncte de pe emisfera magnetică sudică şi intră în puncte de pe emisfera nordică.23. Câmpul magnetic creat de o spiră circulară. Pâmăntul are o axă a polilor magnetici. 4. 4. Fig. cu o densitate de spire pe unitatea de lungime n = N/l câmpul magnetic creat pe axa de simetrie este: B = µ0 In 2r (4.51) c) În cazul în care avem o mulţime N de spire circulare de lungime l.

Fig. Dacă inducţia magnetică nu este constantă pe suprafaţa considerată. 4. această suprafaţă se împarte în suprafeţe infinitezimale.5. 4. astfel încât vectorul inducţie magnetică să fie constant pe aria dS. 4. Să considerăm o suprafaţă închisă S în jurul magnetului în formă de bară din fig. Câmpul magnetic terestru. Legea lui Gauss pentru magnetism Fluxul magnetic printr-o suprafaţă este definit ca produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi versorul normal la suprafaţă.53) r unde vectorul dS este obţinut prin îmnulţirea ariei dS cu versorul normal la ea.25. dS.24.3. Atunci fluxul magnetic total este integrala fuxurilor elementare prooduse prin ariile dS: r r Φ m = ∫ dΦ m = ∫ B dS S S (4. 105 . multiplicat prin aria suprafeţei considerate.

56) constituie. de exemplu. divergenţa unui vector de câmp este nulă dacă acel câmp nu are surse punctuale (de tip "sarcină electrică de un semn"). posibilitatea existenţei de sine stătătoare şi independente a polului Nord faţă de polul Sud al unui magnet permanent. în acelaşi timp. indiferent de structura surselor de câmp magnetic sau de forma suprafeţei considerate. ci este o proprietate generală a câmpului magnetic. Această constatare nu este valabilă numai pentru câmpul magnetic considerat.4.54) şi (4.Fig.55) ceea ce revine la forma locală a legii lui Gauss: r ∇B = 0 (4. până în prezent. obţinem: r r r ∫ B dS = ∫ ∇B dV = 0 S (4.56) Relaţia (4. Nu putem realiza încă nici o combinaţie de magneţi permanenţi şi de 106 . oricâte linii de câmp intră într-o suprafaţă închisă tot atâtea şi ies din ea.54) Utilizând teorema Gauss-Ostrogradski. Deşi teoria cuantică prevede încă din 1930 existenţa monoplolului magnetic. Astfel. Într-adevăr.25. deci fluxul magnetic prin suprafaţa închisă S este nul. Fluxul magnetic este nul printr-o suprafaţă închisă datorită faptului că liniile de câmp magnetic sunt linii închise. Semnificaţia fizică a relaţiilor (4. Suprafaţă sferică în jurul magnetului în formă de bară. acesta nu a putut fi pus în evidenţă. care ar reprezenta. Până în zilele noastre nu s-a putut pune în evidenţă existenţa fizică a monopolului magnetic. cea de-a doua ecuaţie a lui Maxwell. Aceasta constituie legea lui Gauss pentru magnetism: r r B ∫ dS = 0 S (4.56) este mult mai profundă decât faptul strict matematic că divergenţa câmpului magnetic este nulă. Observăm că numărul liniilor de cămp care intră în suprafaţa S este egal cu numărul liniilor de cămp care ies din S.

[I] SI =1 Ampère. Interacţiunea dintre doi curenţii paraleli Se constată experimental că între doi conductori liniari.6. 1 A reprezintă intensitatea unui curentul electric constant care. Forţa de interacţiune dintre doi curenţi paraleli de acelaşi sens. pe o porţiune de lungime comună l: F=µ unde µ = µ0 µ r.25. situate în vid la distanţa de un metru unul de altul. practic infinit de lungi. -7 Newtoni pe fiecare metru de lungime 107 .26. În consecinţă.4. paraleli între ei şi parcurşi de curenţii electrici de intensităţi I1 şi I2 . forţa este de respingere.curenţi electrici care să genereze un câmp magnetic radial cu linii de câmp deschise.57) Fig. Dacă cei doi curenţi sunt de sens contrar. Cauza acestei forţe de interacţiune este faptul că fiecare curent electric generează în jurul său un câmp magnetic. asemănător câmpului electrostatic creat de o sarcină electrică punctiformă.4. Ampère a stabilt valoarea forţei de interacţiune dintre cei doi conductori. I1 I 2 l 2πd (4. fiecare câmp magnetic acţionează asupra celuilalt conductor parcurs de curent electric. se manifestă o forţă de interacţiune ce depinde de distanţa dintre ei. dacă circulă prin două conductoare electrice paralele de lungime infinită. 4.57) este utilizată pentru definiţia unităţii de intensitate a curentului electric. Pe cale exeprimentală. Forţa de interacţiune dintre cei doi conductori este de atracţie dacă cei doi curenţi sunt de acelaşi sens. aşa cum se poate vedea în fig. paraleli de lungime infinită. Relaţia (4. determină ca forţa de interacţiune dintre ele să fie de 2 •10 comună.3.

Acesta este şi cazul din fig. Circulaţia vectorului H produs de un curent liniar infinit lung. Acest curent electric r crează în jurul său. r Introducem vectorul densitate de curent electric. Legea circuitului magnetic Se consideră un mediu omogen (µ = constant) în care se află un contur plan ce înconjoară un conductor foarte lung parcurs de curent electric cu intensitatea I (vezi fig. pe conturul (C). I. prin definiţia: j= dI dS (4. r În cazul în care conturul (C) nu încojoară complet curentul. Această lege afirmă că: vectorul intensitate a câmpului magnetic are circulaţia pe un contur închis egală cu intensitatea curentului electric: (C) ∫ Hd l = I r r (4.60) 108 .4. Intensitatea curentului electric se determină prin operaţia de integrare pe suprafaţă a densităţii de curent: r r I = ∫∫ j dS S (4.4. câmp magnetic produs de curentul electric din circuit. j .7. un câmp magnetic de intensitate H .4. în sensul în care circulă curentul electric. H . la distanţa r de el.27. scriind astfel legea circuitului magnetic.27.59) Densitatea de curent electric este un vector orientat normal la suprafaţa considerată.3.58) r Fig. r Ampère a calculat circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic.27). circulaţia lui H este zero pe acest contur.4.

60) şi (4.61) ∫ Hd l = ∫∫ (∇ × H)dS = I = ∫∫ j dS (C) SC SC Cantităţile de sub integralele de suprafaţă sunt egale. Operaţia de rotor.61) şi obţinem: r r r r r r (4.. se obţine: r r ∇×B = µ j (4.4.58) relaţiile (4.2. Înlocuim în (4.64) r unde Hx. acesta reprezintă "viteze de variaţie" a componentei vectorului în direcţie transversală (de exemplu.62) Dacă se exprimă relaţia anterioară utilizând inducţia magnetică. Prin definiţie.61) ∫ ∫∫ (C) SC r r unde ∇ × H reprezintă rotorul vectorului H . 109 . adică putem scrie: r r ∇×H = j (4. după direcţiile y şi z ). Mărimea lui este egală cu valoarea limită a circulaţiei pe unitatea de arie a planului din jurul punctului considerat.63) Ultimele două relaţii constituie forma locală a legii lui Ampère. În acelaşi timp. transformăm integarala de linie într-o integrală de suprafaţă (această suprafaţă sprijinindu-se pe conturul considerat). vitezele de variaţie ale componenetei Bx . Obţinem astfel o altă formă a legii circuitului magnetic: r r r r H d l = ( ∇ × H )dS (4. divergenţa unui vector ∂B x ). Aşa cum am văzut în subparagraful 4.Folosind formula lui Stokes. În ceea ce ∂x reprezintă viteza de variaţie a componentei vectorului pe direcţia sa (de exemplu priveşte rotorul. ele constituie o parte a ecuaţiei a treia a lui Maxwell. r r Vectorul rot H = ∇ × H într-un punct reprezintă un vector perpendicular pe planul ce trece prin punctul considerat. Hy şi Hz sunt componenetele vectorului H . Semnificaţia fizică a rotorului. rotorul unui vector se obţine prin operaţia: r r i j r r ∂ rot H = ∇ × H = ∂x Hx r k ∂ ∂ ∂y ∂z Hy Hz (4.

Legea Faraday În anul 1831 Faraday descoperă pe cale experimentală fenomenul de inducţie electromagnetică. Câmpul electric indus apare oriunde se manifestă fluxul magnetic variabil (chiar şi în vid. Astfel. 4. Când magnetul se mişcă. 110 .65) Faraday a observat că tensiunea electromotoare indusă creşte când viteza de variaţie a fluxului magnetic creşte şi a enunţat legea inducţiei electromagnetice în felul următor: Tensiunea electromotoare indusă într-un contur (C) este egală cu viteza de variaţie a fluxului printr-o suprafaţă deschisă ce se sprijină pe (C) şi este de sens opus acestei variaţii. prin buclă poate fi pusă în evidenţă prin instalarea unui ampermetru în circuitul buclei. fluxul magnetic reprezintă produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi r r r vectorul S = Sn .3.4. Acest fenomen nu este legat de prezenţa unui conductor sau a unui circuit electric. ampermetrul indică trecerea unui curent electric. unde n este versorul normal la suprafaţă: rr Φ = BS = BS cos α (4. 4. unde sarcinile electrice lipsesc). Inducţia electromagnetică este fenomenul general de apariţie a unui câmp electric în regiunea din spaţiu în care se manifestă un flux magnetic variabil. Fig. Fenomenul de apariţie a tensiunii electromotoare induse printr-un circuit închis prin a cărui suprafaţă se produce un flux magnetic variabil. aşa cum se poate vedea în fig. se numeşte inducţie electromagnetică. el constată că un flux magnetic variabil prin suprafaţa formată de o buclă de conductor determină apariţia unei tensiuni electromotoare în bucla conductoare.28. Apariţia unui curent electric.28. Inducţia electromagnetică. Tensiunea electromotoare ce apare în buclă se numeşte tensiune electromotoare indusă. numit curent indus.8. În timpul mişcării magentului ampermetrul indică trecerea unui curent electric. Prin definiţie.

S.68) r integrală de suprafaţă din rotorul intensităţii câmpului electric. prin care inducţia magnetică poate fi considerată constantă.68) r unde d l este un vector infinitezimal mic în lungul conturului (C).29 ilustrează un contur (C) şi o suprafaţă oarecare deschisă.67) pe toată suprafaţa: r r r Φ = ∫∫ dΦ = ∫∫ BdS S S (4. E : 111 . r r r dΦ = BdS = B cos αdS (4. pe de altă parte. prin câmpul magnetic pe care-l generează la rândul său.69) într-o Dacă folosim teorema lui Stokes. 4. egală cu circulaţia vectorului intensitate a câmpului electric: e= (C) r r E ∫ dl (4. Fig.66) Semnul (-) este determinat de faptul că întotdeauna sensul tensiunii induse este astfel încât. dS.67) Fig. Fluxul magnetic variabil şi câmpul electric indus de acesta. 4. Tensiunea electromotoare indusă este.29. să se opună sensului de variaţie al fluxului magnetic inductor (Legea lui Lenz). Suprafaţa a fost împărţită în arii infinitezimale. Fluxul magnetic prin suprafaţa S este dat de integrarea relaţiei (4. În cazurile cele mai generale fluxul magnetic se calculează prin integrarea fluxurilor elementare produse prin arii infinitezimale dS. putem tansforma integrala de linie dată de (4. ce se sprijină pe acesta.rr dΦ d (BS) e=− =− dt dt (4.

Inducţie electromagnetică într-un cadru dreptunghiular cu o latură mobilă. relaţiile (4. Astfel. şi. 4. de aceea.72) Am obţinut astfel. cu o r latură mobilă. numită şi forma locală. Cadrul conductor dreptunghiular. cantităţile de sub integralele de suprafaţă sunt egale: r r ∂B ∇×E = − ∂t timp. 4. 4. Circuitul este echivalent celui din fig. cea de-a patra ecuaţie a lui Maxwell.71) se referă al tensiunea electromotoare indusă şi.30.70) Tensiunea electromotoare indusă este egală cu derivata la timp a fluxului magnetic.a).69): r r r r⎞ ∂B r ∂Φ ∂⎛ r e=− =− ⎜ ∫∫ BdS⎟ ⎟ = − ∫∫ d∂t dS ∂t ∂t ⎜ S ⎠ ⎝S (4.70) şi (4.e= (C) r r r r E d l = ( ∇ × E )dS ∫ ∫∫ S (4. dat de (4. deci fluxul magnetic prin suprafaţa închisă de cadru este variabil în timp. Latura mobilă are lungimea l. Aria aflată în câmp magnetic creşte (sau scade) pe măsură ce latura mobilă se deplasează. aflat în câmp magnetic constant. aşa cum se poate vedea în fig. a) b) Fig.30. (4. se află într-un câmp magnetic de inducţie B . deoarece în el se induce o tensiune electromotoare datorită variaţiei fluxului magnetic: 112 .b).30. o altă formă a legii inducţiei electromagnetice.71) unde am trecut la derivate parţiale deoarece mărimile implicate pot depinde şi de coordonate. Viteza de mişcare a laturii l este constantă. în acelaşi Un exemplu de inducţie electromagnetică este cel din cazul circuitului cu arie variabilă. iar câmpul magnetic este perpendicular pe suprafaţa cadrului şi este constant.

31.r r Φ = B S = BS = B l v t deoarece am presupus că la t = 0 latura mobilă era lipită de rezistenţă. Inductanţa unui circuit depinde de mărimea circuitului. este de forma: dΦ di = −L dt dt e=− (4. 4. i = f( t ).74) r Observăm că datorită curentului electric indus în circuit. Orice circuit electric poate fi caracterizat prin mărimea numită inductanţă proprie. Autoinducţia. l este lungimea. de formă. De exemplu. Să considerăm o bobină prin care trece un curent variabil în timp.75) unde L este inductanţa bobinei şi care este egală cu: N 2S l L=µ (4. apare un câmp magnetic indus. Fig. Fenomenul de inducţie electromagnetică într-o bobină datorită variaţiei curentului electric ce o străbate se numeşte autoinducţie. şi care este r de sens opus câmpului magnetic inductor. Tensiunea ce apare la capetele bobinei. datorită variaţiei curentului electric prin ea. B .31. ca în fig. inductanţa unui solenoid poate fi mult 113 . de numărul de spire şi de proprietăţile magnetice ale mediului în care se manifestă câmpul magnetic.73) e=− (4. 4.76) unde N este numărul de spire. Bobină parcursă de un curent variabil. B i . dΦ d (Blvt) =− = −B l v dt dt (4. iar S este secţiunea bobinei. i = f ( t ).

şi o sursă de tensiune electromotoare constantă. Apare deci o tensiune electromotoare autoindusă în bobină. Circuit electric cu bobină.3. La închiderea circuitului.9. În acest interval de timp există o variaţie a fluxului magnetic din bobină. care în intervalul de timp dt creşte curentul cu di. 4. este: W = ∫ L i di = 0 I 1 L I2 2 (4. Inducţia câmpului magnetic din bobină este: B=µ NI l (4. Fig. 4. prin introducerea unui miez de fier. Energia câmpului magnetic Considerăm un circuit electric. Tensiunea la bornele bobinei devine: U = −e = L di dt (4.mai mare decât cea corespunzătoare vidului.79) Această energie este înmagazinată în câmpul magnetic din bobină. 4. pentru a creşte curentul de la zero până la valoarea maximă I.80) de unde rezultă că intensitatea curentului electric din bobină este: 114 . E.78) Energia totală furnizată de sursă. ca în fig. care are o permeabilitate magnetică relativă µ r = 700.32.32. Φ = L i . Creşterea de energie este: dW = P dt = U i dt = i L di dt = L i di dt (4.75). dată de relaţia (4.77) Sursa exterioară furnizează o putere P = U i. ce conţine o bobină. cu inductanţa L. într-un timp scurt intensitatea curentului creşte de la valoarea zero la valoarea sa maximă.

81) în (4.I= Bl µN (4. dată de relaţia (4.83) deorece volumul bobinei este V = S l. 115 .79) şi obţinem energia câmpului magnetic din bobină: W= 1 B2 Sl 2 µ (4. Dacă utilizăm intensitatea câmpului magnetic. obţinem pentru densitatea de energie magnetică expresia: 1 µ H2 2 w= (4.82) Densitatea de energie magnetică reprezintă cantitatea de energie din unitatea de volum: W 1 B2 = V 2 µ w= (4.81) Substituim intensitatea curentului electric din relaţia (4.84) Observăm că densitatea de energie din câmpul magnetic este echivalentă densităţii de energie din câmpul electrostatic.42).

în aşa fel încât curentul care iese din fiecare armătură să fie egal cu cel care intră în ea: r r ∂E jd = ε 0 ∂t (4. 4.10. care a fost încărcat cu sarcini electrice de la o sursă exterioară. unde se neutralizează cu sarcinile electrice de semn opus. din acest motiv. 4. Curenţi de conducţie şi curenţi de deplasare Să condiderăm un condensator plan cu armăturile în vid.4. prin convenţie. Descărcarea condensatorului într-un circuit electric: Ic . astfel r încât după descărcarea condesatorului E = 0 . Reamintim că. Apare. Din acestă cauză câmpul electric din interiorul condesatorului scade în timp.curent de conducţie. ci variaţiei intensităţii câmpului electric la timp.curent de deplasare. Fig.33.3. ∂t numit curent de deplasare. Putem defini această scădere printr-o derivată parţială la r ∂E ≠ 0 . sensul curentului electric este cel care ar corespunde deplasării sarcinilor electrice pozitive. Apoi condensatorul se descarcă pe o rezistenţă electrică. de intensitate Ic. un curent electric. curent observat pentru prima dată de către James Clerk Maxwell.33. Id . 116 . Electronii se deplasează prin conductorii de legătură spre cealaltă armătură.85) În felul acesta s-a pus în evidenţă un curent ce se propagă. timp a intensităţii câmpului electric diferită de zero. creând curentul de conducţie. aşa cum se poate vedea în fig.şi prin vid. a cărui existenţă nu se datorează circulaţiei sarcinilor electrice. Densitatea curentului de deplasare este dată de relaţia lui Maxwell.

Astfel. se foloseşte permitivitatea mediului. ε. care sunt 117 .85). În mod similar. sunt variabile în spaţiu.86) a lui Maxwell.4. în acelaşi mod ca şi curenţii de conducţie. în forma sa generalizată: r r r ∂E ∇ × B = µ 0 jc + ε 0 ∂t (4. În cazul unor distribuţii de sarcini electrice variabile în timp şi a unor curenţi electrici variabili în timp. aşa cum se întâmplă la încărcarea sau descărcarea unui condensator. Intensitatea curentului de deplasare se determină prin integrarea relaţiei (4. în locul permitivităţii vidului. ce se generează reciproc în timp se numeşte câmp electromagnetic. aceste câmpuri. care devine. Unda electromagnetică transportă energia electromagnetică în spaţiu cu viteză finită şi constantă. Ansamblul de câmpuri electrice şi magnetice. aşa cum de întâmplă în fenomenul de inducţie electromagnetică. curentul de deplasare generează un câmp magnetic. Definiţia generalizată a curentului dată de Maxwell nu constituie un artificiu de calcul pentru cazul în care nu există sarcini electrice de conducţie. Propagarea unui ansamblu de variaţii ale câmpurilor electric şi magnetic generează o undă electromagnetică. un câmp magnetic variabil în timp se comportă ca o sursă de câmp electric. a presupus că acestea nu variază în timp. Curenţii de deplasare generează şi ei câmpuri magnetice în jurul lor.Maxwell este autorul renumitului termen suplimentar din ecuaţia locală a lui Ampère (4. nu mai este posibil să tratăm câmpurile generate de sarcinile electrice şi de curenţii elecrici în mod independent. Unde electromagnetice Analiza câmpurilor electrice şi magnetice. De exemplu. dar sunt constante în timp. 4. numite câmp electrostatic şi magnetostatic. Undele electromagnetice sunt unde transversale. relaţia (4.63). între armăturile condensatorului considerat în fig. atunci atît în definiţia (4. adică propagarea câmpurilor electric şi magnetic se face r s în aşa fel încât vectorii E şi B sunt perpendiculari unul pe celălalt şi perpendiculari pe direcţia de r s propagare a undelor. În spaţiul din vecinătatea unui câmp electric variabil în timp ia naştere un câmp magnetic variabil în timp. efectuată în paragrafele anterioare ale acestui capitol.86) constituie ultima ecuaţie din sistemul de patru ecuaţii ale lui Maxwell pentru electromagnetism. de exemplu. Dacă mediul de propagare nu este vidul.86) În această formă.33.85) cât şi în ecuaţia (4. 4. Funcţiile de undă ale undei electromagnetice sunt vectorii E şi B . ε0.

87) unde ε0 şi µ0 sunt permitivitatea dielectrică şi. care se aplică şi undelor electromagnetice. 750] 10-9 m formează domeniul vizibil pentru ochiul uman. viteza de propagare a undelor electromagnetice este: 1 ε 0µ 0 c= = 3 10 8 m s (4. Indicele de refracţie al mediului de propagare. către ultraviolet. Toate corpurile emit radiaţii electromagnetice. La temperaturi ridicate. Spectrul undelor electromagnetice. reprezintă numărul ce indică de câte ori se reduce viteza undelor electromagnetice în mediul respectiv. faţă de viteza lor din vid. Undele electromagnetice se întind pe un domeniu de lungimi de undă foarte extins. În realitate spectrul undelor electromagnetice nu are limite cunoscute.88) unde εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă. Dacă propagarea undei se face într-un alt mediu decât vidul. respectiv. În vid. În continuare vom folosi toate proprietăţile undelor elastice. corpurile emit radiaţii ce au componente din domeniul de lungimi de undă ale sectorului vizibil. 118 . emiţând unde electromagnetice din domeniul vizibil. de la lungimi de undă mai mici decăt 10-13 m. invizibilă pentru ochiul uman. Acest sector al spectrului undelor electromagnetice este reprezentativ pentru ceea ce numim lumină. viteza de propagare a undei se reduce. permeabilitatea magnetică ale vidului. sectorul îngust de lungimi de undă din intervalul λ ∈ [350. În diagrama 4. până la valori ale lungimii de undă de peste 105 m. nici superioare. cu atât sursele de radiaţie devin mai strălucitoare. Cu cât temperatura lor creşte. Aşa cum se poate vedea în diagrama de mai jos. iar n este indicele de refracţie al mediului de propagare. µr este permeabilitatea magnetică relativă. nici inferioare. viteză neegalată de nici un corp fizic. Un corp cu temperatura de 300 K (0o C = 273 K) emite radiaţie electromagnetică infraroşie. Viteza cu care se propagă undele electromagnetice este finită şi constantă. ca urmare a mişcării termice a moleculelor lor.1 sunt prezentate domeniile de lungimi de undă ale undelor electromagnetice. Aceasta constituie viteza luminii în vid. conform relaţiei: 1 ε 0 ε r µ 0µ r c εrµr c n v= = = (4.dependenţi de coordonate şi de timp. n. Această radiaţie este numită radiaţie termică.

Lumina albă este rezultatul suprapunerii undelor luminoase având lungimi de undă cuprinse între λ v = 350 nm (unda monocromatică corespunzătoare culorii violet) şi λ r = 750 nm (unda moncromatică corespunzătore culorii roşu). Spectrul undelor electromagnetice λ ( m) Raze γ Raze X Ultraviolet Vizibil Infraroşu Microunde Unde scurte Unde lungi 103 105 107 109 1011 1013 1015 1017 1019 1021 ν (Hz) 105 103 101 10-1 10-3 10-5 10-7 10-9 10-11 10-13 Astfel. 119 .Diagrama 4. putem afirma că sursele naturale de radiaţii electromagnetice emit unde electromagnetice formate din suprapunerea unor radiaţii monocromatice.1.

89) Atunci. de asemenea. fiind format din planul vectorilor E şi B . cei doi vectori variază în fază. la un moment dat de timp. ele fiind foarte asemănătoare undelor elastice. r r În fig. vectorii E şi B îndeplinesc condiţia: r r E=cB (4.4. vectorii sunt.34. atingând simultan r r valorile maxime sau minime. funcţii sinusoidale de coordonate.90) unde am folosit relaţiile deduse în capitolul 3 pentru cazul undelor elastice. 4. în lungul axei Oz (vezi fig.91) Se poate observa că vectorii sunt perpendiculari între ei şi perpendiculari pe direcţia de propagare a undei. Putem afirma că această figură s-ar putea vedea dacă unda ar fi "fotografiată" cu un aparat care surprinde vectorii de undă la un moment precis.). 120 . funcţiile de undă sunt de forma: ⎧r r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞ ⎪E = E 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ = E 0 sin 2π⎜ − ⎟ ⎝T λ⎠ ⎪ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎨ r r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞ ⎪B = B 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ = B 0 sin 2π⎜ − ⎟ ⎪ ⎝T λ⎠ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎩ (4. Unde armnonice progresive Undele armonice sau sinusoidale sunt unele dintre cele mai răspândite tipuri de unde r electromagnetice. Considerăm o undă electromagnetică monocromatică armonică progresivă liniar polarizată ce se propagă în vid. În sursa undei funcţiile ei de undă sunt de forma: r r ⎧ ⎪E = E 0 sin ωt ⎨r r ⎪ ⎩B = B 0 sin ωt (4. Frontul de undă este plan.1. iar în orice moment de timp. Unda electromagnetică este liniar polarizată deoarece fiecare vector al câmpului vibrează într-o r r singură direcţie. 4. Astfel. Într-un punct de pe axa de propagare şi la un moment dat.4. În orice punct din spaţiu vectorii E şi s B sunt funcţii sinusoidale de timp. într-un punct situat la distanţa z de sursă.34 se poate vedea variaţia armonică a vectorilor E şi B în spaţiu.

Fig. Frecvenţa. este un vector orientat în sensul propagării undei. sunt legate între ele prin relaţia: c ν λ=cT= Reamintim că altă mărime importantă pentru caracterizarea undelor este numărul de undă. k . λ. lungimea de undă. definit prin relaţia: k= 2π λ r Numărul de undă.34. c . 121 . ν. 4. k. Unda plană monocromatică liniar polarizată. şi viteza de propagare.

4.90) sub forma: ⎧r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞r ⎪E = E 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ i = E 0 sin 2π⎜ − ⎟ i ⎝T λ⎠ ⎪ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎨ r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞r ⎪B = B 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ j = B 0 sin 2π⎜ − ⎟ j ⎪ ⎝T λ⎠ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎩ (4.92) şi obţinem: 122 . transportată de undă reprezintă suma densităţilor de energie electrică şi magnetică: 1⎛ 1 2⎞ ⎜ H ⎟ ε0E 2 + ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 ⎠ w= (4.95) Ne propunem să calculăm densitatea de energie a unei unde monocromatice liniar polarizate. ale cărei funcţiile de undă sunt date de (4.90).4. w. Modulul vectorului Poynting se determină ţinând cont de relaţia (4. Energia undelor electromagnetice Energia electromagnetică constituie suma energiilor electrică şi magnetică.93) r r Vectorul Vectorul Poynting este normal pe planul format de vectorii E şi B şi are direcţia de propagare a undei electromagnetice. Densitatea de energie electromagnetică. Acest flux de energie electromagnetică este descris de vectorul lui Poynting: r 1 r r r r S= E×B = E×H µ0 ( ) (4. Substituim (4.34.4.94) Având în vedere că într-o undă liniar polarizată vectorii de câmp vibrează fiecare pe câte o direcţie şi utilizând notaţiile din fig.91) şi de faptul că vectorii r r E şi B sunt perpendiculari între ei: S= ε0 2 E µ0 (4.92) Fluxul de energie transportată de unda electromagnetică reprezintă cantitatea de energie electromagnetică ce traversează unitatea de suprafaţă normală la direcţia de propagare în unitatea de timp.2.90) în (4. transformăm funcţiile de undă date de relaţia (4.

atunci ecuaţia undei sferice are forma: Ψ (r.4.Unde sferice În medii omogene şi izotrope unda electromagnetică se propagă în toate direcţiile în jurul sursei.3 .w= ⎞ 1⎛ 1 2⎞ 1⎛ 1 2 2 ⎜ ε0E 2 + B ⎟ = ⎜ ε0E0 sin 2 (ωt − kz) + B 0 sin 2 (ωt − kz) ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 µ0 ⎠ 2⎝ ⎠ Folosind relaţia (4. Pentru distanţe mari faţă de sursă se poate considera că dimensiunile sursei sunt neglijabile. Dacă notăm cu Ψ vectorul de undă al undelor sferice. t) = A i ( kr − ω t ) e r (4. şi obţinem. pentru undele electromagnetice monocromatice liniar polariate: 1 r r 1 2 1 [E 0 sin(ωt − kz)B 0 sin(ωt − kz)] = 1 E 0 E×B = sin 2 (ωt − kz) µ0 µ0 µ0 c S= ( ) Transformăm relaţia anterioară şi obţinem expresia vectorului Poynting al undei electromagnetice monocromatice liniar polariate: c 2 2 E0 sin 2 (ωt − kz) = ε 0 c E 0 sin 2 (ωt − kz) = w c c µ0 2 S= (4.97) Să observăm faptul că fluxul de energie electromagnetică este egal cu produsul densităţii de energie cu viteza undelor electromagnetice.98) 123 .96) Calculăm fluxul de energie electromagnetică.91) obţinem expresia: w= 2 ⎞ 1 2 ⎛ 1⎛ 1 E0 1 1⎞ 2 2 ⎜ ε0E0 ⎟ sin ( t kz ) sin 2 (ωt − kz) ⎟ ω − + = E 0 sin 2 (ωt − kz)⎜ ε0 + 2 ⎜ ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 c µ0 c2 ⎟ ⎝ ⎠ ⎠ 2 Utilizăm definiţia vitezei undelor electromagnetice în vid şi calculăm densitatea de energie electromagnetică: w= ⎛ 1 2 1 ⎞ 2 ⎟ E 0 sin 2 (ωt − kz)⎜ ε + µ ε = ε0E0 sin 2 (ωt − kz) 0 0 0 ⎜ ⎟ 2 µ0 ⎠ ⎝ (4. 4. adică unul din vectorii E sau r B . deci că sursa r este punctiformă. folosind definiţia vectorului Poynting.

Deschiderile din paravan formează două surse secundare de lumină. difracţia. aşa cum se poate vedea în fig. caracterizată de maxime şi minime de interferenţă. Dispozitivul lui Young. Numim fotoni particulele (corpusculii) care realizează interacţiunile. Undele ce se propagă din surse punctiforme sunt unde sferice. amortizare a undelor sferice cu distanţa. nucleele sau particulele elementare vor fi analizate în capitolul următor. absorbţia şi polarizarea undelor luminoase se poate vorbi de caracterul ondulatoriu al undelor electromagnetice. interacţiunile cu atomii. SO. Aceste fenomene sunt descrise de teoria macroscopică a luminii. ce se prezintă sub forma unei figuri de interferenţă. Condiţia necesară pentru interferenţă este ca undele să fie coerente. Interferenţa luminii Interferenţa este fenomenul general al suprapunerii undelor în spaţiu. S constituie sursa punctiformă a unei unde electromagnetice monocromatice sferice. la nivel atomic sau subatomic. utilizând ipoteza corpusculară asupra luminii (Mecanica cuantică). de aceea ele vor avea faze diferite în P. corpusculară. Deoarece aparţin aceluiaşi front de undă. În fenomene precum interferenţa. de aceea emit unde de aceeaşi amplitudine şi care sunt în fază. diferenţa lor de fază trebuie să fie independentă de timp. între atomi de exemplu. până în punctul P.4. ce se propagă de partea cealaltă a acestui paravan.4. situat la distanţa D. Undele electromagnetice formează numai una din formele de manifestare a interacţiunilor electromagnetice. 750] nm. Undele emise de cele două surse parcurg distanţe diferite. efectul Compton. La scară microscopică. putem vorbi de o 4. se formează o undă staţionară. au suprafeţele de undă de formă sferică centrate în punctul unde este sursa. Într-un paravan vertical sunt practicate două deschideri. r1 şi r2. Acest aspect se referă la diferenţa de fază dintre undele care interferă: pentru ca două unde să fie coerente. r. I. iar frontul undei este tot o sferă. dispersia. datorită faptului că amplitudinea undelor sferice scade cu distanţa de la sursă. Fenomene precum sunt efectul fotoelectric. 4. Teoria electromagnetică macroscopică a luminii Lumina vizibilă este acel domeniu al spectrului undelor electromagnetice din intervalul de lungimi de undă λ ∈ [350. reflexia şi refracţia. Distanţa dintre sursele S1 şi S2 este 2l.unde A este amplitudinea undei în sursă. iar r este distanţa la care este exprimată funcţia de undă. În continuare vom analiza câteva aspecte relevante ale teoriei macroscopice a luminii. aşezate simetric faţă de o axă de simetrie.35. sursele S1 şi S2 sunt surse coerente. În anumite condiţii rezultatul interferenţei este o undă staţionară. Astfel. radiaţia termică. În punctul P funcţiile de undă ale celor două unde sunt: 124 . interacţiunile electromagnetice se prezintă sub o formă specială. Pe un ecran vertical.

E 1 (r.99. π. deci depinde de diferenţa de fază. În punctele de pe ecran în care se întâlnesc unde a căror diferenţă de drum are astfel de valori încât diferenţa de fază devine: 2π (r2 − r1 ) = 0. 2n π ∆ϕ = 2 λ se va obţine un maxim de interferenţă. t ) = E 0 sin(ωt − kr2 ) Diferenţa de fază în P dintre cele două unde este: ∆ϕ = 2π (r2 − r1 ) λ (4.35.b) (4. amplitudinea undei rezultante depinde de diferenţa de drum. al cărei vector de undă este de forma: k (r2 + r1 ) ⎞ ⎛ k (r − r ) ⎞ ⎛ E rez = 2E 0 cos⎜ 2 1 ⎟ sin ⎜ ωt − ⎟ 2 2 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ Amplitudinea undei rezultante din punctul P este: ⎛ k (r − r ) ⎞ E rez = 2E 0 cos⎜ 2 1 ⎟ 2 ⎝ ⎠ (4. deoarece în aceste puncte are loc relaţia: 125 .100) Fig.102) (4.100). unda rezultantă este modulată în amplitudine. Rezultatul suprapunerii celor două unde în punctele de pe ecran generează o undă staţionară. Astfel. 4. dată de relaţia (4. ∆r = r2 − r1 . în diferite puncte de pe ecran obţinându-se maxime sau minime de interferenţă: a).99. Dispozitivul lui Young. t ) = E 0 sin(ωt − kr1 ) E 2 (r.a) (4.101) După cum observăm.

104) se numeşte condiţia de minim de interferenţă.. S1. Sursa punctiformă S produce în punctul M acelaşi efect ca o repartiţie uniformă de surse elementare. adică întuneric. atunci diferenţa de drum dintre cele două unde este: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (4.104) minim de Relaţia (4.103) Relaţia (4. Dacă diferenţa de fază dintre cele două unde care interferă este un multiplu impar de π/2. În punctele de pe ecran în care se întâlnesc unde a căror diferenţă de drum are astfel de valori încât diferenţa de fază devine: ∆ϕ = 2π (r2 − r1 ) = π . În fig.103) se numeşte condiţia de maxim de interferenţă. Din punct de vedere fizic nu există nici o deosebire între interferenţă şi difracţie. punctiforme. numite franje de interferenţă. În punctele de maxim de interferenţă se obţine o undă luminoasă cu intensitatea Irez = 4 I0. Undele elementare sferice vor da prin interferenţă o undă rezultantă ce ajunge în punctul M.36 se poate vedea frontul pe care se află sursele elementare şi noul front al undei. 2 2 ⎝ ⎠ Amplitudiena devine Erez = 2 E0... în punctul M. Distanţa dintre două maximede interferenţă se numeşte interfranjă. Principiul lui Huygens. În punctele de interferenţă de pe ecran se obţine o anihilare a undelor. (2n + 1) π λ 2 2 se va obţine un minim de interferenţă deoarece. . . II. L. are loc relaţia: π ⎛ k (r − r ) ⎞ cos⎜ 2 1 ⎟ = cos(2n + 1) = 0 . 2 2 ⎝ ⎠ Amplitudiena devine Erez = 0.. Sn. 126 . 4.. Pe ecran se obţine o succesiune de maxime şi minime de interferenţă. b). Dacă diferenţa de fază dintre undele care interferă este un multiplu par de π/2.π ⎛ k (r − r ) ⎞ cos⎜ 2 1 ⎟ = cos(2n ) = 1 . Difracţia luminii Termenul de difracţie se aplică fenomenelor în care ne interesează efectul rezultant produs de o porţiune limitată a frontului de undă. Irez = 0. S2. în acest caz. dispuse pe suprafaţa frontului de undă. atunci diferenţa de drum dintre cele două unde este: λ 2 ∆r = r2 − r1 = (2n + 1) (4.

Principiul lui Huygens.Fig. Prin δ s-a notat diferenţa de drum dintre undele reprezentate în figură.37. a obstacolului este de ordinul de mărime al lungimii de undă a luminii. prezentată în fig. 4. vorbim de fenomenul de difracţie a luminii. Pe axa de simetrie.37 se poate vedea şi intensitatea undei difractate în funcţie de poziţia pe ecran. deschideri sau paravane. λ. este următoarea: d sin α = k λ (4.105) unde d este constanta de reţea iar α este unghiul sub care se vede punctul P din centrul de simetrie al sistemului. undele ajung în fază. Ea constă dintr-o succesiune de zone opace şi transparente practicate într-un paravan şi aflate la distanţa d una de alta. deci aici se formează maximul de ordinul 1. 127 . difracţia se produce numai dacă dimensiunea.36. de lungime de undă λ. Prin difracţie se înţelege fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a undei la întâlnirea unor deschideri de lărgime finită.4. datorită drumurilor egale. Un sistem destul de simplu pe care se produce fenomenul de difracţie este reţeaua de difracţie. O undă plană cade normal pe reţea. care constă din maxime şi minime de difracţie. L ≈ λ . Atunci când în calea undei luminoase se află obstacole. În fig. 4. indiferent de lungimea de undă a undei. L. Condiţia de a obţine în punctul P maximul de difracţie de ordinul k al unei unde. De fapt. Pe un ecran vertical se obţine figura de difracţie.

transmiţănd o anumită formă de energie. 4. Pentru a simplifica explicaţiile. III. 4. este posibilă transmiterea undelor electromagnetice. care poate fi de exemplu de NaCl şi a cărui constantă de reţea cristalină este de ordinul λ ≅ 2 − 3 Å. caracteristica definitorie a undelor este aceea că se propagă în spaţiu. 4. atât în vedere laterală. Lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice X este de ordinul λ ≅ 1 Å. Figura de difracţie a razelor X pe cristal este analoagă celei din fig.Fig. Distribuţia câmpului electromagnetic de-a lungul tubului este reprezentată în fig. De exemplu o reţea de difracţie trebuie să aibă aproximativ 50000 de fante pe 1 cm. în (1) nu sunt reprezentate liniile de câmp magentic. 128 . cât şi în secţiune transversală.37. O aplicaţie interesantă a difracţieie luminii se realizează când cirstalele sunt bombardate cu Raze X. o reţea trebuie să aibă constanta de reţea de ordinul de mărime al lungimii de undă a luminii. Să considerăm un ghid de undă de forma unui tub de secţiune dreptunghiulară. iar în (2) nu sunt cele ale câmpului electric al undei electromagnetice. cu laturile a şi b. Ghidul de undă După cum ştim. în (2) se pot vedea liniile câmpului magnetic văzute de sus. Reţeaua de difracţie.38: în (1) sunt reprezentate liniile câmpului electric al undei prin ghidul de undă. De aceea singurele reţele de difracţie potrivite pentru radiaţia X sunt reţelele cristaline. numit ghid de undă. Prin intermediul unui dispozitiv special.37. şi având rezistenţa electrică nulă. Un fascicol monocromatic de raze X este trimis pe un cristal. adică d ≈ 10 −7 m. Pentru a realiza condiţia de difracţie.

38. În fig.4. a modului de transmisie prin ghidul de undă. Dacă rezistenţa electrică a ghidului de undă este nulă. 4.38 şi viteza de grup. Cele două componente. atunci viteza de propagare a undei electromagnetice prin ghidul de undă este egală cu viteza luminii în vid.4. Un ghid de undă transmite unde electromagnetice într-un mod dat. câmpul electric nu are componente tangenţiale la suprafaţa r r interioară a ghidului de undă. v f . c. Viteza de grup este măsurabilă experimental. 4. iar frecvenţa undei progresive poate fi continuu variată. de aceea pentru transmitere se alege acel ghid de undă ale cărui dimensiuni corespund unei frecvenţe de tăiere pentru modul dominant ω 0 < ω . pornind de la frecvenţa de tăiere. v g . ω .38. ale undei electromagnetice sunt în fază. ω 0 . dacă au frecvenţa mai mare decât frecvenţa de tăiere pentru acel mod al ghidului. Componentele undei electromagnetice la trecerea prin ghidul de undă. adică viteza cu care se transmite energia undei de-a lungul ghidului de undă. Aşa cum se observă în fig. Dar în realitate. dar care este în acelaşi timp mai mică şi decât toate frecvenţele de tăiere pentru celorlalte moduri de transmitere. viteza de propagare în ghidurile de undă este inferioară vitezei undelor electromagnetice în vid.4.38 se observă modul dominant al ghidului de undă de formă dreptunghiulară.Fig. Expresiile matematice ale celor două viteze caracteristice ghidului de undă sunt următoarele: vf = c ⎛ λ ⎞ 1− ⎜ ⎜2a⎟ ⎟ ⎝ ⎠ 2 viteza de fază (. Modul dominant corespunde celei mai mici frecvenţe de tăiere. Putem distinge două viteze de propagare într-un ghid de undă: viteza de fază. undele electromagnetice au o frecvenţă dată.104) 129 . căci putem cronometra timpul necesar ca informaţia (energia) să ajungă de la sursă până într-un punct dat. adică viteza cu care se deplasează configuraţia de câmpuri din fig. În practică. E şi B .

IV. deci şi undele electromagnetice.a). care este inferioară vitezei c. fiind dată de relaţia: vf vf v = =λ f c c ν λ λg = (4. Fibrele optice se mai numesc şi ghiduri optice. unde lărgimea ghidului de undă tinde la infinit. c. λ g > λ . ca o undă nepolarizată. ν lungimea de undă a undei în ghidul de undă. Lungimea de undă a undei în spaţiul liber este dată de relaţia λ = c .39. putem reprezenta numai r vectorul intensitate a câmpului electric. semnal sau transport de energie nu se poate propaga cu viteze mai mari ca viteza luminii din vid. vg.106) Astfel lungimea de undă a undei în ghidul de undă este mai mare decât lungimea de undă din spaţiul liber. O caracteristică importantă este faptul că viteza de fază este superioară vitezei luminii din vid. Conform teoriei relativităţii nici un corp. Fibrele optice sunt un nou tip de ghiduri de undă în care undele electromagnetice se transmit prin reflexii totale pe pereţii interiori ai fibrelor. sunt nepolarizate atunci când sunt emise în mod natural. 4.- viteza de grup ⎛ λ ⎞ vg = c 1 − ⎜ ⎜2a⎟ ⎟ ⎝ ⎠ 2 (4. diferă de lungimea de undă din spaţiul liber. iar λ este lungimea de undă a undei în spaţiul liber. nu numai la undele transversale. fiind emisă în mod natural de moleculele din sursele de lumină. Fenomenul de polarizare poate fi observat numai în cazul undelor transversale. din unda electromagnetică. Lumina este o undă electromagnetică transversală. Pentru o frecvenţă dată. λg. În spaţiul liber. aşa cum se vede în fig. v g = v f . Energia (sau informaţia) undei electromagnetice se transmite prin ghidul de undă cu viteza de grup. 130 . a → ∞.105) unde a este lărgimea ghidului de undă. se obţine egalitatea celor două viteze. pe când interferenţa şi difracţia undelor se pot produce în cazul tuturor tipurilor de unde elastice. Polarizarea luminii Am văzut în capitolul 3 că undele transversale în general. E . Pentru a simplifica expunerea. ν.

respectiv numai o direcţie de vibraţie pentru vectorul câmp magnetic. b) parţial polarizată. dar nepolarizată. ceea ce însemnă că se selectează o direcţie privilegiată pentru vibraţia vectorului de câmp care are intensitatea maximă. Atunci când lumina cade pe polarizor.39. dar cum sursa de lumină este formată dintr-un număr foarte de mare de molecule.a) b) c) Fig.b) se poate vedea efectul unei polarizări parţiale a undei transversale. 4. aceasta din urmă fiind perpendiculară pe direcţia câmpului electric. pe alte pe direcţii. 4. care au fost aliniate pe o direcţie privilegiată şi apoi au fost laminate pe o foaie transparentă (suport de acetat de butirat de celuloză). c) liniar polarizată. O undă liniar polarizată este o undă în care există numai o direcţie de vibraţie pentru vectorul câmp electric (vezi fig. intensitatea câmpului electric al undei este mult mai redusă. fiecare act de emisie poate fi orientat întâmplător.c). 4. 4. aşa cum se poate vedea în fig. Dispozitivele prin intermediul cărora se pot obţine unde parţial sau liniar polarizate se numsc polarizori. se transmite numai o componentă polarizată a acesteia. Unda electromagnetcă emisă de sursă este un amestec aleator de unde electromagnetice transversale. 131 . deci este o undă transversală. emise de fiecare moleculă.39. Undă electromagnetică cu diverse grade de polarizare: a) nepolarizată. Fiecare moleculă în parte poate emite o undă transversală liniar polarizată.39.40. În fig. Polarizorii sunt formaţi din lanţuri moleculare polimerizate de alcool de polivinil. în timp ce.

observăm că unda luminosă se decompune în două unde. una împrăştiată de moleculă sub un unghi de 900. din care trece mai departe numai componenta care corespunde direcţiei privilegiate de către polarizor.41 se poate vedea fenomenul de împrăştiere a luminii pe o moleculă din atmosferă. Componentele cu lungimi de undă mai mari sunt lăsate să treacă nedeviate. Vectorul intensitate a câmpului electric poate fi descompus. în planul polarizorului. în două componente perpendiculare între ele. iar cea de-a doua transmisă nedeviată. 132 . Astfel. de unde şi culoarea roşie a ansamblului lor. În fig. Componenta transmisă este parţial polarizată şi are culoarea roşie. obţinându-se componentele sale pe acele direcţii.Fig. 4. Dacă Pământul nu ar avea atmosferă. Un caz special de polarizare a luminii este cel care se întâlneşte în cazul împrăştierii (sau difuziei) luminii. 4. Culoarea diferită a celor două unde se datorează faptului că moleculele din atmosferă au tendinţa de a împrăştia mai mult componentele din domeniul de lungimi de undă scurt.40. Din cauza difuziei luminii pe moleculele din atmosferă. Orice mărime vectorială poate fi descompusă pe anumite direcţii. aşa cum o văd astronauţii aflaţi în nave cosmice sau pe Lună. vedem cerul senin (de culoare albastră) şi soarele ca fiind de culoare roşie la apus. culoarea cerului ar apărea neagră tot timpul. adică cele care dau pentru ochiul uman senzaţia luminoasă de albastru. Polarizarea luminii transmise prin polarizor. Componenta difuzată este de culoare albastră şi este liniar polarizată într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare a undei.

Ambele unde sunt polarizate liniar. atunci cele două unde nu se mai separă. Există şi sisteme optice. Una dintre cele două unde se numeşte raza ordinară. 4. iar cealaltă se numeşte raza extraordinară.Fig. Astfel. Acest efect se datorează existenţei a doi indici de refracţie ai cristalului. liniar sau circular. ele propagându-se pe aceeaşi traiectorie cu viteze diferite. 133 . Lumina liniar polarizată reprezintă un anumit tip de unde polarizate. Difuzia luminii soarelui pe o moleculă din atmosferă. ce se propagă pe direcţia undei incidente. La ieşirea din cristal cele două unde sunt defazate şi produc lumină polarizată eliptic. dar direcţiile de vibraţie ale vectorilor de câmp formează un unghi drept. În fapt. Deci cele două unde liniar polarizate pe direcţii perpendiculare s-au propagat prin cristal cu viteze diferite. avem de-a face cu compunerea a două mişcări oscilatorii liniare care se adună.3.41. ştim că. cele două unde transmise prin cristalul birefringent pot genera o undă circulară. în funcţie de defazajul pe care-l au la ieşire.3. care separă lumina naturală incidentă pe ele în două unde ce se propagă pe direcţii paralele. indicele de refracţie corespunzător razei extraordinare fiind dependent de direcţie. aşa cum sunt cristalele birefringente de exemplu. deoarece se propagă pe o direcţie paralelă cu raza ordinară. dar decalată faţă de direcţia ei. După cum ştim valoarea indicelui de refracţie determină viteza de propagare a undei. aşa cum am văzut în subparagraful 3. Dacă se taie cristalul birefringent în aşa fel încât unda incidentă să fie perpendiculară pe axa optică a cristalului.

În anul 1888 Stoletov şi Edison au utilizat montajul exeprimental din fig. În continuare.1 pentru a studia efectul fotoelectric. 5. o sursă de curent electric continuu cu polaritatea pozitivă spre anod şi o sursă de lumină monocromatică. oricât de mult s-ar mări tensiunea electrică. prin intermediul fotoelectronilor eliberaţi din catod se închide circuitul electric din figură. La un flux luminos constant. acesta fiind electrizat pozitiv. intensitatea fotocurentului nu va mai creşte. Se constată că prin variaţia tensiunii electrice din circuit. I0. intensitatea fotocurentului creşte până la o valoare de saturaţie. Efectul fotoelectric Pentru prima dată în anul 1887 Hertz a observat experimental că. pe măsură ce tensiunea electrică creşte. un ampermentru. Fig. Bazele fizice ale mecanicii cuantice 5. Observăm că există un curent fotoelectric.5. chiar în absenţa tensiunii electrice din 134 . Astfel. Montaj cu fotocelulă.2). Graficul din fig. 5.2 se numeşte caracteristica I-U a fotocelulei. iar ampermetrul indică intensitatea curentului fotoelectric. El descoperise efectul fotoelectric. Efectul fotoelectric este fenomenul de emisie de electroni din metale sub acţiunea luminii. curentul fotoelectric are o variaţie specifică (vezi fig. dacă se iluminează plăcuţe realizate din metale. din metalul catodului se emit electroni (numiţi fotoelectroni) care se îndreaptă spre anod. cum ar fi zincul. Montajul este format dintr-o celulă fotoelectrică (un catod metalic şi un anod sub forma unei grile metalice.1. Isat.1.5. deşi în tub este vid. Sub influenţa luminii. acestea emit electroni. închise într-un tub vidat). 5.

variaţia energiei cinetice a fotoelectronilor este egală cu lucrul mecanic efectuat de câmpul electrostatic corespunzător tensiunii inverse Uf : 1 m v2 = e Uf 2 (5. Efectul fluxului luminos asupra caracteristicii I-U a fotocelulei. La aplicarea acestei tensiuni. Fig.5. Caracteristica I-U a fotocelulei.3. 135 . ei îl vor atinge chiar fără polarizarea anodului.2. dacă se aplică fluxuri luminoase mai mari.1) Se constată experimental că.5. pentru a anula curentul fotoelectric. chiar şi cei mai rapizi. Conform legiilor dinamicii.circuit. De remarcat că. Uf. toţi fotoelectronii. trebuie aplicată o tensiune electrică inversă (negativă) pe anod. Acest curent electric se datorează fotoelectronilor care. Dacă la ieşire din catod fotoelectronii au direcţia îndreptată spre anod. Fig. sunt frânaţi. după ce sunt eliberaţi din catod.3. aşa cum se poate vedea în fig. se obţin caracteristici I-U ale fotocelulei având curenţii de saturaţie tot mai mari. au o energie cinetică suficient de mare încât să atingă anodul. 5.

dacă energia fotonului este mai mare decât lucrul de extracţie a electronilor din metal. Astfel. numite cuante de energie. pentru diferite frecvenţe ale luminii incidente. La începutul secolului XX.Astfel. Einstein propune o explicaţie a efectului fotoelectric bazată pe fotoni. care are valoarea h = 6. se constată că: pentru fiecare metal există o frecvenţă a luminii. de aceea producerea efectului fotoelectric este posibilă la energii nu prea mari ale fotonilor incidenţi. Dacă se măsoară energia cinetică a fotoelectronilor. de către fotoni.4) Lucrul mecanic de extracţie a electronior este relativ mic la metale. Lext. Uf. Nici una constatările experimentale privitoare la efectul fotoelectric nu poate fi explicată cu teoria undelor electromagnetice. Fiecare foton din facicolul incident pe catodul fotocelulei ciocneşte un electron căruia îi cedează energia sa. mai mare decât frecvenţa de prag. Einstein a scris legea efectului fotoelectric sub forma: h ν = L ext + 1 m v2 2 (5.2) efectul fotoelectric nu se produce. Conform acestei teorii. Planck a formulat o teorie privind emisia radiaţiei termice sub formă de cuante de energie. ν 0 (numită frecvenţă de prag). Energia unui foton este proporţională cu frecvenţa undei electromagnetice respective: ε=hν unde h este constanta lui Planck. Electronul care a prmit energia fotonului poate fi eliberat din metal. efectul fotoelectric este instantaneu. în anul 1905. Astfel. 136 . sub care energia cinetică a fotoelectronilor creşte cu creşterea frecvenţei luminii. (5. prin determinarea tensiunii de frânare.4) explică din punct de vedere teoretic toate legile deduse pe cale experimentală pentru efectul fotoelectric. Restul de energie a fotonului devine energia cinetică a fotoelectronului emis.6 10-34 J s. el presupune că şi într-un fascicol luminos energia este transportată prin spaţiu sub formă de porţii finite. purtătorii cuantelor de energie sunt nişte corpusculi miscroscopici. numiţi fotoni. pentru orice valoare (5.3) Preluând teoria cuantelor. ν > ν 0 . una din legile efectului fotoelectric este proporţionalitatea dintre intensitatea curentului de saturaţie şi fluxul luminos incident: I sat = γ Φ unde γ este o constantă de proporţionalitate. Relaţia (5.

dar fotoelectronii au şi energie cinetică la ieşirea din metal: 1 m v 2 = h ν − L ext 2 (5. căci lucrul mecanic de extracţie a electronilor este specific fiecărui material. Dacă frecvenţa luminii are o valoare mai mare decât frecvenţa de prag.4.Să presupunem că frecvenţa fascicolului incident este. Cu alte cuvinte. Energia cinetică a fotoelectronilor în funcţie de frecvenţa luminii. 5. atunci energia fotonului incident este mai mică decât lucrul mecanic de extracţie. ν 0 .4. este reprezentată energia cinetică a fotoelectronilor în funcţie de frecvenţa luminii. şi anume că energia cinetică a fotoelectronilor este proporţională cu frecvenţa luminii. De aceea. ν0 = L ext h (5. astfel încât energia fotonului egalează lucrul mecanic de extracţie a electronului din metal: h ν 0 = L ext (5.5) În acest caz. În fig. ν 0 este f recvenţa de prag. dar nu mai are energie cinetică. intensitatea 137 . Dacă lumina are o frecvenţă mai mică decât ν 0 . 5. putem spune că fiecare metal are o frecvenţă de prag proprie.7) Aşa se explică una din legile efectului fotoelectric. de aceea un flux incident mai mare determină emisia unui număr mai mare de electroni în unitatea de timp. atunci nu numai că se produce efectul fotoelectric.6) Frecvenţa de prag este frecvenţa minimă la care se mai poate produce efectul fotoelectric. Electronul este eliberat din metal. Fig. Procesul de absorbţie al fotonilor este independent. deci efectul fotoelectric nu se mai produce. Fluxul luminos este determinat de numărul de fotoni incidenţi pe suprafaţa catodului în unitatea de timp. ν > ν 0 .

3).3) şi (5. Relaţia dintre masa de mişcare si masa de repaos depinde de viteză şi. deci şi intensitatea curentului de saturaţie este proporţională cu fluxul luminos. v = c. comparabilă cu viteza luminii.9) Această ultimă relaţie reprezintă modul în care se determină masa de mişcare a fotonului. are şi impuls mecanic.2). Orice particulă care are masă şi viteză. Importanţa teoretică a teoriei lui Einstein. adică în vid se propagă cu viteza c = 3 108 m/s. conform teoriei relativităţii a lui Einstein. Fotonul este un corpuscul neutru din punct de vedere electric. El a afirmat pentru prima dată că un foton este o porţie finită de energie şi că fascicolul luminos este format dintr-o mulţime de fotoni ce transportă energia electromagnetică prin spaţiu. Planck introdusese numai teoria emisiei energiei electromagnetice prin porţii discrete de energie (cuante de energie). numită cuantă de energie. deci masa lui de repaos este nulă: m0 = m 1− c2 =0 c2 (5.fotocurentului este proporţională cu fluxul luminos incident pe catod. are totodată energia: ε = m c2 (5. Fotonul este purtătorul unei energii. Fotonul are impulsul mecanic: 138 . m0. c. deoarece el nu are masă în această stare. Fotonul are viteza luminii. Aşa cum am spus mai înainte. În teoria relativităţii a lui Einstein se demonstrează că un corp are şi masă de repaos.11) Aceasta înseamnă că nu există foton în repaos. Dar Einstein are meritul de a fi extins teoria cuantelor şi pentru propagarea energiei electromagnetice în spaţiu.8) Egalând relaţiile (5.8). dată de relaţia (5.10) unde v este viteza relativistă a corpului. Are viteza egală cu viteza undei electromagnetice. conform cu relaţia (5. adică o viteză foarte mare. este de forma: m0 v2 1− 2 c m= (5. un corp care are masa m. Conform teoriei relativităţii a lui Einstein. Caracteristicile fotonului. obţinem masa de mişcare a fotonului: ε = m c2 = h ν m= hν c2 (5.

deşi sunt şi astăzi oameni de ştiinţă şi filozofi care nu o acceptă. λ`>λ.5. arătând că fotonul are impuls şi energie. c .2. ν λ=cT= Teoria cuantelor nu a fost primită cu prea mare entuziasm de lumea ştiinţifică din epocă. Se obţine o radiaţie difuzată sub un anumit unghi. 5. ce este captată de un detector.11) unde am folosit relaţia dintre frecvenţa şi lungimea de undă a undei electromagnetice. În anul 1927 el a primit preminul Nobel în Fizică pentru descoperirea efectului cuantic care îi poartă numele. Fig. 5. Se constată că razele difuzate au o lungime de undă mai mare decât lungimea de undă a razelor incidente. Se constată experimental că 139 . a cărui schemă este prezentată în fig. constă dintr-o sursă de raze X care emite radiaţie spre un bloc de grafit.p=mc= hν hν h c= = 2 λ c c (5. 5. θ. El a determinat mişcarea unui foton înainte şi după ciocnirea lui cu un electron.5. Au fost necesare noi confirmări experimentale ale acestei teorii. Efectul Compton În anul 1921 fizicianul Compton a confirmat pe deplin teoria cuantelor de limină prin observarea fenomenului de difuzie a fotonilor din razele X pe electroni. Diferenţa ∆λ = λ`−λ se numeşte deplasare Compton. Dispozitivul experimental al lui Compton. Dispozitivul experimental utilizat de Compton. Razele incidente au lungimea de undă λ.

6.valoarea deplasării Compton depinde numai de unghiul de difuzie θ. p `f şi p e sunt impulsurile mecanice ale fotonului incident. Spre deosebire de efectul fotoelectric.5.13) (5. Explicaţia fizică a fenomenului observat este următoarea: Electronii din blocul de grafit pot fi consideraţi aproape liberi. iar viteza lor este neglijabilă în raport cu viteza fotonilor.6 se vede că. Din legea conservării energiei şi legea conservării impulsului mecanic se poate deduce valoarea frecvenţei fotonului împrăştiat pe electron: λ`−λ = h (1 − cos θ) m0c (5. Are loc o ciocnire elastică între un electron şi un foton. În fig.12) r r r unde p f . unde întreaga energie a fotonului era absorbită de electron. al electronului.14) (5. Compton a demonstrat că relaţia matematică ce exprimă dependenţa deplasării Compton de unghiul de difuzie este următoarea: ∆λ = 0. Legea conservării impulsului mecanic în ciocnirea foton-electron se scrie sub forma: r r r p f = p `f + p e (5. Legea conservării energiei în ciocnirea elastică foton-electron se poate scrie sub forma: h ν = h ν`+ E cin e − unde E cin e.024(1 − cos θ) (Å) unde 1Å reprezintă submultiplul metrului. Fig. în efectul Compton electronul absoarbe numai o parte din energia fotonului. 1 Å= 10-10 m. Ciocnirea elastică foton-electron. fotonul este difuzat pe electron.reprezintă energia cinetică primită de electron. fotonului difuzat şi. respectiv.5.15) 140 . Electronii primesc energie de la fotonii incidenţi pe blocul de grafit. în urma ciocnirii cu electronul aflat în repaos.

7).15) este Λ = Å şi reprezintă deplasarea Compton corespunzătoare unui unghi de difuzie θ = 90 o. O fracţiune din energia radiaţiei este absorbită de peretele interior al cavităţii la fiecare reflexie a radiaţiei. Valoarea constantei din relaţia (5. 5. 141 . La echilibru termic energia primită în unitatea de timp de fiecare dintre corpuri este egală cu energia radiată în unitatea de timp. Aceste corpuri sunt în echilibru termic. dar să considerăm o cavitate care are un mic orificiu (vezi fig. radiaţia termică este specifică tuturor corpurilor. fracţiunea din energia radiaţiei care iese prin orificiu este foarte redusă. De aceea. se introduc într-o incintă căptuşită. adică se comportă ca un corp gri. dacă de presupune că razele X sunt formate din fotoni. Radiaţia lui se numeşte radiaţia corpului negru. Un corp care absoarbe întreaga energie a radiaţiei care cade pe el se numeşte corp negru. Un corp real absoarbe doar o fracţiune din radiaţia incidentă pe el. Corpuri absolut negre nu există în natură. Putem spune că absorbţia radiaţiei de către orificiu este practic totală. Să presupunem că mai multe corpuri. Suprafaţa orificiului se comportă ca un corp negru. particule cu masă. Radiaţia electromagnetică emisă de un corp incandescent are lungimi de undă din domeniul ultaviolet. energie şi impuls mecanic. corpul emite totuşi radiaţie de lungimi de undă lungi. numită o radiaţie termică de echilibru. Cu cât temperatura lui este mai ridicată. Corpul negru. Radiaţia termică Un corp aflat la o anumită temperatură emite radiaţie electromagnetică în exterior.unde m0 este masa de repaos a electronului. Dacă nu este incadenscent. Aceste particule se comportă ca nişte "bile de biliard" în procesele de ciocnire elastică cu electronii. O radiaţie incidentă pe orificiu se reflectă în interiorul cavităţii de un număr mare de ori. având temperaturi diferite. adică din domeniul infraroşu. Se obţine o radiaţie termică la o anumită temperatură. h = 0. impermeabilă şi cu suprafaţa internă reflectantă. 5.024 m0c Se constată că se poate explica dependenţa deplasării Compton numai de unghiul de împrăştiere a razelor X . De aceea. cu atât emisia sa se îmbogăţeşte cu radiaţii din domeniul de lungimi de undă scurte. Corpurile vor schimba energie între ele prin radiaţie termică până când ajung la aceeaşi temperatură.3.

de temperatură. Cavitate absorbantă de radiaţie care se comportă ca un corp negru. Unitatea de măsură pentru fluxul radiant este 1W=1J/s. cu condiţia ca temperatura ei să fie suficient de redusă încât să nu fie ea însăşi luminoasă. se va vedea ca o suprafaţă neagră. În caz general. Emisivitatea unei suprafeţe negre ideale este egală cu unitatea. De aceea. Raportul dinte energia radiată şi intervalul de timp al acestei emisii de energie se numeşte flux radiant: Φ= dW dt (5. radiaţia nu este monocromatică. emisivitatea este o proprietate complexă a suprafeţelor. ea depinzănd de gradul de polizare. Nici o suprafaţă reală nu este absolut neagră. se introduce o mărime care să exprime gradul de înnegrire al suprafeţelor reale. Această suprafaţă se numeşte suprafaţă neagră ideală. În general. Suprafeţele reale au emisivităţi subunitare.Fig.3. ε. numită emisivitate.16) Din definiţie rezultă că fluxul radiant are semnificaţia unei puteri. Mărimi radiante 1) Fluxul radiant. 5. adică nu conţine unde de o singură 142 .7. Orice suprafaţă care poate să absoarbă toată radiaţia electromagnetică incidentă pe ea.1. etc. 5. de proprietăţile materialului polizat.

R. obţinem densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice: w = ∫ ρ λ dλ 0 ∞ (5.21) 3) Radianţa. în toate direcţiile: R= dΦ dS (5.20) Dacă integrăm densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei electromagnetice pe tot spectrul de lungimi de undă. 143 . se defineşte un flux spectral radiant. Densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice este dată de relaţia: 1 ( εE 2 + µH 2 ) 2 w= (5. Mărimile integrale se obţin din integrarea mărimilor spectrale corespunzătoare.22) Radianţa se exprimă în 1 W/m2. este densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice corespunzătoare unei lungimi de undă λ. El reprezintă fluxul radiant corespunzător unei lungimi de undă λ. λ + dλ] : ρλ = dw dλ (5.23) Prin integrarea relaţiei (5. Radianţa unei suprafeţe a sursei de radiaţie electromagnetică într-un punct al său reprezintă fluxul radiant emis de acea unitate de suprafaţă.19) Densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei electromagnetice.18) 2) Densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei. aflată într-un interval spectral infinitezimal λ ∈ [λ. ρ λ .23) pe tot spectrul de lungimi de undă se obţine radianţa integrală. adică pentru mărimi fizice exprimate într-un interval spectral infinitezimal. aşa că se defineşte radianţa spectrală: rλ = dR dλ (5.lungime de undă. λ + dλ] : dΦ dλ Φλ = (5. aflată într-un interval spectral infinitezimal λ ∈ [λ. De aceea. pe tot spectrul de lungimi de undă: ∞ Φ = ∫ Φ λ dλ 0 (5.17) În continuare vom utiliza notaţiile cu indice λ pentru mărimi spectrale. Se constată că radianţa depinde de lungimea de undă şi de temperatura absolută a corpului radiant.

T3. din ce în ce mai ridicate. se constată că: . Pentru corpuri ale căror suprafeţe nu sunt negre.5. Legea lui Wien (5. 5. ε. numită constanta Stefan-Boltzmann şi are valoarea σ = 5. Dacă se măsoară radianţa specifică spectrală la temperaturile T1. Lungimile de undă corespunzătoare maximelor curbelor de radianţă sunt. în relaţia: T3 > T2 > T1 ⇒ λ 3 < λ 2 < λ 1 Se spune că maximele "se deplasează spre violet" odată cu creşterea temperaturii. ce corespunde unei anumite lungimi de undă. .3. Atunci.Cu cât temperatura este mai ridicată. conform legii deduse de Stefan şi Boltzmann: ∞ R T = ∫ rλ dλ = σ T 4 0 (5. radianţa corpului a cărui suprafaţă nu este neagră devine: R T = ε σ T4 II. Emisivitatea este un număr subunitar ce caracterizează suprafaţa corpului radiant.25) Dacă se studiază dependenţa radianţei spectrale de lungimea de undă şi de temperatură. în funcţie de temperatură. T2.8. Legea Stefan-Boltzmann Se constată exeprimental că radianţa corpului absolut negru depinde numai de temperatura lui absolută.24) unde σ este o constantă universală. cu atât poziţia maximului curbei rλ = f(λ) se deplasează către lungimi de undă mai scurte. se obţin curbe asemănătoare cu cele din fig. numită emisivitate. aşa cum se vede în fig. 5. care se scrie sub forma: λ max = c T (5.26) 144 . Legile radiaţiei termice I.2.La o temperatură dată.6 10-8 W/m2K4. graficul funcţiei rλ = f( λ ) fiind o curbă cu un singur maxim. se introduce o mărime adimensională. radianţa spectrală depinde de lungimea de undă.8. Wien a formulat legea matematică a "deplasării către roşu" a corpurilor în răcire.

pe baza celor două ipoteze. de energie mai mică. Dar un oscilator cuantic nu poate avea orice energie. În felul acesta se produce radiaţia electromagnetică. discontinuu. prin salturi. Constanta c are valoarea c= 2. Când un oscilator trece dintro stare. (n -1)hν.El a presupus că atomii se comportă ca nişte oscilatori electromagnetici care emit radiaţie electromagnetică. ci doar multipli întregi ai energiei unei cuante. Planck deduce. el emite o cuantă de energie hν. sub forma matematică următoare: 145 . iar λmax este lungimea de undă a maximului radianţei sale. Adică. ci numai în mod discret. III. legea radiaţiei corpului negru.8 10-3 m K. la emisia unei cuante.A doua ipoteză făcută de Planck a fost că emisia energiei electromagnetice nu se poate face în mod continuu. oscilatorul a emis un foton de energie hν.8.unde T este temperatura absolută a corpului radiant. Legea lui Wien se verifică foarte bine la lungimi de undă scurte. Fig. hν. Legea lui Wien. în alta. prin cuante de energie: . . Legea lui Planck În anul 1905 Max Planck emite ipoteza că emisia (ulterior s-a văzut că şi absorbţia) radiaţiei electromagnetice se realizează în mod discret. de energie n hν. 5.

Cunoaşterea proprietăţilor radiative ale corpului incandescent este crucială pentru acurateţea determinărilor de temperatură prin metode optice. se obţine legea StefanBoltzmann: R = ∫ rλ ..T dλ = 0 ⇒ λ max = c T (5. determinarea temperaturii corpurilor foarte calde sau chiar incandescente. pentru care metodele obişnuite de control al temperaturii nu se mai pot aplica. De exemplu. care utilizează anumite modele de radiaţie termică.T = c1 λ5 1 c ⎛ ⎞ exp⎜ 2 ⎟ − 1 ⎝ λT ⎠ (5. metodele de creştere a cristalelor de safir utilizează 146 . printre care se numără şi transferul de căldură. este o metodă recomandată în cazul în care. atunci legile radiaţiei termice permit determinarea temperaturii reale a corpului. T. La temperaturi mai mari de 2200oC. Modelarea numerică a fenomenelor fizice. cum sunt: a).27) pe tot spectrul de lungimi de undă. de exemlpu. sunt utilizate în prezent pentru a determina temperatura unor incinte în care au loc procese tehnologice la temperatură foarte ridicată. Corpurile cenuşii au emisivităţi constante. temperatura este atât de mare încât măsurarea experimentală nu este eficientă. Dacă emisiviatea nu depinde de temperatură şi de lungimea de undă.27) la lungimea de undă şi se anulează derivata. iar c este viteza luminii în vid. Dacă acest corp nu poate fi aproximat cu un corp negru. corpul radiant se numeşte corp cenuşiu. atunci în legile radiaţiei se introduce emisivitatea corpului. corpurile sunt incandescente. Problema acurateţii determinării temperaturii corpului se reduce la corecta determinare experimentală a emisivităţii suprafeţei sale. Metode numerice moderne. iar termocuplele sau termometrele nu se pot utiliza la temperaturi mai mari decât 1600oC. Majoritatea suprafeţelor radiante prezintă emisivităţi dependente de temperatură. Legea lu Planck conţine toate legile descoperite experimental. T. se obţine legea lui Wien: drλ . de gradul de prelucrare şi de lungimea de undă. cum sunt cele atinse în cuptoare uzinale.29) Pirometria are drept scop Legile corpului negru se aplică în tehnica pirometriei optice.rλ .T dλ = σ T 4 0 ∞ (5. se derivează rλ. Dacă el radiază ca un corp negru. dată de relaţia (5. Dacă se integrează relaţia (5.27) unde c1 şi c2 sunt constante egale cu: c1 = 2π h c 2 c2 = hc KB unde KB este constanta lui Boltzmann.28) b) Dacă se pune condiţia de maxim a funcţiei rλ.

Experienţa Franck-Hertz În anul 1914 Franck şi Hertz au dovedit experimental că stările energetice ale atomilor sunt stări discrete şi că.9. aşa cum se vede în fig. Electronii emişi de filament (care este şi catod. deoarece temperatura de topire-soldificare a Al2O3 este de 2050 0C. Dipozitivul experimental constă dintr-un tub catodic. Dipozitivul experienţei Franck-Hertz. Aceste instalaţii sunt prevăzute cu pirometre optice care permit controlul foarte exact al temperaturii din incinta de cristalizare. 5. 5.cuptoare în care temperatura ajunge la 25000C.9. oprindu-i pe cei care nu au suficientă energie cinetică pentru a o străbate. Grila din vecinătatea anodului este negativată. Caracteristica I-U a tubului este prezentată în fig. în acelaşi timp). Fig. astfel încât ea frânează electronii ce se îndreaptă spre anod. se emite sau se absoarbe o cuantă de energie.4. 5. la trecerea unui atom dintr-o stare energetică în alta. 5. 147 . în funcţie de tensiunea electrică aplicată pe tub. sunt acceleraţi în tub sub o tensiune variabilă. Se măsoară intensitatea curentului electric de la anod. în care sunt atomi de mercur. hν.10.

9 eV (1 eV reprezintă un submultiplu al unităţii de măsură a energiei.9 eV. 5. energia cinetică Ec1 = 4. pe care o poate ceda unui alt atom de Hg. în vecinătatea anodului.9 V ? Sub o tensiune de 2· 4. Întrebarea care se pune este de ce aceste ciocniri nu pot avea loc oriunde în tub şi la orice energie a electronilor ? De ce trebuie ca electronul să aibă exact energia corespunzătoare unei tensiuni de 4. Prima scădere a intensităţii curentului electric se obţine la tensiunea de U1= 4.10. 3·U1 = 3· 4. ale căror stări de energie sunt discrete.9 V ? Explicaţia rezidă în structura atomilor de Hg. 1 eV = 1. 148 .9 V electronul va fi accelerat astfel: (i) pe prima jumătate a distanţei dintre catod şi anod. Ce se întâmplă la 2·U1= 2· 4. aflat la jumătatea distanţei catod-anod.FIg. odată cu creşterea tensiunii electrice. (ii) pe a doua jumătate de drum. astfel încât atinge din nou. deoarece electronul respectiv nu mai trece de grilă. Un atom nu absoarbe şi nu emite energia decât în cuante de energie. La această energie electronul se apropie de anod.9 V are o energie cinetică Ec1 = 4. Dacă ciocnirea este elastică.9 V. electronul este din nou accelerat. pentru a trece din starea fundamentală într-o stare energetică superioară. Un electron accelerat la tensiunea U1= 4. Se poate observa faptul că intensitatea curentului electric la anod scade periodic. De aceea atomul de mercur poate suferi o ciocnire elastică numai cu un electron care are energia cinetică egală cu cuanta sa de energie. ş.9 V. unui atom de Hg. Fiecare scădere a intensităţii curentului electric reprezintă o scădere dramatică a numărului de electroni ce ajung la anodul tubului. Atomii de mercur sunt sisteme cuantice.6 10-19 J). apoi se repetă şi la tensiuni egale cu multipli de forma: 2·U1 = 2· 4.9 V. Cu cât au loc mai multe ciocniri de acest tip în faţa grilei. prin ciocnire elastică. Din nou curentul anodic scade. este ε = 4.9 eV şi poate să o cedeze. cu atât mai puţini electroni mai pot trece spre anod şi curentul scade.9 eV. electronul nu mai poate trece de grila negativată din faţa anodului. el atinge o energie cinetică Ec1 = 4. atunci atomul de Hg primeşte toată energia electronului. dar există posibilitatea de a se ciocni cu unul din atomii de Hg aflaţi chiar în vecinătatea grilei. Ec1= ε = 4.9 eV. Cuanta de energie necesară atomului de Hg. Fără energie cinetică. Caracterictica I-U în experienţa Franck-Hertz. a.

Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg În fizica clasică starea unui sistem de particule se poate determina prin ansamblul tuturor coordonatelor şi impulsurilor corespunzătoare. 5.5. cum sunt atomii şi nucleele. Caracterul ondulatoriu al fotonului limitează comportamentul său ca particulă. a fost demonstrată printr-un experiment independent. 5.Aceste explicaţii ale fenomenului observat experimental au dovedit încă o dată că atomii sunt sisteme cuantice. Concluziile acestei experienţe au contribuit la înţelegerea mai profundă a conceptelor de bază ale a teoriei cuantice. 149 . studiate în cadrul mecanicii cuantice. Să presupunem că electronii dintr-un fascicol paralel cad perpendicular pe un paravan în care este practicată o fantă de laţime ∆x (vezi fig. Ar fi posibilă determinarea simultană a tuturor coordonatelor şi impulsurilor particulelor.11. Microparticulele. nu acelaşi lucru se poate spune despre o undă. care au nivele discrete de energie. 5. în care starea lor poate fi descrisă cu ajutorul unor unde. Dacă o particulă poate fi localizată în spaţiu într-un punct. Fig.12). 5. aşa cum se poate vedea în fig.11. manifestă unele proprietăţi ondulatorii. Trecerea atomului dintr-o stare energetică în alta se poate face numai prin absorbţia sau emisia unei cuante de energie bine determinate. căci existenţa nivelelor discrete de energie ale sistemelor microscopice. Nivele energetice discrete în atomul de mercur. egală cu diferenţa dintre nivelele energetice între care se face saltul.

13. Deviaţia electronului la trecerea prin fantă. În concepţia corpusculară se consideră că electronii interacţionează cu marginile fantei şi deviază de la direcţia iniţială. aşa cum se vede în fig. Electronii formează pe ecran o distribuţie de forma celei din r figură. 150 . Fig. 5. ∆px. p 0 .Fig. Fascicol de electroni difuzat pe o fantă. Această deviaţie este exprimată print-un impuls suplimentar primit de un electron pe direcţia x. electronii după ce trec dincolo de fantă nu mai formeză un fascicol paralel. Acest impuls se compune vectorial cu impulsul iniţial şi se obţine un impuls total al electronului după trecerea prin fantă: r r r p = p0 + ∆ px (5. ci sunt difuzaţi în toate direcţiile. 5.30) Direcţia acestui vector va indica locul de pe ecran unde va cădea electronul.12. După cum vedem în figură.5. Să presupunem că măsurăm impulsul electronilor înainte de fantă.13.

31.31. Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg nu se limitează numai la procesul cunoaşterii.b) şi (5.33) Există. atunci rezultă o imprecizie la determinarea energiei.31. care se realizează în cadrul mecanicii cuantice.31. putem aprecia că ∆x este imprecizia la determinarea coordonatei verticale a particulei. există o relaţie de forma: ∆p x ∆x > h (5. necesită o abordare diferită faţă de cea specifică fizicii clasice. a liniei spectrale. ∆x . Între imprecizia la determinarea componentei impulsului. o lărgime naturală. De aceea studiul particulelor microscopice. Cu alte cuvinte cu cât durata stării energetice este mai scurtă.32) unde ∆E reprezintă imprecizia la determinarea energiei particulei cuantice. Heisenberg a afirmat că nu se pot cunoaşte simultan.Datorită faptului că electronul poate intra pe oriunde prin fantă. ci au aplicabilitate în toate aplicaţiile tehnice ale fizicii microparticulelor. nu se poate cunoaşte simultan cu precizie suficient de bună coordonata şi componenta corespunzătoare a impulsului mecanic ale unei microparticule. cu atât mai mare este nedeterminarea energiei stării.a) unde h = h se numeşte constanta lui Planck redusă.31.c) se numesc relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg. ∆ν. de aceea. Produsul impreciziilor în determinarea simultană a celor două mărimi este mai mare decât 10-34 J s. (531. de forma: ∆E∆t > h (5.a). oricât de precis. numite şi particule cuantice. 151 . 2π Acelaşi tip de relaţie de nedeterminare se poate exprima şi asupra celorlalte două componente ale impulsului mecanic şi ale coordonatelor corespunzătoare: ∆p y ∆y > h ∆p z ∆z > h (5. De exemplu. iar ∆t reprezintă intervalul de timp cât durează această stare energetică. În locul mărimilor fizice impuls mecanic şi poziţie se poate scrie şi o relaţie de nedeterminare între energie şi timp. dată de relaţia (5.b) (5. Conform relaţiilor lui Heisenberg. dacă are loc o tranziţie spectrală de durată finită ( t ≈ 10 −8 s ). ∆px. pe direcţia Ox şi imprecizia asupra coordonatei corespunzătoare.31).c) Relaţiile (5. care face ca frecvenţa la care are loc tranziţia să fie afectată de o imprecizie de ordinul: ∆ν = ∆E 1 = h ∆t (5. o anumită coordonată a particulei şi componenta impulsului mecanic pe acea direcţie. O precizie foarte bună la determinarea poziţiei ( ∆x → 0 ) determină o nesiguranţă completă asupra componentei impulsului mecanic pe acea direcţie ( ∆p x → ∞ ).

de masă m şi viteză v. În anul 1924 Louis de Broglie extinde concepţia dualismului corpuscul-undă şi aspura celorlalte microparticule aflate în mişcare. Să evaluăm lungimea de undă asociată unui electron accelerat sub o tensiune U.1 10-31 kg. există fenomene fizice în care particulele se comportă ca unde armonice. polarizarea. i se asoaciază o undă a cărei lungime de undă este: λ= h h = p mv (5. difracţia.14. însăşi lumina trebuie privită ca un ansamblu de fotoni (particule care au viteza luminii).35) Lungimea de undă asociată este: λ= h = p h 2m e U = 12. h = 6. efectul Compton. Ei au trimis fascicole de electroni aceleraţi la diferite tensiuni pe un cristal de nichel. 5. lungimea de undă asociată electronului este de ordinul λ ≅ 1 Å = 1010 m. Lumina comportă două manifestări distincte: (1) este o undă electromagnetică (aşa cum o întâlnim în fenomene ca interferenţa. Ipoteza lui Louis de Broglie Aşa cum am văzut în paragrafele anterioare. În anumite cazuri.6 10-34 Js. de undă şi de corpuscul (dualismul corpulsul-undă).34) unde h este constanta lui Planck. undele electromagnetice au caracter dual. Undele asociate particulelor cuantice se numesc unde de Broglie. etc).5. electronii sunt reflectaţi de cristalul de nichel. Astfel. De aceea electronii au proprietăţi analoage undelor electromagnetice de lungimi de undă scurte (raze X). e = 1. aşa cum se poate vedea în fig. Astfel. etc. la fel ca razele X. fascicolele de electroni pot fi difractate pe cristale. (2) este un ansamblu de fotoni (care sunt particule întâlnite în efectul fotoelectric. Difracţia electronilor pe cristale a fost pusă în evidenţă de Davison şi Germer în anul 1927. Pe un ecran situat pe direcţia 152 . Acele fenomene fizice ce nu pot fi explicate în cadrul concepţiei clasice privind microparticulele au nevoie de legi fizice noi.6 10-19 C. În accepţia ştiinţifică modernă.).25 U Å (5.36) unde am folosit constantele m = 9. adaptate acestui gen particular de fenomene ce se desfăşoară în microcosmos. Astfel. Electronul va avea viteza: 1 mv 2 = eU 2 iar impulsul său va fi: p = mv = 2 m e U ⇒ v= 2eU m (5. pentru tensiuni nu prea mari. El presupune că fiecărui corp.6. Figura de difracţie pe care o formează este perfect analoagă cu figura de diracţie obţinută cu lumina pe o reţea de difracţie.

65 Å. O deosebită importanţă în mecanica cuantică o are procesul de măsurare. Atomii cristalului de nichel formează o reţea cristalină ordonată. observăm o excelentă concordanţă între experiment şi teorie. acceleraţi la o tensiune de 54 V. electronii. se comportă ca o undă electromagnetică cu lungimea de undă de 1. Unghiurile sub care se obţin maxime de difracţie verifică legea lui Bragg a difracţiei: 2 d sin θ = k λ (5. asociată electronilor. Experimentul a fost efectuat cu electroni acceleraţi sub o tensiune U= 54 V. situat în interiorul reţelei. Difracţia electronilor pe un cristal de nichel. care este o interacţiune a particulei 153 . acceleraţi la o tensiune de 54 V. având constanta de reţea d. deşi nu s-a folosit o undă electromagnetică. Pe de altă parte. Electronii pot fi reflectaţi de primul plan atomic. θ θ d Fig.electronilor reflectaţi se observă o figură formată din maxime şi minime de difracţie. iar λ este lungimea de undă asociată electronilor.65 Å. Figura de difracţie depinde de viteza electronilor şi de unghiul de incidenţă al fascicolului pe cristal.14. Conform teoriei undelor. Astfel. sau de altul. particulele cuantice vor avea şi un vector de undă: k= 2π λ (5.65 Å. Se cunoaşte constanta de reţea a cristalului de nichel. θ. Se obţine o lungime de undă de Broglie λteor = 1.36) se poate determina lungimea de undă de Broglie.38) Între impulsul mecanic al particulei şi vectorul de undă există următoarea relaţie: p= h h 2π = =hk λ 2π λ (5.39 ) Fizica cuantică se ocupă cu studiul microparticulelor ale căror mase şi energii sunt foarte mici.15 Å. Aşadar.37) unde k este un număr întreg ce desemnează ordinul maximului de difracţie. Se constată experimental că maximul de difracţie ce corespunde unui unghi de incidenţă θ =500 este al unei unde cu lungimea de undă λexp = 1. 5. din relaţia (5. d = 2.

astfel încât perturbaţia pe care intrumentul de măsură o produce asupra particulei cuantice nu mai este neglijabilă. 154 . se poate găsi şi în starea care rezultă din suprapunerea stărilor respective. interacţia lor cu marginile fantei adăugând o componentă suplimentară la impulsul mecanic. La măsurarea unui sistem cuantic. difracţia electronilor printr-o fantă determină schimbarea impulsului lor. De exemplu. încât să fie considerate neglijabile. Astfel. dispozitivul de observaţie-măsură perturbă incontrolabil starea sistemului cuantic. Stările proprii ale sistemului cuantic nu sunt perturbate când sistemul interacţionează cu acel dispozitiv de observare-măsurare căruia îi sunt asociate aceste stări proprii. În fizica clasică perturbaţia exercitată de instrumentul de măsură asupra particulei supuse mărurării ca şi influenţa acestei măsurări asupra determinării simultane a altei mărimi fizice erau suficient de mici. Stările în care se poate afla sistemul cuantic se numesc stări propprii. rezultă şi că un sistem cuantic care se poate găsi într-o mulţime de stări. perturbaţia produsă de fantă este principial incontrolabilă. existând o infinitate de moduri în care se poate realiza suprapunerea stărilor.cuantice cu dispozitivul de măsură. În cadrul fizicii cuantice se aplică relaţiile de nedeterminare al lui Heisenberg. forţându-l să treacă într-una din stările proprii ale sistemului. Din analiza comportării microparticulelor.

Într-un corp solid distanţa dintre atomii alăturaţi este de ordinul de mărime al norului electronic din jurul fiecărui atom. Deseori putem întâlni atomi străini (impurităţi). În acest fel electronii săi de valenţă nu sunt foarte strâns legaţi de atom. Electronii liberi din metale sunt cei care transportă sarcina electrică prin reţeaua cristalului. deoarece fiecare atom de valenţă aparţine în mod egal şi atomului vecin cu care s-a realizat legătura covalentă. Corpurile solide pot fi: (i) cristaline. caracterizată prin interacţii interatomice suficient de puternice pentru a conferi materialului un volum propriu şi o formă proprie. Una dintre caracteristicele importante ale corpurilor solide este comportarea rezistivităţii electrice. configuraţia fiind diferită în spaţiu. Cristalele ionice sunt formate din ioni pozitivi şi ioni negativi ai elementelor chimice. Cristalele reale prezintă unele abateri de la această structură ideală. Locul rămas liber în legătura covalentă de unde a plecat electronul se numeşte gol de conducţie. Cristalele ionice sunt izolatoare la orice temperatură. ρ. Aceşti atomi au câte patru electroni de valenţă. Nefiind legaţi de un atom anume. care prezintă o structură de ordine numai pe domenii foarte restrânse. Cele mai importante cristale de acest tip se numesc cristale semiconductoare. (ii) cristale covalente şi (iii) cristale metalice. Aceşti electroni formează un nor electronic uniform distribuit în reţeaua cristalină.6. pe domenii întinse având aceeaşi configuraţie şi (ii) amorfe. Astfel metalele conduc curentul electric la orice temperatură. adică plane de atomi care au alunecat faţă de alte plane ale reţelei cristaline. Reţeaua cristalină se caracterizează prin constantele de reţea. unii dintre electronii de valenţă pot rupe legătura covalentă şi devin electroni liberi în cristal. care ocupă locuri în reţea (de exemplu atomi de arseniu în reţeaua cristalului de siliciu). care sunt caracterizate printr-o stuctură ordonată. păstrând aceeaşi aranjare la distanţă mare. aranjaţi altenativ. Se spune că un cristal este perfect dacă reţeaua cristalină se prelungeşte neîntreruptă în tot materialul. a acestora cu temperatura. Cristalele covalente se realizaeză cu atomi ai grupei a patra a sistemului periodic. ei putând circula printre ionii reţelei metalice şi pot conduce curentul electric. care sunt distanţe caracteristice între atomii reţelei. Alteori apar dislocaţii în reţeua cristalină. Forţele responsabile de aranjarea atomilor în cristal determină trei tipuri de cristale: (i) cristale ionice. Cristalele metalice sut formate din ioni care pun în comun electronii lor de valenţă. Solidele cristaline au atomii aranjaţi într-o reţea ordonată. Atât electronii liberi cât şi golurile de conducţie participă la conducţia curentului electric din cristalul covalent. aceşti electroni se mişcă liberi prin metal.1. În reţeaua cristalină fiecare atom este înconjurat de patru vecini (cei mai apropiaţi) cu care pune în comun câte un electron de valenţă. Generalităţi Starea solidă este o stare condensată a materiei. deoarece în structura lor nu se găsesc electroni liberi. nu foarte ridicate. Rezistivitatea electrică reprezintă intensitatea câmpului electric pe unitatea de densitate de 155 . La anumite temperaturi. Elemente de fizica stării solide 6.

Cu cât rezistivitatea electrică este mai mare. Izolatorii sunt corpuri solide obţinute prin legaturi ionice. sau purtătorii.T0. Locurile lăsate vacante de aceşti electroni poartă numele de goluri de conducţie.1) unde ρ0 este rezistivitatea la temperatura de referinţă T0. Semiconductorii formează o clasă aparte în ceea ce priveşte conducţia electrică. Cu cât rezistivitatea electrică a unui material este mai mare. rolul principal fiind jucat de temperatura la care se află semiconductorul: cu cât temperatura este mai mare cu atât creşte numărul de legături covalente din care unii electroni de valenţă sunt puşi în libertate. fiind slab legaţi de atomii ce formează reţeaua metalică. cu atât conductivitatea electrică este mai redusă. în care nu se află electroni liberi. transportă curentul electric. electrică ce creşte cu a) conductori b) semiconductori Fig.1. Sarcinile electrice de conducţie din semiconductori. Procesul de generare de electroni de conducţie şi de goluri constă în ruperea legăturilor covalente dintre anumiţi atomi. aşa cum se poate vedea în Fig. ele participând alături de electronii de conducţie la transportul sarcinilor electrice. deci au rezistivitate infinită. atunci când se aplică o tensiune electrică la capetele semiconductorului. Variaţia rezistivităţii electrice cu temperatura la conductori şi semiconductori.6. Conductivitatea electrică a unui material reprezintă posibilitatea ca sarcinile electrice să fie mobile prin corpuri realizate din aceste materiale. cu atât este mai intens câmpul electric necesar pentru stabilirea unei densittăţi de curent date. Aceste corpuri solide nu conduc curentul electric. la aplicarea unei diferenţe de potenţial. α este coeficientul termic al rezistivităţii. sunt electronii de conducţie şi golurile. În SI unitatea de măsură pentru rezistivitatea electrică este [ρ] = 1 Ω m. astfel încât să conducă curentul electric prin corp. Se poate arăta că metalele (conductorii) au o rezistivitate temperatura.6. este diferenţa dintre temperatura T la care este exprimată rezistivitatea electrică şi temperatura de referinţă. Creşterea numărului de purtători de sarcină electrică din semicondcutor odată 156 . Golurile de conducţie sunt sarcini electrice pozitive.curent. a). ei devenind electroni de conducţie. Izolatorii nu lasă nici sarcini electrice din afara lor să le străbată. iar ∆T= T. În metale electronii de valenţă. S-a determinat experimental că rezistivitatea electrică a metalelor variază cu temperatura după legea: ρ = ρ 0 (1 + α∆T ) (6.1.

Semiconductorii puri. una din cele mai răspândite fiind solidificarea prin tragere lentă din topitură (cu viteze de tragere de 5-10 mm/h). Conducţia electrică din semiconductorii puri se numeşte conducţie intrinsecă. având câte patru electroni pe învelişul exterior. vom observa că prin realizarea legăturilor covalente atomii sunt astfel aşezaţi încât fiecare atom de Si este înconjurat de patru atomi vecini de Si. se rup unele din legăturile covalente. deoarece se află în nucleul de As. atunci se crează electroni liberi şi goluri.2. Astfel structura de pe stratul exterior al fiecărui atom de Si este una de octet.6. Întrucât la temperaturi obişnuite numai o parte din electronii de valenţă sunt liberi să participe la conducţia electrică. se caracterizează prin egalitatea numărului de purtători de sarcină electrică negativă şi pozitivă. Concentraţia de impurităţi poate ajunge până la un 157 . Această egalitate se păstrează şi la nivel de concentraţii volumice de sarcină electrică (ni = ne = np). Semiconductori cu impurităţi.1. Dacă printr-un procedeu oarecare. Siliciul şi germaniul sunt elemente din grupa a patra a sistemului periodic. În structura cristalină care se formează un atom de arseniu poate ocupa un loc al unui atom de germaniu. numit şi strat de valenţă. cu fiecare având în comun câte un electron de valenţă. Golul ce-i corespunde nu poate deveni gol de conducţie. care constituie "matriţa" de aranjare a atomilor la interfaţa lichid. Atomul de As va forma cu patru din atomii de Ge cei mai apropiaţi câte o legătură covalentă. de la fiecare atom de impuritate pentavalentă se crează câte un electron de conducţie.cu creşterea temperaturii reprezintă procesul de scădere a rezistivităţii electrice a semiconductorului în funcţie de temperatură. deoarece fiecărei legături rupte îi corespunde un electron de conducţie şi un gol. de exemplu prin încălzirea cristalului. aşa cum se vede în fig. sau intrinseci. deşi ai lui sunt doar patru. comportându-se. Semiconductori Semiconductori intrinseci (puri). el rămând foarte slab legat de atomul de As. Reamintim că o structură cu un număr de opt electroni pe ultimul strat îi conferă atomului o stabilitate deosebită. Din această cauză semiconductorii se deosebesc fundamental de conductori. Atomii de As au cinci electroni de valenţă. ca un atom de Ge. în număr egal. Acest electron devine electron liber chiar la temperatura camerei. Dacă analizăm structura unui cristal de Si pur. el fiind un element din grupa a V-a (pentavalent). Să considerăm că în topitura de germaniu (grupa a IV-a) se intoduc atomi de arseniu (grupa a V-a). Cel del cincilea electron al atomului de As nu va mai fi "legat" de nici un vecin. utilizând un germene de cristal. adică fiecare atom de Si se comportă ca şi cum ar avea el singur toţi cei opt electroni pe stratul de valenţă. Astfel. Se solidifică amestecul şi se obţine un cristal semiconductor de Ge impurificat sau extrinsec. Pentru a mări conductivitatea electrică a semiconductorilor se realizează cristale covalente în care se introduc impurităţi în procesul de solidificare. din acest punct de vedere. 6.solid. conductivitatea semiconductorilor puri este redusă.b). Creşterea cristalelor semiconductoare se realizează prin difertite metode.

La rândul lor. adică cu potenţialul pozitiv la zona p. 158 . 6. unii din electronii majoritari în zona n vor difuza în cealaltă zonă. deci mai ridicat decât regiunea n.3.atom la 1010 atomi de germaniu. deoarece numărul electronilor de conducţie este mai mare decât numărul golurilor de conducţie. golurile din zona p se vor recombina cu unii din electronii din acestă zonă. se obţine un semiconductor cu un număr mai mare de goluri de conducţie decât electroni de conducţie.2. se obţine o diodă semiconductoare. Cele două tipuri de purtători contribuie la formarea curentului prin diodă. În joncţiune ia naştere un câmp electric orientat dinspre zona n spre zona p. putem afirma că joncţiunea semiconductoare p-n funcţionează ca diodă. Acest tip de conducţie electrică. astfel că este facilitată trecerea golurilor din regiunea p către regiunea n. împingând electronii din zona p în zona n şi golurile din regiunea n spre regiunea p. de aceea electronii sunt purtători majoritari. Trecând în zona în care electronii sunt majoritari. ca de exemplu atomi de Galiu. iar semiconductorii impurifiaţi cu impurităţi de tip p sau de tip n se numesc semiconductori extrinseci.6. Concentraţia electronilor de conducţie este mai mare decât cea a golurilor de conducţie. regiunile fiind separate de o zonă numită joncţiune. Atunci când regiunea p se află la un potenţial pozitiv. se constată că dispozitivul conduce curentul electric dacă polarizarea este cea indicată în figură. Comportarea joncţiunii p-n ca diodă se datorează mecanismului de conducţie electrică a celor două zone. câmpul electric din zona de baraj creşte şi mai mult. numit semiconductor de tip p. Dacă se conectează o joncţiune p-n într-un circuit electric exterior. iar a electronilor din zona n către regiunea p. prin intermediul impurităţilor de concentraţie controlată se numeşte conducţie extrinsecă. Acest tip de semiconductor se numeşte de semiconductor de tip n. aşa cum se poate vedea în fig. La contactul celor două zone se realizează o regiune de baraj: în zona n se află o sarcină electrică pozitivă netă (obţinută prin difuzia electronilor în zona p). care au numai trei electroni în stratul de valenţă. Dispozitivele electronice semiconductoare au în prezent cea mai mare răspândire. Dispozitive cu semiconductori Joncţiunea semiconductoare p-n. Fenomenul principal din joncţiunea p-n este difuzia sarcinilor electrice majoritare (goluri în zona p şi electroni în zona n) dintr-una din zone în cealaltă zonă. în care se manifestă conducţia înt-un singur sens prin joncţiune.b). se reduce valoarea potenţialului electric din zona de baraj a diodei. Aplicând o tensiune variabilă în circuitul din fig.6. iar în zona p se află sarcină electrică negativă (obţinută prin difuzia golurilor spre zona n). Aceste dispozitive utilizează joncţiunea p-n.a). formată dintr-un cristal de germaniu (sau siliciu) ce a fost impurificat într-o regiune cu atomi pentavalenţi (de tip n) şi în alta cu atomi trivalenţi (de tip p). Dioda semiconductoare. În cazul în care se folosesc atomi trivalenţi. În aceste condiţii. Atunci când se inversează polaritatea aplicată pe diodă. pe care-l vom descrie calitativ. combinându-se cu unele goluri de acolo.2.

emitor şi colector. Dioda semiconductoare O analiză cantitativă a procesului arată că relaţia dintre tensiunea şi intensitatea curentului electric prin diodă este de forma: ⎛ eU ⎞ kT ⎟ I = I0 ⎜ e − 1 ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ constanta lui Boltzmann. Cele trei zone ale tranzistorului se numesc bază. În mod similar. spre joncţiunea bază -colector.6. Dar dacă între emitor şi bază se aplică o tensiune directă. în zona p concentraţia de electroni este redusă. Ue. e este sarcina electronului. Se observă că tensiunea bază-colector este cu polarizare inversă. Un tranzistor este un dispozitiv format din două joncţiuni p-n. generând un curent electric prin rezistenţa din circuitul bază159 . aşa cum se vede în fig. De aceea la polarizare negativă pe zona p a diodei se obţin curenţi foarte reduşi (vezi fig. Tranzistorul p-n-p în circuit.6.b).Dar în regiunea n concentraţia de goluri este foarte redusă (se datoreză numai conductivităţii intrinseci şi migraţiei din zona p). prin colector să treacă un curent foate redus.6.3.2.3. fiind legate în circuitul tranzistorului p-n-p ca în fig. atunci golurile din emitor se pun în mişcare şi trec prin bază. Ele trec apoi şi prin colector. iar T este temperatura absolută.2) unde I0 este o constantă caracteristică tipului de semiconductor.6. k este configuraţia p-n-p sau n-p-n. aşezate în (6. a) Joncţiunea p-n în circuit b) caracteristica curent tensiune Fig. Aceste curent reprezintă efectul polarizării inverse a unei joncţiuni p-n. Tranzistorul. ceea ce va determina ca în absenţa sursei dintre emitor şi bază.6.3. Fig.2.

160 . rezistenţe şi condesatori pe o singură plăcuţă semiconductoare. care devin tot mai compacte. Circuitul integrat. Suprafaţa circuitelor integrate este de circa 2 mm2. controlează puterea electrică disipată pe rezistorul R. realizându-se circuitul integrat. dar mai complexe şi mai sofisticate. urmată de gravarea unor configuraţii ale circuitelor electronice se obţine îmbinarea funcţiei mai multor diode.colector. Dacă Uc >Ue. de unde rezultă miniaturizarea ansamblelor. Tensiunea din circuitul colectorului. Uc. Astfel prin circuitul colectorului trece un curent a cărui intensitate este controlată de curentul din circuitul emitorului. tranzistorul funcţionează ca amplificator de tensiune. tranzistori. Prin procesul de depunere pe un suport a unor straturi de material.

Plăviţu şi co-autori. 1981 15.Halliday şi R.Zemansky. Ed.Young. Colectiv Catedra de Fizică. C. Ed.Bibliografie 1. Bucureşti. Cursul de Fizică de la Berkeley.Feynman. 1973 14. Ed. Bucureşti. Univ. Radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice. I.Cross.Walter.Vrejoiu şi colectiv. U. J. A. S. 2002 161 .Academiei RSR.A. Ed. C. Compendiu de Fizică pentru admitere în învăţământul superior.B. Probleme de mecanică fizică şi acustică. J.Dodge. 1969 2. Editura Politehnica.Haber-Schaim. Editura Tehnică.B. J. Mecanică şi acustică. 1975 8.Timoreva.Dorobanţu. Didactică şi Pedagogică. 1973 13. Textul elevului. J.H.Constantinescu.”Politehnica” din Timişoara.D.A. Ed. Bucureşti.H.Tehnică. Bucureşti. 1983 3.Hristev. 1989 14. U. E. Bucureşti. E. Mecanică pentru perfecţionarea profesorilor.E.Resnick. 5. 1975.P. Didactică şi Pedagogică. Didactică şi Pedagogică.Dodge. Fizica. între teamă şi respect. M. volumele I-III. Ediţia a II-a. Mecanica clasică.W. R. Fizica. 1983 10. F. V. Ed. Ghidul profesorului.S. Ştiinţifică. Academiei RSR. Bucureşti. Prefaţă de C. 2001 6. Volumele I-IV.Cross. J. Fizica. Radiaţia electromagnetică. Teoria corpului solid. D.W. Editura Politehnica. Didactică şi Pedagogică. A. Editura Politehnica. Vol. H. Fizică. 1982 17. 1973 11. 1974 9. Ed. Bucureşti. Teste grilă de Fizică pentru examenul de bacalaureat şi admitere în învăţământul superior.Sears.Haber-Schaim. Elemente de fizică generală. Supliment de teme avansate. J. Colecţia “LICEU”.Popov şi I.Nicolau. Fizica Modernă. Bucureşti. PSSC. 1971 16. Editura Didactică şi Pedagogică.Nicolau. Didactică şi Pedagogică.Necula. Fizică. 1984 12.Walter. 1983 4. Al. Ed. Ed. 2003 7. Ed. Didactică şi Pedagogică. D. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Bucureşti. Electricitate şi magnetism.Friş şi A. Bucureşti. Ed. PSSC. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ed.Damian. Curs de Fizică generală.Davîdov. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Bucureşti.V. Fizică. Bucureşti. Ed.

162 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful