"POLITEHNICA" UNIVERSITY OF TIMIŞOARA

_________________________________________________________________________

DEPARTMENT OF PHYSICS
P-ţa REGINA MARIA 1, 300004 TIMIŞOARA, ROMÂNIA tel: ++ 40.256.40.30.91 e-mail: fbarvinschi@etv.utt.ro fax: ++ 40.256.40.30.21 http://www.fizica.utt.ro

_________________________________________________________________________

Curs de Fizică generală, in format electronic, pentru studenţii din învăţământul tehnic din Timişoara

Fotografie realizată de Andreja Pisnik, artist fotograf şi Assistent Manager la Editura Elsevier, Amsterdam, Olanda, 2004.

1

Prefaţă
Lucrarea de faţă conţine teme legate de programa de fizică pentru studenţii din învăţământul tehnic, cu precădere pentru cei de la învăţământul profilelor electrice (Electronică şi Telecomunicaţii, Automatică şi Calculatoare şi Electrotehnică). Cursul universitar se adresează studenţilor din anul întâi la Politehnică, fiind destinat studiului de-a lungul unui semestru universitar. Un curs general de Fizică ar trebui să cuprindă capitolele: mecanică, fizică moleculară şi termodinamică, electricitate şi magnetism, optică, fizică atomică şi nucleară, fizică cuantică şi fizica solidului. Dintre aceste capitole, în acest curs universitar ne vom rezuma la studiul pe scurt al legilor mecanicii, incluzând studiul oscilaţiilor şi undelor elastice. Vom aborda apoi fenomenele electromagnetice. Aceste capitole ale fizicii clasice sunt urmate apoi de scurte introduceri in fizica cuantică şi în fizica solidului, deoarece acestea din urmă constituie capitole ale fizicii moderne, cu aplicaţii noi în tehnică. Notiţele de curs au fost elaborate după ce acest material a fost parcurs, în ultimii ani universitari, împreună cu studenţii de la Colegiul “Multimedia” şi cu cei de la cursul de cinci ani, ingineri, de la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, a Universităţii "Politehnica" din Timişoara. Considerăm, de aceea, că temele alese cuprind noţiunile elementare de fizică necesare viitorilor ingineri. Primul capitol cuprinde o introducere în Fizică, având scopul de a pregăti studenţii cu limbajul, mărimile fizice fundamentale şi unităţile lor de măsură, precum şi cu unele operaţii vectoriale. Capitolul al doilea se referă la teme specifice ale mecanicii clasice, prezentând principiile fundamentale şi teoremele generale din dinamica punctului material. În capitolul trei se prezintă diverse tipuri de oscilaţii armonice, diferitele metode de compunere ale oscilaţiilor, urmate apoi de o introducere în teoria undelor elastice. Capitolul al patrulea este dedicat electromagnetismului, prezentând într-o formă concentrată şi câteva teme principiale din teoria macroscopică a undelor electromagnetice (lumina). În capitolul cinci se realizează o trecere în revistă a bazelor fizice ale mecanicii cuantice, adică a acelor experienţe ce au condus la formularea mecanicii cuantelor de energie. Capitolul şase prezintă teme din fizica solidului, incluzând cateva elemente ale teoriei benzilor de energie din semiconductori.

2

CUPRINS
1. 1.1. 1.2. 2. 2.1. 2.2. 2.3. 3. 3.1. 3.2. 3.3. 3.3.1. 3.3.2. 3.3.3. 3.5. 3.6. 3.6.1. 3.6.2. 3.7. 3.7.1. 3.7.2. 3.7.3. 3.7.4. 3.7.5. 3.7.6. 3.7.7. 4. 4.1. Introducere in Fizică Noţiuni fundamentale ale Fizicii
Operaţii vectoriale

7 7 12 15 15 18 21 27 27 28 33 33 35 39 44 48 51 53 56 59 59 62 66 69 72 77 78 80 80 3

Mecanică clasică Noţiumi generale Principiile fundamentale ale dinamicii Teoreme generale în dinamica punctului material Oscilaţii şi unde Noţiuni generale Mişcarea oscilatorie armonică ideală Compunerea mişcărilor oscilatorii armonice Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi pulsaţie Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţă diferită Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Mişcarea oscilatorie amortizată Analogie între oscilaţiile mecanice şi cele electromagnetice Oscilaţii forţate. Rezonanţa Rezonanţa Consideraţii energetice ale oscilaţiilor forţate Unde elastice Unde armonice unidimensionale Consideraţii energetice asupra propagării undei Reflexia şi refracţia undelor elastice Unde staţionare Interferenţa undelor Difracţia undelor Polarizarea undelor elastice transversale Introducere în electromagnetism Câmpul electromagnetic

4. 5. 4.1.8. 5.4.3.3.2.3.2. 4.5. 4. 5.3.3.2. Legea Faraday Energia câmpului magnetic Curenţi de conducţie şi curenţi de deplasare Unde electromagnetice Unde armnonice progresive Energia undelor electromagnetice Unde sferice Teoria electromagnetică macroscopică a luminii Bazele fizice ale mecanicii cuantice Efectul fotoelectric Efectul Compton Radiaţia termică Mărimi radiante Legile radiaţiei termice Experienţa Franck-Hertz Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg Ipoteza lui Louis de Broglie 4 80 82 84 86 89 91 94 96 99 99 100 101 102 106 107 108 110 114 116 117 121 121 123 124 134 134 139 141 142 146 147 149 152 .1. 4.4.3. 4. 4.3.4.4.9. 5.2. 5. 5.2.5.4.1. 4.3.6.3. 4. 4.1. Potenţialul electric Magnetostatica Câmpul magnetic Acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare Acţiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent electric Câmpul magnetic creat de curenţi electrici Legea lui Gauss pentru magnetism Interacţiunea dintre doi curenţii paraleli Legea circuitului magnetic Inducţia electromagnetică.2.6.2. 4. 4.7.10. 4. 5.2.3. 4. 4. 4.4.3.3.3. 4.5.4.2. Acţiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice Legea conservării sarcinii electrice Electrostatica Câmpul electric Fluxul electric Legea Gauss pentru câmpul electric Forma locală diferenţială a legii lui Gauss. 5. 4.3. 4.1.1. 4.2.3.3.2.4.3. 4. Prima ecuaţie Maxwell Caracterul potenţial al câmpului electric. 4. 5.1.2. 4.4.1. 4.

1. 6.6. 6.2. Elemente de fizica starii solide Generalităţi Semiconductori Dispozitive cu semiconductori Bibliografie 155 155 157 158 161 5 . 6.3.

generaţia 2001-2002. ingineri. Este o premieră pentru Catedra de Fizică a Universităţii “Politehnica” din Timişoara. O singură observaţie aş avea. seriile 1997-1998 şi 1988-1999. până la forma lor actuală. Adinel şi Bogdănel Barvinschi. Mii de scuze autorilor acestor figuri minunate. În fapt. Nu în ultimul rând. din generaţia bobocilor anului universitar 2001-2002. ar zice strămoşii. Dar nu este prea grav. an I ETc ingineri. seriiile 1997-1998 şi 1998-1999. seria 1996-1997. dar lejeră: au uitat să specifice sursa bibliografică a unor figuri. seriile 1999 până în prezent. care nu sunt însă citaţi. I Electrenergetică. Recunoştinţa mea sinceră se adresează. Le mulţumesc tuturor acestor studenţi. studenţi rândul lor.Cuvânt de mulţumire Mă simt onorată pentru posibilitatea de a le mulţumi studenţilor din anii I Electromecanică. deoarece venim la Universitate ca să învăţăm. I Electronică şi Telecomunicaţii. Din fericire. dar şi urmaşii. doresc să le mulţumesc studenţilor din anul I ETc.dr. noştri. Conf. pentru răbdarea cu care au ascultat acest curs de Fizică generală şi pentru ajutorul acordat întru cizelarea notiţelor de curs. dar nu la Ştiinţe Fizice. colegiul “Multimedia”.Duşan Popov. 6 . care m-au ajutat să introduc textul şi care au ales figurile din capitolele de Electromagnetism şi Mecanică cuantică. deşi ea va fi urmată de mulţi alţi colegi. dar nu în ultimul rând. seria B. putem conchide că un curs universitar ideal nu există. de asemenea. studenţilor din seria B. sub a cărui supervizare apare acest curs universitar de Fizică generală în format electronic. prietenului şi colegului din Catedra de Fizică. Aceste notiţe de curs universitar on line sunt dedicate copiilor mei. I şi III Inginerie de Afaceri în Electrotehnică. “bobocii din semestrul doi”.

de aceeaşi natură. scopul acestui demers ştiinţific fiind înţelegerea fenomenelor ce se desfăşoară în universul cunsocut de om până în prezent. Măsurarea este un proces prin care se compară mărimea fizică respectivă cu o mărime bine definită. putem vorbi de caracterul pluridisciplinar al ştiinţei în general. fizica studiază toate procesele mecanice. Această comparare (sau măsurare) se realizează cu ajutorul unui instrument de 7 . biofizica. după o anumită lege. sau sistem de corpuri. fizica solidului. în acelaşi timp. Noţiuni fundamentale ale Fizicii Fenomen fizic. Fizica a fost numită mult timp ştiinţa măsurării. electromagnetismul. 1. fiind una din ştiinţele fundamentale ale naturii. Exemple de mărimi fizice sunt: masa. sarcina electrică. de aceea multe legi ale fizicii au suferit modificări. În acest sens. viteza. raţiunea şi experienţa formează metoda ştiinţifică de studiere a naturii. Fenomenul fizic (procesul sau transformarea) reprezintă o succesiune de modificări ale unui anumit corp. Introducere in Fizică Fizica. fizica semiconductorilor. Scopul fizicii este acela de a descoperi şi aplica legile care guvernează interacţiunile dintre corpurile materiale sau dintre corpurile materiale şi diferite câmpuri de forţe. cum ar fi: fizica plasmei. completări sau generalizări. etc.1. pe măsură ce oamenii de ştiinţă au realizat descrieri tot mai complexe ale naturii.1. termodinamica. care evoluează în timp. optica. ce a fost aleasă ca unitate de măsură. Mărimile fizice definesc proprietăţi ale corpurilor sau caracterizează procese în care schimbările ce survin pot fi descrise cantitativ. Toate schimbările de acest fel formează obiectul de studiu al fizicii şi sunt evaluate calitativ şi cantitativ prin observaţii. termice. fizica particulelor elementare. şi cele mai generale forme de mişcare sau de transformare ale materiei. etc. Din acest punct de vedere. Observaţia. fizica se împarte în mai multe domenii: mecanica. temperatura. Mărime fizică şi măsurare. deoarece multe din fenomenele studiate se situează deseori la graniţa dintre mai multe domenii ştinţifice. În secolul trecut au fost introduse noi capitole ale fizicii. În mod tradiţional. electromagnetice. fizica nucleară. Cea mai importantă misiune a fizicii este stabilirea legilor generale care pot explica modul în care se defăşoară fenomenele fizice observate în natură. Înţelegerea legilor fizice ale universului nostru a devenit din ce în ce mai profundă de-a lungul veacurilor. fizica supraconductorilor. deoarece studiul fenomenelor fizice implică măsurarea mărimilor ce le caracterizează. studiază cele mai simple dar.

m = 2 kg. radianul (rad) şi pentru unghiul solid. sunt aceleaşi indiferentr de sistemul de unităţi utilizat pentru a le exprima. ele fiind definite prin formule de calcul ce utilizează mărimile fundamentale. De aici a rezultat un anumit grad de arbitrar în exprimarea mărimilor fizice. cunoscut sub sigla SI. adică seturi de mărimi fizice fundamentale şi de unităţi de măsură corespunzătoare acestora. 10-9 nano-. Unele mărimi fizice sunt mărimi fundamentale. 106 mega-. De exemplu. 109 giga-. distanţa se determină prin măsurare cu o riglă. prin direcţia şi sensul vectorului. Iată cîteva exemple de unităţi de măsură: 1metru pentru lungimi. Pentru submultipli: 10-1 deci-. De-a lungul timpului s-au utilizat diferite sisteme de unităţi de măsură. deoarece era sistemul cel mai răspândit în secolele XVIII şi XIX. 10-3 mili-. De exemplu. care utilizează următoarele mărimi şi unităţi fundamentale: Mărimea fizică fundamentală Lungimea Masa Timpul Intensitatea curentului electric Temperatura absolută Intensitatea luminoasă Cantitatea de substanţă Unitate de măsură 1 metru 1 kilogram 1 secundă 1 amper 1 kelvin 1 candelă 1 mol Simbol m kg s A K candelă (cd) mol Două unităţi suplimentare se adaugă celor de mai sus. 10-12 pico. O parte a literaturii de fizică este scrisă în sistemul CGS. ele fiind definite numai prin descrierea procedeului de măsurare. Alte Sisteme de Unităţi. 10-6 micro-. care exprimă relaţii între mărimi fizice măsurabile. Modul de scriere al unui vector este următorul: (i) 8 . Cele mai frecvente sisteme de unităţi întâlnite în practică. 102 hecto-. pentru a le exprima. 1 secundă pentru durate. Alte mărimi fizice sunt mărimi derivate. în afară de SI. Dintotdeauna. Un exemplu de mărime scalară este masa unui corp. Mărimile fizice pot fi mărimi scalare sau mărimi vectoriale. Toate celelalte mărimi fizice şi unităţile lor se exprimă cu ajutorul mărimilor fizice şi al unităţilor lor fundamentale. În ceea ce priveşte multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură. sunt: CGS (centimetru-gram-secundă) şi MKfS (metrukilogram-forţă-secundă). se utilizează următoarele prefixe: Pentru multipli: 101 deca-. viteza reprezintă raportul dintre distanţa parcursă şi durata deplasării corpului. 103 kilo-. în locul masei se poate alege ca mărime fundamentală forţa. 1 kg pentru mase. 10-2 centi-. Dar legile fizicii. De exemplu. În zilele noastre se utilizează cel mai frecvent Sistemul Internaţional de Măsură.. Mărimile fizice scalare sunt determinate numai prin valoarea lor numerică. oamenii au avut libertate în alegerea mărimilor fizice şi a unităţilor lor de măsură. Mărimile vectoriale sunt determinate prin valoarea lor numerică (numită mărimea vectorului sau modulul vectorului). steradianul (sterad). 1012 tera-.măsură. iar timpul prin măsurare cu un ceas. şi anume pentru unghiul plan.

a radiaţiilor emise de atomii izotopilor de Cesiu-133. la Sévres (lângă Paris). E . Spaţiul şi lungimea. unitatea de timp este secunda. în fiecare punct din regiune. În mod formal. păstrată în condiţii de presiune şi temperatură constante. având anumite dimensiuni (lungime. Aceste numere sunt determinate prin 9 . Dimensiunea unui corp se stabileşte prin compararea sa cu un alt corp. locul lor în spaţiu se modifică în funcţie de mişcarea pe care o efectuează. el fiind "locul" în care se desfăşoară fenomenele fizice. experimentele trebuie să îndeplinească unele condiţii. Pe baza legilor fizice se poate analiza un anumit fenomen care este observat în natură sau în laborator. Spaţiul fizic convenţional este spaţiul euclidian. Măsurarea timpului se poate face cu ajutorul unor mişcări periodice (oscilaţii mecanice. De asemenea. oamenii descoperă aceste legături şi stabilesc relaţiile cauzale între schimbările diferitelor mărimi fizice ce caracterizează fenomenele respective. Modulul vectorului poate fi scris r r r r r sub forma: F . Câmp fizic. Câmpurile fizice pot fi câmpuri scalare sau câmpuri vectoriale. F. i . Spaţiul constituie o noţiune filozofică. Anumite fenomene sau procese fizice pot avea legături cauzale bine definite. i. Secunda este definită pe baza perioadei. ele stabilindu-se în funcţie de durata unui anumit fenomen fizic periodic uniform. a sau F. TCs. Experiment fizic. Se numeşte câmp fizic regiunea din spaţiu unde se manifestă o anumită mărime fizică şi unde. Toate celelalte lungimi se exprimă prin compararea cu acest metru-standard. standardul pentru unitatea de măsură a lungimii este distanţa dintre două linii paralele trasate pe o bară de platină-iridiu. el fiind măsurat prin durata unui anumit proces. În paragraful 1. care generează un câmp vectorial. care formează un câmp scalar. se poate prevedea starea viitoare a unui sistem fizic. (ii) vectorii câmp electric dintr-un nor de ploaie. v.r r r r r F. E. Pentru a fi considerate valabile. E. i. se numesc experimente. v. Exemple de câmpuri fizice sunt: (i) temperatura dintr-o cameră. Etalonul de lungime actual este metrul.73 lungimi de undă ale radiaţiei portocalii a atomului de Kripton-86 la tranziţia 2p10→5d5 în vid. E. De asemenea. Corpurile fizice ocupă un anumit loc în spaţiu. în urma unor anumite tranziţii între două stări energetice. i . Unităţile şi etaloanele de timp au evoluat de-a lungul timpului. sau (ii) prin litere cu caractere mai groase. v . Legile generale care guvernează fenomenele fizice se numesc legi fizice. volum. în scopul înţelegerii unor fenomene fizice. Trebuie să existe o concordanţă între: (i) rezultatele analizei ştiinţifice a unui anumit fenomen (exprimate printr-o lege). Observaţiile dirijate efectuate în laborator. aplicând legi fizice specifice. considerat etalon de lungime. v. care este tridimensional. care reprezintă 1650763. Timpul reprezintă o măsură a duratei proceselor fizice. În prezent. etc. în funcţie de mărimea fizică ce le caracterizează. lăţime. a. mărimea fizică are o anumită valoare. Prin observaţii sau prin determinări experimentale. a. grosime. arie. (ii) observaţiile dirijate din laborator (experiment) şi (iii) observarea fenomenului în natură. În spaţiul tridimensional sunt suficiente trei numere care să descrie poziţia unui corp în spaţiu. vibraţii atomice sau moleculare). Timp.2 vom prezenta operaţiile vectoriale utilizate cel mai frecvent. Lege fizică.). a .

Sistemul de referinţă este format dintrun sistem de trei axe perpendiculare între ele în spaţiul tridimensinal şi un ceasornic. Punct material. j si k.1.alegerea Sistemului de referinţă faţă de care se raportează corpul. ale punctului care constituie centrul de masă al corpului.1. Oy şi Oz. punctul material se numeşte mobil. Poziţia mobilului M din fig. Alte sisteme de coordonate utilizează o distanţă şi două unghiuri (coordonate sferice). Modulul vectorului de poziţie este dat de relaţia: (1. Pe durata deplasării sale. În fig.2) a fost introdusă şi în geometria analitică. Un corp fizic cu dimensiuni neglijabile şi având masa concentrată într-un punct. Aproximaţia de punct material constituie cel mai simplu model fizic. numit centru de masă. şi a cărui direcţie dă sensul pozitiv al axei respective. y. se numeşte punct material. în aşa fel încât să se poată determina distanţe şi durate de timp.2) Relaţia (1. pentru a exprima distanţa dintre două puncte în spaţiu. Acestea se numesc coordonatele carteziene ale corpului. în care axele de coordonate sunt Ox.1 se prezintă un sistem de referinţă. exprimat în funcţie de coordonatele carteziene sub forma : r r r r r = x i +y j+z k Numerele x.1) r = x 2 + y2 + z2 (1. Versorii axelor sunt r r r vectorii i . de modul unitate. De regulă.1 este dată de vectorul de poziţie. Axele sistemului de referinţă au câte un vector unitate. şi z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M. sau două distanţe şi un unghi (coordonate cilindrice). 10 . pe cele trei axe ale sistemului de referinţă. Modul în care se exprimă poziţia corpului în spaţiu depinde de sistemul de coordonate. cele trei numere care descriu poziţia corpului sunt proiecţiile. numit versor.

1. 11 . Coordonatele carteziene ale punctului M.Fig.Sistem de referinţă. 1.

Ne interesăm de rezultatul compunerii vectorilor. sau rezultanta. Reciproc.2. 1. 12 . În acest caz. aşa cum se poate vedea în fig.2.1. fiecare având originea în vârful celui pe care-l precede.3. după două direcţii arbitrare în plan. Suma a doi vectori. Pentru aplicarea regulii poligonului. 1. se aplică succesiv regula paralelogramului. Fie vectorii a si b . a doi vectori este dată de diagonala paraleogramului având ca laturi cei doi r r r r r vectori cu originea comună. aşa cum se vede în fig. Suma vectorilor Suma. Această regulă de adunare a vectorilor se numeşte regula paralelogramului. produs scalar sau produs vectorial. Operaţii vectoriale Să considerăm că doi sau mai mulţi vectori acţionează într-o zonă din spaţiu. vectorii sunt reprezentaţi unul după altul. obţinând doi vectori coplanari. care poate însemna: adunare. Modulul vectorului rezultant se calculează cu formula lui Pitagora generalizată: s = a 2 + b 2 + 2 a b cos α (1. sau după trei direcţii arbitrare în spaţiu. Fig.3) În cazul compunerii a mai mulţi vectori. atunci s = a + b este suma lor. sau se foloseşte regula poligonului. obţinându-se componentele vectorului după acele direcţii. linia care închide poligonul format de vectori reprezintă suma lor vectorială. orice vector poate fi descompus.2.1. având originea în originea primului vector şi vârful în vârful ultimului vector.

date de relaţia (1. rezultând modulul vectorului. Dacă cele două direcţii (sau trei în reprezentarea tridimensională) sunt perpendiculare între ele.4) a = ax + ay = ax i + ay j Atunci când se fac proiecţiile vectorului pe cele trei axe de coordonate carteziene.4. r Componentele vectorului a în plan sunt ax şi ay: r r r r r (1.4. r Componentele vectorului a se pot aduna. 1.Fig. r r r r r r r a = ax + ay + az = ax i + ay j + az k (1.5.5). atunci componentele vectorului se numesc componente ortogonale. se obţin r componentele ortogonale în spaţiu ale vectorului a . 1. 2 2 a = a2 x + ay + az 13 .1.1. şi reprezentate în fig. Regula poligonului.5) Fig. Componenetele ortogonale în plan ale unui vector.3. aşa cum se vede în fig.

6) unde α este unghiul dintre direcţiile celor doi vectori. atunci modulul vectorului obţinut prin produsul vectorial este de forma: r r a × b = a b sin α unde α este unghiul dintre direcţiile celor doi vectori. Prin produsul vectorial a doi vectori se obţine o mărime vectorială. În urma operaţiei de produs scalar a doi vectori se obţine un scalar. Dacă se cunoaşte unghiul format de cei doi vectori. Componentele unui vector în spaţiu.7) Vectorul rezultant al produsului vectorial a doi vectori este orientat perpendicular pe planul format de cei doi vectori.8) 14 . by.Fig. az. bz sunt componentele celor doi vectori. Produsul scalar a doi vectori este mărimea scalară dată de operaţia: r r a ⋅ b = a ⋅ b ⋅ cos α = a x b x + a y b y + a z b z (1. 1. ay. dată de rezultatul determinantului următor: r r r i j k r r a × b = ax ay az bx by bz (1. Produs vectorial a doi vectori. Produs scalar a doi vectori. (1.5. iar ax. având sensul dat de regula burghiului drept. bx.

1. Traiectoria indică poziţiile succesive în spaţiu pe care le va ocupa corpul de-a lungul mişcării sale. devenită celebră.1) . ca în fig. 2. Noţiumi generale Cunoaşterea mişcării unui corp presupune stabilirea localizării lui în spaţiu şi în timp.1). dat de relaţia (1.2. Fig. Mecanică clasică Mecanica clasică se bazează pe legi ale naturii ce au fost formulate de Isaac Newton în anul 1686 în lucrarea sa.1. este de forma: r r r r r = x i +y j+zk 15 (2. Fie un punct material M. Traiectoria punctului material într-un sistem de referinţă cartezian. Ecuaţiile de mişcare dau forma traiectoriei mişcării corpului. 2. Problema mecanicii este stabilirea ecuaţiilor de mişcare ale corpurilor.2. "Principiile fundamentale ale ştiinţelor naturii". aflat în mişcare pe o traiectorie în spaţiu. mecanica este acea parte a fizicii care studiază mişcarea mecanică a corpurilor şi condiţiile de echilibru ale acestora.1. Vectorul de poziţie al punctului material. Mai precis.

obţinându-se viteza momentană sub forma: r ⎯→ • • r • r • r r dr ⎯ = r = x i +y j+z k v= dt viteză momentană: 16 (2. (şi intervalul de timp în care s-a efectuat deplasarea: vm = ∆r r2 − r1 = ∆t t 2 − t 1 (2. y şi z.4) • r ⎯→ dr ⎯ = r .3) Viteza momentană. Vectorul viteză momentană este tangent la traiectorie.2. care reprezintă o notaţie uzuală pentru derivata În formula (2. ale punctului material. rezultă că derivarea în raport cu timpul a vectorului de poziţie se aplică doar coordonatelor. ∆r .3). Fig. adică viteza instantanee reprezintă derivata în raport cu timpul a vectorului deplasare: r r − r1 r ∆r dr = = = lim 2 v = lim ∆t → 0 ∆ t ∆t → 0 t − t dt 2 1 • ⎯ ⎯→ r (2.4) am folosit notaţia dt vectorului deplasare în raport cu timpul. vx. vy şi vz. x. se obţine din limita când ∆t tinde la zero în relaţia (2.2. ale vectorului . sau instantanee. 2.Distanţa parcursă de mobil în decursul mişcării este dată de vectorul deplasare. aşa cum se vede în fig.2) Viteza medie a punctului material este raportul dintre vectprul deplasare.5) unde derivatele în raport cu timpul ale coordonatelor reprezintă componentele. (2.2. definit ca: ∆r = r2 − r 1 unde r1 si r2 sunt vectorii de poziţie ai punctului material în momentele t1 şi t2. Având în vedere faptul că versorii axelor de coordonate sunt vectori constanţi. Vectorul viteză momentană.

7) Acceleraţia momentană.6) Acceleraţia medie a punctului material reprezintă variaţia vectorului viteză împarţită la intervalul de timp corespunzător acestei variaţii: r ∆v am = ∆t (2. x . deci este a doua derivată în raport cu timpul a vectorului deplasare: r r ⎯→ • r ∆v d ⎛ dr ⎞ d 2 r ⎯ = = v = a = lim ⎜ ⎟= ∆t → 0 ∆ t dt ⎝ dt ⎠ dt 2 •• ⎯⎯→ r (2.⎧ • dx ⎪ x = dt = v x ⎪ • dy ⎪ = vy ⎨ y= dt ⎪ ⎪ • dz ⎪ z = dt = v z ⎩ (2. ⎯⎯→ •• •• r . y. a punctului material este definită ca derivata vectorului viteză în raport cu timpul.8) Componentele vectorului acceleraţie momentană reprezintă derivatele în raport cu timpul ale componenetelor vitezei particulei: • ⎧ •• d 2 x = = x v x = ax ⎪ dt 2 ⎪ • ⎪ •• d 2 y ⎨ y = 2 = vy = a y dt ⎪ • • • ⎪ d2z = = z v ⎪ z = az dt 2 ⎩ (2. sau z reprezintă derivatele de ordinul doi în raport cu timpul ale mărimilor •• •• 17 .9) Notaţiiile fizice respective. sau instantanee.

De aceea el a scris legea a doua a dinamicii sub forma: 18 . proporţională cu forţa şi invers proporţională cu masa corpului. Aşa cum ştim. Principiul inerţiei Principiul inerţiei a fost formulat prima dată de Galilei şi este cunoscut sub forma următoare: "Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă atâta timp cât asuprea lui nu se exercită nici o forţă. atunci mişcările lor se supun principiilor relativităţii restrânse ale lui Einstein. Toate sistemele de referinţă ce se mişcă rectiliniu şi uniform se numesc sisteme de referinţă inerţiale. In aceste sisteme de referinţă este valabil principiul inerţiei. Prin intermediul forţelor. Principiile fundamentale ale dinamicii Rezolvarea problemelor de mecanică clasică se bazează pe câteva principii fundamentale. Principiul inerţiei introduce noţiunea de forţă.2. Forţa este o mărime vectorială. corpurile acţionează unele asupra altora. Câmpurile de forţe sunt şi ele răspunzătoare de transmiterea interacţiunilor mecanice. Să considerăm un călător aşezat într-un vagon de tren. Dacă vitezele punctelor materiale se apropie de viteza luminii în vid. În acest sens. rezultanta egală cu zero a unui număr oarecare de forţe este echivalentă cu inexistenţa forţei. sunt suficiente pentru a explica toate mişcările mecanice clasice. Newton a descoperit faptul că o forţă care acţionează asupra unui corp îi imprimă acestuia o acceleraţie. Mişcarea unui corp asupra căruia acţionează mai multe forţe a căror rezultantă este nulă sau asupra căruia nu acţionează nici o forţă se numeşte mişcare inerţială. mişcarea este caracterizată în raport cu un sistem de referinţă ales arbitrar. Cele trei principii. sau dacă rezultanta tuturor forţelor este zero". ce au fost formulate de Galilei şi de Newton. în raport cu sistemul de referinţă legat de tren. în raport cu un sistem de referinţă legat de Soare. de aceea mişcarea are caracter relativ. (iii) este în mişcare accelerată.2. ce se deplasează rectiliniu şi uniform. având ca unitate de măsură în SI 1 newton. deoarece Pământul este în mişcare accelerată faţă de Soare. Galilei a formulat principiul relativităţii mişcării mecanice. adică mişcările ce se desfăşoară cu viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid. obţinute prin generalizarea observaţiilor experimentale. transmiţând mişcarea mecanică. Principiul forţei sau a doua lege a dinamicii. Conform acestui principiu. c = 3 108 m/s. Călătorul se poate găsi într-una din stările mecanice următoare: (i) este în repaus. [F]SI = 1 N. (ii) este în mişcare rectilinie uniformă cu o viteză egală cu viteza trenului faţă de un sistem de referinţă legat de Pământ.

12) F= dt dt Astfel.r r F=ma (2. Prin integrarea acestor ecuaţii. Principiul acţiunii şi reacţiunii.13) (2. Cantitatea de mişcare sau impulsul unui corp se defineşte ca produsul dintre masa şi vectorul viteză al corpului: r r p=mv Unitatea de măsură pentru impulsul mecanic este [p]SI =1 kg m s-1. sub forma unor ecuaţii diferenţiale de ordinul doi. 19 .14) Ecuaţiile de mişcare se obţin din legea (2. ţinând cont de condiţiile iniţiale.14). " Oricărei acţiuni i se opune întotdeauna o reacţiune egală în modul şi de sens contrar. se obţin legile de mişcare ale corpurilor. legea se scrie sub forma: r r dv F=m dt Viteza este prima derivată în raport cu timpul a vectorului de poziţie. În acest caz este vorba de interacţiunea mutuală simultană şi nu de o cauză şi un efect. Rezultă că forţa se poate exprima şi sub forma: r • • r r d2 r F=m =mr dt (2.10) Masa este o măsură a cantităţii de materie conţinută în corp. de-a lungul dreptei care uneşte cele două corpuri. acţiunea şi reacţiunea.11) Pornind de la impulsul mecanic al corpului. sunt aplicate simultan şi la corpuri diferite. legea fundamentală a dinamicii se scrie sub forma: r r dp F= dt sau. putem deduce forma cea mai completă a definiţiei forţei pentru un corp de masă constantă." Cele două forţe. (2. iar relaţia de mai sus devine: r r r d(m v ) dv =m (2. derivata ei în raport cu timpul este nulă. Derivăm impulsul mecanic în raport cu timpul: r r r dv dp d(m v ) dm r = = v+m dt dt dt dt Dacă masa este constantă. în cazul corpurilor de masă constantă.

deoarece orice experienţă mecanică dă acelaşi rezultat în ambele cazuri.. egală cu suma vectorială: → → → → n → → → → R = F1 + F2 + . Nici un sistem de referinţă inerţial nu poate fi considerat absolut. Din interiorul vagonului de tren din exemplul anterior nu ne putem da seama dacă acesta merge uniform şi rectiliniu sau stă pe loc. Prin urmare. prin rezultanta lor..Principiul independenţei acţiunii forţelor Experimental. F2 . 20 . adică aflate în mişcare accelerată. În acest caz legile lui Newton nu mai sunt valabile şi cu ajutorul experienţelor mecanice efectuate în interiorul sistemului putem determina acceleraţia acestuia. + Fn = ∑ Fi i =1 (2. toate fiind egal îndreptăţite. se constată că fiecare dintre forţele la care este supus un corp acţionează independent de celelalte forţe aplicate corpului. Din punct de vedere mecanic. Lucrurile se schimbă radical atunci când avem de-a face cu sisteme de referinţă neinerţiale. afirmând că toate legile mecanicii rămân neschimbate faţă de orice sistem de referinţă inerţial. Mişcarea mecanică este raportată la sisteme de referinţă. Din acest punct de vedere.. Sistemele de referinţă pot fi în repaus. ..15) Principiul relativităţii din mecanica clasică. Din acest principiu rezultă posibilitatea înlocuirii unui ansamblu de forţe. F1 . mişcarea este relativă. În anul 1632 Galilei enunţă principiul relativităţii în mecanica clasică. în mişcare rectilinie şi uniformă (sisteme de referinţă inerţiale). toate sistemele de referinţă inerţiale sunt absolut echivalente. sau în mişcare accelerată (sisteme de referinţă neinerţiale). Cel mai simplu exemplu de forţă de inerţie este forţa centrifugă din mişcarea circulară.. Fn . nici o experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem de referinţă inerţial nu ne permite să determinăm mişcarea rectilinie şi uniformă sau starea de repaus a sistemului de referinţă faţă de stelele fixe (adică faţă de alte sisteme de referinţă inerţiale). În sistemele de referinţă neinerţiale se excercită forţele de inerţie.

3.17) Relaţia (2. Dacă forţa este constantă.18) Conform definiţiei produsului vectorial. t r t2 r r 2r d p = F dt = F ∫ ∫ ∫ dt = F(t 2 − t 1 ) 2 1 t1 t1 (2. Teorema impulsului Impulsul mecanic sau cantitatea de mişcare este un o mărime vectorială ce caracterizează starea de mişcare mecanică a punctului material. Aceste legi se mai numesc şi teoremele generale în dinamica punctului material. Atunci când asupra punctului material se exercită forţe. Momentul cinetic este exprimat în SI în: [J]SI = 1 kg m2 s-1=1 J s.16) r r r p 2 − p1 = F(t 2 − t 1 ) Dacă forţa este nulă. impulsul mecanic va creşte în timp. al punctului material este rezultatul produsului vectorial dintre vectorul de poziţie şi impulsul punctului material: r r r r r J = r × p = r × mv (2. impulsul mecanic al sistemului se conservă. sau dacă rezultanta forţelor exterioare exercitate asupra sistemului este nulă. putem deduce teorema impulsului: r r dp F= dt Forţa care acţionează asupra punctului material este egală cu variaţia impulsului mecanic al acestuia în unitatea de timp. Teoreme generale în dinamica punctului material Ca o consecinţă a principiilor fundamentale ale dinamicii. 21 . vectorul moment cinetic este orientat perpendicular pe r r planul format de vectorii r si p şi are sensul dat de regula burghiului drept. Această teoremă de conservare se extinde şi asupra sistemelor de puncte materiale: Într-un sistem fizic izolat faţă de mediu. atunci impulsul mecanic rămâne constant. acesta îşi schimbă impulsul mecanic. energie. se obţin legile ce guvernează unele mărimi fizice ale punctului material (impuls mecanic.17) constituie teorema conservării impulsului mecanic: Impulsul mecanic al punctului material este constant dacă asupra acestuia nu acţionează forţe. Teorema momentului cinetic r Momentul kinetic.2. sau dacă rezultanta lor este nulă. r r s dp F=0⇒ = 0 ⇒ p = constant dt (2. J . Aplicând legea fundamentală a dinamicii. moment cinetic).

obţinem expresia teoremei momentului cinetic: Variaţia momentului cinetic al unui punct material în unitatea de timp este egală cu momentul forţei care acţionează asupra punctului material. Unitatea de măsură pentru momentul forţei este: [M]SI = 1 N m.20) Considerăm mişcarea punctului material într-un câmp de forţe. cei doi vectori fiind paraleli (sin 0o = 0). Se numeşte lucru mecanic elementar efectuat de forţă mărimea scalară obţinută din produsul scalar al forţei cu deplasarea infinit mică: r → dL = F ⋅ dr (2. Astfel.2.Momentul unei forţe care acţionează asupa punctului material în raport cu un pol este rezultatul produsului vectorial dintre vectorul de poziţie al punctului de aplicaţie al forţei şi forţă: r r r r r M = r × F = r × ma (2.22) 22 .19) Momentul forţei exprimă capacitatea forţei de a roti corpul în jurul unei axe care trece prin polul considerat. r r dJ M= dt Dacă momentul forţei este nul. putem deduce teorema momentului cinetic: r r r r r r dv r dp d r r dJ M = r × ma = r × m = r× = (r × p ) = dt dt dt dt deoarece derivata în raport cu timpul a momentului cinetic este: r r r r r dp r r dp d r r d r r r dp r (r × p ) = × p + r × = v × mv +r× = 0+ r× dt dt dt dt dt În calculele formale de mai sus am ţinut cont de faptul că produsul vectorial al vitezei cu impulsul mecanic este nul. se face sub acţiunea unei forţe F . atunci momentul cinetic se conservă. Energia mecanică şi teoremele energiei (2.21) constituie teorema conservării momentului cinetic. r r r dJ (2.21) M =0⇒ = 0 ⇒ J = constant dt Relaţia (2. d r . Deplasarea punctului r r material pe drumul infinit scurt. Plecând de la definiţia momentului forţei şi utilizând formula fundamentală a dinamicii. ca în fig.3.

El se mai 23 . Pornind de la expresia lucrului mecanic elementar efectuat de forţă asupra punctului material se poate deduce teorema variaţiei energiei cinetice: → dr r → r → dv → dL = F ⋅ dr = m ⋅ dr = m dv = mv dv dt dt → → ⎛ 1 →2 ⎞ dL = d⎜ ⎜2 mv ⎟ ⎟ = d Ec ⎝ ⎠ Aceste ultime calcule arată că variaţia infinitezimală a energiei cinetice a punctului material este egală cu lucrul mecanic elementar efectuat de forţă asupra lui. Pentru o deplasare finită de la1 la 2 a punctului material se obţine teorema variaţiei energiei cinetice: Lucrul mecanic efectuat de rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului material este egal cu variaţia energiei cinetice a acestuia: L12 = E c 2 − E c1 (2. r Pentru calculul lucrului mecanic efectuat de forţa F la o deplasare a punctului material între punctele 1 şi 2 ale traiectoriei se integrează lucrul mecanic elementar: 2 r → L12 = ∫ F ⋅ dr 1 (2. de asemenea. În acest caz se spune că forţele sunt conservative.25) Se constată că. în anumite cazuri. lucrul mecanic efectuat asupra punctului material nu depinde de forma drumului parcurs.24) Unitatea de măsură pentru energia cinetică este [Ec]SI = 1 J. iar câmpul de forţe repectiv este un câmp conservativ.4). împărţite la doi: Ec = 1 m v2 2 (2.3. O deplasare infinit mică a punctului material pe traiectorie. 2.23) Lucrul mecanic se exprimă în Joule. Energia cinetică este mărimea scalară egală cu produsul dintre masa şi pătratul vitezei punctului material.Fig. [L]SI = 1 J=1N m. ci numai de poziţia iniţială şi finală (vezi fig. 2.

Această relaţie este valabilă şi pentru deplasări infinit mici ale De aceea.28) Lucrul mecanic efectuat de forţele conservative este egal cu variaţia energiei punctului material: r → dL = F ⋅ dr = −dU potenţiale a punctului material luată cu semn schimbat.26) În acest caz. adică din energii potenţiale: r→ r ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞ dU F dr = −dU ⇒ F = − → = −∇U = −⎜ ⎜ ∂x i + ∂y j + ∂z k ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ dr 24 . se poate spune că forţele conservative derivă din potenţiale. Să considerăm drumurile (A) şi (B) pe care se poate deplasa un punct material sub acţiunea unor forţe conservative. vom putea scrie: L12 = r → (A) ∫ F dr = ∫ F dr ( B) r → (2.4. Traiectorii ale punctului material între două puncte în spaţiu.27) → ⎞ ⎛→⎞ unde U⎛ ⎜ r1 ⎟ si U⎜ r2 ⎟ sunt energiile potenţiale ale punctului material în punctele 1 şi 2 ale traiectoriei.numeşte şi câmp potenţial. 2. lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului potenţial se poate scrie şi sub forma: 2r → ⎛→⎞ ⎛ →⎞ L12 = ∫ F dr = U⎜ r1 ⎟ − U⎜ r2 ⎟ 1 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (2. ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ Putem spune că lucrul mecanic efectuat de forţele conservative se realizează pe seama scăderii energiei potenţiale a punctului material: r r L12 = −∆U = −[U( r2 ) − U( r1 )] (2. Fig. Datorită faptului că lucrul mecanic efectuat la deplasarea între două puncte depinde doar de poziţiile 1 şi 2 ale traiectoriilor posibile.

de valoare Q. Energia potenţială este U = F=− dU = −kx dx unde k este constanta de elasticitate. suma dintre energia cinetică şi energia potenţială se numeşte energie mecanică a punctului material. obţinem expresia forţei electrostatice: F = −q dV qQ = dr 4 π ε r 2 Energia mecanică Prin definiţie. 4 πε r Derivând energia potenţială la r. Teorema conservării energiei mecanice este valabilă şi în cazul sistemelor de puncte materiale care sunt izolate faţă de mediu. 3. De aceea forţa de greutate este F = dU = mg . Energia potenţială în câmpul gravitaţional depinde de înălţimea. dh 1 2 kx . Potenţialul electric al unei sarcini electrice. energia mecanică nu rămâne constantă. iar forţa elastică este de forma: 2 2. este V= Q . 25 .unde am utilizat gradientul energiei potenţiale: ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞ ∇U = ⎜ ⎜ ∂x i + ∂y j + ∂z k ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ În continuare să analizăm câteva câmpuri potenţiale: 1. 4 πε r iar energia potenţială a unei sarcini electrice q aflate în câmpul electric al lui Q este: U = qV = qQ .29) Dacă asupra punctului material acţionează forţe neconservative. la care se află punctul material. Teorema conservării energiei mecanice: în cazul mişcării în câmpuri de forţe conservative. Em = Ec + U (2. Exemple de forţe neconservative sunt: forţa de tracţiune (duce la creşterea energiei mecanice) şi forţa de frecare (duce la scăderea energiei mecanice). Câmpul gravitaţional. Câmpul forţelor elastice. energia mecanică a punctului material rămâne constantă. de masă m: U= m g h unde g este acceleraţia gravitaţională. h. Câmpul electrostatic.

z). Operaţia numită gradientul unei funcţii scalare. vectorul nabla dă trei cantităţi ce formează componentele unui vector. 26 . numit vectorul nabla. ∂z ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ Atunci când este aplicat unei mărimi scalare. ∂y . Vectorul gradient al unei funcţii scalare de potenţial este perpendicular pe suprafaţa de potenţial constant. fiind orientat în sensul celei mai rapide variaţii în spaţiu a funcţiei potenţial. ale cărui componente sunt definite prin operaţiile de derivare parţială: ⎛ ∂ ∂ ∂⎞ ∇=⎜ ⎜ ∂x . U(x. y. constă în: ∇U = ∂U r ∂U r ∂U r k j+ i+ ∂x ∂y ∂z Semnificaţia fizică a gradientului. avem nevoie de un vector special.Gradientul unei funcţii scalare de coordonate În anumite cazuri.

Reamintim. (ii) oscilaţii disipative sau amortizate (energia se consumă în timp).3. (iii) oscilaţii forţate sau întreţinute (se furnizează energie din afara sistemului. putem clasifica oscilaţiile în: (i) oscilaţii nedisipative. care este pus în oscilaţie printrun impuls. (ii) oscilaţii electromagnetice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei electrice în energie magnetică).1. Mărimi caracteristice oscilaţiilor periodice. mecanice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei cinetice în energie potenţială). Acele oscilaţii care nu sunt armonice. se pot descompune în serii Fourier de funcţii. mărimea S are aceaşi valoare la momentul t şi la un moment ulterior. Oscilaţii şi unde 3. Noţiuni generale Se numeşte oscilaţie fenomenul fizic în decursul căruia o anumită mărime fizică a procesului prezintă o variaţie periodică sau pseudo-periodică. ideale sau neamortizate (energia totală se conservă). este dată prin definiţia: 2 S ef = 1 2 S ( t ) dt T∫ 0 T Oscilaţiile armonice reprezintă acel tip de oscilaţii în care mărimile caracteristice se pot exprima prin funcţii trigonometrice (sinus. cu o frecvenţă numită frecvenţa proprie a sistemului oscilant. Din punct de vedere al formei de energie dezvoltată în timpul oscilaţiei. dacă T este perioada oscilaţiei. ridicată la puterea a doua. Un sistem fizic izolat. pentru compensarea pierderilor). Oscilaţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Din punct de vedere al conservării energiei sistemului oscilant. Atunci. de asemenea. (iii) oscilaţii electromecanice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei mecanice în energie electromagnetică). care vor fi utile în calculele următoare: ei ϕ 2 =1 ρ e iϕ = ρ (cos ϕ + i sin ϕ) = a + ib 27 . efectuează oscilaţii libere sau proprii. putem întâlni: (i) oscilaţii elastice. t + T: S(t) = S(t+T ) Media lui S pe o perioadă se calculează prin relaţia: T < S >= 1 S( t ) dt T∫ 0 Valoarea efectivă a lui S. Să notăm cu S(t) mărimea fizică ce caracterizează o oscilaţie. cosinus ) sau prin funcţii exponenţiale de argument complex. formulele lui Euler.

Mişcarea oscilatorie armonică ideală În absenţa unor forţe de frecare sau de disipare a energiei. de masă m. Să considerăm un oscilator mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp punctiform.1. mişcarea oscilatorie este o mişcare ideală.2. este singura forţă din sistemul mecanic. Fe . r 28 . astfel că după o perioadă oscilatorul revine în poziţia iniţială şi procesul se reia.a) (3. legat la capătul liber al resortului. presiunea dintr-un tub şi.3. 3. sistemul va efectua o mişcare periodică în jurul poziţiei de echilibru.2. Forţa care determină revenirea oscilatorului în poziţia iniţială şi care permite continuarea oscilaţiei se numeşte forţă de revenire. ca în fig.ρ2 ei ϕ 2 = ρ2 = a 2 + b2 tgϕ = b a Mişcarea oscilatorie armonică apare foarte des în situaţiile practice. aşa că putem scrie formula fudamentală a dinamicii sub forma: ma = . Se spune că Galilei folosea bătăile inimii sale pentru a cronometra mişcările pe care le studia. Mişcarea este reversibilă. Dacă se pune corpul în mişcare prin intermediul unei forţe şi dacă nu există frecări.a. Această forţă de revenire poate fi forţa elastică dint-o lamă metalică.k y Ecuaţia de mişcare a corpului devine: ma+ky=0 (3. numită oscilaţie ideală. Un exemplu foarte la îndemână îl constituie bătăile inimii. deoarece energia totală a oscilatorului rămâne constantă în timp. Forţa elastică din resort.1) unde k este constanta elastică a resortului. iar y este alungirea acestuia (y se numeşte elongaţia mişcării) . orice forţă care produce o deformare elastică. în general.

2. Oscilator mecanic ideal: a) momentul iniţial. 3. de aceea ecuaţia de mişcare devine: m d2y +k y=0 dt 2 (3. de exemplu. Mărimea ϕ( t ) = ω0 t + ϕ 0 se numeşte faza oscilaţiei.1. aceste funcţii se pot scrie sub forma funcţiilor trigonometrice. Ambele constante de integrare. se determină din condiţiile iniţiale ale mişcării (la t = 0 trebuie cunoscute.3) este de forma: y(t) = A sin(ω0 t + ϕ0) (3.3) sunt funcţii de forma: y(t) = e .3) (3. c) amplitudinea mişcării oscilatorii.Fig.) r Împărţim ecuaţia (3. poziţia şi viteza iniţială). iar ϕ 0 este faza iniţială a mişcării.5) unde A reprezintă valoarea maximă a elongaţiei şi se numeşte amplitudinea mişcării oscilatorii. Cu ajutorul formulelor lui Euler. b) alungirea y produce forţa de revenire Fe .b.6) . A şi ϕ 0 . se poate arăta că soluţia generală a ecuaţiei (3.4) Soluţiile particulare ale ecuaţiei diferenţiale de ordinul doi (3.2.b) la m şi obţinem: d2y k + y=0 dt 2 m Notăm cu ω0 pulsaţia proprie a oscilatorului. Viteza oscilatorului este prima derivată la timp a elongaţiei şi este egală cu: v( t ) = dy = Aω0 cos(ω0 t + ϕ 0 ) dt 29 (3. care este egală cu: ω0 = k m ± iω t (3. Astfel. Acceleraţia corpului reprezintă derivata de ordinul doi la timp a vectorului deplasare.

2 reprezintă elongaţia oscilatorului ideal. adică fazorul este egal cu amplitudimea mişcării oscilatorii. Lungimea fazorului este egală cu modulul vectorului pe care îl reprezintă. 30 . care are vitexa unghiulară ω0 . 3. Elongaţia y(t) se determină prin proiecţia pe axa Oy a fazorului A( t ) : y = A sin ϕ( t ) unde ϕ( t ) este faza oscilaţiei. v = f(t) şi a = f(t) din fig. Reprezentarea fazorială a oscilaţiei. se obţin graficele funcţiilor y = f(t).7) Reprezentarea mărimilor vectoriale periodice se poate realiza şi prin intermediul fazorilor. Vectorul reprezentat este egal cu proiecţia fazorului pe axa verticală Oy.2. 3. Fazorul este un vector rotitor în sens trigonometric pozitiv într-un plan Oxy.Acceleraţia oscilatorului este prima derivată la timp a vitezei.3. Ox. sau a doua derivată în raport cu timpul a elongaţiei: a(t) = dv d 2 y 2 2 = 2 = −Aω0 sin (ω0 t + ϕ 0 ) = −ω0 y dt dt (3. Mărimile fizice caracteristice ale oscilatorului ideal pot fi reprezentate grafic în funcţie de timp. Fazorul din fig. Faza vectorului reprezentat este egală cu unghiul format de fazor cu axa orizontală. în diferite momente de timp. Fig.3. ϕ( t ) = ω0 t + ϕ 0 . iar vectorul A( t ) reprezintă fazorul la momentul t. Vectorul A(0) reprezintă fazorul corespunzător momentului iniţial. Dacă faza iniţială este nulă.

În fig. ceea ce constitue legea conservării energiei mecanice a oscilatorului ideal. Energiile cinetică şi potenţială ale oscilatorului ideal sunt de forma: Ec = 1 1 2 mv 2 = mA 2 ω0 cos 2 (ω0 t + ϕ 0 ) 2 2 (3.Fig. viteza şi acceleraţia oscilatorului ideal în funcţie de timp. potenţială şi totală în funcţie de elongaţia y. transformându-se una în alta.3. Elongaţia.3.8) (3. 3.9) 1 1 E p = ky2 = kA2 sin 2 (ω0 t + ϕ0 ) 2 2 vitezei unghiulare obţinem: 2 k = m ω0 Se observă că energiile cinetică şi potenţială elastică sunt dependente de timp.4 sunt reprezentate energiile cinetică. fiind reprezentată de parabola din figură. în aşa fel încât suma lor să rămână constantă. totuşi energia mecanică a oscilatorului ideal este constantă.10) se vede că energia mecanică a oscilatorului ideal este constantă. Din definiţia Energia mecanică a oscilatorului ideal este suma energiilor cinetică şi potenţială. În decursul oscilaţiei ideale. fiind de forma: E = Ec + Ep = 1 1 2 2 A ω 0 cos 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) + kA 2 sin 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) = 2 2 1 1 = k A 2 cos 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) + sin 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) = k A 2 2 2 [ ] (3. Se poate observa că deşi energia potenţială este variabilă. 31 . energiile cinetică şi potenţială elastică ale oscilatorului ideal sunt variabile în timp.10) Din relaţia (3.

potenţială şi totală în funcţie de elongaţia oscilatorului ideal.4. Caracterul oscilant al mişcării se poate constata şi din transformarea periodică a energiei cinetice în energie potenţială şi reciproc. 32 .3. Conservarea energiei mecanice a oscilatorului constituie efectul direct al faptului că forţele elastice sunt forţe conservative.Fig. Energiile cinetică.

care rezultă din compunerea a două sau mai multe oscilaţii armonice. Oscilaţie armonică sub acţiunea a două forţe elastice paralele. 33 . a mişcării compuse. ar fi: y1 ( t ) = A 1 sin (ωt + ϕ 01 ) (3. adică au aceeaşi constantă elastică. şi a fazei inţiale. rezultă că elongaţia oscilaţiei compuse trebuie să fie de forma: y( t ) = A sin (ωt + ϕ 0 ) (3. 3. Fig. ϕ 0 . aşa cum se vede în fig. Compunerea mişcărilor oscilatorii armonice Pe baza legilor mişcării oscilatorii armonice ideale se pot studia mişcări oscilatorii mai complexe.3. atunci elongaţia oscilaţiei armonice ar fi: y 2 ( t ) = A 2 sin (ωt + ϕ 02 ) Am notat pulsaţia proprie a oscilaţiilor independente cu ω = k . k 1 = k 2 = k. atunci elongaţia oscilaţiei sale armonice. Cele două resorturi elastice sunt identice. A.14) Se pune problema determinării amplitudinii rezultante. Observăm în fig. fiind supus simultan la două forţe elastice pe aceeaşi direcţie dar în sensuri diferite. a cărei elongaţie este dată de suma: y( t ) = y1 ( t ) + y 2 ( t ) (3.3.3.12) Atunci când asupra punctului material se exercită simultan ambele forţe elastice. m (3.1. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi pulsaţie Să presupunem că un punct material de masă m este legat de două resorturi elastice. F1 . Vom utiliza metoda fazorilor pentru determinarea celor două necunoscute. la un moment oarecare de timp.11) r Dacă s-ar exercita numai acţiunea forţei elastice F2 .3. r Dacă asupra punctului material s-ar exercita numai acţiunea forţei elastice.5.13) Fiind vorba tot de o oscilaţie armonică.3. mişcarea sa va fi tot o oscilaţie armonică. care se desfăşoară pe direcţii paralele sau pe direcţii perpendiculare.5.

În acest caz oscilatorii sunt în fază. Reprezentarea fazorială a compunerii oscilaţiilor paralele. ∆ϕ . A = A1 + A2. deoarece au aceeaşi viteză unghiulară.3. ω. Fig. Conform regulii de adunare a vectorilor. aflaţi în fază şi care formează acelaşi unghi. în decursul rotaţiei lor. y1(t) şi y2(t). ∆ϕ = 0 . se rotesc în fază. adică amplitudinea oscilaţiei rezultante. se obţine din formula generalizată a lui Pitagora: 2 A = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos (ϕ 02 − ϕ 01 ) (3. că fazorii corepunzători celor două oscilaţii.15) Faza iniţială a oscilaţiei rezulante este: tgϕ 0 = A sin ϕ 01 + A 2 sin ϕ 02 y y1 + y 2 = = 1 x x 1 + x 2 A 1 cos ϕ 01 + A 2 cos ϕ 02 (3. Amplitudinea rezultantă poate fi maximă. 3.6. 34 . fazorul corespunzător amplitudinii oscilaţiei rezultante este egal cu diagonala paraleleogramului format de fazorii A 1 şi A 2 : A = A1 + A 2 Modulul vectorului A .16) În practică se întâlnesc următoarele cazuri particulare ale compunerii oscilaţiilor paralele de aceeaşi frecvenţă: a). Diferenţa de fază dintre cele două oscilaţii este independentă de timp: ∆ϕ = ϕ 2 ( t ) − ϕ1 ( t ) = ωt + ϕ 02 − ωt − ϕ 01 = ϕ 02 − ϕ 01 Cei doi oscilatori au fazorii A 1 şi A 2 .6. dacă diferenţa de fază iniţială este nulă.

dacă diferenţa de fază iniţială este ∆ϕ = π .a) (3. dacă diferenţa de fază iniţială este ∆ϕ = π .19.2. 2 c). Una dintre oscilaţii are pulsaţia proprie ω1.17. Dacă A1 = A2 şi oscilaţiile sunt în opoziţie de fază. În acest caz oscilaţiile sunt în cuadratură de fază.3. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţă diferită Considerăm două oscilaţii armonice individuale ale punctului material de masă m. Elongaţiile celor două oscilaţii armonice independente sunt de forma: y1 ( t ) = A 1 sin(ω1 t + ϕ1 ) y 2 ( t ) = A 2 sin(ω 2 t + ϕ 2 ) (3. Amplitudinea rezultantă poate fi minimă.b). 3. 2 d). 3. Elongaţia oscilaţiei rezultante este de forma: y( t ) = A sin (ωt + ϕ) (3. A = │A1 . aşa cum se poate vedea în fig. 3.7. Compunerea a două oscilaţii paralele de frecvenţe diferite. adică oscilaţia se stinge. iar cealaltă are pulsaţia proprie ω2.18) Pentru simplificare. şi ne propunem să determinăm ecuaţia oscilaţiei rezultante.A2│. Amplitudinea rezultantă poate fi egală cu A = A 1 + A2 2 .b) Punctul material este supus simultan ambelor oscilaţii. Diferenţa dintre cele două frecvenţe de oscilaţie nu este însă prea mare. folosim următoarele notaţii: ω1 = ω + ∆ω ω 2 = ω − ∆ω (3.19. atunci prin compunerea lor se obţine o rezultană egală cu zero.17.7. În acest caz oscilatorii sunt în opoziţie de fază.a) (3. Fig.b) 35 .

19.22) Observăm că putem identifica termenii din (3.19.b) Făcând raportul relaţiilor (3.21) şi (3.a) ş (3.18): y( t ) = A sin (ωt + ϕ) = A sin ωt cos ϕ + A cos ωt sin ϕ Redistribuim termenii. Ridicând la pătrat relaţiile (3.20. obţinem: y = y1 + y 2 = A 1 sin[ωt + (∆ωt + ϕ1 )] + A 2 sin[ωt + (− ∆ωt + ϕ 2 )] Folosim formula trigonometrică sin (a + b) = sin a cos b + cos a sin b.b) în (3. respectiv sinωt şi cosωt.b) şi adunânu-le.b).20. pentru a transforma relaţia de mai sus şi obţinem: y = A 1 [sin ωt cos(∆ωt + ϕ1 ) + cos ωt sin (∆ωt + ϕ1 )] + + A 2 [sin ωt cos(− ∆ωt + ϕ1 ) + cos ωt sin (− ∆ωt + ϕ1 )] y = [ A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 )]sin ωt + + [ A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (− ∆ωt − ϕ 2 )]cos ωt Dezvoltăm sin (ωt+ϕ) din elongaţia rezultantă.a) obţinem faza iniţială a oscilaţiei rezultante: A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (∆ωt − ϕ 2 ) A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 ) tgϕ = (3.22) care au.b) şi obţinem: y1 ( t ) = A 1 sin[(ω + ∆ω) t + ϕ1 ] y 2 ( t ) = A 2 sin[(ω − ∆ω) t + ϕ 2 ] (3.b) Adunând y1 şi y2 din (3.20. ω1 şi ω2. ∆ω . pentru a calcula elongaţia oscilaţiei rezultante.Putem afirma că diferenţa dintre cele două pulsaţii proprii. determinăm amplitudinea oscilaţiei rezultante: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 [cos(∆ωt + ϕ1 ) cos(∆ωt − ϕ 2 ) − sin (∆ωt + ϕ1 ) sin (∆ωt − ϕ 2 )] 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos[(∆ωt + ϕ1 ) + (∆ωt − ϕ 2 )] 36 . şi obţinem: A cos ϕ = A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 ) A sin ϕ = A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (∆ωt − ϕ 2 ) (3. astfel încât să dăm ca factori comuni sin ωt şi cos ωt: (3. Din relaţiile de mai sus rezultă că: 2∆ω = ω1 − ω 2 2ω = ω1 + ω 2 Substituim relaţia (3.21) (3.23.23.20.a) (3.17. deoarece cele două frecvenţe proprii de oscilaţie sunt apropiate.23.23.23.23.a) şi (3.b) şi (3.a) şi relaţia (3.a) (3.24) Observăm că faza iniţială a oscilaţiei rezultante depinde de timp. dată de relaţia (3. este suficient de mică în comparaţie cu pulsaţiile proprii.a) în (3.17.

ecuaţia elongaţiei oscilaţiei rezultante va fi: ⎛ ω − ω 2 ⎞ ⎛ ω1 + ω 2 ⎞ y = 2A 0 cos⎜ 1 t ⎟ sin ⎜ t⎟ 2 2 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (3. 37 .1. ϕ1 = ϕ2 = 0. Astfel amplitudinea oscilaţiei rezultante este de forma: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos[2∆ωt + ϕ1 − ϕ 2 ] (3. Să considerăm două oscilaţii care au amplitudini egale. care indică apariţia fenomenului de bătăi. Tb mai este numită şi perioada bătăilor. Dacă ω1 = ω2.25). iar ω = 1 . Amplitudinea. se poate vedea graficul elongaţiei oscilaţiei rezultante în funcţie de timp. atunci ∆ω este foarte mic. Putem întâlni câteva cazuri particulare: a). A. şi fazele iniţiale nule. Dacă pulsaţia ω1 diferă de pulsaţia ω2 foarte puţin.sin a sin b = cos(a + b). amplitudinea rezultată din compunerea a două oscilaţii paralele de frecvenţe ce diferă cu ∆ω depinde de timp. deduse în paragraful 3.26) unde ∆ω = În aces fel. 3. b).25) Aşa cum se observă din relaţia (3.27) În fig. Acest fenomen constă în modularea amplitudinii oscilaţiei. iar amplitudinea rezultană va fi de forma: A = A 0 1 + 1 + 2 cos(2∆ωt ) = 2A 0 cos(∆ωt ) unde am folosit formula trigonometrică 1+cos(2a)= 2 cos2 a .8.15) şi (3.unde am folosit formula trigonometrică cos a cos b . iar amplitudinea şi faza iniţială ale oscilaţiei rezultante sunt date de relaţiile (3. oscilează cu perioada: Tb = 2π 2π = ∆ω ω1 − ω 2 2 şi este reprezentată în figură prin linie punctată.16). 2 2 (3. A1 = A2 =A0. În acest caz particular ecuaţia elongaţiei devine: y = 2A 0 cos(∆ωt ) sin(ωt ) ω1 − ω 2 ω + ω2 . atunci ∆ω = 0.3.

Oscilaţia rezultantă poate fi considerată o oscilaţie armonică de pulsaţie ω = ω1 + ω 2 .7. 38 .8.Fig. Fenomenul de bătăi.3. dar a cărei 2 amplitudine este modulată. în fig. 3. iar frecvenţa de modulaţie este dată de ν b = 1 ω1 − ω 2 . Faza oscilaţiei are perioada T. mult mai mică decât Tb: T= 2π 2π . = Tb 2π Acest fenomen poartă numele de bătăi. = ω ω1 + ω 2 2 Oscilaţia rezultantă este reprezentată. în sensul că se modifică periodic în timp. Perioada bătăilor este intervalul de timp între două treceri succesive ale amplitudinii rezultante prin valoarea minimă sau maximă. cu linie continuă.

28.3.b).9. ca în fig. Vom obţine: x y cos ϕ 2 − cos ϕ1 = cos ωt (sin ϕ1 cos ϕ 2 − sin ϕ 2 cos ϕ1 ) A1 A sin ϕ1 cos ϕ 2 − sin ϕ 2 cos ϕ1 = − sin(ϕ 2 − ϕ1 ) .29.a) cu cosϕ2. (3.a) (3. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Considerăm un punct material de masă m.a) şi (3.9. care care este solicitat simultan să oscileze armonic sub acţiunea a două resorturi elastice identice legate pe două direcţii perpendiculare. se elimină timpul din cele două ecuaţii parametriece. le scădem şi dăm (3.a) se poate folosi formula trigonometrică: 39 .28. 3. între termenii din dreapta.28.a) Înmulţim ecuaţia (3. Pentru a determina traiectoria. După aceea.3.28. (3. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Cele două mişcări oscilatorii armonice sunt perpendiculare. având ecuaţiile elongaţiilor pe cele două direcţii de forma: x ( t ) = A 1 sin(ωt + ϕ1 ) y( t ) = A 2 sin(ωt + ϕ 2 ) (3.28.b) Ne propunem să determinăm ecuaţia traiectoriei punctului material.a) Observăm că în dreapta ecuaţiei (3. Rescriem ecuaţiile (3.28.29. 3.b) sub forma: x(t) = sin(ωt + ϕ1 ) = sin ωt cos ϕ1 + cos ωt sin ϕ1 A1 y( t ) = sin(ωt + ϕ 2 ) = sin ωt cos ϕ 2 + cos ωt sin ϕ 2 A2 factor comun cos ωt.b) cu cosϕ1.30.29.30.a) (3.a) şi (3.29.3. iar ecuaţia (3. Fig.

a) se poate folosi formula trigonometrică: cos ϕ1 sin ϕ 2 − cos ϕ 2 sin ϕ1 = sin(ϕ 2 − ϕ1 ) . înmulţim ecuaţia (3. O ecuaţie de această formă este cunoscută ca fiind ecuaţia generalizată a elipsei.29. 3.11.30.11). 3. între termenii din dreapta.a) şi (3. După aceea. iar ecuaţia (3. Fig.30.b) cu sin ϕ1. Se obţine următoarea ecuaţie: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎟ − 2 A A (cos ϕ1 cos ϕ 2 + sin ϕ1 sin ϕ 2 ) = ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ 2 2 = sin (ϕ 2 − ϕ1 ) sin ωt + cos 2 ωt 2 2 ( ) După restrîngerea termenilor. Traiectorie eliptică rotită faţă de axe. 40 . adică ecuaţia unei elipse rotite faţă de axele de coordonate (vezi fig. ecuaţia de mai sus devine: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y 2 ⎜ ⎟ − 2 A A cos(ϕ 2 − ϕ1 ) = sin (ϕ 2 − ϕ1 ) ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ 2 2 (3.Apoi. le scădem şi dăm factor comun sin ωt. Se ridică la pătrat ecuaţiille (3.31) Ecuaţia (3.b) Observăm că în dreapta ecuaţiei (3. Vom obţine: x y sin ϕ 2 − sin ϕ1 = sin ωt (cos ϕ1 sin ϕ 2 − cos ϕ 2 sin ϕ1 ) A1 A (3.30. Mişcarea rezultată din compunerea a două mişcări oscilatorii armonice perpendiculare este tot o mişcare armonică.29.b) şi se adună.31) constituie ecuaţia traiectoriei punctului material supus simultan la două mişcări oscilatorii armonice pe direcţii perpendiculare.30.a) cu sin ϕ2.

33) (3. Amplitudinea mişcării oscilatorii este dată de formula lui Pitagora: 2 A = A1 + A2 2 (3.34) Această oscilaţie se desfăşoară de-a lungul primei diagonale a amplitudinilor. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = 2nπ . Aceste cazuri particulare sunt următoarele: a).12. 3. (vezi fig.32) (3.12). Dacă diferenţa fazelor iniţiale este un multiplu par de π.35) Ecuaţia elongaţiei mişării rezultante este de forma: s( t ) = A sin(ωt + ϕ1 ) Fig. atunci oscilaţiile sunt în fază.În anumite cazuri. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = 2nπ . 3. elipsa generalizată se simplifică. 41 . oscilaţia se desfăşoară de-a lungul unei drepte de ecuaţie y= A2 x A1 2 (3. Traiectorie particulară în cazul compunerii oscilaţiilor perpendiculare în fază. iar ecuaţia traiectoriei devine: 2 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ −2A A =0 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ sau: ⎛ x y ⎞ ⎜ ⎟ − ⎜A ⎟ =0 ⎝ 1 A2 ⎠ În acest caz.

Dacă diferenţa fazelor iniţiale este de forma ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) de π . Traiectoria rezultată din compunerea a două oscilaţii perpendiculare în cuadratură de fază. oscilaţiile sunt în opoziţie de fază.36) (3.12). iar ecuaţia traiectoriei devine: 2 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +2A A =0 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ sau: ⎛ x y ⎞ ⎜ ⎟ + ⎜A ⎟ =0 ⎝ 1 A2 ⎠ În acest caz.3. adică este un multiplu 2 (3.37) (3. atunci oscilaţiile sunt în cuadratură.b).3. Dacă diferenţa fazelor iniţiale este un multiplu impar de π. oscilaţia se desfăşoarăde-a lungul unei dreapte de ecuaţie: y= − A2 x A1 2 (3. Ecuaţia (3.10).39) Elipsa care descrie traiectoria particulei nu mai este rotită faţă de axele de coordonate (vezi Fig. c).38) Această oscilaţie se desfăşoară pe cea de-a doua diagonală a amplitudinilor. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) 42 π .31) devine: 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ =1 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ fig. (vezi fig.35). Amplitudinea ei este dată de relaţia (3. 2 . 2 2 π .3.12. de forma ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1)π .

43 . Un caz particular de traiectorie eliptică este traiectoria circulară.Mişcarea punctului material se defăşoară pe elipsă. într-un sens sau în altul. Reciproc. În 2 Acest rezultat al compunerii. putem afirma că orice mişcare circulară se poate descompune în două mişcări oscilatorii armonice perpendiculare. A1= A2 = A0. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) acest caz. ecuaţia traiectoriei punctului material devine: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ 2 2 2 ⎜ ⎜A ⎟ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎟ = 1 ⇒ x + y = A0 ⎝ 0⎠ ⎝ 0⎠ Mişcarea punctului material este circulară. d). care se obţine dacă cele două oscilaţii au amplitudine egală. 2 2 2 π . ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) π . respectiv al descompunerii a două oscilaţii armonice perpendiculare are o importanţă deosebită în fizică. şi sunt în cuadratură de fază. aflate în cuadratură de fază. de amplitudini egale. cercul având raza A0.

este: ma = −ky − ρv (3.46) Ecuaţia caracteristică. Rezultanta forţelor la care este supus un sistem fizic format dintr-un resort elastic de constantă elastică k şi un punct material.45) Înlocuim această soluţie în ecuaţia (3. Cu aceste notaţii ecuaţia de mişcare (3. fiind o ecuaţie de gradul doi în r. iar β se numeşte coeficient de amortizare.4.44) Ecuaţia de mişcare. 2 = −β ± β 2 − ω 0 (3. Mişcarea oscilatorie amortizată Sistemele oscilante reale sunt supuse unor forţe de frânare.42) Această relaţie constituie ecuaţia de mişcare a sistemului ce efectuează oscilaţii amortizate.44) sunt de forma generală: y( t ) = e r t (3.43.40) Dacă împărţim prin m şi ţinem cont că viteza este prima derivată la timp a elongaţiei y. Ampltudinea mişcării oscilatorii amortizate este scăzătoare în timp. este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi.3. facem următoarele notaţii: ω0 = k m (3.43. iar acceleraţia este a doua derivată la timp a acesteia. are soluţii de forma: 2 r1. scrisă sub forma (3.44). Pentru simplificarea calculelor. în raport cu pulsaţia proprie ω0. de masă m. deosebim mai multe cazuri particulare: 44 . Acea parte a energiei ce se pierde prin frecare se transformă în căldură. Un caz interesant de forţe de frânare îl constituie forţele proporţionale cu viteza de oscilaţie.41) (3.42) devine: •• • 2 y + 2β y + ω0 y=0 (3. Soluţiile ecuaţiei (3.a) (3.b) 2β = ρ m unde ω0 reprezintă pulsaţia proprie a oscilatorului ideal.44) şi obţinem ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale: 2 r 2 + 2βr + ω0 =0 (3. obţinem ecuaţia diferenţială: •• y+ ρ • k y+ y = 0 m m (3. sau de disipare a energiei pe care-o au la începutul mişcării. Modulul unei forţe proporţionale cu viteza de mişcare şi opusă acesteia se poate scrie sub forma: Ff = −ρv unde ρ este coeficientul de rezistenţă mecanică.47) În funcţie de valorile coeficientului de amortizare β.

48) este neperiodică.46) sunt numere complexe.46) are o singură soluţie reală: r = . dar fără ca punctul material să efectueze oscilaţii elastice. atunci ecuaţia (3. 2 = −β ± i ω 0 − β 2 = −β ± iω (3. atunci β < ω 0 . ecuaţia elongaţiei punctului material este de forma: y ( t ) = ( C1 + C 2 t ) e − β t (3. Elongaţia. deci soluţiile ecuaţiei (3. încât are loc relaţia β > ω0 . în acest caz soluţiile ecuaţiei (3. ω0. fiind numită mişcare aperiodică critică. Elongaţia tinde la zero când timpul tinde la infinit.48) Constantele de integrare C1 şi C2 se determină din condiţiile iniţiale ale mişcării. valoarea ei fiind mai mică decât pulsaţia proprie a sistemului ideal liber. 3.49) Această mişcare este de asemenea neperiodică. Mişcarea descrisă de ecuaţia (3. Dacă forţa de amortizare este mare. În acest caz. c) Dacă forţele de amortizare sunt slabe. Facem notaţia: 2 ω = ω0 − β2 . β > ω0 .a). Dacă există egalitate între coeficientul de amortizare β şi pulsaţia proprie ω0. aşa cum se vede în fig. fiind numere reale. b). 3.β. tinde asimptotic la zero. Elongaţia mişcării amortizate corespunzătoare acestui caz este de forma: y ( t ) = C1 e −β t e 2 β 2 −ωo t + C 2 e −β t e 2 − β 2 −ωo t (3. mărimea de sub radicalul din expresia (3.50) 45 . În acest caz. Pentru acest caz particular. având un singur maxim.13. Fig.13.46) sunt numere reale. fără ca punctul material să oscileze. soluţiile ecuaţiei caracteristice (3.46) devin: 2 r1. Mărimea ω se numeşte pseudo-pulsaţia oscilatorului amortizat. Elongaţia mişcării cu forţă de amortizare mare.47) este pozitivă.

46 . Elongaţia şi amplitudinea oscilatorului armonic amortizat în funcţie de timp. Am observat că pulsaţia oscilaţiei amortizate ω este mai mică decât pulsaţia proprie ω0. 3. Astfel.52) constituie elongaţia oscilatorului armonic amortizat în funcţie de timp.52) Ecuaţia (3. Ecuaţia (3.14 sunt reprezentate funcţiile y(t) şi A(t). T.14.53) indică faptul că amplitudinea este descrescătoare în timp. T > T 0. conform cu relaţiile (3. ele fiind determnate din condiţiile inţiale ale mişcării. Fig.53). Constantele de integrare din ecuaţia (3. a oscilatorului ideal.53) Relaţia (3.51) se poate transforma. este mai mare decât perioada pulsaţiei proprii. devenind de forma: y( t ) = A 0 e − β t sin(ωt + ϕ) (3.Ecuaţia elongaţiei oscilatorului amortizat este de forma: y ( t ) = C1e − β t e i ω t + C 2 e − β t e − i ω t (3. T0.54) În fig. 3.52) sunt A şi ϕ .52) se poate interpreta astfel: Considerăm amplitudinea oscilaţiei amortizate ca fiind o funcţie de timp: A( t ) = A 0 e − β t (3. ecuaţia elongaţiei oscilatorului amortizat devine: y( t ) = A( t ) sin(ωt + ϕ) (3.51) Folosind formulele lui Euler.54) şi (3. ecuaţia (3. Aceasta înseamnă că pseudo-perioada mişcării oscilatorii amortizate.

Descreşterea amplitudinii mişcării oscilatorii amortizate este caracterizată de mărimea numită decrement logaritmic. putem constata că energia mecanică scade mult mai repede decât amplitudinea mişcării.58) pentru a calcula timpul de relaxare τ. Dependenţa de timp a energiei mecanice şi a amplitudinii oscilatorului amortizat. Decrementul logaritmic este egal cu logaritmul natural al raportului dintre două amplitudini succesive: ∆ = ln A 0 e −βt A( t ) = ln = ln e βT = βT A( t + T) A 0 e −β ( t + T ) (3.57) Comparând vitezele de scădere în timp ale amplitudinii şi energiei totale în cazul oscilatorului amortizat.3.55) Viteza oscilatorului armonic amortizat este prima derivată la timp a elongaţiei: v( t ) = dy = − A 0 β e −βt sin(ωt + ϕ) + A 0 ωe −βt cos(ωt + ϕ) dt 1 1 2 −2 β t kA 2 = kA 0 e 2 2 (3. Timpul caracteristic pentru scăderea energiei mecanice a oscilatorului amortizat se numeşte timp de relaxare.15. notat τ. Fig. Timpul de relaxare τ este intervalul de timp după care energia mecanică scade de e = 2.Observăm că oscilaţia amortizată este modulată în amplitudine.15. Elongaţia tinde la zero când timpul tinde la infinit.58) . punctul material oscilând în jurul poziţiei de echilibru cu o amplitudine din ce în ce mai mică. aşa cum se vede în fig.3.718 ori (ln e = 1): E(t ) = 2.56) Energia totală a oscilatorului armonic amortizat este o funcţie de timp. fiind egală cu: E= (3.718 = e E ( t + τ) Dacă rezolvăm ecuaţia (3. obţinem: 47 (3.

Fie i(t) intensitatea instantanee a curentului electric 48 . În final. Considerăm un circuit serie RLC.e −2 β τ = e 1 2 −2 β( t + τ) kA 0 e 2 1 2 −2 β t kA 0 e 2 =e 2βτ = 1 τ= 1 m = 2β ρ (3. accentuăm asupra faptului că. nu mai este valabilă. În bobină se induce o tensiune electromotoare. atunci soluţia (3. constatăm o serie de asemănări (similitudini). 3. 3.16. Apoi alimentarea electrică a transformatorului se întrerupe. 3. Cunoaşterea analogiilor dintre mărimile electrictromagnetice şi cele mecanice permite transpunerea rezultatelor obţinute pentru oscilaţiile elastice armonice (ideale sau amortizate) la cazul oscilaţiilor electrice. uL. şi un condensator de capacitate electrică C (vezi fig.40). prin inducţie electromagnetică între primarul şi secundarul transformatorului. Amplitudinea oscilatorului amortizat în funcţie de timp. adică la stabilirea unor analogii între aceste mărimi. adică nu este proporţională cu viteza.59) Relaţia (3. Circuit RLC parcurs de un curent electric variabil în timp. Aceste asemănări au condus la stabilirea unor corespondenţe între mărimile electrice şi cele mecanice. Considerăm că bobina constituie secundarul unui transformator. dacă forţa de frânare nu este de forma dată de relaţia (3.16). o bobină ideală cu inductanţa L. A = f(t).53). Fig.59) defineşte timpul de relaxare. A ( t ) = A 0 e − β t .5. poate avea o altă formă matematică. format dintr-un rezistor cu rezistenţa electrică R. Analogie între oscilaţiile mecanice şi cele electromagnetice Examinând oscilaţiile elastice (ale unui sistem format dintr-un resort elastic şi un corp punctiform) şi oscilaţiile electromagnetice (dintr-un circuit serie RLC de curent alternativ).

ecuaţia (3. (3. Similitudinile dintre cele două tipuri de oscilaţii sunt prezentate în Tabelul 3.61) sunt: 1. obţinem: −L d2 i d i 1 dQ =R + 2 d t C dt dt (3.42). (3. Astfel.60) Legea a doua a lui Kirchhoff. în sensul că "variabila" ecuaţiilor este prezentă împreună cu primele două derivate la timp. Folosind analogia dintre oscilaţiile amortizate ale resortului elastic şi oscilaţiile electromagnetice amortizate din circuitul RLC.63) în ecuaţia (3. putem observa că toate mărimile fizice corespunzătoare oscilaţiei electromagnetice au un corespondent în mărimi corespunzătoare oscilaţiei elastice. care este dată de relaţia: R t 2L i( t ) = I max e − sin(ωt + ϕ) (3. aplicată la circuitul RLC pentru tensiunile instantanee. şi intensitatea i(t) din circuitul RLC: u L (t ) = −L d i( t ) dt (3.64).66) unde pseudo-pulsaţia oscilaţiei este ω = 1 R2 − 2 .64) Dacă derivăm la timp ecuaţia (3.65) cu ecuaţia de mişcare a oscilatorului amortizat. u C (t ) = Q( t ) C (3. LC 4L 49 .63) Înlocuind relaţiile (3.62) şi (3. se poate scrie intensitatea instantanee a curentului electric din circuit.65) se mai poate scrie şi sub forma: dt ⎠ ⎝ d2 i di 1 L 2 +R + i=0 (3. intensitatea curentului electric reprezintă derivata în raport cu timpul a sarcinii dQ ⎞ ⎛ electrice Q ⎜ i = ⎟ .62) (3. uL(t).65) După cum ştim. este de forma: u L (t ) = u C (t ) + u R (t ) Tensiunile instantanee din relaţia (3. Vom observa că cele două ecuaţii sunt de aceeaşi formă. Atunci. Legea lui Faraday a inducţiei electromagnetice ne dă relaţia dintre tensiunea la bornele bobinei.61) unde Q reprezintă sarcina electrică acumulată de condensator. u R = R i( t ) (3.65) dt C dt Să comparăm ecuaţia (3. aceasta din urmă devine: −L di Q =R i+ dt C (3. (derivatele de ordinul unu şi doi). 2.60).ce se stabileşte în circuitul RLC.1.61).

amplitudinea oscilaţiilor curentului electric este o funcţie de timp.67). dată de relaţia: A ( t ) = I max e − R t 2L (3. 3.67) Comparând relaţiile (3.53) şi (3. 50 . Intensitatea instantanee a curentului electric din circuitul oscilant amortizat.Tabelul 3.17 se prezintă intensitatea instantanee a curentului electric din circuit şi amplitudinea oscilaţiilor sale în funcţie de timp.1.17. Analogie între oscilaţiile electromagnetice şi cele mecanice Oscilaţii electromagnetice Mărimea electrică Simbol Intensitatea istantanee a curentului electric i (t) Inductanţa bobinei L Rezistenţa electrică R Inversul capacităţii 1 electrice C Coeficientul de amortizare R = 2β L Pulsaţia proprie de oscilaţie 1 ω0 = LC Factorul de calitate 1 L Q= R C Oscilaţii elastice Mărimea mecanică Elongaţia mişcării oscilatorii armonice Masa oscilatorului elastic Rezistenţa mecanică Constanta elestică Simbol y(t) m ρ k Coeficientul de amortizare Pulsaţia proprie de oscilaţie Factorul de calitate ρ = 2β m k ω0 = m 1 Q= mk r În fig. Fig. observăm că şi în cazul amplitudinii cele două tipuri de oscilaţii (elastice şi electromagnetice) sunt similare. Aşa cum se observă. 3.

4. Într-adevăr. Din punct de vedere matematic. De aceea.43. punctul material va efectua o mişcare oscilatorie forţată. a mişcării oscilatorii forţate. Datorită forţei de frecare. Regimul tranzitoriu este de scurtă durată. trebuie să se aplice forţe exterioare (numite forţe de forţare). fiind de forma (3. ecuaţia (3.70) ar fi reprezentat ecuaţia de mişcare oscilatorie amortizată. Pentru a întreţine mişcarea oscilatorie.52). astfel încât oscilaţia este amortizată. aşa cum am văzut în paragraful 3.70) Experienţa arată că o mişcare periodică întreţinută prezintă un regim tranzitoriu. putem scrie soluţia ecuaţiei (3. În acest caz. iar regimul permanent se manifestă prin oscilaţii întreţinute. un caz interesant pentru aplicaţiile practice este cel în care forţele perturbatoare sunt periodice. după trecerea căruia se instalează regimul permanent. sub forma: y( t ) = y o ( t ) + y p ( t ) (3. observăm că fără termenul din dreapta.68) În acest caz. ecuaţia de mişcare a oscilatorului armonic forţat este de forma: m y = −ky − ρ y + F0 sin ω p t (3.6.69) Folosind notaţiile (3. Oscilaţii forţate. soluţia generală a ecuaţiei (3. care să compenseze pierderile de energie din sistem.71) Termenul y o (t) reprezintă soluţia ecuaţiei omogene. 51 . energia mecanică a oscilatorului se consumă în timp. Dintre tipurile de forţe de forţare (sau perturbatoare) ce se pot aplica sistemului oscilant. care introduc pulsaţia proprie a sistemului şi coeficientul de amortizare. Rezonanţa Să considerăm un oscilator mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp de dimensiuni neglijabile. O astfel de forţă perturbatoare se poate scrie sub forma: Fp = F0 sin ω p t •• • (3.a) şi (3. obţinem ecuaţia de mişcare a oscilatorului forţat (sau întreţinut): •• 2 y + 2β y + + ω 0 y= • F0 sin ω p t m (3.b).3.43.70).70) se compune din soluţia ecuaţiei omogene (adică ecuaţia fără termenul forţă perturbatoare) plus o soluţie particulară a ecuaţiei complete.

amplitudinea oscilaţiilor întreţinute rămâne constantă.b) 52 .71) este o soluţie a ecuaţiei complete. se reduce semnificativ.75. derivăm yp(t) la timp şi înlocuim apoi în ecuaţia (3.73) descrie regimul permanent al oscilatorului forţat.75. Într-adevăr.74) unde am folosit notaţia f = F0 . m Ecuaţia (3.descrisă de ecuaţia (3. regimul tranzitoriu încetează deoarece amplitudinea. Pentru aceste momente particulare de timp ecuaţia (3.74) devine: 2 π π π π 2 − A p ω2 − ϕ) + 2β A p ω p cos( − ϕ) + A p ω 0 sin( − ϕ) = f sin p sin( 2 2 2 2 2 − A p ω2 p sin( −ϕ) + 2β A p ω p cos( −ϕ) + A p ω 0 sin( −ϕ) = f sin 0 (3.70). tinzând asimptotic la zero.70): y p ( t ) = A p sin(ω p t − ϕ) (3. A 0 e − β t .73) conţine două constante de integrare. După trecerea unui anumit timp. Pentru a verifica. Obţinem ecuaţia: 2 − A p ω2 p sin(ω p t − ϕ) + 2β A p ω p cos(ω p t − ϕ) + A p ω 0 sin(ω p t − ϕ) = f sin ω p t (3.73) Relaţia (3. fiind de forma termenului din dreapta al ecuaţiei (3. Acestea vor fi determinate din condiţia ca soluţia (3.74) trebuie să fie verificată în orice moment de timp. se observă şi experimental faptul că pulsaţia regimului permanent este egală cu pulsaţia forţei perturbatoare. Ap şi ϕ .a) (3.44).70). De aceea. După instalarea regimului permanent. iar pulsaţia oscilatorului devine egală cu cea a forţei perturbatoare.73) să verifice ecuaţia de mişcare (3. Oscilatorul întreţinut adoptă frecvenţa forţei perturbatoare. Soluţia particulară y p ( t ) din (3. deci şi în momentele particulare în care ω p t = π şi ω p t = 0 . yo(t) este o soluţie a ecuaţiei omogene şi reprezintă oscilaţiile amortizate: y o ( t ) = A 0 e − β t sin(ωt + ϕ) Această soluţie descrie regimul tranzitoriu de oscilaţie. Soluţia y p ( t ) dată de (3.

77) Dacă se ridică la pătrat ecuaţiile (3. Fp. ω 0 .b) şi se adună.78) Observăm că amplitudinea oscilaţiei permanente este constantă în timp. 53 .Folosind relaţii trigonometrice de reducere la primul cadran.b) 2 − A p (ω 0 − ω2 p ) sin ϕ + 2β A p ω p cos ϕ = 0 Din ecuaţia (3. se obţine amplitudinea oscilaţiei întreţinute. faptul că frecvenţa de oscilaţie a regimului permanent este egală cu frecvenţa forţei exterioare.76. observăm că există un defazaj între forţa Fp şi elongaţia oscilaţiei întreţinute yp(t). care este diferită de pulsaţia sa proprie de oscilaţie ca sistem liber.76. frecvenţa de oscilaţie este egală cu frecvenţa ν p = ωP 2π a forţei perturbatoare. Rezonanţa Aşa cum am văzut în paragraful anterior.6. de asemenea.76. Oscilaţia permanentă este în urmă cu faza ϕ faţă de forţa Fp. depinde de pulsaţia ω p a forţei ce o întreţine.a) (3. De asemenea.b) se poate obţine expresia matematică ce determină faza iniţială a oscilaţiei întreţinute: tgϕ = 2βω p 2 (ω 0 − ω2 p) (3. aşa cum rezultă şi experimental. Trebuie subliniat.1. Sistemul oscilant adoptă pulsaţia forţei perturbatoare. 3.a) şi (3. dar nu depinde de condiţiile inţiale. cele două ecuaţii de mai sus se pot scrie sub forma: 2 − ω2 A p (ω 0 p ) cos ϕ + 2β A p ω p sin ϕ = f (3. după stabilirea regimului permanent al oscilaţiei întreţinute.76. sub forma: Ap = f (ω − ω ) + (2βω p ) 2 2 0 2 2 p (3.76.

78): A rez = A max = = f 2 2β ω 0 − β2 f (ω 2 0 −ω 2 2 rez ) + 4β ω 2 = 2 rez (3. Rezonanţa este fenomenul fizic de apariţie a maximului amplitudinii oscilaţiei întreţinute. mai întâi calculăm derivata funcţiei AP = f ( ω p ) la frecvenţa ωP. în formula (3. dată de relaţia (3. a sistemului oscilant întreţinut se calculează înlocuind frecvenţa de rezonanţă.78). dA p dω p d f dω p ⎧ ⎪⎡ 2 2 ⎨⎢ ω0 − ω p ⎣ ⎪ ⎩ = ( ) 2 + 4β 2 1 − 2⎤ 2 ωp ⎥ ⎦ ⎫ ⎪ ⎬= ⎪ ⎭ 1 2 − f ⎡ ω0 − ω2 p ⎢ ⎣ 2 ( ) 2 + 4β 2 3 − 2⎤ 2 ωp ⎥ ⎦ {2(ω 2 0 2 − ω2 p − 2ω p + 8β ω p )( ) } Punem condiţia de anulare a derivatei de mai sus: dA p dω p =0 (3.79) 2 2 4ω p (− ω 0 + ω2 p + 2β ) = 0 Soluţia ecuaţiei (3.Analizând oscilaţia forţată.79) reprezintă frecvenţa de rezonanţă a sistemului oscilant întreţinut. Această valoare maximă a amplitudinii oscilaţiei forţate caracterizează fenomenul numit rezonanţă. putem constata experimental faptul că prin variaţia pulsaţiei forţei de forţare se obţine variaţia amplitudinii oscilaţiilor forţate. Pentru a determina maximul amplitudinii oscilaţiei forţate.81) 54 .80).80) Amplitudinea maximă. Dacă se derivează amplitudinea AP la frecvenţa ωP. se constată că derivata se anulează pentru o anumită valoare a pulsaţiei forţei perturbatoare. prezintă valori maxime (sau minime). pentru care amplitudinea oscilaţiei forţate este maximă. ωrez . sau amplitudinea de rezonanţă. O funcţie matematică. aşa cum este AP = f( ωP) dată de relaţia (3. dependentă de pulsaţia proprie a oscilatorului ω0 şi de coeficientul de amortizare β: 2 ω p = ω rez = ωo − 2β 2 (3.

amplitudinea de rezonanţă tinde asimptotic la infinit. conform ecuaţiei (3. 2 2 2 2 ω rez = ω 0 − 2β 2 ω0 − 2β 3 . este ideal să amplificăm la maxim o oscilaţie armonică. frecvenţa de rezonanţă. pentru mai multe valori ale coeficientului de amortizare β.18 sunt reprezentate mai multe grafice ale amplitudinii AP. dacă β = 0 (adică în absenţa forţelor disipative). β3 > β2 . cu atât valoarea maximă a amplitudinii regimului permanent scade. Fig. Curbe de rezonanţă pentru diferite valori ale coeficientului de amortizare: 1 β1 = 0. 2 . În fig. Deşi. 3. din punct de vedere fizic. Cu cât valoarea coeficientului de amortizare β este mai mare.78). 3 ω rez = 55 . 3. coincide cu frecvenţa proprie ω 0 a sistemului oscilant.Din relaţia (3.18. Putem vedea că în absenţa frecărilor. Se observă că la forţe de frecare mai mari. deoarece în acest caz amplitudinea tinde la infinit. Rezonanţa mecanică are multiple aplicaţii în tehnică.80) observăm că. Sistemul fizic aflat la rezonanţă oscilează cu amplitudine maximă. în funcţie de pulsaţia ωP. frecvenţa de rezonanţă ia valori mai mici. ω rez . totuşi în practică trebuie evitate situaţiile în care frecvenţa forţei de întreţinere coincide cu frecvenţa proprie a oscilatorului.

19. În paragraful următor vom vedea cum se caracterizează din punct de vedere energetic oscilaţiile întreţinute. 2 Fig. de asemenea.19. 3.6. forţa exterioară produce un lucru mecanic ce compensează pierderile de energie din sistemul oscilant. 1. Se constată. (3. Puterea instantanee absorbită de sistemul oscilant întreţinut reprezintă derivata la timp a lucrului Expresia matematică a puterii instantanee absorbite este: Pa ( t ) = • dL a Fp ( t ) dy = = Fp ( t ) y( t ) = Fp ( t ) v( t ) dt dt mecanic efectuat de forţa de forţare.Astfel. sau întreţinute. că dacă valoarea lui β scade. 3. În ceea ce privesţe faza iniţială ϕ a oscilaţiei permanente. în acest paragraf am constatat că în cazul oscilaţiilor întreţinute. 3. atunci ϕ se apropie de valoarea π . Consideraţii energetice ale oscilaţiilor forţate În continuare vom defini câteva mărimi fizice care caracterizează transferul energiei mecanice în sistemul ce efectuează oscilaţii forţate.82) 56 . Variaţia modulului fazei inţiale a oscilaţiei permanente în funcţie de valorile coeficientului de amortizare β. sau forţate.2. se observă că oscilaţia este defazată cu faza ϕ în urma forţei de forţare. aşa cum se poate vede în fig. β2 < β1.

sin ϕ = 2 2 2 2 2 (ω0 − ωp ) + 4β ωp 2 2 (3. 2 p 2 p (3. dată de relaţia (3.ϕ)dt = 2 T p p 0 1 p sin ϕ Astfel.83) Puterea medie absorbită în decursul unei perioade reprezintă integrala pe o perioadă a puterii F0 Ap ωp 1 Pa = Pa = ∫ Pa (t)dt = sinωp t cos(ωp t .88) am ţinut cont de faptul că integrala este egală cu Tp/2. adică: Pd ( t ) = − 4. puterea medie absorbită într-o perioadă sub forma: 2 Pa = Pa = β mA 2 p ωp obţinem (3.ϕ)dt Tp 0 Tp ∫ 0 Se poate arăta că integrala din relaţia (3. devine: Pa ( t ) = F0 sin(ω p t )A p ω p cos(ω p t − ϕ) 2. dL f F dy ⎛ •• ⎞ ⎛ •• ⎞ 2 2 =− f = ρ⎜ y ⎟ = 2β m⎜ y ⎟ = 2β mA 2 p ω p cos (ω p t − ϕ) dt dt ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (3.86) şi (3.82). costatăm că în regim permanent puterea medie absorbită pe o perioadă este egală cu puterea medie disipată sub formă de căldură în aceeaşi perioadă de timp: 57 .85) tgϕ = sin ϕ = 2βω p Dacă ţinem cont de relaţia (3.77) a fazei iniţiale a oscilaţiei întreţinute: Pa = Pa = 1 − sin 2 ϕ ω 0 − ω p obţinem: 2βω p . iar viteza este v( t ) = A p ω p cos(ω p t − ϕ) .84) ∫ sin ω t cos( ω t .86) 3.78) care defineşte amplitudinea oscilaţiei întreţinute.88).84) este egală cu: Tp Tp Tp (3.unde elongaţia este y( t ) = A p sin(ω p t − ϕ) . puterea medie absorbită pe durata unei perioade este de forma: F0 A p ω p 1 F0 A p ω p Tp sin ϕ = sin ϕ Tp 2 2 Folosind definiţia (3. Atunci puterea instantanee absorbită.87) Puterea medie disipată într-o perioadă reprezintă integrala pe o periodă a puterii instantanee Tp disipate: 1 2 Pd ( t ) = Pd = 2βmA ω cos 2 (ω p t − ϕ)dt =β mA 2 p ωp Tp ∫ o În relaţia (3. instantanee absorbite Pa (t): (3. Puterea instantanee disipată sub formă de căldură de către forţa de frecare reprezintă derivata la 2 2 timp a lucrului mecanic efectuat de forţa de frecare.88) Analizând relaţiile (3.

Puterile medii absorbită şi disipată în funcţie de ω p .89) În fig. În acest caz. adică: Pef = Pmax F2 = 0 2 8β m (3.91) unde ω1 şi ω2 sunt cele două valori ale lui ω p pentru care este atinsă puterea efectivă: 2 ω1. Puterea maximă atinsă. 3. de asemenea. 5. se defineşte mărimea fizică numită lărgimea liniei de rezonanţă. amplitudinile maxime se ating în cazul ω p = ω 0 Fig. 3. ambele puteri fiind maxime. Puterea efectivă reprezintă jumătate din puterea maximă.20 sunt reprezentate grafic puterile medii absorbită şi disipată în funcţie de pulsaţia forţei de forţare. 2 = ω 0 − β2 m β Astfel. se obţine în cazul egalităţii ω p = ω 0 .2 Pd = Pa = β mA 2 p ωp (3. Trebuie remarcat. lărgimea liniei de rezonanţă este de forma: 58 . Pmax = F02 . 4β m puterea medie absorbită este egală cu puterea medie disipată.20.90) este atinsă pentru două valori ale pulsaţiei. faptul că maximele puterilor medii se obţin în cazul ω p = ω0 . Lărgimea liniei de rezonanţă este definită prin relaţia: ∆ω rez = ω 2 − ω1 (3. ω1 şi ω2. pe când 2 − β2 .19 că puterea efectivă dată de relaţia (3. Pentru caracterizarea acestei proprietăţi. ω p .90) Observăm în fig3.

92) 6.∆ω rex = 2β = 1 τ (3. mediate pe o perioadă: E = Ec + Ep = m 2 k m 2 2 v + x2 = ω0 + ω 2 p Ap 2 2 4 ( ) (3.93) 7.94) 59 . Factorul de calitate al sistemului oscilant întreţinut este dat de relaţia: Q= ω ω0 = 0 ∆ω rez 2β (3. Energia medie a sistemului oscilant întreţinut reprezintă suma dintre energia cinetică şi energia potenţială.

Într-un punct M. lichidele şi gazele. numită viteza undei. Frontul de undă reprezintă suprafaţa de undă cea mai avansată la un moment dat.z. Ecuaţia elongaţiei oscilaţiei în origine este: y O ( t ) = A sin ωt (3. putem deosebi: (i) unde elastice (se transportă energie mecanică. unde sferice. Ψ(x.t) = constant = a. După forma suprafeţelor de undă. Unda reprezintă fenomenul de extindere şi propagare din aproape în aproape a unei perturbaţii periodice produse într-un anumit punct din mediul de propagare.t).y. După tipul de energie pe care-l transportă unda.7.y.1. se va produce o oscilaţie de acelaşi tip. putem clasifica undele în: (1) unde longitudinale (direcţia de propagare a undei coincide cu direcţia de oscilaţie). pe care o putem nota în mod generic cu Ψ(x. cum sunt solidele. având amplitudinea constantă. O mărime deosebit de importantă pentru descrierea undei este funcţia de undă.95) Unda este unidimensională.3. După natura perturbaţiei şi modul de propagare al acesteia.21). deoarece oscilaţia produsă în O se propagă numai pe o direcţie. Unde elastice Mediile continue. sunt medii formate din particule (atomi. (ii) unde electromagnetice (se transportă energie electromagnetică) (ii) unde magneto-hidrodinamice (sunt generate prin perturbaţii electromagnetice şi elastice ale mediului de propagare). 3. şi pulsaţia ω (vezi fig. (2) unde transversale (direcţia de propagare a undei este perpendiculară pe direcţia de oscilaţie). Prin propagarea oscilaţiilor se generează undele. A. Funcţia de undă reprezină funcţia matematică ce descrie mărimea perturbată. molecule sau ioni) care interacţionează între ele. De aceea. undele fiind generate de perturbaţiile mecanice ale mediilor elastice). în felul acesta oscilaţiile (perturbaţiile) se propagă prin mediu de la o particulă la alta.z. atunci vor oscila (vor vibra) şi particulele vecine. dar într-un moment ulterior şi 60 . etc. putem întâlni unde plane. Unda nu reprezintă transport de materie. unde cilindrice. 3. Suprafaţa de undă reprezintă mulţimea punctelor din spaţiu ce oscilează având la un moment dat aceeaşi valoare a funcţiei de undă. situat la distanţa x de origine. dacă una dintre particule oscilează (vibrează).7. ci numai transport de energie. Unde armonice unidimensionale Considerăm o oscilaţie liniară armonică ce se produce în originea O a axei Ox. Propagarea undei se face cu o viteză finită.

dependentă de poziţia sa faţă de sursa undei. Vectorul de undă este mărimea fizică vectorială orientată în sensul propagării undei şi egală în r r 2π (vezi fig.99) devine: 61 (3. t ) = A sin ω( t − ) u (3. Direcţia vectorului de undă coincide cu direcţia vitezei undei.anume la t − x . 3. elongaţia: u x y M ( x . cu viteza u.98.21). ca fiind spaţiul străbătut de undă în timpul unei perioade. fiind egală cu: ϕ( x.99) Faza undei este dependentă de poziţie şi de timp. Am introdus astfel timpul necesar undei să se propage din O până în M. k ⎜⎜ u . Utilizând vectorul de undă.96) acest timp fiind egal cu τ = Fig.100) . a oscilaţiei: 2π ω 2π x (t − ) T u λ=uT=u (3. în orice moment de timp. t ) = A sin (3. t ) = A sin(ωt − kx ) (3.98. are o întârziere de fază. u x . T. t ) = A sin ⎢2π ⎜ − ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ Constăm că ecuaţia elongaţiei yM(x. cu atât mai târziu va intra în oscilaţie. ecuaţia (3. aflat pe direcţia de propagare a undei. 3. ecuaţia undei din punctul M se poate rescrie sub forma: y M ( x.21. De aceea.b) ⎡ ⎛ t x ⎞⎤ y M ( x . t) a oscilaţiei dintr-un punct oarecare M.a) (3. punctul M are.97) Astfel. Cu cât punctul M se află mai departe de originea undei. t ) = ωt − kx În cazul propagării undei într-o direcţie oarecare. Definim lungimea de undă a undei unidimensionale. dacă punctul este mai departe de sursa undei. Oscilaţia generată în originea axei Ox se propagă până în punctul M. oscilaţia din punctul considerat va avea o întârziere de fază mai mare. modul cu k = λ Vectorul de undă materializează direcţia în care se propagă energia undei. putem scrie ecuaţia elongaţiei oscilaţiei din punctul M sub forma: y M ( x .

t): dy = A ω cos(ωt − kx ) (3. 62 . yM(x. Unde longitudinale în fluide sau gaze: β ρ unde β este modulul de compresibilitate al mediului. şi (2) viteza de oscilaţie a particulelor mediului. u= 2. mai jos.105) (3.102) = = λ uT u Este esenţial să observăm că în cazul propagării undelor se utilizează două viteze: (1) viteza de k= propagare. care depinde de carateristicile mediului v( x . u= 2.101) Se poate observa că între vectorul de undă. k . Unde longitudinale în solide: E ρ unde E este modulul de elasticitate al mediului.106) este densitatea lui. 2. (1) Viteza de oscilaţie a unei particule a mediului de propagare.103) dt (2) Viteza de propagare a undei. iar ρ este densitatea lui.a). v.104) (3. Exemplificăm. relaţia: (3. t ) = de propagare. şi vectorul de poziţie. câteva formule de calcul ale vitezelor de propagare ale undelor în diferite medii continue. u. Unde transversale în coarde elastice: T µ unde T este tensiunea din coardă. r . iar este masa unităţii de lungime. t ) = A sin(ωt − k ⋅ r ) r r unde intervine produsul scalar dintre vectorul de undă.r r y M ( x . iar u= (3. viteza de propagare a undei şi pulsaţia oscilaţiei există 2π 2π ω (3. u. deoarece reprezintă derivata la timp a elongaţiei. este variabilă în timp şi depinde de poziţia particulei.b).c). v. este o mărime constantă.

110) obţinem: ∆E p = 1 ES 2 1 x2 1 x = E ∆V 2 = E ∆Vε 2 2 l0 2 2 l0 63 (3. punctele materiale îşi încep mişcarea oscilatorie. unde l0 reprezintă lungimea în stare nedeformată: l0 Fe = E S x l0 (3. exprimăm forţa elastică. forţa elastică se poate scrie şi în funcţie de elongaţia (alungirea) relativă ε = Comparând relaţiile (3.111) Conform legii lui Hooke.112) (3. Vom calcula energia mecanică elastică de către un volum particulelor din volumul V. adică energia mecanică a unde viteza este viteza de oscilaţie a particulelor mediului de propagare. în jurul poziţiiilor lor de echilibru.110) unde ke reprezintă constanta elastică echivalentă. se compune din energia cinetică şi energia potenţială: ∆E = ∆E c + ∆E p Energia cinetică a particulelor din volumul considerat este: ∆E c = 1 m v2 2 (3.3.111) şi (3. Pentru a o determina.107) E primită de la unda V din mediul de propagare.114) . energia cinetică a particulelor din volumul considerat se scrie sub forma: ∆E c = 1 ρ∆VA 2 ω 2 cos 2 (ωt − kx ) 2 1 kex2 2 (3. Consideraţii energetice asupra propagării undei Propagarea unei unde elastice într-un anumit mediu generează o serie de mişcări de oscilaţie ale particulelor mediului.7. care este de forma: Fe= .108) (3. dată de relaţia (3. Energia mecanică.112) putem vedea că valoarea constantei elastice echivalente este: ke = ES l0 (3. Masa volumului ∆V este: m = ρ ∆V Astfel.103).113) Folosind această expresie în (3.109) Energia potenţială este energia elastică: ∆E p = (3.ke x x . pe măsură ce energia undei ajunge până la ele.2.

119).117) Înlocuim relaţiile (3. Aceasta înseamnă că energia potenţială şi energia cinetică devin simultan maxime sau nule. şi obţinem: ∂y = − kA cos(ωt − kx ) ∂x ∆V: ∆E p = 1 ρ u 2 ∆V k 2 A 2 cos 2 (ωt − kx ) 2 (3. Energia undei nu se stochează în elementul de volum considerat.114) şi calculăm energia potenţială a particulelor din volumul Folosim apoi relaţia ω = k u . de unde rezultă: ∆E p = 1 ρ ω 2 A 2 ∆V cos 2 (ωt − kx ) 2 (3. se constată că energia unui volum ∆V din mediul de propagare al undei elastice nu este constantă în timp.99). Adunăm expresiile (3.119).109) şi (3. traversează mediul şi se propagă mai departe.116) Calculăm derivata parţială la x a elongaţiei y.116) şi (3. Definim densitatea volumică de energie mecanică prin relaţia: w= dE dV (3.115) Deoarece mediul de propagare este solid.119) Comparând relaţiile (3. pentru a determina energia mecanică din volumul ∆V: ∆E = ρ ω 2 A 2 ∆V cos 2 (ωt − kx ) (3. (iii) oscilaţiile lor sunt în fază.120).unde am folosit şi relaţia ∆V = l 0 S .121) Se constată că densitatea de energie dintr-un punct al mediului de propagare este dată de relaţia: w = ρ ω 2 A 2 cos 2 (ωt − kx ) (3.120) Analizând relaţia (3. dată de relaţia (3. viteza undei este dată de relaţia (3. constatăm faptul că cele două componente ale energei mecanice: (i) sunt egale. (ii) sunt funcţii periodice de timp.117) în (3.106): u2 = E ρ (3. căci ea este primită de la o sursă.122) Media pe o perioadă a densităţii de energie într-un punct al mediului de propagare a undei este dată de integrala: 1 w m = ∫ wdt T0 T Densitatea volumică medie de energie dintr-un punct este egală cu: 64 . Utilizăm următoarea relaţie pentru calculul alungirii relative ε: ε= x ∂y = l 0 ∂x (3.109) şi (3.118) (3.

wm =

1 ρ ω2 A 2 2

(3.123)

Mărimile definite prin (3.122) şi (3.123) caracterizează energia transmisă de undă atunci când traversează mediul de propagare. În fig.3.22 este reprezentată funcţia w = f ( t ) şi se poate vedea şi media ei pe o perioadă, wm.

Fig. 3.22. Densitatea volumică de energie într-un punct al mediului de propagare şi densitatea volumică medie de energie. Alte mărimi ce sunt utilizate pentru a descrie energia transportată de undă sunt următoarele: a). Fluxul de energie. Fluxul de energie reprezintă cantitatea de energie transmisă printr-o suprafaţă în unitatea de timp, fiind dat de derivata energiei la timp: Φ= dE dt (3.124)

Unitatea de măsură a fluxului de energie este [ Φ ] SI = 1 W = 1J/ 1s. Se poate calcula şi fluxul mediu de
energie prin integrarea fluxului de energie pe o perioadă.

b). Densitatea flluxului de energie reprezintă fluxul de energie transportat prin unitatea de suprafaţă, în direcţie perpendiculară pe această suprafaţă:

r dΦ d ⎛ dE ⎞ r j= r = r⎜ ⎟=w u dS dS ⎝ dt ⎠
65

(3.125)

Densitatea fluxului de energie se măsoară în [ j ]SI = 1

W . m2

c). Intensitatea undei reprezintă valoarea medie a densităţii fluxului de energie: r 1 (3.126) I =< j >= ρ ω 2 A 2 u 2 Intensitatea undei se măsoară, ca şi densitatea fluxului de energie, în 1 W . Observăm în relaţia (3.126) m2

faptul că intensitatea undei este direct proporţională cu pătratul amplitudinii. În cazul în care unda se propagă printr-un mediu absorbant, o parte din energia ei se transformă în căldură, iar intensitatea undei scade, pe măsură ce unda traversează mediul. Legea lui Beer exprimă, din punct de vedere matematic, scăderea intensităţii undei, în funcţie de distanţa parcursă prin mediu: I = I 0 e −α x (3.127)

unde α este coeficientul de absorbţie al mediului, iar x este spaţiul parcurs de vectorul de undă prin mediul considerat. Datorită faptului că intensitatea este proporţională cu pătratul amplitudinii, rezultă că amplitudinea undei scade în mediul disipativ după legea: A = A0 e
1 − αx 2

(3.128)

Astfel, ecuaţia undei în mediul disipativ este de forma: y( x , t ) = A 0 e

1 αx 2

sin(ωt − kx )

(3.129)

66

3.7.3. Reflexia şi refracţia undelor elastice

Când o undă întâlneşte suprafaţa de separare dintre două medii diferite se produc simultan reflexia (întoarcerea undei în mediul din care a venit) şi refracţia (transmisia undei în mediul al doilea). Se constată de asemenea că prin reflexie şi refracţie se schimbă direcţia de propagare a undei. Considerăm o undă elastică longitudinală plană ce se propagă prin mediul (1), care are densitatea ρ1 şi unde viteza undei este u1 (vezi fig.3.23). La întâlnirea suprafeţei de separare, (Σ), dintre mediul (1) şi mediul (2) unda se va împărţi într-o undă reflectată ce se propagă în mediul (1) şi o undă transmisă ce se propagă în mediul (2). Definim impedanţa mediului de propagare prin produsul dintre densitatea mediului şi viteza undei. Impedanţa exprimă viteza cu care se propagă energia undei prin mediul repectiv. Cele două medii de propagare au impedanţele: Z1 = ρ1 u 1
Z2 = ρ2u 2

(3.130.a) (3.130.b)

Fig. 3.23. Reflexia şi refracţia unei unde plane. Vitezele de propagare în cele două medii sunt:
u1 = E1 ρ1

şi, respectiv 67

a) r r y r = A r sin(ωt − k r rr ) (3. sin α i sin α r = u1 u2 (3.134) 2). reflectată şi transmisă sunt: r r y i = A i sin(ωt − k i ri ) (3. Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi viteza de propagare în primul mediu este egal cu raportul dintre sinusul unghiului de refracţie şi viteza de propagare corespunzătoare celui de-al doilea mediu. adică: Ii = Ir = It = (3. 3.126).23 vectorii k i .u2 = E2 ρ2 r r r În fig. rr si rt sunt vectorii de poziţie ai punctelor M. Legea refracţiei sau legea Snellius a refracţiei. Q şi P. Unghiul de incidenţă şi unghiul de reflexie sunt egale.131.c) Condiţia de continuitate a funcţiilor de undă pe suprafaţa de separare se scrie sub forma: y i + yr = yt Condiţia de conservare a energiei undei se scrie sub forma: Ii = Ir + It 1 ρ1 ω 2 A i2 u 1 2 1 ρ1 ω 2 A 2 r u1 2 1 ρ 2 ω2 A 2 t u2 2 (3.132) Se poate arăta că punând condiţia de continuitate a funcţiilor de undă şi de conservare a energiei se obţin legile reflexiei şi refracţiei. Aceste legi sunt următoarele: 1). r r r reflectată şi transmisă. k r si k t reprezintă vectorii de undă corespunzători undelor incidentă. Funcţiile de undă ale undelor incidentă.131. date de relaţia (3. unde exprimăm mărimile de undă. ri . Ir şi It sunt intensităţile undelor incidentă.131.133) unde Ii . reflectată şi transmisă. αi = αr (3. Legea reflexiei.b) r r y t = A t sin(ωt − k t rt ) (3.135) 68 .

136. De aceea unda transmisă este totdeauna în fază cu unda incidentă. Ai.136. At are acelaşi semn cu amplitudinea undei incidente.b) Rezolvând sistemul format din ecuaţiile (3. de asemenea. Unda reflectată este defazată cu π radiani în urma undei incidente. Cele două unde sunt în opoziţie de fază. În ceea ce priveşte amplitudinea undei reflectate se pot întâlni două cazuri: a). Mediul (1) mai dens decât mediul (2). Ar.138) Observăm că amplitudinea undei transmise. Mediul (1) mai puţin dens decât mediul (2). b).137) ⎛ 2 Z1 ⎞ A t = Ai ⎜ ⎜Z +Z ⎟ ⎟ 2 ⎠ ⎝ 1 (3.Utilizând condiţia de continuitate a funcţiilor de undă şi condiţia de conservare a energiei undei.136. Ai. Cele două unde sunt în fază.a) şi (3.140) Se poate observa că suma coeficienţilor de reflexie şi transmisie este unitară.b) obţinem: ⎛ Z1 − Z 2 ⎞ A r = Ai ⎜ ⎟ ⎜Z +Z ⎟ 2 ⎠ ⎝ 1 (3. Ar. (141) 69 . Ai. Definim coeficienţii de reflexie şi de transmisie ai mediilor de propagare.136. are acelaşi semn cu amplitudinea undei incidente. În acest caz amplitudinea undei reflectate. Coeficientul de reflexie este raportul dintre intensitatea undei reflectate şi cea a undei incidente: 2 2 ⎛ Ar ⎞ ⎛ Z1 − Z 2 ⎞ I ⎟ =⎜ R = r =⎜ ⎜ ⎟ ⎜Z +Z ⎟ ⎟ Ii ⎝ Ai ⎠ 2 ⎠ ⎝ 1 2 (3. R+T=1 Acest fapt este consecinţa directă a conservării energiei undei elastice.a) (3.139) Coeficientul de transmisie este dintre intensitatea undei transmise şi cea a undei incidente: ⎛ At ⎞ I Z ⎛ 2 Z1 ⎞ 4 Z1 Z 2 ⎟ ⎟ = 2⎜ T= t =⎜ = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ Ii ⎝ A i ⎠ Z1 ⎝ Z1 + Z 2 ⎠ (Z1 + Z 2 )2 2 (3. Z1>Z2. Z1<Z2. se pot determina şi amplitudinile undelor reflectată şi transmisă în funcţie de amplitudinea undei incidente: Ai + Ar = At 1 1 1 ρ1 ω 2 A i2 u 1 = ρ1 ω 2 A 2 ρ 2 ω2 A 2 r u1 + t u2 2 2 2 (3. indiferent de impedanţele celor două medii. În acest caz amplitudinea undei reflectate. are semn opus faţă de amplitudinea undei incidente.

Distanţa dintre sursa undei şi suprafaţa de separare dintre medii este l.3. ca în fig. Unde staţionare Dacă în mediul de propagare al undei se suprapun unda incidentă şi unda reflectată.4.142. 3. fenomenul de compunere a două unde coerente se numeşte interferenţă. I. Dacă mediul al doilea este mai puţin dens decât primul. obţinem: y = A[sin(ωt − kl) cos kx + sin kx cos(ωt − kl) + sin(ωt − kl) cos kx − sin kx cos(ωt − kl)] Ecuaţia undei rezultante din punctul P este: 70 . Fazele celor două unde ce se întâlnesc în punctul P depind de distanţele (l-x) şi reprectix (l+x) pe care le-a parcurs fiecare undă.142. În punctul P se întâlnesc unda incidentă şi unda reflectată. 3. Z2<Z1. atunci se obţin unde staţionare. Conform rezultatelor obţinute la reflexia undelor. pe o direcţie perpendiculară pe suprafaţa de separare dintre mediul (1)şi mediul (2).b) Rezultatul suprapunerii celor două unde este tot o undă. Compunerea undei incidente şi a undei reflectate constituie un caz interesant de interferenţă a undelor. Formarea undei staţionare. y i = A sin[ωt − k (l − x )] y r = A sin [ωt − k (l + x )] (3. se pot întâlni două cazuri. Mai general.24.24. în funcţie de impedanţele celor două medii. atunci unda reflectată este în fază cu unda incidentă.a) (3. de ecuaţie: y = y i + y r = A sin [ωt − k (l − x )] + A sin[ωt − k (l + x )] Regrupăm termenii de sub funcţa sinus: y = y i + y r = A sin [ωt − kl + kx ] + A sin[ωt − kl − kx ] Folosind formula trigonometrică sin(a±b)=sin a cos b ±cosa sin b.7. Să considerăm o undă liniară ce se propagă în mediul (1). Fig.

În anumite puncte amplitudinea este minimă: ⎛ 2π ⎞ A = 2A cos⎜ x ⎟ = 0 ⎝ λ ⎠ ⇒ 1 λ ⇒ x n = (n + ) 2 2 2π 1 x = (n + )π 2 λ (3. N. Z2>Z1. V. Atunci.144) Amplitudinea rezultantă A(x) va avea valori diferite în diferite puncte. aflate la distanţa xv unul de altul.b) 71 . se numesc noduri ale undei staţionare.148. care îndeplinesc condiţia: ⎛ 2π ⎞ cos⎜ x ⎟ = ±1 ⎝ λ ⎠ ⇒ 2π x = nπ λ λ 2 (3.143) Această relaţie constituie ecuaţia undei staţionare care are amplitudinea A(x) = 2Acos kx: y = 2 A( x ) sin(ωt − kl) (3. b). Dacă mediul al doilea este mai dens decât primul. Distanţa dintre două noduri vecine este xn. 3. ⎛ 2π ⎞ A = 2A cos⎜ x ⎟ = ±2A ⎝ λ ⎠ în anumite puncte x.a) (3.y = 2A cos(kx ) sin(ωt − kl) (3. În lungimea l se cuprind un anumit număr de lungimi de undă. după cum urmează: a) Amplitudinea este maximă. şi anume: l= 5 λ 4 (3.147) II. atunci unda reflectată este în opoziţie de fază cu unda incidentă. În fig.146) Aceste puncte în care nu se produce nici o perturbaţie. şi ventre. cele două funcţii de undă ce se întâlnesc în punctul P sunt de forma: y i = A sin[ωt − k (l − x )] y r = −A sin [ωt − k (l + x )] (3.145) ⇒ xv = n Se obţin maxime de amplitudine în puncte numite ventre ale undei.25 este reprezentată o undă staţionară cu noduri.148.

152) Asftel. Rezultatul adunării celor două unde în punctul P este y = 2A sin kx [sin(ωt − kl) În acest caz ventrele se obţin în punctele situate la distanţa: 1 λ x v = (n + ) 2 2 iar nodurile se obţin la distanţa: xn = n λ 2 (3. 72 .147) în cazul în care coarda este liberă. Acest lucru se datorează schimbării fazei undei reflectate cu π radiani. 3. se pot forma unde staţionare numai dacă oscilaţiile sursei au asemenea frecvenţe încât lungimile de undă corespunzătoare sunt date de: (i) relaţia (3. Unda staţionară obţinută în cazul Z2<Z1. 3. observăm în fig. (ii) respectiv de relaţia (3.150) (3.152) în cazul în care coarda este legată la capete.Fig.26 că distribuţia nodurilor şi ventrelor este diferită.25. La suprafaţa de contact cu mediul mai dens se formează un nod al undei staţionare. l.151) Deşi distanţa dintre sursa undei elstice şi suprafaţa de separare este aceeaşi. rezultă că un alt număr de lungimi de undă se cuprind în lungimea l: 3 λ 2 l= (3. se observă că într-o coardă de lungime dată. În esenţă.149) (3.

Amplitudinea undei rezultante se calculează din: 2 A 2 = A1 + A2 2 + 2A 1 A 2 cos( ∆ϕ) (3. Aşa după cum ştim. intensitatea undei rezultante poate avea diferite forme: 73 .7.151. În funcţie de valorile integralei din (3. 3.Fig. Interferenţa undelor Fenomenul general de compunere a undelor coerente se numeşte interferenţă. intensitatea undei reprezintă cantitatea de energie ce trece prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp.b) unde ϕ1 şi ϕ 2 sunt funcţii de timp. 3.152) unde ∆ϕ este diferenţa de fază dintre cele două unde şi.a) (3.151. depinde de timp: ∆ϕ = (ω1 − ω 2 ) t + (ϕ1 − ϕ 2 ) .26. intensitatea undei este proporţională cu pătratul amplittudinii. Unda staţionară obţinută în cazul Z2>Z1. Media amplitudinii rezultante pe o perioadă este: A1A 2 T < A >=< A > + A + 2 cos(∆ϕ)dt T ∫ 0 2 2 1 2 2 (3.153) (3. în general. Să considerăm două unde ce se întâlnesc într-un punct.154) Aşa cum ştim. având funcţiile de undă: y1 = A 1 sin(ω1 t + ϕ1 ) y 2 = A 2 sin( ω 2 t + ϕ 2 ) (3.5.154).

De la ele se propagă două unde coerente.157. atunci integrala din (3. În punctul P cele două unde se suprapun şi. să fie independentă de timp.b) În punctul P cele două unde au funcţiile de undă de forma: ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y1 = A sin ⎢2π⎜ − 1 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ (3.b) 74 . atunci intensitatea undei rezultante 0 T este: I = I1 + I 2 (3.154) este diferită de zero. Presupunând că ambele difuzoare emit simultan. Condiţia de coerenţă este ca diferenţa de fază dintre cele două unde. ∆ϕ . fiind coerente. ∫ cos(∆ϕ)dt = 0 . deoarece undele ce se întâlnesc sunt unde coerente. Cu ajutorul a două difuzoare plasate pe aceeaşi verticală şi conectate la acelaşi amplificator se poate obţine un dispozitiv de inteferenţă a undelor longitudinale. În punctele S1 şi S2 funcţiile de undă corespunzătoare celor două surse sunt identice.157.a) ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y 2 = A sin ⎢2π⎜ − 2 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ (3. care parcurg drumuri diferite până în punctul P. Această condiţie este îndeplinită de unde care au pulsaţii egale şi diferenţa de fază constantă în timp: ω1 = ω 2 şi ∆ϕ = ϕ1 − ϕ 2 ≠ f ( t ) Interferenţa undelor longitudinale.26.156) Este cazul în care se produce interferenţă.3. şi anume au forma: În S1: t⎞ ⎛ y1 = A sin ⎜ 2π ⎟ ⎝ T⎠ t⎞ ⎛ y1 = A sin ⎜ 2π ⎟ ⎝ T⎠ (3. Distanţa dintre cele două difuzoare (surse) este 2l. intensitatea undei rezultante este: I = I1 + I 2 + 2 I1 I 2 cos ∆ϕ (3. ∫ cos(∆ϕ)dt ≠ 0 . 0 T În acest caz.a) Dacă integrala pe o perioadă este nulă.a) În S2: (3. S1 şi S2. aşa cum se vede în fig. ele se comportă ca două surse de undă.157. b) Dacă ∆ϕ este independentă de timp.157. 3.27). aflat la distanţa y de axa de simetrie (vezi fig.155) În acest caz nu se produce interferenţă. produc o figură de interferenţă.

înseamnă că diferenţa de drum. este de forma: ⎛ r −r ⎞ cos⎜ π 2 1 ⎟ = 1 λ ⎠ ⎝ ⇒ π r2 − r1 = nπ λ ⇒ (3.r1: a) dacă funcţia cosinus atinge valoarea maximă.159) (3. Unda din punctul P este rezultatul adunării celor două unde: ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y = y1 + y 2 = A sin ⎢2π⎜ − 1 ⎟⎥ + A sin ⎢2π⎜ − 2 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎛a + b⎞ ⎛a −b⎞ Folosind formula trigonometrică sin a + sin b = 2 sin ⎜ ⎟ cos⎜ ⎟ obţinem: ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎡ ⎛ r − r ⎞⎤ ⎡ ⎛ t r + r ⎞⎤ y = 2A sin ⎢2π⎜ − 1 2 ⎟⎥ cos ⎢2π⎜ 2 1 ⎟⎥ 2λ ⎠ ⎦ ⎣ ⎝ 2λ ⎠ ⎦ ⎣ ⎝T datorită faptului că distanţa D este suficient de mare în raport cu r1 şi r2.27. ∆r. În acest fel. putem face aproximaţia r1 + r2 = 2D. ecuaţia undei rezultate prin interferenţă în punctul P devine: ⎛ r − r ⎞ ⎡ ⎛ t D ⎞⎤ y = 2A cos⎜ π 2 1 ⎟ sin ⎢2π⎜ − ⎟⎥ λ ⎠ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎝ forma: ⎛ r −r ⎞ A p = 2A cos⎜ π 2 1 ⎟ λ ⎠ ⎝ (3. 3.158) Observăm că amplitudinea rezultantă din punctul P depinde de poziţia punctului pe ecran.160) ∆r = r2 − r1 = nλ 75 .Fig. Dispozitiv de interferenţă a undelor longitudinale. în funcţie de valorile diferenţei de drum ∆r = r2 . fiind de Se pot întâlni două cazuri.

Observăm că în aceste puncte intensitatea undei rezultante este de 4 ori mai mare decât a undelor incidente. Distanţa dintre două maxime succesive se numeşte interfranjă. este de forma: ⎛ r −r ⎞ cos⎜ π 2 1 ⎟ = 0 λ ⎠ ⎝ ⇒ π r2 − r1 π = (2n + 1) λ 2 ⇒ (3.165). rezultă că diferenţa de drum. este: 76 .164) În acelaşi timp. adică interfranja.163) în (3. Diferenţa de drum dintre cele două unde este: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (3.161) Numărul natural n se numeşte ordinul maximului de interferenţă.3. înlocuind (3. Acestea sunt puncte de minim de inteferenţă. obţinem: sin α = ∆r 2l (3. Ap = 2 A. din triunghiul dreptunghic pe care-l formează perpendiculara coborâtă din S1 pe direcţia drumuli r2. ca şi intensitatea ei. I p =< A 2 p >= 4 I . ∆r. apoi rezultatul lor în (3.166) (3.163) Observăm în fig.160) se obţin maxime de interferenţă.26 că yn se poate exprima din triunghiul dreptunghic pe care-l formează axa de simetrie cu direcţia drumului r1: y n = D tgα (3.162) ∆r = r2 − r1 = (2n + 1) λ 2 În aceste puncte amplitudinea undei rezultante este nulă. Să determinăm distanţa yn faţă de centrul ecranului la care se află maximul de ordinul n.165) unde 2l este distanţa dintre fantele dispozitivului.164). b) Dacă funcţia cosinus este nulă.165) Distanţa dintre două maxime succesive. ca distanţe de acest fel să fie exprimate ca multipli de semilungimi de undă: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (3. Astfel. Unghiul α este suficient de mic încât să putem folosi aproximaţia α = sin α = tg α. obţinem: λ 1 λ y n = Dα = D (2n ) =Dn 2 2l 2 Atunci. Este mai practic deci.În punctele de pe ecran în care este îndeplinită condiţia (3. distanţa pe ecran până la maximul de ordinul n+1 este: y n +1 = D (n + 1) λ 2 (3.

aşa cum se vede în fig. Maximele de ordin negativ se află sub axa de simetrie. 3. Fig.29. aşa cum se poate vedea în fig.167) Astfel. 3.7. Figura de interferenţă obţinută. 3. Un obstacol de forma unui perete vertical cu o fantă de lărgime L se află în calea undei. pe verticala Oy se obţine un sistem de maxime alternând cu minime de interferenţă.28. 3. 77 . 3. fiind simetrice faţă de axă cu maximele de ordin pozitiv. Un obstacol pe care se produce difracţia undei plane.i = y n +1 − y n = λD 2l (3.6. Fig. Difracţia undelor Considerăm o undă plană care se propagă pe suprafaţa apei.29.28.

vedere generală.7.7. a) b) Fig.30. 3.30. care generează la rândul lor unde sferice în spatele fantei.Se constată că unda care trece dincolo de obstacolul întâlnit are frontul de undă de formă sferică. În momentul când frontul plan o atinge. Spunem că unda a suferit fenomenul de difracţie pe fanta de lărgime L. L ≈ λ . Putem constata că amplitudinea undei ce trece dincolo de fantă r depinde de unghiul pe care-l formează vectorii A i cu direcţia fantei. 3. Din punct de vedere fizic nu există deosebiri între difracţie şi interferenţă. b) direcţia de vibraţie paralelă cu fanta. aşa cum se poate vedea în fig. Polarizarea undelor elastice transversale Considerăm o undă elastică liniară transversală ce poate traversa spaţiul dintre doi pereţi verticali r ce formează o fantă. fanta devine sediul unei infinităţi de surse punctiforme infinitezimale. Trecera unei unde tarnsversale printr-o fantă. Ambele fenomene fizice presupun compunerea (adunarea) a două sau mai multor unde coerente (difracţia constă din interferenţa unei infinităţi de unde infinitezimale). Procesul prin care fanta filtrează şi lasă să treacă numai componenta vectorului amplitudine care este în planul fantei constituie fenomenul de polarizare. a). Aceste unde se compun între ele şi formează o undă sferică ce se propagă în spatele obstacolului. Efectul difracţiei este cu atât mai evident cu cât dimensiunea fantei (sau a obstacolului din calea undei) este de ordinul de mărime al lungimii de undă a undei incidente. 78 . 3. deşi unda incidentă avea fronturi de undă plane. Am notat prin A i vectorul ce reprezintă amplitudinea oscilaţiei din unda incidentă. Difracţia este fenomenul de ocolire a obstacolelor de către unde.

a) Dacă amplitudinea undei este paralelă cu fanta, unda se transmite prin fantă, iar unda transmisă are aceeaşi amplitudine ca cea incidentă (vezi fig. 3.30.b). b) Dacă direcţia de vibraţie din unda incidentă este perpendiculară pe direcţia fantei, dincolo de fantă nu se mai propagă nici un fel de vibraţie (vezi fig. 3.31.a). c) Dacă direcţia de vibraţie face un anumit unghi cu fanta, atunci vectorul caracteristic al undei se decompune după două direcţii perpendiculare, una din ele fiind direcţia fantei (vezi fig. 3.31.b). Dintre r r cele două componente ale vectorului A i numai componenta paralelă cu fanta, A , se transmite mai departe, cealaltă fiind absorbită. Constatăm că unda transmisă dincolo de paravan are o amplitudine mai mică decât amplitudinea undei incidente.

a)

b)

Fig. 3.31. Polarizarea la trecerea unei unde transversale printr-o fantă: a) direcţia de vibraţie este perpendiculară pe fantă; b) descompunerea vectorului caracteristic pe două direcţii.
Polarizarea este fenomenul prin care se poate filtra dintr-o undă numai componenta într-un

anumit plan a vectorului de vibraţie caracteristic undei. Dispozitivul prin care se realizează polarizarea se numeşte polarizor. Unda al cărei vector de vibraţie păstrează aceeaşi direcţie în spaţiu se numeşte undă
liniar polarizată. În fig. 3.32.a) şi b) se pot vedea două exemple de unde liniar polarizate la ieşirea din

polarizor.

79

a)

b)

Fig. 3.32. Unde liniar polarizate după trecerea prin polarizor.

80

4. Introducere în electromagnetism 4.1. Câmpul electromagnetic
4.1.1. Acţiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice
r Considerăm o sarcină electrică, q, ce se deplasează cu viteza v într-un spaţiu ocupat de un câmp r r electric, de intensitate E şi de un câmp magnetic, de inducţie magnetica B , aşa cum se poate vedea în

fig. 4.1. Asupra sarcinii electrice acţionează o forţă din partea celor două câmpuri, forţă ce se numeşte
forţa Lorentz. Această forţă are expresia generală:

r r r r F = q (E + v × B)

(4.1)

În general, câmpul electric şi câmpul magnetic sunt funcţii complexe de coordonate şi de timp, putând fi scrise sub forma:
r r ⎧ ⎪ E = E(x, y, z, t) ⎨r v ⎪ ⎩B = B(x, y, z, t)

(4.1.a)

r r r r unde x, y şi z sunt componentele vectorului de poziţie r = x i + y j + z k . Reamintim că viteza este
derivata în raport cu timpul a vectorului de poziţie al particulei.

Fig. 4.1. Traiectoria unei sarcini electrice în câmp electric şi magnetic.

81

Două exemple semnificative de câmpuri create în jurul unor corpuri sunt redate în fig. y. numit câmp electrostatic. În anul 1864 Maxwell scrie cele patru ecuaţii ce-i poartă numele. Observăm în fig. E = E ( r ) .2. cât şi prin liniile de câmp. forţa care acţionează asupra sarcinii electrice este forţa electrostatică: r r F=qE (4. Câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară este reprezentat în fig.2. cel electromagnetic. 82 .2) r În cazul în care câmpul magnetic nu se manifestă.2.2. E şi B .b) se pot vedea linile de câmp magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. atunci câmpul pe care îl generează este un câmp magnetic numit câmp magnetostatic. 4. prin unificarea legilor cunoscute ale electricităţii şi magnetismului. De exemplu. Atunci între ele se manifestă numai câmpul lor electric. Liniile de câmp sunt curbe continue care au proprietatea că în orice punct al lor vectorii de câmp corespunzători sunt tangenţi la curbă.Pentru a determina traiectoria particulei încărcate electric se integrează ecuaţia: r • r dp r F= =p dt (4. electric şi magnetic. B = B( x .2. În regiunea din spaţiu în care ele se manifestă există un câmp electromagnetic. r r Câmpurile vectoriale se pot reprezenta atât prin vectorii de câmp. formează un singur câmp. 4. vectorii E şi B iau valori diferite în diferite puncte din spaţiu şi la diferite momente de timp. ale r r cărui componente E şi B nu mai pot fi separate.a). numit câmpul electromagnetic. B = 0 . z) .3) Câmpurile electric şi magnetic sunt forme de manifestare ale unui unic câmp fizic. 4. Liniile de câmp nu se intersectează între ele. Maxwell a demonstrat pentru prima dată că cele două câmpuri. r r În cazurile generale. Câmpul electromagnetic este forma de existenţă a materiei care se manifestă prin acţiunea asupra sarcinilor electrice şi asupra curenţilor electrici. Dacă un magnet în formă de bară este fix. unde se r r pot vedea vectorii inducţie a câmpului magnetic. aşa cum se poate vedea în fig. care are o valoare ce depinde r r r de vectorul de poziţie. 4. În fig.b). şi afirmă că ansamblul celor două câmpuri (electric şi magnetic) formează un unic câmp şi numai în cazuri particulare se manifestă numai una din componentele sale. liniile de câmp din jurul unui corp punctiform încărcat electric sunt radiale. Astfel. să considerăm mai multe sarcini electrice care sunt fixe. 4.a) că în jurul unui corp punctiform încărcat electric se formează un câmp electric în care fiecărui punct din spaţiu îi corespunde un vector intensitate a câmpului.

b) liniile de câmp magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. Prin convenţie. sarcina electrică a electronului se numeşte sarcină negativă. Legea conservării sarcinii electrice În concepţia modernă asupra materiei se consideră că substanţele sunt alcătuite din atomi.2. Nucleul este format din neutroni.a) b) Fig. Atomul este format din electroni şi nucleu. 4. şi din protoni. neutri din punct de vedere electric.1. Electronii sunt încărcaţi electric cu sarcină electrică şi ocupă o regiune din spaţiu în vecinătatea nucleului.2. 4. care sunt sarcini electrice de semn opus celor ale electronilor. iar cea a protonului se numeşte sarcină 83 . Vectori şi linii de câmp: a) liniile de câmp electric din jurul unei sarcini electrice.

Ele se transmit de la un corp la altul sau se redistribuie în cadrul aceluiaşi corp. adică numărul electronilor este egal cu cel al protonilor.6 10 –19 C (unitatea de sarcină electrică este 1 Coulomb = 1 C). e. Q2 = 5 e. Sarcina iniţială din sistem este Q1+ Q2 = 7 e + 5 e= 12 e. Legea conservării sarcinii electrice: într-un sistem izolat. Sarcina electrică a protonului este egală în modul cu sarcina electrică a electronului. considerăm sarcinile electrice ale electronilor şi protonilor ca fiind indivizibile. Q2` = 6 e. el este încărcat electric pozitiv. Pentru un corp fizic se generalizează această convenţie: Dacă numărul protonilor este egal cu al electronilor din corp. Starea de neutralitate electrică a unui corp reprezintă numai faptul că numărul protonilor săi este egal cu numărul electronilor săi. Dacă învelişul electronic al atomului conţine mai mulţi electroni decât numărul protonilor din nucleu.5 e = 2 e. Q2` = 1e. Cele două sfere. Dacă un atom pierde unul sau mai mulţi electroni. având valoarea e = 1. De ce se întâmplă aşa ? Sarcina electrică de 7e reprezintă un deficit de 7 electroni pentru primul corp. Astfel. un sistem format din două sfere identice din sticlă care au fost electrizate astfel încât sarcina electrică de pe fiecare sferă este Q1 şi respectiv. Sarcinile electrice nu se crează şi nu se distrug. Când se ating sferele ele vor efectua un schimb de electroni. Q2. Q2 = -5 e. el este neutru din punct de vedere electric. Să considerăm. Într-o aproximaţie satisfăcătoare pentru scopurile noastre. Dacă în corp numărul protonilor este mai mare decât numărul electronilor. Dacă se ating cele două sfere. Sarcina electrică de -5e reprezintă un surplus de 5 electroni pentru al doilea corp. un corp poate fi încărcat electric cu un număr întreg de sarcini electrice elementare. Să presupunem că cele două sarcini electrice inţiale sunt : Q1=7 e. el este încărcat electric negativ. 84 . Deficitul general de 2 e al sistemului se va păstra deci. el devine ion pozitiv. atomul este un ion negativ. fiind identice. dar suma totală a sarcinii electrice este tot 12 e: Q1`= 6 e. unde Q1=7 e. În acest caz suma algebrică a sarcinii electrice din sistem este: Q1+ Q2 = 7 e . ele vor face un schimb de sarcini electrice.pozitivă. ca exemplu. în sensul că cei 5e de pe al doilea corp vor trece pe primul corp. vor avea în final sarcinile: Q1`= 1e. Dacă în corp numărul electronilor este mai mare decât numărul protonilor. În mod normal un atom este neutru din punct de vedere electric. suma algebrică a sarcinilor electrice rămâne constantă.

4.2. Electrostatica
În 1785 Coulomb deduce legea interacţiunii dintre două sarcini electrice fixe, aşa cum se vede în fig. 4.3. El deduce că două sarcini electrice interacţionează cu o forţă direct proporţională cu produsul sarcinilor electrice şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele:

Fig. 4.3. Două sarcini electrice staţionare.

FC = K

q 1q 2 r2

(4.4)

Această expresie matematică se numeşte legea lui Coulomb. Observăm asemănarea acestei forţe cu forţa atracţiei universale:
G≈ m1 m 2 r2

(4.5)

Constanta de proporţionalitate din legea (4.4) depinde de mediul în care se află cele două sarcini electrice. Dacă ele sunt în vid, intervine mărimea fizică numită permitivitate dielectrică a vidului, ε0,
−12 egală cu ε 0 = 8,85 10

F . În Sistemul Internaţional, constanta de proporţionalitate K este exprimată în m

1

N m2 , fiind egală cu : C2
2 1 9 N m K= = 9 ⋅ 10 4πε 0 C2

(4.6)

În cazul în care mediul nu este vidul, în locul lui ε0 se utilizează permitivitatea dielectrică a mediului respectiv, ε, egală cu ε = ε 0 ε r . εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă a mediului. Folosind aceste relaţii, legea lui Coulomb a interacţiunii dintre două sarcini electrice aflate într-un mediu oarecare devine :
FC = 1 q 1q 2 4πε r 2

(4.7)

85

Se constată experimental că două sarcini electrice de acelaşi semn se resping, iar două sarcini electrice de semn opus se atrag. În fig. 4.4 se pot vedea forţele de interacţiune pentru sarcini de acelaşi semn şi pentru sarcini electrice de semn opus.

a)

b) Fig. 4.4. Forţele de interacţiune dintre sarcinile electrice : a) sarcini electrice de acelaşi semn; b) sarcini electrie de semn opus.

Forma vectorială a legii lui Coulomb este :
r 1 q 1q 2 r r FC = 4πε r 3

(4.8)

r r r fiind un versor al direcţiei vectorului de poziţie, r . r
4.2.1. Câmpul electric

Sarcinile electrice interacţionează între ele. Forma prin care se transmite la distanţă interacţiunea lor se numeşte câmp electric. Dacă un corp este încărcat electric, în spaţiul din jurul lui se manifestă un câmp electric pe care el l-a generat. Acest câmp reprezintă capacitatea corpului electrizat de a atrage şi de a respinge alte corpuri electrizate. Experimental se arată că sarcinile electrice de acelaşi semn se resping, iar cele de semn contrar se atrag. Considerăm un corp încărcat electric cu sarcina Q. În jurul lui se manifestă un câmp electric. Dacă în această zonă pătrunde o sarcină q (corp de probă), ea va fi acţionată de forţa coulombiană pe care o r exercită Q. Experimental se arată că există o mărime vectorială E , definită prin relaţia:

86

r r FC E= q

(4.9)

Această mărime caracterizează tăria câmpului vectorial creat de sarcina electrică Q în punctul unde se află q. Mărimea vectorială definită prin relaţia (4.9) se numeşte intensitatea câmpului electric, r E . Deducem că intensitatea câmpului electric creat de sarcina Q este:

r r FC 1 Qr r = E= q 4πε r 3
Modulul vectorului intensitate a câmpului electric este egal cu: E= 1 Q 4πε r 2 (4.11)

(4.10)

Intensitatea câmpului electric se măsoară în SI în: [ESI = 1 V/m. Prin convenţie, sensul liniilor de câmp electric este de la sarcinile pozitive către cele negative, aşa cum se vede în fig. 4.5. Tot prin convenţie, intensitatea câmpului electric este orientată de la sarcinile pozitive către cele negative.

r Principiul superpoziţiei: Dacă E 1 este câmpul electric produs de un grup de sarcini electrice, iar r E 2 este câmpul electric produs de un alt grup de sarcini electrice, atunci efectul produs de acţiunea r r r celor două câmpuri este E = E 1 + E 2 .

Fig. 4.5. Liniile câmpului electric.

Prin generalizare se obţine că rezultanta câmpurilor electrice produse de sarcinile punctiforme q1, q2, q3, ..., qn într-un punct din spaţiu este egală cu suma vectorială a vectorilor intensitate a câmpului r r r r electric, E 1 , E 2 , E 3 , L , E n , al fiecărei sarcini electrice în parte:
r r r r r E = E1 + E 2 + E 3 + L + E n

(4.12)

87

O mărime frecvent utilizată în descrierea câmpului electric într-un mediu oarecare este inducţia r electrică, D . Prin inducţie electrică se înţelege producerea unui câmp electric staţionar în interiorul unui mediu cu ajutorul unui alt câmp electric exterior, de asemenea staţionar.
Câmpul electric al Pământului. În atmosfera terestră se manifestă un câmp electric creat de ionii

rezultaţi din fenomenul de ionizare a moleculelor de gaz bombardate de radiaţiile cosmice. Astfel se formează o pătură sferică conductoare de electricitate la altitudini înalte în jurul Pământului. Chiar Pământul conţine o anumită cantitate de sarcini electrice, fiind totodată şi un destul de bun conducător de electricitate. Ne putem imagina Pământul şi straturile joase ale atmosferei ca formând o sferă conductoare. Între sfera conductoare formată de Pământ şi pătura sferică a ionilor de la altitudini înalte există o pătură sferică de circa 50 km grosime, ce nu este un bun conductor electric. La suprafaţa Pământului se poate măsura un câmp electrostatic având intensitatea de circa E= 100V/m. Considerând raza sferei terestre de 5000 km, se poate determina sarcina electrică superficială pe care o are Pământul, şi anume această sarcină electrică este de circa 3 105 C. Dacă se introduce un conductor într-un câmp electric staţionar se produce, prin influenţă, o separare de sarcini electrice, iar la atingerea stării de echilibru sarcinile se află numai pe suprafaţa conductorului, aşa cum se poate vedea în fig. 4.6.

a)

b) Fig. 4.6. Conductor în câmp electric extern: a) la început; b) după stabilirea echilibrului.

88

4. Polarizarea dielectricului în câmp electric exterior: a) izolatorul la început. Φe. 4. fluxul electric este egal cu produsul scalar al r r r intensităţii câmpului electric cu vectorul S = S n . Inducţia electrică reprezintă câmpul electric din interiorul dielectricului şi se poate caracteriza prin vectorul inducţie electrică: r r r D = ε0εr E = ε E (4.2. Pentru un câmp electric omogen. a) b) Fig.7.13) În fig.8.14) 89 . 4.Dacă se introduce un dielectric (izolator electric) în într-un câmp electric acesta suferă o polarizare dielectrică.4.2. S. b) după stabilirea echililbrului.7 se poate observa polarizarea dielectricului în câmp electric exterior.8. aşa cum se vede în fig. Fluxul electric Prin convenţie liniile de câmp electric se trasează astfel încât numărul de linii de câmp ce traversează unitatea de suprafaţă normală la liniile de câmp să fie numeric egal cu intensitatea câmpului electric în locul unde este situată suprafaţa. Numărul liniilor de câmp ce străbat o suprafaţă oarecare. unde n este versorul normal la suprafaţă: r r Φe = E S (4. normală la liniile de câmp se numeşte flux electric. Un câmp ale cărui linii de câmp sunt paralele şi echidistante este un câmp omogen. ca acela din fig. 4.

se integrează relaţia (4. Câmp electric omogen. Câmp electric neomogen. în limitele lui dS. 4. Pentru a determina fluxul electric prin suprafaţa închisă S. adică de valoare constantă şi păstrând aceeaşi direcţie (vezi fig.9).r r Referindu-ne la fig. 4. Fig.17) 90 . câmpul electric poate fi considerat omogen. iar produsul scalar devine: r r Φe = E S = E S (4.8.9. astfel încât. 4.15) Pentru un câmp neomogen. suprafaţa S se împarte în arii infinitezimale dS. putem vedea că unghiul dintre vectorii E şi n este zero. 4.16) pe suprafaţa considerată: r r Φ e = ∫ dΦ e = ∫ E ⋅ dS = ∫ E cos α dS S S S (4. (4.16) Fig.8. Fluxul electric infinitezimal prin suprafaţa dS este: r r dΦ e = E ⋅ dS = E cos α dS r v unde dS = n dS .

18) dΦ S0 (4.19) 91 . De aceea.3.17) Dacă ne referim la cele două suprafeţe infinit mici aflate pe sferă şi pe suprafaţa S. 4.10 prezintă o suprafaţă închisă şi liniile câmpului electric ce produce flux electric prin acea suprafaţă. cu centrul în P (vezi fig. fluxurile electrice prin cele două suprafeţe sunt egale: Φ S = Φ S0 (4. Observăm că toate liniile de câmp ce trec prin suprafaţa S trec şi prin suprafaţa sferei.Fig.10. 4. Construim o sferă de rază r.11). S. Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă. numărul de linii de câmp ce străbat suprafaţa dS0 de pe sferă este egal cu numărul de linii de câmp ce străbat suprafaţa dS de pe suprafaţa S: dΦ S = dΦ S0 Exprimăm fluxul infinitezimal prin suprafaţa dS0: r Q r r n 0 dS 0 = 4πε r 3 (4.2. 4. Legea lui Gauss pentru câmpul electric Considerăm o sarcină electrică punctiformă Q ce se află într-un punct P în interiorul unei suprafeţe închise. Fig. 4.

.21) Datorită faptului că fluxurile prin cele două suprafeţe din fig..12 putem vedea că unghiul α poate avea valori: 92 .23) Semnul fluxului electric. Datorită faptuului că sarcina electrică poate fi pozitivă sau negativă.4. atunci fluxul este egal cu: ΦS = q 1 + q 2 + q 3 + . dacă ne referim la fig.11. fluxului electric i se asociază un semn. q2. 4. Astfel. + q n ε (4.20) Integrăm fluxul prin suprafaţa sferei şi obţinem: Φ S0 = ∫ dΦ S0 = ∫ S0 Q 1 Q 1 dS 0 = 2 4πε r 4πε r 2 Q 1 Q 4πr 2 = = 2 ε 4πε r S0 ∫ S0 dS 0 = Q 1 S0 = 4πε r 2 (4. putem scrie: Φ S = Φ S0 = Q ε (4..22) constituie legea lui Gauss pentru câmpul electric: Fluxul ce străbate orice suprafaţă închisă ce conţine sarcina electrică Q este proporţional cu sarcina electrică şi invers proporţional cu permitivitatea dielectrică a mediului. . q3. Această lege constituie o nouă formulare a legii lui Coulomb...Fig.11 sunt egale. Fluxul electric creat de sarcina electrică din P prin două suprafeţe închise. Observăm că produsul scalar dintre rază şi versorul normal la dS0 este: rr r n 0 = r cos 0 = r Astfel. Dacă în interiorul suprafeţei închise se află mai multe sarcini electrice.22) Expresia (4. fluxul electric infinitezimal prin suprafaţa dS0 este: dΦ S0 = Q 1 dS 0 4πε r 2 (4. 4. q1.qn.

12. unde sarcina electrică din punctul P este exterioară suprafeţei închise S. dar de semn opus.⎡ π⎤ a) din cadranul unu. α ∈ ⎢ . Ne referim la fig. iar fluxul electric este şi el tot ⎣ 2⎦ pozitiv. 4. Astfel. De aceea fluxul electric prin suprafaţa care nu conţine sarcini electrice este nul. ⎥ şi în acest caz cosα este pozitiv. ⎣2 ⎦ a) b) Fig. Fluxul electric al unei sarcini electrice exterioare suprafeţei. deoarece unghiul dintre vectorii r r ⎡π ⎤ n şi E este α ∈ ⎢ . π⎥ . cos α fiind în acest caz negativ. cele două fluxuri ⎣2 ⎦ elementare prin dS1 şi dS2 se anulează reciproc. Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă datorat unei sarcinii q exterioare suprafeţei este nul. Toată suprafaţa S este formată din perechi de suprafeţe aflate faţă în faţă. Semnul fluxului electric: a) flux pozitiv. de acelaşi fel ca dS1 şi dS2. aşa cum vom arăta mai jos. deci fluxul este tot negativ. b) flux negativ. 4. α ∈ ⎢0. 4.13.13. Fig. 93 . Într-adevăr. fluxul infinitezimal prin suprafaţa dS2 este negativ. deci fluxurile prin cele două suprafeţe elementare sunt egale. Observăm că toate liniile de câmp ce trec prin dS1 trec şi prin dS2. ⎡π ⎤ b) din cadranul doi. π⎥ .

4. Prin operaţia de divergenţă se obţine scalarul: r ∂E x ∂E y ∂E z ∇E = + + ∂x ∂y ∂z (4. Astfel. închis de suprafaţa S. ce transformă integrala pe suprafaţa închisă S din legea lui Gauss într-o integrală pe volumul pe care-l închide aceasta.14. Ey şi Ez ( E = E x i + E y j + E z k ).Legea lui Gauss poate fi enunţată şi astfel: Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă. 4. substituim relaţiile (4.25) Să considerăm volumul V. de formă arbitrară. ε Fluxul electric este nul. am notat divergenţa vectorului E . dacă se cunoaşte densitatea de sarcină m3 Densitatea de sarcină electrică se exprimă în 1 electrică.22) şi obţinem: r v r q 1 Φ e = ∫ E dS = ∫ ∇E dV = = ∫ ρ dV V ε ε V S (4. Folosind formula matematică Gauss-Ostrogradski. aşa cum se poate vedea în fig.26) şi (4.27) Revenind la legea lui Gauss. Forma locală diferenţială a legii lui Gauss Prima ecuaţie Maxwell Considerăm o sarcină electrică q distribuită într-un volum V. se poate calcula sarcina electrică dint-un volum V prin integrala: q = ∫ ρ dV V (4.26) r r Unde. Atunci se defineşte densitatea de sarcină electrică ρ ca fiind sarcina electrică din unitatea de volum: ρ= dq dV (4. Operaţia de divergenţă a unui vector constă în următoarele: Considerăm un vector având componenetele r r r r Ex.24) C .25) în (4. în care se află sarcină electrică cu densitatea volumică ρ. este numeric egal cu 1 înmulţit cu suma algebrică a sarcinilor electrice aflate în interiorul suprafeţei.4.28) 94 .2. dacă suprafaţa închisă nu conţine sarcini electrice. obţinem fluxul electric sub forma: r v r Φ e = ∫ E dS = ∫ ∇E dV S V (4. prin ∇E .

Cu cât pornesc mai multe linii de câmp dintr-o suprafaţă închisă.Fig.29) Am obţinut astfel o formă locală a legii lui Gauss. deoarece liniile sale de câmp prin aceeaşi suprafaţă sunt mai numeroase.15. ∇E 2 > ∇E 1 . r Semnificaţia fizică a divergenţei vectorului E .14. 4. a) 95 . Constatăm că sub integralele volumice se află cantităţi egale: r ρ ∇E = ε (4. 4. b) r Fig. b) câmp electric cu linii de câmp mai dese. 4. care constituie în acelaşi timp prima ecuaţie Maxwell. cu atât fluxul electric total este mai mare şi divergenţa v câmpului electric este mai mare.15. Vectorul E 2 are divergenţa mai v mare decât vectorul E 1 . Divergenţa vectorului intensitate a câmpului electric este mai mare în punctele din spaţiu unde densitatea volumică de sarcină este mai mare. Sarcină electrică distribuită într-un volum V. Semnificaţia fizică a divergenţei vectorului E : a) câmp electric cu linii de câmp r r mai puţine. aşa cum se poate vedea în fig.

∇E = 0 .16.31) Dacă sarcina q = 1 C. atunci lucrul mecanic dat de (4. Fig. 4. în câmpul creat de Q este egal cu: Qq ⎛ 1 1 ⎞ ⎜ − ⎟ (4.31) devine: LA ∞ = (4. Caracterul potenţial al câmpului electric.32) introduce mărimea fizică potenţial electric al punctului A. 4.Deplasarea sarcinii electrice q în câmpul creat de sarcina electrică Q. numită corp de probă.r Dacă într-un punct din spaţiu avem divergenţa nulă. sau pentru deplasarea lui q de la infinit până în punctul considerat: VA = Q 1 4πε rA 96 (4.16. atunci lucrul mecanic pentru deplasarea corpului de L AB = probă din A până la infinit este: LA ∞ = Qq ⎛ 1 ⎜ 4πε ⎜ ⎝ rA Q 1 4πε rA ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ (4.2.30) ⎟ 4πε ⎜ ⎝ rA rB ⎠ r Dacă punctul B se află la infinit. care reprezintă lucrul mecanic necesar pentru deplasarea corpului de probă cu sarcina electrică q =1C din punctul A până la infinit.33) . din punctul A până în punctul B.5. În câmpul electric creat de aceasta se mişcă o sarcină q. rB → ∞ . înseamnă că din acel punct nu pornesc linii de câmp electric şi el nu reprezintă o sursă de câmp electric. Potenţialul electric Considerăm o sarcină electrică Q fixă. 4. aşa cum se poate vedea în fig. Lucrul mecanic efectuat la deplasarea sarcinii electrice q.32) Relaţia (4. Să presupunem că sarcina q se deplasează pe traiectoria ei din punctul A în punctul B.

Fig. Energia electrostatică este egală cu produsul dintre diferenţa de potenţial şi sarcina electrică de probă q: W = q(VA − VB ) = q U (4.36) Se constată că lucrul mecanic efectuat la deplasarea lui q între punctele A şi B este independent de forma drumului dintre punctele A şi B şi depinde numai de capetele drumului. fiecăreia corespunzându-i o anumită valoare a potenţialului electric.4.35) Tensiunea electrică este o mărime fizică scalară şi se exprimă tot în Volţi. 1C În general.17).34) Observăm că toate punctele situate la distanţa r de Q au acelaşi potenţial electric. în jurul sarcinii electrice Q se formează o sferă de rază r pe care toate punctele au acelaşi potenţial electric (vezi fig . Suprafaţă sferică echipotenţială în jurul sarcinii electrice Q. La încărcarea unui condensator plan se consumă un lucru mecanic pentru a transporta sarcinile electrice de pe o armătură pe alta. Definim tensiunea electrică dintre două puncte ca fiind diferenţa potenţialelor electrice ale celor două puncte considerate: U = VA − VB (4. În jurul sarcinii electrice punctiforme Q se află sfere concentrice echipotenţiale. putem exprima potenţialul electric într-un punct situat la distanţa r de sarcina punctiformă Q prin: V (r ) = Q 1 4πε r (4. 1V = 1J .37) .Potenţialul electric este o mărime scalară şi este măsurat în Volţi. De aceea. Energia câmpului electric.17. câmpul electric este un câmp potenţial. 4. Lucrul mecanic infinitzimal efectuat pentru a transporta sarcina infinitezimală dQ de pe o armătură pe alta este: dL = U dQ 97 (4. Această sferă de potenţial electric constant constituie o suprafaţă echipotenţială. Astfel.

care acţionează asupra sarcinilor electrice aflate în mişcare sau asupra curenţilor electrici şi asupara magneţilor.42) Această relaţie se obţine transformând energia electrică dintre armăturile condensatorului astfel: W= 1 S 2 1 S 2 2 1 ε U = ε E d = ε E2V 2 d 2 d 2 S d unde am folosit definiţia capacitătţii electrice a condensatorului plan: C=ε (4. Magnetostatica 4. în mod obişnuit.43) şi relaţia dintre tensiunea electrică şi intensitatea câmpului electric dintre armături: U = E d. O mărime vectorială proporţională cu inducţia magnetică B este intensitatea r câmpului magnetic H .3.b) Astfel.unde U este diferenţa de potenţial dintre armături.38.1.44) 4. Câmpul magnetic În spaţiul din jurul unui magnet în formă de bară sau în jurul unui conductor parcurs de curent electric există un câmp magnetic. B . lucrul mecanic infinitzimal efectuat pentru a transporta sarcina infinitezimală dQ de pe o (4.38. Vectorul care descrie câmpul magnetic. (4.39) 1 C U2 2 (4. între cele două mărimi existând relaţia de proporţionalitate: r r B = µ 0µ r H 98 .3. Dar sarcina electrică Q de pe armături este egală cu produsul dintre diferenţa de potenţial şi capacitatea electrică a condensatorului: Q= CU deci sarcina infinitezimală dQ este: dQ = C dU armătură pe alta este: dL = C U dU Lucrul mecanic efectuat pentru încărcarea condensatorului este: L = ∫ C U dU = 0 U (4. este r r inducţia magnetică.a) (4.41) Definim densitatea volumică de energie electrică ca fiind energia electrică din unitatea de volum: w= dW 1 = ε E2 dV 2 (4.40) Energia câmpului electric sau energia electrică este: W= 1 C U2 2 (4.

4. la nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice. ``Existenţa monopolului magnetic``.18.18. aşa cum se poate vedea în fig. dar nu a fost încă demonstrată experimental. Inducţia magnetică se exprimă în Tesla. ca şi vectorii inducţie magnetică r B . b) 4. 4. Câmpul magnetic nu are sarcini ``monopolare``. Modulul forţei Lorentz se calculează cu relaţia: (4. în care se deplasează cu viteza r v un corp punctiform electrizat cu sarcina q. multe traiectorii ale particulei electrizate: 99 (4. [B]SI = 1T . Ne amintim că liniile de câmp electric sunt linii deschise. şi în fig. Linii de câmp închise în jurul: a) unui magnet în formă de bară.45) F = q v B sin α r r unde α este unghiul dintre direcţiile vectorilor B şi v . Acest fapt se datorează existenţei sarcinilor electrice pozitive şi negative.3. Acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare r Considerăm un câmp magnetic omogen. Forţa cu care acţionează câmpul magnetic asupra sarcinii electrice este forţa Lorentz: r r r F = q ( v × B) unde apare produsul vectorial dintre vectorii viteză şi inducţie magnetică.a). a) Fig.18. de inducţie magnetică B .2. Liniile de câmp magnetic sunt linii de câmp închise. Asta arată experienţa şi teoria. permeabilitatea magnetică relativă a mediului. 4. b) unui curent liniar.unde µ0 şi µr sunt permeabilitatea magnetică a vidului şi respectiv. Observăm că liniile de câmp magnetic sunt orientate de la polul Nord la polul Sud. de aceea liniile ce câmp magnetic nu pot fi linii deschise. pentru câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară.46) În funcţie de orientarea vectorului viteză în raport cu direcţia câmpului magnetic putem întîlni mai . adică a unui corp cu un singur pol magnetic. este confirmată de teorii moderne.b) pentru un curent liniar.

În acest caz unghiul dintre vectori este zero. c) direcţie oarecare. Raza traiectoriei se determină din condiţia menţinerii particulei pe cerc: qvB = mv 2 r (4.b).46.a) Vectorul viteză este paralel cu vectorul inducţie magnetică (vezi fig. r Din definiţia produsului vectorial rezultă că vectorul F este perpendicular pe planul format de vectorii viteză şi inducţie magnetică. În acest caz viteza se descompune în două componente. b) Viteza particulei este perpendiculară pe inducţia magnetică (vezi fig. Particula nu este deviată de la traiectoria rectilinie. iar forţa Lorentz este maximă: 2 (4. iar forţa Lorentz este şi ea zero.19.47) unde termenul din dreapta ecuaţiei reprezintă forţa centrifugă de inerţie. 4. b) viteza perpendiculară pe B . Traiectorii ale particulei în câmp magnetic: r r a) viteza paralelă cu B .a). c) Vectorul viteză face un unghi oarecare cu inducţia magnetică (vezi fig. iar cealaltă 100 .19.19. 4.19. 4. Forţa Lorentz acţionează ca o forţă de tip central.a) F= q v B a) b) c) Fig.c). determinând ca traiectoria particulei să devină un cerc. una paralelă cu liniile de câmp magnetic. În acest caz unghiul dintre cei doi vectori este α = π . deoarece sin 0 = 0. 4.

4. de aceea asupra conductorului aflat în câmp magnetic se va exercita o forţă ce constituie rezultanta tuturor forţelor Lorentz ce se manifestă asupra fiecărui purtător liber de sarcină electrică din conductor.a) F = I ( l × B) r unde se consideră că vectorul l are direcţia curentului electric. Datorită componentei vitezei paralele cu B particula se mişcă rectiliniu şi r uniform.3. Forţa ce se exercită în câmp magnetic asupra curenţilor electrici.3. pentru care se defineşte vectorul d l (care este ales ca un vector orientat în sensul curentului electric). Acţiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent electric Cunoaştem faptul că asupra unui corp electrizat aflat în mişcare se exercită acţiunea câmpului magnetic sub forma forţei Lorentz.48. 4. 101 . Componenta perpendiculară pe B determină o mişcare circulară. Atunci direcţia forţei elementare de acţiune asupra conductorului parcurs de curentul electric este.48) se obţine forţa exercitată de câmpul magnetic asupra întregului conductor de lungime l: r r r (4.48) Fig. Să presupunem că vectorii B şi d l formează planul foii. Prin integrarea relaţiei (4.r perpendiculară pe ele. (4.20 se poate vedea o porţiune dintr-un conductor rectiliniu parcurs de curentul electric de r r intensitate I şi aflat într-un câmp magnetic de inducţie B. perpendiculară pe planul foii. se află sub acţiunea unei forţe elementare de acţiune din partea câmpului magnetic exterior de forma produsului vectorial: r r r dF = I(d l × B) nimită forţa lui Laplace electromagnetică. Compunerea celor două mişcări determină o traiectorie sub forma unei spirale. Curentul electric constituie o mişcare dirijată de sarcini electrice. Un r element de conductor de lungime dl. 4. conform definiţiei produsului vectorial. În fig.20.

Câmpul magnetic creat de un curent liniar.21. Cunoaştem faptul că un curent electric este o mişcare dirijată de sarcini electrice. B .2 am văzut că sarcinile electrice.49) reprezintă legea Biot-Savart.21. Înseamnă că în jurul conductorilor parcurşi de curent electric se crează cămpuri magnetice produse de însumarea tuturor câmpurilor magnetice elemetare generate în jurul sarcinilor electrice.r Pentru exemplul considerat mai sus. Câmpul magnetic creat de curenţii electrici În subparagraful 4.3. scriind forţa lui Lorentz. Intensitatea câmpului magnetic creat la distanţa r de conductor este: H= I 2πr (4. Fig.1. cu centrele aflate pe o dreaptă ce trece prin acest vector. dacă direcţia vectorului câmp magnetic. Este natural să ne punem întrebarea dacă nu cumva se crează şi câmpuri magnetice în jurul sarcinilor electrice. În paragraful 4.1 am considerat efectul câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare. este perpendiculară pe conductor. O sarcină electrică aflată în mişcare faţă de un observator fix. chiar fixe fiind. 4. produce în jurul ei un câmp magnetic cu linii de câmp de forma unor cercuri în plane perpendiculare pe vectorul viteză. modulul forţei exercitate de câmpul magnetic asupra conductorului este: F=BIl Dacă direcţia vectorului inducţie magnetică formează un unghi α cu direcţia curentului electric.4. crează câmpuri electrice în jurul lor. 102 . aşa cum se poate vedea în fig. 4. Experienţa demonstrează că numai sarcinile electrice aflate în mişcare crează câmpuri magnetice. atunci modulul forţei Laplace electromagnetice este: F = B I l sin α 4. a) În jurul unui conductor liniar parcurs de un curent electric de intensitate I. se manifestă un câmp magnetic cu linii de câmp închise.49) Expresia (4.

50) se numeşte legea Biot-Savart-Laplace. Câmpul magnetic creat de un curent de o formă oarecare. b) Un curent electric de forma unei spire plane circulare. µ = µ0 µr.22. aşa cum se vede în fig. Modulul vectorului intensitate a câmpului magnetic este: dH = 1 dl sin ϕ 4π r 2 Dacă dorim să exprimăm inducţia magnetică a câmpului creat în spaţii unde există materie. µ0 = 4 π 10-7 Wb /Am. se integrează relaţia (4. la distanţa r de el. reprezintă permeabilitatea magnetică a vidului. crează un câmp magnetic în centrul spirei având vectorul inducţie magnetică perpendicular pe planul spirei (vezi fig.50) r r unde e r este versorul ce descrie direcţia vectorului de poziţie r . Pentru a determina câmpul magnetic al întregului circuit. Calculele efectuate în cazurile cu circuite electrice de forme complicate sunt dificile. de rază r.23): 103 .22.50) pe lungimea l. 4. este: r r r 1 d l × er dH = 4π r 2 (4.Dacă un curent electric străbate un conductor de o formă oarecare. trebuie să ţinem seama de relaţia dintre intensitatea şi inducţia câmpului magnetic: r r B=µH unde µ reprezintă permeabilitatea magnetică a mediului. 4. dar noi vom da numai rezultatele integrării pentru câteva cazuri de circuite simple. Intensitatea infinitezimală a câmpului magnetic creat de un element de r lunigime d l . µ0 mediului. câmpul magentic este suma vectorială a tuturor câmpurilor magnetice create de fiecare porţiune elementară a conductorului. iar µr reprezintă permeabilitatea magnetică relativă a Fig. 4. Expresia (4. aflate în vid.

52) Dacă în spaţiul care închide circuitul electric se află substanţă. polii magnetici constituie acele puncte de pe suprafaţa Pământului din care liniile de câmp magnetic sunt verticale. liniile de câmp magnetic terestru ies din puncte de pe emisfera magnetică sudică şi intră în puncte de pe emisfera nordică. care în epoca geologică actuală formează un unghi de aproximativ 150 cu axa poliilor geografici. 4.51) c) În cazul în care avem o mulţime N de spire circulare de lungime l. 104 . 4. cu o densitate de spire pe unitatea de lungime n = N/l câmpul magnetic creat pe axa de simetrie este: B = µ0 In 2r (4. Inducţia magnetică a Pământului. Câmpul magnetic creat de o spiră circulară. Întocmai ca la un magnet în formă de bară. Substanţele care alcătuiesc Pământul crează în spaţiul cosmic din jurul planetei noastre un câmp magnetic echivalent cu câmpul din exteriorul unei sfere uniform magnetizate (vezi fig.24). Pâmăntul are o axă a polilor magnetici.B = µ0H = µ0 I 2r (4. Fig. Din acest motiv. atunci formulele de mai sus vor conţine permeabilitatea magnetică a mediului respectiv.23.

Câmpul magnetic terestru.53) r unde vectorul dS este obţinut prin îmnulţirea ariei dS cu versorul normal la ea. Dacă inducţia magnetică nu este constantă pe suprafaţa considerată.25. astfel încât vectorul inducţie magnetică să fie constant pe aria dS. 105 . 4. această suprafaţă se împarte în suprafeţe infinitezimale. Atunci fluxul magnetic total este integrala fuxurilor elementare prooduse prin ariile dS: r r Φ m = ∫ dΦ m = ∫ B dS S S (4. 4.24. dS. 4. Să considerăm o suprafaţă închisă S în jurul magnetului în formă de bară din fig. multiplicat prin aria suprafeţei considerate. Legea lui Gauss pentru magnetism Fluxul magnetic printr-o suprafaţă este definit ca produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi versorul normal la suprafaţă.Fig.5.3.

Deşi teoria cuantică prevede încă din 1930 existenţa monoplolului magnetic. Fluxul magnetic este nul printr-o suprafaţă închisă datorită faptului că liniile de câmp magnetic sunt linii închise. Aceasta constituie legea lui Gauss pentru magnetism: r r B ∫ dS = 0 S (4. cea de-a doua ecuaţie a lui Maxwell. obţinem: r r r ∫ B dS = ∫ ∇B dV = 0 S (4. în acelaşi timp.56) este mult mai profundă decât faptul strict matematic că divergenţa câmpului magnetic este nulă.25. oricâte linii de câmp intră într-o suprafaţă închisă tot atâtea şi ies din ea. Semnificaţia fizică a relaţiilor (4.4. de exemplu. Astfel. Nu putem realiza încă nici o combinaţie de magneţi permanenţi şi de 106 . ci este o proprietate generală a câmpului magnetic. care ar reprezenta.Fig. Această constatare nu este valabilă numai pentru câmpul magnetic considerat. Într-adevăr.56) constituie. acesta nu a putut fi pus în evidenţă. Până în zilele noastre nu s-a putut pune în evidenţă existenţa fizică a monopolului magnetic. divergenţa unui vector de câmp este nulă dacă acel câmp nu are surse punctuale (de tip "sarcină electrică de un semn").55) ceea ce revine la forma locală a legii lui Gauss: r ∇B = 0 (4. Suprafaţă sferică în jurul magnetului în formă de bară.56) Relaţia (4. indiferent de structura surselor de câmp magnetic sau de forma suprafeţei considerate. Observăm că numărul liniilor de cămp care intră în suprafaţa S este egal cu numărul liniilor de cămp care ies din S. posibilitatea existenţei de sine stătătoare şi independente a polului Nord faţă de polul Sud al unui magnet permanent.54) Utilizând teorema Gauss-Ostrogradski.54) şi (4. deci fluxul magnetic prin suprafaţa închisă S este nul. până în prezent.

[I] SI =1 Ampère. În consecinţă. aşa cum se poate vedea în fig. 1 A reprezintă intensitatea unui curentul electric constant care. Dacă cei doi curenţi sunt de sens contrar. Relaţia (4.57) este utilizată pentru definiţia unităţii de intensitate a curentului electric. pe o porţiune de lungime comună l: F=µ unde µ = µ0 µ r.26.4. Forţa de interacţiune dintre doi curenţi paraleli de acelaşi sens. Cauza acestei forţe de interacţiune este faptul că fiecare curent electric generează în jurul său un câmp magnetic. I1 I 2 l 2πd (4. asemănător câmpului electrostatic creat de o sarcină electrică punctiformă. determină ca forţa de interacţiune dintre ele să fie de 2 •10 comună. se manifestă o forţă de interacţiune ce depinde de distanţa dintre ei. paraleli între ei şi parcurşi de curenţii electrici de intensităţi I1 şi I2 . Ampère a stabilt valoarea forţei de interacţiune dintre cei doi conductori.4. 4. dacă circulă prin două conductoare electrice paralele de lungime infinită.6.curenţi electrici care să genereze un câmp magnetic radial cu linii de câmp deschise. -7 Newtoni pe fiecare metru de lungime 107 . Forţa de interacţiune dintre cei doi conductori este de atracţie dacă cei doi curenţi sunt de acelaşi sens. practic infinit de lungi.57) Fig. paraleli de lungime infinită. Pe cale exeprimentală.3.25. situate în vid la distanţa de un metru unul de altul. Interacţiunea dintre doi curenţii paraleli Se constată experimental că între doi conductori liniari. fiecare câmp magnetic acţionează asupra celuilalt conductor parcurs de curent electric. forţa este de respingere.

Intensitatea curentului electric se determină prin operaţia de integrare pe suprafaţă a densităţii de curent: r r I = ∫∫ j dS S (4. prin definiţia: j= dI dS (4. I.27). r Ampère a calculat circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic.4. la distanţa r de el.27. Acest curent electric r crează în jurul său.7. în sensul în care circulă curentul electric. Această lege afirmă că: vectorul intensitate a câmpului magnetic are circulaţia pe un contur închis egală cu intensitatea curentului electric: (C) ∫ Hd l = I r r (4.3. Acesta este şi cazul din fig.4. H .60) 108 . pe conturul (C). Legea circuitului magnetic Se consideră un mediu omogen (µ = constant) în care se află un contur plan ce înconjoară un conductor foarte lung parcurs de curent electric cu intensitatea I (vezi fig.4. un câmp magnetic de intensitate H .4. j . r Introducem vectorul densitate de curent electric. Circulaţia vectorului H produs de un curent liniar infinit lung.58) r Fig. circulaţia lui H este zero pe acest contur. câmp magnetic produs de curentul electric din circuit. r În cazul în care conturul (C) nu încojoară complet curentul. scriind astfel legea circuitului magnetic.27.59) Densitatea de curent electric este un vector orientat normal la suprafaţa considerată.

58) relaţiile (4. Semnificaţia fizică a rotorului.4. r r Vectorul rot H = ∇ × H într-un punct reprezintă un vector perpendicular pe planul ce trece prin punctul considerat. Prin definiţie. divergenţa unui vector ∂B x ). În ceea ce ∂x reprezintă viteza de variaţie a componentei vectorului pe direcţia sa (de exemplu priveşte rotorul. Mărimea lui este egală cu valoarea limită a circulaţiei pe unitatea de arie a planului din jurul punctului considerat.61) ∫ Hd l = ∫∫ (∇ × H)dS = I = ∫∫ j dS (C) SC SC Cantităţile de sub integralele de suprafaţă sunt egale. după direcţiile y şi z ). Obţinem astfel o altă formă a legii circuitului magnetic: r r r r H d l = ( ∇ × H )dS (4. ele constituie o parte a ecuaţiei a treia a lui Maxwell.62) Dacă se exprimă relaţia anterioară utilizând inducţia magnetică. vitezele de variaţie ale componenetei Bx . Înlocuim în (4.61) şi obţinem: r r r r r r (4.63) Ultimele două relaţii constituie forma locală a legii lui Ampère.2.60) şi (4. Operaţia de rotor.. adică putem scrie: r r ∇×H = j (4. acesta reprezintă "viteze de variaţie" a componentei vectorului în direcţie transversală (de exemplu. rotorul unui vector se obţine prin operaţia: r r i j r r ∂ rot H = ∇ × H = ∂x Hx r k ∂ ∂ ∂y ∂z Hy Hz (4. transformăm integarala de linie într-o integrală de suprafaţă (această suprafaţă sprijinindu-se pe conturul considerat). se obţine: r r ∇×B = µ j (4. 109 . Hy şi Hz sunt componenetele vectorului H . Aşa cum am văzut în subparagraful 4.61) ∫ ∫∫ (C) SC r r unde ∇ × H reprezintă rotorul vectorului H .64) r unde Hx.Folosind formula lui Stokes. În acelaşi timp.

aşa cum se poate vedea în fig. Tensiunea electromotoare ce apare în buclă se numeşte tensiune electromotoare indusă. ampermetrul indică trecerea unui curent electric. Astfel. 110 . Când magnetul se mişcă.28. numit curent indus. 4.8. Apariţia unui curent electric.28. el constată că un flux magnetic variabil prin suprafaţa formată de o buclă de conductor determină apariţia unei tensiuni electromotoare în bucla conductoare. Câmpul electric indus apare oriunde se manifestă fluxul magnetic variabil (chiar şi în vid. unde n este versorul normal la suprafaţă: rr Φ = BS = BS cos α (4. fluxul magnetic reprezintă produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi r r r vectorul S = Sn . 4. prin buclă poate fi pusă în evidenţă prin instalarea unui ampermetru în circuitul buclei. Inducţia electromagnetică este fenomenul general de apariţie a unui câmp electric în regiunea din spaţiu în care se manifestă un flux magnetic variabil. unde sarcinile electrice lipsesc). În timpul mişcării magentului ampermetrul indică trecerea unui curent electric. Legea Faraday În anul 1831 Faraday descoperă pe cale experimentală fenomenul de inducţie electromagnetică. se numeşte inducţie electromagnetică. Inducţia electromagnetică. Fig.4.3. Fenomenul de apariţie a tensiunii electromotoare induse printr-un circuit închis prin a cărui suprafaţă se produce un flux magnetic variabil. Acest fenomen nu este legat de prezenţa unui conductor sau a unui circuit electric.65) Faraday a observat că tensiunea electromotoare indusă creşte când viteza de variaţie a fluxului magnetic creşte şi a enunţat legea inducţiei electromagnetice în felul următor: Tensiunea electromotoare indusă într-un contur (C) este egală cu viteza de variaţie a fluxului printr-o suprafaţă deschisă ce se sprijină pe (C) şi este de sens opus acestei variaţii. Prin definiţie.

egală cu circulaţia vectorului intensitate a câmpului electric: e= (C) r r E ∫ dl (4. ce se sprijină pe acesta. Fluxul magnetic variabil şi câmpul electric indus de acesta. r r r dΦ = BdS = B cos αdS (4. Fig. prin care inducţia magnetică poate fi considerată constantă. prin câmpul magnetic pe care-l generează la rândul său.29 ilustrează un contur (C) şi o suprafaţă oarecare deschisă. 4.68) r integrală de suprafaţă din rotorul intensităţii câmpului electric. să se opună sensului de variaţie al fluxului magnetic inductor (Legea lui Lenz). E : 111 .67) pe toată suprafaţa: r r r Φ = ∫∫ dΦ = ∫∫ BdS S S (4. În cazurile cele mai generale fluxul magnetic se calculează prin integrarea fluxurilor elementare produse prin arii infinitezimale dS.29. 4. S. putem tansforma integrala de linie dată de (4. Fluxul magnetic prin suprafaţa S este dat de integrarea relaţiei (4. Suprafaţa a fost împărţită în arii infinitezimale.67) Fig. pe de altă parte.69) într-o Dacă folosim teorema lui Stokes. Tensiunea electromotoare indusă este.66) Semnul (-) este determinat de faptul că întotdeauna sensul tensiunii induse este astfel încât. dS.68) r unde d l este un vector infinitezimal mic în lungul conturului (C).rr dΦ d (BS) e=− =− dt dt (4.

4. Latura mobilă are lungimea l. 4. cea de-a patra ecuaţie a lui Maxwell. (4. aşa cum se poate vedea în fig.72) Am obţinut astfel. şi.b). cantităţile de sub integralele de suprafaţă sunt egale: r r ∂B ∇×E = − ∂t timp.30. Circuitul este echivalent celui din fig.70) şi (4.69): r r r r⎞ ∂B r ∂Φ ∂⎛ r e=− =− ⎜ ∫∫ BdS⎟ ⎟ = − ∫∫ d∂t dS ∂t ∂t ⎜ S ⎠ ⎝S (4. numită şi forma locală.a).71) unde am trecut la derivate parţiale deoarece mărimile implicate pot depinde şi de coordonate. Viteza de mişcare a laturii l este constantă. 4. deoarece în el se induce o tensiune electromotoare datorită variaţiei fluxului magnetic: 112 . Cadrul conductor dreptunghiular. o altă formă a legii inducţiei electromagnetice. Astfel. de aceea. a) b) Fig. deci fluxul magnetic prin suprafaţa închisă de cadru este variabil în timp.30.71) se referă al tensiunea electromotoare indusă şi. Inducţie electromagnetică într-un cadru dreptunghiular cu o latură mobilă.70) Tensiunea electromotoare indusă este egală cu derivata la timp a fluxului magnetic. se află într-un câmp magnetic de inducţie B . cu o r latură mobilă. relaţiile (4. iar câmpul magnetic este perpendicular pe suprafaţa cadrului şi este constant. Aria aflată în câmp magnetic creşte (sau scade) pe măsură ce latura mobilă se deplasează. aflat în câmp magnetic constant. în acelaşi Un exemplu de inducţie electromagnetică este cel din cazul circuitului cu arie variabilă.e= (C) r r r r E d l = ( ∇ × E )dS ∫ ∫∫ S (4.30. dat de (4.

datorită variaţiei curentului electric prin ea. Să considerăm o bobină prin care trece un curent variabil în timp. Fenomenul de inducţie electromagnetică într-o bobină datorită variaţiei curentului electric ce o străbate se numeşte autoinducţie. ca în fig. Bobină parcursă de un curent variabil. şi care este r de sens opus câmpului magnetic inductor. De exemplu.76) unde N este numărul de spire.73) e=− (4. Fig. inductanţa unui solenoid poate fi mult 113 . B . este de forma: dΦ di = −L dt dt e=− (4. B i .75) unde L este inductanţa bobinei şi care este egală cu: N 2S l L=µ (4. apare un câmp magnetic indus. iar S este secţiunea bobinei. de numărul de spire şi de proprietăţile magnetice ale mediului în care se manifestă câmpul magnetic. Inductanţa unui circuit depinde de mărimea circuitului. 4.31.74) r Observăm că datorită curentului electric indus în circuit. i = f( t ).r r Φ = B S = BS = B l v t deoarece am presupus că la t = 0 latura mobilă era lipită de rezistenţă. Orice circuit electric poate fi caracterizat prin mărimea numită inductanţă proprie. dΦ d (Blvt) =− = −B l v dt dt (4. Tensiunea ce apare la capetele bobinei. l este lungimea. de formă. i = f ( t ). 4. Autoinducţia.31.

Apare deci o tensiune electromotoare autoindusă în bobină. Circuit electric cu bobină.79) Această energie este înmagazinată în câmpul magnetic din bobină.3. şi o sursă de tensiune electromotoare constantă. 4.77) Sursa exterioară furnizează o putere P = U i. este: W = ∫ L i di = 0 I 1 L I2 2 (4. dată de relaţia (4.32.78) Energia totală furnizată de sursă. care are o permeabilitate magnetică relativă µ r = 700.75). Inducţia câmpului magnetic din bobină este: B=µ NI l (4. ca în fig. În acest interval de timp există o variaţie a fluxului magnetic din bobină. care în intervalul de timp dt creşte curentul cu di. într-un timp scurt intensitatea curentului creşte de la valoarea zero la valoarea sa maximă. Creşterea de energie este: dW = P dt = U i dt = i L di dt = L i di dt (4. La închiderea circuitului. Energia câmpului magnetic Considerăm un circuit electric.80) de unde rezultă că intensitatea curentului electric din bobină este: 114 . prin introducerea unui miez de fier. cu inductanţa L.32. E. 4. Φ = L i . Fig.9. 4. ce conţine o bobină. pentru a creşte curentul de la zero până la valoarea maximă I.mai mare decât cea corespunzătoare vidului. Tensiunea la bornele bobinei devine: U = −e = L di dt (4.

84) Observăm că densitatea de energie din câmpul magnetic este echivalentă densităţii de energie din câmpul electrostatic.79) şi obţinem energia câmpului magnetic din bobină: W= 1 B2 Sl 2 µ (4.42). Dacă utilizăm intensitatea câmpului magnetic. 115 .82) Densitatea de energie magnetică reprezintă cantitatea de energie din unitatea de volum: W 1 B2 = V 2 µ w= (4.I= Bl µN (4. obţinem pentru densitatea de energie magnetică expresia: 1 µ H2 2 w= (4.81) în (4.81) Substituim intensitatea curentului electric din relaţia (4. dată de relaţia (4.83) deorece volumul bobinei este V = S l.

Reamintim că.33. aşa cum se poate vedea în fig. care a fost încărcat cu sarcini electrice de la o sursă exterioară. Curenţi de conducţie şi curenţi de deplasare Să condiderăm un condensator plan cu armăturile în vid. Fig. 4. timp a intensităţii câmpului electric diferită de zero.curent de conducţie. un curent electric.10. curent observat pentru prima dată de către James Clerk Maxwell. Densitatea curentului de deplasare este dată de relaţia lui Maxwell. unde se neutralizează cu sarcinile electrice de semn opus. sensul curentului electric este cel care ar corespunde deplasării sarcinilor electrice pozitive. creând curentul de conducţie. Apare. de intensitate Ic. Apoi condensatorul se descarcă pe o rezistenţă electrică. prin convenţie. Din acestă cauză câmpul electric din interiorul condesatorului scade în timp.33. Electronii se deplasează prin conductorii de legătură spre cealaltă armătură. Putem defini această scădere printr-o derivată parţială la r ∂E ≠ 0 .şi prin vid.4. Id . 4. din acest motiv.3.curent de deplasare. 116 . astfel r încât după descărcarea condesatorului E = 0 . ∂t numit curent de deplasare.85) În felul acesta s-a pus în evidenţă un curent ce se propagă. a cărui existenţă nu se datorează circulaţiei sarcinilor electrice. Descărcarea condensatorului într-un circuit electric: Ic . în aşa fel încât curentul care iese din fiecare armătură să fie egal cu cel care intră în ea: r r ∂E jd = ε 0 ∂t (4. ci variaţiei intensităţii câmpului electric la timp.

a presupus că acestea nu variază în timp. Undele electromagnetice sunt unde transversale. relaţia (4. care sunt 117 . Definiţia generalizată a curentului dată de Maxwell nu constituie un artificiu de calcul pentru cazul în care nu există sarcini electrice de conducţie. Unda electromagnetică transportă energia electromagnetică în spaţiu cu viteză finită şi constantă.63). un câmp magnetic variabil în timp se comportă ca o sursă de câmp electric. nu mai este posibil să tratăm câmpurile generate de sarcinile electrice şi de curenţii elecrici în mod independent. efectuată în paragrafele anterioare ale acestui capitol. ε. Propagarea unui ansamblu de variaţii ale câmpurilor electric şi magnetic generează o undă electromagnetică. aşa cum se întâmplă la încărcarea sau descărcarea unui condensator. În spaţiul din vecinătatea unui câmp electric variabil în timp ia naştere un câmp magnetic variabil în timp. aceste câmpuri. în forma sa generalizată: r r r ∂E ∇ × B = µ 0 jc + ε 0 ∂t (4.4. curentul de deplasare generează un câmp magnetic. se foloseşte permitivitatea mediului. care devine. adică propagarea câmpurilor electric şi magnetic se face r s în aşa fel încât vectorii E şi B sunt perpendiculari unul pe celălalt şi perpendiculari pe direcţia de r s propagare a undelor.Maxwell este autorul renumitului termen suplimentar din ecuaţia locală a lui Ampère (4.86) constituie ultima ecuaţie din sistemul de patru ecuaţii ale lui Maxwell pentru electromagnetism.33. atunci atît în definiţia (4. între armăturile condensatorului considerat în fig. Ansamblul de câmpuri electrice şi magnetice. În cazul unor distribuţii de sarcini electrice variabile în timp şi a unor curenţi electrici variabili în timp. În mod similar. sunt variabile în spaţiu. aşa cum de întâmplă în fenomenul de inducţie electromagnetică.85). ε0. De exemplu. Unde electromagnetice Analiza câmpurilor electrice şi magnetice. 4.86) În această formă. numite câmp electrostatic şi magnetostatic. Astfel. 4. Dacă mediul de propagare nu este vidul. dar sunt constante în timp. Intensitatea curentului de deplasare se determină prin integrarea relaţiei (4. Funcţiile de undă ale undei electromagnetice sunt vectorii E şi B . ce se generează reciproc în timp se numeşte câmp electromagnetic. Curenţii de deplasare generează şi ei câmpuri magnetice în jurul lor. de exemplu. în acelaşi mod ca şi curenţii de conducţie.85) cât şi în ecuaţia (4. în locul permitivităţii vidului.86) a lui Maxwell.

Undele electromagnetice se întind pe un domeniu de lungimi de undă foarte extins. faţă de viteza lor din vid. permeabilitatea magnetică ale vidului. care se aplică şi undelor electromagnetice. viteza de propagare a undei se reduce. viteză neegalată de nici un corp fizic. emiţând unde electromagnetice din domeniul vizibil. Indicele de refracţie al mediului de propagare. Toate corpurile emit radiaţii electromagnetice. 118 . Aşa cum se poate vedea în diagrama de mai jos. până la valori ale lungimii de undă de peste 105 m. Spectrul undelor electromagnetice.dependenţi de coordonate şi de timp. reprezintă numărul ce indică de câte ori se reduce viteza undelor electromagnetice în mediul respectiv. iar n este indicele de refracţie al mediului de propagare. La temperaturi ridicate. corpurile emit radiaţii ce au componente din domeniul de lungimi de undă ale sectorului vizibil. nici superioare. viteza de propagare a undelor electromagnetice este: 1 ε 0µ 0 c= = 3 10 8 m s (4. nici inferioare. n. respectiv. Cu cât temperatura lor creşte.88) unde εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă. cu atât sursele de radiaţie devin mai strălucitoare. către ultraviolet. conform relaţiei: 1 ε 0 ε r µ 0µ r c εrµr c n v= = = (4.1 sunt prezentate domeniile de lungimi de undă ale undelor electromagnetice. Un corp cu temperatura de 300 K (0o C = 273 K) emite radiaţie electromagnetică infraroşie. µr este permeabilitatea magnetică relativă. Această radiaţie este numită radiaţie termică. În vid. de la lungimi de undă mai mici decăt 10-13 m. În realitate spectrul undelor electromagnetice nu are limite cunoscute. Aceasta constituie viteza luminii în vid. În continuare vom folosi toate proprietăţile undelor elastice. invizibilă pentru ochiul uman. 750] 10-9 m formează domeniul vizibil pentru ochiul uman. În diagrama 4.87) unde ε0 şi µ0 sunt permitivitatea dielectrică şi. Dacă propagarea undei se face într-un alt mediu decât vidul. ca urmare a mişcării termice a moleculelor lor. Acest sector al spectrului undelor electromagnetice este reprezentativ pentru ceea ce numim lumină. sectorul îngust de lungimi de undă din intervalul λ ∈ [350. Viteza cu care se propagă undele electromagnetice este finită şi constantă.

putem afirma că sursele naturale de radiaţii electromagnetice emit unde electromagnetice formate din suprapunerea unor radiaţii monocromatice. 119 . Lumina albă este rezultatul suprapunerii undelor luminoase având lungimi de undă cuprinse între λ v = 350 nm (unda monocromatică corespunzătoare culorii violet) şi λ r = 750 nm (unda moncromatică corespunzătore culorii roşu). Spectrul undelor electromagnetice λ ( m) Raze γ Raze X Ultraviolet Vizibil Infraroşu Microunde Unde scurte Unde lungi 103 105 107 109 1011 1013 1015 1017 1019 1021 ν (Hz) 105 103 101 10-1 10-3 10-5 10-7 10-9 10-11 10-13 Astfel.Diagrama 4.1.

Putem afirma că această figură s-ar putea vedea dacă unda ar fi "fotografiată" cu un aparat care surprinde vectorii de undă la un moment precis.91) Se poate observa că vectorii sunt perpendiculari între ei şi perpendiculari pe direcţia de propagare a undei.90) unde am folosit relaţiile deduse în capitolul 3 pentru cazul undelor elastice. atingând simultan r r valorile maxime sau minime. vectorii sunt. Unde armnonice progresive Undele armonice sau sinusoidale sunt unele dintre cele mai răspândite tipuri de unde r electromagnetice.4. Frontul de undă este plan. în lungul axei Oz (vezi fig. 120 .89) Atunci.4. la un moment dat de timp. de asemenea.34 se poate vedea variaţia armonică a vectorilor E şi B în spaţiu. iar în orice moment de timp. 4. Într-un punct de pe axa de propagare şi la un moment dat. fiind format din planul vectorilor E şi B . funcţii sinusoidale de coordonate. vectorii E şi B îndeplinesc condiţia: r r E=cB (4. Considerăm o undă electromagnetică monocromatică armonică progresivă liniar polarizată ce se propagă în vid. 4. funcţiile de undă sunt de forma: ⎧r r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞ ⎪E = E 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ = E 0 sin 2π⎜ − ⎟ ⎝T λ⎠ ⎪ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎨ r r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞ ⎪B = B 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ = B 0 sin 2π⎜ − ⎟ ⎪ ⎝T λ⎠ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎩ (4. r r În fig. Astfel.1.34. În orice punct din spaţiu vectorii E şi s B sunt funcţii sinusoidale de timp. Unda electromagnetică este liniar polarizată deoarece fiecare vector al câmpului vibrează într-o r r singură direcţie. într-un punct situat la distanţa z de sursă. cei doi vectori variază în fază. ele fiind foarte asemănătoare undelor elastice.). În sursa undei funcţiile ei de undă sunt de forma: r r ⎧ ⎪E = E 0 sin ωt ⎨r r ⎪ ⎩B = B 0 sin ωt (4.

k. c . 121 . şi viteza de propagare. ν.Fig. definit prin relaţia: k= 2π λ r Numărul de undă. λ. sunt legate între ele prin relaţia: c ν λ=cT= Reamintim că altă mărime importantă pentru caracterizarea undelor este numărul de undă. este un vector orientat în sensul propagării undei.34. Frecvenţa. Unda plană monocromatică liniar polarizată. lungimea de undă. k . 4.

92) şi obţinem: 122 .92) Fluxul de energie transportată de unda electromagnetică reprezintă cantitatea de energie electromagnetică ce traversează unitatea de suprafaţă normală la direcţia de propagare în unitatea de timp.90) în (4. w. Densitatea de energie electromagnetică.91) şi de faptul că vectorii r r E şi B sunt perpendiculari între ei: S= ε0 2 E µ0 (4.95) Ne propunem să calculăm densitatea de energie a unei unde monocromatice liniar polarizate.4. ale cărei funcţiile de undă sunt date de (4.90) sub forma: ⎧r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞r ⎪E = E 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ i = E 0 sin 2π⎜ − ⎟ i ⎝T λ⎠ ⎪ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎨ r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞r ⎪B = B 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ j = B 0 sin 2π⎜ − ⎟ j ⎪ ⎝T λ⎠ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎩ (4. Modulul vectorului Poynting se determină ţinând cont de relaţia (4. Substituim (4.93) r r Vectorul Vectorul Poynting este normal pe planul format de vectorii E şi B şi are direcţia de propagare a undei electromagnetice. Acest flux de energie electromagnetică este descris de vectorul lui Poynting: r 1 r r r r S= E×B = E×H µ0 ( ) (4.4.2.94) Având în vedere că într-o undă liniar polarizată vectorii de câmp vibrează fiecare pe câte o direcţie şi utilizând notaţiile din fig.4. transformăm funcţiile de undă date de relaţia (4. transportată de undă reprezintă suma densităţilor de energie electrică şi magnetică: 1⎛ 1 2⎞ ⎜ H ⎟ ε0E 2 + ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 ⎠ w= (4.90). Energia undelor electromagnetice Energia electromagnetică constituie suma energiilor electrică şi magnetică.34.

Dacă notăm cu Ψ vectorul de undă al undelor sferice. şi obţinem.Unde sferice În medii omogene şi izotrope unda electromagnetică se propagă în toate direcţiile în jurul sursei. deci că sursa r este punctiformă. t) = A i ( kr − ω t ) e r (4. folosind definiţia vectorului Poynting.w= ⎞ 1⎛ 1 2⎞ 1⎛ 1 2 2 ⎜ ε0E 2 + B ⎟ = ⎜ ε0E0 sin 2 (ωt − kz) + B 0 sin 2 (ωt − kz) ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 µ0 ⎠ 2⎝ ⎠ Folosind relaţia (4.4. 4.96) Calculăm fluxul de energie electromagnetică. adică unul din vectorii E sau r B .91) obţinem expresia: w= 2 ⎞ 1 2 ⎛ 1⎛ 1 E0 1 1⎞ 2 2 ⎜ ε0E0 ⎟ sin ( t kz ) sin 2 (ωt − kz) ⎟ ω − + = E 0 sin 2 (ωt − kz)⎜ ε0 + 2 ⎜ ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 c µ0 c2 ⎟ ⎝ ⎠ ⎠ 2 Utilizăm definiţia vitezei undelor electromagnetice în vid şi calculăm densitatea de energie electromagnetică: w= ⎛ 1 2 1 ⎞ 2 ⎟ E 0 sin 2 (ωt − kz)⎜ ε + µ ε = ε0E0 sin 2 (ωt − kz) 0 0 0 ⎜ ⎟ 2 µ0 ⎠ ⎝ (4.97) Să observăm faptul că fluxul de energie electromagnetică este egal cu produsul densităţii de energie cu viteza undelor electromagnetice.3 . pentru undele electromagnetice monocromatice liniar polariate: 1 r r 1 2 1 [E 0 sin(ωt − kz)B 0 sin(ωt − kz)] = 1 E 0 E×B = sin 2 (ωt − kz) µ0 µ0 µ0 c S= ( ) Transformăm relaţia anterioară şi obţinem expresia vectorului Poynting al undei electromagnetice monocromatice liniar polariate: c 2 2 E0 sin 2 (ωt − kz) = ε 0 c E 0 sin 2 (ωt − kz) = w c c µ0 2 S= (4. atunci ecuaţia undei sferice are forma: Ψ (r. Pentru distanţe mari faţă de sursă se poate considera că dimensiunile sursei sunt neglijabile.98) 123 .

interacţiunile cu atomii. radiaţia termică. I. 4. absorbţia şi polarizarea undelor luminoase se poate vorbi de caracterul ondulatoriu al undelor electromagnetice. datorită faptului că amplitudinea undelor sferice scade cu distanţa de la sursă. de aceea ele vor avea faze diferite în P. Fenomene precum sunt efectul fotoelectric. utilizând ipoteza corpusculară asupra luminii (Mecanica cuantică). ce se propagă de partea cealaltă a acestui paravan.35. Deschiderile din paravan formează două surse secundare de lumină. situat la distanţa D. Undele ce se propagă din surse punctiforme sunt unde sferice. aşa cum se poate vedea în fig. iar r este distanţa la care este exprimată funcţia de undă. Astfel. sursele S1 şi S2 sunt surse coerente. În punctul P funcţiile de undă ale celor două unde sunt: 124 . SO. Aceste fenomene sunt descrise de teoria macroscopică a luminii. aşezate simetric faţă de o axă de simetrie.4. Condiţia necesară pentru interferenţă este ca undele să fie coerente. S constituie sursa punctiformă a unei unde electromagnetice monocromatice sferice. Pe un ecran vertical. până în punctul P. efectul Compton. r1 şi r2. amortizare a undelor sferice cu distanţa. În fenomene precum interferenţa. Undele electromagnetice formează numai una din formele de manifestare a interacţiunilor electromagnetice. interacţiunile electromagnetice se prezintă sub o formă specială. Distanţa dintre sursele S1 şi S2 este 2l. caracterizată de maxime şi minime de interferenţă. nucleele sau particulele elementare vor fi analizate în capitolul următor. difracţia. ce se prezintă sub forma unei figuri de interferenţă. dispersia. la nivel atomic sau subatomic. 750] nm. putem vorbi de o 4. La scară microscopică.4. au suprafeţele de undă de formă sferică centrate în punctul unde este sursa. diferenţa lor de fază trebuie să fie independentă de timp. iar frontul undei este tot o sferă. de aceea emit unde de aceeaşi amplitudine şi care sunt în fază. Acest aspect se referă la diferenţa de fază dintre undele care interferă: pentru ca două unde să fie coerente. între atomi de exemplu. Undele emise de cele două surse parcurg distanţe diferite. se formează o undă staţionară. Numim fotoni particulele (corpusculii) care realizează interacţiunile. reflexia şi refracţia. Interferenţa luminii Interferenţa este fenomenul general al suprapunerii undelor în spaţiu. În continuare vom analiza câteva aspecte relevante ale teoriei macroscopice a luminii. corpusculară.unde A este amplitudinea undei în sursă. r. Teoria electromagnetică macroscopică a luminii Lumina vizibilă este acel domeniu al spectrului undelor electromagnetice din intervalul de lungimi de undă λ ∈ [350. Dispozitivul lui Young. Într-un paravan vertical sunt practicate două deschideri. În anumite condiţii rezultatul interferenţei este o undă staţionară. Deoarece aparţin aceluiaşi front de undă.

a) (4. dată de relaţia (4.100). în diferite puncte de pe ecran obţinându-se maxime sau minime de interferenţă: a). Dispozitivul lui Young.99. Astfel. t ) = E 0 sin(ωt − kr1 ) E 2 (r.100) Fig.E 1 (r. π. Rezultatul suprapunerii celor două unde în punctele de pe ecran generează o undă staţionară. deoarece în aceste puncte are loc relaţia: 125 . ∆r = r2 − r1 .b) (4.99.101) După cum observăm. deci depinde de diferenţa de fază. 4. unda rezultantă este modulată în amplitudine. În punctele de pe ecran în care se întâlnesc unde a căror diferenţă de drum are astfel de valori încât diferenţa de fază devine: 2π (r2 − r1 ) = 0. amplitudinea undei rezultante depinde de diferenţa de drum. t ) = E 0 sin(ωt − kr2 ) Diferenţa de fază în P dintre cele două unde este: ∆ϕ = 2π (r2 − r1 ) λ (4. al cărei vector de undă este de forma: k (r2 + r1 ) ⎞ ⎛ k (r − r ) ⎞ ⎛ E rez = 2E 0 cos⎜ 2 1 ⎟ sin ⎜ ωt − ⎟ 2 2 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ Amplitudinea undei rezultante din punctul P este: ⎛ k (r − r ) ⎞ E rez = 2E 0 cos⎜ 2 1 ⎟ 2 ⎝ ⎠ (4.35.102) (4. 2n π ∆ϕ = 2 λ se va obţine un maxim de interferenţă.

în punctul M. atunci diferenţa de drum dintre cele două unde este: λ 2 ∆r = r2 − r1 = (2n + 1) (4. 4. are loc relaţia: π ⎛ k (r − r ) ⎞ cos⎜ 2 1 ⎟ = cos(2n + 1) = 0 . atunci diferenţa de drum dintre cele două unde este: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (4. Sn. L.36 se poate vedea frontul pe care se află sursele elementare şi noul front al undei. Sursa punctiformă S produce în punctul M acelaşi efect ca o repartiţie uniformă de surse elementare. Dacă diferenţa de fază dintre cele două unde care interferă este un multiplu impar de π/2. În punctele de maxim de interferenţă se obţine o undă luminoasă cu intensitatea Irez = 4 I0. În punctele de pe ecran în care se întâlnesc unde a căror diferenţă de drum are astfel de valori încât diferenţa de fază devine: ∆ϕ = 2π (r2 − r1 ) = π .. Irez = 0.104) se numeşte condiţia de minim de interferenţă.. În fig. . b). punctiforme. S2. în acest caz.. 2 2 ⎝ ⎠ Amplitudiena devine Erez = 0. 126 . În punctele de interferenţă de pe ecran se obţine o anihilare a undelor.. numite franje de interferenţă. Distanţa dintre două maximede interferenţă se numeşte interfranjă.103) Relaţia (4. Undele elementare sferice vor da prin interferenţă o undă rezultantă ce ajunge în punctul M. Pe ecran se obţine o succesiune de maxime şi minime de interferenţă. Principiul lui Huygens.103) se numeşte condiţia de maxim de interferenţă. Dacă diferenţa de fază dintre undele care interferă este un multiplu par de π/2. dispuse pe suprafaţa frontului de undă. Difracţia luminii Termenul de difracţie se aplică fenomenelor în care ne interesează efectul rezultant produs de o porţiune limitată a frontului de undă.104) minim de Relaţia (4. .. adică întuneric.π ⎛ k (r − r ) ⎞ cos⎜ 2 1 ⎟ = cos(2n ) = 1 . Din punct de vedere fizic nu există nici o deosebire între interferenţă şi difracţie. (2n + 1) π λ 2 2 se va obţine un minim de interferenţă deoarece. 2 2 ⎝ ⎠ Amplitudiena devine Erez = 2 E0. S1. II.

Principiul lui Huygens. Atunci când în calea undei luminoase se află obstacole. În fig. Pe un ecran vertical se obţine figura de difracţie. de lungime de undă λ. L. L ≈ λ .37 se poate vedea şi intensitatea undei difractate în funcţie de poziţia pe ecran. Prin difracţie se înţelege fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a undei la întâlnirea unor deschideri de lărgime finită. Prin δ s-a notat diferenţa de drum dintre undele reprezentate în figură. 4. difracţia se produce numai dacă dimensiunea. 127 . Condiţia de a obţine în punctul P maximul de difracţie de ordinul k al unei unde. Un sistem destul de simplu pe care se produce fenomenul de difracţie este reţeaua de difracţie.4. undele ajung în fază. 4. O undă plană cade normal pe reţea. Ea constă dintr-o succesiune de zone opace şi transparente practicate într-un paravan şi aflate la distanţa d una de alta. prezentată în fig. care constă din maxime şi minime de difracţie.36. De fapt.105) unde d este constanta de reţea iar α este unghiul sub care se vede punctul P din centrul de simetrie al sistemului. deschideri sau paravane.37.Fig. este următoarea: d sin α = k λ (4. λ. deci aici se formează maximul de ordinul 1. vorbim de fenomenul de difracţie a luminii. Pe axa de simetrie. a obstacolului este de ordinul de mărime al lungimii de undă a luminii. indiferent de lungimea de undă a undei. datorită drumurilor egale.

adică d ≈ 10 −7 m. transmiţănd o anumită formă de energie. este posibilă transmiterea undelor electromagnetice. Pentru a realiza condiţia de difracţie. 128 . caracteristica definitorie a undelor este aceea că se propagă în spaţiu. De exemplu o reţea de difracţie trebuie să aibă aproximativ 50000 de fante pe 1 cm. Un fascicol monocromatic de raze X este trimis pe un cristal. 4. Figura de difracţie a razelor X pe cristal este analoagă celei din fig. III. care poate fi de exemplu de NaCl şi a cărui constantă de reţea cristalină este de ordinul λ ≅ 2 − 3 Å.Fig. Ghidul de undă După cum ştim. Reţeaua de difracţie.37. De aceea singurele reţele de difracţie potrivite pentru radiaţia X sunt reţelele cristaline. Să considerăm un ghid de undă de forma unui tub de secţiune dreptunghiulară. iar în (2) nu sunt cele ale câmpului electric al undei electromagnetice. atât în vedere laterală. numit ghid de undă. cât şi în secţiune transversală.38: în (1) sunt reprezentate liniile câmpului electric al undei prin ghidul de undă. O aplicaţie interesantă a difracţieie luminii se realizează când cirstalele sunt bombardate cu Raze X. 4. cu laturile a şi b. şi având rezistenţa electrică nulă. în (1) nu sunt reprezentate liniile de câmp magentic. Distribuţia câmpului electromagnetic de-a lungul tubului este reprezentată în fig. o reţea trebuie să aibă constanta de reţea de ordinul de mărime al lungimii de undă a luminii. Lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice X este de ordinul λ ≅ 1 Å. Prin intermediul unui dispozitiv special.37. 4. în (2) se pot vedea liniile câmpului magnetic văzute de sus. Pentru a simplifica explicaţiile.

În practică. 4. Aşa cum se observă în fig. 4.38 şi viteza de grup. Un ghid de undă transmite unde electromagnetice într-un mod dat. căci putem cronometra timpul necesar ca informaţia (energia) să ajungă de la sursă până într-un punct dat. dacă au frecvenţa mai mare decât frecvenţa de tăiere pentru acel mod al ghidului. dar care este în acelaşi timp mai mică şi decât toate frecvenţele de tăiere pentru celorlalte moduri de transmitere. Componentele undei electromagnetice la trecerea prin ghidul de undă. de aceea pentru transmitere se alege acel ghid de undă ale cărui dimensiuni corespund unei frecvenţe de tăiere pentru modul dominant ω 0 < ω . Dacă rezistenţa electrică a ghidului de undă este nulă. viteza de propagare în ghidurile de undă este inferioară vitezei undelor electromagnetice în vid.4. a modului de transmisie prin ghidul de undă.38 se observă modul dominant al ghidului de undă de formă dreptunghiulară. Dar în realitate. ω 0 .Fig. pornind de la frecvenţa de tăiere. c. Putem distinge două viteze de propagare într-un ghid de undă: viteza de fază. iar frecvenţa undei progresive poate fi continuu variată. E şi B . ω . v f . v g . Viteza de grup este măsurabilă experimental. Cele două componente. adică viteza cu care se deplasează configuraţia de câmpuri din fig. ale undei electromagnetice sunt în fază. În fig. atunci viteza de propagare a undei electromagnetice prin ghidul de undă este egală cu viteza luminii în vid.104) 129 .38.4.4. undele electromagnetice au o frecvenţă dată. adică viteza cu care se transmite energia undei de-a lungul ghidului de undă. Expresiile matematice ale celor două viteze caracteristice ghidului de undă sunt următoarele: vf = c ⎛ λ ⎞ 1− ⎜ ⎜2a⎟ ⎟ ⎝ ⎠ 2 viteza de fază (. câmpul electric nu are componente tangenţiale la suprafaţa r r interioară a ghidului de undă. Modul dominant corespunde celei mai mici frecvenţe de tăiere.38.

diferă de lungimea de undă din spaţiul liber.106) Astfel lungimea de undă a undei în ghidul de undă este mai mare decât lungimea de undă din spaţiul liber. aşa cum se vede în fig. iar λ este lungimea de undă a undei în spaţiul liber. c. putem reprezenta numai r vectorul intensitate a câmpului electric. ν lungimea de undă a undei în ghidul de undă. a → ∞. Conform teoriei relativităţii nici un corp. care este inferioară vitezei c. E . ν. nu numai la undele transversale. Polarizarea luminii Am văzut în capitolul 3 că undele transversale în general. λ g > λ . ca o undă nepolarizată. Lungimea de undă a undei în spaţiul liber este dată de relaţia λ = c . Pentru a simplifica expunerea. λg. IV. semnal sau transport de energie nu se poate propaga cu viteze mai mari ca viteza luminii din vid.39.105) unde a este lărgimea ghidului de undă. fiind dată de relaţia: vf vf v = =λ f c c ν λ λg = (4. Pentru o frecvenţă dată. Energia (sau informaţia) undei electromagnetice se transmite prin ghidul de undă cu viteza de grup. 130 . 4. vg. Fenomenul de polarizare poate fi observat numai în cazul undelor transversale. O caracteristică importantă este faptul că viteza de fază este superioară vitezei luminii din vid. unde lărgimea ghidului de undă tinde la infinit.a). fiind emisă în mod natural de moleculele din sursele de lumină. În spaţiul liber. din unda electromagnetică. sunt nepolarizate atunci când sunt emise în mod natural. Lumina este o undă electromagnetică transversală. se obţine egalitatea celor două viteze. deci şi undele electromagnetice.- viteza de grup ⎛ λ ⎞ vg = c 1 − ⎜ ⎜2a⎟ ⎟ ⎝ ⎠ 2 (4. Fibrele optice se mai numesc şi ghiduri optice. pe când interferenţa şi difracţia undelor se pot produce în cazul tuturor tipurilor de unde elastice. Fibrele optice sunt un nou tip de ghiduri de undă în care undele electromagnetice se transmit prin reflexii totale pe pereţii interiori ai fibrelor. v g = v f .

deci este o undă transversală. c) liniar polarizată.40. b) parţial polarizată. aceasta din urmă fiind perpendiculară pe direcţia câmpului electric. 4. Dispozitivele prin intermediul cărora se pot obţine unde parţial sau liniar polarizate se numsc polarizori. în timp ce. fiecare act de emisie poate fi orientat întâmplător. 4. 131 . respectiv numai o direcţie de vibraţie pentru vectorul câmp magnetic. ceea ce însemnă că se selectează o direcţie privilegiată pentru vibraţia vectorului de câmp care are intensitatea maximă. 4.b) se poate vedea efectul unei polarizări parţiale a undei transversale. dar nepolarizată. 4. dar cum sursa de lumină este formată dintr-un număr foarte de mare de molecule. În fig. Undă electromagnetică cu diverse grade de polarizare: a) nepolarizată. intensitatea câmpului electric al undei este mult mai redusă.39. Atunci când lumina cade pe polarizor. se transmite numai o componentă polarizată a acesteia. O undă liniar polarizată este o undă în care există numai o direcţie de vibraţie pentru vectorul câmp electric (vezi fig. Fiecare moleculă în parte poate emite o undă transversală liniar polarizată. care au fost aliniate pe o direcţie privilegiată şi apoi au fost laminate pe o foaie transparentă (suport de acetat de butirat de celuloză). Polarizorii sunt formaţi din lanţuri moleculare polimerizate de alcool de polivinil. emise de fiecare moleculă.c).a) b) c) Fig.39.39. aşa cum se poate vedea în fig. pe alte pe direcţii. Unda electromagnetcă emisă de sursă este un amestec aleator de unde electromagnetice transversale.

4. 132 . aşa cum o văd astronauţii aflaţi în nave cosmice sau pe Lună. în planul polarizorului. din care trece mai departe numai componenta care corespunde direcţiei privilegiate de către polarizor. Orice mărime vectorială poate fi descompusă pe anumite direcţii. Componentele cu lungimi de undă mai mari sunt lăsate să treacă nedeviate. Polarizarea luminii transmise prin polarizor. una împrăştiată de moleculă sub un unghi de 900. Dacă Pământul nu ar avea atmosferă. Din cauza difuziei luminii pe moleculele din atmosferă.40. culoarea cerului ar apărea neagră tot timpul. Astfel. Un caz special de polarizare a luminii este cel care se întâlneşte în cazul împrăştierii (sau difuziei) luminii. în două componente perpendiculare între ele. iar cea de-a doua transmisă nedeviată. Vectorul intensitate a câmpului electric poate fi descompus.41 se poate vedea fenomenul de împrăştiere a luminii pe o moleculă din atmosferă. În fig. Componenta difuzată este de culoare albastră şi este liniar polarizată într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare a undei. vedem cerul senin (de culoare albastră) şi soarele ca fiind de culoare roşie la apus. de unde şi culoarea roşie a ansamblului lor. obţinându-se componentele sale pe acele direcţii.Fig. adică cele care dau pentru ochiul uman senzaţia luminoasă de albastru. Componenta transmisă este parţial polarizată şi are culoarea roşie. observăm că unda luminosă se decompune în două unde. Culoarea diferită a celor două unde se datorează faptului că moleculele din atmosferă au tendinţa de a împrăştia mai mult componentele din domeniul de lungimi de undă scurt. 4.

aşa cum sunt cristalele birefringente de exemplu. Lumina liniar polarizată reprezintă un anumit tip de unde polarizate.41. Ambele unde sunt polarizate liniar.Fig. atunci cele două unde nu se mai separă.3. dar direcţiile de vibraţie ale vectorilor de câmp formează un unghi drept. indicele de refracţie corespunzător razei extraordinare fiind dependent de direcţie. care separă lumina naturală incidentă pe ele în două unde ce se propagă pe direcţii paralele. deoarece se propagă pe o direcţie paralelă cu raza ordinară. avem de-a face cu compunerea a două mişcări oscilatorii liniare care se adună. ce se propagă pe direcţia undei incidente. Există şi sisteme optice. dar decalată faţă de direcţia ei. Acest efect se datorează existenţei a doi indici de refracţie ai cristalului. Dacă se taie cristalul birefringent în aşa fel încât unda incidentă să fie perpendiculară pe axa optică a cristalului. 4. La ieşirea din cristal cele două unde sunt defazate şi produc lumină polarizată eliptic. iar cealaltă se numeşte raza extraordinară. cele două unde transmise prin cristalul birefringent pot genera o undă circulară. aşa cum am văzut în subparagraful 3. Astfel. În fapt.3. Difuzia luminii soarelui pe o moleculă din atmosferă. Una dintre cele două unde se numeşte raza ordinară. ştim că. 133 . ele propagându-se pe aceeaşi traiectorie cu viteze diferite. liniar sau circular. Deci cele două unde liniar polarizate pe direcţii perpendiculare s-au propagat prin cristal cu viteze diferite. în funcţie de defazajul pe care-l au la ieşire. După cum ştim valoarea indicelui de refracţie determină viteza de propagare a undei.

Observăm că există un curent fotoelectric.2 se numeşte caracteristica I-U a fotocelulei. o sursă de curent electric continuu cu polaritatea pozitivă spre anod şi o sursă de lumină monocromatică.1 pentru a studia efectul fotoelectric.2). Se constată că prin variaţia tensiunii electrice din circuit. Montaj cu fotocelulă. pe măsură ce tensiunea electrică creşte. deşi în tub este vid. oricât de mult s-ar mări tensiunea electrică. Efectul fotoelectric este fenomenul de emisie de electroni din metale sub acţiunea luminii. intensitatea fotocurentului nu va mai creşte. La un flux luminos constant.5. închise într-un tub vidat). iar ampermetrul indică intensitatea curentului fotoelectric. Sub influenţa luminii. În continuare. Montajul este format dintr-o celulă fotoelectrică (un catod metalic şi un anod sub forma unei grile metalice. Bazele fizice ale mecanicii cuantice 5.1. 5. Graficul din fig. 5. un ampermentru. În anul 1888 Stoletov şi Edison au utilizat montajul exeprimental din fig. chiar în absenţa tensiunii electrice din 134 . intensitatea fotocurentului creşte până la o valoare de saturaţie. acesta fiind electrizat pozitiv. Fig. prin intermediul fotoelectronilor eliberaţi din catod se închide circuitul electric din figură. 5. cum ar fi zincul. Isat. El descoperise efectul fotoelectric.5. Efectul fotoelectric Pentru prima dată în anul 1887 Hertz a observat experimental că. dacă se iluminează plăcuţe realizate din metale. I0. Astfel. din metalul catodului se emit electroni (numiţi fotoelectroni) care se îndreaptă spre anod.1. curentul fotoelectric are o variaţie specifică (vezi fig. acestea emit electroni.

Uf. au o energie cinetică suficient de mare încât să atingă anodul. după ce sunt eliberaţi din catod. chiar şi cei mai rapizi. Conform legiilor dinamicii. 5. ei îl vor atinge chiar fără polarizarea anodului. se obţin caracteristici I-U ale fotocelulei având curenţii de saturaţie tot mai mari.2. pentru a anula curentul fotoelectric. De remarcat că. toţi fotoelectronii. Efectul fluxului luminos asupra caracteristicii I-U a fotocelulei. Acest curent electric se datorează fotoelectronilor care.1) Se constată experimental că. 135 . Fig. aşa cum se poate vedea în fig. trebuie aplicată o tensiune electrică inversă (negativă) pe anod. dacă se aplică fluxuri luminoase mai mari.5. Dacă la ieşire din catod fotoelectronii au direcţia îndreptată spre anod.3. variaţia energiei cinetice a fotoelectronilor este egală cu lucrul mecanic efectuat de câmpul electrostatic corespunzător tensiunii inverse Uf : 1 m v2 = e Uf 2 (5.5.3.circuit. La aplicarea acestei tensiuni. sunt frânaţi. Caracteristica I-U a fotocelulei. Fig.

mai mare decât frecvenţa de prag. numiţi fotoni. de aceea producerea efectului fotoelectric este posibilă la energii nu prea mari ale fotonilor incidenţi. Conform acestei teorii.6 10-34 J s. Restul de energie a fotonului devine energia cinetică a fotoelectronului emis. el presupune că şi într-un fascicol luminos energia este transportată prin spaţiu sub formă de porţii finite. Einstein a scris legea efectului fotoelectric sub forma: h ν = L ext + 1 m v2 2 (5. Einstein propune o explicaţie a efectului fotoelectric bazată pe fotoni.Astfel. Electronul care a prmit energia fotonului poate fi eliberat din metal. efectul fotoelectric este instantaneu. purtătorii cuantelor de energie sunt nişte corpusculi miscroscopici. dacă energia fotonului este mai mare decât lucrul de extracţie a electronilor din metal.2) efectul fotoelectric nu se produce. Planck a formulat o teorie privind emisia radiaţiei termice sub formă de cuante de energie. Fiecare foton din facicolul incident pe catodul fotocelulei ciocneşte un electron căruia îi cedează energia sa. pentru orice valoare (5. Energia unui foton este proporţională cu frecvenţa undei electromagnetice respective: ε=hν unde h este constanta lui Planck. Astfel. Astfel.4) Lucrul mecanic de extracţie a electronior este relativ mic la metale. prin determinarea tensiunii de frânare. Uf. Lext. Dacă se măsoară energia cinetică a fotoelectronilor.4) explică din punct de vedere teoretic toate legile deduse pe cale experimentală pentru efectul fotoelectric. pentru diferite frecvenţe ale luminii incidente.3) Preluând teoria cuantelor. numite cuante de energie. de către fotoni. ν > ν 0 . în anul 1905. (5. se constată că: pentru fiecare metal există o frecvenţă a luminii. Relaţia (5. una din legile efectului fotoelectric este proporţionalitatea dintre intensitatea curentului de saturaţie şi fluxul luminos incident: I sat = γ Φ unde γ este o constantă de proporţionalitate. 136 . care are valoarea h = 6. Nici una constatările experimentale privitoare la efectul fotoelectric nu poate fi explicată cu teoria undelor electromagnetice. ν 0 (numită frecvenţă de prag). sub care energia cinetică a fotoelectronilor creşte cu creşterea frecvenţei luminii. La începutul secolului XX.

ν 0 .6) Frecvenţa de prag este frecvenţa minimă la care se mai poate produce efectul fotoelectric. 5. este reprezentată energia cinetică a fotoelectronilor în funcţie de frecvenţa luminii. putem spune că fiecare metal are o frecvenţă de prag proprie.Să presupunem că frecvenţa fascicolului incident este. Electronul este eliberat din metal. Fig. Cu alte cuvinte. Energia cinetică a fotoelectronilor în funcţie de frecvenţa luminii.4. De aceea. ν 0 este f recvenţa de prag. intensitatea 137 . şi anume că energia cinetică a fotoelectronilor este proporţională cu frecvenţa luminii. Dacă frecvenţa luminii are o valoare mai mare decât frecvenţa de prag. dar nu mai are energie cinetică. atunci energia fotonului incident este mai mică decât lucrul mecanic de extracţie.5) În acest caz. În fig. atunci nu numai că se produce efectul fotoelectric. de aceea un flux incident mai mare determină emisia unui număr mai mare de electroni în unitatea de timp. astfel încât energia fotonului egalează lucrul mecanic de extracţie a electronului din metal: h ν 0 = L ext (5. deci efectul fotoelectric nu se mai produce. 5. Procesul de absorbţie al fotonilor este independent. ν0 = L ext h (5. Fluxul luminos este determinat de numărul de fotoni incidenţi pe suprafaţa catodului în unitatea de timp.7) Aşa se explică una din legile efectului fotoelectric. dar fotoelectronii au şi energie cinetică la ieşirea din metal: 1 m v 2 = h ν − L ext 2 (5. Dacă lumina are o frecvenţă mai mică decât ν 0 . căci lucrul mecanic de extracţie a electronilor este specific fiecărui material. ν > ν 0 .4.

adică o viteză foarte mare. Are viteza egală cu viteza undei electromagnetice. deci şi intensitatea curentului de saturaţie este proporţională cu fluxul luminos. Planck introdusese numai teoria emisiei energiei electromagnetice prin porţii discrete de energie (cuante de energie). Fotonul este un corpuscul neutru din punct de vedere electric.10) unde v este viteza relativistă a corpului. El a afirmat pentru prima dată că un foton este o porţie finită de energie şi că fascicolul luminos este format dintr-o mulţime de fotoni ce transportă energia electromagnetică prin spaţiu.9) Această ultimă relaţie reprezintă modul în care se determină masa de mişcare a fotonului. conform teoriei relativităţii a lui Einstein. conform cu relaţia (5. Orice particulă care are masă şi viteză. numită cuantă de energie. un corp care are masa m. adică în vid se propagă cu viteza c = 3 108 m/s. m0. obţinem masa de mişcare a fotonului: ε = m c2 = h ν m= hν c2 (5.fotocurentului este proporţională cu fluxul luminos incident pe catod. dată de relaţia (5. Caracteristicile fotonului. Conform teoriei relativităţii a lui Einstein.2). Fotonul are viteza luminii. Fotonul are impulsul mecanic: 138 . are totodată energia: ε = m c2 (5. Aşa cum am spus mai înainte.8) Egalând relaţiile (5. Fotonul este purtătorul unei energii. comparabilă cu viteza luminii.3).11) Aceasta înseamnă că nu există foton în repaos. c. În teoria relativităţii a lui Einstein se demonstrează că un corp are şi masă de repaos. Importanţa teoretică a teoriei lui Einstein.3) şi (5. Dar Einstein are meritul de a fi extins teoria cuantelor şi pentru propagarea energiei electromagnetice în spaţiu. are şi impuls mecanic. este de forma: m0 v2 1− 2 c m= (5. v = c. deci masa lui de repaos este nulă: m0 = m 1− c2 =0 c2 (5. Relaţia dintre masa de mişcare si masa de repaos depinde de viteză şi.8). deoarece el nu are masă în această stare.

5. Se constată experimental că 139 . Au fost necesare noi confirmări experimentale ale acestei teorii. arătând că fotonul are impuls şi energie. deşi sunt şi astăzi oameni de ştiinţă şi filozofi care nu o acceptă. Efectul Compton În anul 1921 fizicianul Compton a confirmat pe deplin teoria cuantelor de limină prin observarea fenomenului de difuzie a fotonilor din razele X pe electroni. Dispozitivul experimental utilizat de Compton. 5. λ`>λ. c .2.11) unde am folosit relaţia dintre frecvenţa şi lungimea de undă a undei electromagnetice. ce este captată de un detector. În anul 1927 el a primit preminul Nobel în Fizică pentru descoperirea efectului cuantic care îi poartă numele. El a determinat mişcarea unui foton înainte şi după ciocnirea lui cu un electron. ν λ=cT= Teoria cuantelor nu a fost primită cu prea mare entuziasm de lumea ştiinţifică din epocă. constă dintr-o sursă de raze X care emite radiaţie spre un bloc de grafit.5. Se obţine o radiaţie difuzată sub un anumit unghi. Fig. Razele incidente au lungimea de undă λ. Se constată că razele difuzate au o lungime de undă mai mare decât lungimea de undă a razelor incidente. 5.5. θ. Diferenţa ∆λ = λ`−λ se numeşte deplasare Compton. Dispozitivul experimental al lui Compton.p=mc= hν hν h c= = 2 λ c c (5. a cărui schemă este prezentată în fig.

Compton a demonstrat că relaţia matematică ce exprimă dependenţa deplasării Compton de unghiul de difuzie este următoarea: ∆λ = 0.13) (5.5. Ciocnirea elastică foton-electron. iar viteza lor este neglijabilă în raport cu viteza fotonilor. 1 Å= 10-10 m.024(1 − cos θ) (Å) unde 1Å reprezintă submultiplul metrului. fotonului difuzat şi. Spre deosebire de efectul fotoelectric. în efectul Compton electronul absoarbe numai o parte din energia fotonului.reprezintă energia cinetică primită de electron. al electronului.6.12) r r r unde p f .15) 140 . Are loc o ciocnire elastică între un electron şi un foton. respectiv. Legea conservării impulsului mecanic în ciocnirea foton-electron se scrie sub forma: r r r p f = p `f + p e (5. Din legea conservării energiei şi legea conservării impulsului mecanic se poate deduce valoarea frecvenţei fotonului împrăştiat pe electron: λ`−λ = h (1 − cos θ) m0c (5. În fig. Fig. Explicaţia fizică a fenomenului observat este următoarea: Electronii din blocul de grafit pot fi consideraţi aproape liberi. unde întreaga energie a fotonului era absorbită de electron. p `f şi p e sunt impulsurile mecanice ale fotonului incident.6 se vede că. Electronii primesc energie de la fotonii incidenţi pe blocul de grafit. în urma ciocnirii cu electronul aflat în repaos.14) (5.5. Legea conservării energiei în ciocnirea elastică foton-electron se poate scrie sub forma: h ν = h ν`+ E cin e − unde E cin e.valoarea deplasării Compton depinde numai de unghiul de difuzie θ. fotonul este difuzat pe electron.

Corpul negru. se introduc într-o incintă căptuşită. Radiaţia lui se numeşte radiaţia corpului negru.7). Corpuri absolut negre nu există în natură. adică din domeniul infraroşu. O fracţiune din energia radiaţiei este absorbită de peretele interior al cavităţii la fiecare reflexie a radiaţiei.024 m0c Se constată că se poate explica dependenţa deplasării Compton numai de unghiul de împrăştiere a razelor X . Suprafaţa orificiului se comportă ca un corp negru. Se obţine o radiaţie termică la o anumită temperatură. dacă de presupune că razele X sunt formate din fotoni. Un corp care absoarbe întreaga energie a radiaţiei care cade pe el se numeşte corp negru. Radiaţia termică Un corp aflat la o anumită temperatură emite radiaţie electromagnetică în exterior.unde m0 este masa de repaos a electronului.15) este Λ = Å şi reprezintă deplasarea Compton corespunzătoare unui unghi de difuzie θ = 90 o. O radiaţie incidentă pe orificiu se reflectă în interiorul cavităţii de un număr mare de ori. dar să considerăm o cavitate care are un mic orificiu (vezi fig.3. numită o radiaţie termică de echilibru. Aceste particule se comportă ca nişte "bile de biliard" în procesele de ciocnire elastică cu electronii. cu atât emisia sa se îmbogăţeşte cu radiaţii din domeniul de lungimi de undă scurte. Aceste corpuri sunt în echilibru termic. Cu cât temperatura lui este mai ridicată. fracţiunea din energia radiaţiei care iese prin orificiu este foarte redusă. Să presupunem că mai multe corpuri. De aceea. 5. energie şi impuls mecanic. 5. 141 . Valoarea constantei din relaţia (5. Putem spune că absorbţia radiaţiei de către orificiu este practic totală. adică se comportă ca un corp gri. Un corp real absoarbe doar o fracţiune din radiaţia incidentă pe el. radiaţia termică este specifică tuturor corpurilor. Dacă nu este incadenscent. particule cu masă. Corpurile vor schimba energie între ele prin radiaţie termică până când ajung la aceeaşi temperatură. impermeabilă şi cu suprafaţa internă reflectantă. h = 0. corpul emite totuşi radiaţie de lungimi de undă lungi. Radiaţia electromagnetică emisă de un corp incandescent are lungimi de undă din domeniul ultaviolet. La echilibru termic energia primită în unitatea de timp de fiecare dintre corpuri este egală cu energia radiată în unitatea de timp. De aceea. având temperaturi diferite.

emisivitatea este o proprietate complexă a suprafeţelor. Cavitate absorbantă de radiaţie care se comportă ca un corp negru. 5. cu condiţia ca temperatura ei să fie suficient de redusă încât să nu fie ea însăşi luminoasă. Orice suprafaţă care poate să absoarbă toată radiaţia electromagnetică incidentă pe ea.16) Din definiţie rezultă că fluxul radiant are semnificaţia unei puteri. Nici o suprafaţă reală nu este absolut neagră. Această suprafaţă se numeşte suprafaţă neagră ideală. radiaţia nu este monocromatică. etc. De aceea. În caz general. numită emisivitate. de temperatură. Raportul dinte energia radiată şi intervalul de timp al acestei emisii de energie se numeşte flux radiant: Φ= dW dt (5. Suprafeţele reale au emisivităţi subunitare. Unitatea de măsură pentru fluxul radiant este 1W=1J/s.7. Emisivitatea unei suprafeţe negre ideale este egală cu unitatea. În general. adică nu conţine unde de o singură 142 .1. se va vedea ca o suprafaţă neagră. de proprietăţile materialului polizat. ea depinzănd de gradul de polizare. se introduce o mărime care să exprime gradul de înnegrire al suprafeţelor reale.Fig. Mărimi radiante 1) Fluxul radiant. 5.3. ε.

21) 3) Radianţa.22) Radianţa se exprimă în 1 W/m2. λ + dλ] : dΦ dλ Φλ = (5. Radianţa unei suprafeţe a sursei de radiaţie electromagnetică într-un punct al său reprezintă fluxul radiant emis de acea unitate de suprafaţă. adică pentru mărimi fizice exprimate într-un interval spectral infinitezimal. ρ λ .17) În continuare vom utiliza notaţiile cu indice λ pentru mărimi spectrale. λ + dλ] : ρλ = dw dλ (5. se defineşte un flux spectral radiant. este densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice corespunzătoare unei lungimi de undă λ. aflată într-un interval spectral infinitezimal λ ∈ [λ.23) Prin integrarea relaţiei (5. Densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice este dată de relaţia: 1 ( εE 2 + µH 2 ) 2 w= (5.lungime de undă. în toate direcţiile: R= dΦ dS (5. El reprezintă fluxul radiant corespunzător unei lungimi de undă λ. Se constată că radianţa depinde de lungimea de undă şi de temperatura absolută a corpului radiant. R. aflată într-un interval spectral infinitezimal λ ∈ [λ. Mărimile integrale se obţin din integrarea mărimilor spectrale corespunzătoare.18) 2) Densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei. 143 .23) pe tot spectrul de lungimi de undă se obţine radianţa integrală.19) Densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei electromagnetice.20) Dacă integrăm densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei electromagnetice pe tot spectrul de lungimi de undă. pe tot spectrul de lungimi de undă: ∞ Φ = ∫ Φ λ dλ 0 (5. aşa că se defineşte radianţa spectrală: rλ = dR dλ (5. obţinem densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice: w = ∫ ρ λ dλ 0 ∞ (5. De aceea.

La o temperatură dată. T2. Emisivitatea este un număr subunitar ce caracterizează suprafaţa corpului radiant.Cu cât temperatura este mai ridicată.8. numită emisivitate. Legile radiaţiei termice I. în funcţie de temperatură. 5.26) 144 .3. conform legii deduse de Stefan şi Boltzmann: ∞ R T = ∫ rλ dλ = σ T 4 0 (5. Legea Stefan-Boltzmann Se constată exeprimental că radianţa corpului absolut negru depinde numai de temperatura lui absolută. ε. graficul funcţiei rλ = f( λ ) fiind o curbă cu un singur maxim. ce corespunde unei anumite lungimi de undă. Pentru corpuri ale căror suprafeţe nu sunt negre.2. aşa cum se vede în fig. radianţa spectrală depinde de lungimea de undă. numită constanta Stefan-Boltzmann şi are valoarea σ = 5.6 10-8 W/m2K4.5. se introduce o mărime adimensională. se obţin curbe asemănătoare cu cele din fig.8. radianţa corpului a cărui suprafaţă nu este neagră devine: R T = ε σ T4 II. Atunci.25) Dacă se studiază dependenţa radianţei spectrale de lungimea de undă şi de temperatură.24) unde σ este o constantă universală. în relaţia: T3 > T2 > T1 ⇒ λ 3 < λ 2 < λ 1 Se spune că maximele "se deplasează spre violet" odată cu creşterea temperaturii. . din ce în ce mai ridicate. care se scrie sub forma: λ max = c T (5. cu atât poziţia maximului curbei rλ = f(λ) se deplasează către lungimi de undă mai scurte. Lungimile de undă corespunzătoare maximelor curbelor de radianţă sunt. Dacă se măsoară radianţa specifică spectrală la temperaturile T1. Wien a formulat legea matematică a "deplasării către roşu" a corpurilor în răcire. 5. T3. Legea lui Wien (5. se constată că: .

el emite o cuantă de energie hν. sub forma matematică următoare: 145 . prin cuante de energie: . Constanta c are valoarea c= 2. III. Fig. În felul acesta se produce radiaţia electromagnetică.8. de energie mai mică.A doua ipoteză făcută de Planck a fost că emisia energiei electromagnetice nu se poate face în mod continuu. hν.El a presupus că atomii se comportă ca nişte oscilatori electromagnetici care emit radiaţie electromagnetică. Când un oscilator trece dintro stare. legea radiaţiei corpului negru. Legea lui Wien se verifică foarte bine la lungimi de undă scurte. Planck deduce. .8 10-3 m K. 5. în alta. pe baza celor două ipoteze. ci numai în mod discret. Legea lui Wien. de energie n hν. Dar un oscilator cuantic nu poate avea orice energie.unde T este temperatura absolută a corpului radiant. Adică. oscilatorul a emis un foton de energie hν. Legea lui Planck În anul 1905 Max Planck emite ipoteza că emisia (ulterior s-a văzut că şi absorbţia) radiaţiei electromagnetice se realizează în mod discret. (n -1)hν. discontinuu. la emisia unei cuante. iar λmax este lungimea de undă a maximului radianţei sale. ci doar multipli întregi ai energiei unei cuante. prin salturi.

de exemlpu. cum sunt: a). se obţine legea StefanBoltzmann: R = ∫ rλ .29) Pirometria are drept scop Legile corpului negru se aplică în tehnica pirometriei optice. iar c este viteza luminii în vid.T = c1 λ5 1 c ⎛ ⎞ exp⎜ 2 ⎟ − 1 ⎝ λT ⎠ (5. Modelarea numerică a fenomenelor fizice. se derivează rλ.27) pe tot spectrul de lungimi de undă. Dacă se integrează relaţia (5. corpurile sunt incandescente. T.28) b) Dacă se pune condiţia de maxim a funcţiei rλ. Metode numerice moderne. printre care se numără şi transferul de căldură.27) unde c1 şi c2 sunt constante egale cu: c1 = 2π h c 2 c2 = hc KB unde KB este constanta lui Boltzmann. temperatura este atât de mare încât măsurarea experimentală nu este eficientă. Cunoaşterea proprietăţilor radiative ale corpului incandescent este crucială pentru acurateţea determinărilor de temperatură prin metode optice. iar termocuplele sau termometrele nu se pot utiliza la temperaturi mai mari decât 1600oC. se obţine legea lui Wien: drλ . T. sunt utilizate în prezent pentru a determina temperatura unor incinte în care au loc procese tehnologice la temperatură foarte ridicată. La temperaturi mai mari de 2200oC. De exemplu. Dacă el radiază ca un corp negru. Legea lu Planck conţine toate legile descoperite experimental. corpul radiant se numeşte corp cenuşiu.T dλ = σ T 4 0 ∞ (5. determinarea temperaturii corpurilor foarte calde sau chiar incandescente.. Corpurile cenuşii au emisivităţi constante. atunci în legile radiaţiei se introduce emisivitatea corpului. dată de relaţia (5. este o metodă recomandată în cazul în care. Majoritatea suprafeţelor radiante prezintă emisivităţi dependente de temperatură. cum sunt cele atinse în cuptoare uzinale. atunci legile radiaţiei termice permit determinarea temperaturii reale a corpului. care utilizează anumite modele de radiaţie termică. Dacă acest corp nu poate fi aproximat cu un corp negru.27) la lungimea de undă şi se anulează derivata.rλ . pentru care metodele obişnuite de control al temperaturii nu se mai pot aplica.T dλ = 0 ⇒ λ max = c T (5. de gradul de prelucrare şi de lungimea de undă. metodele de creştere a cristalelor de safir utilizează 146 . Problema acurateţii determinării temperaturii corpului se reduce la corecta determinare experimentală a emisivităţii suprafeţei sale. Dacă emisiviatea nu depinde de temperatură şi de lungimea de undă.

în acelaşi timp). Caracteristica I-U a tubului este prezentată în fig. la trecerea unui atom dintr-o stare energetică în alta. în care sunt atomi de mercur.10. astfel încât ea frânează electronii ce se îndreaptă spre anod. 5. Dipozitivul experienţei Franck-Hertz.9. Aceste instalaţii sunt prevăzute cu pirometre optice care permit controlul foarte exact al temperaturii din incinta de cristalizare. Dipozitivul experimental constă dintr-un tub catodic. deoarece temperatura de topire-soldificare a Al2O3 este de 2050 0C. sunt acceleraţi în tub sub o tensiune variabilă. oprindu-i pe cei care nu au suficientă energie cinetică pentru a o străbate. aşa cum se vede în fig. 147 . se emite sau se absoarbe o cuantă de energie. Experienţa Franck-Hertz În anul 1914 Franck şi Hertz au dovedit experimental că stările energetice ale atomilor sunt stări discrete şi că. Grila din vecinătatea anodului este negativată.4. Electronii emişi de filament (care este şi catod. Se măsoară intensitatea curentului electric de la anod. 5. 5. Fig.cuptoare în care temperatura ajunge la 25000C. hν. în funcţie de tensiunea electrică aplicată pe tub. 5.9.

atunci atomul de Hg primeşte toată energia electronului. Cuanta de energie necesară atomului de Hg. Se poate observa faptul că intensitatea curentului electric la anod scade periodic. el atinge o energie cinetică Ec1 = 4. este ε = 4. pentru a trece din starea fundamentală într-o stare energetică superioară. Ec1= ε = 4. La această energie electronul se apropie de anod. dar există posibilitatea de a se ciocni cu unul din atomii de Hg aflaţi chiar în vecinătatea grilei. Întrebarea care se pune este de ce aceste ciocniri nu pot avea loc oriunde în tub şi la orice energie a electronilor ? De ce trebuie ca electronul să aibă exact energia corespunzătoare unei tensiuni de 4. electronul nu mai poate trece de grila negativată din faţa anodului. 3·U1 = 3· 4. Din nou curentul anodic scade. aflat la jumătatea distanţei catod-anod. prin ciocnire elastică.9 V. electronul este din nou accelerat.FIg. energia cinetică Ec1 = 4. deoarece electronul respectiv nu mai trece de grilă. (ii) pe a doua jumătate de drum. Caracterictica I-U în experienţa Franck-Hertz. odată cu creşterea tensiunii electrice.9 V electronul va fi accelerat astfel: (i) pe prima jumătate a distanţei dintre catod şi anod. Dacă ciocnirea este elastică. a.9 V. în vecinătatea anodului.9 V ? Explicaţia rezidă în structura atomilor de Hg. Cu cât au loc mai multe ciocniri de acest tip în faţa grilei. Ce se întâmplă la 2·U1= 2· 4. pe care o poate ceda unui alt atom de Hg. Atomii de mercur sunt sisteme cuantice. Fără energie cinetică. Un atom nu absoarbe şi nu emite energia decât în cuante de energie.9 eV (1 eV reprezintă un submultiplu al unităţii de măsură a energiei. cu atât mai puţini electroni mai pot trece spre anod şi curentul scade.9 V ? Sub o tensiune de 2· 4. 148 .9 V.9 eV.9 eV şi poate să o cedeze. ş. Un electron accelerat la tensiunea U1= 4.9 eV.9 eV. astfel încât atinge din nou.9 V are o energie cinetică Ec1 = 4. ale căror stări de energie sunt discrete. 1 eV = 1. unui atom de Hg. De aceea atomul de mercur poate suferi o ciocnire elastică numai cu un electron care are energia cinetică egală cu cuanta sa de energie. Prima scădere a intensităţii curentului electric se obţine la tensiunea de U1= 4. apoi se repetă şi la tensiuni egale cu multipli de forma: 2·U1 = 2· 4.10.6 10-19 J). 5. Fiecare scădere a intensităţii curentului electric reprezintă o scădere dramatică a numărului de electroni ce ajung la anodul tubului.

Ar fi posibilă determinarea simultană a tuturor coordonatelor şi impulsurilor particulelor. Să presupunem că electronii dintr-un fascicol paralel cad perpendicular pe un paravan în care este practicată o fantă de laţime ∆x (vezi fig. Microparticulele. Dacă o particulă poate fi localizată în spaţiu într-un punct. 5. studiate în cadrul mecanicii cuantice. Concluziile acestei experienţe au contribuit la înţelegerea mai profundă a conceptelor de bază ale a teoriei cuantice. căci existenţa nivelelor discrete de energie ale sistemelor microscopice.11. egală cu diferenţa dintre nivelele energetice între care se face saltul. manifestă unele proprietăţi ondulatorii.Aceste explicaţii ale fenomenului observat experimental au dovedit încă o dată că atomii sunt sisteme cuantice. aşa cum se poate vedea în fig. nu acelaşi lucru se poate spune despre o undă.11. 5. care au nivele discrete de energie. Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg În fizica clasică starea unui sistem de particule se poate determina prin ansamblul tuturor coordonatelor şi impulsurilor corespunzătoare. cum sunt atomii şi nucleele. Fig.5.12). 5. 5. Caracterul ondulatoriu al fotonului limitează comportamentul său ca particulă. în care starea lor poate fi descrisă cu ajutorul unor unde. 149 . Trecerea atomului dintr-o stare energetică în alta se poate face numai prin absorbţia sau emisia unei cuante de energie bine determinate. a fost demonstrată printr-un experiment independent. Nivele energetice discrete în atomul de mercur.

aşa cum se vede în fig. Acest impuls se compune vectorial cu impulsul iniţial şi se obţine un impuls total al electronului după trecerea prin fantă: r r r p = p0 + ∆ px (5.12. 150 . ci sunt difuzaţi în toate direcţiile. 5. După cum vedem în figură.30) Direcţia acestui vector va indica locul de pe ecran unde va cădea electronul. 5. Această deviaţie este exprimată print-un impuls suplimentar primit de un electron pe direcţia x. Deviaţia electronului la trecerea prin fantă. ∆px.5.13.13. Fig. Să presupunem că măsurăm impulsul electronilor înainte de fantă. Electronii formează pe ecran o distribuţie de forma celei din r figură. În concepţia corpusculară se consideră că electronii interacţionează cu marginile fantei şi deviază de la direcţia iniţială.Fig. p 0 . electronii după ce trec dincolo de fantă nu mai formeză un fascicol paralel. Fascicol de electroni difuzat pe o fantă.

151 . Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg nu se limitează numai la procesul cunoaşterii.31.31.a) unde h = h se numeşte constanta lui Planck redusă. În locul mărimilor fizice impuls mecanic şi poziţie se poate scrie şi o relaţie de nedeterminare între energie şi timp. pe direcţia Ox şi imprecizia asupra coordonatei corespunzătoare.31. Heisenberg a afirmat că nu se pot cunoaşte simultan.c) se numesc relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg. putem aprecia că ∆x este imprecizia la determinarea coordonatei verticale a particulei. o lărgime naturală. 2π Acelaşi tip de relaţie de nedeterminare se poate exprima şi asupra celorlalte două componente ale impulsului mecanic şi ale coordonatelor corespunzătoare: ∆p y ∆y > h ∆p z ∆z > h (5. ∆ν. De exemplu. a liniei spectrale.33) Există.c) Relaţiile (5. de forma: ∆E∆t > h (5. care face ca frecvenţa la care are loc tranziţia să fie afectată de o imprecizie de ordinul: ∆ν = ∆E 1 = h ∆t (5. atunci rezultă o imprecizie la determinarea energiei. Produsul impreciziilor în determinarea simultană a celor două mărimi este mai mare decât 10-34 J s. dacă are loc o tranziţie spectrală de durată finită ( t ≈ 10 −8 s ). (531.31. De aceea studiul particulelor microscopice. Între imprecizia la determinarea componentei impulsului.31.Datorită faptului că electronul poate intra pe oriunde prin fantă. ci au aplicabilitate în toate aplicaţiile tehnice ale fizicii microparticulelor. Conform relaţiilor lui Heisenberg. de aceea. ∆x .b) şi (5. dată de relaţia (5.b) (5.31). necesită o abordare diferită faţă de cea specifică fizicii clasice. cu atât mai mare este nedeterminarea energiei stării. O precizie foarte bună la determinarea poziţiei ( ∆x → 0 ) determină o nesiguranţă completă asupra componentei impulsului mecanic pe acea direcţie ( ∆p x → ∞ ). o anumită coordonată a particulei şi componenta impulsului mecanic pe acea direcţie. nu se poate cunoaşte simultan cu precizie suficient de bună coordonata şi componenta corespunzătoare a impulsului mecanic ale unei microparticule.32) unde ∆E reprezintă imprecizia la determinarea energiei particulei cuantice. oricât de precis. Cu alte cuvinte cu cât durata stării energetice este mai scurtă. numite şi particule cuantice. iar ∆t reprezintă intervalul de timp cât durează această stare energetică.a). există o relaţie de forma: ∆p x ∆x > h (5. ∆px. care se realizează în cadrul mecanicii cuantice.

efectul Compton.14. El presupune că fiecărui corp. etc. Să evaluăm lungimea de undă asociată unui electron accelerat sub o tensiune U. Astfel.6. Astfel. undele electromagnetice au caracter dual.5. Ipoteza lui Louis de Broglie Aşa cum am văzut în paragrafele anterioare. h = 6. lungimea de undă asociată electronului este de ordinul λ ≅ 1 Å = 1010 m. Electronul va avea viteza: 1 mv 2 = eU 2 iar impulsul său va fi: p = mv = 2 m e U ⇒ v= 2eU m (5. aşa cum se poate vedea în fig. În anul 1924 Louis de Broglie extinde concepţia dualismului corpuscul-undă şi aspura celorlalte microparticule aflate în mişcare. Astfel. Ei au trimis fascicole de electroni aceleraţi la diferite tensiuni pe un cristal de nichel. există fenomene fizice în care particulele se comportă ca unde armonice. de masă m şi viteză v. Lumina comportă două manifestări distincte: (1) este o undă electromagnetică (aşa cum o întâlnim în fenomene ca interferenţa.6 10-19 C.34) unde h este constanta lui Planck. electronii sunt reflectaţi de cristalul de nichel. i se asoaciază o undă a cărei lungime de undă este: λ= h h = p mv (5.35) Lungimea de undă asociată este: λ= h = p h 2m e U = 12. Difracţia electronilor pe cristale a fost pusă în evidenţă de Davison şi Germer în anul 1927. 5. polarizarea. difracţia. (2) este un ansamblu de fotoni (care sunt particule întâlnite în efectul fotoelectric.25 U Å (5. e = 1.6 10-34 Js. pentru tensiuni nu prea mari. Undele asociate particulelor cuantice se numesc unde de Broglie. de undă şi de corpuscul (dualismul corpulsul-undă). În accepţia ştiinţifică modernă.36) unde am folosit constantele m = 9.). însăşi lumina trebuie privită ca un ansamblu de fotoni (particule care au viteza luminii). fascicolele de electroni pot fi difractate pe cristale. Pe un ecran situat pe direcţia 152 . Acele fenomene fizice ce nu pot fi explicate în cadrul concepţiei clasice privind microparticulele au nevoie de legi fizice noi.1 10-31 kg. la fel ca razele X. Figura de difracţie pe care o formează este perfect analoagă cu figura de diracţie obţinută cu lumina pe o reţea de difracţie. În anumite cazuri. etc). adaptate acestui gen particular de fenomene ce se desfăşoară în microcosmos. De aceea electronii au proprietăţi analoage undelor electromagnetice de lungimi de undă scurte (raze X).

38) Între impulsul mecanic al particulei şi vectorul de undă există următoarea relaţie: p= h h 2π = =hk λ 2π λ (5.14. Atomii cristalului de nichel formează o reţea cristalină ordonată. Se cunoaşte constanta de reţea a cristalului de nichel.65 Å. Se obţine o lungime de undă de Broglie λteor = 1. θ θ d Fig.39 ) Fizica cuantică se ocupă cu studiul microparticulelor ale căror mase şi energii sunt foarte mici.36) se poate determina lungimea de undă de Broglie. având constanta de reţea d.15 Å. acceleraţi la o tensiune de 54 V. Conform teoriei undelor. d = 2. particulele cuantice vor avea şi un vector de undă: k= 2π λ (5. Difracţia electronilor pe un cristal de nichel. electronii. Experimentul a fost efectuat cu electroni acceleraţi sub o tensiune U= 54 V. deşi nu s-a folosit o undă electromagnetică. sau de altul. Se constată experimental că maximul de difracţie ce corespunde unui unghi de incidenţă θ =500 este al unei unde cu lungimea de undă λexp = 1.37) unde k este un număr întreg ce desemnează ordinul maximului de difracţie. Astfel. care este o interacţiune a particulei 153 . din relaţia (5. acceleraţi la o tensiune de 54 V.65 Å. iar λ este lungimea de undă asociată electronilor. Figura de difracţie depinde de viteza electronilor şi de unghiul de incidenţă al fascicolului pe cristal. se comportă ca o undă electromagnetică cu lungimea de undă de 1.electronilor reflectaţi se observă o figură formată din maxime şi minime de difracţie. Pe de altă parte. Electronii pot fi reflectaţi de primul plan atomic. Aşadar. O deosebită importanţă în mecanica cuantică o are procesul de măsurare. 5. situat în interiorul reţelei. asociată electronilor. Unghiurile sub care se obţin maxime de difracţie verifică legea lui Bragg a difracţiei: 2 d sin θ = k λ (5.65 Å. observăm o excelentă concordanţă între experiment şi teorie. θ.

astfel încât perturbaţia pe care intrumentul de măsură o produce asupra particulei cuantice nu mai este neglijabilă. se poate găsi şi în starea care rezultă din suprapunerea stărilor respective. Stările proprii ale sistemului cuantic nu sunt perturbate când sistemul interacţionează cu acel dispozitiv de observare-măsurare căruia îi sunt asociate aceste stări proprii. rezultă şi că un sistem cuantic care se poate găsi într-o mulţime de stări. difracţia electronilor printr-o fantă determină schimbarea impulsului lor. forţându-l să treacă într-una din stările proprii ale sistemului. Stările în care se poate afla sistemul cuantic se numesc stări propprii. În fizica clasică perturbaţia exercitată de instrumentul de măsură asupra particulei supuse mărurării ca şi influenţa acestei măsurări asupra determinării simultane a altei mărimi fizice erau suficient de mici. Din analiza comportării microparticulelor. Astfel. interacţia lor cu marginile fantei adăugând o componentă suplimentară la impulsul mecanic. perturbaţia produsă de fantă este principial incontrolabilă. încât să fie considerate neglijabile.cuantice cu dispozitivul de măsură. În cadrul fizicii cuantice se aplică relaţiile de nedeterminare al lui Heisenberg. dispozitivul de observaţie-măsură perturbă incontrolabil starea sistemului cuantic. existând o infinitate de moduri în care se poate realiza suprapunerea stărilor. De exemplu. La măsurarea unui sistem cuantic. 154 .

Elemente de fizica stării solide 6. Una dintre caracteristicele importante ale corpurilor solide este comportarea rezistivităţii electrice. deoarece în structura lor nu se găsesc electroni liberi. Rezistivitatea electrică reprezintă intensitatea câmpului electric pe unitatea de densitate de 155 . Electronii liberi din metale sunt cei care transportă sarcina electrică prin reţeaua cristalului. Astfel metalele conduc curentul electric la orice temperatură. adică plane de atomi care au alunecat faţă de alte plane ale reţelei cristaline. Aceşti electroni formează un nor electronic uniform distribuit în reţeaua cristalină. ei putând circula printre ionii reţelei metalice şi pot conduce curentul electric. Aceşti atomi au câte patru electroni de valenţă. pe domenii întinse având aceeaşi configuraţie şi (ii) amorfe. aranjaţi altenativ. deoarece fiecare atom de valenţă aparţine în mod egal şi atomului vecin cu care s-a realizat legătura covalentă. Corpurile solide pot fi: (i) cristaline.1. Generalităţi Starea solidă este o stare condensată a materiei. Atât electronii liberi cât şi golurile de conducţie participă la conducţia curentului electric din cristalul covalent. care prezintă o structură de ordine numai pe domenii foarte restrânse. Cele mai importante cristale de acest tip se numesc cristale semiconductoare. Reţeaua cristalină se caracterizează prin constantele de reţea. Cristalele reale prezintă unele abateri de la această structură ideală. Într-un corp solid distanţa dintre atomii alăturaţi este de ordinul de mărime al norului electronic din jurul fiecărui atom. nu foarte ridicate. Alteori apar dislocaţii în reţeua cristalină. ρ. Cristalele metalice sut formate din ioni care pun în comun electronii lor de valenţă. Cristalele covalente se realizaeză cu atomi ai grupei a patra a sistemului periodic. Cristalele ionice sunt formate din ioni pozitivi şi ioni negativi ai elementelor chimice. Solidele cristaline au atomii aranjaţi într-o reţea ordonată. În reţeaua cristalină fiecare atom este înconjurat de patru vecini (cei mai apropiaţi) cu care pune în comun câte un electron de valenţă. care sunt distanţe caracteristice între atomii reţelei. În acest fel electronii săi de valenţă nu sunt foarte strâns legaţi de atom. Nefiind legaţi de un atom anume. configuraţia fiind diferită în spaţiu. aceşti electroni se mişcă liberi prin metal. Forţele responsabile de aranjarea atomilor în cristal determină trei tipuri de cristale: (i) cristale ionice. păstrând aceeaşi aranjare la distanţă mare. La anumite temperaturi. care ocupă locuri în reţea (de exemplu atomi de arseniu în reţeaua cristalului de siliciu). Locul rămas liber în legătura covalentă de unde a plecat electronul se numeşte gol de conducţie. (ii) cristale covalente şi (iii) cristale metalice. caracterizată prin interacţii interatomice suficient de puternice pentru a conferi materialului un volum propriu şi o formă proprie. a acestora cu temperatura. care sunt caracterizate printr-o stuctură ordonată. Cristalele ionice sunt izolatoare la orice temperatură. unii dintre electronii de valenţă pot rupe legătura covalentă şi devin electroni liberi în cristal. Deseori putem întâlni atomi străini (impurităţi).6. Se spune că un cristal este perfect dacă reţeaua cristalină se prelungeşte neîntreruptă în tot materialul.

În metale electronii de valenţă. cu atât este mai intens câmpul electric necesar pentru stabilirea unei densittăţi de curent date. α este coeficientul termic al rezistivităţii. astfel încât să conducă curentul electric prin corp. Semiconductorii formează o clasă aparte în ceea ce priveşte conducţia electrică.6. transportă curentul electric. este diferenţa dintre temperatura T la care este exprimată rezistivitatea electrică şi temperatura de referinţă. S-a determinat experimental că rezistivitatea electrică a metalelor variază cu temperatura după legea: ρ = ρ 0 (1 + α∆T ) (6. la aplicarea unei diferenţe de potenţial. fiind slab legaţi de atomii ce formează reţeaua metalică. a).curent. În SI unitatea de măsură pentru rezistivitatea electrică este [ρ] = 1 Ω m. în care nu se află electroni liberi. Variaţia rezistivităţii electrice cu temperatura la conductori şi semiconductori.6.1) unde ρ0 este rezistivitatea la temperatura de referinţă T0. iar ∆T= T. Cu cât rezistivitatea electrică a unui material este mai mare. Creşterea numărului de purtători de sarcină electrică din semicondcutor odată 156 . Izolatorii sunt corpuri solide obţinute prin legaturi ionice.T0. Golurile de conducţie sunt sarcini electrice pozitive. sunt electronii de conducţie şi golurile. ei devenind electroni de conducţie.1. atunci când se aplică o tensiune electrică la capetele semiconductorului. deci au rezistivitate infinită. electrică ce creşte cu a) conductori b) semiconductori Fig. cu atât conductivitatea electrică este mai redusă. Locurile lăsate vacante de aceşti electroni poartă numele de goluri de conducţie. Cu cât rezistivitatea electrică este mai mare. rolul principal fiind jucat de temperatura la care se află semiconductorul: cu cât temperatura este mai mare cu atât creşte numărul de legături covalente din care unii electroni de valenţă sunt puşi în libertate. Izolatorii nu lasă nici sarcini electrice din afara lor să le străbată. ele participând alături de electronii de conducţie la transportul sarcinilor electrice.1. sau purtătorii. Sarcinile electrice de conducţie din semiconductori. Se poate arăta că metalele (conductorii) au o rezistivitate temperatura. aşa cum se poate vedea în Fig. Conductivitatea electrică a unui material reprezintă posibilitatea ca sarcinile electrice să fie mobile prin corpuri realizate din aceste materiale. Procesul de generare de electroni de conducţie şi de goluri constă în ruperea legăturilor covalente dintre anumiţi atomi. Aceste corpuri solide nu conduc curentul electric.

aşa cum se vede în fig. adică fiecare atom de Si se comportă ca şi cum ar avea el singur toţi cei opt electroni pe stratul de valenţă. comportându-se. Acest electron devine electron liber chiar la temperatura camerei. Dacă printr-un procedeu oarecare. Concentraţia de impurităţi poate ajunge până la un 157 .2. una din cele mai răspândite fiind solidificarea prin tragere lentă din topitură (cu viteze de tragere de 5-10 mm/h). Din această cauză semiconductorii se deosebesc fundamental de conductori. 6.b). Cel del cincilea electron al atomului de As nu va mai fi "legat" de nici un vecin. Semiconductori cu impurităţi. Atomii de As au cinci electroni de valenţă.cu creşterea temperaturii reprezintă procesul de scădere a rezistivităţii electrice a semiconductorului în funcţie de temperatură. atunci se crează electroni liberi şi goluri.6. Pentru a mări conductivitatea electrică a semiconductorilor se realizează cristale covalente în care se introduc impurităţi în procesul de solidificare. din acest punct de vedere. deoarece fiecărei legături rupte îi corespunde un electron de conducţie şi un gol. Golul ce-i corespunde nu poate deveni gol de conducţie. vom observa că prin realizarea legăturilor covalente atomii sunt astfel aşezaţi încât fiecare atom de Si este înconjurat de patru atomi vecini de Si. cu fiecare având în comun câte un electron de valenţă. numit şi strat de valenţă. Întrucât la temperaturi obişnuite numai o parte din electronii de valenţă sunt liberi să participe la conducţia electrică. Creşterea cristalelor semiconductoare se realizează prin difertite metode. Astfel. în număr egal. Această egalitate se păstrează şi la nivel de concentraţii volumice de sarcină electrică (ni = ne = np). Siliciul şi germaniul sunt elemente din grupa a patra a sistemului periodic. de la fiecare atom de impuritate pentavalentă se crează câte un electron de conducţie. de exemplu prin încălzirea cristalului. Să considerăm că în topitura de germaniu (grupa a IV-a) se intoduc atomi de arseniu (grupa a V-a). ca un atom de Ge. Semiconductori Semiconductori intrinseci (puri). Astfel structura de pe stratul exterior al fiecărui atom de Si este una de octet. el fiind un element din grupa a V-a (pentavalent). deşi ai lui sunt doar patru. sau intrinseci. se rup unele din legăturile covalente. Semiconductorii puri. conductivitatea semiconductorilor puri este redusă. Atomul de As va forma cu patru din atomii de Ge cei mai apropiaţi câte o legătură covalentă. utilizând un germene de cristal. care constituie "matriţa" de aranjare a atomilor la interfaţa lichid. el rămând foarte slab legat de atomul de As. se caracterizează prin egalitatea numărului de purtători de sarcină electrică negativă şi pozitivă. Reamintim că o structură cu un număr de opt electroni pe ultimul strat îi conferă atomului o stabilitate deosebită. având câte patru electroni pe învelişul exterior. Dacă analizăm structura unui cristal de Si pur. În structura cristalină care se formează un atom de arseniu poate ocupa un loc al unui atom de germaniu. Conducţia electrică din semiconductorii puri se numeşte conducţie intrinsecă. Se solidifică amestecul şi se obţine un cristal semiconductor de Ge impurificat sau extrinsec. deoarece se află în nucleul de As.1.solid.

2. Dioda semiconductoare. Trecând în zona în care electronii sunt majoritari. numit semiconductor de tip p. se reduce valoarea potenţialului electric din zona de baraj a diodei. În aceste condiţii.6. astfel că este facilitată trecerea golurilor din regiunea p către regiunea n. ca de exemplu atomi de Galiu. 6. În joncţiune ia naştere un câmp electric orientat dinspre zona n spre zona p.atom la 1010 atomi de germaniu. deci mai ridicat decât regiunea n. Atunci când regiunea p se află la un potenţial pozitiv. prin intermediul impurităţilor de concentraţie controlată se numeşte conducţie extrinsecă. în care se manifestă conducţia înt-un singur sens prin joncţiune. se obţine o diodă semiconductoare.2. adică cu potenţialul pozitiv la zona p.6. Dispozitivele electronice semiconductoare au în prezent cea mai mare răspândire. se obţine un semiconductor cu un număr mai mare de goluri de conducţie decât electroni de conducţie. La contactul celor două zone se realizează o regiune de baraj: în zona n se află o sarcină electrică pozitivă netă (obţinută prin difuzia electronilor în zona p). care au numai trei electroni în stratul de valenţă. Dispozitive cu semiconductori Joncţiunea semiconductoare p-n. iar în zona p se află sarcină electrică negativă (obţinută prin difuzia golurilor spre zona n). golurile din zona p se vor recombina cu unii din electronii din acestă zonă. putem afirma că joncţiunea semiconductoare p-n funcţionează ca diodă.3. Acest tip de conducţie electrică.b). Cele două tipuri de purtători contribuie la formarea curentului prin diodă. Acest tip de semiconductor se numeşte de semiconductor de tip n. Comportarea joncţiunii p-n ca diodă se datorează mecanismului de conducţie electrică a celor două zone. Aceste dispozitive utilizează joncţiunea p-n.a). iar a electronilor din zona n către regiunea p. Fenomenul principal din joncţiunea p-n este difuzia sarcinilor electrice majoritare (goluri în zona p şi electroni în zona n) dintr-una din zone în cealaltă zonă. câmpul electric din zona de baraj creşte şi mai mult. Concentraţia electronilor de conducţie este mai mare decât cea a golurilor de conducţie. de aceea electronii sunt purtători majoritari. Aplicând o tensiune variabilă în circuitul din fig. combinându-se cu unele goluri de acolo. La rândul lor. pe care-l vom descrie calitativ. Dacă se conectează o joncţiune p-n într-un circuit electric exterior. se constată că dispozitivul conduce curentul electric dacă polarizarea este cea indicată în figură. împingând electronii din zona p în zona n şi golurile din regiunea n spre regiunea p. iar semiconductorii impurifiaţi cu impurităţi de tip p sau de tip n se numesc semiconductori extrinseci. aşa cum se poate vedea în fig. deoarece numărul electronilor de conducţie este mai mare decât numărul golurilor de conducţie. regiunile fiind separate de o zonă numită joncţiune. În cazul în care se folosesc atomi trivalenţi. formată dintr-un cristal de germaniu (sau siliciu) ce a fost impurificat într-o regiune cu atomi pentavalenţi (de tip n) şi în alta cu atomi trivalenţi (de tip p). 158 . unii din electronii majoritari în zona n vor difuza în cealaltă zonă. Atunci când se inversează polaritatea aplicată pe diodă.

De aceea la polarizare negativă pe zona p a diodei se obţin curenţi foarte reduşi (vezi fig. iar T este temperatura absolută. a) Joncţiunea p-n în circuit b) caracteristica curent tensiune Fig.3.2. ceea ce va determina ca în absenţa sursei dintre emitor şi bază. În mod similar.Dar în regiunea n concentraţia de goluri este foarte redusă (se datoreză numai conductivităţii intrinseci şi migraţiei din zona p). Fig. Un tranzistor este un dispozitiv format din două joncţiuni p-n. generând un curent electric prin rezistenţa din circuitul bază159 . atunci golurile din emitor se pun în mişcare şi trec prin bază. Se observă că tensiunea bază-colector este cu polarizare inversă. în zona p concentraţia de electroni este redusă.6.3.6. emitor şi colector. Ue. Dar dacă între emitor şi bază se aplică o tensiune directă.2. spre joncţiunea bază -colector. Cele trei zone ale tranzistorului se numesc bază. k este configuraţia p-n-p sau n-p-n.6.b).3. Aceste curent reprezintă efectul polarizării inverse a unei joncţiuni p-n. prin colector să treacă un curent foate redus. Ele trec apoi şi prin colector.6. Tranzistorul p-n-p în circuit. fiind legate în circuitul tranzistorului p-n-p ca în fig. aşezate în (6. e este sarcina electronului. aşa cum se vede în fig.2) unde I0 este o constantă caracteristică tipului de semiconductor.6. Tranzistorul. Dioda semiconductoare O analiză cantitativă a procesului arată că relaţia dintre tensiunea şi intensitatea curentului electric prin diodă este de forma: ⎛ eU ⎞ kT ⎟ I = I0 ⎜ e − 1 ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ constanta lui Boltzmann.

tranzistorul funcţionează ca amplificator de tensiune. 160 . Uc. Tensiunea din circuitul colectorului. dar mai complexe şi mai sofisticate. Astfel prin circuitul colectorului trece un curent a cărui intensitate este controlată de curentul din circuitul emitorului. Prin procesul de depunere pe un suport a unor straturi de material. Dacă Uc >Ue. controlează puterea electrică disipată pe rezistorul R. rezistenţe şi condesatori pe o singură plăcuţă semiconductoare. Circuitul integrat. Suprafaţa circuitelor integrate este de circa 2 mm2.colector. tranzistori. care devin tot mai compacte. de unde rezultă miniaturizarea ansamblelor. realizându-se circuitul integrat. urmată de gravarea unor configuraţii ale circuitelor electronice se obţine îmbinarea funcţiei mai multor diode.

A. Colecţia “LICEU”. Bucureşti.Walter. Mecanica clasică. J. 1983 4. Editura Didactică şi Pedagogică.Cross. F. Radiaţia electromagnetică. Teste grilă de Fizică pentru examenul de bacalaureat şi admitere în învăţământul superior. Didactică şi Pedagogică. Fizica. Ed. Bucureşti. 2001 6. Editura Tehnică.Hristev. Textul elevului.W. Colectiv Catedra de Fizică. A. 2003 7. A. Ed. Bucureşti.S.Halliday şi R. 2002 161 . E. Teoria corpului solid.W. Ghidul profesorului. 1973 11. Bucureşti. PSSC. Didactică şi Pedagogică. Fizică. Supliment de teme avansate. 1989 14.Popov şi I. M.Vrejoiu şi colectiv.H.Dodge. Bucureşti. U. Ştiinţifică. Bucureşti. 1982 17. Editura Politehnica. 1973 13. D. J.Dorobanţu.Walter. Ediţia a II-a. Ed. Ed. E.B. PSSC. Curs de Fizică generală. 1969 2. Didactică şi Pedagogică. 1974 9. Bucureşti. Probleme de mecanică fizică şi acustică.Sears.Zemansky. D.Feynman. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. Ed. Editura Politehnica. Fizica.Nicolau.Nicolau. Didactică şi Pedagogică. Ed. Didactică şi Pedagogică. 1984 12. 1975 8. Mecanică şi acustică. Bucureşti. 1983 3. Academiei RSR. Prefaţă de C. Ed. C.Young. Ed.Necula. Didactică şi Pedagogică.Cross.Tehnică. 5. Cursul de Fizică de la Berkeley.Timoreva. Ed. Bucureşti. Ed. I. S. U.Friş şi A.H. Didactică şi Pedagogică.Bibliografie 1. 1981 15.Resnick. Fizica.Haber-Schaim. Bucureşti.B.”Politehnica” din Timişoara. 1975. Electricitate şi magnetism. V. Fizică. Al. Radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice. C. R.Haber-Schaim.Dodge. J.A.E.Academiei RSR. J.V. 1983 10. Editura Politehnica.Plăviţu şi co-autori. Fizica Modernă. H. Bucureşti.P. Bucureşti. Ed. între teamă şi respect. Ed. J. Univ. Elemente de fizică generală. Bucureşti. 1973 14. Volumele I-IV. Mecanică pentru perfecţionarea profesorilor. Compendiu de Fizică pentru admitere în învăţământul superior. Ştiinţifică şi Enciclopedică.Davîdov. J.Constantinescu. Fizică. volumele I-III. Bucureşti. 1971 16. Ed.Damian. Vol.D.

162 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful