Sunteți pe pagina 1din 18

Cursul 8

INTEGRAREA DREPTULUI COMUNITAR


IN ORDINEA JURIDICĂ INTERNA

1. Aspecte generale
Adoptarea normelor dreptului comunitar reprezintă o problemă deosebit de
importantă, dar nu suficientă. Acestea trebuie să capete eficienţă, să nu rămână la nivelul
abstract, ci să producă efecte juridice. Intrucât Comunităţile sunt organizaţii
internaţionale care au personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre, apare
problema raportului dintre dreptul comunitar şi cel intern. Dreptul comunitar fiind un
sistem autonom, apare necesitatea integrării lui în dreptului statelor membre. Această
integrare presupune ca el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat comunitar,
deci să se aplice în mod direct. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se impune
deci ca un principiu de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor
două sisteme, care constă în prioritatea (supremaţia) dreptului comunitar faţă de dreptul
intern.

2. Principiul aplicabilităţii directe


Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în art. 189 C.E., dar
numai în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de
aplicabilitate directă în toate statele membre. Pentru restul actelor normative comunitare şi
pentru C.E.C.O., Curţii de Justiţie i-a revenit rolul de a statua acest principiu cu ocazia
soluţionării unor cauze.
Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos (05.02.1963, 26/62.1), îi cadrul Tratatului
C.E., Curtea a constatat că respectivul tratat are ca obiect instituirea unei "pieţe comune",
care în mod implicit cuprinde pe toti justiţiabilii Comunităţii, cărora li se aplică tratatul,
acesta nefiind adoptat numai pentru reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a
arătat de asemenea, că tratatele constituie o ordine juridică nouă, de drept internaţional,
căreia statele i-au transferat competenţa lor, iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai
statele, ci şi resortisanţii acestora, căror (jurisdicţiile naţionale trebuie să le garanteze
exercitarea drepturilor şi sa asigure îndeplinirea obligaţiilor acestora. Ulterior, prin hotărârea
COSTA/E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64) Curtea a revenit asupra formulărilor din hotărârea
menţionată mai sus, înlocuind formularea "ordine juridică de drept internaţional" cu
"ordine juridica proprie" iar "independenţa" dreptului comunitar a fost înlocuită cu
"integrarea" sa în sistemul juridic al statelor membre.
Inlocuirea "ordinii juridice internaţionale" cu "ordinea juridică proprie” are
justificarea din punctul de vedere al diferenţelor care exista între acestea. Astfel "ordinea
juridică" proprie Comunităţilor are ca sursă dreptul convenţional adoptat de către state,
precum şi actele unilaterale, respectand dreptul derivat, desi sunt recunoscute ca izvoare şi
principii fundamentale fiecare având o poziţie bine stabilită în ierarhia juridică, iar normele
sale sa adresează în principal persoanelor private.
O altă diferenţă ar fi aceea ca reglementarea diferendelor care apar între subiectele
acestui drept nu este lăsată la latitudinea părţilor implicate. Curtea a statuat că principiile
dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în contradicţie cu ordinea juridică
comunitară.

2.1. Diferenţierea normelor


Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar este integrat direct în
dreptul statelor membre, fără să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau moniste,
întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind nevoie de măsuri luate pe plan intern
1
pentru aplicarea dreptului comunitar (03.04.1968 Firma Malkerei, 28/67, 211).
Ca urmare a acestei situaţii, persoanele particulare (fizice sau morale) pot invoca dreptul
comunitar în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se recunoaşte
drepturile, cât şi pentru a se anula efectul unor acte juridice interne care sunt contrare
dreptului comunitar.
Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de particularităţi în funcţie
de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum şi caracterul efectului direct
şi eventualele excepţii care există. Se disting în acest sens analize făcute de literatura de
specialitate fie după criteriul forţei şi condiţionărilor efectului direct, fie conform
categorisirii surselor dreptului comunitar, deşi fiecare dintre aceste clasificări nu reuşesc
întotdeauna să cuprindă toate elementele esenţiale care rezultă din aplicarea criteriului
respectiv.

2.1.1. Efectul direct, necondiţionat şi complet


Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o
condiţie de către orice persoană fizică sau morală, atât pe plan vertical (în litigii cu
organele statale), cât şi în plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau morale).
Din această categorie fac parte:
- Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directă,
creând drepturi şi obligaţii pentru toţi. Se poate argumenta aceasta cu art. 189 din
Tratatul C.E. care statuează caracterul "direct aplicativ" al regulamentului.
Deciziile, care nu au aplicabilitate directă, dar s-a considerat că acele decizii care
sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii (concurenţă) pot fi surse de
drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind asimilate în aceste cazuri regulamentelor.
Efectul celorlalte decizii va fi analizat ulterior.
Principiile generale, care sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul lor de
generalitate trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod necondiţionat.

2.1.2. Efectul direct, condiţionat şi complet


In această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice
litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor condiţii în acest scop. Sunt incluse aici
documentele cu caracter convenţional, respectiv tratatele de instituire a comunităţilor şi
tratatele internaţionale.

2.1.2.1.Tratatele constitutive
In hotărârea Van Glend en Loos, Curtea a statuat că dreptul comunitar
izvorât din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate directă autonomă. S-au dat însă
două indicaţii generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispoziţiile care conferă
drepturi şi instituie obligaţii exprese pentru persoane particulare, precum şi cele care
impun obligaţii bine stabilite în sarcina statelor membre sau a instituţiilor comunitare.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile respective sunt direct aplicabile, fără
să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau măsuri complementare.
Caracterul autoexecutor al acestora dă posibilitatea persoanelor particulare să invoce în
faţa instanţelor naţionale direct aceste prevederi. Sfera de aplicare a acestui efect direct a
fost extinsă ulterior de jurisprudenţa Curţii, incluzând pe lângă obligaţiile statului de a nu
face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act
normativ intern, de a nu necesita adoptarea unor dispoziţii normative interne de
concretizare a prevederilor tratatelor) şi obligaţiile de a face (respectiv de a nu lăsa nici o
marjă de apreciere statelor în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor sale), precum şi la
situaţiile în care nu s-au făcut completările necesare prin legea internă (aplicarea principiilor
privind nediscriminarea în angajare sau salarizare, chiar dacă legea internă nu le-a preluat).
2
In cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziţii coexistă cu
absenţa acestuia în cadrul altor dispoziţii.
Este cazul dispoziţiilor care stabilesc în sarcina statelor obligaţii cu caracter foarte
general, precum şi în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate.
Obligaţiile stabilite în termeni foarte generali se referă la politicile generale:
ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor (art. 11 7 C.E.), politica în domeniul taxelor
de schimb (art. 107 C.E.) care nu pot fi invocate de particulari ca având efect direct, în cazul
dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate, s-a statuat de către Curte, în cazul art. 90
C.E. privind posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un serviciu public să li se
aplice un regim derogatoriu de la regulile generale ale tratatului, că acesta este de strictă
interpretare, iar rolul important în acest sens rămâne judecătorului naţional, iar în cazul art.
92 şi 93 C.E. privind ajutoarele statale acordate unor întreprinderi, acestea nu au de
asemenea efect direct, incompatibilitatea acestor ajutoare cu Piaţa Comună nefiind
absolută, ci supusă unei notificări din partea Comisiei, sub controlul Curţii.

2.1.2.2.Acordurile internaţionale
In ceea ce priveste acordurile internationale, Curtea a decis ca prevederile
acestora pot fi invocate in mod direct daca din acestea rezulta că ele conferă drepturi nu
numai pentru state, ci şi pentru persoane private, sau dacă aplicarea acestor tratate în
ordinea juridică internă are la bază dispoziţiile clare, care nu necesită alte acte normative
interne.

2.1.3. Efectul direct, condiţionat şi restrâns


Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi restrâns directivele şi
deciziile adresate statelor membre. Există însă şi opinii care susţin că acestea nu ar
avea efect direct, întrucât tratatele nu menţionează în acest sens decât regulamentele,
ceea ce presupune, per a contrario, că acestora nu le este recunoscut acest efect. Se
recunoaşte în acelaşi timp că raţionamentul per a contrario nu este determinat,
aplicabilitatea directă trebuind să fie precis determinată. Se aduce de asemenea ca
argument în acelaşi sens faptul că deciziile nefiind de aplicabilitate generală, trebuie
să fie notificate, fapt pentru care se consideră că ele impun doar o obligaţie de
rezultat, implicând adoptarea unor reglementări legale naţionale, motiv pentru care se
apreciază că ele nu ar fi de aplicabilitate directă, eventualele obligaţii pe care le prescriu
trebuind să rezulte din reglementările interne.
Curtea a adus însă argumente de natură principială pentru susţinerea aplicabilităţii
directe, conform cărora efectul util al dreptului comunitar presupune cu necesitate ca
judecătorii naţionali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al directivelor
presupune că particularii pot să le invoce. S-a considerat astfel că dispoziţiile cuprinse în
directive sunt invocabile dacă la expirarea termenului de aplicare acestea nu au fost
transpuse în practică sau au fost aplicate greşit. Statele au deci posibilitatea să
stabilească ce măsuri trebuie să fie luate. Deşi directivele nu le impun, ele sunt obligate
să se conformeze acestor directive, în caz contrar, persoanele particulare pot acţiona
statele în justiţie iar acestea nu pot opune particularilor neîndeplinirea obligaţiilor pe care
le prescriu directivele. Efectul direct al directivelor constituie condiţia absolută pentru ca
judecătorul naţional să-şi poată exercita atribuţiile în acest sens. In alte cazuri, Curtea a
statuat că directivele nu au un efect direct decât dacă din totalitatea prevederilor
acestora rezultă că sunt susceptibile să producă efecte juridice directe între statele membre
şi particulari. De asemenea, Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a produce efecte directe
dispoziţiile "necondiţionate" şi suficient precizate.
Această posibilitate a statelor de a alege mijloacele pe care le consideră adecvate
pentru îndeplinirea prevederilor directivelor se poate afla în neconcordanţă cu acţiunile
3
particularilor care pot să-şi valorifice în faţa instanţelor naţionale drepturile al căror
conţinut poate fi determinat precis pe baza prevederilor directivelor. Totodată s-a subliniat
faptul că directivele nu creează obligaţii pentru particulari, astfel încât particularii nu pot să
le invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le invoce împotriva unor persoane
particulare. Acest efect al directivelor rezultă din jurisprudenţa Curţii, care a statuat că o
directivă nu poate crea obligaţii pentru un particular şi nu poate fi invocată împotriva
acestuia. Deciziile sunt asimilate directivelor din punctul de vedere al efectului direct, în
cazul lor fiind valabile aceleaşi argumente pentru justificarea aplicabilităţii acestui principiu,
cu excepţia faptului că ele nu presupun în mod necesar adoptarea unor reglementări naţionale
pentru aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt adresate statului, fie pentru că
obligaţiile pe care le impun nu sunt adresate particularilor.
Curtea a stabilit în cazul deciziilor aceeaşi jurisprudenţa ca şi în cazul directivelor,
deşi numărul cazurilor este mult mai mic.

2.2. Consecinţele aplicării principiului efectului direct


Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are implicaţii atât asupra
statelor membre ale comunităţilor, cât şi asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor
naţionali.
Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile comunitare
care le sunt adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state (evident
ţinând seama de categoria normelor juridice respective, aşa cum au fost ele analizate mai sus).
Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică internă dreptul
comunitar, în condiţiile statuate de reglementările comunitare.
Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar, dar atunci când
judecătorii sunt în faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor
aplica dreptul fiecărui stat. în cazul în care judecătorul naţional solicită un recurs
prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza căruia
să rezolve cazul.
Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor comunitare
faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane private).

3. Primordialitatea dreptului comunitar


3.1. Instituirea principiului
Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi privind
primordialitatea dreptului comunitar asupra celor intern al statelor, împreună cu
efectul direct, primordialitatea constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare.
Problema primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre,
poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul internaţional
public şi dreptul intern. Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, există două doctrine
privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi doctrina dualistă.
Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în sistemul de drept
comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului
comunitar asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul
statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta jurisdicţia specială creată
în conformitate cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-a
exprimat consimţământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglemen-
tărilor interne, respectiv prin referendum în ultimă instanţă. Admiţând principiul
integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui stat şi faptul că de
aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, în orice situaţie în care se
pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi obligaţii, instanţa
judecătorească va trebui să decidă chiar atunci când tratatele nu conţin dispoziţii exprese,
4
fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar şi a celui naţional.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o
precauţie de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar
menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu
accepte caracterul condiţional al construcţiei comunitare. S-a dovedit că practica a ridicat
o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuie să le dea o soluţionare (în multe
situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor naţionale). A revenit, deci, Curţii de Justiţie
rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.

3.2. Fundamentarea principiului


Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către Curte, prin interpretarea
globală a normelor juridice comunitare. Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea
Van Gend En Loos (menţionată anterior cu ocazia examinării principiului efectului
direct), dar este statuată mai ales în Hotărârea Costa c.E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64), în
care Curtea expune în mod sintetic caracteristicile originare ale Comunităţilor
europene: instituţii cu o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic naţional al
statelor membre, cu personalitate şi capacitate juridică proprie, cu reprezentare pe planul
relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii conferite prin transferul competenţei
consimţite de către statele membre, precum şi existenţa unui cadru normativ comunitar
aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora.
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii
dreptului comunitar, izvorât din tratatele constitutive şi din celelalte surse, care trebuie
integrat în ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept corolar
imposibilitatea pentru toate statele de a face să prevaleze normele juridice unilaterale
contra ordinii juridice comune, acceptate pe bază de exprimare a consimţământului.

Domeniul de aplicare
Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar,
acestea având deci toate o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de
categoria cărora le aparţin. Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie
în deplină concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a normelor
respective. Altfel spus, statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale
pentru a nu se aplica o normă comunitară. Acest fapt este cu atât mai evident în cazul
reglementărilor contractuale dintre subiectele private de drept intern. Această
primordialitate se aplică în mod corespunzător în cazul revizuirii tratatelor institutive
sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor constituţionale,
încât în aceste situaţii este vorba de instituirea unor norme comunitare noi, diferite,
supuse unor proceduri specifice de adoptare. In practica jurisdicţională pot apărea
drept consecinţă situaţii contradictorii, în care judecătorii naţionali să fie tentaţi să
aplice dispoziţii interne - iar judecătorii Curţii de Justiţie să nu dispună de texte legale
pentru anularea acestor hotărâri contrare dreptului comunitar. Poate fi utilizată în acest
sens acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare. Din aceste considerente s-a
căutat să se impună de către Curte principiul primordialităţii dreptului comunitar,
limitându-se prin aceasta autonomia dreptului naţional. S-a statuat astfel că fapta unui
stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrată dreptului comunitar constituie
o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare.
Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor nu duce însă la invalidarea normelor
juridice interne neconforme, ci doar la obligarea statului de a lua măsurile care sunt
necesare pentru încetarea situaţiei respective. In alte hotărâri ale Curţii de Justiţie
(Simmenthal 09.03.1978, 106/77, RTDE 1978, 381) s-a statuat că un judecător naţional
are obligaţia să respecte dreptul comunitar şi să înlăture aplicarea oricărei dispoziţii
5
contrare din legea internă. In ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a celor
penale, acestea sunt lipsite de bază legală dacă sunt contrare dreptului comunitar, trebuind
să se pronunţe anularea de către instanţele superioare. S-a recunoscut de asemenea şi
interpretarea oricărei dispoziţii confuze în spiritul dreptului comunitar.

6
Cursul 9
CARACTERISTICILE JURIDICE FUNDAMENTALE ALE
COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Comunităţile europene au reprezentat în plan european şi internaţional o realitate


inedită şi complet originală, diferită de oricare altă organizaţie creată până atunci.
Uniunea Europeană a adăugat noi valenţe acestei construcţii suprastatale, ea reprezentând
încă un pas important, dar nu ultimul, în realizarea ideilor de integrare europeană. Dacă
statele sunt subiectele principale ale dreptului internaţional, care beneficiază de
plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor, iar organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate,
cu o capacitate limitată, comunităţile europene ca şi Uniunea Europeană sunt organizaţii
internaţionale care reprezintă o serie de caracteristici, care vor fi analizate în continuare.

1. Organizaţii internaţionale create prin tratate


1.1. Fundamentele juridice ale Comunităţilor
Fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezintă o organizaţie internaţională care a fost
creată prin câte un tratat internaţional, negociat, încheiat şi ratificat conform normelor
internaţionale şi reglementărilor interne, constituţionale şi de altă natură ale fiecărui stat care
şi-a exprimat astfel consimţământul de a deveni membru. Uniunea Europeană este de
asemenea, creată printr-un tratat internaţional, care respectă atât normele dreptului
internaţional, cât şi reglementările constituţionale ale fiecărui stat. Durata tratatelor este
prevăzută în fiecare dintre acestea. Astfel, Tratatul C.E.C.O. este încheiat pentru o
perioadă de cincizeci de ani, putând fi reînnoit, iar celelalte două tratate au o durată
nelimitată.

1.2. Specificitatea comunităţilor faţă de organizaţiile internaţionale clasice.


Faptul că Uniunea Europeană şi Comunităţile pot fi considerate ca organizaţii
internaţionale interguvernamentale create prin tratate internaţionale nu limitează evidenţierea
unor specificităţi şi diferenţe ale acestora faţă de organizaţiile internaţionale clasice. Aceasta
rezultă atât din tratatele constitutive, cât şi din constituţiile statelor membre şi din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Tratatele constitutive se deosebesc de tratatele internaţionale
clasice de constituire a organizaţiile internaţionale, prin faptul că prevăd proceduri speciale de
intrare în vigoare, de aderare la acestea şi de modificare, ca şi în ceea ce priveşte cadrul
instituţional creat prin ele (instituţiile comunitare) şi ordinea juridică specifică.
Constituţiile statelor membre nu conţineau - până la Tratatul de la Maastricht -
prevederi exprese care să se refere la participarea statelor la Comunităţile europene, în lipsa
acestora considerându-se ca aplicabile dispoziţiile generale care reglementează participarea
la organizaţii internaţionale.
Tratatul de la Maastricht a determinat însă pe plan intern modificări constituţionale
prin care participarea la Uniunea Europeană a dobândit o situaţie specifică, diferită de
participarea la organizaţiile internaţionale de tip clasic.
Astfel de modificări constituţionale au fost făcute în cazul Germaniei şi Franţei.
Germania a înscris în art. 23 din legea sa fundamentală angajamentul de a respecta principiile
statului democratic, social şi federal, precum şi principiul subsidiarităţii şi al garantării
drepturilor fundamentale ale omului, în scopul realizării unei Europe unite, scop în care
statul federal poate transfera pe cale legislativă dreptul de suveranitate, cu aprobarea
Bundesrat-ului. In cazul Franţei avem de-a face cu o situaţie specifică, întrucât, prin Legea
Constituţională din 25 iunie 1992 s-a introdus în Constituţie titlul XVI, care se referă în mod
expres la participarea la Comunităţile Europene şi la Uniunea Europeană şi la exercitarea în
comun a anumitor competenţe. Spre deosebire însă de constituţia germană, cea franceză nu
7
are ca efect autorizarea pentru viitor a transferului pe cale legislativă a competenţelor, dacă
există o incompatibilitate cu constituţia, în mod expres se precizează că este autorizat
doar transferul de competenţă care decurge din Tratatul de la Maastricht, în special în
ceea ce priveşte crearea uniunii economice şi monetare. Orice alt transfer de
competenţă va trebui să fie supus unei noi revizuiri constituţionale. Jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a statuat în repetate rânduri specificitatea tratatelor constitutive şi a
Comunităţilor faţă de organizaţiile internaţionale clasice, arătând că acestea constituie
mai mult decât un acord care creează doar obligaţii mutuale între statele contractante.
Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de cea a organizaţiilor
internaţionale clasice, asemănătoare cu ordinea juridică a unui stat, în care normele
juridice au o structură piramidală şi sunt bazate pe respectarea drepturilor
fundamentale ale persoanelor şi ale cărei subiecte sunt, deopotrivă, statele şi cetăţenii
acestora.

1.3. Specificitatea comunităţilor europene faţă de alte organizaţii economice


regionale
Comunităţile europene au un statut aparte nu numai prin faptul că au fost
primele organizaţii instituite (ca moment al apariţiei), ci şi prin originalitatea care le
diferenţiază de alte organizaţii internaţionale regionale care au ca obiectiv înfiinţarea
unor pieţe unice bazate în principal pe crearea unor zone de liber schimb. Dintre
organizaţiile de acest gen, putem enumera:
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.), înfiinţată prin Convenţia
de la Stockholm din 4 ianuarie 1960;
Acordul Nord-American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.), încheiat între S.U.A.,
Canada şi Mexic (1991);
- Spaţiul Economic European (S.E.E.), realizat între Comunităţile europene şi
statele membre pe de o parte şi A.E.L.S. pe de altă parte (21 octombrie 1991);
Acordul Central-European de Liber Schimb (C.E.F.T.A.), încheiat în 1992 şi intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1993, între Cehia, Polonia Slovenia şi Ungaria , la care România
este parte din 1997
Comunitatea Statelor Independente (C.S. l.), constituită în 1991 prin Acordul de la Minsk,
printr-un protocol ulterior şi prin Declaraţia de la Alma-Ata, iar Carta C.S.I. a fost
semnată în 1993. Este formată din 12 state foste componente ale U.R.S.S.
- Organizaţia Statelor din America Centrală (14 octombrie 1951);
Pactul Andin (26 iunie 1967);
Comunitatea Africii Orientale (6 iunie 1967);
Comunitatea Statelor Africii de Vest (18 mai 1975).
Astfel, unele dintre aceste organizaţii nu şi-au propus să meargă atât de departe aşa
cum şi-au propus comunităţile europene din punct de vedere politic, economic sau juridic.
Alte organizaţii, cum sunt cele africane sau sud-americane, deşi au fost puternic influenţate
de comunităţile europene, şi-au propus mai mult obiective politice. De altfel, unele dintre
acestea ( ex. Comunitatea Africii Orientale) nu au reuşit să-şi atingă obiectivele, astfel încât
au fost desfiinţate, iar altele au realizat foarte puţin din ceea ce şi-au propus, aşa încât ele nu
pot fi comparate cu comunităţile europene decât în ceea ce priveşte ideile care au stat la baza
constituirii lor realizările lor fiind cu mult sub dezideratele care au condus la înfiinţarea lor.

1.4. Procedura de modificare a tratatelor


Modificarea tratatelor era prevăzută pentru fiecare dintre acestea (art. 96 C.E.C.O.,
art. 236 C.E.E. şi art. 204 C.E.E.A.), dar Tratatul de la Maastricht le abrogă şi prin art. N
instituie o procedură comună pentru revizuirea tratatelor, care este de fapt preluarea
procedurii prevăzută în tratatele C.E.E. şi C.E.E.A.
8
1.4.1. Procedura generală prevăzută de art. N
Iniţiativa revizuirii trebuie să aparţină fie Comisiei, fie unuia sau mai multor state
membre. Propunerea acestora trebuie să fie adresată Consiliului, care este singurul în
măsură să decidă începerea procedurii. Consiliul trebuie să consulte Parlamentul în această
problemă, înainte de emiterea avizului său. în practică se procedează şi la consultarea
Comisiei. Dacă modificarea se referă la domeniul monetar, trebuie consultat şi Consiliul
Băncii Centrale Europene (dacă ea a fost deja constituită).
Pe baza avizului favorabil al Consiliului decis cu votul majorităţii simple a
membrilor săi, se convoacă conferinţa reprezentanţilor statelor membre care adoptă textul
tratatului de revizuire cu unanimitate de voturi, acesta urmând să fie supus procedurilor
naţionale de ratificare specifice fiecărui stat. Tratatul de la Maastricht în art. N para. 2, a
prevăzut o procedură originală prestabilită de revizuire a sa în anul 1996, şi statuează asupra
convocării unei conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul de a
examina realizările prevăzute conform art. A şi B, fără a mai fi necesară convocarea acestei
conferinţe, conform procedurii ordinare. Există prevăzute şi proceduri de revizuire
simplificate, limitate în mod expres la unele situaţii. Astfel, este cazul privind modificarea
numărului membrilor Comisiei şi ai Curţii de Justiţie prin decizia unanimă a Consiliului (art.
95 C.E.C.O., 14.7 C.E. şi 76, 85, 90 C.E.E.A.). Tratatul de la Maâstricht prevede dreptul
Consiliului, statuând în unanimitate, de a hotărî dispoziţiile adecvate care să înlocuiască
protocolul cu privire la deficitele excesive, dat pe baza propunerii Comisiei şi cu avizul
Parlamentului şi al C.B.C.E.
O altă modalitate de revizuire este prevăzută prin intermediul acordurilor de
aderare ale altor state, acorduri care în anumite limite "de adaptare" pot modifica aceste
tratate.
Există şi o procedură asemănătoare revizuirii, dar care constituie mai mult o
dezvoltare a cadrului iniţial al tratatelor, respectiv în cazul alegerii membrilor Parlamentului
European prin vot universal direct (art. 138 C.E.E. modificat prin Tratatul de la Maâstricht),
care prevede necesitatea adoptării unei decizii în unanimitate a Consiliului şi avizul conform
al Parlamentului, precum şi aprobarea actelor adoptate în cadrul comunităţilor de către
statele membre conform normelor constituţionale, ca şi în cazul înlocuirii contribuţiilor
financiare ale statelor membre prin resurse proprii (art. 201 C.E.).

1.5. Aderarea la comunităţi


Tratatele de constituire a comunităţilor europene sunt tratate deschise, membrii
fondatori având în vedere posibilitatea extinderii comunităţilor prin primirea de noi
membrii. Această situaţie a fost prevăzută atât în Tratatul C.E.C.O., cât şi în celelalte
tratate (art. 237 C.E.E. şi 205 C.E.E.A), care au fost abrogate prin Tratatul de la
Maâstricht (art. O), în tratatele iniţiale aderarea era diferită în cazul C.E.C.O,, faţă de C.E.E.
şi C.E.E.A., fiind necesar câte un act de aderare distinct în cazul fiecărei comunităţi. Tratatul
C.E.C.O. prevedea dreptul Consiliului de a fixa prin decizie adoptată în unanimitate
condiţiile în care un stat poate adera la tratat, iar statul trebuie să depună doar instrumentul
de aderare, în timp ce tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. prevedeau încheierea unui acord între
statul candidat şi statele membre cu privire la condiţiile aderării şi cu privire la eventualele
modificări care se impuneau tratatelor ca urmare a acestei aderări.
De asemenea, dacă în cazul tratatului C.E.C.O., aderarea producea efecte prin
depunerea instrumentului de aderare la statul depozitar (Franţa), în cazul celorlalte
două tratate actul de aderare şi eventualele modificări ale tratatelor cauzate de aceasta
trebuiau să fie supuse aprobării statelor membre , conform procedurilor constituţionale.
Tratatul de la Maastricht prevede o singură procedură de aderare, respectiv la Uniunea
Europeană. Aceasta este reglementată în art. O şi reprezintă procedurile prevăzute în
tratatele C.E.E. şi C.E.E.A., aşa cum au fost modificate prin Actul Unic European.
9
1.5.1. Condiţiile cerute pentru aderare
O primă condiţie este aceea de a avea calitate de "stat', respectiv de a îndeplini
condiţiile cerute de dreptul internaţional public pentru a fi considerat ca subiect de drept
plan internaţional. Această calitate trebuie să fie recunoscută de către toate statele
membre ale Uniunii Europene.
Altă condiţie este calitatea de stat european. Bazată pe criterii exclusiv
geografice, condiţia este cuprinsă în prevederile art. 237 al C.E. O problemă deosebită o
reprezintă candidatura Turciei (1987), deşi în cazul acesteia caracterul european este mai
evident, ea fiind şi membră a Consiliului Europei (cu toate că cea mai mare parte a
teritoriului său se află în Asia).
A treia condiţie care se cere îndeplinită de statul care candidează este respectarea
principiilor democratice şi a drepturilor omului. Constituind un principiu de bază al
organizării şi funcţionării Comunităţilor europene şi al Uniunii Europene, respectarea
principiilor democratice şi a drepturilor omului reprezintă un criteriu de bază pentru primirea
unui stat în cadrul acesteia. Alte condiţii pentru admisibilitatea cererii de aderare sunt de
natură politică şi economică - destul de delicate de altfel, care fac în unele cazuri procesul de
negociere destul de dificil - precum şi alte elemente de natură principială, nesancţionabile din
punct de vedere juridic, care impun statelor candidate să accepte în mod integral
obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de instituire a Comunităţilor, precum şi a
principiilor generale şi a dreptului derivat.
Aceasta presupune că nu sunt admise derogări de la această ordine juridică.

1.5.2. Procedura de aderare


Aderarea la Comunităţi cuprinde trei faze: faza de preaderare, faza "comunitară"
şi faza cu "caracter internaţional".

1.5.2.1.Strategia preaderării
Consiliul european de la Essen din 1994 a stabilit o strategie în vederea
pregătirii ţărilor central şi est europene pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Această strategie se bazează pe trei elemente principale:
aplicarea acordurilor europene;
programele PHARE de asistenţă financiară;
un dialog care să reunească statele membre şi ţările candidate în vederea examinării
unor chestiuni de interes general. Consiliul european de la Luxembourg din 1997 a
stabilit o strategie de preaderare întărită pentru cele zece ţări care la acea vreme erau
candidate, precum şi o strategie specifică pentru Cipru şi a cerut Comisiei să elaboreze o
astfel de strategie şi pentru Turcia şi Malta. Strategia de preaderare pentru ţările candidate
din Europa centrală şi de est se bazează pe:
a) - Acordurile europene;
b) - Parteneriatele pentru aderare şi programele naţionale pentru adoptarea acquis-ului
comunitar (PNAA);
c) - Ajutorul de preaderare, respectiv:
- programul PHARE;
- ajutorul pentru investiţii în domeniul transporturilor şi mediului (programul
ISPA)
- ajutorul pentru dezvoltarea agricolă şi rurală (programul SAPARD);
- cofinanţarea de către instituţiile financiare internaţionale;
d) - Participarea la programele şi agenţiile Comunităţilor europene.

1.5.2.1.1. Acordurile de asociere cu ţările central şi est europene


Acordurile europene de asociere sunt instrumente juridice de bază încheiate între
10
Uniunea Europeană şi statele candidate la aderare. Ele conţin reglementări cu privire la
dialogul politic, relaţiile comerciale, armonizarea legislaţiei şi referitor la alte domenii de
cooperare.
Prin aceste acorduri se instituie liberul schimb între Uniunea Europeană ţi
statele membre ale acesteia pentru o perioadă delimitată pentru fiecare stat candidat. De la
intrarea în vigoare a acordului cu fiecare stat, nu se poate stabili nici un alt drept de vamă
şi nici o restricţie cantitativă. Pentru alte domenii acordurile de asociere prevăd o perioadă
maximă de tranziţie pentru fiecare stat în parte. Acordurile de asociere prevăd integrarea
progresivă a reglementărilor comunitare în ordinea juridică naţională a fiecărui stat, precum şi
un anumit număr de dispoziţii specifice în domeniul mişcării capitalurilor, a regulilor de
concurenţă, dreptului de proprietate intelectuală şi industrială şi a pieţelor publice.
Cu toată asimetria acestor acorduri care prevăd ridicarea restricţiilor la exportul de
către ţările asociate mai rapid decât cele privind exporturile Uniunii Europene, balanţa
comercială globală a Uniunii cu aceste state rămâne în mare parte pozitivă. Aceste acorduri
urmăresc să contribuie la crearea noii arhitecturi europene, bazată pe conştiinţa unei
identităţi comune europene. Astfel, începând din 1991, au fost semnate acorduri cu
Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România, Slovenia, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania.
La aceasta se adaugă acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972).
Pentru realizarea acestor obiective s-au creat organisme care să contribuie la desfăşurarea în
bune condiţii a dialogului politic, a facilitării libertăţii de schimb şi a liberei circulaţii, a
cooperării economice, culturale şi financiare. Astfel, prin respectivele acorduri de asociere
s-au creat următoarele organe:
Consiliul de asociere, care este un organ politic cu competenţă supremă şi care se reuneşte
în compunere ministerială, însărcinat cu supervizarea aplicării acordurilor şi promovarea
dialogului politic;
Comitetul de asociere care este alcătuit din trei înalţi funcţionari şi care are rolul de a asista
Consiliul de asociere şi de a asigura continuitatea desfăşurării reuniunilor acestuia;
Comitetul parlamentar de asociere, care are ca sarcină instituirea şi menţinerea dialogului
între reprezentanţi parlamentelor ţărilor asociate şi cei ai Parlamentului European.
Incepând din 1994 cu fiecare ţară cu care s-a încheiat un acord de asociere există un ciclu
anual de reuniuni ale Consiliului de asociere şi ale Comitetului de asociere, precum şi
numeroase reuniuni ale subcomitetelor multidisciplinare (tehnice).

1.5.2.1.2. Acquis-ul comunitar


Acquis-ul comunitar cuprinde ansamblul legislaţiei comunitare adoptată iniţial, precum şi
cea de revizuire a acesteia în decursul perioadei de existenţă a Comunităţilor.Aceasta se
referă deci la tratatele de instituire a acestora adoptate la Paris şi Roma , precum şi la Tratatul
de Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, cel de la Amsterdam şi la
toate regulamentele , directivele şi celelalte reglementări adoptate de Consiliu, precum şi la
jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Adoptarea acquis-ului comunitar presupune ca ţările
candidate să-şi adapteze, în cea mai mare măsură posibilă, instituţiile întreprinderile şi
infrastructurile importante în vederea respectării normelor comunitare.
Desigur că acest proces necesită unele costuri, în special în ceea ce priveşte
aplicarea regulilor comunitare în domeniul mediului înconjurător, al siguranţei nucleare,
securităţii transporturilor, al condiţiilor de muncă, al comercializării produselor alimentare,
informarea consumatorului sau controlul proceselor de fabricaţie, în acest scop, pe lângă
efortul ţărilor în cauză, Uniunea Europeană contribuie cu fonduri pentru sprijinirea realizării
acquis-ului comunitar. In primăvara anului 1998 Comisia a iniţiat un proces de examinare
analitică (screening) a acquis-ului comunitar nu numai cu cele şase ţări cu care deja se afla în
curs de negocieri pentru aderare, ci şi cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi
Slovacia. Acest proces are drept scop să ajute ţările în cauză să perceapă mai bine regulile
11
care stau la baza Uniunii şi să identifice mai clar chestiunile pe care vor trebui să le abordeze
pe măsură ce vor acţiona pentru punerea în aplicare a acquis-ului comunitar şi pentru
pregătirea ţărilor respective în vederea aderării. Capitolele acquis-ului comunitar asupra
cărora se poartă negocieri în vederea aderării sunt următoarele:
Libera circulaţie a mărfurilor
Libera circulaţie a persoanelor
3.Libera prestaţie a serviciilor
4.Libera circulaţie a capitalurilor
Dreptul societăţilor
Politica concurenţială
Agricultura
8.Pescuitul
9. Politica în domeniul transporturilor
Politica fiscală
Uniunea economică şi monetară
12.Statistici
Politica socială şi angajarea
Energia
15.Politica industrială
16.întreprinderile mici şi mijlocii
17.Ştiinţă şi cercetare
18. Educaţie şi formare profesională
19.Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
20.Cultură şi audiovizual
21.Politica regională şi coordonarea instrumentelor
Mediul înconjurător
Consumatori şi protecţia sănătăţii
Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
Uniunea vamală
Relaţiile externe
27.Politica externă şi de securitate comună
Controlul financiar
Reglementările financiare şi bugetare
Instituţii
Diverse

1.5.2.2. Faza „comunitară"


Această fază presupune decizia organelor comunitare de acceptare a cererii statului
care a fost depusă la Consiliu, decizie care trebuie să fie luată de către Consiliu cu
unanimitate de voturi, după ce în prealabil a consultat Comisia şi a obţinut avizul conform
al Parlamentului care se pronunţă cu majoritate absolută, acest aviz fiind de natură să
împiedice Consiliul în decizia de admitere în cazul în care este negativ.

2.5.2.3. Faza „cu caracter internaţional"


Urmează faza în care trebuie să fie încheiat câte un acord de aderare între
statul care solicită aderarea şi fiecare stat membru în parte, care trebuie să fie ratificate
de către toate statele membre şi de statul solicitant, în concordanţă cu reglementările lor
constituţionale. Intrarea în vigoare a acestor acorduri constituie momentul în care
statul respectiv devine membru al Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam aduce o
precizare la art.O din Tratatul de la Maastricht, în sensul că prevede posibilitatea de a
deveni membru al Uniunii orice stat care respectă principiile enunţate în art.F para.1
12
din Tratatul de la Amsterdam, respectiv principiile libertăţii, respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale , precum şi celelalte principii ale statului de drept,
principii care sunt comune tuturor celorlalte state membre.
Procedura de aderare nu este modificată.
Negocierile pentru aderare sunt deosebit de complexe, adaptate specificului
fiecărui stat şi presupun, în esenţă, stabilirea modului în care statul respectiv îndeplineşte
condiţiile cerute pentru aderare şi respectarea acquis-ului comunitar. La 31 martie 1998
au demarat negocierile pentru aderare cu Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi
Cipru. La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat statelor membre să înceapă
negocierile cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta, iar la summit-ul
Consiliului de la Helsinki din 12 decembrie 1999 s-a aprobat începerea acestor
negocieri, în anul 2000, Comisia a adoptat un program de parteneriat pentru aderarea
Turciei.

1.5.3. Natura juridica a acordului de aderare


Acordul de aderare este calificat ca fiind un acord interstatal şi nu unul între
Comunitate şi statul solicitant.186. Din aceste considerente el are forţă juridică a tratatelor
institutive a Comunităţilor, neputând fi supus procedurii Curţii de Justiţie în ceea ce
priveşte valabilitatea sa, întrucât reprezintă acordul de voinţă liber exprimat al statelor,
care nu poate fi supus judecăţii instanţei comunitare, decât în ceea ce priveşte
interpretarea sa.

1.6. Incetarea calităţii de membru


Tratatele nu conţin nici o dispoziţie referitoare la încetarea calităţii de membru al
Comunităţilor Europene sau al Uniunii Europene, nici în ceea ce priveşte retragerea,
nici referitor la excludere. Această lipsă de reglementare a tratatelor în acest
domeniu este considerată ca fiind intenţionată, în scopul de a sublinia caracterul
deosebit de important al acordului de aderare la aceste organizaţii internaţionale.
Există totuşi posibilitatea de încetare a calităţii de membru în două situaţii: retragerea
statului şi excluderea sa.

1.6.1. Retragerea voluntară


In lipsa dispoziţiilor exprese, se apreciază că ar putea fi aplicabile
reglementările generale, de drept internaţional, respectiv art. 54 din Convenţia de la
Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că denunţarea tratatului sau
retragerea nu sunt posibile decât dacă se stabileşte că acestea au fost avute în intenţia
părţilor sau dacă se pot deduce din natura tratatului, exprimându-se însă şi opinia că
aceste două situaţii nu pot fi aplicate în cadrul tratatelor comunitare.
Se apreciază deci că retragerea din Comunităţi nu poate fi privită doar prin
prisma prevederilor internaţionale privind dreptul tratatelor, întrucât dreptul de
retragere trebuie recunoscut. Se argumentează prin faptul că Tratatul de la Maastricht
recunoaşte şi respectă identitatea naţională a statelor membre, iar atunci când apare o
neconcordanţă fundamentală între scopurile Uniunii Europene şi cele ale unui stat
membru, în baza respectării acestei identităţi naţionale, statul respectiv se poate retrage,
sens în care este ilustrativ cazul Marii Britanii ,care în 1974 a solicitat o renegociere a
condiţiilor de aderare, ameninţând cu retragerea în caz de neacceptare a cerinţelor sale. în
această situaţie, nici unul dintre statele membre nu a ridicat problema imposibilităţii
retragerii din punct de vedere juridic.

1.6.2. Excluderea
Excluderea din cadrul Comunităţilor apare ca altă modalitate de încetare a
13
calităţii de membru dar care, de asemenea, nu este reglementată de tratatele
constitutive. Din aceste considerente, ea apare ca imposibilă din punct de vedere
juridic. Pornind de la neîntâlnirea în practică a unor asemenea situaţii, în doctrină se
apreciază că în cazul unor încălcări persistente de către unul din statele membre a unor
principii democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului, prin presiuni politice se
poate ajunge fie la corectarea conduitei acelui stat, fie la determinarea retragerii
acestuia.

1.7. Asocierea Comunităţilor cu alte state neeuropene


Asocierea între Comunităţi şi alte state, uniuni de state sau organizaţii
internaţionale este reglementată în art. 238 C.E. şi 206 C.E.E.A., conform cărora între
aceste entităţi se pot încheia "acorduri care să creeze o asociaţie caracterizată prin
drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni în comun şi proceduri speciale". Ele au ca
fundament juridic textele din tratate şi nu denumirile formale care pot să le fie atribuite.
Practica a statuat însă, mai mult decât prevederile cadrului juridic, asocierea unor terţe
state la obiectivele comunitare. Prin Actul Unic European (art. 9) s-a revizuit art. 238
C.E.E., statuând o procedură originală de asociere cu un caracter predominant politic,
acordurile de asociere fiind încheiate de către Consiliu cu unanimitate de voturi, după
obţinerea avizului conform al Parlamentului adoptat cu majoritatea absolută a
membrilor care îl compun. Pentru acceptarea asocierii, statul terţ trebuie să prezinte
garanţii de respectare a drepturilor omului şi de adoptare a principiilor economiei de
piaţă. In cadrul politicii de asociere promovată de Comunităţi trebuie menţionată
politica faţă de ţările mediteraneene (Turcia, Malta, Cipru) care se află în faza de pre-
aderare la Comunităţi, sau faţă de alte ţări mediteraneene (Algeria, Maroc, Tunisia,
Egipt, Liban, Iordania, Siria) cu care există acorduri de cooperare (în special în ceea ce
priveşte mâna de lucru cu ţările Maghreb-ului).
O altă categorie de state avute în vedere în procesul asocierii o constituie ţările
din Africa, din zona Caraibelor şi Pacific. Acest proces are la bază asocierea teritoriilor
de peste mări la Comunităţi, fiind demarat ca urmare a declaraţiilor de independenţă a
acestor ţări, în mare parte francofone, fapt care s-a concretizat în adoptarea unor
convenţii (Yaounde l, Younde II), precum şi în convenţiile de la Lome (Lome l, 28 februarie
1975, Lome II, 31 octombrie 1979, Lome III, 8 decembrie 1984). Ultima din această serie,
Convenţia de la Lome IV a fost semnată la 15 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 1
septembrie 1991, fiind încheiată între 64 de ţări africane, pe de o parte şi C.E.E. şi statele
membre pe de altă parte. Caracteristica acestui proces îl constituie faptul că reprezintă o
cooperare globală între două grupuri regionale pe baza respectării opţiunilor politice şi
economice.
Ţările apropiate din punct de vedere geografic au fost cuprinse în categoria celor faţă
de care Comunităţile aplică o aşa-numită politică de proximitate. Este cazul ţărilor din
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (Austria, Elveţia, Finlanda, Norvegia, Suedia,
Islanda şi Lichetenstein), cu care la 21 octombrie 1991 s-a încheiat un acord prin care se crea
Spaţiul Economic European.. Această politică se bazează pe legăturile tradiţionale economice
şi comerciale dintre ţările comunitare şi acestea, în prezent, trei dintre aceste ţări (Austria,
Finlanda, şi Suedia) au devenit membre ale Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 1995.

1.8. Statutul internaţional al Comunităţilor


1.8.1. Personalitatea juridică internaţională
In conformitate cu tratatele constitutive (art.6 CECO, art.210 CEE şi 184 CEEA),
fiecare comunitate, are personalitate juridică. Aceasta a fost confirmată şi prin jurisprudenţa
Curţii de Justiţie şi se concretizează în faptul că pot să încheie tratate internaţionale, precum
şi să beneficieze de imunităţile acordate organizaţiilor internaţionale guvernamentale. In ceea
14
ce priveşte încheierea de tratate, spre deosebire de organizaţiile internaţionale clasice,
care au competenţă limitată în acest domeniu, stabilită prin tratatele de constituire,
Comunităţile sunt abilitate să încheie tratate în domenii dintre cele mai variate, uneori
competenţa în acest sens fiind exclusivă.
Există şi categoria "acordurilor mixte" încheiate de către C.E.C.O. alături de statele
membre, cu alte subiecte de drept internaţional (art. 102 C.E.C.O.). Comunităţile europene,
ca regulă generală, se supun normelor dreptului internaţional care prevede că
organizaţiile nu pot deveni unele membre ale altora. Având în vedere faptul că ele se
substituie statelor în ceea ce priveşte exercitarea unor competenţe, situaţia lor este
diferită de cea a altor organizaţii internaţionale, fapt pentru care, de la regula generală a
neparticipării, se admit unele excepţii. Astfel, C.E. are statut de observator la O.N.U., la
O.l.M., F.M.I., Banca Mondială şi întreţine relaţii cu unele organizaţii regionale
(Consiliul Europei, O.C.D.E.), în cadrul F.A.O. participă ca membru cu drepturi depline,
dar aceasta constituie o excepţie, considerată ca un început al unei schimbări a situaţiei
în acest domeniu . De asemenea, participarea C.E. la G.A.T.T./O.M.C. a fost acceptată
de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, precum şi de către statele participante la această
organizaţie, unde a fost considerată ca succesoare a statelor comunitare.

1.8.2. Reprezentarea Comunităţilor în relaţiile internaţionale


Comisia Europeană, prin preşedintele său, reprezintă Comunităţile (respectiv
Uniunea Europeană) la o serie de reuniuni internaţionale importante. Există şi
propuneri de creare a unei funcţii de preşedinte a Uniunii Europene, care să reprezinte
Uniunea în relaţiile externe. Intre Comunităţi şi statele membre sunt instituite "misiuni"
de reprezentare care chiar dacă nu sunt denumite ambasade, au toate caracteristicile
acestora. Astfel, statele terţe au acreditat la Bruxelles reprezentanţi pe lângă Comunităţi,
care se aseamănă din toate punctele de vedere cu reprezentarea pe lângă state, având
statut diplomatic şi urmând aceeaşi procedură.
La rândul lor, statele membre au reprezentanţe permanente, cu statut diplomatic,
dar fără să fie asimilate ambasadelor, întrucât relaţiile dintre acestea sunt de tip
intern, fiind de altfel integrate în cadrul COREPER. Reprezentarea Comunităţilor pe
lângă terţe state sau organizaţii internaţionale se face prin delegaţii numite de către
Comisie şi care trebuie să beneficieze de acordul statului în cauză. Acestea
beneficiază, de asemenea, de statutul diplomatic, în statele comunitare nu există
organe de reprezentare ale Comunităţilor, din aceleaşi considerente de apartenenţă a
acestora la Comunităţi.
Uniunea Europeană neavând personalitate juridică nu poate participa în nume
propriu la cooperarea externă, decât prin intermediul Comunităţilor şi al statelor membre.

1.8.3. Recunoaşterea
In cazul Comunităţilor Europene se poate aborda şi problema recunoaşterii
acestora de către state şi a statelor de către Comunităţi. Recunoaşterea organizaţiilor
internaţionale de către state nu se practică în planul relaţiilor internaţionale. S-a întâlnit
totuşi "nerecunoaşterea" Comunităţilor de către fosta U.R.S.S. şi C.A.E.R., până în anul
1988, când s-au stabilit relaţii permanente de tip diplomatic.
Comunităţile au practicat însă recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor state nou
apărute pe arena internaţională (exemplu: statele care au făcut parte din fosta U.R.S.S.).

2. Structura instituţională proprie


2.1. Generalităţi
Comunităţile Europene reprezintă organizaţii internaţionale cu o structură
originală, diferită de cea a altor organizaţii internaţionale, în acelaşi timp, prin faptul
15
că acestea sunt cuprinse într-un anumit sistem, au o caracteristică complexă, între ele
instituindu-se o serie de relaţii de colaborare şi dispunând de un sistem de instituţii
comune. La origine, ele au reprezentat trei organizaţii internaţionale cu personalitate
juridică distinctă, care prin tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse sub denumirea de
"Comunităţi Europene". Fiecare dintre acestea şi-au păstrat domeniul de activitate
specific, deşi organele instituţionale au fost de atunci comune.
La scopurile iniţiale ale comunităţilor, s-a adăugat ulterior cooperarea
interguvernamentală în care un rol important a revenit Consiliului European, instituţie
formată din şefii de state şi guverne care au posibilitatea să decidă direcţiile acestei
cooperări. Adoptarea Tratatului de la Maastricht a adus unele modificări substanţiale
în ceea ce priveşte structura organizatorică şi mijloacele de acţiune. Deşi se creează
Uniunea Europeană care cuprinde cele trei Comunităţi, acestea continuă să existe ca
entităţi separate.
Comunităţile au parcurs deci, de la înfiinţare, o cale destul de lungă şi nu lipsită de
unele greutăţi.

2.2. Primele acţiuni în direcţia unităţii Comunităţilor


La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezenta o persoană juridică,
constituită în baza unui tratat. Deşi aveau anumite instituţii comune după adoptarea
tratatelor de la Roma (Adunarea şi Curtea de Justiţie), totuşi ele păstrau şi anumite instituţii
distincte, respectiv cele privind "executivul" (înalta Autoritate şi Comisia) şi Consiliul,
precum şi bugetele proprii, fapt care le păstra autonomia. De asemenea, tratatele îşi păstrau
specificitatea, Tratatul de la Roma privind C.E.E. (art. 232) precizând că prevederile sale
nu modifică dispoziţiile tratatelor C.E.C.O. şi C.E.E.A. In statele membre ale
Comunităţilor, conform prevederilor art. 6 C.E.C.O., 211 C.E. şi 185 C.E.E.A., fiecare
comunitate se bucură de capacitatea juridică cea mai larg recunoscută persoanelor
morale naţionale.
In baza acestor dispoziţii şi a principiului primordialităţii dreptului comunitar,
fiecare stat trebuie să întreprindă măsurile legislative corespunzătoare prin care să asigure
exercitarea de către Comunităţi a atribuţiilor specifice, prin intermediul instituţiilor
abilitate: Comisie, Banca Europeană de Investiţii şi Institutul Monetar European (pe durata
existenţei lui) precum şi Banca Centrală Europeană. In vederea exercitării atribuţiilor care îi
revin, fiecare comunitate beneficiază de privilegiile şi imunităţile stabilite printr-un protocol
special, în baza cărora statele membre trebuie să respecte inviolabilitatea sediilor şi arhivelor,
acestea fiind exceptate de la percheziţii, rechiziţii, confiscări sau exproprieri.
De asemenea, Comunităţile sunt scutite de impozite, de taxe vamale, restricţii şi
prohibiţii de import-export în ceea ce priveşte articolele care sunt destinate folosinţei lor
oficiale, precum şi asupra publicaţiilor, în ceea ce priveşte transportul documentelor oficiale,
Comunităţile beneficiază de facilităţi acordate misiunilor diplomatice şi nu pot fi supuse
cenzurii. Protocolul nu prevede imunitatea de jurisdicţie pentru Comunităţi, fapt pentru care
unele tribunale naţionale şi-au exercitat competenţa asupra Comunităţilor. S-a recunoscut însă
o imunitate de execuţie în ceea ce priveşte bunurile Comunităţilor, care nu pot fi supuse
măsurilor administrative sau judiciare decât pe baza autorizării Curţii de Justiţie.

2.3. Alte momente importante în scopul realizării unităţii şi perfecţionării


comunităţilor europene
2.3.1. Tratatul de fuziune de la Bruxelles
Prin adoptarea Tratatului de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965), intrat în vigoare
la 1 iulie 1967, s-au creat o Comisie Unică şi un Consiliu al "Comunităţilor Europene".
De asemenea s-a creat Curtea de Conturi ca organ comun celor trei Comunităţi.
Comisia şi Consiliul au preluat funcţiile instituţiilor specifice fiecărei Comunităţi, pe care le-
16
au înlocuit.
Prin acelaşi tratat s-a instituit un buget al Comunităţilor Europene care cuprindea
veniturilor şi cheltuielile celor trei Comunităţi, conform tratatelor. De asemenea, s-a
constituit un corp unic de funcţionari ai Comunităţilor, supuşi unui statut unic. Printru-un
protocol-anexă s-a stabilit un regim unitar de privilegii şi imunităţi pentru Comunităţi. S-a
creat şi entitatea "Comunităţilor Europene", care a absorbit cele trei comunităţi originale.
Rezultatul acesteia este concretizat în faptul că funcţionarii acesteia sunt comuni, fără să
poată pretinde că aparţin uneia dintre ele, iar misiunile de reprezentare pe lângă alte state
sunt acreditate în numele comunităţilor, acestea apărând ca titular de drepturi şi obligaţii,
deci ca persoană juridică. S-a menţinut însă o separare între acţiunile Comunităţilor europene şi
cooperarea politică, aceasta nefiind instituţionalizată, rămânând o activitate
interguvernamentală distinctă.

2.3.2. Actul Unic European


Acest document deosebit de important adoptat în1985 a marcat un nou pas
important în evoluţia construcţiei comunitare, întrucât a contribuit la reformarea
instituţiilor comunitare şi la extinderea competenţelor acestora în noi domenii,
reprezentând în acelaşi timp şi o premisă importantă în vederea realizării Uniunii
Europene.

2.3 3.Tratatul de la Maastricht


Tratatul de la Maastricht instituie o "Uniune Europeană" fondată pe Comunităţile
europene, completate prin politicile şi formele de cooperare instituite prin acest tratat.
Dispoziţiile respectivului tratat sunt destul de vagi în ceea ce priveşte clarificarea unor
probleme juridice, fapt pentru care rămân destule chestiuni în discuţie, care îşi aşteaptă o
concretizare prin reglementările care vor fi adoptate ulterior.
Astfel, Uniunea Europeană apare ca o entitate eterogenă, care înglobează pe de o
parte cele trei Comunităţi care îşi păstrează fiecare personalitatea juridică (C.E.E. devine
C.E.), iar pe de altă parte politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) precum şi
cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne(J.A.L), şi care astfel constituie cei trei
piloni ai viitoarei construcţii europene. Privită din punct de vedere juridic, doar cele trei
Comunităţi au personalitate juridică proprie, aceasta lipsind atât Uniunii Europene ca
entitate superioară şi cu atât mai mult P.E.S.C. şi J.A.I., ultimii doi piloni constituindu-se mai
mult ca obiective ale viitoarelor acţiuni comunitare. In afara acestora, conform art. J.4
Uniunea Europeană urmează să cuprindă şi Uniunea Europei Occidentale, care deşi
reprezintă în momentul actual o organizaţie interguvernamentală de sine stătătoare, este
avută în vedere ca o parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene în domeniul apărării.
Această cooperare este doar programatică, pentru realizarea practică impunându-se
acţiuni şi măsuri comune adoptate de către Consiliul European şi instituţiile competente
ale U.E.O.
Transformarea Comunităţii Economice Europene în "Comunitate Europeană" -
respectiv în comunitate nespecializată - este considerat ca fiind un pas în direcţia
încorporării celorlalte două comunităţi specializate în aceasta. Menţinerea lor prin Tratatul de
la Maastricht şi operarea doar a unor modificări de natură să alinieze dispoziţiile celor trei
tratate în problemele esenţiale, este apreciată ca o acţiune tactică prin care pe de o parte se
marginalizează cele două tratate (C.E.C.O. şi C.E.E.A.) iar pe de altă parte se are în vedere
expirarea în anul 2002 a tratatului C.E.C.O. şi, probabil, preluarea tuturor atribuţiilor de către
Comunitatea Europeană prin instituţiile devenite deja comune. Se poate pune problema
imperfecţiunii construcţiei Uniunii Europene, prin neadoptarea unui singur tratat care să
le înlocuiască pe cele trei existente. Această situaţie nu s-a realizat întrucât au existat o serie
de reţineri din partea unor state privind separarea sectoarelor de competenţă comunitară
17
de cele de cooperare, precum şi în alte domenii. Deşi nu s-a adoptat un singur tratat, cele trei
continuând să existe, unele prevederi referitoare la revizuirea fiecărui tratat au fost unificate.
Cadrul instituţional al Comunităţilor rămâne comun, aşa cum a fost stabilit anterior, şi care
conform art. C din Tratatul de fa Maastricht, este destinat sa asigure coerenta si
continuitatea actiunilor destinate atingerii obiectivelor prin respectarea realizarilor
comunitar. Cooperarea in domeniile politicii externe utilizeaza insa organe distincte de
cele ale Comunitatilor.
Consiliul European, instituţionalizat prin Actul Unic European (1985) este confirmat
prin art. D al Tratatului de la Maastricht ca fiind organul care "dă Uniunii impulsurile
necesare dezvoltării sale şi definirii orientărilor politice generale", el trebuind să
prezinte anual un raport în faţa Parlamentului European. Articolul B. al Tratatului de la
Maastricht defineşte obiectivele şi principiile comune ale Uniunii: promovarea unui progres
economic şi social echilibrat şi durabil; afirmarea identităţii pe scară internaţională, întărirea
protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, dezvoltarea unei
cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Se menţin obiectivele fiecărei
Comunităţi şi se reafirmă şi respectarea principiilor fundamentale care sunt definite prin art. F
din tratat: respectarea identităţii naţionale a statelor membre şi respectarea drepturilor
fundamentale garantate prin Convenţia Europeană a drepturilor omului.

3.3.4. Tratatul de la Amsterdam


Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de reglementări care conduc la
evoluţia Uniunii Europene din punct de vedere instituţional şi al politicilor sale, aşa cum am
arătat mai detaliat în cap.l, paragr. 3.5. El face în acelaşi timp primii paşi în direcţia realizării
unificării tratatelor comunitare.
Aceasta se referă atât la tratatele constitutive, cât şi la Tratatul de la Maastricht, a
anexelor, protocoalelor şi a altor acte. Este de menţionat faptul că un număr de nouă
protocoale şi o convenţie anexă la acest tratat sunt abrogate în mod expres. De asemenea, în
vederea simplificării numerotării articolelor Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului
C.E., într-o anexă sunt cuprinse tabelele de echivalenţă prevăzute de art. 12 din Tratatul de la
Amsterdam. Astfel, complicata numerotare a articolelor cu litere combinate cu cifre este
simplificată cu o numerotare formată numai din cifre. Aşa cum se precizează în partea a
doua a tratatului intitulată „simplificare", în scopul înlăturării dispoziţiilor caduce şi pentru
adaptarea textului anumitor dispoziţii, se face fie o înlocuire a unor termeni, expresii,
formulări etc. cu altele , fie abrogarea unor articole sau părţi din acestea.

18