Sunteți pe pagina 1din 9

Parlafes Alexandra

Interventia ONU in Criza din Kosovo

I. Introducere:

Criza actuala din Kosovo are radacini istorice, politice si social-economice complexe.
Provincia Kosovo a apartinut puternicei dinastii sarbe, Nemanjic, timp de 200 de ani, ca parte
din statele sarbesti Zeta si Raska, fiind considerata leagan al culturii sarbe si important centru
ortodox. In 1398, in batalia de la Kosovo Polje (Campia Mierlei), Serbia si aliatii sai au fost
invinsi de Imperiul Otoman, si Kosovo a devenit spatiu otoman, ca intreaga Serbie.
In aceste conditii, albanezii au inceput - mai ales din secolul XV - sa preia provincia, cu
ingaduinta Inaltei Porti, care le-a recunoscut "suveranitatea" asupra provinciei in 1489. Sarbii
ortodocsi au fost nevoiti sa migreze spre nord, "centrul de gravitate" sarb mutandu-se din
Kosovo la Belgrad (secolul al XVIII-lea). Aceasta deplasare, fortata, este cunoscuta in istorie
drept "marea migratie sarba". Abia primul razboi balcanic, din 1912, a permis armatei sarbe sa
recucereasca Kosovo si sa intre in Pristina.
In 1912, Serbia a recapatat provincia Kosovo, ca urmare a inlaturarii dominatiei otomane
din Balcani, doar pentru scurt timp, deoarece in acelasi an, Kosovo a fost inclusa in Noua
Albanie independenta, iar anul următor marile puteri (Austria, Ungaria, Franţa, Germania,
Marea Britanie, Italia şi Rusia) au fortat Albania sa cedeze Serbiei aceasta reuniune. În 1918,
Kosovo a fost incorporata nou infiintatului Regat al Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, mai tarziu
numit Iugoslavia.
Tratatul de la Londra (mai 1913) a recunoscut apartenenta provinciei Kosovo la Serbia si
a Metohiei la Muntenegru. Totodata, Tratatul de la Londra recunostea oficial Albania ca stat. In
primul razboi mondial, Albania a fost aliata cu Austro-Ungaria, care i-a invins pe sarbi si a
intrat in Kosovo. Multi albanezi s-au alaturat atunci armatei austro-ungare si au inceput o
campanie de epurare etnica contra sarbilor.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Germania a atacat Iugoslavia pe 6 aprilie
1941. Si a cucerit-o pe 17 aprilie. Dar s-a confruntat, in continuare, cu doua redutabile miscari
de rezistenta: una monarhista, condusa de generalul de aviatie Drajen Mihailovic; cealalta, de
sorginte comunist/kominternista, condusa de "croatul" Iosif Broz Tito.

1
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Kosovo a fost atasata Albaniei, iar in 1946 i-a
fost oferit statut autonom in cadrul Serbiei.
Fostul presedinte sarb Slobodan Milosevic a anulat autonomia provinciei Kosovo in
1989. In 1997, Armata de Eliberare din Kosovo (AEK) a recurs la o serie de asasinate a caror
tinta erau politistii si civilii sarbi. Pana in luna martie 1997, albanezii din Kosovo au inceput sa
se inarmeze, situatie care a condus la o reactie decisiva a fortelor de securitate sarbo-iugoslave
la finele lunii mai 1998. Eforturile internationale de a rezolva conflictul au condus la negocieri
incununate de succes la Rambouillet (Franta), in februarie 1999, urmate de lansarea unei
campanii aeriene NATO impotriva Serbiei/Iugoslaviei, din martie pana in iunie 1999.
In data de 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezolutia 1244,
acordand mandat international fortelor de securitate din Kosovo si cerand ONU sa asigure o
administratie interimara a provinciei, stabilind institutii provizorii de auto-guvernare si
facilitand un proces politic ce urma sa determine statutul final al provinciei.

II. Fundal Istoric

Provincia moderna Kosovo a aparut ca entitate politica in anul 1945, pana la aceasta
perioada, tinutul a apartinut partial sau in intregime altor state precum: Albania (in perioada
ocupatiei italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman si Imperiul Bizantin.
In anii ’80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei sa treaca de la cel de
“provincie autonoma” la cel de “republica”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia.
La sfarsitul razboiului, Iugoslavia a fost ocupata de Armata Rosie, care a impus regimul
comunist al lui Tito, eliminand astfel complet miscarea de rezistenta a ofiterilor "cetnici"
monarhisti. Kosovo a capatat sub regimul Tito statutul de "regiune autonoma", din 1974,
Constitutia Iugoslaviei garanta provinciei Kosovo dreptul la "auto-guvernare”.
La violentele albanezilor din Kosovo, reclamate de sarbi, politia nu a luat nici o masura.
Acest fapt i-a deteminat pe multi sarbi sa apuce calea emigratiei. Casele parasite si terenurile
lor au fost imediat ocupate de albanezi. Sarbii ramasi in Kosovo protesteaza: in 1986 are loc
prima contra-manifestare.
In anii '80, presa occidentala consemna, in mod curent, abuzurile comise de albanezi
asupra sarbilor in Kosovo: batai, amenintari cu moartea, incendierea caselor, torturi, luari de
prizonieri, asasinate, demolari de biserici ortodoxe, violuri etc. Din 1974 si pana la sfarsitul
anilor '80, albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai mare autonomie administrativa si
culturala din intreaga lor istorie.
In 1990, confruntarile au luat amploare si violentele s-au inmultit. Asa ca, in septembrie
1990, Guvernul sarb a modificat Constitutia, si a redefinit statutul Kosovo drept regiune a
Serbiei al carei control administrativ si executiv trecea din mana "guvernului regional" in cea a
Guvernului de la Belgrad.
In vara lui 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalti. La
alegerile din decembrie 1992, albanezii au fost insa sfatuiti sa nu vina la vot. Astfel, "Partidul
Socialist" al lui Milosevici a castigat alegerile.
Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Rusia au format grupul de contact privind
Kosovo si au incercat sa aduca situatia catre o rezolvare pasnica.
Sperantele ca diplomatia internationala le va rezolva problemele fiind spulberate, UCK a
inceput o campanie de terorism impotriva sarbilor kosovari, campanie care a provocat razboiul
din 1998-1999.

2
Conflictul din Kosovo poate fi impartit in trei etape: prima etapa 22 aprilie 1996- 28
februarie 1998, a doua etapa martie 1998- 23 martie 1999 si ce-a dea treia etapa a
interventiei Nato 24 martie-12 iunie 1999.
Prin aparitia UCK,"Armata de Eliberare din Kosovo", a dus la cresterea frustrarilor
populatiei albaneze. Cei mai multi albanezi au vazut UCK ca "luptatori de libertate" legitimi, in
timp ce guvernul iugoslav ii considera "teroristi" atacand politia si civilii.
In ianuarie-martie 1999 faza razboiului, a adus cresterea nesigurantei in zonele urbane,
inclusiv a bombardamentelor si crime. Astfel de atacuri au avut loc in timpul discutiilor de la
Rambouillet, in februarie.
Oficial, comunitatea internationala, a cerut incetarea luptelor. Ea a cerut in special ca
sarbii sa sfarseasca ofensivele sale impotriva UCK in timp ce incerca sa convinga UCK sa
scada interesul pentru independenta. Mai mult decat aat, au fost facute incercari de a-l
convinge pe Milosevici sa permita trupelor NATO de mentinere a pacii sa intre in Kosovo.
Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croaţia şi Slovenia avea să acutizeze situaţia din
provincie. Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere
a independenţei prin mijloace violente (1992).
Strategia UCK era de a starni neliniste, pe care sarbii ar fi simtiti obligati sa o suprime
prin violenta si astfel ar fi nevoiti sa acorde independenta Kosovo, ducand in acelasi timp o
campanie de „purificare etnică". Pe 22 apilie 1996, gherila UCK a lansat simultan patru atacuri
acupra civililor si a politiei si asasinarea de albanezi ce erau considerati tradatori.
Noi ciocniri şi masacre au obligat statele Grupului de Contact (SUA, F. Rusă, Marea
Britanie, Franţa, Germania şi Italia) să impună începerea negocierilor la Rambouillet (6
februarie 1999). Tratativele s-au întrerupt în februarie şi în martie 1999, prefigurându-se o
ciocnire cu NATO.
La mijlocul lui februarie a inceput o conferinta de pace la Rambouillet, in Franta, la care
au participat aliatii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum si grupurile de albanezi care solicitau
independenta. Aliatii occidentali, sustinuti de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de
doua saptamani pentru a semna acordul de pace. Amenintand, in caz contrar, cu represalii
militare.
Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate iugoslave din
Kosovo, dezarmarea UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe teritoriul Serbiei),
precum si o perioada de trei ani pentru ca Iugoslavia sa acorde independenta provinciei, dar
Rambouillet includea, insa, prevederi care semanau mai mult cu un armistitiu al Iugoslaviei.
Dupa o perioada de bombardamente, ambele parti semnatare au facut unele concesii:
Belgradul accepta sa acorde provinciei Kosovo o "autonomie substantiala", sa-si retraga din
provincie fortele speciale si pe cele paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor de orice
etnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte militare de supraveghere a intelegerii, in
care NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb, respectarea integritatii
sale teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este parte a teritoriului sarb. Acordul
a primit apoi aprobarea ONU, si a devenit "Rezolutia Consiliului de Securitate ONU
1244/1999".
In perioada 1998-1999 s-a desfasurat un conflict intre fortele sarbe si iugoslave, si armata
de eliberare din Kosovo, o grupare etnica albaneza de gherila si o organizatie terorista.
Anul 1999 in perioada 24 martie-12 iulie reprezinta razboiul dintre Republica Federala
Iugoslavia si NATO, cu scopul de atac asupra civililor si armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi
continuand razboiul cu fortele iugoslave, printre care o deplasare masiva apopulatiei.
In ianuarie 1999 situatia a inceput sa degenereze cu masacrele etnicilor albanezi din
regiune. Eforturile diplomatice de a gasi o solutie au fost intensificate, iar la Rambouillet, in

3
Franta, a avut loc o intalnire cu un efort de a aduce pacea in regiune. Delegatia Albaniei a fost
de acord cu termenii stabiliti acolo.
In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor
albanezi. La 24 martie 1999 - fara autorizarea ONU - NATO a inceput sa bombardeze
Iugoslavia, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari etc.).
Presedintele Milosevic a refuzat sa ia vreo masura in aceasta problema, in timp ce
N.A.T.O. a prevenit Serbia ca ar putea intreprinde atacuri aeriene impotriva tintelor sarbesti din
Kosovo, daca Serbia nu se supune.
Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat multi
sarbi si albanezi sa se refugieze in state vecine. Serbia, Macedonia si Muntenegru s-au umplut
de refugiati. Vinovat de situatie a fost gasit insa doar presedintele Milosevici, acuzat de
"International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia", pentru "crime de razboi".

Implicarea NATO in conflictul din Kosovo

Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut


drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa
apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul.
Nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit
sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict.
Actiunile NATO au fost motivate atat de principii democratice, cat si de interese
strategice. La 24 martie 1999, N.A.T.O. declanseaza atacul aerian impotriva Iugoslaviei cerand
retragerea completa din Kosovo a tuturor fortelor militare, paramilitare si a unitatilor speciale
de politie iugoslave pentru a permite repatrierea libera si voluntara a refugiatilor si a celor
dislocati.
Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999. Scopul declarat
al operaţiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbi afară, intrarea
forţelor de menţinere a păcii, refugiaţi înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie retrase şi
înlocuite de forţele internaţionale de menţinere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor
putea întoarce la casele lor.
Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de
Securitate ONU şi a ordonat declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată".
La 12 iunie 1999, după ce Miloşevici a acceptat condiţiile, trupele KFOR, o forţă NATO,
a fost pregătită pentru a efectua operaţiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost
doar de menţinere a păcii. După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie
2004, punând uneori în dificultate forţele NATO şi poliţia internaţională. KFOR şi
administraţia ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensităţii revoltei, unele ezitări
locale şi lipsa de coordonare, în anumite momente.
In 98 se hotaraste si implicarea fortelor NATO in restabilirea pacii iar in urma unui acord
de incetare a focului partile admit ca 2000 de observatori OSCE sa fie trimisi in zona pentru a
supraveghea aplicarea acestuia.
OSCE-ul, o organizatie pan-europeana, nu a avut niciodata o pondere atat de mare in
aplanarea vreunui conflict international. OSCE-ul trebui sa participe la punerea in aplicare a
acordului de sistare a focului intre cele doua parti.

III Rezolutiile ONU

4
In urma conflictelor din Kosovo, Consiliul de Securitate a emis un numar de cinci
rezolutii cu rol de reglementare si rezolvare a razboiului din Kosovo dintre populatia sarba si
cea albaneza.

1. Rezolutia 1160 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 31 martie 1989

La aceasta rezolutie (ministrii de externe din Franta, Germania, Italia, Federatia Rusa,
Marea Britanie si SUA) este exprimata condamnarea utilizarii excesive a fortei de catre politia
sarba impotriva civililor si actele de terorism ale Armatei de Eliberare a Kosovo, avand in
vedere mai multe documente si declaratii.
1.Aceasta invita din urma Republica Federala Iugoslavia sa urmeze pasii necesari
obtinerii unei solutii politice a problemei Kosovo prin dialog si de a pune in aplicareactiunile
indicate in Grupul de contact declaratiile din 9 si 25 martie 1998.
2. Invita de asemenea liderii kosovari albanieni sa condamne toate actiunile teroriste si
subliniaza ca scopurile trebuie indeplinite in mod pasnic
3. Subliniaza ca modul de a invinge violenta si terorismul unt procese politice originale
4. Invita autoritalile de la Belgrad si liderii comunitatii kosovare albaneze sa intre intr-un
dialog politic cu privire la statutul problemelor
5. Este de acor cu propunerile luate de Grupul de contact din 9 si 25 martie 1998 ca
principii pentru solutionarea problemelor, cat si a altor acte (Actul de Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa din 1975, şi Carta Naţiunilor Unite), si ca astfel de solutie sa
ia in cont drepturile kosovare ale albanezilor, precum si sprijinul pentru definirea statutului
6. Sustine de asemenea Acordul Educatiei din 1996
7. Isi exprima sprijinul pentru eforturile OSCE de a implementa o rezolutie pasnica
8. DECIDE ca toate statele in scopul promovarii pacii sa previna vanzarea sau furnizarea
de arme,nave sau munitie, si vor preveni inarmarea si antrenarea teroristilor
9. DECIDE sa stabileasca in conformitate cu articolul 28 o comisie a Consiliul de
Securitate care sa aibă insarcinarea de a forma rapoarte si recomndari ca:
-de a solicita informatii de la toate statele membre cu privire la actiunile intreprinse de
catre acestia cu privire la punerea in aplicare a interdictiilor
-sa ia in considerare orice informatii sunt aduse la cunostinta privind incalcarile si
masurile adecvate ca raspuns
-de a face rapoarte periodice cu privire la informatii
-de a promulga linii directoare necesare pentru a facilita punerea in aplicare a
interdictiilor
-de a examina rapoartele
10. Invita toate statele membre si organizatiile internationale de a actiona in conformitate
cu rezolutia
Si alte 10 prevederi legate de cele prezentate mai sus.

2. Rezolutia 1199 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 23 septembrie 1989

La aceasta rezolutie este prezentata ingrijorarea cu privire la luptele intense din Kosovo si
folosirea excesiva a fortei de catre fortele de securirate sarbe si de armata iugoslava, ce au dus
la numeroase victime si adanca preocupare in ceea ce priveste fluxul de refugiati in nordul
Albaniei, Bosniei si Hertegovonei si in alte tari europene, ca urmare a utilizarii fortei, precum
si a numarului mare de persoane stramutate din Kosovo si alte parti ale Republicii Federale
Iugoslavie, reafirmand dreptul tuturor refugiatiilor si persoanelor stramutate de a se intoarce la
casele lor, in siguranta.
5
Condamnand toate actele de violenta precum si a terorismului in urmarirea obiectivelor
politice, precum si a sprijinul extern in acest sens. ONU este profund preocupata de
deteriorarea rapida a situatiei de umanitate pe intreg teritoriul Kosovo, de asemene profund
ingrijorata de rapoartele de crestere a incalcarii drepturilor omului, subliniaza necesitatea de a
preveni acest lucru.
Reafirmand obiectivele Rezolutiei 1160 (1998), de rezolvare pe cale pasnica a problemei
din Kosovo, reafirmand de asemenea angajamentul asumat de toate statele membre, la
suveranitatea si integritatea teritoriala a Republicii Federale a Iugoslaviei, solicita incetarea
ostilitatilor de orice fel, cere luarea de masuri urgente de inbunatatire s situatiei umanitare
pentru a se evita o catastrofa.
Solicita Republicii Federale Iugoslave urmatoarele masuri pentru atingerea unei solutii
politice:
-sa inceteze toate actiunile intreprinse de fortele de securitate
-permite continuarea monitorizare internatinala a Kosovo
-de a facilita intoarcerea refugiatilor si deplasarii persoanelor la casele lor
-sa faca progrese rapide la stabilirea unui calendar de dialog
Sunt precizate si angajamentele presedintelui Republicii Federale a Iugoslaviei precum si
alte atribute in conformitate cu punctele anterioare.

3. Rezolutia 1203 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 24 octombrie 1989

In rezolutia nr. 1203 se fac referiri la ingrijorari asupra actelor de violenta si a


terorismului si cu privire la rapoartele de continua incalcare a interdictiilor impuse in
rezolutiile anterioare, e precizata profunda ingrijorare la adresa inchiderii mass-media
independente, punandu-se accentul pe libertate.
Este subliniata importanta unei bune coordonari a initiativelor umanitare intreprinse de
catre state si este subliniata necesitatea asigurarii sigurantei si securitatii Misiunilor de
verificare in Kosovo.
Se aproba si sprijina acordurile semnate la Belgrad pe 16 octombrie 1998 intre Republica
Federala Iugoslavia si OSCE, precum si pe 15 octombrie 1998 intre Republica Federala
Iugoslavia si NATO, solicita sanctiuni si urmareste toate punctele prezentate in rezolutiile
anterioare.

4. Rezolutia 1239 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 14 mai 1989

In rezolutia 1239 este exprimata ingrijorarea cu privire la catastrofa umanitara din jurul
Kosovodar si cu privire la fluxul alarmant de refugiati, numar ce creste alarmant. Sunt
comentate eforturile statelor membre, de Inaltul Comisariat de Refugiati al Natiunilor
Unite(unhcr) si alte organizatii internationale si specifica si prevederi reliefate in rezolutiile
anterioare.

5. Rezolutia 1244 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 10 iunie 1989

In rezolutaia nr. 1244 este prevazut faptul ca o decizie politica trebuie sa se bazeze pe
principiile generale, solicita retragerea armatei, politiei si fortelor de catre Republica Federala
Iugoslava, se stabileste responsabilitatea de securitate cerand descurajarea desfasurarii
ostilitatilor si demilitarizarea KLA si decide principalele responsabilitati precum promovarea
unitatii, efectuarea de functii administrative, organizarea si supravegherea evolutiei institutiilor
provizorii democratice si autonome, facilitarea un proces politic.
6
IV Interventia ONU

Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie 1999 a fost
prima care a angajat alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub conducerea
Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), Organizatia pentru
Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana (UE) – impreuna cu ONU –
au format patru piloni sub umbrela unui Reprezentant Special al Secretarului General ONU, in
timp ce NATO a desfasurat o forta de securitate internationala (KFOR). Pe masura ce ONU a
renuntat, treptat, la responsabilitatile administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a
pastrat autoritatea si responsabilitatea administrativa a provinciei.
Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergenţele dintre membrii permanenti ai
Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite, impiedicand
organizatia sa actioneze eficient pentru solutionarea crizei.
In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale
Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec in afacerile
interne. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei, politica
care insa s-a oprit la un anumit punct.
Pana in momentul de fata ONU s-a implicat cu cinci rezolutii: 1160, 1199, 1203, 1239 si
1244 in conflictul din Kosovo. Toate cele rezolutiile emise in martie, septembrie si octombrie
1998 respectiv mai si iunie 1999 condamna actiunile din Iugoslavia si cer Armatei din Kosovo
sa se abtina de la acte de terorism. Ca si in cazul Irak-ului, Consiliului de Securitate cere
Iugoslaviei sa admita si sa nu impiedice activitatea observatorilor internationali. O alta
problematica omniprezenta in aceste rezolutii este cea a respectarii drepturilor omului, grava in
conditiile in care masacre ale populatiei civile din zona continua sa apara luni de-a rAndul
dupa emiterea rezolutiilor.
La şase ani de la conflictul din 1998-1999, Consiliul de Securitate al ONU a decis că a
venit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului provinciei
Kosovo.
Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru Kosovo.
Trimisul special ONU, finlandezul Martti Ahtisaari, si-a inceput activitatea in problema
Kosovo in februarie 2006. In februarie 2007, Ahtisaari a prezentat un proiect de statut liderilor
de la Belgrad si Pristina, care prevedea pentru provincie o "independenta supravegheata".
La inceputul lui iulie 2007, textul - sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe tari UE,
a fost rescris de patru ori pentru a satisface exigentele Rusiei, care invoca rezolutia 1244/1999
a Consiliului de Securitate ONU, ramasa valabila. Rusia, China si cinci tari membre UE au
declarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China au drept de veto in Consiliul de
Securitate al ONU. Intre timp, miscarile separatistilor din Europa si din fostele republici
sovietice se pregatesc sa utilizeze un eventual "precedent Kosovo" pentru a cere, la randul lor,
independenta.

V Independenta Kosovo

Deşi din punct de vedere tehnic încă face parte din Serbia, Kosovo este protectorat de
facto al ONU de la sfârşitul conflictului din 1998-1999 din provincie. În 10 iunie 1999,
Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1244, care plasează provincia răvăşită de
război sub administraţia ONU până la determinarea statutului său final.

7
In luna noiembrie 2005, dupa mai bine de 6 ani de administratie ONU in Kosovo,
Secretarul General Kofi Annan l-a numit pe fostul presedinte finlandez Martti Ahtisaari,
negociator ONU, in calitate de Emisar Special pentru a conduce demersurile politice de
determinare a viitorului statut. In perioada 2005 – 2006, Ahtisaari si echipa sa au avut
convorbiri intense la Belgrad si la Pristina, dar si consultari cu reprezentantii comunitatii
internationale.
In cadrul unei sesiuni de urgenta organizate duminica (17 noiembrie), Parlamentul
kosovar a aprobat in unanimitate declaratia de independenta fata de Serbia. "Noi, liderii
institutiilor din Kosovo, declaram Kosovo tara libera si independenta", se afirma in declaratie.
Documentul promite respectarea planului prezentat anul trecut de reprezentantul special al
ONU, Martti Ahtisaari.
Planul ONU privind independenta provinciei Kosovo prevede insa anumite limite, intre
care prezenta unei forte internationale, masuri pentru protejarea minoritatii sarbe si este
prevazut clar ca nici Kosovo nici vreo parte a provinciei nu se va putea alipi unei alte tari.

VI Concluzii:

Conflictul din Kosovo a implicat, asa cum am aratat, mai multe organizatii internationale.
In pofida faptului ca Belgradul sustine in continuare ca aceasta este o afacere interna, nu poate
fi ignorat potentialul de extindere a crizei in zona, mai ales avand in vedere pozitia celorlalte
provincii iugoslave.
Trebuie de asemenea amintit faptul ca Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai
mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa
aiba o pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati.
De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen
lung a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la alipirea
Kosovo la Albania dupa secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de
prevazut pe termen scurt – Albania avand o conditie economica, mai proasta chiar decat cea a
Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru populatia din Kosovo – in
plus, tendinta in randul refugiatilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi in Albania, ci de
a se raspandi in alte parti ale Europei.
La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în faţa Parlamentului de la
Priştina declaraţia de independenţă a provinciei, iar legislativul a votat declaraţia. Statele Unite,
Franţa, Marea Britanie susţin proclamarea independenţei provinciei, în timp ce Rusia şi Serbia
se opun vehement. Printre statele care se opun proclămării independenţei Kosovo sunt:
România, Spania, Slovacia, Cipru şi Grecia. China şi-a exprimat îngrijorarea faţă de reacţiile în
lanţ pe care le-ar putea avea faptul că un stat şi-a proclamat unilateral independenţa.

Bibliografie:

1. Elite • 146, The Yugoslav Wars (2).Bosnia, Kosovo and Macedonia 1992-2001, Dr N
Thomas & K Mikulan
2. Jean-Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale (1948 – până în
zilele noastre), vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006
3. www.onuinfo.ro/mass_media/comunicate_de_presa/396/
4. www.euractiv.ro/index.html/articles|displayArticle?articleID=12568
5. www.ziua.net/display.php?data=2008-01-12&id=231628
6. www.didyouknow.org/romania/story/kosovo_ro.html
8
7. http://capriro.tripod.com/intaff/extpol01.htm
8. www.un.org