PMNTUL sI SISTEMUL GEOGRAFIC GLOBAL

Terra este a treia planeta a Sistemului Solar n raport cu distanta medie fata de Soare (149.598.000 km). Prin dimensiuni este o planeta mica (suprafata 510.200.000 km2; volumul 1083 mild. km3, masa 59, 75 1023 kg, raz medie 6370 km). Are un satelit natural (Luna) si mpreuna cu ntregul Sistem Solar realizeaza si miscare, n cadrul Galaxiei, n 220 mil. ani. 1. FORMA PMNTULUI sI CONSECINELE GEOGRAFICE De-a lungul secolelor, au fost emise diverse pareri asupra formei Pamntului, n concordanta cu nivelul cunostintelor si cu conceptiile filozofice ale celor care le-au sustinut. Dintre acestea s-au impus trei. Pamntul este o sfera. Reprezinta conceptia care s-a conturat nca din antichitate si care s-a pastrat pna n secolul XVIII. Ea are la baza o suita de observatii: - Luna, Soarele si celelalte planete au forma sferica, deci si Pamntul nu poate fi altceva; - O nava pe masura ce se departeaza de tarm devine tot mai mica, dar dispare treptat de la baza catre vrful catargului, situatie care se explica doar prin deplasarea ei pe o suprafata curbata; - n timpul eclipselor de Luna, umbra Pamntului pe aceasta este circulara, forma pe care nu o poate realiza dect proiectia unui corp sferic; - Navigatorii observa Steaua Polara (indicator al Polului Nord) la Ecuator, la nivelul orizontului. Pe masura deplasarii la latitudini tot mai mari, steaua va fi observata pe bolta cereasca tot mai "sus" (la poli se afla la Zenit, la verticala), situatie care impune acceptarea formei sferice a Pamntului. Pamntul un elipsoid (sferoid de rotatie). Conceptia ca Pamntul nu este o sfera, a nceput a fi revizuita n a doua parte a secolului XVII cnd apar unele constatari ale savantului francez Jean Richet, trimis guvernator n Guyana. Pendulul acestuia (lung de 99,4 cm) era reglat pentru Paris; la Cayenne, el ramnea n urma, n 24 de ore, cu 2 minute si 28'; functionarea lui avea la baza relatia: t = k l:g (radical), unde t = durata unei oscilatii; l = lungimea pendulului; g = acceleratia gravitatiei; k = constanta. Deci "t" nu corespundea ca marime ntre Paris si Cayenne (k este constant, l este neschimbat), iar factorul care determina schimbarea lui era gravitatia. O oscilatie mai nceata a pendulului presupunea o reducere a fortei de gravitatie posibila n conditiile n care marimile razei Pamntului la Ecuator si Paris nu sunt egale. - I. Newton avanseaza ideea ca Pamntul este turtit la poli datorita rotatiei, prin analogie cu turtirea observata la Jupiter; calculeaza pentru Pamnt o turtire de 1/231 (cea reala 1/298) - S-au organizat si expeditii n diferite regiuni ale Globului pentru a determina marimea unui arc de 10 latitudine. n Laponia, expeditia Academiei Regale de stiinte ale Naturii din Franta a masurat, n 1736, un arc de 57' si a constatat ca acesta este mai lung, dect cel din zona Parisului. Expeditia din Peru (1735 - 1743) a remarcat faptul ca marimea arcului de cerc de 10 este mai mica, dect la latitudini medii.Deci forma Pamntului nu este o sfera, ci o sfera turtita la poli si bombata la Ecuator (sferoid de rotatie). Aceasta forma s-ar datora miscarii de rotatie care face ca forta centrifuga sa aibe

o valoare maxima la Ecuator si sa fie nula la poli, iar forta centripeta (gravitatia) sa creasca treptat de la Ecuator spre poli. Formei de sfera de rotatie i s-a dat denumirea de elipsoi.O astfel de forma se caracterizeaza prin: meridian sub forma de elipse; lungimi deosebite ale razei Pamntului, n raport cu diferitele puncte aflate

pe suprafata terestra; cresterea marimii fortei de gravitatie de la Ecuator la poli; cresterea marimii unui arc de 10 de meridian plecnd de la Ecuator spre poli

(masuratorile au indicat: la Ecuator 10 = 110,6 km; la latitudinea de 200 = 110,7 km; la 400 = 111 km; la 600 = 111,4 km; la 800 = 111,7 km). n secolul XX, pe baza tuturor acestor masuratori, s-au imaginat modele ale elipsoidului de rotatie (Hayford, Krasowski, Cook) si s-au facut calcule privind parametrii principali. n 1964, Uniunea Astronomica Internationala a adoptat urmatoarele valori: raza ecuatoriala (a) -6378,160 km; raza polara (b) -6357,778 km;

diferenta dintre ele 20,382 km; turtirea sferoidului (a - b : a ) de 1/298,257; raza medie a Pamntului (raza unei sfere ce are acelasi volum ca cel terestru) 6371,110 km; lungimea circumferintei unui meridian - 40.008,540 km; lungimea circumferintei Ecuatorului - 40.075 km. n timp ndelungat, elipsoidul sufera modificari mici determinate de: variatia vitezei de rotatie, deplasarea axei polilor. Producerea mareelor impune "valul de flux" care se propaga n sens invers miscarii de rotatie de la est la vest.Ca urmare, aceasta este frnta, forta centrifuga este micsorata, iar bombarea scade. Pamntul un geoid. Modelul de elipsoid folosit n masuratorile geodezice are ca idee de baza o sfera turtita alcatuita din materie omogena. n realitate, materia din care este formata planeta nu este omogena nici din punct de vedere chimic, fizic si nici ca distributie pe verticala sau orizontala. Aceasta caracteristica a condus spre un model nou care a fost numit de Listing, n 1873, geoid. Acesta ar corespunde suprafetei de nivel "0" a oceanului linistit neafectata de maree si valuri mari, o suprafata continua, nchisa, fara muschii care este orizontala pentru orice punct de pe Glob si, n

acelasi timp, perpendiculara pe verticala locului (pe directia fortei de gravitatie).Deci, ea reprezinta o suprafata echipotentiala a gravitatiei care se continua de la nivelul oceanelor - prin masa continentala - fiind reperul masuratorilor de naltime si adncime. ntre cele doua modele - elipsoid si geoid - elementul comun este volumul identic. Diferentele principale sunt legate de: suprafata geoidului care se afla deasupra celei a elipsoidului n regiunile continentale si invers n regiunea bazinelor oceanice. Forma geoidului poate si ea sa se modifice datorita schimbarii vitezei de rotatie a Pamntului (valul de flux impus de maree o frneaza) si modificarilor survenite n distributia materiei grele si usoare n alcatuirea structurala a Pamntului sub efectul gravitatiei. Calculele rezultate din masuratori au dovedit ca la nivelul suprafetei apar unele deosebiri regionale. Astfel, la Polul Sud exista o diferenta de - 30 m, la Polul Nord ea este bombata (+ 10 m), la latitudini tropicale sudice sunt unele ridicari de pna la 10 m, iar la latitudini temperate din Emisfera nordica unele restrngeri de pna la - 5 m. Acestui model ("o para" alungita la Polul Nord, umflata n Emisfera sudica, dar "scobita" la Polul Sud) ceva mai complex, i s-a dat numele de terroid sau telluroid. Consecintele geografice Pe ansamblu, forma sferica impune variatia zonala a cantitatii de radiatie

solara ce ajunge pe suprafata terestra, ceea ce determina deosebiri mari n regimul de ncalzire al acesteia si de aici diferentieri n dinamica multor procese naturale. Turtirea determina: arce de meridian de 10 cu marimi deosebite la latitudini

diferite; distante inegale de la suprafata catre centrul Pamntului pentru diferite puncte (la poli este departarea cea mai mica, iar la Ecuator cea mai mare); valoarea gravitatiei creste de la Ecuator (978 cm/s2) spre poli (la 450 - 980,6 cm/s2, la 900 - 983,2 cm/s2). Cele trei tipuri de suprafete impun tot attea puncte de referinta pe suprafata

fizica. Astfel, pe suprafata reala, cu toate neregularitatile reliefului, se realizeaza masuratorile geodezice; la nivelul suprafetei geoidului se raporteaza toate masuratorile geodezice (Vf. Chomolungma - Everest care are 8848 m; Vf. Omul - 2505 m; orasul Bucuresti se desfasoara ntre 60 si 80 m); la suprafata elipsoidului se calculeaza valorile fizice ale Pamntului (suprafata, volum, raze etc.).

2. MIsCRILE PMNTULUI.

Pamntul realizeaza mai multe tipuri de miscari care au consecinte geografice diferite, unele sesizabile, altele cu reflectare n procese de durata. Miscarea de rotatie. Este miscarea globala pe care o face n jurul axei polilor ntr-un interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde numita "zi siderala". Ea corespunde timpului dintre doua situari consecutive a unei stele de pe bolta la meridianul locului.

Rotatia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce creeaza (pentru un observator de pe suprafata terestra) impresia unei deplasari false a boltii ceresti (stele, Soare, Luna, planete etc.) de la est la vest. Diferitele puncte situate pe suprafata Pamntului vor nregistra viteze de rotatie deosebite ntruct cercurile paralele pe care se nscriu au marimi variate, iar durata este aceeasi. La Ecuator, unde cercul paralel este mai mare (40.075 km), viteza este maxima 564 m/s, la latitudinea de 450 ea scade la 328 m/s, la 660 latitudine este de cca 230 m/s, iar la pol este nula. Marimea vitezei variaza n timp. Prin calcule s-a stabilit ca acestea era mult mai mare cu cca 1 mild. de ani n urma, ceea ce face ca rotatie completa sa se realizeze n cca 17 ore. Reducerea acesteia se datoreste producerii "valului de flux". n prezent, frnarea determina cresterea duratei zilei cu o secunda la 40.000 de ani. Miscarea de rotatie este argumentata prin: toate planetele, satelitii, Soarele au aceasta forma de miscare; forma Pamntului de sfera turtita la poli nu poate fi explicata dect admitnd

aceasta miscare; corpurile n cadere libera nu ajung la baza verticalei, ci la o anumita departare

ntruct punctele extreme (de plecare si de sosire) descriu n acelasi timp cercuri cu marimi diferite si viteze deosebite; Paris. Pendulul caruia i s-a imprimat o deplasare constanta a trasat urme succesive n sensul deplasarii acelor de ceasornic. Conform legilor mecanicii, el si pastreaza planul de oscilatie. Deci, ceea ce s-a deplasat a fost suprafata pe care au fost lasate urmele. El s-a miscat de la est la vest ceea ce s-a reflectat n succesiunea urmelor n sens invers; observatiile si fotografiile realizate de pe sateliti artificiali. experienta fizicianului francez Foucault (1851) n cupola Pantheonului din

Consecintele geografice ale miscarii de rotatie

Miscarea de rotatie - n jurul axei polare N-S - impune forta centrifuga care a

determinat turtirea Pamntului la poli si bombarea la Ecuator si, ca urmare, o diferenta dintre razele ecuatoriale si polara de aproape 21 km. Miscarea de rotatie determina succesiunea n 24 de ore a unei perioade de

lumina si a alteia de ntuneric, cu consecinte n regimul bilantului radiativ, n regimul termic diurn, n desfasurarea proceselor biotice, geomorfologice etc. Rotatia Pamntului asigura transmiterea impulsului mareelor sub forma unui

"val de flux" care se manifesta de la est la vest constituind principalul factor de frnare a ei.

Miscarea de rotatie face ca masele aflate n deplasare pe suprafata terestra sa

sufere o abatere spre dreapta, n Emisfera nordica si spre stnga n Emisfera sudica. Cauza este legata de faptul ca pe parcursul deplasarii se trece prin zone latitudinale n care viteza de rotatie este diferita (din ce n ce mai mica plecnd de la Ecuator spre poli).n acest sens, masele de aer tropical (alizeele) n emisfera nordica au directie NE-SV, iar n emisfera sudica SE-NV; Curentul Gulf Stream se deplaseaza de la SV catre NE etc.

Miscarea de rotatie si aprecierea timpului.

Miscarea de rotatie a Pamntului face ca Soarele n deplasarea sa aparenta pe bolta cereasca sa se afle, pentru fiecare punct de pe Glob, o singura data ntr-o pozitie maxima pe bolta. Acest moment coincide cu situarea lui la meridianul locului. Astronomii numesc acest moment miezul zilei. n cealalta emisfera (unde este noapte) pe antemeridian este - miezul noptii. Intervalul de timp dintre doua situari consecutive ale Soarelui la meridianul locului este numit zi solara adevarata. Marimea ei, pe parcursul anului, este diferita ntruct Pamntul parcurge o orbita eliptica n jurul Soarelui (distanta fata de acesta este deosebita), cu viteze ce sunt cuprinse ntre un maxim de periheliu si un minim la afeliu. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a adoptat o durata medie a situatiilor extreme; aceasta este de 24 ore si este numita zi solara mijlocie. Ea ncepe si se sfrseste o data cu trecerea Soarelui la meridianul locului (orele 12) fapt ce creeaza inconvenientul ca n intervalul de lumina a zilei ar exista doua date calendaristice (una pna la orele 12 si alta dupa aceasta). Pentru a evita acest neajuns, n anul 1925 s-a convenit adoptarea zilei civile al carei nceput corespunde orelor 24 (miezul noptii). Aprecierea timpului pe parcursul unei zile se raporteaza la cteva tipuri de unitati. Daca 24 de ore corespund intervalului n care se parcurg 3600 de longitudine (o rotatie completa), atunci ntr-o ora Pamntul va expune spre Soare un arc de cerc de longitudine de 150.Suprafata Pamntului este astfel mpartita n 24 de sectoare cu valoare egala de longitudine care au fost numite fusuri orare.S-a convenit n 1884, ca pe ntreaga suprafata a unui fus sa existe aceeasi ora, iar valoarea acesteia sa fie data de ora meridianului din centrul sau. S-a stabilit ca primul fus sa se desfasoare de-o parte si de alta a meridianului 00, de origine (Greenwich), adica ntre 7030' longitudine vestica si 7030' longitudine estica. Numerotarea fusurilor se realizeaza spre est (n sensul miscarii de rotatie a Pamntului), astfel ca cel de-al doilea se afla ntre 7030' si 22030' longitudine estica, al treilea ntre 22030' si 37030' longitudine estica s.a.m.d. Diferenta orara ntre fusuri succesive este de o unitate, iar ntre primul si ultimul de 24 ore.n raport de acestea s-a ajuns la stabilirea orei legale. Aceasta este ora oficiala pentru toate activitatile ce au loc pe teritoriul unui stat. Ea corespunde orei fusului orar n care se afla capitala statului respectiv. Europa se desfasoara n cadrul a patru fusuri orare (pna la fluviul Ural).Deci statele din cuprinsul acestui continent, n raport cu pozitia geografica a capitalelor lor se vor grupa n patru unitati. Romnia se afla la contactul dintre fusurile al doilea si al treilea, dar capitala este n ultimul. Deci pe teritoriul Romniei, ora oficiala va fi cea din fusul al treilea.Daca 150 de longitudine se parcurg ntr-o ora (60 de minute), atunci unui grad de longitudine i revin patru minute. Romnia se

desfasoara n longitudine pe 9025'44'' ceea ce n timp, ntre momentul situarii Soarelui la meridianul Sulinei si cel al meridianului Beba Veche, revine o diferenta de 38 minute. Deci daca la Sulina este ora 12, la Beba Veche va fi 11,22', iar la Bucuresti 11 si 46'.Situatiile sunt usor de sesizat la ivirea zorilor si la nserare (n vest, n raport cu estul tarii, cele doua momente vor fi ntrziate cu 38'). Acestea corespund orelor locale ce pot fi calculate pentru orice asezare n raport de ora oficiala. Ora locala n astfel de situatii nu se foloseste. Exista nsa cazuri cnd alaturi de ora oficiala se utilizeaza si ora locala. Este cazul statelor cu desfasurare mare n longitudine (Federatia Rusa se ntinde pe 11 fusuri orare, S.U.A. pe sapte, iar Canada pe sase fusuri orare).La acestea exista o ora oficiala pentru activitati ce implica ntreg teritoriu statului federal (navigatia aeriana, circulatia trenurilor etc.) si ore locale folosite pentru activitati curente n asezarile din fiecare fus orar (de exemplu, ora Moscovei este ora oficiala, iar n Kamceatka se va folosi si ora fusului orar n care aceasta se desfasoara). Pentru folosirea eficienta a intervalului cu lumina s-a trecut, n sezonul cald, la ora de vara, prin avansarea ceasului cu o ora (n unele situatii doua ore), n raport cu cea normala. Linia internationala a schimbarii datei. Meridianele de 00 si 1800 mpart Globul n doua emisfere: estica si vestica. Cnd la Greenwich este miezul zilei (orele 12) pe antemeridian este miezul noptii (orele 24).Este singurul moment cnd pe tot Globul este aceeasi zi calendaristica (luni 9 aprilie).n minutele urmatoare, n Emisfera estica ncepe o zi noua (marti 10 aprilie), care se va derula treptat spre vest, pe masura ce ziua anterioara se va micsora teritorial. Dupa 12 ore, la Greenwich este miezul noptii, n emisfera de est se deruleaza prim aparte a zilei de 10 aprilie, iar n Emisfera de vest ultima parte a zilei de 9 aprilie. Dupa nca 12 ore, la Greenwich este ora 12, n emisfera de est orele cresc pna la 24 (meridianul 1800).Se ajunge la situatia n care pe tot Globul exista o singura data calendaristica (marti 10 aprilie).Ulterior (24 ore), pe masura dezvoltarii unei noi zile calendaristice cea veche se va consuma. Deci datorita miscarii de rotatie, n sistemul evolutiei unei zile calendaristice aceasta va dura pe Glob 48 de ore. Miscarea de revolutie. Pamntul, la fel ca si celelalte planete din Sistemul Solar, realizeaza o miscare n jurul Soarelui pe o orbita. Este ideea de baza a conceptiei heliocentrice fundamentata de N. Copernic. Aceasta forma de miscare este definita de cele trei legi ale lui J. Kepler: 1. 2. 3. Pamntul descrie n jurul Soarelui o elipsa, steaua fiind n unul din focare; Raza Soare-Pamnt descrie arii egale n perioade de timp egale; Raportul dintre clubul semiaxei mari si patratul duratei de revolutie este

constant. Lungimea orbitei este de cca 980 mil. km. ntruct aceasta este o elipsa, distanta dintre Pamnt si Soare, n timpul parcurgerii ei, va fi diferita, dar se va situa ntre una minima de 147,1 mil. km (periheliu, 3 ianuarie) si alta maxima de 152,1 mil.km (afeliu, 6 iulie). Viteza medie a acestei miscari este de 29,7 km/s, dar ea este maxima cnd Pamntul se afla la periheliu (30,27 km/s). Planul Ecuatorului terestru realizeaza cu cel al orbitei un unghi (oblicitatea) care variaza secular ntre 21059' si 24036'.n prezent, acesta este de 23026'21''.

Excentricitatea orbitei se modifica n timp datorita altor miscari ale Pamntului (precesie, nutatie); n prezent este de 0,017. Perioada n care Pamntul si parcurge orbita este de un an. Marimea acesteia este diferita n functie de elementul care este luat drept reper al perioadei de revolutie. Astfel, anul sideral corespunde timpului necesar (365 zile, 6ore, 9 minute, 55 secunde sau 365,256361 zile), ntre doua treceri ale Pamntului (n miscarea sa pe orbita) prin acelasi punct n raport cu o anumita pozitie a unei stele; anul tropic constituie perioada necesara (365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde sau 365,2422 zile) trecerii succesive prin punctul corespunzator echinoctiului de primavara (punctul vernal).Diferenta dintre cele doua perioade este determinata de miscarea de precesie a Pamntului. Aprecierea marimii unui an s-a facut nca din antichitate (China, Egipt, Grecia), Hiparh fiind unul din cei care au determinat o valoare foarte apropiata de realitate (365,25 zile). Datorita oblicitatii, axa polilor Pamntului realizeaza cu planul orbitei un unghi de 660 (fig.72).Aceasta face ca pe parcursul miscarii de revolutie, planul ce contine acesta axa sa nregistreze, n raport cu Soarele, pozitii diferite din care patru au semnificatie deosebita, ele mpartind anul n intervale caracteristice. Solstitiul din 22 decembrie. Planul axei realizeaza cu cel al orbitei un unghi obtuz si, ca urmare, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Capricornului si sunt tangente la cercurile polare; Emisfera sudica este mai apropiata de Soare, n raport cu cea nordica; aici fiind vara, iar n cealalta iarna. Cercul care separa emisfera luminata de cea ntunecata determina urmatoarele diferente diurne n marime, n sens latitudinal, al acestora. La Ecuator cele doua intervale sunt egale (12 ore). n emisfera nordica, intervalul nocturn este mai mare, dect cel cu lumina si creste de la Ecuator spre Cercul Polar de la care spre Polul Nord este de 24 ore. Soarele se afla cu mult sub nivelul liniei de orizont (noapte polara). n emisfera sudica, intervalul cu lumina este mai mare, dect cel nocturn, creste continuu de la Ecuator spre Cercul Polar, iar de aici la Polul Sud are 24 ore. Soarele descrie un cerc pe bolta (noaptea polara). Pozitia Soarelui pe bolta, la meridianul locului, este diferita. La Ecuator, face un unghi de 23; n Emisfera sudica unghiul creste pna la tropic (900) dupa care scade treptat fiind la 23 deasupra Polului Sud; n Emisfera nordica, acesta scade fiind la 430 la tropic si 00 la Cercul polar si sub linia orizontului cu 23 la Polul Nord. Solstitiu din 22 iunie. Releva aspecte inverse n raport cu situatia anterioara. Emisfera nordica este orientata spre Soare, razele acestuia cad perpendicular pe Tropicul Racului si sunt tangente la cercurile polare. Astrul va fi deasupra orizontului la Polul Nord si sub acesta la Polul Sud. n Emisfera nordica este vara, iar n cea sudica iarna. Cercul de lumina determina intervale de noapte si de zi diferite ca marime. La Ecuator, ele sunt egale (12 ore). n emisfera sudica, noaptea creste fiind de 24 ore la sud de Cercul polar antarctic (noapte polara).

n emisfera nordica, durata zilei o depaseste pe cea a noptii, iar de la Cercul polar arctic ea va fi de 24 ore (zi polara). naltimea Soarelui la meridianul locului este inversa, n raport cu situatia anterioara (23 deasupra orizontului la Polul Nord, 900 la Tropicul Racului, 66 la Ecuator, 450 la Tropicul Capricornului, tangenta la Cercul Polar sudic si - 23 la Polul Sud). Echinoctiile de primavara (21 martie) si toamna (23 septembrie).Razele Soarelui sunt perpendiculare pe planul axei si pe Ecuator si tangente la poli.Ca urmare, cercul care separa cele doua emisfere - luminata si ntunecata - trecnd prin poli asigura pe toata suprafata terestra, indiferent de latitudine, o durata egala a zilei si noptii (12 ore).Pozitia Soarelui pe bolta, n orice loc, va fi egala ca marime cu valoarea colatitudinei (900 la Ecuator, 66 la tropice, 450 la nivelul tarii noastre, 23 la cercurile polare si la linia orizontului la poli). Situatii ntre cele doua pozitii: n orice loc de pe suprafata terestra, n fiecare zi, punctele corespunzatoare rasaritului, apusului si naltimii Soarelui pe bolta la miezul zilei sunt diferite.Pozitiile externe vor fi la solstitii, iar cele medii la echinoctii.De exemplu, la nord de Cercul Polar arctic, la echinoctiul de primavara, Soarele va descrie un cerc la limita orizontului.n zilele urmatoare si pe aproape sase luni (ziua polara), el se va afla tot timpul pe bolta descriind orbite circulare care se nscriu ntr-o "miscare n spirala" ascendenta pna va atinge culminatia de 23 (la solstitiu de vara) si apoi descendenta pna la nivelul orizontului (echinoctiul de toamna).n urmatoarele sase luni (noaptea polara), Soarele nu va fi pe bolta.Situatia va fi inversa la Sud de Cercul Polar antarctic. La latitudinea de 450 (tara noastra), n aceasta miscare aparenta n spirala, Soarele se va situa la meridianul locului n pozitii care variaza ntre 21 (solstitiu de iarna) si 680 (solstitiu de vara) fiind la echinoctii la 450. Consecintele geografice ale miscarii de revolutie Miscarea de revolutie n strnsa legatura cu nclinarea axei terestre determina o serie de consecinte n regimul de manifestare a o serie de procese fizice, biotice, geografice etc. ntre acestea mai nsemnate sunt: Inegalitatea duratei zilelor si noptilor pe parcursul anului. Aceasta se constata

diferit la orice latitudine n afara de Ecuator unde att ziua, ct si noaptea permanent au cte 12 ore. n general, ntre Ecuator si cercurile polare ziua cea mai scurta va fi solstitiul corespunzator sezonului de iarna din fiecare emisfera (22 decembrie, n cea nordica si 22 iunie, n cea sudica).Ulterior, ziua va creste ritmic pna la solstitiul de vara cnd va avea valoarea maxima. La 21 martie si 23 septembrie, ziua va fi egala cu noaptea. n aceste situatii se pot separa doua intervale ntre echinoctiul de primavara si cel de toamna cnd durata zilei o va depasi pe cea a noptii si ntre echinoctiul de toamna pna la cel de primavara cnd noaptea va fi mai lunga dect ziua. ntre cercurile polare si poli apar doua sezoane distincte - noapte polara (23 IX 21 III) si ziua polara (21 III - 23 IX). ncalzirea inegala a suprafetei Pamntului. Mai nti faptul ca orbita

Pamntului este o elipsa: impune o diferenta n marimea intensitatii radiatiei nregistrata ntre pozitiile extreme (periheliu si afeliu) care se ridica la aproape 7%.n al doilea rnd, apar deosebiri importante, cu caracter sezonier, n cantitate de radiatie primita de suprafata terestra si de aici diferentele nete n regimul temperaturilor aerului, apei , solului si al multiplelor procese (geomorfologice, biotice, climatice etc.) care se leaga de acestea. Rasaritul si apusul Soarelui n orice zi se realizeaza diferit ca ora. Daca la

Ecuator se produce n orice zi la orele 6 si respectiv 18, n alte puncte de pe Glob aceste momente se nscriu n curbe ce releva o anumita ciclicitate ntre doua valori extreme corespunzatoare solstitiilor. Valoarea radiatiei globale n lunile n care se produc solstitiile si echinoctiile (kcal/cm2). Formarea si alternanta anotimpurilor. ncalzirea inegala, ca urmare a unei

distributii sezoniere diferita a radiatiei solare, determina caracteristici climatice distincte n cadrul unor intervale de timp deosebite si ca numar. Acestea se rasfrng n dinamica peisajelor de la diferite latitudini. ntre cercurile polare si poli exista doua zone geografice, n care conditiile ce conduc la evolutia peisajelor sunt distincte n cadrul a doua sezoane (n Emisfera nordica, iarna polara ntre echinoctiul de toamna si cel de primavara si vara polara ntre echinoctiul de primavara si cel de toamna; n Emisfera sudica, situatia este inversa), unul foarte rece n care exista noaptea polara si unul rece n timpul zilei polare cu Soarele permanent pe bolta cereasca. ntre cercurile polare si tropice, deci la latitudini medii, se desfasoara ntr-un an patru sezoane (anotimpuri) n care durata perioadei de lumina si ntuneric si cantitatile de radiatie solara sunt deosebite, iar componentele peisajului sufera modificari n ritm ciclic. ntre tropice si Ecuator, razele Soarelui cad perpendicular sau aproape perpendicular pe suprafata terestra favoriznd o ncalzire puternica. Migrarea latitudinala a zone de convergenta ecuatoriala si a celor de divergenta tropicale impun doua sezoane (anotimpuri) deosebite ndeosebi sub raportul cantitatii de precipitatii (veri ploioase si ierni aride) care se succed la echinoctii. Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatica. Forma Pamntului a

impus o diferentiere latitudinala n distributia radiatiei solare si de aici separarea marilor zone climatice principale - calda, temperate, reci. nclinarea axei terestre diversifica acest model. Pozitia Soarelui n miscarea sa aparenta n jurul Pamntului (pe ecliptica) face ca fsia n care razele acestuia cad perpendicular pe suprafata terestra sa se situeze ntre echinoctiul de primavara si cel de toamna, n Emisfera nordica naintnd progresiv spre Tropicul Racului unde ajunge la solstitiu din 22 iunie, pentru ca apoi sa se retraga la Ecuator. O situatie similara se realizeaza n Emisfera sudica ntre echinoctiul de toamna si cel de primavara, cnd fsia va migra n spatiul Ecuator - Tropicul Capricornului. Pendulari similare se constata la toate fsiile de radiatie solara care cad pe

suprafata terestra sub diferite nclinari (de exemplu, fasciculul de raze care fac un unghi de 660 ajung la solstitiul de vara la latitudinea de 450, la echinoctiu sunt deasupra Tropicului Racului, iar la solstitiu de iarna cad pe Ecuator, fasciculul de 230 penduleaza n acelasi moment ntre Polul Nord si latitudinea de 450). Ca urmare, pe suprafata terestra se vor individualiza si zone secundare ce coincid cu arii latitudinale subpolare, subtropicale, subecuatoriala, n care penduleaza si convergenta sau divergenta principala a maselor de aer. Aceste regiuni au sezonier caracteristici climatice apropiate de acelea specifice zonelor limitrofe, de unde caracterul de complementaritate care se transmite si la celelalte componente ale peisajului. Miscarea de revolutie si masurarea perioadei de realizare a ei

(Calendarul). Aprecierea marimii intervalului n care se produce o revolutie terestra, precum si a modului de sectionare a acestuia n perioade mai mici, cu anumite caracteristici (anotimpuri, luni, saptamni etc.) au fost doua idei ce-au condus la ntocmirea, de-a lungul secolelor, a diverselor calendare. Inegalitatea duratei sezoanelor (anotimpurilor).Este determinata de faptul ntre

axa orbitei terestre si cea a orbitei lunare (echinoctiilor) exista un unghi de cca 100.Marimea celor patru sezoane este diferita att ntre ele, ct si ntre cele doua emisfere. n Emisfera nordica, primavara astronomica dintre echinoctiul de primavara si solstitiul de vara este de 93 zile si 19 ore, vara astronomica dintre solstitiul de vara si echinoctiul de toamna dureaza 93 zile si 15 ore, toamna astronomica dintre echinoctiul de toamna si solstitiul de iarna tine 89 zile si 20 ore si iarna astronomica dintre solstitiul de iarna si echinoctiul de primavara dureaza 90 de zile.

3. PROPRIETILE FIZICE ALE PMNTULUI

Pamntul este un sistem care s-a realizat prin concentrarea de materie cosmica n conditiile unor raporturi bine definite, n primul rnd cu Soarele si apoi cu celelalte planete si cu Luna. Evolutia sa a nsemnat un ansamblu de transformari de natura fizica, chimica a ale materiei cosmice, dar si de schimburi energetice, toate conducnd dupa 4,5 miliarde de ani la un anumit sistem fizic ce are caracteristici bine definite. ntre acestea, unele au si nsemnatate n manifestarea diverselor fenomene geografice. A. Gravitatia este o proprietate specifica oricarui corp cosmic, indiferent de marime si care se exprima printr-o anumita forta de atractie. Ea a fost descoperita si formulata la rang de lege (legea atractie universale) de catre Isaac Newton. Se apreciaza n gali (1 cm/s2). Pe Glob, valoarea gravitatiei scade de la poli la Ecuator. Miscarea de rotatie impune o forta centrifuga maxima la Ecuator orientata n sens invers fortei de gravitatie. Ca urmare, rezulta turtirea Pamntului, o diferenta de cca 21 km ntre razele ecuatoriala si polara si o miscare a gravitatiei cu cca 5 cm/s2 (gravitatia la Ecuator este 978 cm/s2, iar la poli de 983 cm/s2).

Deosebiri n marimea gravitatiei apar si ntre regiunile continentale (valori mai reduse ntruct exista patura granitica care este mai usoara) si cele oceanice (aici se afla patura bazaltica cu densitate mare). La nivelul continentelor se nregistreaza local anomalii impuse de alcatuirea diferita a acestora (maxime n podisurile bazaltice sau n arealele cu zacaminte de minereuri de fier); de asemenea, ntre muntii tineri (domina rocile granitice si sedimentare) si platformele structurale vechi (domina rocile bazaltice) exista o diferenta de pna la 3 cm/s2). Variatiile n timp ale gravitatiei sunt determinate de diversi factori care se nregistreaza la nivelul Sistemului Solar sau regional pe Pamnt. Marimea acestor variatii este importanta numai daca se raporteaza la intervale mari de timp. ntre acestia au nsemnatate: modificarea valorii constantei gravitatiei (k), ca urmare a schimbarii vitezei de

deplasare a Pamntului pe orbita sau a vitezei Soarelui n Galaxie; manifestarea diverselor forme de maree care conduc la o frnare a vitezei de

rotatie si de aici o scadere a fortei centrifuge si a bombarii Pamntului; modificari regionale de masa determinate de eroziune (pe continente) si acumulare

(n bazine oceanice), de cresterea si descresterea calotelor glaciare, vulcanism, dezvoltarea sistemelor de munti etc. n general, n etapa de formare a planetei, pe masura marimii masei sale, gravitatia a crescut rapid. Micsorarea vitezei de rotatie a fost nsotita de scaderea turtirii Pamntului si indirect de schimbarea diferentei dintre valorile gravitatiei la poli si Ecuator (de exemplu: din paleozoic si pna astazi, ea a scazut cu 2 cm/s2). Consecintele existentei gravitatiei mai importante sunt: realizarea Sistemului planetar cu Soarele n centru (concentreaza cea mai mare

parte din masa lui) si noua planete, sateliti asteroizi desfasurati pe orbite la anumite departari de acesta, n raport direct cu relatia maselor lor; greutatea corpurilor ca expresie a fortei cu care acestea sunt atrase spre centrul

planetei (F = mg, n care m este masa corpurilor, g marimea fortei de gravitatie); variatia regionala a gravitatiei impune o diferenta n marimea greutatii (exemplu, un corp care are la Ecuator 100 kg va avea la poli 100,5 kg); structura (mai ales n primii 2,6 miliarde ani) materiei terestre prin concentrarea

elementelor grele n interior si a celor usoare la suprafata crend un nucleu si doua nvelisuri (mantaua si scoarta); forta determinanta n producerea unor procese geomorfologice pe suprafata

terestra (alunecari de teren, prabusiri, tasari, sufoziuni etc.); mentinerea si structurarea atmosferei terestre (concentrarea a peste 99% din masa

ei n primii 35-40 km); daca viteza de rotatie a Pamntulsui ar creste de 17 ori, forta centrifuga ar anula gravitatia, iar atmosfera s-ar mprastia n spatiul planetar, impune, prin intermediul pantei, curgerea apei rurilor si o anumita marime a

energiei rurilor consumata n transportul apei, debitului solid si n exercitarea eroziunii; forma de geoid a Pamntului, ca suprafata echipotentiala a gravitatiei.

B. Caldura interna (telurica). Radiatia solara ce ajunge la suprafata terestra produce o ncalzire a acesteia pe o adncime limitata de la ctiva cm pna la mai multi metri diferita ca marime att sezonier, ct si n latitudine. Sub limita pna la care se resimt n scoarta variatiile de temperatura exista un orizont de ctiva metri n care temperatura este constanta. De la acesta (orizontul termic neutru) catre centrul Pamntului, temperatura va creste continuu, dar neuniform ca marime att p verticala, ct si pe lateral. Procesul este numai rezultatul caldurii telurice impusa de mai multe surse. Unele dintre acestea au avut nsemnatate nca din primele faze ale evolutiei Terrei. ntre ele sunt: comprimarea gravitationala, impactul cu meteoritii si dezintegrarea componentilor radioactivi. Desi rolul lor a fost deosebit de mare n primele miliarde de ani ai evolutiei Pamntului, impunnd la un moment dat o stare de topitura generala a materiei terestre, treptat nsa prin racirea partii superficiale si individualizarea scoartei importanta lor a scazut. A ramas nca activa dezintegrarea radioactiva a elementelor aflate mai ales n nvelisurile centrale si exterioare. Se adauga energia calorica rezultata prin presiuni tectonice, reactii geochimice care se realizeaza la nivelul litosferei. Pentru aprecierea variatiei caldurii telurice se folosesc doi indicatori: treapta geotermica ce corespunde distantei pe verticala la care se nregistreaza

o crestere a temperaturii cu 10C; este apreciata la o marime de 33 m; gradientul termic care exprima cresterea temperaturii la fiecare 100 m

adncime (circa 30C la 100 m). Fata de aceste valori medii, exista abateri locale si regionale determinate mai ales de prezenta unor areale cu activitate vulcanica sau postvulcanica (de ex., n cadrul lantului vulcanic neogen din tara noastra, gradientul termic variaza ntre 3,7 si 6,30 la 100 m). Daca s-ar aplica valoarea acestor indicatori pe ntreaga marime a razei terestre atunci n centrul Pamntului temperatura ar trebui sa se ridice la peste 200.0000C, cifra ce-ar asigura starea de topitura totala a materiei. n realitate, intervin numerosi factori ntre care presiunea ce determina variatii ale valorilor gradientului termic.Ca urmare, n centrul Terrei temperaturile depasesc cu putin 3.0000C. Pna aici, valorile se distribuie astfel: 16500C la 100 km, n jur de 28000C la baza mantalei (la 2900 km).Aproape peste tot ntre temperatura calculata si cea necesara topirii materiei exista diferente de cteva sute de grade. Totusi att n mantaua superioara, ct si la nivelul nucleului extern, materia este sub forma de topitura. Consecintele existentei caldurii interne sunt:

mentinerea la anumite adncimi a materiei sub forma de topitura; diferentele

de potential geometric ce impun o anumita circulatie a acestor topituri care att n nucleul extern, ct si n astenosfera pot mbraca forma "celulelor de convectie"; facilitarea diferitelor forme de metamorfism n litosfera ce duc la transformari

ale rocilor; dezvoltarea fenomenelor de magmatism si vulcanism; permite individualizarea n adnc a pnzelor de apa termala si mezotermala

care la suprafata genereaza izvoare termale, gheizere etc. C. Magnetismul terestru. Pamntul, datorita acestei proprietati, se comporta ca un urias magnet. De aici si denumirea de geomagnetism. n ultimele doua secole s-au masurat si precizat, n diferite puncte de pe suprafata terestra, caracteristicile elementelor sale si s-au emis idei referitoare la originea si la cauzele variatiei n timp si spatiu. Originea lui este pusa pe seama multor surse, unele cu caracter general, iar altele cu specific local. n prima, intra curentii de convectie termica dezvoltati n partea externa a nucleului Terrei (3000 - 5000 km n interior), unde materia se prezinta n stare de topitura (temperaturi de 2500 30000C) si frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioara a mantalei care este solida (magnetism de tip dinam).Existenta n scoarta a unor concentrari regionale sau locale de roci si minerale cu proprietati magnetice (platourile bazaltice si concentrarile de minereuri feroase) conduc la cresterea valorilor generale ale magmatismului terestru. Cmpul geomagnetic terestru are o intensitate mica (40 amperi/metru) si o structura bipolara. Marimea intensitatii cmpului magnetic este de 24 A/m la Ecuator si 48 A/m la poli. Axa geomorfologica are un pol magnetic n insula canadiana Bathurst (750,7 latitudine nordica si 1010,5 longitudine vestica (iar altul n Antarctica (650,5 latitudine sudica si 1400,3 longitudine estica).Ca urmare, ea nu trece prin centrul Pamntului si realizeaza prin intersectia cu axa geografica un unghi de 110. Legat de acestea rezulta un Ecuator magnetic, meridiane si paralele geomagnetice. Deci, orice punct de pe suprafata terestra va avea nu numai o pereche de coordonate geografice, dar si una de ordin geomagnetic. Unghiul format de meridianul geografic cu cel geomagnetic (indicat de acul busolei) poarta numele de declinatie magnetica. Ea poate fi vestica (directia meridianului magnetic indicat de acul busolei se afla la vest de cea a meridianului geografic marcata de axa nordului busolei) sau estica (invers). Valoarea declinatiei poate avea o variatie spatiala impusa de unele anomalii magnetice cu caracter local sau regional, dar si una temporala determinata de deplasarea polilor geografici si geomagnetici. Primii dezvolta orbite n spirala care nu se afla la o departare mare fata de pozitia medie (ctiva metri). Polii geomagnetici realizeaza, n timp, doua miscari: una mica pe o orbita n jurul unei pozitii medii (axa elipsei de cca 10 - 25 km), iar cea de a doua n jurul polului geografic.

Acest gigant magnet emite linii de forta care strapung nvelisurile Pamntului si ajung la exteriorul atmosferei, la departari de cca 10 - 15 raze terestre. Spatiul imens n care se resimte actiunea cmpului magnetic, poarta numele de magnetosfera. Ea este supusa presiunii radiatiei solare (vntului solar) care i imprima o forma asimetrica, n raport cu Pamntul. Permanent, pe directia Soarelui, ea este ngusta (pna la 10 raze terestre) ca urmare a presiunii vntului solar, la contactul dintre ele rezulta "teaca magnetica" formata din plasma comprimata. n partea opusa, magnetosfera se extinde la 15 - 60 raze terestre, vntul solar impunnd curbarea si alungirea liniilor de forta ale cmpului magnetic. n magnetosfera, materia este alcatuita din protoni, nuclee, electroni ionizati etc. si nu are o distributie omogena. Exista trei fsii de plasma foarte fierbinte alcatuite din particule puternic electrizate captate de cmpul geomagnetic din spatiul cosmic. Prima, se afla la o departare de 1000-6000 km (domina protoni electrizati), a doua la 15000-25000 km (exista electroni cu energie mare) si a treia la 50.00060.000 km (electroni cu energie mai mica). Consecinte. Existenta cmpului magnetic a facut posibile: folosirea busolei ca instrument absolut necesar n orientarea geografica,

navigatie, n ridicarile topografice, cartografice, geologice etc.; existenta vietii, ntruct cea mai mare parte din radiatiile solare si cosmice

nocive acesteia sunt respinse sau retinute la nivelul tecii geomagnetice; individualizarea ionosferei (ntre 60 km si 1200 km), ca parte distincta n

cadrul atmosferei exterioare, n care radiatiile solare care strapung teaca produc aici ionizarea diferita a atomilor de N, O, He, H. n cadrul acesteia, n perioadele cu o activitate solara mare, actiunea particulelor ionizate ale vntului solar determina dezvoltarea unor fenomene specifice. Mai cunoscute sunt: furtunile ionosferice (la 80-1000 km), marcate de deplasari ale plasmei ionosferice att pe verticala (comprimarea stratelor din care este alcatuita ionosfera), ct si pe orizontala (cresterea densitatii electrice spre regiunile polare si scaderea la latitudini mici ceea ce duce la ntreruperi dese ale transmisiilor radio pe lungimea de unda scurta, parazitii etc.) si aurorele polare (n ionosfera din regiunile polare apar benzi de lumina verde, rosie, galbena consecinta a ciocnirii electronilor si protonilor de origine solara cu atomi, molecule neutre sau ionizate din ionosfera, la naltimi de peste 100 km. D. Electricitatea terestra. Pamntul are un cmp electric slab evaluat la zecimi de milivolti. Exista diverse surse de producere a lui aflate la nivelul diferitelor nvelisuri. Curentii de conventie din nucleul extern reprezinta sursa cea mai profunda, de ea legndu-se si geneza magnetismului terestru (la nivelul discontinuitatii Gutemberg, efectul acestei surse se pierde). Surse aflate n scoarta sau n bazinele acvatice (frecarea produsa n circuitul apei subterane, diferente de salinitate a apelor marine) aflate n miscare. Sursa principala se afla n ionosfera si rezulta din procesele de ionizare ce au loc sub influenta radiatiilor solare. De aici si variatiile diurne, lunare, anuale ale intensitatii curentilor electrici telurici.

E. Densitatea. Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pamntul are cea mai mare densitate din ntregul Sistem planetar depasind de trei-patru ori marimile specifice planetelor-gigant, dar fiind cu putin mai ridicata dect a planetelor telurice. Distributia neuniforma a materiei de la o geosfera la alta, ca si n cadrul fiecarui nvelis n parte, determina variatii nsemnate ale acestui parametru fizic. Astfel, cele mai ridicate marimi la nivelul nucleului Pamntului (12 - 17 g/cm3) unde exista cea mai mare concentrare de elemente grele, iar cele mai mici n nvelisurile exterioare (2 -3 g/cm3, n scoarta, 1 g/cm3 la apa). n scoarta, apar deosebiri ntre sectoarele dominant alcatuite din roci magmatice si cele din roci sedimentare, ntre regiunile de scut si cele de orogen. La fel, apar diferente ntre densitatea apei sarate si apei dulci, ntre densitatea aerului n troposfera n raport cu stratosfera etc. Diferentele locale si regionale au un rol nsemnat n producerea deplasarii materiei n tendinta unei omogenizari a ei si de aici dezvoltarea unor circuite locale, regionale, generale.

4. LEGILE NVELIsULUI NATURAL GEOGRAFIC

nvelisul geografic reprezinta un sistem cu componente, elemente si legaturi foarte complexe. La baza functionarii lor stau, ntre altele, o serie de relatii generale, necesare si esentiale care asigura constanta, stabilitatea si repetabilitatea. Aceste trasaturi definesc legile care sunt specifice fiecarui sistem. Cum sistemul geografic este alcatuit dintr-un numar mare de subsisteme nlantuite ierarhic se deduce ca n cadrul lui actioneaza legi numeroase cu referinta la relatii ce se stabilesc ntre elementele la niveluri diferite. Deci exista un sistem de legi care si ele se distribuie diferit si ierarhic. Sunt legi care se raporteaza la ntregul sistem geografic (legi globale), legi care apartin componentelor principale ale acestuia (primele subsisteme) si legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice). Pentru fiecare categorie exista spatiul n care actioneaza factorii care impun un anumit tip de relatii ntre elementele sistemului, mecanismul functional al acestuia directionat de legi si o finalitate (un rezultat specific) a ei reflectat n "ceva" (care este peisajul). La acestea se adauga, o categorie de legi universale a caror actiune depaseste sfera nvelisului geografic; ele sunt legate de spatiul terestru, planetar, cosmic. Factorii care le determina sunt n interiorul Terrei sau n spatiul cosmic, mecanismele functionarii se bazeaza pe coordonate generale, iar rezultatele se reflecta n anumite caracteristici, directii n evolutia unor subsisteme geografice. ntre ele sunt legea atractiei universale. Legea concentrarii si dispersiei materiei, legea trecerii materiei dintr-o stare de agregare n alta, legea echilibrelor si dezechilibrelor etc. Legile globale se raporteaza la nvelisul geografic n ntregime. Factorii care impun sistemul de macrorelatii sunt cosmici si planetari, mecanismul implica elemente principale, esentiale, din toate componentele geografice, iar rezultatul l constituie macropeisajele terestre. n aceasta grupa intra mai multe legi ce pot fi grupate n generale, regionale, locale. Legea zonalitatii. Este o lege generala impusa de forma aproape sferica a

Pamntului si de distributia inegala a radiatiei solare. Raportul dintre acestea determina detasarea de fsii n sens latitudinal ce primesc o cantitate diferita de energie solara. Ele se nscriu n sistemul celor cinci zone de caldura (una calda, doua temperate, doua reci). n cadrul mecanismelor, un loc aparte revine marilor circuite permanente ale maselor de aer care introduc diferentieri zonale (caldaumeda si calda-uscata). Relatiile dintre elementele celor cinci componente (relief, apa, aer,

organisme, soluri) impun mecanisme complexe care dau nastere la macropeisaje specifice cu caracter zonal. Ca urmare, valorile radiatiei solare, ale temperaturii, precipitatiilor si umezelii, apoi repartitia principalelor formatiuni vegetale, asociatii de animale, ale claselor si tipurile de soluri, ale diferitelor regimuri de scurgere a apei rurilor, ale modalitatilor de nfaptuire a proceselor morfologice si a repartitiei teritoriale a formelor rezultate etc., se realizeaza relativ simetric si ordonat, n sens latitudinal, n cele doua emisfere, plecnd de la Ecuator spre cei doi poli. Aceasta aparitie se face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la scara oricarui element al componentilor naturali (zone de temperatura, precipitatii, regim de scurgere al rurilor), dar si n categoriile de sinteza ale acestora (zone de clima, zone de vegetatie, zone de soluri, zone morfoclimatice etc.). Legea interzonalitatii este tot o lege generala care actioneaza la contactul

dintre marile zone impuse de prima lege. Este specifica fsiilor latitudinale unde se succed periodic, anumite caracteristici ale elementelor si relatiilor specifice din zonele vecine. Factorii principali care impun legea sunt nclinarea axei terestre si muscarea de revolutie a Pamntului. Acestia determina migrarea sezoniera n sens latitudinal a ariilor de maxima si minima presiune corespunzatoare fsiilor de convergenta si divergenta a principalelor mase de aer. Acest fapt introduce o succesiune periodica, n principal a conditiilor climatice, ce se reflecta n regimul de manifestare a tuturor proceselor naturale (geomorfologice, scurgerea apelor, procesele biotice etc.) si n dezvoltarea unor peisaje zonale specifice. Ca urmare, ntre zonele anterioare mai apar nca sase zone naturale - (doua subecuatoriale, doua subtropicale, doua subpolare) desfasurate relativ simetric n cele doua emisfere. Legea etajarii. Daca suprafata Pamntului ar fi fost omogena (un uscat

continuu, format din cmpii si dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o dezvoltare egala att n cele doua emisfere, ct si n sens longitudinal. n realitate, suprafata terestra este neomogena - sunt oceane si continente, nu numai inegale ca marime, dar si cu o distributie deosebita n sens latitudinal si longitudinal. n al doilea rnd, uscatul este format alaturi de cmpii, dealuri, podisuri, cu naltimi mici si medii si din sisteme muntoase, cu altitudini mari care au o desfasurare fie n sens latitudinal, fie n sens longitudinal. n al treilea rnd, n bazinele oceanice, apa este antrenata pe distante de mii de kilometri sub forma unor curenti reci sau calzi care influenteaza, uneori destul de mult, caracteristicile unor elemente naturale ale uscatului. Toti acesti factori duc la modificari destul de importante n distributia latitudinala a zonelor naturale, crend anomalii. Cele mai nsemnate sunt legate de sistemele muntoase nalte. Dezvoltarea muntilor cu naltimi de mai multe mii de metri impune situarea suprafetelor ce intra n componenta lor la altitudini diferite n cadrul troposferei. Dar, n raport cu naltimea, temperaturile scad (0,60 la o suta de metri) si de aici un lant ntreg de modificari, nu numai la nivelul elementelor climatice, ci si la celelalte componente. Se dezvolta o noua repartitie n fsii (etaje) n raport cu naltimea. Acestea se realizeaza n acord cu legea etajarii care este o lege globala, dar care spatial are caracter regional. Exprima diferentierea ntr-un sistem muntos, de la o anumita naltime, a etajelor geografice exprimate n peisaje ale caror trasaturi de baza pot fi regasite n tipurile zonale aflate la latitudini mai mari. Deci la baza acestei succesiuni, pna la o anumita altitudine, se desfasoara

peisajul zonei, iar deasupra un numar de etaje diferite, n functie de latitudine si care se micsoreaza ca areal o data cu cresterea n naltime. Etajele nu constituie o fotografie a zonelor, ntruct dezvoltarea pe verticala a muntelui suprapusa fondului zonal, general, al distributiei radiatiei solare si al circulatiei maselor de aer determina alte reguli n regimurilor de natura termica, pluviala, umiditate etc. (temperaturile scad cu o anumita marime, precipitatiile cresc pna la o anume naltime dupa care scad etc.), iar de la acestea alte caracteristici n dezvoltarea elementelor celorlalte componente ale sistemelor naturale; rezultatele interactiunii vor fi asemanatoare, dar nu identice (exemplu genurile de plante sunt similare, dar speciile si varietatile difera; n Kenya, Kilimandjaro sunt ghetari, dar nu la fel ca cei din Alpi sau Islanda). Etajele nu au o dezvoltare spatiala mare n raport cu zonele, dar spre deosebire de acestea sunt bine individualizate si usor de separat si sesizat. Dar daca, n cadrul zonelor influenta diferitilor factori locali (expozitia, panta, fragmentarea etc.) creeaza asimetrii evidente n desfasurarea marginilor etajelor naturale. Ele vor reflecta modalitati diverse de interferare a proceselor si elementelor componentelor naturale. Uneori, aceste influente sunt foarte puternice ducnd la conturarea unor areale (fsii) cu peisaje tranzitorii. Ca urmare, n muntii nalti se pot separa etaje naturale distincte corespunzatoare unor sisteme bine conturate, apoi fsii numite tot etaje sau subetaje cu caracter tranzitoriu unde practic se interfereaza tot ansamblul de relatii dintre cele din prima grupa. Aici apar peisaje n care elementele naturale din sistemele vecine se amesteca. Elementul natural care reflecta cel mai evident aceste relatii de sistem este vegetatia (paduri de amestec, subalpinul etc.), dar ele reies si din diagramele climatice, din succesiunea tipurilor de sol, din diferentele n regimul scurgerii apelor si al modelarii reliefului etc. Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism asemanator, la prima vedere, cu cel ce creeaza zonele latitudinale tranzitorii (legea interzonalitatii). n detaliu, comuna este doar modificarea de ansamblu a conditiilor climatice cu reflectare n dinamica si structura sistemului. Ceea ce le diferentiaza sunt cauzele ce le-au generat (succesiunea sezoniera a unor conditii climatice net diferite n prima situatie si modificarea tranzitorie permanenta a lor n raport de altitudine n cea dea doua), desfasurarea spatiala si alcatuirea ca sistem. Legea azonalitatii este o lege globala, dar cu caracter local. Ea impune

dezvoltarea unor sisteme limitate ca ntindere si cu pozitie geografica indiferenta n raport cu zonele sau etajele naturale. Exista numerosi factori locali care asigura manifestarea ei: anumite categorii de roca (ndeosebi calcarele, granitele, conglomeratele, loesul, nisipul etc.), apele curgatoare si arealele cu exces de umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate. Acestea impun mai nti dezvoltarea unor sisteme geografice locale, limitate ca ntindere, care se exprima prin anumite tipuri de peisaj. Daca n linii generale sistemul si peisajul sunt dirijate de un element (primordial), n amanunt n sistem apar anumite caracteristici cantitative si calitative care reflecta influenta conditiilor de ansamblu ale zonei sau etajului n care se afla. Astfel, pe granite se dezvolta un sistem morfologic n conditiile zonei ecuatoriale (capatni de zahar si laterite) si latul n cele reci (creste, mase de grohotis etc.). Peisajul carstic difera n regiunile tropicale umede de cel dezvoltat n regiunile temperate sau polare. Alte situatii cu caracter azonal sunt impuse de apele curgatoare cu lungime mare care strabat fie mai multe zone (Nil), fie mai multe etaje sau de catre fsiile litorale continentale cu extindere latitudinala. Spre deosebire de ceilalti factori care determina o azonalitate limitata ca ntindere, acestea impun trecerea de la local la regional. Deci, sistemele azonale pe suprafetele nguste (fsii) traverseaza zone sau etaje. Pe fondul general creat de ele, alti factori (roci, pante,

structuri, activitati antropice etc.) pot diversifica si complica mai mult sistemele naturale locale, de unde o multitudine de subtipuri de peisaje ntre care se remarca cele create de om. Legile specifice. Actioneaza la nivelul unui subnvelis geografic (geosfera) sau n cadrul acestuia la diferite trepte ce corespund unor subsisteme regionale sau locale. Spre exemplu: n cadrul relifosferei se separa ca legi cu arie larga de manifestare: legea

expansiunii si restrngerii fundului oceanic, legea ciclului eroziunii etc., iar ca legi cu referinta la un spatiu limitat - legea eroziunii diferentiale, legea nivelului de baza, legea profilului de echilibru al versantilor sau rurilor etc. n cadrul hidrosferei, legea de ansamblu este "circuitul apei n general", iar ca legi

limitate toate acelea care determina specificul scurgerii apei, acumularea si topirea ghetarilor, circulatia apei subterane etc. n cadrul biosferei, se impun ca legi generale ereditatea, variabilitatea si selectia

naturala, iar ca legi de amanunt toate cele care dirijeaza dezvoltarea si raspndirea biocenozelor etc. n pedosfera, legea acumularii materiei organice ntr-un depozit mineral are

caracter general, iar cele care impun anumite caracteristici n procesul de pedogeneza ce determina dezvoltarea diferitelor tipuri de sol ca avnd specific regional sau local. Concluzii: Evolutia n timp a nvelisului geografic s-a facut n concordanta cu dezvoltarea

unei multitudini de relatii ntre elementele sale, toate acestea n deplina legatura (concordanta) cu actiunea unor legi ce-au aparut si s-au diversificat ca numar si domeniu de referinta. Ca urmare, n prezent, ele pot fi ncadrate ntr-un sistem multiplu ce presupune mai multe trepte ierarhice: legi universale, legi generale, legi specifice. Aparitia legilor are un caracter istoric, ele necesitnd si impunnd realizarea, de

fiecare data, a unui anumit mod de asociere a elementelor geografice ntre care s-au stabilit relatii bazate pe schimb de materie, energie; legea si va pierde actiunea n locurile n care la un moment dat au fost ndepartate conditiile care au generat-o, adica o data cu disparitia sistemului de care era legata. n mileniul nostru, dar mai ales n ultimile doua secole, prin dezvoltarea societatii

omenesti, deci prin impunerea celui de al saselea nvelis (antroposfera), nu numai ca numarul legilor a crescut (prin legile sociale), dar a aparut o multitudine de relatii ntre antropic si elementele din celelalte geosfere ceea ce se rasfrnge mai mult sau mai putin n actiunea legilor naturale.

5. ZON, REGIUNE, TIP, PEISAJ

Sunt notiuni destul de frecvent folosite n literatura geografica, fiind ntlnite nu numai n studiile complexe, ci si n cele referitoare la cte un component natural sau antropic.ca urmare, sfera de ntelegere a fiecaruia de catre geografi a devenit, de la caz la caz, mai extinsa sau mai limitata, iar uneori destul de diferita si chiar contradictorie. Ceea ce le este comun acestor termeni sunt doua lucruri - fiecare se refera la un anumit sistem geografic si apoi fiecare constituie rezultatul unei diferentieri pe criterii geografice a unei realitati. Zona-zonare Zona reprezinta un termen mult utilizat nu numai de catre geografi, dar si n alte domenii, sferei de ntelegere acordndu-i-se un continut diferit. Ceea ce este comun pentru toti acestia este raportarea ei la o unitate spatiala n cadrul careia exista o anume omogenitate n distributia elementelor ce sunt luate n analiza. Deci, un areal larg care este mpartit n spatii mai mici relativ omogene (zone agricole, zone arhitectonice, zone urbane, zone periurbane, zone climatice etc.). De aici apropierea pna la confuzie cu alti termeni care au referinta cam la acelasi lucru: mpartirea unui tot n subunitati cu anumite caracteristici (regiune, raion etc.). n geografie, exista diferite moduri de abordare a sensului notiunii. Prima, care apare n geografia fizica, este cea mai veche si se refera la un spatiu cu caracteristici geografice proprii care au o desfasurare n sens latitudinal. La baza individualizarii lor sta repartitia inegala a radiatiei solare (cea mai nsemnata sursa energetica pentru Terra) pe forma sferica a Pamntului, factor determinant n impunerea legii zonalitatii. De aici, o zona calda, doua temperate, doua reci. Cum zonele sunt sisteme alcatuite dintr-o multitudine de componente si elemente, ntre care exista un complex de relatii, rezulta ca si acestea se vor suprapune n acest spatiu si vor avea o desfasurare similara, fiecare constituind un sistem mai simplu. Ca urmare, se poate vorbi pe Glob de zone de temperatura, zone pluviale, zone morfoclimatice (cu un anumit specific n modelarea reliefului), zone de vegetatie, zone biogeografice, zone pedogeografice si chiar zone cu un anumit specific uman (comportament, mod de viata). Deci exista zone ce trebuie privite ca sisteme care au un continut complex dat de un anumit potential energetic radiativ n care se suprapun zone ale componentelor si elementelor de diferite ordine ale acestora. Exista multe alte situatii cnd n Geografie, sensul normal al acestei notiuni a fost modificat si extrapolat pentru diverse areale cu o anumita functionalitate. n Geografia umana si economica i s-a dat alte sensuri ntre care doua s-au impus. Primul se refera la spatii cu o anumita functie economico-sociala ce pot fi separate n cadrul asezarilor mari (orase), precum: zona industriala pentru areale n care exista o concentrare de unitati economice ntre care exista un ansamblu de relatii, zona rezidentiala pentru cartiere n care sunt locuinte si dotari pentru servicii, zona comerciala n care sunt masate unitati de acest profil, zona portuara cu instalatii si activitati pentru schimburi facilitate de transportul naval etc. Cel de-al doilea sens are referinta la un spatiu larg (un teritoriu cu multe asezari) care se caracterizeaza prin mbinarea mai multor functii economice si sociale. Lor le pot fi asimilate termeni precum zona economica cu referinta la teritorii n care evolutia factorilor economici si sociali a condus catre realizarea unui complex de relatii functionale specifice; zona turistica pentru teritorii n care exista un potential turistic ce asigura venituri nsemnate pentru balanta economica. n concluzie, paralel cu extinderea folosirii termenului de zona n diferite domenii geografice sau negeografice s-a eliminat sensul initial naturalist, impunndu-se mai ales unul spatialfunctional.Ca urmare, marimea arealului la care se face referinta a devenit extrem e variabila de la

cea mai mare pentru o zona climatica la cele mai mici, precum zone de alterare, zona de influenta n Geografie economica etc. Legat de termenul de zona cel de zonare, cu sens de actiune de delimitare a acestor spatii functionale. Stabilirea unor limite corecte nu se poate realiza dect daca zona va fi privita ca o unitate de sistem n care intra elemente si relatii dintre acestea. Numai cunoasterea si ntelegerea logica a lor va permite, n baza unor criterii realiste, trasarea de limite ntre subunitati ale sistemului. Zonele de caldura care implica specific al bilantului radiativ sunt delimitate frecvent dupa anumite criterii. Unul l reprezinta valoarea temperaturii medii lunare. Astfel, zona calda este ncadrata de izotermele de 180 C ale lunii celei mai reci care se desfasoara la latitudini mai mari dect tropicele, iar zonele reci, polare, se afla la latitudini mai mici dect cercurile polare fiind indicate de izoterma de 100 C a lunii celei mai calde; ntre ele se afla zonele temperate.Se mai folosesc si alte criterii, precum limita padurii sau de limita pergelisolului sau limita sezonului fara nghet de 60 de zile etc. O alta situatie apare n separarea n spatiu a unei asezari importante a diferitelor zone functionale, delimitarea lor fiind corelata ntre altele cu gradul de concentrare n teritoriu a unitatilor specifice fiecareia, cu densitatea lor si cu ansamblul de relatii economico-sociale-culturale ce le caracterizeaza. Rezulta ca n timp ce pentru zonele ale caror subiect este un element sau un component fizico-geografic, departajarea se rezuma la unul sau ctiva indicatori (zone biogeografice); la cele din sfera geografiei umane separarea, ntr-un spatiu limitat, impune indicatori de detaliu. Limitele dintre zone au caracter dinamic, modificarea pozitiei lor fiind n functie de evolutia raporturilor dintre factorii ce le-au generat. n cazul zonelor de caldura, modificarile importante sunt determinate de schimbarea unor conditii de natura cosmica (oscilatia nclinarii axei terestre si scaderea bombarii terestre) sau terestra-regionala (deriva continentelor, denudarea sistemelor montane, dezvoltarea sau regresul calotelor glaciare etc.) si se realizeaza n intervale de timp extrem de lungi (zeci - sute de milioane de ani). Opus, pentru zonele functionale ale asezarilor limitele sunt foarte labile, modificari la nivelul zecilor de ani fiind determinate de evolutia factorilor sociali economici, istorici. Regiune-regionare Reprezinta un alt cuplu de termeni care sunt folositi destul de mult n geografie, dar si n alte domenii (istorie, economie). Regiunea implica un spatiu cu un grad ridicat de omogenizare n desfasurarea componentelor si elementelor principale ce i confera un anumit sistem de relatii care se reflecta ntr-o structura, functionalitate si tip de peisaj. Ca urmare, ea constituie un sistem complex care face posibila dividerea n subsisteme (subunitati geografice) de ordine diferite, baza fiind o unitate mica indivizibila (geotopul). ntre notiunile de zona si regiune geografica apar unele apropieri, dar si deosebiri ca sens, n cele doua directii geografice principale de analiza (fizica sau economica). Comune pentru cele doua notiuni sunt: raportarea la unitati spatiale; alcatuirea din componente si elemente cuprinse n sistem;

un anumit specific functional impus de relatii care primeaza la nivelul

spatiului la care se raporteaza. Deosebirile pentru Geografia fizica mai importante sunt: zonele constituie n sisteme cu un grad mare de generalizare (zone climatice,

zone pedografice, zone biogeografice etc.), n care dividerea implica cel mul un grad (subzona), pe cnd regiunea reprezinta o unitate teritoriala mai mica, dar care se mparte ntr-un numar mare de subunitati de ordine diferite. Zonele apar ca ansambluri de regiuni ce se exprima pe uscat printr-o

multitudine de peisaje, ca reflex al asocierii unor sisteme functionale diferite, dar care au o latura comuna - bilantul energetic solar specific ce determina un anumit fond climatic general. O unitate regionala, indiferent de rang, si are specificul sau peisagistic ca reflex al complexului de relatii functionale dintre elemente. Situatii similare sunt prezentate si la nivelul bazinelor oceanice. Astfel, A.Gnther (citat de I.Pisota, 1987) separa, pe fondul general al zonelor climatice ale lui W.Kppen, cinci zone biogeografice marine, unele continnd regiuni biogeografice impuse de desfasurarea continentelor (zona temperata de nord cu regiunea nord-atlantica si regiunea nord-pacifica; zona intertropicala cu regiunea tropical-atlantica si regiunea tropicala indo-pacifica). n Geografia umana si economica, situatia este oarecum inversa. Desi nu se neaga existenta zonelor geografice n sens latitudinal, termenul este nsa folosit curent pentru areale cu extinderea redusa cu un anumit specific functional. n schimb, regiunea se raporteaza la un spatiu extins n care se interfereaza un complex de relatii economice ntre sisteme de productie, circulatie, consum. Astfel, ea include si zonele ca areale cu un anumit specific economic. ntr-o regiune economica exista orase n care functional se separa zone: industriala, rezidentiala, portuara etc., n jurul acestora sunt zone periurbane sau zone de influenta; n spatiul dintre orase sunt zone agricole cu un anumit specific (cerealier, vitipomicol, cresterea animalelor etc.). Deci, regiunea apare ca un spatiu larg n care, pe de o parte, exista mai multe orase cuprinse ntr-un sistem de relatii functionale, iar pe de alta parte fiecare dintre acestea joaca un rol de centru polarizator (economic, social) pentru areale ce includ asezari mici, terenuri cu o anumita folosinta economica, o organizare functionala dobndita n timp istoric. Regionarea este o operatiune care la prima vedere s-ar reduce la separarea de unitati mari n subunitati. Ea nu se poate nfaptui daca unitatea geografica, indiferent de rang, nu este considerata un sistem cu o anumita alcatuire, structura, dinamica ce-i confera, n orice moment, o oarecare fizionomie. Ca urmare, ea are o dezvoltare teritoriala de unde necesitatea delimitarii. n efectuarea regionarii trebuie pornit de la ideea ca unitatile exista, iar munca geografului se rezuma la cunoasterea reala a lor. Deci, regionarea implica mai nti studierea unitatii (componente, elemente, raporturile dintre ele etc.) si a relatiilor cu unitatile vecine si apoi stabilirea limitelor dintre ele si pozitionarea ierarhica a fiecareia n macrosistem. Aceste cerinte nu se pot realiza prin analize de detaliu pe spatii largi care implica observatii, date din masuratori, cartari, calcularea unor indicatori specifici (morfologici, hidrologici, climatici, demogrfaici, economici etc.), ntocmirea de harti la nivel de elemente etc. n acest mod se ajunge, pe de o parte, la stabilirea contactelor dintre acestea care pot fi clare (nete) sau

tranzitorii. Necunoasterea corecta a acestor ansamble structural-functionale mpinge spre regionari gresite care sectioneaza unele unitati si le extind pe altele. Tipuri si tipizare. Sunt termeni folositi (cel putin primul) aproape n toate disciplinele geografice (sistem fluviatil, sistem glaciar, mlastina, lac padure) sau al unui mod generalizat de manifestare a proceselor geografice (modelare periglaciara, iluviere, tip de circulatie a aerului, tipuri de fronturi de aer) etc. Prin acestea, continutul acestei notiuni depaseste pe cel al zonei sau regiunii care se leaga de raportarea spatiala n sens strict. Tipul se va caracteriza prin: grad ridicat de sintetizare ntruct el preia din multitudinea exemplelor

regionale, locale numai elementele semnificative care stau la baza relatiilor (n primul rnd functionale, dinamice) dintre elementele ce alcatuiesc sisteme geografice de ordine diferite. Deci, tipul constituie o definire (exprimare) generalizata a caracteristicilor geografice ce apartin unor multitudini de familii de sisteme; unicitate, adica individualizarea stricta a fiecarui tip n raport cu celelalte din

aceeasi familie de sisteme sau din categorii diferite (radiatia directa n raport cu celelalte radiatii, o vale glaciara fata de una fluviala, un maquis vizavi de gariga, un sat rasfirat ntre celelalte tipuri etc.); unitate de ierarhizare, deoarece fiecare tip se regaseste ntr-un nivel

superior. Ierarhizarea se poate face n baza diferitelor criterii: genetic (albie, lunca, terasa, vale; climat temperat, climat temperat oceanic, climat

temperat continental, climat temperat arid; sat, oras, metropola etc.; spatial (relief de ordinul I ce cuprinde continentele si bazinele oceanice; relief de

ordinul II cu munti, podisuri, dealuri, cmpii, platforma continentala, taluz, cmpii abisale etc.); structural, ca mod de asociere ntr-un sistem de tipuri (diferitele tipuri de morene,

valea, circul, pragul, rocile moutonate ntr-un sistem glaciar; multitudinea de tipuri de asociatii vegetale dintr-o pajiste etc.); pozitionarea temporala ntr-un lant evolutiv (tipuri de vreme specifice

anotimpurilor; tip de relief n raport cu evolutia lui - tnar, matur, batrn etc.); functional, dupa specificul manifestarii diferitelor relatii de sistem (de exemplu, la

procesele geomorfologice se separa ca tipuri mari cele meteorice cu subtipurile dezagregarea prin insolatie, nghet, dezghet, prin presiunea radacinilor planetelor, cristalizare etc.; gravitationale: deplasari bruste - alunecari si prabusiri de diferite subtipuri; deplasari lente cu solifluxiuni, tasari,

sufoziune, creeping, deraziune etc.; mecanice cu subtipurile: eroziune, transport, acumulare, fiecare cu alte subdiviziuni legate de agenti modelatori etc.). Reprezentnd o categorie de sinteza, toate tipurile constituie elemente pe care se sprijina latura teoretica a fiecarei discipline geografice si nsasi a Geografiei. Tipurile sunt nsa nsotite de exemplificari regionale. De aici, legatura

dialectica dintre tip si regiune, n sensul ca ultima este locul de plecare pentru stabilirea tipului, iar acesta se aplica n cunoasterea regiunii ca unitate geografica (caracteristicile esentiale ale unei alunecari de teren, inclusiv geneza si evolutia lor s-au stabilit pe baza analizei realizate pe diverse situatii regionale, dar ele servesc n studiul altor cazuri unde se va pleca de la descriere si pna la prognoza). Tipurile exprima si un anumit peisaj, un peisaj de sinteza compus din

elemente semnificative ale unei multimi de situatii singulare (peisajul unei cmpii de subsidenta se va caracteriza prin netezirea reliefului, albii de ruri largi cu maluri slab evidentiate, suprafete cu exces de umiditate frecvente, o vegetatie hidrofila bogata, soluri aluviale si gleice; o densitate mai mica a asezarilor, pasuni si putine terenuri cultivate etc.). Tipizarea geografica este un procedeu, o operatiune complexa de stabilire a tipurilor specifice n Geografie sau n ramurile sale; prin ea se face analiza elementelor dintr-o multime de cazuri singulare, eliminarea particularului si retinerea celor esentiale care au rol general. Prin ea se defineste tipul (geneza, alcatuire, evolutie etc.), dar si pozitia lui dintr-un sistem ierarhic (tipul de modelare a reliefului n regiunile periglaciare este alcatuit din subtipurile gelival, nival, eolian, pluvial, biogen, fiecare avnd o anumita importanta n sistem).

Peisajul geografic Peisajul reprezinta o portiune de la suprafata scoartei terestre mai mica sau dintr-o anumita etapa evolutiva, al raportului dintre elementele componentelor naturale si antropice ale unei unitati de mediu. Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensionala mare, implicnd spatiul de interferenta a componentelor naturale si antropice, peisajul, ca reflectare a acestui proces la nivelul scoartei, iese n evidenta prin extensiunea n suprafata, dezvoltarea pe verticala fiind limitata. Marimea suprafetei este extrem de variabila, de la cteva zeci sau cteva sute de metri patrati (peisaj de mlastina, peisajul vulcanilor norosi) pna la nivel cosmic (peisajul planetei albastre). Aceasta situatie impune necesitatea unor criterii si parametri n concordanta cu caracteristicile lor la nivelul fiecarei etape. Un peisaj rezulta din modul n care se realizeaza angrenajul functional dintre componentele elementelor sistemului de mediu (local, regional, planetar). De frecventa, constanta si distributia elementelor si a relatiilor cu rol hotartor n sistem depinde prezentarea "n ceva" a acestuia la nivelul suprafetei terestre. Ea apare sub forma peisajului. Caracteristicile peisajului Unicitatea rezulta din faptul ca peisajul este o exprimare a combinarii unui

numar mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit n sistem pe un anumit spatiu si ntr-o anumita etapa evolutiva. Ea este valabila la toate peisajele indiferent de marimea lor (unic este peisajul Lacului Rosu, dar unic este si peisajul alpin al Retezatului sau peisajul tarmului dalmatic). Caracteristica se mentine n conditiile evolutiei, pentru ca n fiecare situatie modificarile survenite n sistem se vor reflecta n ceva "nou" (peisajul unui versant despadurit difera de cel anterior, dar si de cele care ar rezulta printr-o mpaturire sau prin regenerarea naturala). Omogenitatea la nivel de treapta ierarhica este asigurata de prezenta unor

elemente principale repartizate uniform n spatiul ntreg pe care se dezvolta peisajul. Este mai usor de nteles le cele cu dezvoltare spatiala mica (un versant afectat de alunecari sau "Muntele de Sare" de la Slanic) si mai dificil la cele extinse (peisajul abrupturilor cuestice de lnga Cluj, din nordul Podisului Central Moldovenesc, din estul sau vestul Bucegilor, peisajul lanturilor sau platourilor vulcanice, peisajul de stepa, savana, taiga etc.). Dar n fiecare caz nfatisarea este dependenta de repartitia pe ntreaga suprafata a unei anumite grupari a elementelor principale si a relatiilor dintre acestea ce au rol hotartor pentru peisaj. n cazul alunecarii, combinarea locala a unor conditii, precum stratul argilos, lipsa vegetatiei si umezeala, iar la abrupturile structurale desfasurarea omogena pe ntindere mare a unor straturi groase de gresii, conglomerate n structura monoclinala ce faciliteaza dezvoltarea unui relief de fronturi de cuesta etajata. Dinamica peisajului decurge din nsasi specificul materiei care se afla n

continua miscare, transformare. Combinarea elementelor ce compun sistemul este variabila n timp, de unde si rezultate diferite. Astfel, printr-o evolutie normala se face trecerea de la un peisaj lacustru la unul de mlastina, turbarie. Destelenirea stepei si cultivarea ei a nsemnat schimbarea rapida a peisajului, dar abandonarea activitatilor agricole pe unele terenuri n-a dus la repartitia identica a peisajului stepic anterior. O situatie similara apare n zona padurilor ecuatoriale unde abandonarea dupa mai multi ani de folosinta agricola a unor terenuri ce-au rezultat prin afisarea padurii nu a condus la refacerea identica a peisajului anterior. Aridizarea climatului n nordul Africii este nsotita de extinderea deserturilor. Crestele Carpatilor au trecut la finele pleistocenului si nceputul holocenului de la peisajul glaciar la cel de pajisti alpine si subalpine. Peisajul de lunca cu lacuri extinse, canale, salcii si stufaris din Balta Brailei a fost aproape complet modificat n ultimii 30 de ani devenind unul agricol. Pe multe vai, prin amenajari hidrotehnice, peisajul de lunca a fost schimbat cu unul lacustru. Fizionomia este caracteristica principala, cea prin care se "exprima" un

peisaj. Fiecare componenta a sistemului unei unitati de mediu este alcatuita dintr-o multitudine de elemente ntre care se stabilesc legaturi complexe la baza carora se afla schimburi energetice. n acest angrenaj, unele elemente componente au rol principal, se impun n sistem reflectndu-se n fizionomia si structura peisajului. Modificarea raportului dintre elemente, impunerea altora duce la schimbarea fizionomiei. Orice component din sistem, prin elementele sale, poate domina ntr-o anume etapa de evolutie a sistemului si astfel poate sa impuna fizionomia si tipul de peisaj. Unii geografi pun accent pe relief, ntruct ies n evidenta peisajele de munte, dealuri, cmpii, depresiuni, vai etc. Dar aproape n aceeasi masura, pe prim-plan se pot situa si ceilalti componenti - roca (pe calcare, sare, gips se dezvolta peisaje carstice, iar pe terenurile argiloase peisajul alunecarilor de teren), climatul (deserturile, platourile de gheata sunt rezultatul influentei directe), vegetatia (marile

paduri ecuatoriale, tropicale, taigaua, stepa, savana, sunt peisaje cu specific distinct), activitatea antropica (peisajele asezarilor omenesti, peisajele industriale, agricole etc.). Tipul de peisaj reprezinta o exprimare sintetica a unui numar mare de peisaje din aceeasi familie. Ele au comuna geneza (asocieri de elemente conducatoare, principale, de combinatii si relatii ntre acestea n cadrul sistemelor) si diferite caracteristici structurale si de fizionomie. Acestea asigura unitatea ntr-un ansamblu heterogen. Spre exemplu, n Bucegi, Piatra Craiului, Muntii Aninei, Podisul Dobrogei exista suprafete largi cu calcare pe care s-au dezvoltat peisaje carstice locale inedite impuse de conditiile specifice de modelare carstica n fiecare unitate. Ceea ce le este comun este tipul de relief carstic exprimat sintetic prin exocarst (lapiezuri, doline, chei, avene etc.) si o vegetatie calcifila. Indicatori n aprecierea si ierarhizarea peisajelor Peisajul apare ca "fata care se vede" a unui sistem geografic ce corespunde unei unitati de mediu. Ca urmare, observarii i se ofera numai unele elemente ale sistemului, cele care se impun n fizionomia lui. Acestea, frecvent apartin le trei componente: relief, vegetatie si rezultatele activitatii umane. De aceea, caracterizarea unui peisaj se face nu numai prin acea "descriere geografica" indicata de G.Vlsan, ci prin multe alte activitati pe care le nlesneste nivelul stiintific si tehnic (analiza hartilor topografice, nregistrari pe teren si masuratori, studiul aerofotogramelor, programele pe calculator etc.). Acestea ofera multe informatii din toate nsa trebuie retinute acelea care definesc peisajul respectiv. Relieful reprezinta, n cele mai multe situatii, scheletul peisajului (munte, dealuri) alcatuit din suprafete "x" cu fizionomie, nclinare si extinderi diferite ce definesc forme variate. Elementele care impun n peisaj sunt: altitudinea, pantele (prin forma si mai ales prin aliniamente de schimbare a valorii), forma interfluviilor (plata, rotunjita, ascutita), forma versantilor si vailor, structura orografica, formele de relief structural si petrografic, depresiunile, unele procese actuale, cu frecventa deosebita ce produc degradari nsemnate (alunecari, torenti, siroire). Vegetatia este componentul care n majoritatea situatiilor se impune observatiei prin arealul compact, culoare, tip (paduri, pajisti, arbusti etc.). Reflecta cel mai bine relatiile dintre elementele sistemului, ntruct ele asigura conditii (substante minerale, caldura, apa etc.) mai mult sau mai putin favorabile dezvoltarii. De aceea, n caracterizare peisajului se vor avea n vedere att tipul de vegetatie, alcatuirea si structura lui, dar si modul n care acestea reflecta conditiile care-i asigura optimum de dezvoltare sau regresul. Sunt restrnse suprafetele n care prezenta si activitatea antropica sa nu provoace modificari n peisaj. Constructia de drumuri, exploatarile forestiere, extinderea suprafetelor prin defrisari sau distrugerea arbustilor subalpini, desecari, exploatari miniere n cariera, acumulari masive de steril, pasunat n exces, folosinta agricola a terenurilor nsotita de actiuni n favoarea sporirii productiei agricole (chimizarea, irigarea, desecari, ndiguiri etc.), dezvoltarea asezarilor etc., determina schimbari n relatiile dintre elementele sistemului impunnd mai mult sau mai putin alte raporturi geodinamice si ecologice cu reflectare n peisaj. Celelalte componente ale sistemului, desi uneori au un rol important se reflecta n masura mai mica, n peisaj avnd mai mult caracter local.

Apa se impune n peisajele lacustre, ale tarmurilor, ale cmpiilor de subsidenta, din lungul rurilor si luncilor. Roca, n functie de proprietati, poate impune local peisajul versantilor abrupti,

relieful ruiniform sau petrografic etc. Solul nu apare dect rar si temporar n ansamblul peisajului evidentiindu-se

prin culoarea aparte a orizonturilor cnd acestea sunt lipsite de covor vegetal (terenurile arate; la partea superioara a unor rpe; pe versanti nclinati etc.). Elementele climatice, prin natura manifestarii lor n aer, prin dinamica si

evolutia rapida sunt putin "vizibile". Ele au nsa un rol hotartor n dinamica proceselor din sistem si ca urmare peisajul este n mare masura si rezultatul evolutiei acestora. Exista nsa si peisaje impuse direct de factorul climatic, mai ales cele rezultate n urma producerii unor fenomene meteorologice (peisajul suprafetelor acoperite de zapada, peisajele cu polei, chiciura, bruma, peisajele diferitelor formatiuni noroase etc.), dar ele se remarca printr-o durata scurta (de la sub o ora, la mai multe zile si chiar luni). Ierarhizarea peisajelor n orice sistem geografic sunt elemente care au un rol semnificativ n fizionomia si structura peisajului. Acestea fac ca prin caracteristici cantitative, peisajele sa se distinga ca unitati aparte, iar prin cele calitative sa-si dezvolte legaturi ntre ele. Cele din urma permit asamblarea peisajelor simple n altele din ce n ce mai complicate.Ca urmare, si peisajele, ca reflectare exterioara a sistemelor de mediu, se vor nlantui n sisteme diferite ce se ierarhizeaza pe baza unor criterii (geneza, marime, evolutie, complexitate), treptelor ce au fost separate putndu-li-se da denumiri. Exista n literatura cteva ierarhizari n care se folosesc diferite denumiri. n aceste clasificari comune sunt: o unitate de peisaj cu dimensiuni reduse, omogena, ce nu mai poate fi divizata

si care constituie baza sistemului de peisaje; mai multe trepte cu grad de complexitate tot mai mare.

Le diferentiaza aprecierea asupra marimii fiecarei categorii (trepte) de peisaj si denumirea treptelor. De altfel, aceste aspecte constituie si elementele dicscutabile, explicabil n lipsa unor parametri de apreciere unanim admisi ce ar da limite precise. Pentru a realiza ntr-un teritoriu astfel de delimitari trebuie mai nti sa fie cunoscute unitatile cele mai mici (sector de vale, versanti, interfluvii, asezari, cariere etc.).Acestea sunt precizate de ctiva parametri si una sau doua trasaturi de fizionomie (Lacul Sf. Ana - situat n craterul vulcanului Ciumatu - are o suprafata de 22 ha, o adncime de 7 m, are forma de paleta are putina vegetatie lacustra si este nconjurat de versanti cu panta mare ce sunt acoperiti de padure de amestec). Mai multe peisaje de acest ordin (Mlastina Mohosi, Lacul Sf. Ana si versantii Ciumatului etc.), care au comun mai ales elemente calitative alcatuiesc o unitate de peisaj superioara (peisajul unui

munte vulcanic care la rndul sau se include n altul de un ordin mai nalt, peisajul muntilor vulcabnici cu conuri fragmente de caldeire, platouri, vai nguste taiate n materie vulcanica etc.). Stabilirea acestor trepte de peisaje se pot realiza nu pe baza unei simple contemplari a lui, ci printr-o analiza atenta si completa a elementelor din sistemul unitatilor de mediu pe care le reflecta.Ea costituie baza pentru delimitare a doua, trei, patri trepte dincolo de care nu pot distinse dect tipuri cu grad mare de generalizare.