Sunteți pe pagina 1din 27

Fiziologie

Directiile de dezvoltare ale fiziologiei ramuri Fiziologia se ocupa cu studiul functiilor celulelor, tesuturilor, organelor, aparatelor si sistemelor, mecanismelor de reglare a functiilor si de integrare a acestora in organism, legaturilor interfunctionale, interdependentei si dependentei functionale de mediu. Organismul este alcatuit din totalitatea structurilor de la nivel subcelular, celular si supracelular. A. Ramuri derivate din fiziologie (au devenit la randul lor discipline de studiu): - Fiziologia celulara (functiile celulelor: excitabilitatea, contractilitatea, secretia celulara, apararea antimicrobiala) - Histofiziologia (functiile tesuturilor) - Biochimia (legile chimice aplicabile in organismele vii) - Biofizica (legile fizice aplicabile in organismele vii) - Genetica (genele, cromozomii) - Biologia celulara si microcelulara - Neurofiziologia (functiile sistemului nervos) - Psihofiziologia (baza functionala a functiilor psihice) - Endocrinofiziologia (functiile glandelor endocrine) B. Ramuri cu aplicabilitate clinica: - Fiziologia varstelor - Fiziologia sarcinii - Fiziopatologia/Patofiziologia - Farmacologia - Reanimarea - Transplantologia - Telemedicina C. Ramuri cu aplicabilitate practica: - Fiziologia sportului - Fiziologia muncii - Fiziologia ambientala: - fiziologia cosmica/aerospatiala si fiziologia hiperbara. Membrana celulara definitie, proteinele de interes functional, clasificarea formelor de transport prin membrana

Membrana celulara reprezinta diferentierea citoplasmei la periferia celulei. Exista : Membrana celulara propriu-zisa Membrane specializate (ex: sarcolema membrana fibrei musculare; axolema membrana axonului) Membrana este alcatuita din lipoproteine. Structura membranei este reprezentata de modelul mozaicului fluid lipo-proteic. La nivelul celulei, spre exterior se gaseste o atmosfera glicoproteica pericelulara electronegativa numita glicocalix. Proteinele din membrana:

Proteinele bioactive functionale: pompe ionice (sodiu si potasiu), carausii (transportori pt Na si glucoza), canale ionice (pt Na), receptori (pt hormoni), enzime. Proteinele de recunoastere Clasificarea formelor de transport: a. Dupa mecanism: Transport pasiv (prin difuziune si osmoza) Transport activ (cu ajutorul pompelor) b. Dupa dimensiunea particulelor: Microtransportul Macrotransportul c. Dupa durata transportului: Continuu Discontinuu Transportul pasiv se face in sensul gradientelor fizico-chimice. Se face pe baza legilor difuziunii si osmozei, fara consum de energie. Transportul activ se face contra unor gradiente fizico-chimice, cu consum de energie.

Organitele celulare comune si specifice Organitele celulare sunt structuri specializate localizate n citoplasma celular, care ndeplinesc funcii specifice, unele dintre ele posednd o membran proprie. Ele pot fi: Comune (prezente in toate celulele) Specifice (intalnite doar in anumite celule) Prezinta o membrana lipidica (simpla sau dubla). Unele organite, precum ribozomii, miofibrilele sau neurofibrilele, nu posed o membran proprie. Au funcie specializat. Organitele celulare comune: Indeplinesc toate functiile diferitelor sisteme din organism. a. Reticulul endoplasmatic este un organit care se gsete la celulele eucariote. Este un sistem tridimensional de canalicule, vezicule i cisterne ramificate i anastomozate. El face legtura ntre membrana plasmatic i membrana nuclear. Reticulul endoplasmatic este un sistem circulator intraplasmatic care transport substane n toat citoplasma, inclusiv n spaiu din jurul nucleului. R.E. are aspect neted (reticul endoplasmatic netedR.E.N.) sau rugos (granular) cnd se asociaz cu ribozomii (reticul endoplasmatic granular-R.E.G.). b. Ribozomii (Corpusculii lui Palade) sunt formatiuni granulare, corpusculare. Ei se gsesc liberi n citoplasma celular sau ataai reticulului endoplasmatic, formnd cu acesta reticulul endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice. c. Aparatul Golgi (Complexul Golgi, dictiozomul) este un organit celular gsit la majoritatea eucariotelor, situat n apropierea centrului celulei, langa reticulul endoplasmatic. Funcia principal a aparatului Golgi este procesarea i mpachetarea

macromoleculelor precum proteinele i lipidelecare sunt sintetizate de celul. Este deosebit de important n procesarea proteinelor pentru secreie. d. Mitocondriile sunt organite celulare ntlnite n toate tipurile de celule. Ele mai sunt denumite i uzine energetice, fiindc ele conin enzimele oxido-reductoare necesare respiraiei. Respiraia produce energia necesar organismelor, iar aceast energi e este nmagazinat n moleculele de ATP. Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice, ovale sau sub form de bastonase, ce sunt formate dintr-o membran dubl, un sistem de cisterne i tubuli i strom (matrice). Au rol energetic. e. Lizozomii sunt corpusculi sferici, veziculari. Stocheaz peste 40 de enzime hidrolitice (digestive), pstrate n stare inactiv ntr-un mediu alcalin. Puse n libertate, enzimele devin active. Au rol in digestia intracelulara. Organite celulare specifice: organite care intr n alctuirea numai anumitor tipuri de celule. a. Miofibrilele sunt organite celulare specifice fibrei musculare, ele reprezentand elementul contractil al fibrei musculare. Miofibrilele se dispun paralel cu axul longitudinal al fibrei musculare striate, fiind alcatuite dintr-o alternanta de discuri clare si intunecate (situate la acelasi nivel) ce confera fibrei musculare aspect striat. La mijlocul discului clar se afla membrana Z intunecata care solidarizeaza miofibrilele in timpul contractiei musculare. Miofibrilele sunt constituite din unitati mai mici , denumite miofilamente contractile, de natura proteica (actina si miozina). Discul clar este alcatuit din miofilamente de actina, lungi si subtiri. Acestea se insera cu un capat pe membrana Z, iar cu al doilea capat liber patrund printre miofilamentele de miozina, care sunt scurte si groase. Unui miofilament de miozina ii corespund sase miofilamente de actina. Spatiul din discul intunecat delimitat de capetele miofilamentelor de actina poarta numele de banda H, latimea ei depinzand de starea fiziologica a membranei musculare: relaxata sau contractata. Portiunea de sarcomer situata de o parte si de alta a benzii H, care contine miofilamente de actina si miozina, constituie discul intunecat. Celula miocardica contractila prezinta miofibrile cu aspect striat, organizate in sarcomere. b. Neurofibrilele sunt prezente numai in celule nervoase la animale. Sunt formaii filamentoase fine care tes o retea in corpul neuronal si patrund in prelungirile sale. Rolul neorofibrilelor este acela de a consolida citoscheletul si de a facilita transmiterea influxului nervos. c. Corpusculii Nissl sunt prezeni numai la celulele nervoase la animale. Sunt organite neuronalie - mase compacte de ADN i proteine care se coloreaz puternic cu colorani bazici. Au funcii metabolice i intervin n sinteza proteic. Numrul lor variaz n funcie de starea fizologic a neuronului. Excitabilitatea definitie, starile unui sistem biologic, parametrii, legi

Excitabilitatea este proprietatea celulelor de a raspunde la un stimul. Este o proprietate generala a materiei vii. Modificrile mediului care determin reaciile pot fi modificri de substan, de energie sau de informaie i acioneaz ca stimul. Excitabilitatea este evolutiv i a atins cel mai nalt grad de dezvoltare la esutul nervos n general.

Starile unui sistem biologic: 1. Starea de repaus echilibru metabolic si repartitia ionica specifica la nivelul membranei care ii asigura un echilibru electric. 2. Starea activa -raspunsul structurilor vii la stimuli -posibilitatile de raspuns: pozitiv(excitatia), negativ(inhibitia) -raspunsul primar la nivelul membranei este potentialul de actiune; este asociat cu un raspuns secundar care poate fi: influxul nervos (in neuroni), contractia (in fibra musculara) si secretia (in celula glandulara). Parametrii excitabilitatii: -pragul de excitatie a stimulilor care produc depolarizarea. Pragul de excitabilitate Membranele biologice se caracterizeaz printr-un anumit prag de excitabilitate, depolarizarea lor fiind posibil numai cnd intensitatea excitantului atinge acest prag. n funcie de intensitate, stimulii pot fi: subliminali, liminali (au intensitate cu valoare prag) i supraliminali. Stimulii liminali sunt capabili s determine depolarizarea membranei cu declanarea unui potenial de aciune ce se autopropag. Schimbarea de polaritate este dependent de cantitatea de ioni de Na+ care ptrund n citoplasm, n funcie de numrul de canale de ioni pentru Na+ deschise pe unitatea de timp, proces dependent, la rndul lui, de intensitatea de stimulare. Relaia intensitate durat ntre intensitatea stimulului i durata lui de aciune pentru obinerea unui rspuns exist o relaie invers proporional: cu ct intensitatea stimulului este mai mare, cu att timpul necesar excitrii este mai mic Lapique (1903) a stabilit urmtoarele mrimi: - rheobaza, care reprezint intensitatea minim a stimulului care acioneaz un timp nedefinit (infinit); -timpul util principal cel mai scurt interval de timp n care un curent de intensitatea rheobazei atinge pragul de excitabilitate; - cronaxia timpul util minim n care un curent cu intensitate dublu rheobazic determin excitaia. Aciunea polar a curentului galvanic. Efectele aplicrii curentului continuu pe fibra nervoas depind de polaritatea electrodului n cauz: - cnd catodul este miopolar contracia se produce la deschiderea circuitului. -cnd anodul este miopolar contracia se produce la nchiderea circuitului. Electrotonusul reprezint modificrile de excitabilitate ce apar n fibrele nervoase strbtute de cureni subliminali: la catod pragul de excitabilitate scade (catelectrotonus), iar la anod crete (anoelectrotonus). Catelectrotonusul i anelectrotonusul scad pe msur ce distana fa de electrodul de stimulare crete; propagarea electrotonic a curentului subliminal este decremenial. Legile generale: Reactia de raspuns apare numai la stimuli cu intensitate prag; Stimularea subliminala determina un raspuns local, care la repetarea la intervale scurte de timp determina excitatia; Cresterea intensitatii stimulului determina, pana la o anumita valoare, o reactie de raspuns proportionala peste care raspunsul se mentine constant;

Reactia de raspuns apare dupa o anumita perioada de latenta necesara modificarilor ionice intracitoplasmatice; Excitantul trebuie sa actioneze cu o anumita bruschete, cresterea lenta a intensitatii determinand acomodarea; Excitantul trebuie sa actioneze cu o anumita densitate pe suprafata de actiune (densitate mare pe suprafata mica); Excitantul trebuie sa actioneze o anumita perioada de timp.

Contractilitatea definitie, sarcomer la microscopul electronic si optic, in repaus si contractie

Contractilitatea reprezinta raspunsul secundar specific fibrei musculare, consecutiv potentialului de actiune propagat. Este definita de cele doua stari fundamentale din fibra musculara: starea de repaus (caracterizata prin lipsa interactiunilor dintre miofilamentele din miofibrila) si starea de contractie (in care descriem interactiuni intre miofilamente consecutiv cuplajului excitatiecontractie). Baza morfologica a contractiei este sarcomerul pt fibra musculara striata. Baza moleculara este reprezentata de moleculele contractile: actina si miozina si proteinele contractoare: tropomiozina si tropoina. Sarcomerul (casuta musculara Krause) este unitatea morfo-functionala a miofibrilelor delimitata de doua membrane Z succesive. In repaus are o lungime de 2,2-2,5 m, iar in contractie maxim 1,6 m. La microscopul optic se constata o alternanta transversala de zone sau discuri clare si intunecate care ofera un aspect striat, longitudinal. Sarcomerul contine doua jumatati de discuri clare (I), un disc intunecat (A), zona pseudoluminoasa (H) si membrana (M). La microscopul electronic se poate observa constitutia miofibrilelor din miofilamente, dispozitia miofilamentelor si elementele ultrastructurate. Discul clar este alcatuit din miofilamente subtiri de actina, fixate cu un capat pe membrana Z de o parte si de alta in sarcomerele vecine. Discul intunecat este alcatuit din miofilamente groase de miozina si din capetele miofilamentelor de actina care nu vin in contact in repaus, delimitand zona H. Linia M serveste pt fixarea miofilamentelor de miozina. Etapele contractiei musculare tipuri de contractie, relatii chimice, placa motorie

Contractia fibrei musculare implica trei etape succesive: 1. Excitatia fibrei: Nervul motor mielinizat are ramuri terminale nemielinizate. Acestea parcurg o formatiune specializata a sarcolemei formnd sinapse neuro-musculare (placa motorie). La nivelul acestor sinapse ncepe excitatia fibrei musculare prin eliberarea moleculelor de mediator chimic (acetilcolina) din terminatia nervoasa n urma unui impuls nervos. Moleculele de acetilcolina se

fixeaza pe moleculele receptoare ale membranei postsinaptice, determinnd deschiderea unor canale cationice ale acesteia. Cationii intra n fibra, interiorul acesteia devine local pozitiv si n felul acesta se produce potentialul de actiune. Acesta se deplaseaza prin sarcolema n lungul fibrei, iar prin membrana tubilor transversali n profunzime. 2. Cuplajul excitatie contractie: Tubulii transversali sunt n legatura cu cisternele reticolului sarcoplasmic. Depolarizarea tubulilor duce, n momentul n care potentialul de actiune ajunge n dreptul cisternelor, la deschiderea canalelor de Ca. Ionii de Ca++ sunt eliberati din cisterne, iar concentratia lor n sarcoplasma creste de la cca 0,1 m la 10 m. Troponina fixeaza ionii de Ca si n urma unei modificari conformationale deplaseaza moleculele de tropomiozina din santurile filamentului subtire astfel nct locurile de legare ale actinei cu miozina nu mai sunt mascate. 3. Contractia propriu-zisa a fibrei: Din acest moment se poate forma complexul actomiozinic si contractia ncepe. Contractia implica eliberarea energiei chimice necesare si fenomenele mecanice care stau la baza producerii fortei, respectiv scurtarii fibrei. (glisarea miofilamentelor de actina printre cele de miozina) Tipuri de contractie: Contractiile izometrice contractii cu lungimea constanta, dar cu modificare de tonus; se produce o rotatie a miofilamentelor de actina fata de cele de miozina. Contractiile izotonice contractii cu tensiune constanta si cu modificari de lungime; se produce o alunecare a miofilamentelor de actina printre cele de miozina. Contractiile auxotonice contractii in care au loc atat modificari de lungime cat si de tonus. Reactiile chimice din cursul contractiei: -sunt succesive, energogene, cuplate, au loc in trepte si sunt reversibile. Hidroliza ATP: ATP-ul constituie sursa imediata, directa de energie pt. fibra musculara si e capabil sa declanseze contractia si sa mobilizeze intregul aparat contractil. In cursul contractiei musculare, are loc descompunerea ATP-ului in ADP (adenozindifosfat) si acid fosforic si eliberarea unei cantitati de energie, utilizata in cea mai mare parte pentru contractia si relaxarea musculara si, in mai mica masura, sub forma de energie termica ce insoteste procesele bio-chimice din fibrele musculare. ATP -> ADP + P + En Hidroliza creatinfosfatului: CP -> C + P + En Glicoliza (degradarea glicogenului in faza anaeroba): are un randament de 5% iar reactiile ajung pana la acid lactic; energia eliberata este utilizata pt refacerea ATP-ului substanta energetica din muschi; din glicoliza anaeroba rezulta 2 molecule de ATP, iar din cea aeroba 38 molecule de ATP.

Jonctiunea neuromusculara ( placa motorie ) este formata din butonii terminali si ramificatiile axonului motoneuronului pe de o parte si sarcolema fibrei musculare, pe de alata parte. Intre cele doua componente se afla spatiu sinaptic de cca. 400 . Componenta presinaptica ( butonul terminal) contine vezicule cu acetilcolina, mediatorul chimic ce transmite impulsul nervos motor. Componenta postsinaptica ( sarcolema fibrei musculare) contine numerosi receptori specifici colinergici de care se fixeaza acetilcolina precum si receptori enzimatici ce degradeaza mediatorul chimic in vederea unei transmiteri sinaptice normale.

Fagocitoza definitie, tipuri de fagocitoza, etape

Fagocitoza este un proces de aparare, cu inglobarea si degradarea particulelor solide neregulate sau electropozitive, straine sau provenite din resturi celulare. Se realizeaza la nivelul membranei celulare, celulele capabile de fagocitoza fiind de doua tipuri: Neprofesioniste (au si alte functii) Profesioniste (care dupa dimensiunea particulelor inglobate pot fi: microfage, macrofage) Etapele fagocitozei: 1. Aderarea particulelor microbiene; 2. Inglobarea particulelor intr-o vezicula numita fagozom inconjurata de lizozomi; 3. Digestia initiala dependenta de oxigen, urmata de digestia propriu-zisa independenta de oxigen; 4. Distrugerea fagocitului cu formarea de puroi (proces facultativ). Rolurile apei in organism compartimente si subcompartimente, procente, forme Lichidele organismului sunt reprezentate de apa si substantele dizolvate in aceasta. AT=60% AT=AI+AE AI=40% AE=20% Rolurile apei: -in organizarea materiei vii fiind un constituient necesar; -solvent pt substante anorganice si organice; -transportor; -mediu de desfasurare al proceselor metabolice (biosinteza , biodegradari); -desfasurarea normala a mecanismelor hemostazice. Compartimenetele lichidiene din organism: Apa extracelulara: Subcompartimentul 1, vascular, reprezentat de plasma. 4-5% Subcompartimentul 2, apa transcelulara, reprezentata de o serie de lichide delimitate de membrana biologica (ex: lichidul cefalorahidian, lichidul intraochular, lichidul sinovial, pleural, pericardic, peritoneal) Subcompartimentul 3, apa din substanta fundamentala a tesuturilor conjunctive: moale, semidur, dur Subcompartimentul 4, lichidul celular propriu-zis. 15-16% (lichid interstitial) Apa intacelulara cuprinde cea mai mare cantitate de apa 40% -apa se gaseste in doua forme: -legata pe interiorul membranei si de proteinele celulare; -libera ca spolven solvent intracelular.

Functiile sangelui Functiile au rol esential in hemostazie. 1. Functia de transport Sangele realizeaza: -transportul gazelor respiratorii, a oxigenului de la plamani la tesuturi si a dioxidului de carbon de la tesuturi spre plamani; -transportul substantelor nutritive de la suprafata de absorbtie a intestinului la tesuturi; -transportul substantelor de dizasimilatie rezultate din metabolism, ce sunt transportate de la tesuturi in organele excretoare; -transportul de hormoni de la locul de formare spre organe si tesuturi tinta (hormonii sunt produsi de catre glandele endocrine si alte tesuturi cu rol endocrin). 2. Functia de reglare -mentine constant echilibrul ionic; -mentine constanta presiunea osmotica; -mentine constant echilibrul acido-bazic; -mentine constant volumul snagvin; -transportul de caldura de la organele termogenetice si repartizarea uniforma in organism (ex: muschii striati scheletici produc pana la 70% caldura); -functia de termoreglare; -transportul de hormoni sau cataboliti in tot organismul (functia de reglare umorala). 3. Functia de protectie sau aparare: -impotriva infectiilor prin leucocite si anticorpi; -aparare antimicrobiana (antiinfectioasa) si antihemoragica; -apararea antimicrobiana poate fi: specifica (se ralizeaza cu ajutorul limfocitelor T si D; se mai numeste si imunitate) si nespecifica (celulara si umorala); -apararea antihemoragica se realizeaza in hemostaza fiziologica. HEMOSTAZA = oprirea hemoragiilor in care intervine sistemul coagulant cu trombocitele.

Grupele sangvine in sistemul AB0 si Rh, importanta Sangele este constituit din plasma si din trei feluri de celule sangvine: leucocite (globulele albe), eritrocite (globulele rosii) si trombocite (plachete sagvine, celule cu rol in coagularea sangelui). Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substante care stimuleaza raspunsul sistemului imunitar - adica proteine si zaharuri) prezenti la suprafata globulelor rosii. Cand o persoana primeste sange, antigenii anunta organismul ca este vorba de un corp strain. Acestia determina daca o transfuzie de sange va fi acceptata sau nu. Sistemul ABO Sistemul AB0 se bazeaz pe existena a dou aglutinogene, notate A i B, i a dou aglutinine specifice: (anti A) i respectiv (anti B).

Grupele de sange sunt definite de catre sistemul ABO astfel:


grupa A prezinta antigeni A la nivelul globulelor rosii si anticorpi anti-B la nivelul plasmei; grupa B prezinta antigeni B la nivelul globulelor rosii si anticorpi anti-A in plasma; grupa 0 nu prezinta antigene, dar are anticorpi anti-A si anti-B, ceea ce inseamna ca aceasta grupa poate dona sange oricarei alte grupe; grupa sangvina AB are atat antigenul A, cat si antigenul B, si niciun anticorp in plasma, pentru ca s-ar autodistruge;

Sistemul Rh Globulele rosii au cateodata un alt antigen, o proteina ce poarta numele de antigenul RhD. In conditiile in care acest antigen este prezent, atunci grupa este de tip Rh pozitiv, si daca acest antigen lipseste, atunci va fi de tip Rh negativ. Grupele de sange, conform acestei clasificari pot fi:

A RhD pozitiv (A+) A RhD negativ (A-) B RhD pozitiv (B+) B RhD negativ (B-) 0 RhD pozitiv (0+) 0 RhD negativ (0-) AB RhD pozitiv (AB+) AB RhD negativ (AB-) Ciclul cardiac definitie si faze Ciclul cardiac sau revolutia cardiaca reprezinta succesiunea ciclica a sistolelor si diastolelor; este cuplul functional format dintr-o perioada de contractie a cordului (sistola) urmata de o perioada de relaxare (diastola). Duratele fazelor ciclului cardiac la om -contractia izovolumetrica 0,05 s -ejectia maxima (rapida) 0,09s -ejectia redusa (lenta) 0,13s Sistola totala 0,27s -protodiastola 0,04s

-relaxarea izovolumetrica 0,08s -umplerea rapida 0,11s -diastaza 0,19s -sistola atriala0,11s Diastola totala 0,53s Durata ciclului cardiac: 0,80s Frecventa cardiaca 75/min. Ciclul cardiac ncepe cu sistola atrial ce dureaz 0,08 - 0,12 secunde, n timpul acesteia avnd loc faza de umplerea atrial a ventriculului. Dup terminarea sistolei atriale, se egalizeaz presiunile atrioventriculare, lucru ce duce la nchiderea valvei mitrale. Prin nchiderea att a valvei mitrale, ct i a valvei aortice, presiunea de la nivelul ventriculului stng crete considerabil. Dup aceast cretere presional, are loc deschiderea valvelor aortice i ejecia sngelui de la nivelul cavitii ventriculului stng prin contracia acestuia. Contracia este urmat de relaxare, i ulterior de umplere ventricular. Contracia ventriculului stng are dou etape: - ntr-o prim etap se realizeaz contracia izovolumetric (ventriculul i menine acelai volum de snge, nici nu primete de la nivelul atriilor, nici nu pompeaz snge n aort) cu durat de 0,04 - 0,06 secunde;n aceast etap ventriculul stng este n continuare o cavitate nchis, valvele aortice meninndu-se nchise; - etapa de ejecie ventricular maxim, ce ncepe odat cu depsirea presiunii diastolice din aort de ctre presiunea din ventriculul stng, moment n care valva aortic se deschide. Relaxarea ventriculului stng se realizeaz tot n dou etape: - ntr-o prim etap are loc faza de ejecie lent ce dureaz 0,10 - 0,20 secunde; - ulterior apare relaxarea izovolumetric-scderea presiunii intraventriculare sub presiunea diastolic din aort determin nchiderea valvei aortice. Ventriculul stng revine o cavitate nchis cu o presiune sczut la un volum ventricular constant. Umplerea ventricular se realizeaz de aceast dat n trei etape: - iniial are loc umplerea rapid, ce se realizeaz datorit deschiderii valvei mitrale i scderii presiunii intraventriculare stngi sub cea intraatriale stngi; - este urmat de umplerea lent sau diastazis i este reprezentat de perioada n care presiunea din cele dou caviti se egalizeaz; - umplerea atrial ce se realizeaz prin sistola atrial. Presiunea arteriala definitie, valori, determinare

Tensiunea arteriala reprezinta presiunea pe care sangele o exercita asupra peretilor arteriali. Presiunea arterial crete fiziologic la efort fizic, n stri emoionale puternice, la trecerea de la ortostatism la clinostatism, n somnul cu vise i difer de la sex la sex, precum i de la vrst la vrst. Ea scade n timpul somnului linitit. Patologic, crete n cazuri de febr sau hipertensiune arterial. Valorile normale sunt 100 - 130 mmHg pentru brbai si 90 - 120 mmHg pentru femei. Presiunea arteriala se masoara cu ajutorul unui sfingomanometru sau tensiometru. Masurarea trebuie sa fie facuta pe un subiect aflat la orizontala dupa 5-10 minute de odihna. Uneori se cere

subiectului sa poarte un aparat de masurare ambulatorie a presiunii arteriale (MAPA), sau Holter tensional, care inregistreaza pe durata a 24 de ore variatiile de presiune si permite stabilirea unei mai bune estimari a ingrijirii "tensiunii" subiectului.

Clasificarea sistemului endocrin La baza sistemului endocrin sta secretia hormonala. Hormonii sunt substante chimice secretate de catre o celula/ un grup de celule in lichidele organismului, care au capacitatea de a controla alte celule din organism in mod fiziologic. Functiile organismului sunt reglate prin intermediul a doua mari sisteme de control: sistemul nervos si sistemul endocrin. Sistemul endocrin este responsabil de controlul functiilor metabolice regland intensitatea reactiilor chimice din celule, cresterea, secretia si transportul anumitor substante prin membrane. Sistemele hormonale au un rol esential in coordonarea functiilor organismului (metabolismul, cresterea si dezvolarea s. a. ) . In sistemul endocrin intra totalitatea glandelor endocrine, fiecare avand functii si structuri diferite: A) hipotalamus secreta: - TRH care stimuleaza secretia de TSH si prolactina, - CRH stimuleaza secretie ACTH - GHRH stimuleaza secretie hormon de crestere - GHIH inhiba secretia hormonului de crestere - GnRH stimuleaza LH si FSH - PIF care inhiba eliberarea prolactinei B) hipofiza anterioara - TSH stimuleaza tiroida sa produca si secrete hormoni tiroidieni - ACTH controleaza secretia si sinteza hormonilor corticosuprarenalieni - prolactina stimuleaza dezvoltarea glandei mamare - FSH stimuleaza cresterea foliculilor ovarieni - LH stimuleaza sinteza testosteronului in celule) C) hipofiza posterioara - ADH: amplifica reabsorbtia apei la nivelul tubilor renali D) tiroida - T3 si T4 cresc rata metabolismului - calcitonina E) corticosuprarenala - cortizolul stimuleaza depunerea calciului in oase, are efect anti-inflamator - aldosteronul stimuleaza reabsorbtia renala de natriu F) medulosuprarenala - norepinefrina si epinefrina au efecte similare sistemului simpatic G) pancreas endocrin - insulina controleaza metabolismul glucidic, este un hormon hipoglicemiant - glucagonul este un hormon hiperglicemiant prin stimularea sintezei glucozei la nivel hepatic si eliberarea acesteia H) paratiroida

- parathormonul regleaza concentratia serica a ionilor de calciu. I) testicule - testosteronul e responsabil de dezvoltarea sistemului reproducator masculin J) ovare - estrogenii au rol in dezvoltarea sistemului reproducator feminin - progesteronul stimuleaza dezvoltarea aparatului secretor mamar. K) placenta (HCG, somatomamotropina umana, estrogeni, progesteron) L) rinichi (renina, 1, 25-dihidrocolecalciferol, eritropoetina) M) cord (peptid atrial natriuretic) N) stomac (gastrina) O) instestin subtire (secretina) P) adipocite (leptina) Fiecare dintre aceste glande (unele glande sunt divizate in cadrul acestei insiruiri, aceasta clasificare nereferindu-se la structura anatomica ci la functiile exercitate de aceste glande: suprarenala, hipofiza) secreta hormoni cu functii majore, dezvoltate in cadrul prezentarii fiecarei glande in parte.

Sistemul hipotalamo-hipofizar: structura, roluri, axe endocrine E o gland minuscul situat la baza creierului n aua turceasc, secreia e indus i controlat de hipotalamus. E alctuit din 3 structuri diferite histologic. lobul posterior ansamblu de axoni ai cror pericarion e n hipotalamus; lobul anterior conglomerat de cordoane celulare ce produc hormoni; un strat subire de celule lobul intermediar cu rol semnificativ, nu la mamifere i nu exist patologie de hipo sau hipersecreie. Implicat n secreia pro-opiomelanocortina. Nucleii magnocelulari din zona supra-optic i paraventricular secret ADH i ocitocin. Zona parvocelular ce cuprinde nucleul arcuat, ventromedial i aria periventricular produc hormoni hipofizotropi. Lobul anterior provine din punga lui Pathke (este evaginare embrionar a epiteliului faringian). Componentele din punct de vedere anatomic: partea: o distal (anterioar) cea mai voluminoas o intermediar (LHI); o tuberal acoper parial tija pituitar. sunt celule epiteliale: o 80% acidofile e prolactin i STH; o 20% bazofile e TSH, ACTH, GnH, lipotropin; printre ele exist i celule cromofobe (nu se coloreaz) a cror funcie nu este nc identificate; lobul anterior e conectat cu hipotalamusul prin sistemul port ce conecteaz plexul capilar de la nivelul eminenei mediale a hipotalamusului cu un plex de capilare sinusoide din lobul anterior;

hipofiza conine doar inervaia vaso-motorie; sngele din capilare e vene hipofizare e sinusurile durei mater. Lobul posterior 3 pri: eminena median a hipotalamusului conine nucleul supraoptic i paraventricular; tractul hipotalamo-hipofizar axonii neuronilor (tija pituitar); neurohipofiza are o cantitate important de celule gliale. Hipotalamusul secret o serie de substane numite RF (releasing factor) ce pot fi RF sau RI. Cei mai importani: TSH-RH, CRF, STH-RF, STH-IF (somatostatin), LH-RF, PIF (= PIH). Se presupune existena i a altor factori ce nu au fost identificai cu precizie. Controlul exercitat de aciunea factorilor se realizeaz prin bucle feed-back: lungi (controlul hormonului direct asupra hipotalamusului) i scurte (controlul hormonilor hipofizari). Prin originea i structura sa, hipofiza are funcii de importan vital pentru organism. ntre hipofiz i hipotalamus sunt relaii strnse anatomice, ct i funcionale. Anatomic, hipofiza este legat de planeul vetriculului al treilea prin tija pituitar. ntre hipotalamus i adenohipofiz exist sistemul port hipotalamo-hipofizar, descris de romnul Gr. T. Popa i englezul Aiuna Fielding . ntre hipotalamsul anterior i neurohipofiz exist tractul nervos hipotalamo-hipofizar, format din axonii neuronilor nucleilor supraoptici i paraventriculari. O serie de neuroni hipotalamici elaboreaz diferite substane chimice, pe care le descarc n vasele plexului capilar hipotalamic i care prin vasele portale ajung n hipofiza anterioar la nivelul plexului capilar, de unde neurosecreia trece n esutul gandular. Produsul de neurosecre ie este reprezentat de molecule polipeptidice, dintre care unele au proprietatea s stimuleze secreiile adenohipofizare (hormoni hipotalamici de eliberare), iar altele au proprieti inhibitoare ale secreiei adenohipofizare (hormoni hipotalamici inhibitori). Prin aceste legturi vasculare i nervoase i prin produii de neurosecreie, hipotalamusul controleaz i regleaz secreia hipofizei, iar prin intermediul acesteia, coordoneaz activitatea ntregului sistem endocrin. Astfel, glandele endocrine reprezint un sistem specializat de transmitere umoral a comenzilor de la centru la periferie. Hipotalamusul este implicat n multe funcii nonendocrine precum reglarea temperaturii corporale, sete, aport alimentar, fiind considerat un centru de integrare ntre SNC, sistemul vegetativ i cel endocrin. Funcia hipotalamusului este reglat att prin semnale mediate hormonal (cel mai frecvent de tip feedback) dar i de influxuri nervoase cu surse variate, mediate de neurotransmitori printre care acetilcolina, dopamina, noradrenalina, adrenalina, serotonina, GABA sau opioidele endogene. Tot la nivel hipotalamic se regsesc centrii superiori vegetativi cardiovasculari, vasomotori, respiratori. Comportamentul sexual, libidoul sau unele reacii emoionale de anxietate, furie sau agresivitate sunt reglate de multiple structuri cerebrale printre care hipotalamusul pare a juca un rol important. Axul hipotalamo-hipofizar este un concept anatomofiziologic formulat pe baza relatiilor neurohormonale intre hipotalamus si hipofiza. Conform acestui concept secretiile hormonale periferice se afla sub dependenta AHH, sistem neuro-endocrin complex alcatuit din doua componente, hipotalamus si hipofiza, independente din punct de vedere anatomic si functional.

Rolurile arterelor, venelor si capilarelor, proprietati

Sistemul circulator este constituit din canale tubulare inchise sau vase prin care circula in flux continuu sangele si limfa. Sistemul circulator cuprinde: sistemul vascular sangvin (inima si vase sangvine) si sistemul limfatic (vase limfatice si ganglioni limfatici). Venele sunt vase aferente, iar capilarele reprezinta reteaua de legatura intre artere si vene. Functiile arterelor: au rol de rezervor, de amortizor al contractiei cardiace, transporta sangele de la centru spre periferie. Functiile venelor: au rol de depozit si rezervor de sange, transporta sange de la periferie spre centru, mentine constant volumul circular. Functiile capilarelor: au rol nutritiv, permit schimburile de gaze, au rol in termoreglare si hemostazia circulara. Proprietatile arterelor: Elasticitatea proprietatea arterelor mari de a amortiza unda de soc provocata se sistola ventriculara si inmagazineaza o parte a energiei sub forma de tensiune elastica a peretilor. Contractilitatea proprietatea arterelor mici de a-si modifica calibrul prin contractia si relaxarea fibrelor musculare din peretii acestora. Proprietatile capilarelor: Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite schimbul de apa si substante dizolvate intre sange si tesuturi prin filtrare, difuziune si osmoza. Motricitatea proprietatea de a-si modifica calibrul datorita factorilor precapilari contractili. Proprietatile venelor: Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-si mari pasiv calibrul sub actiunea presiunii sangvine, unele vene jucand rolul de rezervoare de sange. Contractilitatea se datoreaza tunicii musculare netede din peretii venelor si aigura mobilizarea sangelui din rezerve. Elasticitatea proprietatea de a-si reveni la forma initiala in functie de variatiile de volum si presiune.

Proprietatile miocardului Miocardul este peretele muscular al inimii, fiind partea cea mai groas a peretelui cardic, format din esut muscular. n structura miocardului se disting dou varieti de esut muscular: esutul cardiac i esutul nodal. Proprietatile miocardului sunt determinate de alcatuirea miocardului si de prezenta tesutului nodal din peretii inimii.

1. Excitabilitatea proprietatea miocardului in repaus de a raspunde la un excitant prin depolarizare, urmata de contractie. 2. Automatismul proprietatea miocardului de a-si continua spontan si repetitiv activitatea in afara organismului. Originea automatismului este in tesutul nodal. 3. Ritmicitatea proprietatea inimii de a se contracta ritmic datorita impulsurilor emise de tesutul nodal. Regimul de frecventa a structurilor nodale este de 70-80 cicli/min. 4. Conductibilitatea proprietatea miocardului de a transmite potentialul de actiune prin celulele miocardice si nodale, cu viteze diferite. 5. Contractilitatea proprietatea majora a inimii de a se contracta si de a actiona ca o pompa. Contractiile inimii au caracter involuntar. Miocardul poate utiliza ca surse de energie glucoza, acidul lactic, acizii grasi, miofibrile, corpi cetonici. 6. Tonicitatea este proprietatea prin care miocardul isi pastreaza tensiunea peretilor musculari si in timpul repausului si dupa denervare.

Schimbul de gaze la nivel pulmonar si membrana alveolo-capilara Pe peretii alveolelor pulmonare exista o bogata retea de capilare sangvine, prin acestea circuland sangele venos, incarcat cu dioxid de carbon, in timp ce aerul care intra in plamani este incarcat cu oxigen. Schimbul de gaze se realizeaza prin peretii subtiri ale capilarelor si ai alveolelor: dioxidul de carbon trece din sange in alveola, iar oxigenul trece din alveola in sange. Din acel moment, sangele care rezulta nu mai este venos ci arterial, care dirijat de venele pulmonare, intra in inima. Astfel, sangele iese din inima incarcat cu oxigen, ajunge in capilare prin artere si intra in contact cu celulele care au exces de dioxid de carbon. La acest nivel, se realizeaza un schimb in sens invers fata de cel care se realizeaza in plamani. La nivelul plamanului are loc, in permanenta, un schimb de gaze intre aerul din alveole si gazele dizolvate in sangele venos ce ajunge la acest nivel pe calea vaselor capilare.Schimbul de gaze se realizeaza la nivelul membranei alveolo-capilare prin procesul de difuziune; acest proces defineste tendinta unui gaz de a se deplasa dintr-o zona in care concentratia lor este mai mare catre o zona in care concentratia este mai mica, pina in momentul in care concentratia gazului se uniformizeaza in ambele zone. Viteza cu care are loc procesul de difuziune a dioxidului de carbon si oxigenului la nivelul plaminului este conditionata de o serie de factori : Gradientul de presiune partiala a gazelor din aerul alveolar si din singele capilarelor venoase. Suprafata de difuziune este reprezentata de marimea suprafetei prin care aerul vine in contact cu membrana alveolo-capilara si este direct proportionala cu viteza de difuziune. Distanta de difuziune, foarte mica, pe care o au de parcurs gazele favorizeaza procesul de difuziune crescindu-i viteza. Coeficientul de difuziune este o valoare constanta care depinde de solubilitatea gazului si de greutatea lui moleculara. La nivel pulmonar schimburile gazelor se realizeaz datorit difuziunii presiunilor pariale ale O2 i ale CO2 n cele dou medii separate de membrana alveolo-capilar: aerul alveolar

i sngele din capilarele pulmonare. n aerul alveolar presiunea O2 este mult mai mare (100 mmHg) dect n sngele venos capilar (40 mmHg), deci O2 va trece din aerul alveolar n snge pn se echilibreaz cu O2 din aerul alveolar. Sngele arterial care prsete teritoriul pulmonar are o saturaie n O2 de numai 97,5% din cauza amestecrii cu mici cantiti de snge venos n capilarele alveolare. CO2 va urma un drum invers, trecnd din sngele venos, unde se gsete la o presiune de 47 mmHg, n aerul alveolar, unde presiunea sa parial este de 40 mmHg. Oxigenarea sngelui din capilarele pulmonare poart numele de hematoz pulmonar. Dei sngele strbate foarte repede capilarele pulmonare schiburile gazoase sunt posibile deoarece suprafaa de contact este extrem de mare, stratul de snge este foarte subire i grosimea mebranei alveolo-capilare minim. Transportul sangvin al oxigenului se face n proporie de 1% sub form dizolvat n plasm i restul sub forma unei combinaii labile cu hemoglobina (Hb) denumit oxihemoglobin (HbO2). Datorit fierului bivalent pe care l conine, hemoglobina se combin foarte rapid cu O2, fiecare din cei 4 atomi de fier ai griprilor hem putnd fixa o molecul de oxigen. n repaus sngele arterial transport sub form de HbO2 97,5% din cantitatea total de O2. Forma dizolvat, dei minim comparativ cu cea combinat cu Hb, din punct de vedere funcional este cea mai important deoarece se afl n schimburi directe cu lichidele interstiiale i, prin acestea, cu celulele.

Sinapsa definitie, tipuri de sinapse, structura si rol Impulsurile nervoase sunt transmise de la un neuron la altul prin jonciuni funcionale interneuronale denumite sinapse. Deci sinapsa este regiunea de comunicare neuro-neuronal sau neuro-efectoare (muchi sau glande). La nivelul acestei poriuni exist diferenieri morfofuncionale ce determin excitaia sau inhibiia elementului postsinaptic, atunci cnd neuronul presinaptic intr n activitate. Transmiterea impulsului nervos de la zona presinaptic la cea postsinaptic nu este o simpl sritur de potenial de aciune, ci un proces mult mai complex, datorat faptului c membrana postsinaptic este inescitabil electric. Clasificarea sinapselor Din punct de vedere al modalitii de transmitere a impulsului nervos, sinapsele se clasific n: - sinapse chimice, la care efectul asupra zonei postsinaptice se exercit prin producerea unei neurosecreii de ctre zona presinaptic. Aceste sinapse predomin la mamifere i la om. - sinapse electrice, asemntoare morfologic cu cele chimice, dar la nivelul lor transmiterea impulsului nervos presinaptic asupra zonei postsinaptice se face printr-un curent de aciune. In general, aceste sinapse au spaiu mai ngust dect primele (aproximativ 2 nm) fa de 20-30 nm ct au sinapsele chimice. Sinapsele electrice se descriu mai ales la nevertebrate iar la om sunt discutabile. Ele formeaz jonciuni lacunare sau gap junctions, care se caracterizeaz prin

existena unor puni de joas rezisten ionic, prin care ionii trec uor dintr-o celul n alta. La mamifere, ele au fost descrise doar n sinapsele din nucleul vestibular. Din punct de vedere al naturii neurotransmitorului chimic s-au descris sinapse colinergice (acetilcolina), adrenergice (noradrenalina), dopaminergice (DOPA-mina), serotoninergice, gabaergice etc. Din punct de vedere funcional se deosebesc sinapse excitatorii sau inhibitorii. Din punct de vedere structural (ultrastructural) s-au descris trei tipuri de sinapse: - tipul I, sinapse axo-dendritice, excitatorii cu o fant sinaptic mai lung 30 nm, cu o membran presinaptic ngroat i vezicule presinaptice sferice. - tipul II, sinapse axo-somatice cu o fant sinaptic mai ngust (20 nm) cu o membran presinaptic mai subire, veziculele sinaptice sunt turtite sau alungite. - tipul III de sinapse sunt cele cu spaiu sinaptic ngustat de 2 nm. Din acest tip fac parte sinapsele electrice. Se descriu apoi n afar de sinapsele axo-dendritice i axo-somatice, sinapse axo-axonice, dendro-dendritice, somato-somatice i chiar dendro-somatice. Examinrile ultrastructurale au relevat existena unor variate tipuri de sinapse la nivelul SNC i periferic. Un neuron poate primi fibre presinaptice de la muli ali neuroni prin convergen i la rndul su poate trimite fibre la mai muli neuroni prin divergen. Foarte rar se ntlnesc neuroni n raport de 1 la 1. Cele mai multe legturi sinaptice sunt de ordinul sutelor sau mai frecvent de ordinul miilor. Aceste rapoarte determin securitatea sinaptic n interiorul sistemului nervos. Neuroplasticitatea structural manifestat din viaa embrionar se menine aa cum am vzut i n perioada adult. Microscopia electronic a artat c axonul presinaptic se termin la locul de contact cu neuronul postsinaptic printr-o poriune lrgit de 0,5-2 m, denumit din cauza formei sale buton sinaptic sau buton terminal. Partea mai ngroat a butonului terminal alctuiete zona sau membrana presinaptic. In apropierea butonului sinaptic, fibra nervoas axonal i pierde teaca de mielin. In interiorul butonului exist numeroase organite celulare reprezentate mai ales de mitocondri (mai numeroase dect ntr-un volum similar de citoplasm celular). Sunt n medie 10.000 de vezicule cu diametrul de 30-60 nm, mai numeroase n apropierea spaiului sinaptic. Veziculele se aglomereaz n anumite puncte ale membranei presinaptice, iar n dreptul veziculelor membrana devine mai opac. Veziculele conin stocate mici pachete moleculare (numite cuante) cu transmitori chimici responsabili pentru transmiterea sinaptic. Morfologia veziculelor variaz n funcie de neurotransmitorul pe care-l conine. Aa de exemplu, veziculele din sinapsele adrenergice i cele dopaminergice apar de diametru mai mare, granulare i dense n centrul lor, pe cnd veziculele colinergice, glutamatergice i gabaergice apar de diametru mai mic i clare. Veziculele din sinapsele inhibitorii din cortexul cerebral apar turtite sau alungite n timp ce n sinapsele excitatorii apar rotunde. Veziculele reprezint componentul cel mai important cantitativ, cel mai constant i specific al terminaiilor sinaptice. Dei cantitatea i aezarea veziculelor variaz n diferite sinapse ntotdeauna se poate observa o strns asociere a lor cu membrana presinaptic. Veziculele ar avea rolul s stocheze mediatorii chimici sinaptici sintetizai n zona pericarionului i transportai prin microtubuli n butoni terminali. Din ele se elibereaz apoi substana mediatoare. (Axonul se termin printr-o poriune

lrgit care se numete buton sinaptic. Butonul sinaptic are o poriune de membran ngroat unde se pierde mielina, denumit membran presinaptic. Organitele predominante din butonul sinaptic sunt mitocondriile. De asemenea, aici se gsesc i veziculele care stocheaz mediatorii chimici. ntre membrana presinaptic i cea postsinaptic exist un spaiu liber cu o grosime de aproximativ 10-30 nm, denumit fant sinaptic. n acest spaiu se gsete lichid extracelular. A treia component este cea postsinaptic i este reprezentat de regiunea receptoare a celui deal doilea neuron (sau muchi, gland, etc.). i aici exist o poriune mai ngroat de membran plasmatic, numit densitate postsinaptic. Pe aceast densitate postsinaptic se aglomeareaz receptorii pentru mediatorii chimici. Aceti receptori sunt formai dintr-o component care fixeaz molecula de mediatorul chimic i o component reprezentat de un canal ionic. Aceste canale ionice, care se deschid numai sub aciunea mediatorului chimic specific, determin depolarizarea celulei postsinaptice.)

Sistemul nervos somatic definitie, reflexele somatice structura si desene Sistemul nervos somatic este implicat n controlul voluntar al micrilor corpului prin acionarea muchilor scheletici i recepia stimulilor externi. Din punct de vedere funcional, sistemul nervos poate fi clasificat n vegetativ i somatic. Sistemul nervos somatic conine fibre aferente i eferente: fibrele aferente conduc informaia de la organele de sim spre locul de procesare fibrele eferente conduc impulsul nervos la muchi Transmisia eferent are doua componente: neuronii din cortexul motor, localizat n girusul precentral(aria Brodman 4) din creier. Acest neuron face sinaps n cornul ventral mduvei spinrii pe un alt neuron. Aici se descarc acetilcolin care acioneaza pe receptori nicotinici. acest al doilea neuron trimite impulsul nervos prin axonul sau pn la jonciunea neuromuscular. Aici se descarc acetilcolin pe receptori nicotinici, ceea ce rezult n contracia muschiului. Sistemul nervos somatic este responsabil de receptionarea stimulilor extreni si de miscarile voluntare ale corpului.El este format din : Centri nervosi situati in encefal si maduva spinarii ; Nervi aferenti externi , care conduc informatia de la organele de simt spre sistemul nervos central; Nervi eferenti somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central vine spre muschii scheletici. Reflexele somatice: Reflexe monosinaptice (de intindere,miotatice): -numar de neuroni: 2 -tipuri de neuroni: senzitiv si motor -timp de latenta: foarte scurt

-grad de iradiere: strict limitate-nu iradiaza -receptori specifici: proprioceptori -exemple: rotulian,ahilean,bicipital,tricipital,plantar,abdominal. Reflexe polisinaptice (deflexie,nocieptive): -numar de neuroni: cel putin 3 -tipuri de neuroni: senzitiv intercalar si motor -timp de latenta: lung -grad de iradiere: iradiaza diferit in functie de intensitatea excitantului(localizare; unilateralitate; simetrie; iradiere; generalizare) -receptori specifici: exteroceptori,proprioceptori -exemple: de aparare executate prin flexie, reflexul de mers.

Sistemul nervos vegetativ reflexele vegetative structura si desene

Sistemul nervos vegetativ sau sistemul nervos autonom regleaz activitatea organelor interne, (viscerelor) la vertebrate.

Denumirea de sistem nervos autonom provine de la psihologul britanic John Newport Langley i se datoreaz faptului c nu poate fi controlat n mod contient (voluntar) de un individ neantrenat. mpreun cu sistemul nervos somatic, care cuprinde toate structurile nervoase dedicate interaciunii cu mediul exterior, asigur echilibrul organismului cu condiiile variabile de mediu i mobilitatea muchilor, alctuiete sistemul nervos. Sistemul nervos vegetativ poate fi mprit n: Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, avnd centrul n mduva spinrii i hipotalamus; Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizeaz regenerarea organismului dup stres; Sistem nervos digestiv, cu nervul vag ce leag mduva spinrii i tractusul digestiv. Acest sistem funcioneaz relativ independent de sistemul nervos central (creier). Acest sistem nervos controleaz funciile importante vieii organismului (funciile vitale), ca de exemplu: activitatea cardiac, presiunea sanguin, procesul de digestie i procesul de schimburi ntre organism i mediu. De asemenea, acest sistem nervos mai poate coordona alte organe ca organele sexuale sau muchii globului ocular. Sistemul nervos vegetativ mai poate influena sistemul nervos central i sistemul nervos periferic. Sistemul nervos simpatic are rol n situaii de stres cu toate aspectele unei secreii crescute de adrenalin (vasodilataie periferic, muchii scheletici sunt mai bine alimentai cu snge n detrimentul organelor interne i digestiei, organismul fiind ntr-o stare de alarm, pupila ochiului mrit midriaz); un rol antagonist de scilibrare a acestor procese l are sistemul nervos parasimpatic. Arcul reflex vegetativ reprezinta unitatea elementara in mecanismul de functionare a sistemului nervos vegetativ si este format dintr-o cale aferenta, un centru nervos si o cale eferenta. Calea aferenta este formata din prelungirile neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali sau din ganglionii de pe traiectul nervilor cranieni. Dendritele acestor neuroni culeg excitatiile de la visceroceptori (baroreceptori, osmoreceptori, chemoreceptori), iar axonii merg la centrii nervosi din maduva sau trunchiul cerebral. Calea eferenta este alcatuita din doua neuroni: un neuron preganglionar, situat in centrul vegetativ din maduva spinarii sau trunchiul cerebral, a carui prelungire formeaza fibra preganglionara (mielinica), iar al doilea neuron se gaseste in ganglionii vegetativi paravertebrali, previscerali sau intramurali; axonul acestuia constituie fibra postganglionara (amielinica) ce merge la organul efector. De mentionat ca fibrele preganglionare medulare ies prin radacina anterioara a nervului spinal, impreuna cu fibrele somatice, patrund apoi prin ramul comunicant alb in ganglionul simpatic paravertebral. Comparativ cu calea eferenta a arcului reflex somatic care este neintrerupta, calea eferenta vegetativa este intrerupta la nivelul ganglionilor vegetativi; exceptie fiind doar in cazul inervatiei medulosuprarenalei, celulele secretorii ale acestei glande sunt inervate direct de fibrele preganglionare ale nervului splanhnic si ele reprezinta, de fapt, neuronii postganglionari. Deci, in alcatuirea unui arc reflex vegetativ intra trei neuroni: un neuron senzitiv si doi neuroni motori. Totusi, ganglionul vegetativ nu este un neuron reflex, el fiind doar un simplu releu pe calea efectorie, centrul fiind situat in sistemul nervos central. De obicei, fibrele postganglionare, mai ales cele parasimpatice, sunt scurte si se distribuie numai la unele din celulele efectoare.

Activitatea celulelor din jur (care nu sunt inervate) este influentata de mediatorii chimici secretati de terminatiile nervoase vegetative. Majoritatea organelor primesc o inervatie vegetativa dubla cu efecte antagoniste asupra activitatii lor. Astfel, inima prezinta o inervatie simpatica (stimulatoare) si parasimpatica (inhibitoare). Exista, totusi, si organe asupra carora simpaticul si parasimpaticul au efecte similare.

Ariile motorii corticale clasificare si rol Ariile corticale, dup funcia lor, pot fi clasificate n: arii de proiecie aferente, receptoare sau senzitivo-senzoriale, arii de protecie eferente, efectoare sau motorii i arii de asociaie. Ariile de proiecie aferente sunt urmtoarele: aria sensibilitii generale sau aria somestezic se afl n girusul postcentral din lobul parietal. n aceast arie, centrii sunt localizai dup silueta rsturnat a corpului. Aceasta se prezint sub

forma unui corp diform, la care ies n eviden buzele, limba i mna cu degetele, n special degetul mare. Acest corp diform a primit numele de homunculus senzitiv; aria vizual se gsete n lobul occipital, n jurul scizurii calcarine; aria auditiv se afl n girusul temporal superior; aria gustativ se afl n regiunea inferioar a girului postcentral; aria olfactiv se afl pe faa median a lobului temporal; aria vestibular nu are localizare precis. Ariile de proiecie eferente sunt urmtoarele: aria somatomotorie se afl n girul precentral din lobul frontal. La acest nivel se formeaz schema unui corp diform, de unde ies n eviden mna (n special, degetul mare), pentru coordonarea activitii manuale, i capul, pentru coordonarea activitii fonatorii i mimicii, proiecie care a primit numele de homunculus motor; aria premotorie se afl anterior de aria motorie principal; ariile extrapiramidale ocup aproape n ntregime regiunea cortexului. Ariile de asociaie sunt ariile corticale ai cror neuroni au rolul de a stabili legtura dintre diferite arii corticale. Centrii limbajului Emisfera stng la dreptaci i cea dreapt la stngaci intervin n limbajul articulat. Existena unei emisfere dominante este necesar, deoarece lipsa dominaiei duce la blbial. Centrii limbajului se afl n girul frontal inferior. Centrii scrisului se afl n girul frontal mijlociu, anterior de aria motorie principal. Limitele acestor arii nu sunt nete. Diferitele arii sunt caracterizate si prin anumite functii corticale: - rol senzitivo-senzorial - rol motor - rol asociativ Ariile corticale motorii 1) Aria 4, somatomotorie, motorie voluntara. Este localizata in lobul frontal, girusul precentral. Ea coordoneaza activitatea voluntara a intregii musculaturi somatice. Din patura piramidla interna pleaca fasciculul corticospinal. 2) Aria 6, premotorie, parapiramidala situata inaintea ariei 4, in partea anterioara a girusului precentral si in partea posterioara a girusurilor frontale 1, 2, 3. 3) Aria 8, aculogira, situata in portiunea mijlocie a girusurilor frontale 1, 2. Eferentele merg cu fascicolul geniculat. In imediata apropiere a ariilor 4,6, 8 exista ariile motorii supresive 4s, 6s, 8s - capabile sa inhibe functiile motorii. 4) Aria 44 - in piciorul girusului frontal inferior, este centrul de coordonare al activitatii muschilor care intervin in fonatie (laringe, faringe, val palatin, limba, buze). Se mai numeste centrul vorbirii. 5) Ariile 45 si 46, situate anterior de 44, in portiunea triunghiulara a girusului frontal inferior = centrul scrierii.

Ariile corticale senzitivo-senzoriale 1) Ariile 3, 1, 2 sunt asezate in girusul postcentral. Sunt ariile sensibilitatii generale = aria somestezica. Aici se proiecteaza impulsurile specifice sosite de la caile sensibilitatilor exteroceptiva si proprioceptiva constienta. 2) Ariile 5 si 7 - in girusul parietal superior si precuneus pe fata mediala a emisferului. 3) Ariile 40 si 39 - in girusul parietal inferior. Sunt arii senzitivognozice, unde au loc procesele de comparare a impulsurilor senzitive sosite, cu cele stocate anterior, activitatea de sinteza si perceptia propriuzisa. 4) Aria 43 - aria gustativa 5) Aria 41 - pe suprafata superioara a girusului temporal superior = aria auditiva - aici se inregistreaza sunetele. 6) Ariile 42 si 22 inconjoara aria 41. Sunt ariile audiognozice si audiopsihice. 7) Aria 17 = aria vizuala, situata pe fata mediala a lobului occipital, pe buzele fisurii calcarine. 8) Ariile 18 si 19 - concentrice in jurul ariei 17 - sunt ariile vizuopsihica si vizuognozica. Termoreglarea definitie, termoliza, mecanisme Termoreglarea reprezinta capacitatea organismului animalelor superioare i celui al omului de a-i menine constant temperatura corpului, indiferent de oscilaiile temperaturii mediului ambiant. Temperatura constant a corpului este asigurat prin reglarea termogenezei, numit i termoreglare chimic, i a termolizei, numit i termoreglare fizic. Termoliza reprezinta un proces fiziologic prin care organismul cedeaza mediului ambiant surplusul de caldura; evaporarea transpiratiei la suprafata corpului printr-o serie de procese fiziologice. Mecanisme fizice: Radiaia reprezint transferul de cldur, de la organism ctre corpurile din mediul nconjurator cu temperatura mai mic. Convecia reprezint pierderea de cldur prin curenii de aer. Conducia reprezint transferul de cldur ntre obiecte aflate n contact direct. Aceste mecanisme sunt eficiente cnd temperatura ambiant este mai mic dect cea a organismului. Evaporarea este un proces foarte eficient i se realizeaz prin evaporarea apei la nivelul tegumentelor i a mucoasei respiratorii (perspiraia insensibil 600 ml/zi) i evaporarea lichidului sudoral. Mecanismele fiziologice de adaptare a termolizei: creterea temperaturii mediului ambiant determin creterea fluxului sanguin tegumentar prin vasodilataia cutanat, intensificnd astfel termoliza prin radiaie i convecie. controlul procesului de sudoraie prin inervaia vegetativ care asigur aclimatizarea la cald.

Temperatura corpului variatii, termogeneza Temperatura intern sau central reprezint temperatura organismului care depinde strict de bilanul dintre producerea de cldur (termogenez) i pierderea de cldur (termoliz) nefiind influenat de variaiile de temperatur ale mediului ambiant. n condiii de repaus: temperatura organismului este de 370,60C . Temperatura oral este de aproximativ 36,7C. Temperatura rectal > cu 0,5C fa de temperatura oral. Temperatura axilar < cu 0,5C fa de temperatura oral. Termogeneza (adaptarea la frig): Termogeneza muscular asigur 40% din termogeneza total, se realizeaz prin creterea tonusului muscular (frisonul) i este controlat nervos. Termogeneza hepatic crete viteza proceselor metabolice i este supus controlului hormonal: catecolamine i hormonii tiroidieni.

Metabolismul aspecte componente, metabolism bazal Prin metabolism se nelege totalitatea transformrilor biochimice i energetice care au loc n esuturile organismului viu. Metabolismul este un proces complex, ce implic schimburi de materii i energii, i care include dou procese (simultane) opuse: catabolism / dezasimilaie - totalitatea proceselor chimice de degradare a substanelor din organism; se produce n special ruperea legturilor dintre atomii de carbon, din moleculele diferitelor substane; acest tip de reacii este nsoit de eliberare de energie (reacie exergonice). anabolism / asimilaie - procesele chimice de biosintez a substanelor ce intr n alctuirea materiei vii. Reaciile anabolice se caracterizeaz prin consum de energie i se numesc reacii endergonice (reacii endergonice). Metabolism bazal (BMR), reprezint cantitatea minim de energie consumat (kcal/kJ) de corpul uman pentru a ne ine n via, cnd se afl n stare de repaos complet, cu o activitate psihic normal, ntr-un mediu cu temperatur neutr i cu inactivitate a sistemului digestiv. Energia (caloriile) sunt arse i folosite de corpul uman pentru a respira, a pompa sngele, a menine temperatura corpului, a funciona organele interne cum ar fi ficatul, creierul, inima, etc. Corpul uman consum n jur de 60%..70% din energia noastr, fie ngerat prin alimente sau din rezervele corpului.

Metabolism energetic variabil definitie, factori, ratia alimentara Cheltuielile energetice ale organismului pot crete n cursul eforturilor fizice de 10 -20 de ori fa de cele bazale. Munca fizic necesit mult energie, care trebuie acoperit prin consum sporit de

alimente energetice. n raport cu gradul efortului fizic prestat, cheltuielile energetice se clasific n cinci categorii: Cheltuieli energetice de repaus Cheltuieli energetice din efortul fizic uor Cheltuieli energetice din efortul fizic mediu Cheltuieli energetice n efortul fizic greu Cheltuieli energetice n efortul fizic foarte greu. Cheltuielile energiei variabile - depind de: Activitatea musculara - muschii reprezinta 30% din greutatea corporala si sunt mari consumatori de energie atat in repaos cat si in efort. Cheltuielile energetice variaza proportional cu activitatea musculara depusa. Astfel este de 2000 - 3000Kcal pentru muncitorii din uzina dar cel mai mare consum energetic il au sportivii in antrenament intre 5000 si 6000 Kcal. Consumul energetic incepe inca inainte de incepere efortului si in continuare proportional cu efortul depus. Oricat s-ar mari ventilatia pulmonara nu se poate asigura o absorbtie de O2 mei mare de 6 - 7l/min. Daca efortul este atat de mare incat organismul necesita 30 - 40l/min. nu se poate asigura aceasta valoare si organismul este nevoit sa lucreze in datorie de O2 se achita in perioada de restabilire a organismului dupa efort. Temperatura mediului inconjurator - cand temperatura scade pierderile de caldura cresc dar intervin mecanismele reflexe prin vaso-constrictie deci scade depozitul de caldura, iar instalarea frisonului intensifica arderile celulare cu 50%. Expunerea la cald intensifica circulatia respiratorie, secretia sudorala si termoliza. Intre cele 2 extreme de temperatura exista o valoare a temperaturii mediului ambiant de circa 21grade pentru omul imbracat si 28 grade pentru cel dezbracat. Temperatura de confort termic. Actiunea alimentelor - ingerarea de alimente activeaza schimburile energetice cu 10 - 15 fata de metabolismul bazal. Acest efect a fost denumit actiunea dinamica specifica (A.D.S.). A.D.S. este mai mare de +30% fata de glucide care au +6% iar lipidele +4%. Alti factori - care cresc metabolismul cu 3 - 4% - emotiile, pot produce prin suprasolicitare modificari cronice ale metabolismului prin afectarea S.N.C. si endocrin. Pentru ca emotiile cresc secretia de adrenalina care are un efect stimulator energetic. In functie de cheltuielile energetice pe ramura de sport se calculeaza necesarul caloric zilnic. Exista tabele care contin tipul de efort cu valorile medii ale ratiei alimentare. Cunoscand costul energetic al activitatii efectuate avem posibilitatea planificarii repaosului in asa fel incat sa se obtina un echilibru energetic adecvat si sa se mentina greutatea corporala constanta. Ratia alimentara reprezinta cantitatea de alimente care permite satisfacerea necesitatilor energetice, in macronutrimente (proteine, lipide, glucide), in micronutrimente (vitamine, minerale) si in apa, ale unui individ sau ale unui grup de persoane. Stabilirea unei ratii alimentare tine cont de repartitia de dorit a macronutrimentelor: 12% aproximativ din aportul energetic trebuie sa fie furnizat de proteine (carne, peste, lactate, soia, legume uscate), 30-35% de catre lipide (unt, margarina, ulei) si 53-58% de catre glucide, din care maximum 10% glucide rapide (alimente zaharate). Ratiile alimentare sunt stabilite plecand de la diferite grupe de alimente (fructe si legume, corpi grasi, produse lactate, cereale, legume uscate si cartofi, carne, peste, oua etc.) si contabilizeaza eventualul aport furnizat de catre bauturile alcoolice (10% maximum din

aportul energetic total). Ele mai trebuie sa tina cont si de obiceiurile de consum (portie, frecventa, preferinte, repartitia intre mese), de eventualele constrangeri (buget, aprovizionare) si sunt susceptibile de modificari si de adaptari in functie indeosebi de activitatea fizica a subiectilor in cauza.

Reflexul definitie, arcul si actul reflex, componente, clasificarea reflexelor Reflexul fiziologic este reacia unui organism printr-o aciune automat involuntar neuromuscular declanat printr-un anumit stimul (excitaie). Reflexele pot sub forma unui simplu arc reflex sau cu forme mult mai complexe. Reflexele sunt de mai multe feluri ca de exemplu: Reflexe dobndite care apar n cursul vieii dup natere Reflexe nnscute sau motenite Care la rndul lor se mpart n: Reflexe condiionate Reflexe necondiionate Reflexele ajut organismele vii s reacioneze mai prompt stereotip ntr-um mediu constant, astfel la ajungerea maturitii sexuale prin reflexele sexuale se realizeaz reproducia i perpetuarea speciei prin urmai. Actul reflex: raspuns automat al unui organ efector (muschi/glanda) la actiuneaunui stimul venit pe o cale nervoasa numitaarc reflex. Arcul reflex: structura anatomica prin care se realizeaza actul reflex; structura sifunctiile sunt programate genetic. Componentele arcului reflex receptor: structura histologica specializata in transductia energiei specificediferitilor stimuli calea aferenta (senzitiva): fibre nervoase senzitive care conduc ingluxul nervos pana la centri nervosi centru nervos: grup de pericarioni care analizeaza influxul nervos senzitiv sielaboreaza influxul nervos motor calea eferenta (motorie): prelungirile axonice ajung la organele efectoare sitransmit influxul nervos motor efector: muschi (striat, neted, cardiac) si glande. Clasificarea reflexelor - poate fi facuta dupa trei criterii: Dupa localizare pot fi: reflexe spinale, bulbare, pontine, mezencefalice,subcorticaje etc. Dupa numarul sinapselor - pot fi: monosinaptice (reflexul osteotendinos) si polisinaptice (reflexul bisinaptic, cutanat sau de aparare si reflexele vegetative). Dupa modul de aparitie - pot fi: neconditionate (nnascute) sau conditionate (dobndite n timpul vietii).

Invatarea motorie definitie si faze