Sunteți pe pagina 1din 442

Apocalipsa, studiu personal si explicatii verset cu verset la cartea Apocalipsei, facut intre anii 2009-2011 de catre Florian V. Fulga, cu ajutorul Domnului.

Spor la studiu!

Apocalipsa 1: 1-5.

Ellen White o mai bună înţelegere a Apocalipsei conduce inevitabil la o experienţă religioasă complet diferită. – Mărturii pentru predicatori

114.

The seven Churches În timpul dominaţiei Medo-Persane din Asia Mică – Anatolia, oraşele ioniene au fost organizate în satrapi, ce erau conduse din Sardes.

În perioada romană, guvernatorul proconsul al Asiei locuia la Efes. În această perioadă, cetăţile greceşti din Asia erau cea mai importantă sursă pentru economia Romei, prin taxe. De aceea, atenţia Romei a fost îndreptată spre acest teritoriu, acordândui-se facilităţi speciale.

O tradiţie latină spune că Ioan a fost dus la Roma, unde a fost

aruncat într-un cazan cu ulei încins, la Poarta Latină din Roma. Pentru că nu a murit, romanii fiind superstiţioşi l-au izolat pe Patmos.

O tradiţie spune că pe Patmos a fost izolat împreună cu ucenicul

său Prochorus, unul din cei 7 diaconi (Fapte 6:5).

Se pare că din Apocalipsa aflăm că Ioan avea un trecut iudaic şi probabil descendenţă preoţească.

După eliberarea din Patmos, Ioan a venit şi s-a stabilit în Efes. De aici a călătorit la Smirna, unde l-a câştigat pe Sfântul Policarp la creştinism şi l-a numit episcop al oraşului.

Influenţa lui Ioan a fost puternică în Anatolia. Pe la sfârşitul secolului II, majoritatea bisericilor din Asia Mică îl considerau pe Ioan ca fondator al lor.

Cifra 7 pentru biserici: este numărul cel mai folosit în literatura creştină şi ales de Ioan pentru a se referi la biserica universală. Este de asemenea cel mai popular clişeu epic în literatura antică, ca cele 6 zile de ploaie, urmată de a şaptea zi, în care ploaia s-a oprit (Potopul babilonian), sau de cele 6 zile de lucru, urmate de a 7 a odihnei – creaţia din Geneza.

Neokoros înseamnă păzitor al templului. Aceasta era onoarea pe care o primea vreun oraş antic, ridicând un templu pentru un împărat, considerat zeu.

După moartea lui Caesar în 44 îec., a fost declarat zeu. Iar fiul lui adoptiv, Octavian, în timpul cărua s-a născut Isus Hristos, a fost numit fiul celui divin divi filius.

Procesiunile din vremea romanilor păgâni, legate de festivalele închinate zeilor – împăraţilor (cu statuile lor scoase din templu şi expuse publicului), au fost preluate în creştinism, când organizează procesiuni

cu icoane şi relicve

Pentru păgâni, nu era o problemă să îngăduie o nouă religie, o nouă zeitate, atâta timp cât nu erau deranjaţi politic. Dar creştinii îi deranjaum căci nu participau la cultul împăratului. Lucruri ca Sfânta Cină le erau greu de înţeles – îi acuzau de canibalism dar lucruir ca teotokos – născătoare de Dumnezeu le erau uşor de înţeles, căci de mii de ani ei se închinau în Anatolia la Marea Mama, cunoscută ca Kubaba, Cybele, Ma, Anaitis, Artemis sau Diana.

le scot din biserică şi le expun publicului larg etc.

Stefanovic:Ioan este autorul Apocalipsei şi al Evangheliei: doar în Ioan şi în Apocalipsă apar expresiile Cuvântul lui Dumnezeu pentru Isus (Ioan 1:1-14 Apocalipsa 19:13); Mielul (Ioan 1:29,36; Apocalipsa 5:6- 7); cei ce L-au străpuns citat din Zaharia 12:10 (Ioan 19:37; Apocalipsa

1:7).

Ioan era pe Patmos, conform tradiţiei creştine exilat de autorităţiile din timpul lui Domitian (81 96); Nerva Traian l-a eliberat pe Ioan, cares-a întors la Efes, unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.

Este general susţinut că Evanghelia după Ioan este scrisă după Apocalipsa.

Ioan a locuit la Ierusalim până în 70, când oraşul a fost distrus. Apoi s-a mutat la Efes: atunci se poate ca Maria, mama lui Isus să fi murit deja şi deci să nu fi trăit deloc la Efes? (ciudată istoria cu casa ei

Bisericiile din Asia au fost înfiinţate la începutul anilor 60. Apocalipsa vorbeşte de apostazia unora dintre ele – deci a trecut ceva timp. Timpul scrierii este clar în jurul anilor 90.

După anul 70, iudeii au adăugat o a 18 binecuvântare, ce se rostea la sfârşitul servicilor divine din sinagogă. Pentru că creştinii nu s-au luptat împotriva romanilor în anul 70, această binecuvântare era un blestem pentru creştini. Astfel creştinii nu se mai puteau aduna cu iudeii, în sinagogă şi antagonismul dintre creştini şi evrei a crescut acum. [Apocalipsa 2:9, 3:9] – opoziţia faţă de creştini şi Evangheliei îi face pe iudei adunarea satanei. La care se adaugă persecuţia romană.

Oricine dorea să atingă un statut privilegiat economic, social, politic trebuia să participe la activităţile societăţii, inclusiv la jertfirea

pentru idoli, festivalurile religioase, ce includeau beţii, orgii şi prostituţie sacră. Ca azi de fapt: religia e trambulină politică, socială.

Unii creştini participau la sărbătoriile păgâne şi nu prea îndrăgeau sfaturile lui Ioan (poate argumetând teologic cu textele lui Pavel că un idol nu este nimic).

Sistemel de interpretare: preterist, idealist, futurist, istoricist. Cred că istoricismul este cel mai bun: aplică din preterism ceea ce se poate aplica la sec. 1, aplică din futursim ceea ce se referă la a doua venire, dar lasă loc şi istoriei să se desfăşoare.

Pentru a înţelege mesajul cărţii, primele întrebări pe care trebuie să ni le punem sunt: ce încearcă autorul inspirat să le spună cititorilor iniţial şi de ce spune el ce spune. Şi 2: ce spune textul cititorului de azi.

Deşi Apocalipsa 4:1 spune că Ioan urma să vadă lucrurile care vor fi după cele 7 biserici, totuşi în partea dedicată celor 7 biserici 1:9 – 3:22 conţin un număr de promisiuni ce se vor împlini în viitor, după cum şi unele viziuni din 4 – 22:5 se referă la trecut, din perspectiva lui Ioan.

Apocalipsa nu descrie atât de exact, în toate detaliile viitorul, ci ni-L prezintă pe Dumnezeul care are în mână viitorul, oricare ar fi el.

Jaques Doukhan. Ioan este martor – mărturiseşte ce a văzut (versetul 2). În greacă este martus de unde vine cuvântul martir. Dezrădăcinat din ţara, familia, prietenii lui; zdrobit de munca dură şi umilitoare; nemaiavând nimic decât speranţa, autorul Apocalipsei era atunci martirul.

Apocalipsa e cea mai veterotestamentală carte a Noul Testament – are mai mult de 2000 de aluzii la Vechiul Testament, 400 referiri explicite şi

90 de citate literare din Pentateuh şi Profeţi. Când citează din Vechiul Testament, citează din Biblia ebraică şi nu din Septuaginta. Apocalipsa este strâns legată de Daniel. Încă de la început aflăm asta: cuvântul revelaţie/ descoperire se găseşte de 7 ori în cartea lui Daniel. Daniel se termină cu o fericire Daniel 12:12-13, iar Apocalipsa începe cu o astfel de fericire Apocalipsa 1:3. Ioan face în Apocalipsa cele mai multe aluzii la Daniel – mai multe faţă de oricare altă carte din Vechiul Testament. Chiar modul în care se introduce Eu Ioan seamănă cu cel din Daniel:

Eu, Daniel. Amândouă cărţile au aceeaşi frazeologie, aceleaşi teme, aceleaşi implicaţii etice, şi aceeaşi perspectivă profetică, acoperind aceeaşi perioadă de timp.

Structura Apocalipsa: este Menorah are 7 viziuni; fiecare viziune începe cu imaginea templului, cu o notă liturgică, ce ne aminteşte de sărbătorile anuale evreieşti (Lev 23). Autorul ne invită să citim Apocalipsa în lumina sărbătorilor evreieşti, ritualuri cu înţeles simbolic în istoria (mântuitii).

Menorah:

a. Pessah – Paştele (1:12-20), 7 biserici (2;3)

b. Shavout (4-5), 7 sigilii (6 8:1, interludiu 7).

c. Rosh Hashanah (82-5); 7 shofar/trâmbiţe (8:6-11:18, interludiu

10-11:14)

d. Kippur (11:19), 7 semne (12-14, interludiu 14:1-5).

e. End Kippur (15), 7 cupe (16-17, interludiu 17 şi 18)

f. Pre-Shukkot (19:1-10); 7 victorii (19:11-20:15)

g. Sukkot (21:1-18), 7 minuni ale Ierusalimului (21:9-22:5).

Sau: a. Faza pământească (1-11:18)

b. Faza finală (11:9-14)

c. Faza cerească (15-22).

Similitudinea cu Daniel: amândouă încep cu faza terestră – istorică, apoi celestă – escatologic, cu interludiu mijlociu în care apare judecata lui Dumnezeu şi revenirea lui Hristos/ Apocalipsa 14 – Daniel 7. astfel că interpretarea istorică-profetică este solidă, după modelul lui Daniel – este intenţia autorului şi cel mai vechi sistem de interpretare. Ca şi Daniel, Apocalipsa se extinde gradual, se dezvoltă şi se intensifică în teme apocaliptice; trăsătură literară a lor este repetarea şi intensificarea (interpretare recapitualtivă). Deci contrazice atât interpretarea preteristă, cât şi pe cea coronologică – viitoristă.

1. Verset

a. descoperirea- apocalipsa. Titlul acesta tăgăduieşte categoric acuzaţia că Apocalipsa este o carte sigilată şi că, prin urmare, nu poate fi înţeleasă. Ea cuprinde o solie pe care Dumnezeu intenţionează ca „servii‖ Săi de pe pământ să o „asculte‖ şi să o „păzească‖ (v. 3). Ei nu ar putea face lucrul acesta dacă nu ar înţelege mai întâi mesajul cărţii.

b. Lui Isus Hristos. se poate înţelege că Apocalipsa este fie o

descoperire din partea lui Isus, fie o descoperire despre El. Ambele sunt valabile: contextul imediat ne vorbeşte de primul înţeles; dar contextul larg vorbeşte despre Isus în lucrarea Sa de după înălţarea la cer; astfel Apocalipsa este, în realitate, o completare a Evangheliilor. c. I-a dat-o. După păcat avem un singur mijlocitor între cer şi pământ este Isus Hristos. 1 Tim 2:5

d. Au să se întâmple în curând: concepţia iminenţei reveniri lui Isus este prezentă permanent în Biblie şi mai ales în Apocalipsa (de 7 ori). Declaraţiile pe care le face îngerul din Apocalipsa pentru a răspunde frământării lui Ioan cu privire la iminenţa

revenirii lui Hristos, care va pune capăt domniei păcatului, trebuie înţelese ca o expresie a voinţei şi a planului divin. Dumnezeu nu a avut niciodată de gând să întârzie realizarea planului de mântuire, ci din totdeauna Şi-a exprimat dorinţa ca revenirea lui Hristos să nu fie mult amânată. D. Popa: înţeles în contextul marii lupte (dacă poporul era gata, oricând Hristos ar fi venit). Stevanovic:

I.

Apocalipsa are în centru pe Hristos; El este începutul şi sfârşitul istoriei: 21:6, 22:13, 1:17, 2:8, 22:13. Fără Hristos, Apocalipsa ar fi un scenariu de la hollywood, plin de catastrofe, fără speranţă.

II.

Iminenţa evenijentelor descrise: trebuie să înţelegem că Apocalipsa nu se referă doar la ultima parte a istoriei pământului, ci şi la istoria de atunci. Apoi în curând trebuie -l înţelegem din punctul de vedere al lui Dumnezeu 2 Petru 3:8 – pentru El, planurile legate de istoria pământului au intrat în faza finală. Pentru Dumnezeu timpul este aproape 1:3, pentru satana timpul este scurt 12:10-12.

2. Verset

a. Ioan e martor ocular la fel ca în Evanghelie.

b. A vãzut. Aceste cuvinte, care denotã comunicare şi percepţie

vizualã, apar de 73 de ori în Apocalipsa, iar cuvintele care denotã comunicare şi percepţie audio, de 38 de ori. Apocalipsa este un raport al lucrurilor pe care Ioan le-a vãzut şi auzit pe când era în viziune.

3. Verset

a. Vremea. în sensul unui anumit moment din timp, o vreme favorabilă, un timp fixat mai dinainte pentru un anumit eveniment. „Vremea‖ despre care se spune aici că este „aproape‖ este timpul când se vor împlini „lucrurile scrise‖, „lucrurile care au să se întâmple în curând‖, din Apocalipsa 1,1. Tocmai iminenţa acestor evenimente oferă motivaţia pentru a ţine cu stricteţe „cuvintele acestei proorocii‖. Prin urmare,

Apocalipsa este de o însemnătate deosebită pentru cei care cred că „vremea‖ venirii lui Hristos „este aproape‖. Stevanovic:

I. Citirea şi ascultarea fără împlinirea meajului cărţii este fără importanţă. A auzi profeţia, în contextul gândirii evreieşti, înseamnă a gândi, a înţelege! (Apocalipsa 2:7, 3:22). La evrei, a asculta implică dorinţa de a împlini, e sinonimc cu a păzi, a asculta.

4. Verset

a. Ioan în Asia centru important creştin, condus de Ioan, evanghelizat de Pavel (Colose, Efes), îngrijit de Timotei (1 Tim

1:3).

b. 7 biserici: Numărul şapte implică desăvârşire; deci pare

rezonabil să considerăm că într-un anumit sens aceste solii descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau mai multe din aceste mesaje. De aceea, se poate spune că, pe lângă aplicaţia locală din timpul lui Ioan şi pe lângă aplicaţia istorică a perioadelor succesive, aceste solii mai au şi aplicaţie universală. Un scriitor creştin din jurul anului 250 d.Hr. spunea că „Ioan scrie celor şapte biserici şi cu toate acestea el vorbeşte pentru toţi‖ (textul latinesc în S. P. Tregelles, ed., Canonul Muratorian, p. 19) Stevanovic: Canonul muratorian vorbeşte încă din sec. II că deşi Ioan vorbeşte celor 7 biserici, de fapt vorbeşte către toate, din toate timpurile. În sprijinul ideii, vin repetatele îndemnuri Cine are urechi

să audă ce zice bisericilor Duhul (2:7,11,17,29; 3:6,13,22

13:19).

c. Celui ce este: o expresie în aparenţă luată din LXX, de la Exodul 3,14, unde este folosită pentru a traduce numele divin EU SUNT. Aici e Tatăl (vs. 4.5) – dar vezi şi 22:12-13.

Dumnezeu lui Israel, ce nu poate fi prins în definiţii teologice – El pur şi simpul este. El era în timpul lui Avraam şi va fi mereu – vine ca să putem înţelege ceva despre El, El vine în întâmpinarea noastră.

d. 7 duhuri: Asocierea făcută aici între cele „şapte Duhuri‖ şi

persoana Tatălui şi a lui Hristos, ca surse egale de har şi pace pentru creştin, dă de înţeles că ele reprezintă Duhul Sfânt. Numărul „şapte‖ este un simbol al desăvârşirii Sale şi poate de asemenea să implice ideea varietăţii darurilor prin care lucrează prin om (vezi 1 Corinteni 12,4–11; compară cu Apocalipsa 3,1). Stevanovic: 7 duhuri repărezintă plinătatea şi universalitatea lucrării

Duhului Sfânt.

5. Verset

a. Martorul credincios: Hristos este „martorul credincios‖ prin faptul că este reprezentantul desăvârşit al caracterului, al gândului şi al voinţei lui Dumnezeu pentru omenire – Ioan

10:30

b. Cel întâi născut: El este privit ca cel dintâi, în sensul că toţi cei care au înviat înainte şi după El au fost eliberaţi din legăturile morţii numai în virtutea biruinţei Sale asupra mormântului. Puterea Lui de a-Şi da viaţa şi de a o lua iarăşi (Ioan 10,18) Îl deosebeşte de toţi ceilalţi oameni care au ieşit vreodată din mormânt şi arată faptul că El este izvorul vieţii (Romani 14,9, FA 13:33).

c. Apocalipsa 1:5-

d.

Domnul. Sau „conducătorul‖. Această lume este domeniul legitim al lui Hristos. Hristos a biruit păcatul şi a recâştigat

moştenirea pierdută de Adam, şi este deci cârmuitorul de drept al omenirii (Coloseni 2,15; compară cu Coloseni 1,20; vezi Apocalipsa 11,15).

e.

Spălat: A fi „eliberat‖ de păcate înseamnă a fi eliberat de pedeapsa şi puterea păcatului (Ioan 3,16; Romani 6,16–

18.21.22).

f.

Descrierea lui Hristos 3 atribute: martor credincios, întâiul născut din morţi, Domn al domnilor, Rege al regilor pentru 3

acţiuni: ne-a iubit, ne-a eliberat, ne-a făcut o împărăţie (versetul 6). Este de fapt misiunea Lui: întruparea, crucea, proslăvirea.

6. Verset

a. Împărăţie şi preoţi: vezi 1 Petru 2,9; Apocalipsa 5,10. Preot poate fi considerat cel care ÎI aduce jertfe lui Dumnezeu (compară cu Evrei 5,1; 8,3), iar în acest sens fiecare creştin are privilegiul de a-I aduce „jertfe duhovniceşti‖ – rugăciune, mijlocire, mulţumire, slavă – lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 2,5.9, Romani 12:1). Pentru că fiecare creştin este un preot, el se poate apropia de Dumnezeu, rugându-se pentru sine, fără mijlocirea vreunei alte fiinţe umane, şi rugându-se pentru alţii. Hristos este mijlocitorul nostru (1 Timotei 2,5) Stevanovic: Împărat şi preot este cel mai puternic statut social şi religios pe care cineva îl putea avea în antichitate. Dacă pentru vechiul Israel era o promisiune veţi fi (Exod 19:6), pentru creştini este o certitudine ai făcut împărăţie şi preoţi (vezi şi 1 Petru 2:9).

b. A Lui să fie slava: lui Hristos (vs. 5). A pune „stăpânirea‖ în

seama lui Hristos înseamnă a-L recunoaşte drept conducător al universului. După înviere El a primit „toată puterea … în cer şi pe pământ‖ (vezi comentariul de la Matei 28,18) Stefanovic: aceasta ar trebuie să facă toată lumea la timpul

sfârşitului Apocalipsa 14:7

Apocalipsa ne arată nu numai Cine este Isus, ci şi ce putem fi noi, dacă devenim părtaşi cu El Efeseni 2:6.19.

7. Verset

a. Iată că El vine. Salutarea fiind încheiată în v. 6, Ioan anunţă tema Apocalipsei (compară cu vs. 4 – Cel ce vine – acelaşi verb).

b. Străpuns. Din Apocalipsa 1,7 reiese clar faptul că persoanele răspunzătoare pentru moartea lui Hristos vor învia din morţi pentru a fi martori ai venirii Lui şi romanii, şi proeţii ce au complotat, şi „creştinii‖ ce au ţinut tăcerea, şi toţi prigonitorii de seamă ai creştinilor de-a lungul secolelor (Fa.9:4) (vezi comentariul de la Daniel 12,2). În cursul judecării Sale Isus i-a avertizat pe conducătorii iudei de acest eveniment înspăimântător (Matei 26,64). Venirea lui Hristos vizibilă pe nori e literală – pentru că cei ce L-au străpsuns, personaje reale, Îl vor vede în mod real. Ioan citează din Zaharia 12:10-11.

c. Boci la moartea cuiva drag faci asta. Cei ce L-au ucis pe Hristos, acum vor boci, vor plânge ca la moartea cuiva drag. Ironic: la vederea Celui ce L-au omorât, vor boci!!! Căci EL nu mai e mort, cin vine pe nor. Acum văd greşita lor judecată şi respingerea tuturor evidenţelor.

d. Descriere ca a lui Mesia din Daniel 7:13.

8. Verset.

a. Alfa şi Omega. Aici Cel care vorbeşte este Domnul, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine‖, identificat în cap. 1,4 cu Dumnezeu Tatăl (vezi comentariul de acolo). Totuşi, în v. 11– 18 expresia „Alfa şi Omega‖ face în mod clar referire la Hristos, care declară că este şi „Începutul şi Sfârşitul‖ – începutul istoriei, ca Creator şi sfârşitul ei ca Cel ce revine pe nori. În cap. 22,13 cuvintele „Alfa şi Omega‖ se referă la Hristos, acest fapt fiind evident în v. 16. Tatăl şi Fiul împărtăşesc acest atribut al atemporalităţii. În ebraică ar fi Yahweh Elohim Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic El Shadai cele mai vechi nume pentru divinitate. Stefanovici: Cel ce promite revenirea este Dumnezeul veşnic – Alfa şi Omega.

9. Verset.

a. Răbdarea. Literal, „rămânerea sub‖. Aici cuvântul sugerează exercitarea stăpânirii de sine pentru a îndura o situaţie grea când, prin lepădarea de credinţă, ar putea fi obţinută eliberarea de sub persecuţie. În Hristos creştinii au puterea de a „rămâne‖ „în Isus‖

b. Patmos. O mică insulă din Marea Egee, cam la 80 km la sud-

vest de Efes. În partea ei cea mai întinsă, insula măsoară circa 16 km de la nord la sud şi circa 9,6 km de la est la vest. Insula Patmos este stâncoasă şi lipsită de vegetaţie. Coasta foarte fragmentată conţine numeroase golfuleţe. Scriind în anul 70 d.Hr., Pliniu (Natural History iv. 12, 23) menţionează că insula era folosită drept colonie pentru executarea pedepselor, fapt care explică declaraţia lui Ioan cu privire „necaz‖. Apostolul a fost dus în Insula Patmos ca un deţinut roman. Stefanovici: Apocalipsa este îmbibată de cuvântul mare – apare de 25 de ori. Barclay spune că Apocalipsa este plină de sunetul mării; aici se văd cele mai frumoase apusuri, care fac marea să pară de

sticlă şi foc. Dar marea este şi simbolul despărţirii de cei dragi

10. Verset

Structura Apocalipsei este după sărbătoriile evreieşti din Leveticul 23:

Prima este sabatul.

a. Ziua Domnului. 1.„ziua Domnului‖, folosită de profeţii Vechiului Testament (Ioel 2,11.31) [Nu, pentru că Ioan arată locul unde se găsea, „ostrovul care se cheamă Patmos‖ (v. 9), motivul pentru care se afla acolo, „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu‖ (v. 9), şi starea sa în timpul viziunii, „în Duhul‖ – deci e normal să ne spună şi ziua]; 2. Dumninica – dominica Dies în latină, duminică la noi – în secolul II – IV, (după anul 300, http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/26/art7%20sala.pdf) se foloseşte aceast nume pentru duminică. 3. Sabatul - Genesa 2,3,

11.

Exodul 20,10.11, Lev. 23:3, Deut. 5:14, Isaia 58,13, Marcu 2,28, Ezechiel 20:12.20. Conform Genezei, Sabatul este prima sărbătoare (festival) pe care Dumnezeu a dat-o omului. Sabatul, singura zi sfinţită înainte de Sinai, şi e singura zi ce nu depinde de anotimpuri, mişcările corpurilor cereşti, sau oricare alt eveniment istoric. Aşadar, e natural pentru Ioan să înceapă Apocalipsa cu o referire la Sabat. Ioan primeşte viziunea despre escatologica Zi a Domnului (Isaia 13:9-13, Ezechiel 30:1-5, Ioel 2:1-11 etc) în Ziua Domnului Sabatul. Era obişnuit pentru gândirea ebraică să asocieze cele două zile – (Isaia 58:14) – iudeii spuneau că Sabatul este semnul zilei eliberări şi pregustarea a lumii ce va veni. Pentru Ioan există o Zi a Domnului, la sfârşitul sec. I. Aşa că teologii evanghelici, care spun că în Noul Testament nu avem o zi a Domnului (bazându-

se pe Romani 14 cu cine ţine o zi

vorbeşte de Ziua Domnului, care e Sabatul.

)

nu au dreptate. Ioan

b. Sunetul unei trâmbiţe: 1 Tes. 4:16, - glasul lui Dumnezeu. Dacă vine din spate, la evrei desemnează viitorul.

Verset.

a. Ţinând cont de v. 17, 18, este clar că în cazul de faţă aceste titluri se aplică la Hristos.

b. Cele şapte Biserici. Ordinea în care sunt enumerate bisericile aici şi în cap. 2 şi 3 reprezintă succesiunea geografică pe care ar fi trebuit să o urmeze un sol care ar duce o scrisoare din Patmos

către aceste şapte cetăţi din provincia Asia

numărului şapte cu referire la atât de multe simboluri diferite înseamnă faptul că şi această cifră trebuie înţeleasă într-un sens simbolic. În toată Scriptura numărul şapte, atunci când e folosit simbolic, are în general sensul de plinătate, desăvârşire.

Repetarea

c. Întrucât numărul şapte implică desăvârşire, pare rezonabil, de asemenea, să considerăm că într-un anumit sens aceste solii descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei

creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau

mai multe din aceste mesaje

Deşi, de exemplu, solia către

Laodicea este deosebit de potrivită pentru biserica de azi, soliile către celelalte biserici cuprind şi ele îndemnuri care îi pot fi folositoare (vezi 5T 368, 481, 538, 612; 8T 98, 99)

12. Verset

a. M-am întors Să văd glasul: şi vede şapte sfeşnice. Model des întâlnit în Apocalipsa – am auzit ceva, mă întorc să văd şi văd altceva!! EX. Apocalipsa 5:5-6.

b. Sfeşnice: În v. 20 se declară că aceste sfeşnice reprezintă şapte biserici, aşadar întreaga biserică. Faptul că ele sunt de aur arată valoarea bisericii în ochii lui Dumnezeu. Ioan Îl vede pe Hristos umblând în mijlocul lor (v. 13–18), ceea ce sugerează continua

Sa prezenţă în biserică (vezi Matei 28,20; compară cu Coloseni 1,18). După ce Templul a fost distrus, în anul 70 şi sfeşnicul luat la Roma, Ioan Îl vede pe Hristos între cele 7 sfeşnice – adică relaţia Dumnezeu – om nu s-a întrerupt odată cu distrugerea templului; lumina lui Dumnezeu este în biserici. Dumnezeu nu şi-a lăsat poporul singur. Dumnezeu este cu poporul Său, împlinindu-Şi promisiunea Lev 26:12; Matei 28:20. Hristos este shekinah pentru poporul Său, aşa cum a fost în toată istoria. Caracteristicile Sale ne fac să-L vedem astfel: ochi ca para focului (versetul 14), faţa Lui ca soarele ce străluceşte în toată puterea lui (versetul 16), picioare ca arama aprinsă şi arsă într- un cuptor (versetul 15). Strălucirea Lui ne trimite o rază despre strălucirea Noului Ierusalim. Stefanovici: în tradiţia evreiască, imaginea unui sfeşnic simbolizează ascultarea poporului Israel faţă de Dumnezeu.

13. Verset

a. Fiu al omului: Când Hristos Cel proslăvit i S-a arătat lui Ioan în splendoarea Sa cerească, El avea totuşi înfăţişarea unei fiinţe umane. Deşi El există din veşnicie, ca a doua persoană a Dumnezeirii, şi va rămâne pururi aşa, Hristos a luat asupra Sa natura umană, şi o va păstra pentru totdeauna (vezi Vol. V, pp. 917–919). Ce mângâiere este să ştim că Domnul nostru înălţat la cer şi proslăvit este totuşi fratele nostru, având natura noastră

umană şi fiind în acelaşi timp Dumnezeu! Este Om în carne şi oase, dar sub înfăţişarea glorioasă a Fiului Omului din Daniel 7, ce are atribute şi caracteristici divine, ce participă la jduecată şi inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu (Daniel 7:13). b. Haina lungă: este simbolul demnităţii. – Stefanovici : aşa purta marele preot şi împăratul.

14. Verset

a. Albe ca lână, para focului: lui Ioan îi este greu să descrie. Aşa că foloseşte comparaţiile: alb ca ce e cel mai alb, strălucitor ca ce e cel mai strălucitor etc. Stefanovici: înfăţişarea de aici a lui Isus este ca a Celui Îmbătrânit de zile din Daniel 7:9, adică Hristos cel înviat are acelaşi caracteristici ca eternul Dumnezeu.

15. Verset

a. Ape multe: Stefanovici: citare din Ezechiel 43:2 despre Dumnezeu şi Ioan aplică la Isus.

16. Verset

a. Mâna dreaptă. Aici mâna lui Dumnezeu reprezintă puterea Sa de a susţine.

b. Şapte stele. Acestea sunt un simbol pentru „îngerii‖ sau solii trimişi la cele şapte biserici (vezi comentariul de la v. 20). – vezi Daniel 12:3, Mal. 2:7, 3:1. Antici credeau că stele determină destinul oamenilor – astrologii erau foarte populari. Evreii au ajuns să creadă că fiecare om are un corp ceresc mazzal, o stea care prezidează destinul omului. Dumnezeu ţine în mână stelele – El controlează destinele Daniel 2:28.

c. Sabie

cu două tăişuri. Ioan repetă acest simbol în cap.

2,12.16; 19,15.21, unde sabia este considerată un instrument al pedepsei divine, ieşind din gura lui Hristos. Se pare că aici acest sens este cel mai potrivit, simbolizând autoritatea lui Hristos de

a judeca, şi în deosebi puterea Sa de a executa judecata. Faptul că sabia are două tăişuri, împreună cu ascuţimea ei, par să

sugereze cruzimea deciziilor Sale şi eficienţa judecăţii Sale. Faptul că nu ţine sabia în mână, ci în gură, înseamnă că lupa lui Hristos este verbală în antura sa, mai degrabă decât fizică. (Stefanovici)

17. Verset

a. Ca mort. Cel care primea o astfel de onoare era cu totul copleşit de simţământul propriei slăbiciuni şi nimicnicii (vezi Daniel 10, Isaia 6:5)

b. Nu te teme. După pierderea puterii naturale, un profet era întărit

supranatural, în general prin atingerea mâinii (vezi Ezechiel 2,1.2; 3,24; Daniel 8,18; 10,8–12.19; compară cu Isaia 6,6.7). Adesea oaspetele ceresc poruncea: „Nu te teme!‖ pentru a înlătura temerile fireşti care apar în inima omului atunci când

are loc o întâlnire cu o astfel de fiinţă (vezi Judecători 6,22.23; 13,2022; Matei 28,5; Luca 1,13.30; 2.10). Tensiunea dintre Dumnezeul atotputernic, distant al viitorului, care provoacă temerea şi relaţia personală cu Cel care e fratele nostru, leagă prezentul de viitor: cine nu se apropie acum de Hristos, fără teamă, viitorul îl va îngrozi.

18. Verset

a. Cel viu. Această formă a verbului implică o viaţă continuă, permanentă, activă. „În Hristos există viaţă, originală, neîmprumutată, nederivată‖. (DA 530; vezi 785). „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor‖.

b. Am fost mort. Literal, „am ajuns mort‖, o aluzie la răstignire. Aceste cuvinte arată clar faptul că Cel care i S-a arătat lui Ioan în viziune a fost Hristos.

c. Sunt viu. sau „trăiesc‖, adică am o viaţă continuă, o viaţă care nu are sfârşit, o viaţă care se perpetuează singură. În ciuda morţii suferite pentru neamul omenesc, Hristos continuă să fie „Cel viu‖, deoarece este Dumnezeu. „Divinitatea lui Hristos este siguranţa pe care o are credinciosul că va primi viaţa veşnică‖ (DA 530)

După mesajul despre Sabat, Ioan vorbeşte acum despre Paşte – moartea şi învierea lui Hristos. Paştele comemorează ieşirea din Eigpt şi creaţiunea – dar e speranţă pentru Mesia. Pessah este îngerul care a trecut peste. Apoi sângele care slavează viaţa, nici un os nu trebuia rupt învierea, matzah pâinea nedospită, poporul ce-şi caută ţara; acelaşi simbol s-a păstrat şi în Sfânta Cină:

creştinii îşi exprimă sperenaţ revenirii (Marcu 14:25, 1 Cor 11:26, ebraicul Marana tha Vino Doamne 1 Cor 16:22).

d. Cheile. Cheia este un simbol al puterii şi al autorităţii. Vezi

comentariul de la Matei 16,19; compară cu Luca 11,52.

e. Locuinţei morţilor. [„Iadului‖, KJV]. Gr. Hades – momrântul Ps 89:48, Fa. 2:29.34, Gen 37:35 Stefanovici: aici Hristos dă replica lui Hekate – credinţa vremii că această zeiţă are cheile morţii şi cerului. Dar Hristos este Cel ce a

demonstrat că adevărul e de partea Lui (pag. 97).

19. Verset

a. Scrie. O repetare a poruncii din v. 11

20. Verset

a. Taina. - „un secret‖, „un mister‖ În limbajul creştin timpuriu termenul „mister‖ nu însemna ceva ce nu poate fi înţeles, aşa

cum înseamnă astăzi, ci ceva care poate fi înţeles doar de cei iniţiaţi, adică de cei care au dreptul de a cunoaşte. Hristos le-a spus ucenicilor că lor le era „dat‖ să cunoască „tainele Împărăţiei cerurilor‖, nu mulţumii. Pavel vorbeşte despre

înviere ca despre o „taină‖ (1 Corinteni 15,51)

este numit „taină‖ în lumina faptului că interpretarea sa este aproape de a fi explicată. Aşadar, în cartea Apocalipsei o „taină‖ este un simbol criptic pe punctul de a fi explicat celor care consimt să „ţină‖ (vezi comentariul de la v. 3) lucrurile

acest simbol

descoperite în această carte (compară cu cap. 17,7.9), sau unul pe care Dumnezeu vrea să li-l descopere b. Îngerii. Gr. aggeloi, literal, „soli‖, fie cereşti, fie omeneşti. Aggeloi este aplicat fiinţelor omeneşti în Matei 11,10; Marcu 1,2; Luca 7,24.27; 9,52; compară cu 2 Corinteni 12,7. S-a sugerat că „îngerii‖ ar fi prezbiterii sau supraveghetorii din cele şapte biserici de pe vremea lui Ioan şi că Domnul le trimitea soliile pentru a le transmite adunărilor respective. Totuşi, cu posibila excepţie de aici, adică „îngerii‖ celor şapte biserici, din cele 75 de ocazii în care îl foloseşte Ioan în Apocalipsa, cuvântul aggeloi nu se referă niciodată la fiinţe umane. Din context nu reiese dacă acesta este sensul de aici. Totuşi, este puţin probabil ca Dumnezeu să fi trimis prin Ioan solii către nişte îngeri adevăraţi şi este preferabilă identificarea acestor „îngeri‖ cu conducătorii bisericilor (compară cu GW 13, 14; AA 586). Îngerii din ceruri nu trebui să se pocăiască, nu li se promite că dacă biruiesc, atunci vor ajunge în cer Constantinescu: Îngerii sunt cei ce dau solia bisericii. Între ei nu sunt diferenţe, toţi sunt stele. Aşa că un pastor, sau un membru obişnuit este tot un înger. El este în mâna lui Dumnezeu – dacă nu mai stă acolo, va cădea. Dar atâta timp cât Dumnezeu îl ţine în mâna, nu cade.

Apocalipsa 2 Stefanovic: Bisericile sunt 7 şi se pare că sunt aranjate în paralele – pentru ca Isus să treacă printre ele. Efes este paralel cu Laodiceea:

amândouă au probleme cu dragostea şi cu legalismul. Smirna (II) cu Filadelfia (VI) – sunt lăudate pentru credinţa lor; nu sunt mustrate şi se

opun celor ce se numesc iudei [2:9 – 3:9]; Pergam (III) şi Sardes (V) sunt paralele în apostazie – puţin de bine se spune aici. Mesajul către Tiatira este complet diferit: este cel mai lung şi aici întâlnim o biserică divizată.

Mesajul către toate bisericile este împărţit în 6 părţi. Promisiunile făcute bisericilor sunt un ecou din Geneza 2 şi 3, deci ceea ce a pierdut omul în Eden, regăseşte în Hristos.

Interpretarea soliei către biserici: 1:19 ne spune că solia este pentru atunci, dar şi pentru vremurile următoare.

Tenney sugerează faptul că aranjarea bisericilor în circuit poate reprezenta circuitul întreg al creştinismului şi dezvoltarea lui vizibilă prin exemplele date în cele 7 biserici.

Paulin vede paralele între Laodiceea şi bătălia de la Armaghedon, în care se vorbeşte de haine, goliciune, ruşine – de aceea crede că solia

către Laodiceea este ultima solie

Creştinismului văzută în cele 7 biserici.

Biserica este singura lumină prin care Hristos luminează. Dacă biserica nu-şi împlineşte rolul, îşi pierde raţiunea existenţei; sfeşnicul ei va fi îndepărtat. (Apocalipsa. 2:5, Mat. 5:16).

Tensiunea dintre Dumnezeu prezent- viitor se vede şi la Biserici: le laudă, dar le şi judecă.

De la început Ioan ne spune că aşa trebuie să înţelegem profeţia despre biserici: ceea ce este în timpul său, dar şi ce va urma (Apocalipsa

deci stă în picioare treaba cu istoria

1:19).

Dumnezeu este cel ce ţine „bisericile‖ în mână (Apocalipsa 1:16.20). – El e cel care controlează destinul, nu doar al bisericilor şi al

oamenilor de atunci, ci din totdeauna. De aceea cele 7 biserici reprezintă istoria bisericii creştine, călăuzită de Dumnezeu.

7 biserici. Din cele mai vechi timpuri, nr 7 a avut valori simbolice:

sumerieni, babilonieni, canaaniţi, israeliţi – simbolul este totalitate, prefecţiune. În perioada intertestamentală simbolul era des folosit, sub influenţa lui Pitagora. Apare de 88 de ori în Noul Testament – de 68 de ori în Apocalipsa. De aceea e clar că 7 biserici au fost alese să reprezinte toată Biserica – nu sunt amintite bisericile de la Hierapolis (lângă Laodiceea) şi Colose – aminitite în Noul Testament. Acest fapt este aşa interpretat încă din sec. III – Canonul Muratorian.

Mesajul este pentru toate bisericile: formulările Cine are urechi de auzit să audă ce zice Bisericilor Duhul (Apocalipsa 2:7.11.17 etc), la care adăugăm formularea clară către Biserici – Apocalipsa 2:23.

Bisericile au fost alese pentru semnificaţia lor. A extrage o profeţie dintr-o zonă geografică concretă era ceva obişnuit în Vechiul Testament – Daniel vorbeşte de nord şi sud-ul Israelului pentru profeţia sa, Mica, aşa scrie.

Ordinea – este ruta unui călător

Pe măsură ce mesajul merge către biserici, Yeshua Îşi anunţă intenţia de apropiere tot mai tare de om:

I. Efes: Cel ce este între sfeşnice

II. Smirna: Cel ce a murit şi a înviat

III. Pergam: Pocăieşte-te! Altfel voi veni în curând şi Mă voi război cu ei

IV. Tiatira: Păstrează ce ai până voi veni Eu

V. Sardes: Dacă nu veghezi/te trezeşti, voi veni ca un hoţ.

VI. Filadlefia: Eu vin curând.

Mesajul Bisericilor îl interpretăm: preterist – ceea ce se aplică bisericii din sec. I; idealist cine are urechi de auzit să audă ce spune bisericilor Duhul; profetico-istoric spune Paulin de legătura evidentă între scena Armaghedonului, văzută de Ioan la sfârşitul sitoriei mântuirii, în plaga 6, Apocalipsa 16:15 şi mesajul către Laodicea Apocalipsa 3:18. Faptul că Armaghedonul, încrâncenarea finală (16:17) foloseşte limbajul/mesajul adresat Laodicei arată că, această Biserică, simbolizează profetic ultima Biserică a istoriei. Este biserica finalului; mesajul final este pentru ea. Asta întăreşte interpretarea istorico-profetică, adică bisericile descriu istoria din primul secol până la revenirea lui Hristos.

Către 7 biserici – Pavel scrie la 7 biserici: Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni – Pavel scrie către 7 biserici, cu probleme specifice şi caracteristice pentru istoria bisericească, ce se poate aplica la toată Biserica creştină – adică Bisrica lui Hristos din toate timpurile. Aşa sunt şi epistolele lui Isus, către

Biserici – 7, toată istoria (nu apare Miletul, Hierapolis, Colose erau în Asia Mică).

Istoria celor 7 biserici vorbeşte despre o decădere în Biserica Creştină, în poporul lui Dumnezeu, înaintea de revenirea lui Isus. Viziunile sunt paralele, în serii de 7 spre deosebire de Daniel, care prezintă serii de 4. Structura cronologică este preluată din Daniel. Viitorişti cred că după ce se termină solia către Laodiceea, se vor întâmpla după perioada bisericii etc. Viziunea apocaliptică diferă de profeţia obişnuită, pentru că ea nu e condiţionată. Iar la aceste prefeţii necondiţionate, apocaliptice, Dumnezeu ne psune că dacă o solie dată

ce

de 2 ori (trei, patru (vezi Gen. 41:32).

)

atunci planul lui Dumnezeu e hotărât, definitv

1. Verset The Seven Churches

În timpul lui Ioan, Efesul avea o populaţie de peste 150.000 de locuitori, din care 1000 şi mai mulţi erau creştini evrei sau dintre neamuri.

Oraş ce era faimos, încă de la început pentru templul zidit pentru Artemis/Diana. După reconstruirea lui, a ajuns una dintre cele 7 minuni ale lumii antice.

În timpul călătoriei lui Pavel, anul 53, Efesul avea o largă comunitate evreiască, aproximativ 10.000 de oameni (cei mai mulţi din vestul Anatoliei).

Domitian (81-96) avea pretenţia să fie numi Stăpânul şi Dumnezeul nostru – ceea ce creştinii nu puteau spune decât lui Hristos. Dacă cineva refuza să spună aşa ceva despre împărat, era acuzat de ateism şi duşman al cetăţi etc.

a. Efes. Unii explică numele Efes ca însemnând „de dorit‖ [Semnificaţia numelui cetăţii este acela de avânt, lansare, misiune.]. Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importantă a provinciei romane Asia, iar mai târziu a devenit capitala ei. Se pare că în acest oraş mesajul Evangheliei a fost predicat pentru prima dată în jurul anului 52 d.Hr., de către Pavel, atunci când s-a oprit aici pentru un scurt timp în drumul său spre Ierusalim şi Antiohia, în a doua sa călătorie misionară. Prietenii săi, Acuila şi Priscila, s-au stabilit pentru un timp în acest oraş, şi împreună cu

un evreu din Alexandria, pe nume Apolo au susţinut lucrarea de evanghelizare până la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai târziu (vezi Faptele Apostolilor 18,1919,7). De data aceasta apostolul a rămas la Efes cam trei ani, mai mult decât în oricare alt loc din călătoriile sale misionare raportate. Lucrul aceasta sugerează că activitatea sa a fost deosebit de rodnică. (Faptele Apostolilor 19,10; 1 Timotei 1,3). Biserica Efes poate fi pe drept numită era curăţiei apostolice, un atribut foarte de dorit înaintea lui Dumnezeu. Prima cetate – primul sfeşnic, lumina portului se vedea de departe, pe mare. Este biserica apostolilor (versetul 2), memoria proaspătă (2:5), biserica primelor convertiri păgâne. Efesenii erau cunoscuţi pentru suprestiţia lor, cetatea cu proeminente afaceri cu amultete. Nelegiuirea era mare în Efes – filozoful Heraclitus a rămas în memorie plângând cetatea filozoful ce plânge.

Este solia către biserica contemporană lui Ioan.

b. Umblă: După cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau de grija, atenţia şi slujirea lui Hristos, tot aşa stau lucrurile şi cu biserica creştină de-a lungul istoriei. În felul acesta se împlineşte făgăduinţa pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, „în toate zilele, până la sfârşitul veacului‖ (Matei 28,20 vezi şi Levetic 26:11-12). [paralela cu drumul spre Emaus Isus nu îi părăseşte pe ucenici].

2. Verset

a. Ştiu. Fiecăreia din cele şapte biserici, Hristos îi declară: „Ştiu faptele tale‖. Îndemnurile Sale sunt ale Cuiva care cunoaşte pe deplin problemele fiecărei biserici şi care este deci în stare să recomande o soluţie potrivită şi eficace. Mântuirea e prin har/ judecata e prin fapte.

b. Tale: singular. Hristos Se ocupă de oameni atât ca grup ca o biserică – cât şi în termenii unei legături directe şi personale pe care o are fiecare creştin cu El.

c. Nu poţi suferi. Prea adesea, acum, ca şi în trecut, biserica este dispusă să „sufere‖ sau să suporte, de dragul păcii, învăţături şi practici rele în mijlocul ei. Slujitorilor lui Hristos li se poate părea mai uşor să nu mustre păcatele îndrăgite de credincioşi decât să ia poziţie curajoasă de partea adevărului (compară cu Isaia 30,10; 2 Timotei 4,3). Biserica din Efes trebuia să fie lăudată pentru faptul că făcea o deosebire clară între adevăr şi rătăcire, fie în doctrină, fie şi în viaţă, cât şi pentru faptul că lua o poziţie fermă împotriva rătăcirii

d. Cei răi. Adică apostolii mincinoşi – oameni din interiorul bisericii, nu din afara ei.

e. Pus la încercare. Biserica din Efes a cercetat cu sârguinţă pretenţiile şi învăţăturile acestor apostoli mincinoşi. Ignaţiu, scriind la începutul secolului al II-lea, vorbeşte despre efortul depus de creştinii efeseni pentru a evita erezia. Deci duhurile trebuie cercetate (1 Ioan 4,1–3); rătăcirea ameninţă (Faptele Apostolilor 20,25.30, 2 Petru 2).

3. Verset

a. [Ai purtat, KJV, traducerea română Sinodală]. Biserica din Efes a refuzat să-i sufere „pe cei răi‖ (vezi comentariul de la v. 2), dar a îndurat cu răbdare suferinţa de neînlăturat adusă de învăţătorii mincinoşi şi persecuţia cauzată de iudeii şi neamurile fanatici.

4. Verset

a. Dragostea dintâi. Această „dragoste‖ cuprindea probabil iubire din toată inima pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iubire pentru fraţii de credinţă şi pentru semeni în general (vezi Matei 5,43.44; 22,34–40). Probabil controversele doctrinale stârnite de învăţătorii mincinoşi dăduseră naştere unui spirit de dezbinare. De asemenea, în ciuda eforturilor sârguincioase ale multora de a pune stavilă curentului de învăţături mincinoase, un număr de persoane care rămăseseră în biserică erau fără îndoială atinşi în măsură mai mare sau mai mică de el. În măsura în care rătăcirea şi-a găsit sălaş în biserică, a fost împiedicată lucrarea Duhului Sfânt ca sol al adevărului (Ioan 16,13), sarcina Lui fiind de a transforma

principiile adevărului într-o forţă vie care să transforme caracterul (vezi Ioan 16,811; Galateni 5,22.23; Efeseni 4,30; etc.). În plus, pe măsură ce mărturia ucenicilor lui Isus s-a sfârşit, aceştia murind unul câte unul, şi pe măsură ce viziunea iminenţei revenirii lui Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,1) a început să se stingă, flacăra credinţei şi a devoţiunii a început să ardă din ce în ce mai slab. Păcatul lor – au pierdut focul iubirii şi nu l-au reaprins. Efes e o

biserică extrordinară: e credincioasă, nu suferă răul,

pierdut dragostea dintâi (mai iubeşte, dar nu ca la început).

Este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Se poate vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după căderea Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi". Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere şi necesită pocăinţă, în ciuda calităţilor creştine enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de pocăinţă este acolo unde, calităţile tipic efesene au dispărut. Acest principiu al iubirii este esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeşnic fără lumină.

etc. Şi-a

5. Verset

a. Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui. Biserica urma să-şi piardă poziţia de reprezentant acreditat al lui Hristos. Biserica „căzuse‖, dar îndurarea divină îi oferea cu răbdare o nouă ocazie de pocăinţă (compară cu 2 Petru 3,9). Fără iubire, biserica nu mai este Biserica lui Hristos. Asta înseamnă că lumina Evangheliei le va fi luată. Dacă Efesul şi-a pierdut lumina, cine era biserica adevărată, după sec. I? Acest lucru se vede individual

b. Faptele dintâi sunt faptele pocăinţei

c. Îţi voi lua sfeşnicul. Înrădăcinarea în spiritualitate, nu garantează finalul fericit. Faptul că Dumnezeu a înfiinţat biserica, curată nu e

o garanţie absolută pentru rămânerea ei aşa. Biserica poate să cadă, poată să-şi piardă lumina. 6. Verset Scrisoarea nu se rezumă la ameninţări – integritatea spirituală a efesenilor este în armonie cu gândul lui Dumnezeu şi Eu le urăsc [faptele].

a. Nicolaiţi – Tradiţia. Nu ştim dacă tradiţia cu privire la diaconul

Nicolae este adevărată, dar secta aceasta poate fi aceeaşi cu cea menţionată de Ioan. Se pare că cel puţin în secolul al II-lea adepţii acestei secte susţineau că faptele trupului nu afectează curăţia sufletului şi deci nu au nici o legătură cu mântuirea [Nicolae şi-a

dat soţia să fie a tuturor]

cetăţii (cultul împăratului etc.). [Nicolae ar însemna înfrângerea sau cucerirea poporului]. Sectă cunoscută de părinţii bisericeşti

pentru depravarea lor. Interăretând greşti scrierile lui Pavel, despre har şi lege, au respins principiile Toeri, înălţând harul lui Yeshua şi au ajuns să trăiască în desfrâu. Îmbrăţişau gnosticismul, cu dualitatea sa suflet trup: trupul nu e important; poate fi distrus prin plăceri, sau tortură pe când sufeltul, care e pur, e divin nu poate fi întinat. Legau trupul de lege, pe care o respingeau şi duhul de har, pe care îl înălţau. Se apre că sămânţa apostaziei loveşte în Genză, în crearea mteriei. De aceea promisiunea dată biruitorilor din Efes restaurează creaţia: Cine va birui va mânca din pomul viaţii (Apocalipsa 2:7) – materia mănâncă. Cei luaţi la cer până acum, de exemplu Ilie a fost luat cu trupul/materia, nu doar un

suflet descărnat

adică participarea la viaţa publică a

aşa ceva nu există în imaginea Bibliei.

b. În această biserică, a cărei singură vină este că şi-a pierdut dragostea dintâi, e greu de crezut că permitea asemnea manifetări imorale, ca cele mai de sus. Aşa că poate numele e simbolic (ca şi numele bisericilor, Apolion, Abadon, Antipater) Nicolae biruitorul poporului, victoria împotriva poporului, cel, cei care se ridică peste popor, ca Diotref, din 1 Ioan. Mai târziu, în Pergam nicolaiţii sunt tari în biserică. Ei reprezintă pe preoţi, episcopi,

papii de mai târziu – Biserica porpovăitoare şi Biserica

ascultătoare 7. Verset

cam acesta e nicolaismul.

a. Asculte. Textul grecesc cuprinde ideea că cei care ascultă o fac înţelegând. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu este zadarnică dacă viaţa nu se transformă după modelul dat prin cele care au fost auzite.

b. Bisericilor. Făgăduinţa adresată aici bisericii din Efes aparţine

într-un sens special tuturor „bisericilor‖ din vremurile apostolice, reprezentate prin biserica din Efes. Deşi era potrivită în special lor, ea se aplică credincioşilor din toate timpurile c. Va birui. Forma verbului din limba greacă implică ideea că persoana „continuă să biruiască‖ sau „câştigă în continuare‖. Ideea de biruinţă este o temă care revine mereu în Apocalipsa. - contextul (v. 2–6) implică ideea că biruinţa la care se face referire

aici este, într-un anumit sens, biruinţa asupra apostolilor şi a învăţătorilor mincinoşi care îi ispitiseră pe credincioşi să mănânce din pomul cunoştinţei omeneşti.

d. Pomul vieţii - Mâncând din pomul vieţii, Adam şi Eva aveau

ocazia să îşi exprime credinţa lor în Dumnezeu ca susţinător al vieţii, la fel cum prin păzirea Sabatului dovedeau credinţa şi supunerea lor faţă de Creatorul lor. Ceilalţi pomi ai grădinii, erau „buni la mâncare‖; de asemenea erau destinaţi să întreţină viaţa. Dacă un pom este deosebit de ceilalţi prin extraordinarul nume de „pom al vieţii‖, fructele lui trebuie să fi avut scopul de a întreţine viaţa într-un fel deosebit, depăşind în valoare ceilalţi pomi.

e. Raiul. Grădina raiului era „paradisul‖ pe pământ. Când raiul va fi reaşezat pe acest pământ (vezi PP 62; GC 646, 648), pământul va deveni din nou un „paradis‖ Biserica din Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu

Ioan, între anii 31-100.

Caracteristicile Bisericii Efes pot fi aplicate primului veac al creştinismului. „nu avem nici o dovadă că această lucrare a fost dusă la îndeplinire numai de către comunitatea din Efes, sau că ar fi făcut în

această direcţie, mai mult decât oricare altă biserică din aceea vreme.‖ Uriah Smith.

Este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Se poate vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după căderea Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi". Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere şi necesită pocăinţă, în ciuda calităţilor creştine enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de pocăinţă este acolo unde, calităţile tipic efesene au dispărut. Acest principiu al iubirii este esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeşnic fără lumină.

451 – Conciliul de la Efes o numeşte pe Maria Mama lui Dumnezeu asemănare izbitoare cu titulatura Dianei, zeiţa efesenilor, ce era numită Mama zeilor.

Printre ereziile mai serioase care au ameninţat biserica spre sfârşitul primului secol au fost docetismul şi o formă timpurie a gnosticismului. Cu privire acestea şi alte erezii care au atacat biserica din vremurile apostolice, vezi Vol. V, pp. 912, 913; Vol. VI, pp. 5259. Mai precis, o tradiţie timpurie arată că un gnostic, numit Cerintus, a vizitat Efesul şi i-a provocat necazuri lui Ioan şi bisericii sale (vezi Irineu, Against Heresies iii. 3. 4). Lupta bisericii din Efes împotriva proorocilor mincinoşi pare să fi fost o realitate a bisericii în general.

Docetismul

este o erezie cu privire la persoana lui Isus Hristos.

Cuvântul este derivat din grecescul dekeo, care înseamnă „a părea‖ sau „a apărea‖. Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a devenit de fapt om sau să sufere pe cruce; el doar se părea că este sau că

face aceasta. Această erezie a apărut într-un mediu elenist şi s-a bazat pe un Dualism care susţinea că lumea materială ori este ireală ori pozitiv de rea. Tendinţele de a spiritualiza pe Hristos prin negare umanităţii sale reale au fost deja prezente în vremurile Noului Testament.

Stefanovici: Efes

Versetul 3 tradus: şi ai perseverenţă şi arzi pentru Numele Meu, şi nu ai obosit.

Efes: este păzitorul zeiţei Diana, al cărei chip a căzut din cer; zeiţă la mare cinste în toată Asia şi chiar în întreaga lume (Fapte 19:27; 35). Templu era şi un depozit sigur al multor averi, astfel că era cel mai important centru financiar al Asiei.

Efesul se bucura de titlul de cetate – refugiu: pe o rază de 200 metri în jurul templului, orice răufăcător sau criminal, dacă ajungea aici era scutit de orice pedeapsă – era paradisul hoţilor, criminalilor.

Efesul era cea mai superstiţioasă cetate din lume, la vremea aceea, cu un mare număr de vrăjitori, ghicitori (FA 19:19).

Totuşi aici a fost cea mai puternică biserică a zonei, în vremea

aceea

Vs. 7: cine va birui verb la prezent continuu = cine biruie mereu. Este tema Apocalipsei 2:7,11,17,26; 3:5,12,21; 5:5; 12:2; 17:14; 21:7).

Nicolaiţii erau foarte periculoşi, în ceea ce priveşte viaţa practică creştină. Dacă ei ar fi biruit, atunci Lumea ar fi schimbat Biserica şi nu Biserica Lumea la Efes nu s-a întâmplat aşa.

Efesenii au uitat de prima lor dragoste ca evreii (Ier. 2:2); la început efesenii erau cunoscuţi pentru dragostea şi credinţa lor: Efeseni 1:15, FA 20:37-38 .

Iubirea efesenilor este acompaniată de faptele dintâi. Faptele dintâi erau inspirate de iubire; şi pentru a putea fi refăcute, este necesară aceeaşi iubire ce le-a generat. De aceea faptele şi iubirea pot merge doar împreună.

Smirna

The seven churches: Smirna

Cea mai importantă clădire din oraş era templul Atenei, care data din sec VIII îec.

Se consideră a fi înfiinţat de Alexandru cel Mare (sau reînfiinţat).

Necazul de 10 zile – au fost descoperite inscripţii în Smirna, că spectacolul gladiatorilor ţine 5 zile. Se pare că aici a început practica uciderii creştinilor de către gladiatori, în „spectacole‖ de 10 zile.

Port important, slava Asiei. Un centru politic, economic important, cu o populaţie de vreo 200.000 de oameni, în secolul I. De aici se trăgea Homer. Smirna a fost primul oraş ce a construit un templu Dea Roma adică zeiţa Roma.

Smirna era centrul închinării imperiale (odată pe an, fiecare cetăţean trebuia să ardă tămâie pe altarul lui Ceasar şi apoi i se dădea un certificat, ce atesta închinarea), ce era acum obligatorie. Aceasta este sursa suferinţei, sărăcie şi persecuţiei Bisericii.

Oraşul datează din 1000 îHR – construit, distrus şi reconstruit, este un oraş înviat din ruinele lui. De aceea mesajul despre moarte şi înviere se aplică foarte bine aici – versetul 8.10.11

Smirna este biserica persecuţiei. Păgânii îi suspectau pe creştini de cele mai oribile crime: îi acuzau de canibalism (din cauza Sfintei Cine – mâncarea trupului şi sângelui Mântuitorului), agapele le vedeau ca orgi, destrăbălare; erau consideraţi atei – se închinau unui Dumnezeu invizibil, deci nu se închinau, refuzau cultul imperial; creştinii predicau sfârşitul lumii prin foc – lucru folosit la Roma de Nero împotriva creştinilor; erau asociaţi iudaismului – religie îndepărtată şi înapoiată.

În persecuţie, creştinii erau ucişi.

8. Verset

a. Smirna - acest cuvânt este derivat de la muron, numele unei răşini aromatice; Răşina aceasta era folosită pentru îmbălsămarea morţilor, iar medicinal ca un unguent, sau alifie, şi era arsă ca tămâie. Nu există nici o relatare cu privire la când şi cine a înfiinţat biserica din Smirna. Biserica aceasta nu este menţionată în altă

parte în Scriptură

că perioada care este reprezentată de Smirna începe pe la sfârşitul secolului întâi (aprox. anul 100 d.Hr.) şi continuă până pe la anul 313 d.Hr., când Constantin s-a dedicat cauzei bisericii. Trebuie observat faptul că profeţiile din cap. 2 şi 3 nu sunt, strict vorbind,

profeţii referitoare la timp şi că datele sugerate mai sus au doar rolul de a uşura stabilirea unei corespondenţe aproximative între profeţie şi istorie.

Din punct de vedere istoric, se poate considera

b. A murit. Pentru o biserică care dădea piept cu persecuţia şi cu moartea din cauza credinţei, accentul pus asupra vieţii în Hristos trebuie să fi fost plin de însemnătate.

9. Verset

a. Necazul. Sau „chinul‖, „tulburarea‖ „suferinţa‖. Experienţa bisericii din această perioadă a fost caracterizată de persecuţie intermitentă din partea diferiţilor împăraţi romani. Sub Traian (98–

117), Adrian (117–138) şi Marcus Aurelius (161–180) persecuţia a fost sporadică şi locală. Prima persecuţie generală şi sistematică a creştinilor a fost condusă de Decius (249–251) şi de Valerian (253–259). Oprimarea politică a ajuns la punctul culminant în timpul persecuţiilor sângeroase de sub domnia lui Diocleţian (284– 305) şi a succesorilor săi imediaţi (305–313). Istoric, perioada reprezentată de biserica Smirna poate fi numită pe bună dreptate epoca martirajului. b. Sărăcia: pe lângă persecuţie, creştinii din Smirna se confruntă cu sărăcia – timpul în care Biserica va fi bogată, luxoasă este departe. Creştinii veneau în general din masele sărace ale populaţiei, fiind dispreţuiţi de societate păgână.

c. Batjocurile. Gr. blasphemia, „vorbire de rău‖ fie despre Dumnezeu, fie despre om.

d. Iudei. Probabil „iudei‖ într-un sens figurat, nu literal (Romani 2,28.29; 9,6.7; Galateni 3,28.29; 1 Petru 2,9). Aşa cum este folosit

aici, termenul se referă, fără îndoială, la cei care pretindeau că Îi

servesc lui Dumnezeu, dar de fapt îi slujeau lui Satana

că în secolul al II-lea iudeii l-au martirizat pe Polycarp, un episcop al Smirnei. În această perioadă Tertulian vorbeşte despre sinagogi ca fiind „izvoare ale persecuţiei‖ (Scorpiace 10; ANF, vol. 3, p. 643). Iudeii erau divizaţi în jurul presupuşilor Mesia; se persecutau între ei, în funcţie de Mesia pe care îl acceptau. În sec. I, iudeii se închinau împreună cu creştinii la sinagogă – anitsemitismul creştin,

încă nu izbucnise. Dar, după anul 70, iudeii încep să privească rău creştinismul – îi înfruntă, se aliază cu persecutorii. Acum creştinii sunt izolaţi, sunt pe cont propriu.

e. Sinagoga Satanei: creştinii falşi, care se organizează şi ei. Singura persecuţie de 10 ani consecutivi a fost cea a lui Diocleţia 303 – 313

Se spune

(mai precis 311

).

În această perioadă, Biblia ne spune că va exita

deja o biserică organizată falsă. Din 313 avem o biserică a satanei organizată!!! Intrăm în perioada Pergam. 10. Verset

a.

Nu te teme

ai să suferi: Hristos le spune celor ce deja se temeau

pentru suferinţa ce urma să vină să nu se teamă – vezi Matei 10:28.

c.

Zece zile. Aceste cuvinte trebuie înţelese în două moduri. Pe baza principiului an-zi, de calculare a perioadelor de timp profetice, aceste zece zile au fost socotite o perioadă de zece ani reali, consecutivi şi s-a considerat că este vorba de perioada de persecuţie imperială cruntă, de la 303 la 313 d.Hr. În acest timp Diocleţian, împreună cu asociatul şi succesorul său, Galerius, a dus cea mai dârză campanie de anihilare a creştinismului pe care a suferit-o acesta din partea romanilor păgâni. Primul decret al lui Diocleţian împotriva creştinilor a fost emis în anul 303, interzicând creştinismul din întregul imperiu - a dat un edict imperial, prin care a dorit să extermine creştinismul. Edictul prevedea diolvarea comunităţilor creştine, demolarea bisericilor, şi arderea cărţilor. Mulţi martiri creştini au murit acum. Valul persecutor a durat până în 311, iar în 313 Constantin a dat un edict, care a oficializat religia creştină.

b.

Totuşi alţii consideră că nu e pe deplin sigură părerea că cele „zece zile‖ erau intenţionate să reprezinte un timp profetic. Ei susţin că deoarece cuvintele „ce ai să suferi‖, „diavolul‖, „termină‖, şi „moarte‖ au sens propriu, este cât se poate de natural ca şi cele „zece zile‖ să fie literale. În cazul acesta numărul „zece‖ ar trebui considerat un număr rotund, aşa cum se întâmplă de multe ori în Scriptură (vezi Eclesiastul 7,19; Isaia 5,10; Daniel 1,20; Amos 6,9; Hagai 2,16; Zaharia 8,23; Matei 25,1.28; Luca 15,8; etc.; compară cu Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca număr rotund, „zece zile‖ ar reprezenta o scurtă perioadă de persecuţie, pe care fără îndoială că a suferit-o biserica literală Smirna, din timpurile apostolice. În tradiţia evreiască, numărul 10 reprezintă ideea testului, încercării (ne amintim de încercarea lui dn de 10 zile dn 1:14-15). Tot aşa e şi în calendarul evreiesc: 10 zile de necaz separă Rosh Hashanah – sărbătoarea trâmbiţelor de Iom Kippur, Ziua Ispăşirii, timp în care evreii se pregăteau pentru ziua judecăţii. Mishna vorbeşte la fel de 10 generaţii de la Adam la Noe, alte 10 de la Noe la Abraam, de 10 necazuri ale lui Abraam, 10 plăgi în

Egipt.Ar fi cu totul în armonie cu principiile corecte de interpretare ale profeţiei ca cele „zece zile‖ să aibă o aplicaţie la situaţia istorică imediată din Smirna şi o aplicaţie figurată, la perioada istorică reprezentată de biserica Smirna [vezi Deuteronomul 18:15 şi Deutronom 34,10; compară cu Numeri 12,6-8). Numai Hristos a putut împlini pe deplin condiţiile puse în prezicerea lui Moise (vezi Ioan 1,21; 6,14; 7,40)]

c. Cununa. Gr. stephanos, „cunună‖, sau „ghirlandă, de victorie‖, nu o diademă de conducător. Cuvântul acesta era folosit pentru cununile date câştigătorilor la jocurile greceşti. Aici el este un simbol al răsplăţii pe care o vor primi cei biruitori în lupta cu Satana. Testul încercării de 10 zile se termină nu cu înfrângere, ci cu răsplătire, cununc victoriei. Ironia: creştinii ucişi de sabia gladiatorului, primesc cununa victoriei!!! Imagine des întâlnită pe mormintele primilor creştini – sugera victoria. Nu e aluzie la nemurirea sufeltului vezi vs 11

d. Vieţii. Sensul expresiei „coroana vieţii‖ este probabil redat mai bine în exprimarea „coroana care este viaţă‖ – „coroana‖ este „viaţă‖. Coroana aceasta este dovada biruinţei asupra diavolului şi asupra „necazului‖ pricinuit de el. Compară cu 2 Timotei 4,8.

11. Verset

a. Cel ce va birui. Probabil că aici accentul ar trebui pus asupra biruinţei, nu asupra „necazului‖ menţionat în v. 10.

b. Moartea a doua: expresia apare numai în Apocalipsa şi se referă la moartea finală a celor răi, fără speranţa învierii Apocalipsa 20:6 [literatura rabinică şi Targumurile susţineau ideea astfel: prima înviere, la venirea lui Mesia, doar a drepţilor; a doua înviere pentru cei răi. Numai prima înseamnă viaţă veşnică; a doua duce la moarte veşnică. Toţi oamenii vor avea parte de prima moarte, dar doar cei răi de a doua moarte, veşnica moarte (vezi şi Daniel12:2). Astfel asigurarea de scutire de maortea a doua a martirilor din Smirna le aminteşte cât de sigură este promisiunea învierii, care duce la viaţă veşnică. Pentru Biblie, eliberarea din moarte nu se referă doar la sufelt, ci la întreg omul, sânge şi trup. Biblia neagă şi

este străină de orice concepţie dualistă asupra naturii omului – vezi înălţarea lui Ilie la cer: în trup! Ce lucru deosebit ar fi făcut Dumnezeu pentru Ilie, să-l ia la cer, dacă oricum, la moartea lui, sufletul lui Ilie s-ar fi înălţat la cer? Nu e nici o favoare să fie el cu trupul, adică să poarte nişte limite, în timp ce milioane de alţi credincioşi ar fi cu sufletul, adică fără limitele materialului

Stefanovici: Smirna

Port important, slava Asiei. Un centru politic, economic important, cu o populaţie de vreo 200.000 de oameni, în secolul I. De aici se trăgea Homer. Smirna a fost primul oraş ce a construit un templu Dea Roma adică zeiţa Roma.

Smirna era centrul închinării imperiale (odată pe an, fiecare cetăţean trebuia să ardă tămâie pe altarul lui Ceasar şi apoi i se dădea un certificat, ce atesta închinarea), ce era acum obligatorie. Aceasta este sursa suferinţei, sărăcie şi persecuţiei Bisericii.

În Smirna era o comunitate evreiască puternică, ce calomnia pe creştini în faţa autorităţilor (pentru canibalism, incest şi nerecunoaşterea guvernării). Mulţi au murit ca martiri, printre care şi Policarp, ce a fost ucenic al lui Ioan.

Cele 10 zile de necaz: nume generic pentru o perioadă scurtă de timp (sunt 10 degete la mână) – sunt zilele încercării, ca în Babilon, pentru Daniel (Daniel 1:12-15).

2:10 cununa vieţii este steohanos cununa din flori sau laurii victoriei – în Apocalipsa 21:1 mântuiţii primesc tot stephanos.

Isus se prezintă celor din Smirna ca Cel ce a fost mort dar a înviat – adică voi care treceţi prin suferinţă şi prin necaz, nu vă temeţi; Eu sunt

cu voi – dacă cel mai mare necaz este moartea, Eu am fost mort, dar acum sunt viu – aşa că nu vă temeţi.

Smirna este o cetate bogată – dar credincioşii sunt săraci. Laodiceeni sunt bogaţi material, dar săraci spiritual; smirneni sunt săraci material, dar extrem de bogaţi în har, iertare şi credinţă.

Pergam

12. Verset

The Seven Churches Pergam Asclepionul din Pergam era cam al treilea centru medical din Imperiu ca importanţă, după cel din Epidavros (Grecia) şi Cos. Aici veneau anual mii de pelerini din toată lumea. [Starting around 300 BC, the cult of Asclepius became increasingly popular. Pilgrims flocked to asclepieia to be healed. They slept overnight and reported their dreams to a priest the following day. He prescribed a cure, often a visit to the baths or a gymnasium. Since snakes were sacred to Asclepius, they were often used in healing rituals. Non- venomous snakes were left to crawl on the floor in dormitories where the sick and injured slept. www.wikipedia.com]

Din 313 începe perioada Pergamului. Acum se marchează şi convertirea lui Constantin, iar biserica este unde e scaunul de domnie al satanei. Acum centrul Bisericii este la Roma

a. Pergam. Cetatea aceasta fusese capitala provinciei romane Asia timp de două secole, după ce ultimul ei rege, Attalus al III-lea, a lăsat-o, împreună cu regatul Pergam, ca moştenire Romei, în anul 133 î.d.Hr.13. Este cetatea de pe deal, al cărui nume înseamnă citadela, înălţare, sau oraşul glorios.

Strabo, geograful grec de sec. I, o numeşte cetate ilustră, iar Pliniu cel Bătrân, istoricul roman de sec I, cel mai important oraş din Asia. Important centru politic şi cultural. Aici a fost inventat pergamentul. Biblioteca din Pergam rivaliza cu cea din Alexandria, având 200.000 de role de pergament.

Biserica Pergam ilustrează a treia etapă din istoria Bisericii: este acum o biserică înălţată, are succes şi slavă. Persecuţia e uitată (amintită doar în vs 13), iar membrii bisericii sunt cetăţeni respectabili.

13. Verset

a. Scaunul de domnie al Satanei. Pergamul s-a distins în anul 29 î.d.Hr., prin faptul că a devenit reşedinţa primului cult religios al unui împărat în viaţă. Aici a fost construit şi consacrat un templu pentru cultul zeiţei Roma (o personificare a spiritului imperiului) şi al împăratului August. Chiar pe vremea când Ioan scria aceste cuvinte, creştinii aveau de suferit persecuţia din cauza refuzului lor a se închina împăratului Domiţian (anul 81–96 î.d.Hr.), care insista ca oamenii să îl adore „ca domn şi dumnezeu‖ Alianţa dintre tronul imperial şi Bisererica – constituie tronul satanei te-ai aşezat acolo unde este şi scaunul imperial.

b. Nu ai lepădat credinţa Mea. Biserica este încă ortodoxă: crede doctrinele principal creştine.

c. Perioada Pergam a istoriei bisericii poate fi socotită ca începând pe timpul când împăratul a îmbrăţişat cauza bisericii, în anul 313 d.Hr. – sau la aşa-zisa lui convertire, în 323 – şi terminându-se la 538. Aceasta a fost perioada în care papalitatea şi-a consolidat poziţia de conducător religios şi politic al Europei Apusene şi Satana şi-a aşezat „scaunul de domnie‖ în biserica creştină. Papalitatea a fost o contopire reuşită între păgânism şi creştinism. Perioada aceasta poate fi pe bună dreptate numită epoca popularităţii.

reflecta nădejdea unui tată că fiul astfel numit va lua cândva locul său în lume. Înseamnă Cel ce-l reprezintă pe tatăl. Numele lui Dumnezeu trebuie purtat de copii Lui. e. Martorul. [„Martir‖, KJV]. Gr. martus, „martor‖. Un „martir‖ este cineva a cărui moarte mărturiseşte despre credinţa sa. Cuvintele greceşti traduse aici „martorul credincios‖ sunt identice cu cele folosite pentru Hristos în cap. 1,5. 14. Verset

a. Balaam. Vezi Numeri 22,24; 25,1.2; 31,16. Balaam se preocupa de propriile interese, nu de cele ale poporului lui Dumnezeu. (plus îndemna poporul să nu facă ce zice Dumnezeu). Problema Pergamului sincretismul adus de Balaam. Numele lui Balaam înseamnă a devora poporul. Sincretismul poate devora mai bine biserica lui Dumnezeu, decât persecuţia. Răul infiltrat e mai greu de observat decât cel din afară!

b. Piatră de poticnire. Gr. Skandalon.

c. Lucrurile jertfite. Cele două practici menţionate aici au fost în mod expres interzise de Sinodul de la Ierusalim (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 15,29; Romani 14,1; 1 Corinteni 8,1) Aceste două păcate au dus la un amestec al păgânismului cu religia adevărată. Aplicată la istoria creştină, descrierea aceasta este cât se poate de potrivită la situaţia din biserică în perioada de după legalizarea creştinismului de către Constantin, în anul 313 d.Hr., şi convertirea lui cu numele, zece ani mai târziu. Acest împărat a urmărit o politică de contopire a păgânismului şi a creştinismului în cât mai multe puncte cu putinţă, într-o încercare de a uni diverse elemente ale imperiului, pentru a-l întări. Poziţia favorabilă, ba chiar dominantă, pe care a acordat-o Constantin bisericii a făcut din ea o pradă pentru ispitele care însoţesc întotdeauna prosperitatea şi popularitatea. Sub Constantin şi urmaşii săi, dintre care aproape toţi au continuat politica sa favorabilă, biserica a devenit repede o instituţie politico-eclesiastică şi a pierdut mult din spiritualitatea ei anterioară. Biserica a adoptat o poziţie de flexibilitate, mulându-se după interesele conducătorilor politici,

pentru a obţine avantaje politice – fapt atesta de istorici. (exemplu duminica adoptată ca zi comună de închinare pentru creştinii din imperiu). În Daniel vedem acelaşi compromis, sub imaginea fierului (politicul) unit cu lutul (spiritualul), sau al cornului mic, cornul (putere politică) cu trăsături umane (spiritualul), imagini ce descriu Biserica.

15. Verset

a. Nicolaiţi – posibil ca nicolaiţii să fie aceaşi clasă cu cei ce ţin învăţătura lui Balaam. (vezi comentariul de la Efes). Vedem decăderea de la Efes: care ura faptele lor, dar aici nicolaiţii lucrează liberi. Numele Nicolae este echivalentul grec al lui Balaam biruitorul poporului, ce distruge biserica. Perioada preoţilor, a episcopilor este oficială – clerul ce se ridică mai sus de membrii. Biserica nu urăşte aceasta învăţătură. 16. Verset

a. Sabia gurii e sabia cu două tăişuri din cp 1:16. Este Cuvântul lui Dumnezeu care judecă, separând adevărul de eroare (Isaia 49:2.5) Este perioada în care Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat făţiş – este contrazis în litera clară a Scripturii – vezi sabatul, mântuirea etc. Jertfele idolilor – încălcare clară a ceea ce stabileşte sinodul din Ierusalim.

17. Verset

a. Mana ascunsă: Având în vedere Ioan 6,31–34, se pare că aici Ioan se gândeşte la mană ca la un simbol al vieţii spirituale prezente şi al vieţii veşnice din viitor Mana şi piatra albă – ţin de contextul judecăţii (ca şi sabia). Tradiţia evreiască povestea de faptul că înainte de distrugerea templului, sec VI îHR, profetul Ieremia a ascund vasul cu mană din chivot. La venirea lui Mesia, vasul va fi regăsit. Piatra albă – sistemul juridic roman, care folosea piatra albă şi neagră pentru a anunţa sentinţa: alb achitare, negru condamnare.

b. Nume nou. În Biblie numele unei persoane desemnează adesea

caracterul ei, iar un nume nou ar indica un caracter nou. Cel nou nu este modelat după cel vechi, ci îl înlocuieşte şi este deosebit faţă de el. Aici creştinului îi este făgăduit un „nume nou‖, adică un caracter nou şi diferit, modelat după cel al lui Dumnezeu – vezi Avram Avraam, Iacov Israel, Simon Petru, Saul Pavel. Tradiţia evreiască vorbeşte despre numele lui Dumnezeu ca fiind imposibil de pronunţat şi incomprehensibil. Acest nume nou ne este spus în 3:12 ca fiind numele lui Dumnezeu: cei ce vor birui vor primi numele lui Dumnezeu şi a cetăţi sfinte (vezi Ieremia 33:16, unde Ierusalimul primeşte numele Domnul neprihănirea noastră). Acest lucru se întâmplă şi cu cei 144.000 – ce primesc numele lui Dumnezeu pe frunte (14:1, 22;4). Midrashul vorbea aşa despre Mesia, care primeşte numele lui Dumnezeu şi Ierusalimul devenea oraşul lui Mesia – purtând numele lui Dumnezeu. În introducerea scrisorii către Pergam, sunt apreciaţi cei ce nu au uitat

numele lui Dumnezeu (2:13) - la finalul scrisorii, credincioşii primesc numele lui Dumnezeu (2:17). Misiunea poporului lui Dumnezeu este să poarte Numele lui Dumnezeu, să-L facă vizibil pentru cei din jur, căci Dumnezeu este invizibil. Antipa înseamnă acest lucru.

Numele e nou, pentru că nu-l cunoaşte decât cine-l poartă, căci poartă numele Tatălui şi-L reprezintă în absenţa Sa.

c. Nu-l ştie nimeni. Experienţa renaşterii spirituale, a transformării caracterului, poate fi înţeleasă numai prin experienţă personală. Încercările de a explica această experienţă unui om care n-a fost el însuşi născut din nou nu pot oferi un tablou adevărat sau complet al ei (compară cu Ioan 3,5–8). Relaţia personală cu Dumnezeu duce la această scriere a numelui individuală. În timpul Pergamului, biserica vizibilă a început să-şi piardă identitatea şi misiunea ca purtătoare a numelui lui Dumnezeu; de aceea, individul ce face acest lucru, este numit biruitorul!!!

Stefanovici: Pergam

Pergam era capitala provinciilor asiatice. Cunoscută drept centru al culturii, cu biblioteca de 200.000 volume, depăşită doar de Biblioteca din Alexandria.

Pergam avea temple celebre, dedicate lui Asclepios şi Zeus (amândoi reprezentaţi de şarpe şi amândoi purtau titlul de Salvator/ Mântuitor). Tot aici, aveau temple şi împăraţii romani – de aici poate identificarea cetăţilor ca locul de reşedinţă al satanei.

Mana ascunsă dată celor ce vor birui este în contrast evident cu hrana jertfită idolilor – deci cine nu jertfeşte idolilor, va mânca din mana asucnsă, din pâinea îngerilor, în împărăţia lui Dumnezeu şi în loc de un certificat roman ce atesta închinarea la Cezar, va primi o piatră albă, cu numele lui pe ea, în împărăţia lui Dumnezeu.

Antipa – martirul din Pergam primeşte aceelaşi titlu ca Isus – Martorul credincios (Apocalipsa. 1:5, 3:14). Dacă rămâi cu Hristos şi devi părtaşi Lui, suferinţei Lui, credinţei Lui, vei primi acelaşi titlu ca şi Hristos!!

Pergam: 313 – 538. Oponenţii paplităţii sunt ucişi, papalitatea domneşte fără rival, fără piedică.

Tiatira

The seven Churches: Izabela de aici, cea care se crede profeteasă şi amăgeşte poporul s-ar putea să fi fost o preoteasă a oracolului sibilin – adică femei ce profetizau prin duhul lui Apolo, într-o stare ecstatică.

Luceafărul de dimineaţă poate să reprezinte pe Venus – simbolu zorilor, al suveranităţii şi a victoriei vieţii asupra morţii.

Oraş neînsemnat, numit de Pliniu oraş mediocru. Are cele mai puternice mustrări (2:20-27), şi cele mai puţine complimente (2:19). Situaţia e mai rea decât în Pergam.

Ţine de la 358 până la sfârşit (2:26), adică 1798. Misiunea acestei Biserici ţine până în 1798. Are aprecieri – trăieşte în vremuri grele.

18. Verset

a. Tiatira. Originea şi sensul acestui nume sunt nesigure. Unii au sugerat că Tiatira înseamnă „mirosul plăcut al muncii‖, probabil pe temeiul faptelor bisericii, prezentate în v. 19. Cu toate că era mai puţin însemnată decât celelalte şase cetăţi, Tiatira antică se distingea prin numărul meseriilor şi al artelor care înfloreau acolo. După cât se pare, printre acestea mai de seamă era vopsirea stofelor (vezi Faptele Apostolilor 16,14). Cu siguranţă că membrii bisericii creştine din Tiatira îşi alegeau meserii din meşteşugurile Aplicată la istoria creştină, solia către biserica din Tiatira se potriveşte foarte bine bisericii din Evul Mediu Timpuriu. Orientările care începuseră în perioadele mai timpurii au devenit dominante în timpul Evului Mediu Timpuriu. Deoarece Scriptura nu era la îndemâna creştinului de rând, tradiţia a fost pusă la loc de cinste. S-a ajuns să se considere că faptele sunt un mijloc de a câştiga mântuirea. O preoţie falsă şi omenească întuneca preoţia adevărată şi divină a lui Isus Hristos. Reforma a constat în mare parte în redeşteptarea şi restaurarea marilor adevăruri ale Evangheliei. Ea proclama că oamenii sunt mântuiţi numai prin credinţa în Hristos, că singurul lor standard pentru credinţă şi vieţuire este Scriptura şi că fiecare om se poate înfăţişa personal înaintea Marelui Preot, Isus Hristos, fără a avea nevoie de vreun mijlocitor omenesc. Perioada istorică: 538 – 1517/1798.

Tiatira este oraşul zeului Tyrimnos zeu soare, din care a derivat apoi cultul imperial. Acestei biserici Hristos I se prezintă sub imaginea Celui ce are ochii ca para focului şi picioarele ca arama aprinsă – Hristos îşi revendică poziţia şi arată că El este adevăratul Dumnezeu care străluceşte, nu un zeu păgân, fără putere.

19. Verset

a. De pe urmă. Adică faptele de pe urmă mai mult decât faptele dintâi, aşa cum reiese din greceşte. Solia către Tiatira este singura din cele şapte în care se recunoaşte îndreptarea. În ciuda dificultăţilor din Tiatira, biserica de acolo a experimentat o creştere spirituală. Observă contrastul evident cu experienţa celor din Efes (vs. 4, 5).

b. 4 aprecieri: dragostea, credinţa, slujba, răbdarea ta. Tiatira este şi

biserica lui Francis de Assisi (1182 - 1226), a regelui Ludovic Sfântul – ce a înfiinţat unele din primele spitale, şcoli, universităţi. Aici îi avem pe reformatorii: Peter Waldo în Italia (1140 - 1217), John Wycliffe în Anglia (1320-1384), John Huss în Boemia (1369 1415), Martin Luther în Germania (1483 1546). Încurajarea îngerului pentru toţi aceştia e în vs 25. 20. Verset

a. Laşi. Biserica avea nu doar neajunsul că mulţi se dedau pe faţă la apostazie, ci şi că nu se făcea nici un efort serios pentru a pune stavilă răului. La Pergam erau unii din partida lui Balaam, oarecum rămaşi în afara

Bisericii

b. Iezabela. (Izabela) În ce priveşte raportul despre Izabela din istorie, vezi 1 Regi 16,31; 18,13; 19,1.2; 21,516.2325; 2 Regi 9,30.37. Izabela era originară din Fenicia, fiica lui EtBaal, regele Sidoniţilor (1 Regi 16:31), preot al lui Baal şi al Astarteei. A condus poporul spreînchinarea lui Baal, susţinând personal 450 de proţi pentru Baal şi urând pe Ilie sau pe oricein i se împotrivea –

Dar aici, răul e în bserică, ilustrat de Izabela.

influenţa ei a fost puternică, chiar şi în urmaşii ei (vezi Atalia). S- ar părea că, aşa cum Izabela a susţinut cultul lui Baal în Israel (1 Regi 21,25), tot aşa pe vremea lui Ioan o profetesă mincinoasă încerca să ducă biserica din Tiatira în rătăcire. Solia aceasta arată că aici, mai mult decât în Pergam (Apocalipsa 2,14), apostazia propăşea pe faţă şi sfidător. Aplicată la perioada Tiatira a istoriei creştine, figura Izabelei reprezintă puterea care a produs marea apostazie a secolelor medievale Izabela este Biserica căreia i s-a luat lumina, care a devenit sinagoga satanei, ea s-a aliat cu statul. Până acum, nicolaiţii erau în rândul bisericii lui Hristos; aici, Izabela este separată. Poporul lui Dumnezeu nu mai are legătură cu Izabela, ci doar că o lasă pe Izabela, adică un denunţă toate rătăcirile pe care Izabela le-a introdus. Biserica lui Dumnezeu e

izolată: în Alpi, în Transilvania, în Cehia

ca Efes, dar nu e conştientă că Izabela a adus sărbători păgâne,

nemurirea sufletului vine de la Izabela, duminca, la

doctrine false

fel. Biserica e perfectă în dragoste, dar nu doctrinar. Tu ai dragoste, dar laşi pe Izabela, adică laşi învăţătura ei.

are dragoste, mai mult

c. Să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite. Aplicaţia la perioada istorică reprezentată de Tiatira face referire la amestecul de păgânism şi creştinism. În general vorbind, creştinătatea medievală era în formă şi în spirit mai mult păgână decât creştină. Erezia a devenit acum doctrina oficială a bisericii şi coincide cu elita puternică a bisericii. Biserica este o instituţie

politică acum, ce îmbragă roba regală. Tiatira este cunoscută pentru producerea pigmentului roşu – culoarea robei regale şi a hainei proţeşti (Lidia era din Tiatira).

d. Balaam nu i-a învăţat pe iudei să nu se mai închine lui Dumnezeu – voi vă închinaţi la Yehova, dar jucaţi cu cei ce se închină lui Baal. Aceasta este tactica secolului IV.

e. Sec. IV voi vă închinaţi la Dumnezeu, dar pe pereţi veţi avea chipurile sfinţilor, care sunt de fapt foşti zei păgâni. Calendarul este solar, dar poartă numele sfinţilor. Lasă-i să-şi ţină doctrina, dar dă-le sărbători păgâne. Acest amestec al păgânismului cu doctrine creştine este Balaamismul – aceasta este sec IV. Dar aici,

Isabela este cea care învaţă poporul să facă aşa – e o biserică organizată; este sinagoga Satanei, este biserica unită cu statul 21. Verset

a. Nu vrea să se pocăiască. Adică refuză să se pocăiască. Nu era vorba de ignoranţă din cauza lipsei luminii, şi nici măcar de încăpăţânare, ci de o rebeliune stăruitoare şi sfidătoare.

22. Verset

a. Faptele lor. Dovezile textuale favorizează

exprimarea „faptele

ei‖. Din perspectiva lui Dumnezeu, care îi vorbeşte bisericii Sale,

păcatele Izabelei şi ale ibovnicilor ei sunt în esenţă păcatele ei, deoarece ea este aceea care, ca o profetesă, doreşte să conducă biserica.

23. Verset

a. Copiii. Curvia acestei Izabele era o deprindere veche, deoarece ea avea copii. Figurat, acest lucru probabil trebuie înţeles în sensul că ea îşi câştigase aderenţi devotaţi. Pedeapsa avea să cadă nu numai asupra mamei, ci şi asupra odraslelor, care erau contaminate de caracterul ei rău. Compară cu nimicirea copiilor lui Ahab (2 Regi 10,7). Izabela are şi ea copii ei.

şi bisericile vor vedea. Pentru că Bisericile vor

b. Uciderea copiilor

vedea, asta înseamnă că evenimentul are loc la sfârşit.

c. Rărunchii. Adică rinichii, despre care cei din antichitate credeau că sunt sediul voinţei şi al afecţiunii

d. Inima. Adică mintea, cu sensul de intelect. Hristos cunoaşte atât

gândurile cât şi simţămintele. Judecata Sa este dreaptă deoarece El vede şi ia în considerare tainele inimii. Toate bisericile: uneori, biserica uită pe cine trebuie să reprezinte şi se prezintă pe sine. Pericolul e pentru oricine, să înlocuiască vocea lui Dumnezeu cu a sa. Tradiţiile şi instituţiile au fost adoptate peste adevărul care le-a generat. Când oamenii şi instituţiile iau locul lui Dumnezeu şi adevărului, rezultatul va fi acelaşi: intoleranţa şi persecuţia. Aşa a fost Tiatira – Biserica Medievală 538 – 1563

Conciliul din Trent, este epoca inchiziţiei şi cruciadelor, foarte sângeroasă. De aceea mânia divină vine împotriva ei (2:22).

Mânia lui Dumnezeu este împotriva instituţiei, nu împotriva bărbaţilor şi femeilor – sunt unii care au rămas credincioşi.

24. Verset

a. Celorlalţi. Adică restul credincioşilor din Tiatira. Din punct de vedere istoric, acest cuvânt se referă la grupele mici de credincioşi din Evului Mediu, care au încercat să rămână fideli creştinismului apostolic. Astfel de grupe se găseau atât înăuntrul cât şi în afara bisericii catolice. Deosebit de importante au fost mişcarea valdenzilor, în continentul Europa, şi aderenţii lui Wyclif, în Anglia. Nici una din grupările acestea nu a avut parte de adevărul care a fost proclamat mai târziu în timpul Reformei, dar solia dată „tuturor celorlalţi din Tiatira‖ era potrivită pentru ei. Dumnezeu nu le-a cerut acestora nimic altceva decât să fie credincioşi faţă de lumina pe care o aveau.

b. Adâncimile Satanei în contrast cu adâncimile lui Dumnezeu din 1 Cor 2:10.5, adică oamenii care-şi pun încrederea în Duhul lui Dumnezeu, nu în înţelepciunea umană.

25. Verset

a. Până voi veni. „Fericita

nădejde‖ (vezi Tit 2,13) a iminentei

reveniri a lui Hristos a fost întotdeauna elementul care le-a dat creştinilor puterea de a rezista în suferinţă. Încurajare pentru

credincioşi – vezi vs. 19.

26. Verset

a. Lucrările Mele. Adică lucrările care reflectă caracterul lui Hristos. Acestea sunt în contrast izbitor cu „faptele‖ celor ce se aliază cu Izabela. Promisiunea biruitorilor de aici este escatologică, derivată din Ps 2:8.9. de vreme ce această scrisoare vorbeşte de încercarea umană de a uzurpa autoritatea lui Dumnezeu, trebui să ne amintim cine

deţine autoritatea supremă şi ultimă. Ceea ce va fi laitmotiv în Apocalipsa – cine primeşte autoritatea fiarei, va primi pedepsa lui Dumnezeu; cine primeşte autoritatea lui Dumnezeu, va îndura persecuţia fiarei, dar va primi răsplătirea divină.

b. Vor domni – peste cine? se referă la perioada celor 1000 de ani. Daniel vorbeşte că „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împăraţilor‖ este dată „poporului sfinţilor Celui Prea Înalt‖ (cap. 7,27). Sfinţii au fost asupriţi de împăraţii care au băut din vinul curviei Babilonului (vezi Apocalipsa 18,3). Acum lucrurile s-au inversat. [sfinţii vor judeca lumea 1 Corinteni 6,2.3, deci în sensul acesta vor lua stăpânirea, împreună cu Hristos – fac ce face Hristos]. 27. Verset

a. Luceafărul de dimineaţă. Adică Hristos Însuşi ( Apocalipsa 22,16) – aluzia este din Numeri 24:17 – steaua ce răsare din Iacov, a fost înţeleasă în iudaism ca referindu-se la Mesia. Luceafărul de dimineaţă, Petru spune că e Isus. Luceafărul apare ca studiu al profeţiei biblice. Dar vede la sfârşit, spre 1798, vede că revenirea lui Isus se apropie. Acum trebuie să porpăvăduiască revenirea lui Hristos. În acestă epocă apar vestitorii revenirii. Creştinii merg acum la Sardes, predică revenire, biserica pare vie, nu e Izabela, dar e moartă. E Biserica Reformaţiunii, dar e o reformaţiune nedesăvârşită, ce ignoră solia vestitorilor revenirii.

Stefanovici: Tiatira

Cea mai mică şi mai neimportantă cetate dintre cele 7. Cei din Tiatira erau cunoscuţi ca vopsitori buni (Lidia din Filipi se trăgea din Tiatira FA 16:14). La Tiatira întâlnim pericol din interior nu ameninţări majore din afară. Aici erau multe bresle economice, comerciale. Cine dorea să câştige bani, trebuie să se alăture unei bresle

apoi să participe cu membrii ei la mesele în cinstea patronilor - zei ai breslei. Cine nu făcea aşa, era respins de societate.

2:23 uciderea copiilor ei; referire la cei 7+ de copii ai lui Ahab ucişi de Iehu. 2 Regi 10:6-8.

2:18 Celor din Tiatira, Isus se prezintă ca fiind Fiul lui Dumnezeu, spre deosebire de introducere, unde este Fiul Omului. Oare nu pentru că în această Biserică, adică la catolicismul Evului Mediu calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, lua atributele Lui sunt înlocuite de servicii omeneşti?!!!

2:24 tuturor celorlalţi se poate traduce cu cei rămaşi, rămăşiţa. Cunoştinţa de care se vorbeşte în Biblie, deci şi aici este cunoaşterea ce vine prin experimentare/experienţă (Gen. 4:1 – intimitatea care dă naştere la viaţă, la un mod de viaţă). Deci cei ce nu au cunoscut adâncimile satanei, sunt cei ce nu le-au experimentat, ce nu s-au alipit de ele.

2:28 – Luceafărul de dimineaţă este Isus Însuşi – Apocalipsa 22:16

Apocalipsa 3 Sardesul este ilustraţia vie a contrastului dintre gloria trecutului şi mizeria prezentului. Istoria ei anunţă decăderea. Cu 5 secole în urmă,

Sadesul era un oraş strălucitor, bogat. A fost capitala Imperiului Lidian, prima cetate în care s-a bătu monedă. A fost cuerită de Cir (560-546

îHr); datorită stării de sănătate, împăratul Croesus nu a pregătit războiul – aşa că atunci când perşi au venit împotriva Sardesului, au găsit porţile

deschise şi nepăzite nimeni nu veghea

a fost uşor pentru ei să cucerească Sardesul, unde

Tragedia istoriei oraşului inspiră versetul 3

Aminteşte-ţi

1. Verset

a. Sardes. Prima cetate importantă de pe drumul principal din sudul Tiatirei. Ca şi Tiatira, Sardesul se bucura de o poziţie geografică favorabilă pentru comerţ. Strabo, geograf din antichitate, vorbeşte despre Sardes ca fiind „o cetate mare‖, deşi în vremea lui Ioan ea nu rivaliza în importanţă nici cu Efesul, nici cu Pergamul. Însemnătatea numelui este nesigură; totuşi, unii sugerează sensul de „cântec de bucurie‖, „ceea ce rămâne‖, sau „ceva nou‖

b. Numele. Aici, cu sensul de „reputaţie‖. Ipocrizia a caracterizat biserica aceasta, care nu era ceea ce pretindea a fi.

c. Eşti mort. Aceste cuvinte triste sunt începutul unei solii care constă în cea mai mare parte în mustrare. Păcatul ipocriziei a atras învinuirile cele mai aspre ale lui Isus împotriva conducătorilor din vremea Sa (vezi Matei 23,13–33). Acum, glorificat, Hristos mustră foarte direct biserica ipocrită din Sardes. În loc de a fi adusă „la viaţă‖ şi a trăi împreună cu Hristos (vezi Efeseni 2,5; Coloseni 2,13; Galateni 2,20), aşa cum pretindea că este, această biserică era de fapt „moartă‖ (compară cu 2 Timotei 3,5). Aplicată la perioada reprezentată de Sardes, această solie trebuie privită în contextul bisericii care se îndrepta spre sfârşitul Reformei, iar perioada poate fi datată între 1517 şi 1755.

d. 7 stele. Introducerea ca la Efes. Sardes, ca şi Efes, este biserica ce mai are ceva (pe lângă mustrări, mai are ceva – Apocalipsa 2:6// 3:4). Amândouă bisericile primesc promisiunea vieţii

veşnice: pomul vieţii (2:7) şi cartea vieţii (3:5) şi amândouă participă la banchetul celest – a mânca din pomul vieţii (2:7) şi purtarea hainelor albe (3:4-5), ceea ce evocă sărbotorirea (Ecl.

9:8).

2. Verset a. Veghează şi întăreşte ce rămâne: a trăi, dar a fi mort, în Biblie înseamnă a trăi fizic, dar a fi mort spiritual, adică a fi păcătos, a trăi în păcat (Efeseni 2:1.5; Rom. 6:13, 1 Tim. 5:6, 2 Tim. 3:5, Luca 15:24). Totuşi este speranţă pentru această biserică: vegheze. Hristos nu aşteaptă pe toţi cei din Sardes să se pocăiască şi doar după aceea să revină – ci El le spune, că va veni şi cei ce nu se vor pocăi vor fi luaţi prin surprindere – vezi 1 Tes 5:4 O biserică ce nu veghează, îşi încetează raţiunea de a exista.

3. Verset a. Adu-ţi aminte. Cei ce nuş iamintesc istoria, sunt condamnaţi să o repete (protestanţi ce repetă istoria medievală).

b. Ai primit. Forma verbului din greacă sugerează că biserica din Sardes nu doar că primise adevărul, ci şi că îl avea încă – acesta nu se pierduse cu totul. Faptul că încă mai era speranţă este indicat de imperativul „ţine‖, care în greacă are sensul de „a ţine în continuare‖. Unii creştini din Sardes nu căzuseră, fapt afirmat clar în v. 4.

c. Hoţ. Compară cu Matei 24,43 şi cu 1 Tes. 5:4, unde este vorba de a doua venire a lui Hristos. Aici avertizarea ar putea include nu doar a doua venire în sine, ci şi o cercetare divină mult mai apropiată (compară cu Apocalipsa 2,5). Cine nu veghează, va fi surprins de venirea surprinzătoare a lui Hristos.

d. Pentru că nu primeşti solia revenirii lui Hristos, va fi surprinsă de revenirea lui Hristos, pentru că ei cred că Isus vine după mileniu.

e. Tragedia istoriei oraşului, inspiră acest verset. Scrisoare îndeamnă biserica să revină la credinţa autentică şi adevărată a trecutului.

a. Câteva nume. Câţiva au rămas credincioşi începuturilor. O rămăşiţă. De-a lungul istoriei Bibliei, întâlnim astfel de oameni, minoritari, care-L urmează pe Dumnezeu, dar datorită cărora Dumnezeu îşi menţine legământul cu poporul Său, recunoscând mereu rămăşiţa supravieţuitoare.

b. Mânjit hainele. O vorbire figurată pentru mânjirea spirituală, în care căzuseră cei mai mulţi din biserica Sardes

c. În alb. În contrast cu cei care au decãzut moral, mânjindu-şi astfel „hainele‖, cei care au rãmas credincioşi sunt vrednici de a fi îmbrãcaţi „în alb‖. Cã lucrul acesta este un semn al curãţiei lor este indicat atât de urmãtoarea remarcã, „fiindcã sunt vrednici‖, cât şi de folosirea aceluiaşi simbol în cap. 7,13.14. Pasajul acesta din urmã lãmureşte faptul cã aceastã neprihãnire nu este a lor, ci este rezultatul spãlãrii hainelor şi al albirii acestora în sângele Mielului. Ei au primit neprihãnirea lui

Hristos. Despre hainele albe se spune şi cã sunt purtate de locuitorii cerului (vezi Daniel 7,9; Apocalipsa 4,4; 6,11; 19,14), şi astfel, pentru sfinţi, ele sunt un simbol al trupului „duhovnicesc‖.

d. Dacă Sardes e biserica protestantă, atunci nu îi ajunge faptul că are doctirna neprihănirea prin credinţă, ci trebuie să aibă şi sfinţirea. Dar doar unii primesc – ei vor fi îmbrăcaţi în alb.

5. Verset

a. Şterge. Verbul cu sens figurat, „nu voi şterge‖, îl asigură pe păcătosul pocăit că păcatele sale au fost iertate şi îl avertizează pe cel nepocăit că numele său va fi şters din cartea vieţii. Identitatea sa ca persoană va înceta să mai existe; nu i se va mai găsi loc printre fiinţele create.

b. Înaintea îngerilor Lui. „Scopul mai larg şi mai profund‖ al planului de mântuire este acela de „a apăra caracterul lui Dumnezeu înaintea universului‖ (PP 68; compară cu DA 19). Atunci când, în rolul Său de Mijlocitor şi Mare Preot, Hristos prezintă poporul Său răscumpărat înaintea tronului lui Dumnezeu, prin aceasta El aduce înaintea oştirilor îngereşti o mărturie convingătoare a faptului că toate căile lui Dumnezeu

sunt drepte şi adevărate. Ei vor vedea neprihănirea lui Dumnezeu dovedită, atât în „lucrarea Lui ciudată‖ (Isaia 28,21), de a-i distruge pe cei care nu se pocăiesc, cât şi în cea de a-i ierta pe păcătoşii care acceptă prin credinţă harul Său mântuitor. Fără mijlocirea lui Hristos ca Mare Preot, pentru fiinţele inteligente din univers astfel de fapte misterioase ale lui Dumnezeu ar putea părea drept arbitrare şi nejustificate. c. Lui Sardes i se vesteşte solia revenirii lui Hristos, dar o respinge. I se vesteşte solia sfinţirii, nu doar a îndreptăţirii, dar nu îi prea place, căci doar unii vor îmbrăca hainele albe; i se vesteşte solia judecăţii – nume scrise, sau şterse din carte. Este biserica ce primeşte predicarea celor 3 îngeri. Imperativele: veghează (trezelte-te)!, întăreşte, aminteşte-ţi, ţine, pocăieşte-te – vor să-i trzească pe oameni, care ca şi istoricul Sardes s-au retras şi au adormit în bogăţie şi confort.

Sardes nu este Biserica Protestantă – Biserica Protestantă studia Biblia, nu era moartă, ci vie, lucrătoare. Biserica protestantă apare la scurtarea zilelor. Sardesul nu e biserica lui Luther, ci biserica ce a respins solia adventă. Filadalfia e biserica ce predică solia adventă, iar Laodicea este biserica ce vede sfârşitul. Biserica protestantă, la începutul ei, Biserica lui Luther este în Tiatira, biserica celor 1260 de zile.

Stefanovic: Sardes

Sardes are o istorie bogată – a fost capitala Imperiului Lidian; aici a fost pentru prima dată bătută moneda. În vremea lui Ioan Sardesul trăia în nostalgia gloriei lui trecute – acum nu mai avea aceeaşi importanţă ca odinioară. (îţi merge numele că trăieşti).

Zeitatea ptron Cybele sau corespondentul ei grec Artemis, care se credea că are puterea spcială de a reda viaţa celor morţi.

Sardes este biserica protestantă – ce reprezintă întoarcerea la sursa creştinismului (de aceea seamănă cu Efesul) – adică redescoperirea

mesajului Bibliei. Protestantismul a pus Biblia în mâna omului, în limba sa, demolând zidul consturit de preoţi şi bisericile istorice; a încurajat

studiul limiblor originale şi a început editarea dicţionarelor etc

studierea Bibliei. Dar repede, dinamismul a fost înlocuit de dogmatism.

Cercetarea s-a blocat în obiceiuri şi tradiţii

doctrinei descoeprite, l-a împiedicat pe credincios să insiste pentru o relaţie personală cu Dumnezeu. Intoleranţa a izbucnit în biserică:

inchiziţia a apărut şi aici. [Calvin l-a condamnat la moarte pe Michael Servetus 1511-1553, Luther tuna împotriva catolicilor, evreilor şi orcine nu vroia să îi accepte autoritatea]. Acum, Europa cunoştea două instituţii religoase puternice: catolicismul şi pretestantismul, care purtau războaie sângeroase între ele. Uitând sursa adevărului, protestanţii au căzut în aceeaşi greşeală pe care o criticau la biserica medievală (cine e mai corect: protestantismul sau catolicismul în Irlanda? Bombele cui sunt mai sfinte? Acţiunile cui sunt mai creştine? Catolicii care omoară protestanţi sau protestanţii care ucid catolici?).

3:2 veghează – Sardesul era pe un deal şi se credea că poziţia oferă protecţie naturală. În două rânduri Sardesul a fost cucerit – 549 îHr de Cir şi în 218 îHr. de Antioh – şi în ambele ocazii cucerirea a fost noaptea, în timp ce gărzile nu vegheau.

3:1 Sardesul este o biserică pe moarte, spiritual; ce poate să o trezească? Doar Duhul Sfânt – adică Cele 7 duhuri.

pentru

grija pentru păstrarea

3:1-2 a trăi, dar a fi mort, în Biblie înseamnă a trăi fizic, dar a fi mort spiritual, adică a fi păcătos, a trăi în păcat (Efeseni 2:1.5; Rom. 6:13, 1 Tim. 5:6, 2 Tim. 3:5, Luca 15:24).

Totuşi este speranţă pentru această biserică: să vegheze.

Hristos nu aşteaptă pe toţi cei din Sardes să se pocăiască şi doar după aceea să revină – ci El le spune, că va veni şi cei ce nu se vor pocăi vor fi luaţi prin surprindere – vezi 1 Tes 5:4

Celor credincioşi din Sardes, Hristos le promite că le va scrie

numele în cartea vieţii, deci vor avea un nume real scris într-un loc real, în contrast cu numele pe care doar îl purtau cei ce au apostaziat (ai un

nume că trăieşti dar

O biserică poate să aibă un nume mare şi reputaţia unor fapte strălucitoare şi totuşi să fie letargică şi moartă spiritual. Faptul că a fost credincioasă lui Dumnezeu cândva în trecut asta nu înseamnă că va rămâne credincioasă. Experienţa trecută trebuie amintită şi aplicată în prezent, prin veghere.

).

Filadelfia

Este biserica ce începe la 1844: cheia lui David, este autoritatea lui Isus Hristos, Împăratul, care va lua curând împărăţia. Este solia revenirii în slavă a lui Isus.

7. Verset

a. Filadelfia. Un cuvânt care înseamnă „iubire frăţească‖. Cetatea aceasta a fost fondată înainte de 138 î.d.Hr. şi a fost numită de către Attalus al II-lea (Philadephus) din Pergam în cinstea loialităţii lui faţă de fratele său mai mare, Eumenes al

II-lea, care îl precedase la tron. Fondată de coloniştii greci, cu intenţia de a populariza civilizaţia greacă spre Asia. După un cutremur distrugător în anul 17 d.Hr., ea a fost rezidită de către împăratul roman Tiberiu, dar a rămas relativ mică, adoptând numele de NeoCezarea, apoi de Flavia, după Flavius Vespasian (69-79). Istoria oraşului ilustrează profeţia. Coloniştii au fondat biserica Filadelfia – reprezintă biserica înfiinţată de colonişti în Africa, în America (sfârşitul sec XVIII – înc. XIX). O reînnoire a vitalităţii bisericii primare – vs 8.

În ce priveşte aplicaţia istorică, solia către Filadelfia poate fi considerată potrivită pentru diferite mişcări din cadrul protestantismului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, al căror obiectiv era acela de a face din religie o chestiune vitală, personală. Într-un sens special, marile mişcări evanghelice şi adventiste din Europa şi America de Nord au readus un spirit al iubirii frăţeşti, punând accentul pe o evlavie practică, în contrast cu o religie a formelor. Reînvierea credinţei în harul mântuitor al lui Hristos şi iminenţa revenirii Sale au avut drept rezultat naşterea unui profund spirit al comuniunii creştine, pe care biserica nu-l mai experimentase de la începutul Reformei.

b. Cel Sfânt, cel Adevărat

este Dumnezeu Adevărat 8. Verset

Isus este Cel Adevărat, ca esenţă,

a. O uşă deschisă. În versetul precedent se spune despre Hristos că are „cheia lui David‖. Versetul 8 poate sugera ideea că ajutat de această „cheie‖, El deschide acum înaintea bisericii Filadelfia o „uşă‖ de prilejuri nelimitate pentru a birui păcatul şi pentru a da mărturie cu privire la adevărurile mântuitoare ale Evangheliei. Pentru un alt loc în care „uşa‖

este un simbol al ocaziilor favorabile, vezi Faptele Apostolilor 14,27; 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12; Coloseni 4,3. Uşa sanctuarului, Sfânta Sfintelor.

b. Puţină putere. Nu este clar dacă Hristos mustră aici biserica Filadelfia pentru faptul că are atât de puţină putere sau dacă o laudă pentru că are ceva putere. Biserica din Sardes, cu excepţia câtorva „nume‖, era cu totul moartă, şi s-ar putea ca acea „puţină putere‖ a Filadelfiei să însemne o situaţie mai încurajatoare decât cea din Sardes. Faptul că sintagma „puţină putere‖ este în strânsă legătură cu aprecierea păstrării Cuvântului lui Hristos şi netăgăduirea Numelui Său tinde să confirme această concluzie. De asemenea, „uşa deschisă‖ poate fi considerată ca o invitaţie de a trece la o experienţă care să aducă şi mai multă putere. Biserica din vechea Filadelfia nu era în nici un caz mare sau cu influenţă, ci pură

şi credincioasă 9. Verset

a. Să vină să se închine. Succesiunea verbelor „să vină‖, „să se închine‖, „să ştie‖ pare să implice mai mult decât faptul că cei din vechea Filadelfie aveau în cele din urmă să triumfe în mod public faţă de duşmanii lor iudei. Pentru creştini, să se bucure, asemeni unor cuceritori păgâni, de perspectiva ca acuzatorii lor să stea în final întinşi la picioarele lor, nu prea reflectă spiritul adevăratului creştinism. Aceste cuvinte se referă mai degrabă la convertirea unor evrei din Filadelfia (compară cu 1 Corinteni 14,24.25), care aveau să înveţe despre iubirea lui Dumnezeu, din experienţă personală. O asemenea creştere a numărului membrilor poate fi un rezultat al „uşii deschise‖ din Apocalipsa 3,8 şi al credincioşiei bisericii faţă de „Cuvântul‖ lui Hristos. O astfel de

credincioşie i-a convins chiar şi pe persecutori

acesta a fost aplicat şi împotrivitorilor faţă de adevăr, mai ales atunci când împrejurările îi vor constrânge, deşi

nepocăiţi, să recunoască că cei care au rămas credincioşi adevărului sunt într-adevăr poporul lui Dumnezeu. Nu există

Versetul

nimic care să împiedice posibilitatea ca acest verset să-i includă atât pe împotrivitorii pocăiţi cât şi pe cei nepocăiţi, prima grupă aducând această închinare în sinceritate, iar cealaltă numai pentru că circumstanţele îi forţează să facă asta. Este reînviorarea care vine d ela Dumnezeu!

10. Verset

a. Ceasul încercãrii. Nu este vorba despre o perioadã de timp specificã, nici literalã nici profeticã, ci despre o „vreme‖, sau un „timp‖. Aici cuvântul „ceas‖ este folosit în acelaşi sens ca în cap. 3,3. În lumina referinţelor repetate ale Apocalipsei cu privire la iminenţa revenirii lui Hristos, „ceasul încercãrii‖ se referã cu siguranţã la cei nelegiuiţi, peste care vor fi veni pedepsele lui Dumnezeu. mesajul este că Hristos îşi va păzi poporul în timpul încercării – nu îl va răpi, să nu vadă încercarea (Ioan 17:15, Dan 12:1).

b. Ai păzit

te voi păzi. Vedem reciprocitatea legământului lui

Dumnezeu; aşa anunţau profeţii Ier. 7:23, Cântarea C. 2:16, 6:3, 7:10.11. Reciprocitatea dragostei este normală la Filadelfia – dragoste frăţească.

c. Este decretul duminical

11. Verset Filadelfia are lumina Bibliei de la Sardes – păzeşte Cuvântul (vs 8) dar e într-o condiţie mai bună decât Sardes – la care doar rămăşiţa păstra Cuvântul. Ceea ce rămăşiţa din Sardis visa, cei din Filadelfia pot trăi. Venirea lui Isus este surprinzătoare pentru cei ce nu veghează din Sardes (vs. 3), dar la Filadelfia, anunţarea venirii este pozitivă (vs.11)

12. Verset

a. Un stâlp în Templul. Un „stâlp‖ metaforic ar fi o parte din „templul‖ metaforic. În Noul Testament cuvântul tradus „templu‖ (naos) se referă în general la partea interioară a sanctuarului, conţinând Locul Sfânt şi Locul Prea Sfânt, nu la întregul complex al clădirilor ce alcătuiau templul din

vechime. Ca atare, această făgăduinţă ar însemna că cel biruitor va ocupa un loc permanent, important, chiar în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru cuvântul „stâlp‖ folosit

simbolic, vezi comentariul de la Galateni 2,9; 1 Timotei 3,15.

Celui ce va birui

Tradiţia evreiească ridica un stâlp în memoria celui care a murit, şi astfel el rămânea în amintirea familiei. Astfel de stâlpi au fost descoperiţi în sinagogile de la Capernaum decisimbolul este al permanetizării, al veşniciei. Acest lucru este posibil numai după sigilare. Este o biserică ce ştie despre judecata de cercetare, care are întreita solie îngerească. Nu

stâlp. Promisiunea are conotaţii veşnice.

vei mai ieşi niciodată afară, căci vei fi sigilat. Ei au toată

învăţătura

adică generaţia de la 1844.

b. Nu va mai ieşi afară. Adică va rămâne permanent acolo. Aşadar „a ieşi … afară‖ simbolizează a pleca din prezenţa lui Dumnezeu, în mod deliberat, aşa cum a făcut Lucifer (PP 37). O astfel de făgăduinţă poate fi dată numai celor ce biruiesc mereu. În această viaţă există şi posibilitatea de a „ieşi afară‖, dar în viaţa viitoare nimeni nu va mai alege să iasă

c. Numele Dumnezeului Meu. Aici se continuă simbolul introdus de cuvântul „stâlp‖, deci şi aceste cuvinte trebuie luate simbolic. Aşa cum „un nume‖ implică personalitate şi caracter, aici este făgăduit faptul că cei celor ce vor birui le va fi imprimat pentru totdeauna caracterul lui Dumnezeu; chipul Creatorului va fi pe deplin refăcut în ei. Prin acest simbol se poate înţelege şi faptul că sfinţii biruitori vor fi deplin ai lui Dumnezeu, aşa cum atestă Numele Său, sau semnul Său de proprietate, pus astfel asupra lor. Simbolul implică divinitatea – după cum în istorie, împăraţii romani, binefăcătorii, au renumit oraşul după numele lor, tot aşa biruitorii din Filadelfia vor primi numele binefăcătorului lor. Acest lucru modifică afectează personalitatea şi identitatea credinciosului pentru totdeauna – acesta, neprihănitul pentru totdeauna e identificat cu Templul şi cu Dumnezeu.

d.

Numele cetăţii. Stâlpul va avea inscripţionat pe el nu doar numele lui Dumnezeu, ci şi numele noului Ierusalim. Acest lucru poate semnifica faptul că cel biruitor va fi cetăţean al noului Ierusalim şi că va avea dreptul să locuiască acolo (cap.

22,14).

e.

Numele Meu cel nou. Al treilea nume scris pe stâlpul simbolic este cel al lui Hristos Însuşi. Primirea de cãtre cel biruitor a caracterului divin, reprezentatã de nume este mijlocitã de Hristos. Doar în virtutea faptului cã Dumnezeu a devenit om prin Isus Hristos, mai poate fi omul refãcut dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu. Acest lucru se realizeazã prin darul vieţii şi al caracterului lui Hristos oferit credinciosului (vezi Galateni 2,20; DA 388). A primi numele lui Hristos înseamnã de asemenea a confirma dreptul Sãu de proprietate

f.

Numai păstrează ceea ce ai – oare a păstrat Filadelfia ceea ce

a primit? Este biserica preocupată de revnirea lui Hristos. Nu este altă perioadă în istoria bisericii creştine, în care această preocupare să fi fost mai generalizată şi mai puternică, ca la sf. Sec XVIII, inceputul sec XIX, în SUA (John MaMaster, istoric al vremeii, spunea că aproape 1 milion din cele 17 de locuitori ai USA erau implicaţi în aceste mişcări, ale aşteptării revenirii la 1844); Germania, Scandinavia, Franţa, Elveţia, Olanda, America de Sud Interesant că aceeaşi speranţă i-a cuprins şi pe evrei şi musulmani:

evreii europeni aşteptau venirea lui Mesia în jurul anului 5603 (1843/1844), iar musulmanii Baha, spuneu că uşa se va deschide pentru imanul secret (bab) în 1260 al calendarului lor (1843/1844). Marxismul, ce promitea o nouă lume, tot acum s-a născut. Aşa înţelegem uşa deschisă (vs 8) pe care nimeni nu o poate închide – legată de uşa din 4:1: este o uşă a speranţei, a aşteptării, un timp al pregătirii pentru mântuirea care stă să vină.

Stefanovic: Filadelfia

Filadelfia, oraş tânăr, a fost gândit ca centru de răspândire a culturii greceşti în Lidia şi Frigia. Tocmai de aceea se vorbeşte că şi biserica de aici are o uşă deschisă, pentru a promova Evanghelia (după cum cultura grecească era promovată între barbari tot de aici, din această poartă a estului) – oraşul era în drumul poştei imperiale.

Hristos este Cel ce are toată autoritatea – imaginea din Isaia 22:20-

22.

3:7 Isus este Cel Adevărat, ca esenţă, este Dumnezeu Adevărat.

Uşa deschisă înseamnă predicare Evangheliei – posibilitatea predicării asigurată: 1 Cor. 16:9, 2 Cor. 2:12, Col. 4:3, FA 14:27. Când Dumnezeu deschide o uşă, demonii sau agenţii lor se vor împotrivi (1 Cor. 16:9). S-ar putea ca biserica să se sperie – ştiu că ai puţină putere – dar asigurarea este că atunci când Dumnezeu deschide o uşă, nimeni nu o va putea închide, nimeni nu se va putea opune.

3:10 mesajul este că Hristos îşi va păzi poporul în timpul încercării – nu îl va răpi, să nu vadă încercarea (Ioan 17:15, Dan 12:1).

Când Dumnezeu deschide o uşă, cheamă pe cineva dar acesta renunţă la chemarea sa, Dumnezeu îl va înlocui (Esau – Iacov, Saul David, Iuda Matia, Israel Neamuri).

3:12 stâlp – exprimă ideea de stabilitate şi de permanenţă. În Noul Testament Petru, Iacov şi Ioan sunt numiţi stâlpi Gal. 2:9 (relaţia apropiată cu Isus te face stâlp).

Laodicea

The seven Churches: Laodicea

Este numită Laodicea Lycus – după râul care trece prin apropiere, pentru a o deosebi de celelalte 5 Laodicea, construite de Seleucos I Nicator în cinstea mamei sale.

Aici se găseşte o puternică comunitate evreiască. În anul 62 îec. guvernatorul roman a confiscat suma anuală ce evreii din Laodicea o trimiteau templului de la Ierusalim, pentru a o folosi pentru trezoreria publică.

Apa fierbinte venea de la Hierapolis, iar cea rece de la Colose. Apa celor două oraşe este preferabilă apei combinate, călduţă a Laodiceei.

Lipsa persecuţiei din Laodicea se datorează oare faptului că în lipsa lor de zel, nu au îmbrăţişat în aşa manieră creştinismul încât să provoace reacţia, persecuţia?

Biserica este oarbă într-un oraş renumit pentru tratamentele oftalmologice.!!??

Este biserica a şaptea, biserica sfârşitului. De aceea apare Aminul.

Comentariu:

Verset 14

a. Numele acesta a fost definit ca însemnând „judecarea poporului‖, sau „un popor judecat‖. Cetatea a fost întemeiată de către regele seleucid Antiochus al II-lea Theos (261–246 d.Hr.) şi numită astfel în cinstea soţiei sale, Laodicea. Situată în valea râului Lycus, în vremea lui Ioan Laodicea era un prosper centru comercial, specializat în producerea produselor din lână. Era

situat la câteva mile de Colose şi Hierapolis, şi destul de timpuriu găsim creştini în fiecare dintre aceste cetăţi (vezi Coloseni 4,13). În vremea când a fost scrisă Apocalipsa, biserica Laodicea exista deja de 40 de ani. Apostolul Pavel a fost deosebit de interesat de această comunitate şi a le-a cerut colosenilor să facă un schimb de scrisori cu laodiceenii (Coloseni 4,16) Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat şi Colosse şi Ierapole

(Col. 1 şi 2:1-4). Pavel le scrie

ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găseşte într-o situaţie spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori,

aceasta este cea mai plină de reproşuri şi lipsită de aprecieri. Pe

cine reprezintă? Cuvântul grecesc

laos (popor, mulţime) şi

justiţie, drept, proces, sentinţă, judecată, pedeapsă, răzbunare. Când Miller crezuse că venirea timpului judecăţii în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înşelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înşelase cu privire la calcularea sfârşitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecăţii. Un singur lucru nu era înţeles în lumea creştină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunţă sentinţa asupra destinului veşnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat şi Salvator al aleşilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecăţii (Apoc.22:12. vezi şi explicaţiile de la Dan. 7si 8). b. Amin - În pasajul de faţă acest titlu poate fi înţeles ca o declaraţie că Hristos este adevărul (vezi Ioan 14,6). Prin urmare, solia Sa către biserica Laodicea trebuie acceptată fără îndoieli Este biserica sfârşitului, de aceea avem cuvântul AMIN. Este biserica împlinirilor, toate speranţele sunt împlinite aici, toată aşteptarea ia sfârşit. Este // cu Dumnezeul AMIN din Isaia 65:16.17 – în amândouă pasajele are loc aluzia la creaţiune. Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creştinii purtători de lumină din timpul sfârşitului, de la începutul Judecăţii în cer şi începutul mişcării adventist-

Dar, peste o generaţie, acest

începutul mişcării adventist - Dar, peste o generaţie, acest este format din - - dike =

este format din

începutul mişcării adventist - Dar, peste o generaţie, acest este format din - - dike =

-

începutul mişcării adventist - Dar, peste o generaţie, acest este format din - - dike =

- dike = regulă, obicei, dreptate,

sabatiste pe pământ (1844) şi până la revenirea lui Iisus… Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilităţi; şi totuşi este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulţumire de sine.

c. Începutul. Gr. arche, un cuvânt care are atât sens pasiv cât şi activ. Luat cu sensul pasiv, se referă la ceva realizat la început. Interpretat aşa, ar însemna că Hristos este prima fiinţă creată. Dar cu siguranţă că aceasta nu ar putea fi o traducere bună, căci Hristos nu este o fiinţă creată. Luat cu sensul activ, arche se referă la acel ceva ce iniţiază o acţiune, la o cauză primară, un prim motor. Înţeles aşa, acest cuvânt Îl declară pe Hristos drept Creator. Acesta este înţelesul adevărat al pasajului de faţă, căci despre acest rol al lui Hristos se fac referiri repetate în Noul Testament (Ioan 1,3; Evrei 1,2). Afirmaţia de o asemănare izbitoare, prezentată în Coloseni 1,15.16, fusese citită de biserica Laodicea cu mulţi ani înainte (compară cu Coloseni 4,16) Începutul este cuvântul grecesc arche ce redă cuvântul ebraic din Gen 1:1 bereshit. Dumnezeul creator, Isus, este şi Dumnezeul sfârşitului – alfa şi omega. (1:10.17-18). El este Principiul

creaţiei lui Dumnezeu (

căpetenie, cauză, temei, temelie). El are viaţa în Sine însuşi (Ev 7:3) El este Acela prin care a fost creată lumea şi care este capul întregii creaţii, Capul Bisericii şi Capul universului întreg (Col

creaţii, Capul Bisericii şi Capul universului întreg (Col - arhhe= origine, principiu, principe, 1:15-20, Ef 1:20-23)

- arhhe= origine, principiu, principe,

1:15-20, Ef 1:20-23)

d. Martor - Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar şi la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up)

Verset 15

a. Nici rece nici în clocot. Una din atracţiile din împrejurimile cetăţii era o cădere de apă în care se revărsa un râu care pornea din izvoarele fierbinţi ce venea dinspre Hierapolis. Fierbinţi atunci când porneau din Hierapolis, apele acestea se răceau trecând prin Valea Lycus spre Laodicea, la o distanţă de vreo 6

mile, şi deveneau căldicele când ajungeau în vecinătatea acestei cetăţi. Prin urmare, apa încropită era un fenomen obişnuit pentru laodiceenii şi caracteriza foarte bine starea lor spirituală. Starea spirituală de căldicel a bisericii Laodicea era mult mai periculoasă decât dacă ea ar fi fost rece. Creştinismul căldicel păstrează suficientă formă şi chiar suficientă Evanghelie pentru a toci percepţia spirituală şi pentru a-l face pe om delăsător în ceea ce priveşte efortul stăruitor necesar pentru a atinge idealul înalt al unei vieţi biruitoare în Hristos. Creştinul laodiceean tipic este mulţumit cu starea sa şi este mândru de progresul nesemnificativ pe care îl face. Este aproape imposibil să îl convingi de marea sa nevoie şi de cât de departe este de ţinta desăvârşirii. K Cocx - Căldicel obţii prin amestec: fierbinte cu rece. Fierbinţi/zeloşi erau apostolii, pionierii credinţei, iar reci erau cei necredincioşi. Acum, la sfârşitul secolului I, în Laodicea aveam starea generalizată de căldicel, de amestec între zel şi indiferenţă – acţiuni dinamice, zeloase, dar îndreptate în direcţia greşită; amestec între lume şi biserică, d enu mai vezi diferenţa. Această biserică caracterizează lumea de astăzi: mult zel, dar îndreptat în direcţia greşită: vedem asta pe stadioana, în rândul jucătorilor şi spectatorilor; vedem asta în viaţa economică – socială – oameni zeloşi la servici, pentru câştig material, dar indiferenţi la viaţa spirituală, la semenii lor; în război, soldaţii, guvernele pun trup şi tot ce au dar despre Hristos, spun nu te agita.

Verset 16

a. Căldicel. Cea mai greţoasă apă: sulforoasă, călduţă. Prin simbolul apei călduţe sunt reprezentaţi cei ce rămân mulţumiţi cu propria temperatură spirituală. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică şi cea spirituală poate fi fatală (ca efesenii, ce au pierdut căldura poate). Aceasta înseamnă lipsa de consacrare,

indiferenţa spirituală, formalism, iubire de lume, necredinţă, experienţă religioasă lipsită de viaţă şi de gust. b. Vărs. Simbolul unei ape călduţe este împins până la concluzia lui logică. O astfel de apă este înşelătoare şi provoacă scârbă, iar cel care o bea o varsă aproape fără să vrea. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsaţi din gura" Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei şi numele lor va fi şters din cartea vieţii. Acest lucru se va da pe faţă în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10). Constatarea că există mai multă speranţă de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare. Verset 17

a. Sunt bogat. Aceste cuvinte pot fi înţelese atât literal cât şi spiritual. Laodicea era un oraş prosper şi fără îndoială că aşa erau şi unii dintre creştinii de acolo. Oraşul era foarte bogat, renumit pentru sistemul său bancar – când Cicero călătorea în Asia Mică, aici venea să-şi încaseze cecurile (106-43 îHr). Aveau propria monedă, din sec II îHR, cu imaginea zeilor locali. Tacitus (55 – 120) ne spune că după devastatorul cutremur din 61, Laodicea s-a refăcut fără ajutor exterior – nu aveau nevoie de aşa ceva. Se pare că biserica de aici nu suferise nici o persecuţie serioasă. Mândria care vine din prosperitate duce în mod natural la mulţumire de sine în plan spiritual. Bogăţia în sine nu este ceva rău. Însă averile îl fac pe posesor ţinta ispitei mândriei şi a mulţumirii de sine, iar singura protecţie împotriva acestora este umilinţa

spirituală

hainelor. A poseda adevăruri importante, dar numai la nivelul intelectului, nepermiţându-le să pătrundă la suflet, duce la mândrie spirituală şi la bigotism religios. Chiar şi biserica lui Dumnezeu, puternică în organizarea ei şi bogată în nestematele adevărului, poate repede să devină habotnică din punct de vedere doctrinar, dând dovadă de mândrie nejustificată pentru bogăţiile

Mândria lor în plan spiritual se vede în găurile

adevărului. „Păcatul cel mai lipsit de speranţă şi cel mai incurabil este cel al mândriei, al îngâmfării. Aceasta stă în calea oricărei creşteri‖ (7T 199, 200). Umilinţa minţii este tot la fel de importantă în ochii lui Dumnezeu ca şi umilinţa inimii. Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte … tânărul bogat care se mândrea cu bogăţia lui şi cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipseşte nimic. Dar nu avea desăvârşirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este şi faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-

22).

b. M-am îmbogăţit. Literal „am ajuns bogat‖, „am prosperat‖ (RJV). Biserica laodiceenă nu doar că pretinde că este bogată, dar face şi greşeala fatală de a considera că aceste bogăţii sunt rezultatul propriilor ei osteneli (Osea 12,8)

c. Nu duc lipsă de nimic. Punctul culminant al laudei laodiceenilor

este părerea lor că starea nu le mai poate fi îmbunătăţită. O astfel de mulţumire de sine este fatală, căci Duhul lui Dumnezeu nu pătrunde niciodată acolo unde nu este simţită nevoia după prezenţa Sa. Iar fără această prezenţă, înnoirea vieţii este imposibilă.

d. Nu ştii. Acela care nu ştie, şi nici nu îşi dă seama că nu ştie, este aproape fără speranţă. Ignoranţa cu privire la adevărata stare, caracteristică tuturor creştinilor laodiceeni, este într-un contrast izbitor cu ceea ce ştie Hristos despre adevărata stare a bisericilor Sale, aşa cum le repetă cu siguranţă fiecăreia dintre ele: „ştiu faptele tale‖ (cap. 2,2.9.13.19; 3,1.8.15)

e. Eşti. În limba greacă subiectul este accentuat. Propoziţia spune:

„nu ştii că tu eşti cel care este ticălos…‖ Nici nu mai conteaza pentru cine a fost scris. „Nu ştii căTU eşti acela!"

f. Ticălos … gol. Adevărata descriere, prezentată aici, este exact opusul lucrurilor cu care se laudă biserica Laodicea. În loc să fie bogată, aşa încât să nu mai aibă nevoie de nimic, această biserică este în realitate atât de lipsită încât nu are nici măcar cu ce se îmbrăca. Snobism pur: se umflă de preţuirea de sine şi de fapt nici măcar nu sunt îmbrăcaţi.

În ciuda teribilei mustrări şi a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuşi. „Aşa slabă şi defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire " (AA 12). Laodicea este, totuşi, ultimul sfeşnic care luminează lumea şi îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecăţii.

Verset 18:

Toate bogăţiile Laodiceei lipsesc, în ochii lui Dumnezeu (aurul, textilele, doctoria pentru ochi etc.) pentru că vin dintr-o sursă greştiă.

a. Să cumperi de la Mine. Fără acest efort, „biserica‖ Laodicea nu poate atinge standardul pe care îl doreşte Hristos de la ea. Lucrurile pe care i le oferă El nu sunt fără preţ, totuşi mântuirea este întotdeauna gratuită. Biserica laodiceeană trebuie să renunţe la vechiul său mod de viaţă pentru a fi pe deplin bogată, vindecată şi îmbrăcată. Chiar şi ea, care nu are nici un ban, poate cumpăra (vezi Isaia 55,1). Dumnezeu vorbeşte aici în limbajul omenesc. Cetăţenii laodiceeni erau în mare parte comercianţi de textile şi colir frigian, mulţi erau colonişti evrei şi sirieni pricepuţi în comerţ. Umil şi răbdător, încărcat cu veşminte de un alb sclipitor, cu aur şi colir ceresc, Neguţătorul divin aşteaptă şi bate la uşa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui şi cât vrea pe ele?

b. Aur. Acesta reprezintă bogăţiile spirituale oferite de Hristos ca remediu pentru sărăcia spirituală a Laodiceei. Acest „aur‖ poate simboliza „credinţa care lucrează prin dragoste‖ (Galateni 5,6; Iacov 2,5) şi faptele care sunt rezultat al credinţei (vezi 1 Timotei 6,18). Aurul laodicenilor nu are strălucire, puritate dubioasă. Hristos le oferă aur curăţit prin foc.

c. Haine albe. Acestea sunt oferite în contrast cu goliciunea laodiceenilor, care apărea atât de hidoasă comparată cu propria lor laudă, că nu duc lipsă de nimic (v. 17). Orbirea lor, din cauza bogăţiei, nu le permite să vadă că sunt goi. Haina albă poate fi

interpretată ca fiind neprihănirea lui Hristos (Galateni 3,27; Apocalipsa 3,4). Acest simbol trebuie să fi avut o însemnătate specială pentru creştinii din Laodicea, căci oraşul lor era vestit pentru hainele de lână neagră. - Bogăţia oraşului venea şi de la fermele prospere, unde se producea şi lâna neagră – celebră pentru Laodicea.

d. Ruşinea goliciunii spirituale, a conştiinţei vinovate trimite la

episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o ţesătură omenească. Moralismul şi legalismul nostru, ritualismul şi creştinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică şi etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat. e. Doftorie pentru ochi. Lângă Laodicea era un templu al zeului frigian Men Karou. O faimoasă şcoală de medicină s-a dezvoltat în legătură cu acest templu, unde se păstra respectiva pudră pentru ochi. Acest lucru poate constitui fundamentul simbolului folosit aici. Medicamentul simbolic oferit aici laodiceenilor este antidotul ceresc pentru orbirea lor spirituală. Scopul său este acela de a le deschide ochii pentru a-şi vedea, în lumina adevărului, propria lor stare. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16,811). Numai prin lucrarea Sa de convingere a inimii poate fi înlăturată orbirea spirituală. Acest medicament poate reprezenta acea calitate spirituală care îl face pe creştin în stare să deosebească adevărul de minciună, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept.

f. Să vezi. Adică să vadă păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, să-şi dea seama care este adevărata ei stare – acest lucru fiind necesar înainte de pocăinţă Numai înţelepciunea şi discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conştiinţei noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societăţii sau ale emoţiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoşeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos. Situaţia bisericii e grea: exprimă mentalitatea societăţii în care trăieşte,

ce premăreşte mândria de sine, secularismul şi umanismul, excluzându-

L pe Dumnezeu. Realizările, chiar şi cele spirituale reprezintă isprăvile raţiunii. Probleme religioase sunt discutate fără implicarea supranaturalului; minunile ţin de mituri şi credinţe vechi; împărăţia lui Dumnezeu a devenit o plăsmuire omenească. Politica ia locul religiei, raţiunea ia locul revelaţiei, Biserica ia locul oraşului lui Dumnezeu. Aceste caracteristici îi lovesc şi pe cei ce aşteaptă. Moralitatea înaltă, siguranţa adevărului, spiritualitatea pe care o au îi poate scufunda şi mai mult autosatisfacţie şi mândrie. Când nevoia e observată, pasiunea lipseşte Fii plin de râvnă (vs 19). Caracteristica aceasta este a întregii creştinătăţi.

Interesant, că aceeaşi situaţi e văzut total opus: bogată de ea, săracă de Hristos. Contează din ce punct de vedere priveşti. Ea are biserici multe, edituri, şcoli etc. Dar Hristos priveşte din punct de vedere spiritual, vede toată lucrarea mondială

Verset 19

a. Pedepsesc. Gr. paideuo, „a-i educa pe copii‖, „a pedepsi‖, mai ales cum îşi pedepseşte un părinte copilul, cu scopul de a-l îndrepta şi de a-l instrui. Creştinul este pedepsit atunci când mustrarea lui Hristos nu este luată în seamă. Nici mustrarea Sa şi nici pedeapsa Sa nu sunt expresii ale mâniei – aşa cum e cazul unui om care îşi pierde stăpânirea de sine –, ci ale unei iubiri puternice, a cărei ţintă este cea de a-i aduce păcătoşii la pocăinţă. S-ar părea că biserica din Laodicea nu suferise încă persecuţia, de care bisericile ei surori avuseră parte, căci nu este nici un indiciu cu privire la vreo suferinţă deja îndurată. Dar Hristos o avertizează că nu poate continua cu inima împărţită, fără să aibă parte de o disciplină vindecătoare. Se pare că după o jumătate de secol şi ceva de la Ioan, biserica Laodicea a suferit persecuţie (vezi Ecclesiastical History, Eusebiu, iv. 26; v. 24). b. Îi iubesc.Această reconfirmare a bunăvoinţei Domnului Hristos arată că laodiceeni nu sunt lipsiţi de nădejde. De fapt ei sunt

obiectul special al atenţiei Sale. Dragostea Lui pentru ei este exprimată prin mustrare şi pedeapsă, prin care El speră să-i aducă la pocăinţă (vezi Proverbe 3,12) Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conştiinţa creştinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubeşte

c. Fii plin de râvnă. Gr. zeloo, de la aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul zestos, „fierbinte‖, aşa cum nu izbutise să fie biserica din Laodicea (v. 15). Laodiceenii sunt chemaţi să experimenteze căldura şi entuziasmul care vine o dată cu adevărata pocăinţă, consacrare şi devoţiune faţă de Hristos. d. Pocăieşte-te. Gr. metanoeo (vezi comentariul de la Matei 3,2). Verbul este la singular, accentuând natura personală, individuală a acestei avertizări. Pocăinţa, ca şi mântuirea, nu poate fi niciodată primită în grup. Experienţa spirituală a unei rude sau a unui prieten îl poate mântui numai pe el. Această nouă atitudine, de părere de

rău faţă de trecut şi de râvnă pentru viitor, este ţinta lui Hristos cu privire la biserica Laodicea. Mântuitorul nu se referă aici la o

pocăinţă căldicică. Aşa ceva s-a mai făcut. Termenul

metanoia (pocăinţă) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii),

o temenea care să mintă conştiinţa. O pocăinţă, două pocăinţe, trei,

Pocăinţa nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un

patru,

exerciţiu emoţional, ci o întoarcere decisivă şi definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Şi-a început misiunea predicând:"S-

a împlimt vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, căci

vremea! Pocăiţi - vă şi credeţi în Evanghelie, căci - împărăţia cerului s -a apropiat!" (Mc

-

împărăţia cerului s-a apropiat!" (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăieşte-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăinţă zeloasă, fiindca el e mulţumit cu pocăinţa făcută. „Există o pocăinţă de care trebuie să ne pocăim"spunea Ellen White. Verset 20

a. Uşă. Nu este uşa ocaziei oferite în v. 8, şi nici uşa mântuirii (compară cu Matei 25,10; Luca 13,25). Aceste uşi sunt închise şi deschise de Dumnezeu. Uşa la care se face referire aici este sub controlul omului şi fiecare persoană o poate închide sau deschide

după voie. Hristos aşteaptă hotărârea fiecărui om. Aceasta este uşa sufletului omului. Cu dragostea Sa, prin Cuvântul Său şi prin providenţa Sa, Hristos bate la uşa sentimentelor noastre; prin înţelepciunea Sa, la uşa minţii noastre; prin stăpânirea Sa, la uşa conştiinţei noastre; prin făgăduinţele Sale, la uşa speranţelor omului.

b. Uşa – Isus este aproape. Nu a fost nici o perioadă istorică, în care

Isus să fie mai aproape de omenire – este chiar la uşă. Aşa prezintă Biblia apropierea lui Dumnezeu – Isus la uşă – sfârşitul e aproape Matei 24:33, Marcu 13:29. Apoi aluzia la cină: voi cina cu el şi el cu Mine, are acelaşi înţeles, acelaşi sens. c. Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenţionate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva" şi „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul" (vs 22).

d. Cina – ideea întâlnirii cu Dumnezeu. Simbolizată în jertfele plăcut mirositoare din Leveticul, în PS 23 celebrează banchetul dat în cinstea celui ce a rămas lângă Domnul, chiar sub ameninţarea morţii; Sfânta Cină a lui Isus cu ucenicii urma să le pună dorina în inimă de a relua această cină în împărăţia lui Dumnezeu, speranţa tuturor creştinilor Marc 14:25, 1 Cor 11:26. O masă, un ospăţ final este imaginea centrală din Apocalipsa – cu ea se încheie drama apocalipsei (Apocalipsa 2.7, 3:20, 19:7.9, 22:2. Speranţa Bibliei e reală, concretă – atinge toate simţurile noastre: tactil, miros, privit, gust – toate contribuie la bucuria acestei speranţe.

e. Voi cina cu el şi el cu Mine – în Orient, masa este moment de comuniune: mesenii stau jos şi mănâncă cu mâna din aceeaşi farfurie, împărţindu-şi şi oferindu-şi unul altuia mâncarea.

f. Bat. Cel care doreşte această comuniune deplină e Dumnezeu, nu omul. Aici e deosebirea de Filadelfia acolo Dumnezeu deschide uşa (ocaziei); aici doar omul poate deschide uşa. După lungul apel de schimbare şi pocăinţă (vs 15-19), Dumnezeu are ultima rugăminte pentru Laodicea, care nu simte nevoia de schimbare. Biserica se consideră neprihănită – laodicea.

Biruitorul primeşte să stea pe tron cu Hristos, după cum Hristos a primt să şadă pe tron de la Tatăl Său. Biserica Laodiceea este biserica ce trăieşte în timpul când Hristos îşi primeşte tronul. Hristos îşi

primeşte împărăţia când se închide harul

invitată să stea pe tron cu Hristos. Îngerul lui Laodiceea este însărcinat să predice solia neprihănirii prin credinţă, aurul curăţit prin foc, faptele adevărului, făcute în dragoste.

atunci Laodiceea este

Soluţia pentru Laodicea: depăşeşte organizarea umană –nu administrare nouă, nu comitete performante. Soluţia este dincolo de uşă:

cine deschide. Cine deschide, va primi nu doar numele lui Dumnezeu, ca în Sardes, ci va sta pe tron cu Isus şi cu Tatăl. (3:21). Cel care deschide inima sa, trece de poarta cerului şi aparţine unei noi ordini, unei noi suveranităţi

Apocalipsa este cartea celor două uşi: una în 3:21, alta din 4:1. Bătaia din 3:21 este una violentă, puternică, zgomotoasă – ca în Cânt C 5:5 dafaq. Pasiunea bătăi indică seriozitatea şi urgenţa situaţiei. Deschiderea uşii e rsponsabilitatea noastră – astfel religia devine parte din viaţa noastră, între toate provocările vieţii, neajunsurile, alegerile, luptele cotidiene, trebuie să răspundem bătăii lui Hristos.

Cealaltă uşă, 4:1 se deschide în cer şi numai Dumnezeu poate să o deschidă. Ea ne dă accesul la iertarea şi la împărăţia lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că împărăţia lui Dumnezeu nu este doar prezentă aici, între noi, în noi (Luca 17:20.21); ci ne spune că împărăţia lui Dumnezeu are şi aspectul cosmic. Cine deschide uşa acum şi-L lasă pe Hristos cu împărăţia Sa să intre, va intra şi el prin poarta deschisă a cerului, la ospăţul ceresc. Cine participă acum la cină cu Hristos, el deschizând uşa, cine vede ce lipseşte de pe masa aceasta, cine doreşte tot mai mult să se înfrupte din ceea ce Hristos oferă la masa aceasta, va avea belşugul în ceruri. Masa de aici este aperitivul pentru ceea ce va fi acolo.

Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult tânjim după prezenţa Sa; cu cât mai mult realizăm ce lipseşte a această masă, cu cât mai mult ne dorim ospăţul de acolo. Şi cu cât mai mult deschidem uşa noastră aici, cu atât mai mult Îl vedem pe Dumnezeu deschizând uşa în cer.

Stefanovic: Laodicea

3:15 – în clocot înseamnă şi fervent (FA 18:25, Rom. 12:11).

Către o biserică plină de propria-i imagine, Hristos se prezintă ca Originea tuturor lucrurilor, deci şi a lor, şi a bogăţiei lor. Când El vorbeşte, ei trebuie să asculte şi să se conformeze!!!!

Hristos nu îi găseşte pe laodiceeni vinovaţi de apostazie sau de erezie; nu găseşte nici un păcat serios în ei. Ei nu sunt nici măcar persecutaţi. Dar nici nu are ceva bun de spus despre ei. Ei sunt indiferenţi (căldicei), lipsiţi de zel/râvnă şi pocăinţă (3:19).

Laodiceeni credeau că bogăţia lor este semn al binecuvântării şi deci al favorii divine; asta înseamnă că ei spiritual se credeau ok – dar vezi Osea 12:8

Observă legătura dintre hainele albe de care au nevoie laodiceenii şi hainele albe pe care trebuie să le poarte cei ce trec prin armaghedon Apocalipsa 16:15, Mat. 22:11-14.

Eu mustru şi pedepsesc vezi Evrei 12:5-11, Proverbe 3:12.

Doar bisericii din Filadelfia şi Laodicea Hristos le spune că îi iubeşte.

Cine biruieşte stă pe tron – la orientali, tronul era mai mult ca o canapea, decât doar un singur scaun. Noul Testament ne spune că prin

Hristos DEJA suntem în ceruri Efeseni 2:6, Apocalipsa 1:6, 5:9-10. Împlinirea finală şi completă va fi la sfârşit Apocalipsa 20:4-6.

Păcatul Laodicei este indiferenţa, lipsa de pasiune, de zel, de râvnă pentru Hristos. De acest lucru trebuie să se pocăiască.

În comparaţie cu biserica precedentă, fiecare biserică este mai degradată spiriutal. Dar, în ceea ce priveşte promisiunile, fiecare biserică primeşte o promisiune mai mare decât precedenta, culminând cu aşezarea împreună cu Isus pe tronul Lui (de fapt aceasta înglobează toate celelalte promisiuni).

Apocalipsa 4

Nu răpire

Filadelfia cu Apocalipsa 3:10 te voi păzi de ceasul încerării. Nu poate să însemne răpirea. După Filadelfia vine Laodicea, deci o altă biserică, deci aşa zisa perioadă a

bisericii nu s-a terminat. Nu are nici un rost să vorbim de pormisiunea păzirii de ceasul încercării aplicând-o la răpire,

care ar trebui să aibă loc la sfârşitul Loadiceei

Atunci nu

are rost sa aplicăm promisiunea făcută unei biserici, alteia.

Apoi, faza cu dispensaţiuniile este fără suport biblic

Cine sunt cei 24 de bătrîni? Dacă credincioşii ar fi deja răpiţi, în ceruri, nu i-am găsi pe ei, nicăieri lăudânudu-L pe Dumnezeu? În cerul infinit, de ce doar 24 de bătrîni dintre mântuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu? Ar avea loc cu toţii. Dacă mântuiţii sunt răpiţi înainte de evenimentele din Apocalipsa 4-22, de ce nu mai apar ei nicăieri? Apar cei 24 de bătrâni reprezentaţi ai lor. Dar apar şi cele 4 fături vii, reprezentantele îngerilor, însă apar şi îngerii, cu miile lor – la tron e loc destul, pentru fiecare: vezi 5:11, 7:11, 12:7, 3:5,

14:10

Cine sunt cei care strigă – până când Stăpâne Doamne din cp

6?

Cum de are loc un război în cer, în capitolul 12, deci după răpirea Bisericii? Cine cu cine se luptă? Mai are diavolul acces acolo / când Hristos spune în Luca 10:18 că l-a văzut pe Satana, şarpele cel vechi cazând ca un fulger din cer / Şi asta în sec. I?

Apocalipsa 22:12 vorbeşte de răsplata pe care Hristos o aduce la revenirea Lui revenire într-o singură etapă (sau cel

mult, răsplătire la sfârşitul Apocalipsei

răsplătire la răpire, adică în cp 4).

deci nici vorbă de

Fiecare serie de 7: 7 biserici, 7 peceţi, 7 trâmbiţe se termină cu sugestia revenirii lui Hristos. Hristos nu revine de 3 ori ci odată. Cele trei serii sunt paralele. Bisericii Laodicea i se promite că dacă va birui va sta pe tron cu Hristos (promisiune ce cuprinde toate promisiunile tuturor bisericilor, deci e

finalul); Ap 6, pecetea a şasea se termină cu groaza nemântuiţilor ce văd pe Miel şi mânia Lui (plus cer făcut sul, cutremur mare de pământ, final cum nu a mai fost şi nici nu

va fi

vin cu Isus

mâinile lui Isus, că a venit vremea să judeci pe morţi şi vii (11:18) şi să răsplăteşti (11:18). Când are loc răsplata? La revenirea lui Hristos.

tăcerea de aproape o jumătate de ceas – îngerii care

),

trâmbiţa 7 vorbeşte de împrăţia care este în

Apocalipsa 6:9-10: Până când Stăpâne nu faci dreptate peste cei ce locuiesc pe pământ!!! caii, cei 4, reprezintă contextul acestui strigăt, care e punctul culminant. Apocalipsa 8:13 către cei ce trăiesc pe pământ. Deci e acelaşi lucru – aluzie la ceea ce se întâmplă în cp 6:10. Întrebare este de ce nu judeci? Iar Apocalipsa 8:13 ne răspunde că Dumnezeu judecă. Deci trâmbiţele sunt răspunsul lui Dumnezeu la suferinţele poporului lui Dumnezeu, asupra celor ce L-au respins, asupra celor ce fac rău poporului Său. Trâmbiţele dau asigurarea tuturor celor ce suferă, familiilor celor ce au fost martirizaţi etc. Mesajul e: Dumnezeu nu ignoră răul; Dumnezeu judecă şi acţionează ca să redirecţioneze răul spre bine. Cum nu a pierdut controulul sau implicarea, Dumnezeu ne asigură că El se ocupă de aceste lucruri. Recapitulare 4-11 Muller E. Adela Yarbro Collins vede recapitularea în toate viziunile Apocalipsei, mai puţin în prima serie de 7. Modelul recapitulării urmează aceeaşi structură: (1) persecuţia, (2) judecata (3) mântuirea/salvarea. Fiecare ciclu de viziuni ne spune istoria sfârşitului, în stilul propriu. Această istorie ne este spusă din nou în cilcul trâmbiţelor, şi din alt punct de vedere. Această repetiţie este cumva ca o temă muzicală cu variaţiuni.

Vorbind de tehnica literară după care Ioan îşi scrie cartea, Jan Lambrecht spune că aceasta permite atât recapitularea, cât şi progresia

(de la un anumit punct înainte). Seria de şapte ale sigiliilor şi trâmbiţelor

sunt

şi cuprind tot ceea ce urmează.

Gerhard Krodel vorbeşete de recapitulare: Apocalipsa 6:12-14 stelele cad din cer Totuşi, viziunea cu trâmbiţa a patra şi plaga a patra presupune că astrele sunt la locul lor (8:12; 16:8). Relaţia dintre cele 3 cicluri este una tematică, nu cronologică. Recapitularea nu implică repetiţia mecanică a conţinutului, ci recapitularea devine ecazia unor noi sublinieri.

Jon Paulien spune că protejarea anumitor obiecte de la distrugere

din 7:1-3, 9:4 ridică serioase semne de întrebare dacă trâmbiţele reprezintă scene imediat următoare viziunii din cp. 7. Paralela puternică dintre prima parte a cp 7 şi 9:14, 16. În Apocalipsa 7, poporul lui Dumnezeu este descris, în Apocalipsa 9 tabăra demonică adversă este descrisă. Legătura dintre cele două pasaje, include conceptele de salvare şi pierdere, apariţia celor 4 îngeri şi numărarea poporului.

Trâmbiţa a şasea esteexact opusul istoric al Apocalipsei 7:1-8

Cele 7

trâmbiţe, aşadar, nu urmează evenimentele din Apocalipsa 7 în ordine cronologică.

Bruce M. Metzger spune: Ioan urmărind aceste model al repetiţiei complicat, asigură unitate lucrări sale, strângând împreună părţile diferite şi în acelaşi timp dezvoltându-şi temele. Dezvolatrea, totuşi, nu este într-o modalitate strict logică, aşa cum suntem obişnuiţi în scrierile occidentale; ci este, mai degrabă, producţia unei minţi semnitice, care merge prin tot tabloul înainte şi înpoi, iarăşi şi iarăşi. Astfel, cele 7 sigilii şi cele 7 trâmbiţe, spun acelaşi lucru în esenţă, de fiecare dată accentuându-se un aspect sau altul al întregului.

Argumente textuale paralelism.

1. Trâmbiţele sunt continuare a peceţilor? Tăcerea din 8:1 înseamnă pregătirea pentru eveniementele ce urmează? Din Vechiul Testament, vedem că tăcerea e lipită de Ziua Domnului, adică de revenirea Sa, ce merge foarte bine după evenimentele sigiliului 6 (Hab 2:20, Zeph 1:7, Zech 2:13). Deci în 8:1 se încheie tabloul peceţilor şi al istoriei pământului, cu revenirea lui Hristos. Când sfârşitul a venit, nu mai e nevoie de alte cuvinte. Trâmbiţele nu sunt după peceţi, căci după peceţi nu mai e nimic vine Domnul. 8:2-6 reprezintă introducerea hiastică a trâmbiţelor. Pecetea 7 nu îşi găseşte locul în această structură hiastică:

A 7 îngeri cu 7 trâmbiţe (2)

B Înger, altar, cădelniţă (3a)

C tămâie, rugăciunile sfinţilor (3b)

D Altarul înaintea tronului (3c)

C` Tămâie, rugăciunile sfinţilor (4)

B` Înger, cădelniţă, altar (5)

A` 7 îngeri cu 7 trâmbiţe (6).

2. Peceţile sunt introduse prin formula am văzut, s-au expresi înrudite (6:1.3.5). În cp 8, formula apare doar în vs 2, deci nu introduce scena din vs 1. Atunci tăcerea de aici, însoţită de un timp este chiar conţinutul peceţii a 7-ea.

3. Sigiliie se ocupă mai mult de poporul lui Dumnezeu (vezi sigiliul 5); trâmbiţele de locuitorii pămânutlui şi pedepsele ce cad peste ei.

4. Punctul culminant al viziuii este pregătirea pentru revenirea lui Hristos (sigiliul 6), poporul biruitor al lui Dumnezeu e gata de întâlnirea cu Hristos (cp 7), sigiliul 7 este revenirea lui Hristos.

Aşa că, dacă trâmbiţele ar fi continuarea acestui moment, punctul culminant s-ar distruge.

5.

În sigilii şi trâmbiţe întâlnim acelaşi model: evenimente în cer – pământ – cer.

CER

PĂMÂNT

CER

Apocalipsa 4-5

Apocalipsa 6:1-7:8

Apocalipsa 7:9-

8:1

Tunete, voci, fulgere

6 sigilii

parte din sigiliu

6

Tămâie

sigiliu 7; climax

CER

PĂMÂNT

CER

Apocalipsa 8:2-6

15-18

Tunete, voci, trâmbiţe

Fulgere, cutremur;

Apocalipsa 8:7-11:14

6 trâmbiţe

Apo 11:12,

parte trâmbiţa 6,

parte trâmbiţa 7,

Tămâie

climax

6.

Vedem progresia tablourilor paralele: 7:3 pământul, marea, copacii nu sunt loviţi. 8:7 – a treia parte a pământului, a treia parte din pomi sunt distruşi. Dar în 9:4 pământul şi copacii sunt protejaţi.

7.

La sigiliu 6, stelele cad pe pământ (6:12.13); totuşi, în trâmbiţa 4 le întâlnim din nou, când sunt zdruncinate (8:12)

8.

Expresia rugăciunile sfinţilor sunt găsite doar în două locuri – introducerile de la peceţi (5:8) şi trâmbiţe (8:3-4) deci pasajele sunt paralele.

9. Expresia le-am auzit numărul se găseşte doar de două ori în Apocalipsa 7:4 şi 9:16. În sigiliu 6 sunt număraţi cei 144.000,

adică poporul lui Dumnezeu, iar în trâmbiţa 6 este numărată oastea diavolului. Pasajele sunt contrastante, descriind acelaşi eveniment, dar din unghiuri separate.

10. Peceţile încep cu cp 4-5, întronarea lui Hristos în cer la

Cincizecime, deci în sec I, şi se termină cu revenirea lui Hristos.

Trâmbiţele au elemente temporale foarte bine conturate, în cp 10-11 – întâlnim 1260 de zile din Daniel (deci şi această perioadă începe în sec I, până la revenirea lui Hristos. Scenele peceţilor urmăresc o progresie, aşa cum urmărea şi dinamica promisiunilor bisericilor:

Prima pecete: Vino (6:1)

A doua pecete: Vino (6:3)

A treia pecete: Vino (6:5)

A patra pecete: Vino (6:7)

A cincia pecete: Până când? (6:10)

A şasea pecete: a venit (6:17)

A şaptea pecete: linişte (8:1)

Invitaţi imperativă vino derivă din cuvintele folosite pentru descriere venirii lui Hristos, în toată Apocalipsa, în special la sfârşitul ei, unde invitaţia este: vino (22:17.20). deci, invitaţia este adresată nu lui Ioan, poate călăreţilor, dar mai ales lui Isus. Cu fiecare pecete, venirea lui Hristos e mai aproape. De la pecetea 5 Până când intrăm în aşteptrea iminentă, urgenţa chemării, cererea celor ce aşteaptă chemarea. Apoi în pecetea 6, Ioan prezintă evenimentul venirii ca unul prezent a venit. În final, pecetea 7, prezintă doar liniştea – Hristos a venit. Nu mai e nimic de spus.

Ca şi bisericile, peceţile descriu istoria creştinismului şi trebuie interpretate profetic. Viziunea celor 7 peceţi este derulată paralel cu cea a celor 7 biserici. Ele relatează aceeaşi istorie, dar cu diferite accente. În timp ce cele 7 scrisori denunţă ereziile din biserici, cele 7 peceţi condamnă persecuţia, violenţa şi opresarea ei.

Stefanovic:

Privire de ansamblu 4:-11:19.

Începând cu cp 4, evenimentele sunt prezentate drept cele care vor veni după cele dintâi, adică după cele 7 biserici (adică acum începe textul profetic, pentru viitor, dpdv al lui Ioan; până acum solia a fost privitoare la lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele 1:19, dar de acum înainte, solia este pentru viitor ce are să se întâmple după aceste lucruri 4:1)

Capitolul 4 5 este pivotul pentru întreaga carte a Apocalipsei, în special cp 4-11. Chiar cele 7 trâmbiţe exprimă cadrul pentru ca cele 7 sigilii să fie deschise. În cp 5 avem un sul imposibil de deschis, doar Leul/Miel poate face aceasta; în cp 10 vedem un scrol mic, deschis şi dat îngerului să-l dea bisericii. Astfel cp 5-10 (7 sigilii, 7 trâmbiţe) reprezintă pregătirea pentru deschiderea simbolică a scrolului sigilat.

Apocalipsa 3:21 este baza pentru viziunea din capitolele următoare. Astfel se crează contextul pentru descrierea încoronării lui Hristos, din cp. 4-5. Isus este văzut mergând printre biserici – cp 1-3. Acum scena se mută în ceruri – vedem lucrarea lui Hristos de acolo, din ceruri.

Paulin spune că viziunea din cp. 4 -5 //Apocalipsa 3:21: au în centru tronul Tatălui, Hristos care după ce a biruit, stă pe tron (Hristos este descris cum a biruit Mielul înjunghiat, dar şi ca biruitor Leul din David – pentru că Hristos a biruit, atunci poate să le facă parte oamenilor biruitori în El, de ceea ce le-a promis); iar deabea în cp 7 se vorbeşte de prezenţa mântuiţilor în faţa tronului, sau pe tron, cum a promis Hristos în Apocalipsa 3;21 (deci după biruinţa şi întronarea lui Hristos). Aşadar ceea ce se întâmplă între cp 6 şi 7 sunt descrierea sau timpul celor ce biruie împrună cu Hristos [prin sânge Apocalipsa 7:14] (deci sigiliile din cp 6 descriu evenimentele din istoria bisericii, până la întronarea sfinţilor, împreună cu Hristos).

Încoronarea. Limbajul din cp 5 aminteşte de încoronarea Vechiul Testament: tronul, la dreapta, Leul din semninţia lui Iuda, rădăcina lui David, vrednic. Profeţii Vechiul Testament folosesc aceşti termeni pentru a descrie viitorul rege ideal.

În Vechiul Testament se făcea în două etape: ungerea sau încoronarea de la templu (ungerea însemna că el este alesul lui Dumnezeu, peste care este pus Duhul lui Dumnezeu 1 Sam 10:10; astfel împăratul devenea Unsul/Mesia poporului de către Dumnezeu). Aici primea însemnele regale şi mărturia (2 Cornici 23:11). Tot poporul şi împăratul strigau de bucurie, poporul recunoscând pe împărat şi făgăduind credincioşie; apoi înscăunarea, sau întronarea în casa împăratului, însoţit de popor. Recunoscându-l ca rege, tot poporul, nobili şi oameni simpli îşi declarau credincioşia, recunoscând autoritatea noului rege.

În Apocalipsa 5 se întâmplă la fel (dar aici templul şi palatul este unul şi acelaşi lucru). Avem imaginea tronului – Hristos este uns la Templu. Apoi în 5:7 primeşte sulul – adică semnul autorităţii. Apoi Hristos este întâmpinat cu salutul regal Vredinc este

În cp 4 – 5 bucuria şi slava adusă lui Hristos este pentru luarea sulului, mai degrabă decât pentru desigilarea lui. Iar 5:12 vorbesc despre primirea autorităţii, întronarea.

// cp 4 şi 5: Dumnezeu e vrednic (4:11), Hristos e vrednic (5:9 – deci e vrednic să stea pe tron – vezi şi 3:21); apoi vine 5:12 – Hristos are autoritatea supremă.

Timpul acestei încoronări pare a fi la Cinzecime, când ucenicii Îl predicau astfel pe Hristos (FA 2:32-36, Fil 2:6-11), iar Apocalipsa 5:6 menţionează trimiterea Duhului Sfânt pe pământ. Deci deşi 4:1 ne spune că vor fi descrise evenimente viitoare, totuşi se întoarce în timp, până la înălţarea lui Hristos.

Întronarea lui Hristos este începutul sfârşitului; întronarea Lui este acum, dar consumarea ei deplină este la sfârşitul istoriei pământului.

Scena judecăţii. Deşi Apocalipsa 4-5 are elemente comune cu Daniel 7, totuşi aici nu avem judecată, ca la Daniel. Căci nu apar termeni referitori la judecată, deşi în restul cărţii apar foarte multe referiri. Prima referire la judecată este în Apocalipsa 6:10, cu întrebarea De ce nu judeci? Sau când vei judeca? Deci Apocalipsa 4-5 nu se referă la jduecată, ci la încoronare. Apoi exclamările bucuriei din 4:11, 5:12-13 nu apar în Daniel 7, în contextul judecăţii – ci alături de celelalte expresii inspirate din Vechiul Testament, apar în contextul încoronării. Este adevărat că regele era şi judecător (1 Regi 3); iar după întronare, sau chiar la întronare începea să facă şi judecata – împotriva oponenţilor, rebelilor (1 Regi 2). Prin Hristos, şi mântuiţii vor împărăţii, căci sunt preoţi şi împăraţi. Aşadar, sigiliile sunt judecăţiile preliminare pe care noul Rege Isus, le aduce peste rebeli.

Interesant că sigiliile conţin pedepse ca: război, înjunghiere, foamete, ciumă –cam acestea erau vaiurile abătute asupra poporului

necredincios faţă de legământ (Ier 15:2-3, Ezechiel 5:12-17). Deci, după încoronare, Hristos judecă pe cei necredincioşi legământului, prin cele 7 peceţi.

Sigiliarea cărţii

Regele nou încoronat, trebuia să-şi facă o copie a legi – un sul (cartea Deuteronom, ce stătea lângă chivot Deut 31:26), pe care să-l studieze toată viaţa şi după care să-şi conducă domnia şi să înveţe poporul (Deut. 17:18-20, vezi şi 1 Sam 10:25, 2 Regi 11:12) – coroana şi legământul scrolul, reprezintă dereptul de a domni. Cine citea din scrol, pe tron domnea în numele lui Dumnezeu, căci tronul era a lui Dumnezeu (1 Cron 29:23, 28:5, împăratul devenind co-domnitor cu Dumnezeu, stând la dreapta Sa Ps 110:1)

Istoria lui Iuda şi Israel ne arată că foarte puţini regi s-au condus după legământ. Motivul căderii împărăţiei lor a fost călcarea legământului (2 Regi 17:7-23); împăraţii de pe tronul lui David ameninţaţi cu robia (Ier 13:13).

Înainte şi în timpul exilului, Dumnezeu anunţă că descoperirea Lui, revelaţia e sigilată. În Isaia 8:16 (aici sigilarea şi legarea paralele cu legea şi mărturia) şi 29:9-14 (intereseant versetul 14, care vorbeşte de lovirea poporului cu semne şi minuni, poporul necredincios, care nu mai înţelege cartea legământului, căci prin neascultare şi-a sigilat-o; prin pedeapsă, Dumnezeu urmăreşte să-i conducă pe aceştia la pocăinţă şi astfel să dezigileze mesajul sigilat, adică să înţeleagă din nou cartea? Atunci pedepsele ce vin din rupere peceţilor înseamnă chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă – şi se pare că are rod, căci cartea e desigilată, mesajul e înţeles şi oamenii se mai convertesc), pare să însemne incapacitatea oamenilor de a înţelege voia revelată a lui Dumnezeu. Sigilarea de aici este rezultatul refuzului poporului de a adera la revelaţia

lui Dumnezeu dată prin Moise şi prin profeţi. Vezi şi Daniel 12:9, unde sigilare înseamnă ascunderea revelaţiei lui Dumnezeu pentru o perioadă de timp – până la timpul sfârşitului.

În Isus, promisiunea făcută lui David, că va avea veşnic un descendent pe tron (2 Sam 7:12-16), s-a împlinit (FA 2:29-36, Evrei 8:1, 2 Cor. 1:20). În Apocalipsa, Hristos apare ca Fiul escatologic, împăratul veşnic (1:13, 2:18, 14:14, 3:21). Hristos are secera în mână – simbol ceremonial, prin care Hristos este numit conducătorul suprem al universului. De ce Hristos să fie întronat astfel? Ioan se adresează unor buni cunoscători ai Vechiul Testament şi folosind expresiile de aici pentru întronare, demonstrează sub toate aspectele posibile că Isus a primit toată puterea (Matei 28:18).

Evident Hristos nu avea nevoie de scrol, ca să-Şi amintească legea lui Dumnezeu! De ce era nevoie de botezul (ungerea) Lui? Pentru mântuirea noastră (Matei 3:15). Israel, fiul lui Dumnezeu a fost mereu neascultător. Dar Hristos, a fost ascultător, până la moarte şi astfel a reprezentat Fiul desăvârşit, pentru omenire. Linia davidică are acum un moştenitor pentru veşnicie. Sulul înmânat lui Hristos demonstrează că Hristos este rege şi descrie autoritatea şi dreptul Lui de a conduce

Sulul. Înmânarea sului simbolizează instalarea Hristosului înviat pe tronul universului, autoritatea şi dreptul Lui de a domni. Hristos primeşte sulul (taina lui Dumnezeu), astfel devenind conducătorul de drept al pământului. El lucrează acum mântuirea pământenilor, împlineşte planurile divinităţii pentru pământeni.

Atunci sulul reprezintă sau conţine legământul veşnic al lui Dumnezeu planul de mântuire (actele lui Dumnezeu) în favoarea omenirii. Sulul descrie controversa cosmică, planul pe care Dumnezeu îl are cu universul şi omenirea, ce va fi finalizat la a doua venire.

Sulul este descoperirea lui Dumnezeu a ceva ce anterior a fost acoperit. Apocalipsa 5 spune despre vrednicia rădăcinii lui David, Hristos să descopere taina sulului (ca în Apocalipsa 1:1; cele 7 duhuri apar în ambele pasaje, apoi Hristos dă cartea unui înger – în cp 6 7 îngeri). Conform Apocalipsa 10:7, ce e legat de sulul din cp 5, sulul conţine taina lui Dumnezeu, adică Evanghelia, planul mântuirii, expresie folosită mereu în sens escatologic (Rom. 16:25-26, 1 Cor. 2:6-10, Ef. 3:1-20) – planul de a răscumpăra şi unifica universul pentru veşnicie, desoperit prin predicarea Evangheliei. Dar din această taină mai este ceva de descoperit la a doua venire – căci cele 7 tunete sunt sigilate (Apoc. 10:4.7). Ioan oferă Bisericii ce a primit şi el – aceasta cu siguranţă este necesat Bisericii pentru mântuire.

Comentariu:

Verset 1

a. M-am uitat. Sau „am văzut‖, un verb pe care Ioan îl foloseşte de repetate ori pentru a introduce noi scene sau noi simboluri importante

b. O uşă. Aici, după cât se pare, este vorba de uşa de la intrarea în încăperea unde este tronul universului. Vezi prezenta „sfesnicului" (cu cele sapte candele) în v.5.

c. În cer. Nu „către cer‖, ca şi cum Ioan privea din afară. Întrucât privind înăuntru el a văzut tronul lui Dumnezeu, înseamnă că e vorba de o uşă care se deschidea în sala tronului universului. Această sală a tronului a fost identificată ca fiind Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. De la o cercetare a stării bisericii de pe pământ (cap. 1–3) atenţia lui Ioan este acum îndreptată către o imagine simbolică a tronului lui Dumnezeu din cer

Evanghelicii spun că e răpirea. Dar nu e aşa, ci sunt viziuni paralele. NU e uşa de la sanctuarul ceresc, ci e uşa deschisă spre cer. În Cer vede

Verset 2

a. În Duhul. Ioan este luat în viziune pentru a doua oară. Nu putem şti cât timp a trecut între prima viziune şi a doua.

b. Şedea Cineva. Reticenţa respectuoasă de a descrie pe Cârmuitorul

universului în termeni care ar putea părea oarecum antropomorfici se vede în faptul că el Îl descrie simplu prin participiul kathemenos, „şezând‖ („şedea‖), fără să arate ce sau cine şedea. El arată numai că pe tron era o prezenţă. O asemenea referire stă în contrast izbitor cu descrierea detaliată a Fiului (cap. 1,13–16); dar Fiul este atât uman cât şi divin şi deci poate fi descris în limbaj omenesc. Verset 3

a. Curcubeu. Compară cu viziunea lui Ezechiel despre tronul lui Dumnezeu (Ezechiel 1,26–28). Curcubeul acesta reprezintă îmbinarea dreptăţii şi a milei, care Îl caracterizează pe Dumnezeu (compară cu Geneza 9:12-13) Verset 4

a. Douăzeci şi patru de bătrâni. Scena aceasta aminteşte de LXX, Isaia 24,23. „Domnul… va împărăţi… strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui‖. Faptul că bătrânii zugrăviţi aici sunt îmbrăcaţi în haine albe, lucru care poate simboliza dreptatea (Apocalipsa 3,4) şi au pe capete „cununi‖ (stephanoi, embleme ale biruinţei; cap. 2,10), i-a determinat pe unii să creadă că ei îi reprezintă pe oamenii răscumpăraţi. O altă sugestie este că cei 24 de bătrâni simbolizează Israelul în sensul lui cel mai deplin (vezi Apocalipsa 7,4) – doi bătrâni din fiecare seminţie, unul simbolizând Israelul literal, poporul lui Dumnezeu înainte de cruce, şi celălalt Israelul spiritual, biserica creştină, poporul lui

Dumnezeu de la cruce încoace. Astfel, ei pot fi asemănaţi cu cei 12 patriarhi şi cei 12 apostoli. Acest punct de vedere accentuează caracterul simbolic al acestor cifre, în loc de a face din aceşti 24 de bătrâni sfinţi literali aflaţi acum în cer.

Verset 5

a. Şapte lămpi de foc. Sau „şapte lămpi arzânde‖. Deşi prezintă asemănări aparente cu cele şapte „sfeşnice‖ de aur din cap. 1,12, acestea sunt numite mai degrabă „lămpi‖ (lampades) decât „sfeşnice‖, sau „lampadare‖. Mai mult decât atât, despre ele se spune clar că reprezintă cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, în timp ce sfeşnicele din cap. 1 reprezintă cele şapte biserici (vezi v. 20). Pe baza acestui simbolism, unii au identificat „uşa‖ din cap. 4,1 cu cea de la intrarea în prima cameră a sanctuarului ceresc. Verset 6

a. În mijlocul scaunului de domnie. Probabil ca şi făpturile văzute de Ezechiel (Ezechiel 1,22.26), aceste fiinţe sunt văzute atât sub scaunul de domnie cât şi în jurul lui. Simbolismul de aici este în armonie cu gândirea semitică antică.

b. Pline cu ochi. Vezi Ezechiel 1,18; 10,12. Aceste cuvinte pot fi

înţelese ca un simbol al inteligenţei şi al vigilenţei neîntrerupte a făpturilor cereşti. Întrucât simbolul ochilor este luat direct din Ezechiel, este posibil să îl înţelegem aici şi în termenii gândirii ebraice. În Vechiul Testament cuvântul ebraic ayin, „ochi‖, este folosit de nouă ori în sensul de „culoare‖ sau „strălucire‖ (Proverbe 23,31; Ezechiel 1,4.7.16.22.27; 8,2; 10,9; Daniel 10,6). Asta sugerează că, descriindu-le pe cele patru făpturi ca fiind „pline de ochi‖, Ioan poate înţelege că înfăţişarea lor era de o strălucire uimitoare. Verset 7

a. Ei sunt îngerii conducători de la tronul lui Dumnezeu, ce îi conduc pe ceilalţi îngeri în închinare, în lauda adusă lui

Dumnezeu. Ei reprezintă tot ceea ce este nobil, puternic, înţelept şi rapid din creaţia lui Dumnezeu. Au un rol şi în manifestarea mâniei lui Dumnezeu asupra pământului (Apocalipsa 6:1.3.4.7, 15:7). Hendriksen îi descrie pe îngeri ca fiind puternici ca un leu Ps. 103:20, slujind ca un taur Evrei 1:14, inteligenţi ca un om Luca 15:10 şi rapizi ca vulturii Daniel 9:21.

Verset 8

a. Zi şi noaptea. Noaptea majoritatea activităţilor umane încetează, dar nu şi izvorul neîntrerupt de laudă către Dumnezeu, adusă de fiinţele cereşti.

b. Şase aripi. Heruvimii din viziunea lui Ezechiel aveau fiecare câte patru aripi (Ezechiel 1,6; 10,21), în timp ce serafimii văzuţi de Isaia aveau câte şase (Isaia 6,2). Aripile pot reprezenta viteza cu care creaturile cereşti execută misiunea dată de Dumnezeu (comp. Evrei 1:14).

Verset 9

a. Mulţumiri. Făpturile cereşti, ca şi oamenii, Îi aduc mulţumiri lui Dumnezeu, căci El este Cel care le-a dat viaţa. Ele există datorită dorinţei Sale. La urma urmei, Dumnezeu nu le datorează nimic creaturilor Sale, ci ele îi datorează totul Lui Stefanovic

4:1 uşa care se deschide şi prin care se vede sala tronului, este uşa templului ceresc.

Lucrurile care trebuie să se împlinească după acestea – sunt lucrurile care urmează după cele 7 biserici (deşi Apocalipsa 1:19 vorbeşte de cele două: care sunt şi care vor fi; iar Apocalipsa 4 -5 se întoarce cronologic înaintea perioadei bisericilor întronarea lui Hristos după învierea Sa).

Cele două uşi – uşa din 3:20 şi cea de aici.

4:2 tronul lui Dumnezeu – adică Dumnezeu conduce. Figura centrală a Apocalipse; în cp 4 apare de 14 ori. Tot ul e legat de tron (pe tron, în jurul tronului, din tron, înaintea tronului, în mijlocul tronului etc). În Apocalipsa tronul Îl reprezintă pe Dumnezeu – o vocea ieşea din tron adică de la Dumnezeu. 1 Sam. 4:4 vorbeşte de tronul invizibil al lui Dumnezeu, de deasupra chivotului. În Noul Testament apare de 62 de ori în Apocalipsa 47. Motivul tronului e importat atât pentru cei din timpul lui Ioan (îngrijoraţi de tronul lui Caesar), cât şi pentru noi azi, ce vedem în tron un vestigiu antic. Tron este cuvântul cheie din cp 4 de 14 ori apare. Tronul lui Dumnezeu este o realitate El este mai presus de toate formele de conducere din întreg universul. Ioan aminteşte tronul – nu-l descrie; la fel face cu Cel ce stătea pe tron – foloseşte o comparaţie poetică, cu trei pietre preţioase (pietre ce erau şi în pieptarul mareului preot Ex. 28:17-19. Sunt singurele locuri în Biblie unde cele trei pietre sunt amintite împreună – intenţia lui Ioan e clară – evocă templul.

Cel ce stă pe tron. Dumnezeu nu e descris dar este privit ca fiind

înconjurat de lumină (pietrele preţioase) – în armonie cu descrierea lui Pavel 1 Tim 6:16, sau Psalmi 104:2. De ce Ioan nu-L descrie? Foloseşte

antropomorfisme: mâna dreaptă, faţa, Ce ce stă pe tron

vedere tronul elementul central, cu care a pornit din 3:21. De aceea tronul e descris. Până la 7, când Apocalipsa prezintă oamenii biruitori la tron, Ioan desfăşoară modalitatea în care Hristos a preluat tronul şi cum omaenii au fost biruitori.

Imaginea centrală a tronului pe care stă Dumnezeu poate avea şi alte seminficaţii. Ioan scrie când tronul Romei credea că are putere absolută (Apocalipsa 2:13). Mai târziu întâlnim tronul diavolului (13:2, 16:10) – tronul lui Dumnezeu este în opoziţie cu cele două, este tronul veritabil. În imaginea Vechiul Testament, tronul lui Dumnezeu este locul

Ioan are aici în

ultim, ultima speranţă la care poate apela cel în nevoie, cel năpăstuit, cel nedreptăţit etc. Ps 9:4-5, Iov 23:3 tronul lui Dumnezeu este temelia de nezdruncinat a încrederii oamenilor în Dumnezeu. Apocalipsa Îl prezintă pe Dumnezeu care stă pe tron, adică El controlează toate lucrurile, indiferent cu s-ar prezenta ele (fiare, războaie, nedreptate)

4:3 Crucubeu. Aminteşte de harul promis la pototp, ce face suportabilă sfinţenia tronului.

4:4 Cei 24 de bătrâni: sunt enigmatici, căci Ioan nu spune cine sunt. Ei apar mereu lângă tron, îmbrăcaţi în alb, se închină lui Dumnezeu, aduc lui Dumnezeu rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5:8), în două ocazii îi explică lui Ioan ce se întâmplă în viziune. Stefanovic ne spune că unii îi văd ca fiinţe cereşti, ca îngeri mai degrabă, căci ei sunt în cer şi nu pe pământ. Totuşi: se pare că seamănă mai mult cu nişte răscumpăraţi decât cu nişte îngeri – îngerii stau în prezenţa lui Dumnezeu, niciodată pe tron, niciodată nu sunt numiţi bătrâni. Cei 24 poartă haine albe, coroane (stefanoi) ca cei credincioşi ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:4-5, 2:10 etc). 24 în Apocalipsa înseamnă 12 plus 12 – porţile şi temeliile noului Ierusalim sunt numite după cei 12 patriarhi şi cei 12 apostoli. 144.000 construiţi după acelaşi model; în Vechiul Testament avem 24 cete preoţeşti (1 Cronici 24:5 – căpeteniile lui Dumnezeu) – ei aduc rugăciunile sfinţilor înaintea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă slujire preoţească (Apocalipsa 5:8). Deci cei 24 reprezintă biserica mântuită a lui Dumnezeu, din Vechiul Testament şi din Noul Testament. (Matei 27:51-53, Ef 4:8, tradus ca El a luat robiei o căpetenie a captivilor, vezi NIV, a luat robi în alaiul Lui şi a dat daruri oamenilor). Au părul alb ca Judecătorul tronului (1:14) şi stau pe scaune de domnie – aceasta arată că sunt ca El, egali în calitatea lor de judecători. Îi reprezintă pe biruitorii din Laodicea – 3:21, cărora li s-a promis că vor sta pe scaune de domnie, ca să-L ajute să judece. Doar în

cp 20 sunt prezentaţi ca judecând. Pâna atunci aduc laudă lui Dumnezeu (4:9-11), transmit rugăciunile sfinţilor (5:8), unul îi spune lui Ioan cine este rămăşiţa finală (7:13.14). Ei sunt preoţi şi judecători – obicei încă din timpul lui Moise (Deut. 17:9, Ier 18:18). 24 este simbolic: de două ori 12, numărul legământului (4 numărul pământului, înmulţit cu 3, numărul lui Dumnezeu); 12 apostoli şi 12 seminţii – reprezintă poporul lui Dumnezeu 21:12.14. Evocă şi templul de la Ierusalim cu cele 24 cete preoţeşti. Liderul grupului preoţesc, este numit de Mishna bătrân. Şi cântăreţii aparţin celor 24 de cete (1 Cronici 25:1-31). Ei cântă ca şi cei 24 de bătrâni (5:8). Deci activitatea celor 24 de bătrâni este doar să-L laude pe Dumnezeu fapt bine reflectat în activitatea de la Templu.

Identificarea cea mai probabila: sfintii care au inviat odata cu Iisus (Mat.27:52-53, Ps.68:11, Ev 1:9). De la Abel pâna la Ioan Botezatorul.

Ei şi făturile vi fac lucrare de preoţi – aduc rugăciuni cu potire. Ei Îl asistă pe Hristos în lucrarea Sa.

4:5 Fulgere, glasuri, tunete. Precursor al haosului istoric ce vine şi al mâniei lui Dumnezeu. Dar curcubeul ne dă asigurarea că judcata lui Dumnezeu e dreaptă, făcută din milă şi dragoste, ce cuprinde întreg universul – cer şi pământ (aşa cum curcubeul cuprinde).

Aceste fenomene, în Vechiul Testament, însoţeau prezenţa lui Dumnezeu vezi Exod 19:16

Cele 7 duhuri. Aluzie la Duhul Sfânt, mai înainte ca Dumnezeu să fie prezenta ca şi Creator, peste marea de sticlă – imaginea din Geneza 1 refăcută. Duhul Sfânt în plinătatea lucări Sale. Doxologia celor 4 fături vii (heruvimi-serafimi) sarbatoreste, înca înainte de realizare, triumful final al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt (Ap. 4:8, Îs. 6:3, Apoc 18:1, Ez 43:2-3, Rom 9:28, Is 11:9, Hab 2:14). In viziunea aceasta, Dumnezeu este slavit ca fiind Cel Sfânt, Cel fara început si fara sfârsit. Cei 24 de

prezbiteri, prosternati înaintea tronului Lui, îl adora ca fiind Creatorul si sustinatorul universului creat. Tema creatiei apare atât de pregnanta în Apocalipsa, încât nici un cititor al Bibliei nu se poate îndoi de adevarata identitate a „zilei Domnului" din cap. 1:10 si a sigiliului (semnului) lui Dumnezeu implicat în conflictul final cu privire la adevarata închinare.

4:6 Marea de sticlă. Dumnezeu apare ca un Dumnezeu Creator – peste apă, la fel ca în Geneza, unde este reprezentat ca fiind biruitor peste apă, simbolul goliciunii şi întunericului. (vezi Ps 104:3) Marea de sticlă, ca cristalul amplifică şi preia strălucirea pietrelor scumpe de la tron, creând în faţa celui ce vede un tablou de strălucire magnifică, ce dă un sens înalt şi de nedescris pentru transcendenţa şi maiestatea divină (Apocalipsa 15:2).

Cele 4 făpturi vii – inspiraţie din Ezechiel 1:6-10, 10:14. Aici sunt numiţi heruvimi (cu 4 feţe şi ochi peste tot). Isaia îi descrie pe serafimi cu 6 aripi şi spun sfânt, sfânt, sfânt mereu (Isaia 6:2-3). Ei sunt îngerii conducători de la tronul lui Dumnezeu, ce îi conduc pe ceilalţi îngeri în închinare, în lauda adusă lui Dumnezeu. Ei reprezintă tot ceea ce este nobil, puternic, înţelept şi rapid din creaţia lui Dumnezeu. Au un rol şi în manifestarea mâniei lui Dumnezeu asupra pământului (Apocalipsa 6:1.3.4.7, 15:7). Hendriksen îi descrie pe îngeri ca fiind puternici ca un leu Ps. 103:20, slujind ca un taur Evrei 1:14, inteligenţi ca un om Luca 15:10 şi rapizi ca vulturii Daniel 9:21. Cele 4 fături vii sunt descrise prin simbolurile mării: 4 este numărul pământului (4 puncte cardinale, 4 colţuri ale pământului, dimensiunea pământului; Daniel vorbeşte de 4 vânturi ale cerului pentru descrierea pământului Daniel 7:2, şi prezintă istoria pământului în simbolism de 4 – Daniel 2.7)

Midrash-ul spune că: vulturul e cea mai puternică pasăre; taurul cel mai puternic animal domestic; leul cel mai puternic între animale sălbatice; omul cel mai puternic peste toate vietăţile. Cele 4 făpturi vii

reprezintă totalitatea creaţiei, pe când cei 24 de bătrâni pe oameni, în special. Creaţia şi tronul sunt strâns legate în Apocalipsa: Dumnezeu este Creatorul! Mesajul puternic, central.

Imaginea lui Dumnezeu pe tron, înconjurat de îngeri şi oameni este inspirată din obiceiul împăratului roman, înconjurat de prieteni şi consilieri. Fiinţele adunate la tronul lui Dumnezeu nu sunt acolo pentru a face judecata, aşa cum erau cei adunaţi la tronul împăratului, ci pentru a participa la festivitate deosebită: încoronarea lui Hristos. La ea participă Dumnezeu, îngerii şi reprezentaţii oamenilor răscumpăraţi, cei 24 de bătrâni (aşa că legatura cu Matei 27:52-53 este foarte puternică şi logică).

Apocalipsa 4 este capitolul tronului: de 14 ori se aminteşte cuvântul tron. Cel ce stă pe tron – simbolizează dreptul de a conduce. Niciodată Ioan nu încearcă să-L descrie pe Dumnezeu cu trăsături omeneşti. Doar Îl numeşte ca fiind Cel ce stă pe tron şi a cărui strălucire seamănă cu nişte pietre preţioase.

Cele patru fapturi vii. Simbolul îngerilor acoperitori care sunt strajerii tronului lui Dumnezeu. Comparati cu Ez 10:20, Ez 1:5-14, Is 6:1-2. Observati deosebirile. In mod evident, sunt viziuni diferite ale aceleiasi realitati invizibile. Realitatea nu imaginea exacta a viziunii. Limbajul viziunii este simbolic. Nu exista fiinte inteligente create altfel decât „dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1:25-26). Viziunea cereasca ni le prezinta într-o imagine simbolica, într-un limbaj cunoscut în antichitate. Chivotul-tron din Sfânta Sfintelor era „aparat" de doi (mai târziu patru) heruvimi de aur, ca si poarta paradisului din Eden, si era purtat de patru preoti. Tronurile regale, la fenicieni, erau sustinute de imagini artizanale ale unor fiinte mitologice numite kerub (identic cu termenul ebraic pentru heruvim!). La asiro-babilonieni, anumite fiinte din mitologia lor erau reprezentate