Nichita Stanescu - Poem

Linitea te-nsoea pretutindeni, ca o suit. Dac ridicai o mn, se fcea n arbori tcere. Cnd m priveai n ochi, mpietrea o clipit din a timpului curgtoare putere. Simeam c pot adormi, visnd stele locuite. i, numai dac m-ar fi atins umbra ta fonitoare, a fi putut mpinge nopile-ncremenite ca pe-o elice-naintnd, spre soare. i numai sentimentul acesta mi da fericire, numai gndul ca sunt i c eti. Sprijineam pe ritul greerilor coviltire, sub care beam azurul decantat n ceti. i cnd sfream cuvintele, inventam altele. i cnd se-nsera cerul, inventam ceruri albastre, i cnd orele se-verzeau ca smaraldele, ne bronzam la lumina dragostei noastre. ...Dar tot timpul suna ceva...ceva rsuna, un cntec de iarba cosit, de taciturne mri, n care inima de-atunci i revrsa meandrele pierdutelor candori.