P. 1
Eseu Cadrul Didactic - Un Profesionist in Sistemul de Invatamant

Eseu Cadrul Didactic - Un Profesionist in Sistemul de Invatamant

|Views: 360|Likes:
Published by mireanto

More info:

Published by: mireanto on Jul 08, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/06/2015

pdf

text

original

CADRUL DIDACTIC – UN PROFESIONIST ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

"Să spui că nu este ceea ce este sau că este ceea ce nu este, aceasta e fals; în vreme ce a spune că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este înseamnnă a vorbi adevărat." (Aristotel, Metafizica, 1011 b) "Enunţurile corespund faptelor" (Aristotel, Despre interpretare, 19 b)

Să evităm, pe cât posibil, retorica arogantă spre care ispiteşte tema impusă acestui eseu şi să notăm doar lucruri simple privind ciudata alcătuire şi straniul destin al celor care, astăzi, formează oameni. Sensul literal al sintagmei „cadru didactic profesionist” vizează direct întrebarea aflată în centrul preocupărilor noastre, întrebare parafrazând, cumva, titlul unui celebru discurs al lui Max Weber1: didactica, o meserie sau o vocaţie? Vom observa, de pildă, că profesionismul este logic legat de existenţa unei profesii şi, implicit, a unui sistem în care respectiva profesie îşi capătă definiţia şi regulile specifice, rostul şi – la limită – prestigiul, în definitiv, însăşi putinţa de a fi. Din această perspectivă, pur formală, meseria de „cadru didactic” este una recunoscută naţional şi internaţional, prezentă pretutindeni în lume în scheme bugetare şi nomenclatoare de meserii. Dreptul la educaţie este trecut în constituţii, grija faţă de viitoarele generaţii tulbură discursurile oamenilor politici şi aşa mai departe. Totuşi, ca orice lucru cu adevărat important, profesia de formator de minţi şi suflete nu este înţeleasă unitar şi nu are un loc propriu nici în conştiinţa popoarelor, nici în a celor care decid soarta lumii. Pe de o parte, faptul pare firesc. Standardele meseriei sunt definite diferit de la un sistem de învăţământ la altul, profesionalismul celor care educă fiind cântărit în raport cu o anume stare iniţială, cu un ideal al educaţiei anumit şi cu valoarea resurselor alocate. Văzut cu ochii dumnezeieşti ai sistemului, modelul educatorului profesionist ar reprezenta, fără îndoială, miracolul eficienţei de tip economic: un personaj care „livrează” cetăţeni capabili fără a consuma aproape nimic.

1

Max Weber, Politik als Beruf, 1919.

familia. pe de altă parte. am afirmat că aceste două posibilităţi nu se exclud. 2) Abordarea fragmentar-secvenţială a procesului de educaţie la nivel de sistem. mai jos. în educaţie. Cu referire la cel de-al doilea aspect. aflate în portofoliul personal. criterii şi standarde impuse birocratic. Unele dintre acestea ţin. Însă ţinem să precizăm că. 1) Birocratizarea excesivă. proiecte de unităţi de învăţare sau lecţii devine singurul standard al profesionalizării.2 Întrebat dacă planificarea şi proiectarea didactică reprezintă o necesitate în logica demersului didactic sau o activitate impusă în mod birocratic. iar. fără un plan sau proiect coerent. din asocierea încă rigidă a competenţelor şi unităţilor de conţinut. de exemplu. învăţătorilor şi profesorilor. pe cale ierarhică. acest imperativ al obiectivităţii nu este şi nici nu poate să fie unul absolut. din slaba coordonare a programelor şcolare pe orizontală şi verticală şi din lipsa cvasi-totală a preocupării pentru inter. în norme. un bun educator fiind permanent obligat să negocieze şi să combată – cu ajutorul adesea îndoielnic al părinţilor şi al diverselor instituţii implicate în procesul educativ – efectele perverse al curriculumului informal sau ascuns. atunci când standardele de performanţă nu sunt corelate cu realizarea condiţiilor materiale şi formale necesare bunei desfăşurări a activităţii. aplicat cu consecvenţă. devin un obstacol în calea profesionalizării. trei bariere pe drumul performanţei. Aceasta rezultă. . iată. dar că problemele apar inevitabil atunci când pregătirea teoretică şi capacitatea de a aşterne pe hârtie planificări. desigur.Performanţa în educaţie se exprimă. lucrul la clasă neputându-se desfăşura haotic. încercarea de a descrie activitatea didactică în termeni perfect obiectivi înseamnă a neglija faptul că rostul acestei activităţi este în primul rând acela de a forma oameni (cetăţeni) şi nicidecum acela de a crea maşini de produs/reprodus informaţii şi lucruri. prin tradiţie. pentru obţinerea gradelor didactice ori pentru titularizare. de pildă. pe de o parte. altele – mai curând de „comoditatea” şi lipsa de experienţă a celor chemaţi să aprecieze global lucrul la clasă al educatorilor. apoi. în sistemul nostru de învăţământ. ponderea maximă în activitatea cadrelor didactice o deţine producţia de texte. de logica intrinsecă procesului de învăţământ. În ultimii ani. criteriul principal. Şcoala a preluat în bună măsură funcţia de socializare pe care o avea. Nu ne propunem să contestăm aici nevoia unei cuantificări obiective a rezultatelor şcolare.sau transdisciplinaritate. 2 Aşa se va întâmpla cu acest eseu şi cu toate produsele cursului de perfecţionare. statistici etcaetera pe care nu le citeşte nimeni. luciditate şi onestitate. Cu referire la primul aspect.

Cu prima opţiune m-aş fi împăcat. am avut în încadrare douăzeci şi două de clase a peste treizeci de elevi – cele mai multe de o oră pe săptămână – în mintea mea s-a ivit întrebarea legitimă dacă un sistem care priveşte „educabilii” drept mase amorfe şi este permanent preocupat să facă economii prin reducerea numărului de cadre didactice. poate spera vreodată să „personalizeze” ceva? Al patrulea amendament la ideea profesionalismului în educaţie se leagă de întrebarea din introducere. pe www. La cea de-a doua a renunţat treptat şi mama. în vreme ce profesia arareori hrăneşte pasiuni. Motivaţia unui profesor scade proporţional cu numărul părinţilor îngrijoraţi care trec pragul şcolii. erau două profesii prin excelenţă autentice. 3 Magda Grădinaru. cu numărul elevilor care-şi închid telefoanele mobile. .a. un soi de scuză pe care societatea românească o adresează întâmplător acestor nobile profesii prin vocea unei tinere jurnaliste. Rostul era dat de însuşi actul exercitării. După ce.hydepark. în detrimentul lucrului la clasă. Nu-mi este clar dacă a fi profesor reprezintă o meserie sau o vocaţie. Ştiu însă că între cele două perspective există diferenţe enorme. nu a fost să fie. că pasiunea înnobilează întotdeauna profesia. de la individ la individ. De ei era nevoie şi ce altă miză poate sta în locul acesteia. De la medic şi dascăl pornind. fiindcă îmi doresc să închei cu demnitate şi optimism – am să citez în continuare un minunat articol despre statutul de medic şi dascăl. de impostură. Şi – fiindcă aş vrea să evit orice aluzie la chestiunea salarizării. cu încercarea de a oferi fiecăruia atenţia necesară şi experienţele de învăţare de care are nevoie. în cazul lor. „Natural born killers – când boala devine autoimună”. medicul şi dascălul erau profesii fundamentale – restul era o declinare. o ajustare.3) Lucrul pe clase şi grupe mari de elevi. invers proporţional cu ploaia de invective televizate pe care o primeşte în anonimatul cel mai deplin şi cu orele pe care trebuie să le dedice zilnic stat isticilor sau activităţilor extraşcolare impuse. în anul şcolar care se încheie.3 „Mama şi-ar fi dorit să mă fac profesor sau medic. didactice auxiliare ş. de a-i defini pe ceilalţi? Altfel spus. în faţa angoaselor mele timpurii care priveau trupul şi ale sale spasme. toti ceilalţi îşi orânduiau viaţa: în funcţie de cât le permitea trupul şi mintea. Probabil că viziunea diferă. Şi am mai aflat că vocaţia de educator se „toceşte” – încet dar sigur – în contact cu asperităţile mentalului colectiv românesc. Schimbarea paradigmei în educaţie – învăţământul centrat pe elev – merge mână în mână cu imperativul personalizării curriculumului.ro. Nu putea fi vorba. Pentru ea. 23 februarie 2012. o umplere a golurilor neesenţiale.

despre care afli mai târziu că e de găsit tocmai în banalitatea gestului cotidian. societatea se îmbolnăveşte într-un fel atât de greu încât despre boala ei nici măcar ştiri nu poţi scrie.Pentru că aşa credea mama şi pentru că vârsta la care îţi alegi profesia coincide cu cealaltă. după cum spuneam. cu copilul chinuit de dureri. Răutatea aceasta organică care s-a insinuat în gesturile mici ale oamenilor avansează în detrimentrul raţiunii. Tumorile şi spasmele ei sunt produse chiar de anticorpii care ar trebui. oricât de tare este cuvântul. deci exist!». Dar cel mai răvăşitor este să respiri abrutizarea din tramvaie. În general. toate petrecute în săli de spital sau de şcoală. am aflat că nu îi pot face nici măcar o ecografie. aidoma unui balon umflat. Când medicul şi profesorul devin periferici. iar una dintre asistentele de la spital a făcut stop cardiac pentru că ei i s-a micşorat salariul. Este halucinant să vezi că oameni cu deprinderi şi cunoştinţe ştiinţifice. Întrebând despre simptomele apendicitei. Am avut în ultimul timp experienţe critice. Mama a avut dreptate. antidot nu există. Acum câţiva ani. să auzi profesori aşezând adverbul înaintea verbului atunci când nu trebuie («nu mă mai întrebaţi») sau învăţându-ţi copilul că numeralul 12 nu ţine cont de genul substantivului («doisprezece flori»). într-o logică dreaptă. absenţa cronică a răbdării faţă de celălalt. care ştiu să citească neregularităţile dintr-un trup. bă. au copii acasă. într-o sală de spital în care medicii se agăţau de «o să plecăm şi noi din ţară». Nu vorbesc aici despre cum anume este tratat medicul de către stat – e un cu totul alt registru. nu am luat niciodată în calcul medicina şi profesoratul. am luat la cunoştinţă faptul că medicii sunt «săraci. a căutării propriei unicităţi. Boala pe care a dezvoltat-o România este autoimună. Contra-argumentele se reproduceau cronic. disonanţe. m-a speriat la fel de teribil să aud «A zis Badea aseară» sau «Băsescu a tăiat salariile». Ori eu căutam nuanţe. Este absolut ucigător să deschizi jurnale de televiziune cu breaking news-uri care nu întrunesc nici măcar un criteriu pentru ceea ce este o ştire relevantă. îşi pierd uzul raţiunii. Este odios. Despre la ce e bună medicina nu s-a vorbit. singura alegere cu putinţă era diferenţa specifică. centrul. La acea vreme. cu convingerea bătăioasă că profesiile periferice sunt cele care dau tonalităţile lumii în care trăim. Poţi lucra cu simptomele şi ai şanse să . de vreme ce «nu aţi ştiut pe ce puneţi ştampila când aţi votat». răutatea gratuită. m-a amuzat teribil să aud într-unul dintre autobuzele bucureştene sintagma «gândesc. nu dumneavoastră». tatonări. Într-un context deloc plăcut. în cazul unei astfel de boli. să stea în calea bacteriilor. în vreme ce informaţiile cu adevărat folositoare nici măcar nu sunt scrise. Zilele trecute. Aşa că m -am făcut jurnalist. iar jurnalistul ocupă. auto-distrugându-se. încordarea care nu îţi dă răgaz să judeci pe cont propriu ce înseamnă isteriile de pe micul ecran. Nimic din ce am început să spun nu a avut efect.

om liber în raport cu sistemul la a cărui naştere şi dezvoltare contribuise din plin. La fundarea Universităţii din Iaşi. ci îmbrăţişez împreună cu ei întreaga studenţime universitară pe care am privit-o şi am primit-o totdeauna în mod colegial. Teamă îmi este că. studenţii. dacă ei ştiau mai puţină carte decât noi. l-am găsit la Iaşi prezident de tribunal. însă el de inginerie. aveau însă cel mai înalt simţământ al datoriei şi cea mai caldă inimă pentru tinerimea care-i înconjura. domnilor colegi. îşi încheie activitatea didactică rostind următorul discurs: „Cum să vă mulţumesc. Mi-a rămas încredinţarea că. dar cu toţii deopotrivă. dacă îţi ţii organismul cât de cât sub control. domnilor colegi. mai sincer decât prin simpla exprimare a celei mai adânci recunoştinţe. la a căror misiune am participat şi eu. dependenţă. pe motiv de „vârstă înaintată” – Titu Maiorescu. şi. ca profesor de istorie.trăieşti chiar şi o viaţă lungă. într-o contradicţie deplină a organismului cu el însuşi. Am funcţionat întâi ca magistrat la Tribunalul Ilfov. . Când am fost numit profesor la Universitatea din Iaşi. eu împlinisem abia 22 de ani. Are însă şi un efect advers foarte viclean: îţi dă iluzia că. am trecut apoi la Iaşi. auto-devorându-se. ei ne-au întinerit pe noi cu prinosul entuziasmului lor. domnilor colegi? Şi când zic colegi. fără diferenţă. Din vremea părinţilor noştri mi-a rămas ceva pentru care se cuvine să le aduc un omagiu de admirare.” La 22 noiembrie 1909 – după depunerea demisiei din postul de profesor de logică şi istoria filosofiei al Unversităţii din Bucureşti. dacă i-am înzestrat cu prinosul cunoştinţelor noastre. un prieten care făcuse studiile în acelaşi timp cu mine la Viena şi la Paris. ei. nu înţeleg numai pe profesorii acestei universităţi. în octombrie 1860. puţinii anticorpi natural born good. organismul acesta care se cheamă societate îşi va îngurgita. Cum să vă mulţumesc. în 1862. Tratamentul acesta creează. şi apoi am fost numit în specialitatea filozofică pentru care mă pregătisem încă din liceu. fiind colaboratorii mai tineri ai unor magiştri mai experimentaţi. Nu vă veţi mira că şi eu venisem din străinătate cu două diplome: un doctorat în Filozofie şi o licenţă în Drept. pentru o aşa solemnă manifestare de simţăminte prieteneşti care v-au îndemnat să vă exprimaţi în privinţa activităţii mele personale în decursul unei vieţi îndelungate? Cum să vă mulţumesc. după cum e şi firesc. Bărbaţi cu o cultură academică erau la noi în ţară prea puţini pentru a fi vorba de o specializare a carierei lor. şi un fost general revoluţionar de la ’48 a funcţionat ca ministru de culte în cabinetul conservator de la 1871. boala nu există.

Discurs de adio în Aula Senatului Universităţii din Bucureşti. Două milenii şi jumătate mai târziu. pentru student. iar educaţia ne deosebeşte”5. Enunţurile corespund faptelor? 4 Titu Maiorescu. aceasta este mândria profesorului. elevul meu părea să îşi închipuie tocmai contrariul. Am terminat. Confucius. 22 noiembrie 1909. când la Trei Ierarhi din Iaşi a dat de prima lucrare a şcolarului său. Cartea a VII-a. nu vă făceaţi profesor!” Confucius credea că „natura ne aseamănă. şi nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc din inimă pentru prilejul ce mi-aţi dat de a-mi lua rămas bun de la iubiţii mei colegi profesori şi studenţi!”4 Profesionalizarea învăţământului românesc s-a lovit mai ales de ideea recentă că meseria de cadru didactic reprezintă o formă de ratare. Ion Creangă. 5 . nu doar a oamenilor de pe stradă. interesul cald pentru şcolar. ci pr ofesorii pentru şcolari». aceasta v-o spune un bătrân profesor şi tot aşa s-o înfăptuiţi şi voi ca profesori faţă de viitorii voştri şcolari. Ce fericit a trebuit să fie primul profesor care a dat de prima lucrare a şcolarului Eminescu! Cât de fericit a fost cel ce vă vorbeşte acum. pentru însuşirea cunoştinţelor. mă adresez ultima dată studenţilor mei ca unor viitori profesori: «Nu şcolarii sunt pentru profesori.Astfel au deşteptat în toată mişcarea noastră culturală şi naţională însufleţirea ce a însoţit regenerarea noastră istorică de la înfăptuirea Unirii până la Războiul Independenţei. idee insinuată adânc în mintea multor profesori. care părăsesc astăzi catedra învăţământului public. Analecte. aceea de a urmări cum a încolţit învăţătura semănată de el şi ce fel de roade făgădueşte. Cuvântul cel mai jignitor pe care l-am auzit vreodată din gura unui elev – spre bucuria mea. domnilor. Eu. a unui singur elev – a fost: „Dacă eraţi aşa deştept.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->