STEFAN BANULESCU - Dropia - povestire Se naste la 8 septembrie 1926, in comuna Facaieni, in judetul Ialomita.

Este prozator si eseist, facandu-si debutul cu volumul de nuvele "Iarna Barbatilor" (1965). Este un colaborator fervent la revistele literare "Contemporanul", "Tribuna", "Romania literara", "Familia". Alte volume de nuvele, eseuri si reportaje sunt "Colocvii" (interviuri, colaje publicistice) (1964), "Scrisori provinciale" (1976), un adevarat corolar de povestiri si eseuri critice, "Cantece de campie" (1968), o placheta de versuri, "Casa cu ecouri tarzii". "Cartea de la Metopolis" (1977) este primul volum din seria "Cartea milionarului", a carui continuare era reprezentata de "CaVtea Dicomesiei", "Sfarsit la Metopolis" si "Epilog in orasul Mavrocordat". In 1988, publica primele fragmente din "Memoriile unui tanar", in revista "Viata Romaneasca". Este bursier la Universitatea din Urbino (1966), la Universitatea din Iowa City, International Writing Program si bursier invitat la Akademie der Kiinste (Berlinul de Vest), in programul Deutscher Akademischcr Austauschdienst (1983). Este si vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor (1968-1972; 19901994). Se stinge din viata in anul 1988. Opera lui Stefan Banulescu este circulara. Nuvelele arhetipale sunt "Mistretii erau blanzi", in care natura se banalizeaza, devine cotidiana, "Dropia", in care spatiul se proiecteaza in fantastic, "Satul de lut", cu accente expresioniste. Planurile existentei se deplaseaza, printr-un straniu proces de sliding ("alunecare"), in cazul nuvelei fantastice "Un alt colonel Chabert", eroul fiind "un om care-si pierde locul si timpul existentei". Tema de lume arhaica este prezenta in nuvela "Un viscol de altadata". "Ideea-chabert" contureaza un personaj gogolian, iar personajele sufera de sindromul pierderii identitatii. Ca preludiu la romanul "Cartea milionarului" apar Doamna Serafis, Topometristul, Drahma si Assaria, personaje cu nume de moneda antica, transformate in Fibula si Guldena. "Cartea milionarului" foloseste metafora cartii infinite din "Cartea de nisip", a lui Borges, pentru ca isi propune un spatiu epic nelimitat, amenintand sa dobandeasca proportii cosmice, cu evocari "in abur de poveste sacra". Milionarul are diverse nume: Constantin Pierdutul, Andrei Mortu, Bazacopol, Viata Amarata, Havaet. in domeniul intertextualitatii, trecerea de la viitor la trecut este aleatorie, timpul fiind mai curand circular si reversibil, sacru, desprins din atirripul primordial. Milionarul este o entitate omnipotenta, situat la "scara unu pe unu" a vietii, intr-o harta complexa a destinelor tuturor eroilor. Episoadele au rezonante mitice, atemporale: "Nefericirea Regilor", "Vedere spre Cetatea de Lana", dominata de Polider, demiurgul-croitor, "Pacatele lumii", cu Femeia-paracliser si nenumaratii ei copii. Romanul este o "feerie, bizantina", in acelasi sens in care timpul pare a sta pe loc. Personaje care apar in avalansa sunt Generalul Marosin, Zoe Lucescu si Fi.bula, Filip Lascareanu Teologul, iar acestea creeaza un hatis de iluzii, pentru ca granita dintre real si ireal pare a disparea, inghitita de un noian de informatii familiare si absurde, nerespectand bunul simt. Milionarul scoate, dintr-o imensa "punga atemporala" ("nontemporal purse") amintirile, pe care le transpune intr-o ordine doar de el stiuta: vedem Metopolisul, nume cu rezonante bizantine, "Oras al

metopelor rosii, oras hranit cu apusuri, Aici isi cioplea Bizantul pietrele imperiale de mormant"), Viena Wandei Walberg si a lui Filip-Teologul-Umilitul, Orientul si Occidentul. Atemporalitatea este la ea acasa: timpul pare "incremenit" de un gigantic pumn al demiurgului, nu se scurge, doar se deruleaza, pe o ciudata si imprevizibila curba de histerezis, mereu inghetat, diferit de timpul istoric si biografic. Sfarsitul unor personaje este burlesc: lui Filip-Teologul i se gaseste ca substitut un personaj dicomesian, Filip Apostatul, dar si un impostor abil, cum este Emil Havaet. Personajele sufera o degenerescenta tipica: Pseudogeneralul Glad, numit "Generalul", isi pierde din importanta, Milionarul isi ia masuri de distantare de faptele cotidiene, situandu-se intr-o atemporalitate demiurgica. Un alt personaj, Constantin Pierdutul I-ul, vine de pe Insula Cailor, ca un Robinson Crusoe, iar in urma tuturor ramane Campia eterna, a Dicomesiei. Opera livresca, ciclul "Cartea milionarului" construieste un spatiu narativ enorm, in care fantezia si irealitatea se substituie realitatii obisnuite, o invadeaza intr-o mare de simboluri stranii. Dropia Povestirea se construieste intr-un spatiu fabulos, mitic, un taram aglomerat de iarba si de pasari, devenind un spatiu edenic: "S-a umplut pamantul de prepelite." Intr-un astfel de topos, naiadele danseaza prin iarba, ca niste entitati magice, transpuse intr-un spatiu miraculos, plin de enigme existentiale: "Roua tine pana spre amiaza. Cand s-o face ziua, daca ti-e cald, intri in iarba sa te scalzi. Asa fac fetele lui Arsunel, fug dimineata din asternut, alearga pe camp si intra unde e iarba mare." Fiintele feminine sunt eterice, cu puteri magice, fiind imblanzitoare de pasari, pentru ca le "zboara prepelitele de la subsuori si le canta prigoriile cu gusa rosie la ascutisurile pieptului." In acelasi timp, tinutul este bantuit de o seceta cumplita, apa mai gasindu-se la treizeci de metri adancime, acolo unde omul nu poate ajunge. Fantanile cu apa au disparut si peste tot domneste marea seceta, reperabila in timpul istoric (in 1946); chiar luna de pe cer sufera de o boala ciudata, fiind lipsita de puteri: "A fost seceta ca si luna se innegrise, de-i mai ramasese intr-o parte, asa, ca un banus de ou." Oul magic, al "inceputului si sfarsitului", este chiar lumea, daca se respecta principiul micromacrocosmosului, conform caruia universul mare poate fi concentrat in universul mic. Aici, intreaga lume pamanteana este bolnava de seceta, incercand sa se retraga in oul simbolic al lunii. In fata acestui fapt transcendent, timpul sufera modificari: seceta durase de pe la saptamana Floriilor pana acum, spre toamna, iar lunile aprilie, mai, iunie, iulie si august se ingramadeau in toamna, printr-o translatie neobisnuita, printr-o rotire a semnelor temporale. Alte semne magice fac ca mosii sa se tina dupa fete tinere, albinele sa roiasca in septembrie si chiar sa apara Fuierea, caruia ii fugise nevasta de foame si de sete, fiind rapita de un "vartej alb". Fuierea va pleca in cautarea sotiei, facand carare, alergand cu calul dintr-o parte in alta. Mai tarziu aceasta carare se surpa, simbolizand izolarea lumii, ruperea sa de transcendentul care nu se mai reveleaza. Fuierea devine un personaj fantomatic, care nu mai poate fi zarit aievea, iar in curtea lui se afla maci rosii si mari, crescand la umbra unui plop inalt. Un alt personaj ce iese din tiparul realului este Corbu, care s-a invelit cu umbra, culeasa de pe picioare. Corbu are o meteahna, spune cantece de parca vorbeste si incearca sa alerge dincolo de zare, pentru a descoperi ceea ce nu poate fi descoperit. Corbu este un Pasari-Lati-

Lungila: "intind mana inainte, si lovesc in soare un dinte, care tocmai rasarea. Ai grija, Miroane, cand s-o ridica soarele sa nu scape Danila prin iarba si sa-ti ia porumbul..." Corbu este un personaj hieratic, asemenea calugarului Bogumil din piesa "Mesterul Manole" de Lucian Blaga, parul i se amesteca cu inelele de la darlogi si pare "ca-i sufla calul in talpi cu narile." Locul misterios unde se duc toti, cautand apa vietii, salvarea, este "la dropie", si neamul lui Danila pare sa ajunga primul atat de departe. in urma cu catva timp, daca s-ar fi pus intrebarea sa, "daca au sa plece in noaptea asta la dropie", "jumatate ar fi tacut, un sfert ar fi dat din umeri, iar alt sfert ar fi zis nu." Un personaj din neamul lui Danila, care vorbea de "oul inceputului si sfarsitului", este "spionul Mariei Tereza"; el are caii cu burta cea mai supta din sat si nu s-a insurat, "ca sa nu dea la nimeni sa manance degeaba". Povestile despre el sunt vechi, tin de timpul in care turcii trecusera prin sat, in goana calului. Convoiul se formeaza in jurul povestitorilor, in timp ce neamul lui Danila trece pe ascuns spre dropie. intrebarii lui Miron, adresata neamului ascuns al lui Danila, nu-i raspunde decat rasul inabusit al lui Corbu, care avea obiceiul de a rade in somn. Drumul duce, in mod complicat, spre tinutul mitic de la dropii, pe sub "Movile". Aici, la Movile, se afla morminte vechi de-ale turcilor; tot aici se afla si fata petita de Danila si nimeni nu se aventureaza prin acele surpaturi. Povestirea se constituie in jurul drumului magic de regasire a lumii ascunse. Excursiile se soldeaza cu intamplari ciudate, povestite la un interval de noua ani de cand a avut loc cumetria unchiului Matei. Casa lui Paminode este similara cu moara lui Califar, personajul lui Gala Galaction: Miron ajunge la casa acestui personaj, dar nu reuseste sa patrunda dincolo de un zaplaz inalt, unde un caine se zbate in lant, apoi nu mai face nici o miscare. intamplarea despre cainele lovit de cineva si care se potoleste este povestita lui Petre Uraru si fiecare isi da cu parerea asupra insolitei situatii, pana si Victoria, din neamul lui Pepene. Discutiile despre fata care s-a maritat si despre Paminode tin de un fantastic bizar al intamplarilor, descrise de "mintea zburatoare" a Victoriei, la niste prune uscate si in jurufc unei cani cu apa. Legendele despre Paminode se inmultesc: in curtea lui se afla un lant de caine tras pe sarma de o mana nevazuta, dupa cum povesteste vataselul Dudulina, care incercase intr-o zi sa se adaposteasca de furtuna. Casa lui Paminode este bantuita de forte nevazute, desi o explicatie simpla se gaseste intotdeauna: omului ii fusese mila de caine si il bagase in casa, pentru a-l adaposti de furtuna. Paminode are opt copii, dintre care cel mai mare are cinci, sase ani. O poveste este legata de petit: fetele asteapta petitorii imbracate numai in camasi albe si canta un cantec pe <;are nici Corbu nu poate sa-l prinda. Incantatia magica repeta formule arhetipale ale lumii demult apuse: "Printre ele, bob de aur, faur, taur, iute ca un graur, ban de aur, om de aur". Fetele, in numar de zece, asteapta pe flacai, dar acestia nu se transformasera in turturi de gheata, cum cerea datina, nici nu se uitasera pe fereastra sa le vada pe fete doar in camasi. Nici pe ulita nu sunt, iar cand fetele se intorc dupa o scurta cautare, ii gasesc pe flacai mancand din turturi ca sa prinda puteri. Numai ca nu sunt zece, ci doisprezece, dintre care doi sunt copiii lui Paminode. Timpul pare a se aglutina in discurs, naratorii incercand sa desfolieze planurile temporale. Chiar strainul ce strabate locurile venise sa prinda vremea din urma.

In polifonia vocilor narative, discutia se schimba. Paminode are obiceiul de a fura lemn din padure nu la data ceruta, ci mult mai devreme, in timp ce Miron are de gand sa prinda dropia, un simbol al atemporalitatii, care nu e de zarit nici vara, nici toamna, nici iarna. Dropia poate fi vazuta numai noaptea, la Padurea Pietroiului, cand Paminode are obiceiul sa-si scoata nevasta din ascunzis. Petre spune ca Paminode se apuca de cosit atunci, iar la aceasta munca isi pune si sotia. Victoria este si ea un personaj fantomatic, o "dropie", pentru ca a doua zi dispare, la fel de brusc pe cat aparuse. in locul Victoriei, in curte se afla o femeie batrana, cu gura botita, care da de mancare pasarilor. Apoi, in alta secventa temporala, planurile se despart: Victoria este de mult timp oale si ulcele, Petre este amintit doar prin crestaturile facute pe raboj, neamul lui Danila este insemnat de luna si de stele, "La dropie, pamantul intreg e galben de atata porumb. Cand apune soarele, ramane ziua, ca e porumbul." Victoria se transpune, de data aceasta, intr-un alt plan temporal, departe de lumea cunoscuta, tarandu-si dupa ea zestrea; apare chiar o racla, simbol al mortii, si toti doresc sa mearga "la dropie". Acolo, "la dropie" coseste tot neamul lui Paminode, chiar si un baietel care are, de data aceasta, numai sase ani. __________________________________________________________________________________ DROPIA Nuvela de Stefan Banulescu. Aparuta in Gazeta literara", nr. 27, 1964, si reluata in volumul Iarna barbatilor, Bucuresti, . Originile ei se afla intr-un reportaj cu acelasi titlu, publicat de autor cu un an inainte, in Gazeta literara", nr. 17, . Ca scrieri premergatoare, cu rol important in geneza nuvelei, St. B. a indicat citeva poezii care, desi au vazut lumina tiparului de abia in 1968, in volumul Cintece de Cimpie, au fost elaborate mai devreme, putind astfel exercita o influenta, indeosebi la nivelul scriiturii. Versuri intregi sau doar expresii din poeziile Dropia, Cintec de seara, Cintec de dimineata si Orz pe vatra au patruns in nuvela, contaminind cu lirismul lor exprimarea unora dintre personaje. Naratiunea incepe cu precizari temporale. Momentul descris de autor e unul prielnic istorisirilor de tot felul. Ca si la Sadoveanu, istorisirile au loc noaptea, mai precis inainte de rasaritul soarelui, cind oamenii, inaintind intr-o directie deocamdata necunoscuta, nu-si pot vedea fetele, dar isi pot auzi vocile, referintele temporale se inmultesc pe parcurs, oferind chiar posibilitatea unei situari istorice a evenimentelor. Se subintelege ca ne aflam in unul din anii de seceta de dupa al doilea razboi mondial, cind uscaciunea a durat din saptamina Floriilor si pina toamna. S-au produs anomalii ale vremii, s-a produs un fenomen curios de interferente temporale, o suprapunere de anotimpuri. Proza aluneca pe nesimtite in simbol, stabilind relatii de analogie, corespondente intre starea vremii si starea launtrica a personajelor. Rabufnirea trecutului in prezent, descrisa in termeni calendaristici, e si trasatura esentiala a istorisirilor lui Miron, personajul principal, ce isi rememoreaza anii de tinerete. Ca si in alte nuvele, St. B. e interesat nu numai de soarta unui erou, ci si de specificul unei colectivitati, o colectivitate rurala din Cimpia Baraganului. Ceea ce caracterizeaza aceasta lume e, intii de toate, inaderenta la prezent si perpetuarea unor

structuri stravechi. Satul persevereaza (contir-mind parca ideile lui Blaga) in afara istoriei, doreste sa-si conserve, oricare ar fi imprejurarile, spiritul sau arhaic. Oamenii sint grupati aici in clanuri, in neamuri", cum zice Miron: neamul lui Danila, neamul lui Pepene, neamului lui Doroaca etc. In ajunul Anului Nou, fetele de maritat aseaza boabe de orz pe vatra si urmaresc directia in care acestea sar, convinse ca dintr-acolo le vor veni petitorii. E, asadar, o lume ce pastreaza obiceiuri folclorice si tine de o mentalitate magica. Titlul nuvelei ramine pina la sfirsit ambiguu, pretindu-se unor explicatii multiple. Pentru un personaj secundar, cum este Corbu, cuvintul dropie" are un sens bine precizat: el denumeste niste terenuri semanate cu porumb, este adica un toponim. Pentru Victoria din neamul lui Pepene, dropia e o pasare nobila si inseamna cu totul altceva: Dropia nu se poate prinde nici vara, nici toamna, e greu de zarit, sta la capat de miriste, in soare. Si in soare nu te poti uita. Numai iarna pe polei o poti atinge, cind are aripile ingreuiate si nu poate zbura si seamana la mers cu o gaina. Greu si atunci. Rar cineva sa prinda clipa potrivita. De multe ori, cind e polei nu-i dropie; si cind e dropie nu cade polei." Pasarea descrisa astfel de Victoria e un simbol, e simbolul unei dorinte de implinire erotica. Dropia exprima un ideal feminin dupa care unii, cum este Miron, tinjesc, iar altora, spiritelor obtuze, le ramine pentru totdeauna strain. In rindul acestora din urma se afla Petre Uraru, sotul Victoriei, caruia femeia ii spune cu nedisimulat dispret: Petre, tu n-ai vazut niciodata o dropie", si intr-adevar, cind vine vorba despre dropie, Petre fie ca sta nedeslusit", fie ca vorbeste otova". Inapt pentru gindirea simbolica, el isi inchipuie ca dropia" e un fel de semn, putin deosebit de cele aflate pe rabojul sau, si ca prin ea se intelege o femeie anume, din neamul lui Danila. Ca nuvela erotica, Dropia aduce in prim plan figura unui personaj care, ajuns la virsta retrospectivelor, traieste un sentiment de neimplinire si chiar un sentiment al ratarii (De doua ori nu stiusem pe linga ce trec") in tinerete a iubit o fata din sat, dar fiind hoinar si nepasator, fata a fost petita in lipsa lui de Paminode Danila si dusa in satul vecin. Mai tirziu, cind isi da seama de greseala pe care a facut-o, Miron vine s-o caute, dar n-o mai afla intre femeile din neamul lui Danila. Ceea ce cauta el acum pare mai degraba o himera (Fata pe care o cauta omul asta crezi ca este?"). In satul vecin va intilni insa o alta femeie, pe Victoria, sotia pindarului, impreuna cu care ar forma o pereche potrivita. Nici de data aceasta iubirea lui nu se implineste. Femeia vesela, inalta, rosie in obraji si agera la minte il va parasi pe necioplitul ei sot, fara a mai gasi vreodata barbat pe potriva ei. Avea sa moara in curind cu regretul ca vremea a trecut straina pe linga [ea]". Dropia cuprinde asadar povestea unor oameni lacuti parca unul pentru altul, dar care, din varii pricini, rateaza intilnirea, traind apoi un sentiment al esecului. Exista in aceasta nuvela o serie de fapte ce nu intra nici in categoria simbolicului, nici in aceea a realismului, de care a fost vorba pina acum. Sint fapte ce tin de domeniul imaginarului si al incredibilului. Termenul cel mai potrivit pentru a le denumi este acela de fabulos". Despre o femeie, care disparuse de acasa in vremea secetei, se crede ca o luase un virtej alb, intr-o zi la amiaza".

In sat se povesteste ca in timpul unei furtuni a incepui sa ploua cu spice de secara si cu fiori de soc. intimplarea pe care Miron o traieste in casa pindarului Petre Uraru depaseste insa marginile fabulosului, intrind in sfera fantasticului. Fermecat de frumusetea Victoriei, Miron ramine peste noapte in casa ei, imbatindu-se cu mirosul de pelin de sub perna". Dimineata, cind se trezeste, in locul femeii tinere si frumoase de aseara, descopera o batrina cu parul vested, nasul ascutit si gura punga". Motivul, transcris in registru fantastic, este acela din nuvela lui Caragiale, Calul dracului. Pe linga asemenea intimplari fabuloase si fantastice, mai putem desprinde si altele, pentru care urmeaza sa aflam, iarasi, o notiune potrivita. Chiar la inceput ni se povesteste cum fetele lui Arsunel, dimineata, indata ce ies din asternut, intra in iarba mare a cimpului, scaldindu-se in roua adunata peste noapte. De o originalitate cu nimic mai prejos da dovada si Corbu, omul care gindeste in basme si se exprima in cintece. Glasul nu-l ajuta sa vorbeasca numai sa cinte. intelepciunea lui are surse paremiologice si, ca atare, ori de cite ori e intrebat ceva, raspunde cu un proverb": alerg cu calul sa prind ce nu apuc cu vederea"; M-ai chemat din rasarit, si-ti raspund din asfintit" etc. Ceea ce particularizeaza toate aceste fapte este caracterul lor iesit din comun, caracterul lor bizar. Le-am putea rindui in categoria estetica a funambulescului. Sub aspect formal, se observa in primul rind o disociere a planurilor temporale. In planul prezentului se situeaza drumul pe care convoiul, in frunte cu Miron si cu tovarasul sau, ii face pina la dropie, adica pina la locul unde oamenii urmeaza sa culeaga porumbul. E un drum prin intuneric; doar la sfirsilul lui se va lumina de ziua, va rasari soarele. In planul trecutului se afla intimplarile rememorate de Miron indeosebi, dar si de Corbu, intrucit vietile celor doi s-au intersectat intr-un punct indepartat al biografiei lor. intre planuri exista o corespondenta: drumului prin intuneric, spre locul numit la dropie, ii corespunde un drum prin memorie spre cealalta dropie", intruchipare a femeii ideale. Modernitatea naratiunii, in masura in care se poate vorbi de asa ceva, consta in multiplicarea naratorilor homodiegetici. Istorisind pe larg episodul trait in casa Victoriei, poate cel mai frumos din nuvela, Miron este fara indoiala naratorul principal. Povestea lui va fi preluata si dusa pina la capat de catre Corbu. In sfirsit, al treilea narator este chiar Victoria Uraru, cea care povesteste citeva intimplari din tineretea ei, izbutind sa creeze o atmosfera de vraja erotica si sa-l retina astfel in casa, fie si numai pentru o noapte, pe Miron. Specifica lui St. B-, tehnica revelatiilor aminate nu lipseste nici in Dropia, unde autorul intirzie cit mai mult clarificarea lucrurilor, mentinind pina catre final o stare de mister. De la inceput aflam ca un convoi de sateni merge la dropie, dar e nevoie de mai multe pagini pentru a intelege ca e vorba, de fapt, de un loc semanat cu porumb. Timp indelungat frazele initiale ramin neelucidate, enigmatice, stirnind curiozitatea cititorului. Nuvela celebra, una dintre cele mai reusite ale lui St. B., Dropia se inscrie intr-o traditie a epicului fabulos, ilustrata de I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, V. Voiculescu, Mircea Eliade.

"Mistretii erau blnzi" de Stefan Banulescu Stefan Banulescu e un evocator al satului din Cmpia Romna, ocolit de timp, pastrndu-si atributele timpurilor primare: vigoarea, gigantismul, miturile, riturile, practicile magice. Aici, n universul cmpiei, iarba ajunge pna la umeri, pamntul e plin de prepelite, roua tine pna la amiaza, albinele si fac stup n crapaturile de la stlpii portitelor, iar apele, la vremea dezghetului, se revarsa spectaculos, ca-n epocile mitice. Taranul lui Stefan Banulescu se defineste prin vitalitate barbara, comportament ritual, arhetipal, sete de viata, solidaritate si o usoara nota visatoare (Dropia). Proza lui Stefan Banulescu, noua, suprem valoroasa, a strnit de la nceput senzatie. Pierre de Boisdeffre, renumitul istoric si critic literar francez, vede n Stefan Banulescu un candidat la premiul Nobel. Noutatea nu provine att din substanta, temele fiind vechi, uneori banale, ci din subtilitatea tehnicii narative. Incadrndu-se n formula realismului mitologic, magic si hieratic,proza lui Stefan Banulescu se defineste, n cadrul acestei formule narative, prin fantasticul de factura baladesc, prin sugestie si senzational. Jocul dintre real si fantastic aminteste de Caragiale sau Gogol. Naratiunea se sprijina pe juxtapunere de tablouri conform tehnicii montajului. Personaje abia conturate, fantomatice, caracterul alegoric al ntmplarilor si atmosfera misterioasa creeaza impresia unei proze antiepice. St.Banulescu este un prozator care costruieste misterul cu luciditate. Nuvela "Mistretii erau blnzi", cuprinsa n volumul "Iarna barbatilor", aparuta n anul 1965, volum care a strnit aprecierile elogioase, ale criticii literare, prezinta comportamentul taranesc n timpul unui diluviu apocaliptic. Violenta conflictului si grandoarea imaginilor, caracterul alegoric al naratiunii si stilul elaborat si metaforic confera textului originalitate. La baza excelentei nuvele se afla un episod real, relatat ntr-unul dintre reportajele autorului. Unui pescar i-a murit un copil. Nu avea unde sa-l ngroape. Cu cazmaua nu poti sapa mormnt n apa. Iar n dunele de nisip dinapoia satului, daca l-ar fi ngropat, furtunile l-ar fi descoperit. I-a ngaduit nvatatorul sal ngroape n curtea scolii, caci curtea era nalta. I-a ngaduit fiindca era un copil care nvata bine la scoala, ntmplarea pune problema raportului dintre om si cosmos, evidentiindu-se ideea ca, n spatiul Deltei, universul advers, cu furtuni apocaliptice, e nvins prin solidaritatea colectivitatii rustice, dar si prin conservatorismul unei lumi care se misca n tiparele unei ritualitati milenare. Actiunea nuvelei se petrece ntr-un sat din Delta, n timpul celui de-al doilea razboi mondial, la sfrsitul iernii, cnd, odata cu dezghetul, apele Dunarii navalesc apocaliptic. Unui pescar, Condrat, acum, i moare copilul. Fiindca puhoaiele, n urma ploilor, acoperisera, ca n legenda biblica, ntregul uscat, omul nu avea unde sa-si ngroape copilul. Refuzat de cumnatul Vlase, un bogatan, a carei curte nalta nu fusese nca necata, Condrat se decide sa-si nmormnteze copilul undeva n padure, n pamnt uscat. Puhoaiele sunt primejdioase. Totusi, pescarul, dupa ce aseaza sicriul n barca, nsotit de Fenia, femeia lui, si parintele Ichim, pleaca peste ape, n padure. Intr-o alta fragila ambarcatiune i urmeaza lautarii Dache si Laliu, cu vioara si tambalul, ei trebuind dupa ritual sa cnte la groapa mortului. La un moment dat, ntr-o barca pescareasca, plutind deasupra apelor nvolburate, apare si Vica, o fata atragatoare, ntruchipare a frumusetii

si vitalitatii elementare, a senzualitatii calde, alungata din sat de femei, care vedeau n aceasta fata frumoasa nu numai o rivala capabila sa tulbure mintile barbatilor, dar si o vinovata slujitoare a pacatului. Condrat, mnndu-si barca peste puhoaie, ajunge n padure. Dar padurea e necata, apa ajungnd pna la naltele coroane ale stejarilor. De coastele barcii se lovesc bucati de gheata si crengi rupte amestecate cu plavie. Condrat, tacut, prin vuietul furtunii, scoate barca din padure, ndreptndu-se spre marginea satului, unde iesita din apa, se mai vedea o duna de nisip. Ajuns la marginea dunei, dupa ce-i masoara din ochi naltimea care trecea de 6 m, sare din barca si ncepe sa urce coasia nisipului cu greu, alunecnd pe nisipul instabil, muiat de ape, ajunge n vrful dunei unde ncepe sa sape mormntul. Dar nisipul, alunecos, se prabuseste mereu. Tensiunea creste n momentul n care Vica, alergnd dintr-o parte n alta, nspaimntata, le arata zaporul, adica apele Dunarii iesite vijelios din matca. Zaporul smulge barca de la marginea dunei. Vica se arunca n apa si prinde funia barcii tinnd ambarcatiunea pe loc. In sat, vitele nnebunite, scapate din tarcuri, pornesc salbaticite mpotriva zaporului, moara de vnt se prabuseste, satenii navalesc nspaimntati la scoala, singurul loc mai nalt, iar pe valuri se vad venind nspaimntate vulpile. Condrat nsa sapa mereu. Iata nsa ca un grup de barbati, veniti din sat n ajutorul lui Condrat, l ameninta ca Vica si domnisoara nvatatoare au scos dusumelele de la cancelarie si au facut loc copilului acolo. Punctul culminant care coincide cu deznodamntul, e reprezentat de sosirea mistretilor, care, n vuietul apocaliptic, plutind peste puhoaie, ajunsi lnga duna, se balacesc cu voluptate, fac tumbe comice, oferind celor aflati pe duna o lectie de vigoare, drzenie si optimism. Impresionati, barbatii, n frunte cu Condrat, se pornira, n ciuda spectacolului apocaliptic al apelor, sa hohoteasca, glasurile lor imitnd parca larma reconfortanta a turmei de mistreti. Desi n nuvela se contureaza mai precis cteva personaje, Condrat, parintele Ichim, Fenia, Vica, totusi personajul principal este reprezentat de colectivitatea satului pescaresc ce se defineste prin vigoare barbara, solidaritate, optimism, cutezanta si ritualitate. Avand in vedere ca imaginea din aceasta nuvela reprezinta simboluri polivalente, se pot distinge mai multe teme si motive: diluviul, moartea, raportul dintre om si cosmos, totemul, apocatastaza, ritualitatea s.a.m.d. Consideram nsa ca nuvela, n esenta ei, este o meditatie asupra satului, prozatorul evidentiind ideea ca satul pescaresc din Delta taieste n orizontul civilizatiei totemice, comportamentul oamenilor avnd ca model arhetipal mistretul blnd, viguros si cutezator. Modelul mistretilor readuce satul, dupa un moment de criza, n tiparele traditionale ale ngaduintei, optimisului, solidaritatii, cutezantei, seninatatii si blndetii.

Rezumat Condrat inainteaza cu barca prin padure lovind bucati de gheata, ocolind stejarul batran prabusit in apa. In barca se afla diaconul Ichim, Fenia, sotia lui Condrat si copilul in sicriul in care va fi ingropat. Ichim, diaconul pantecos, striga pentru a acoperi zgomotul apelor si a furtunii, povestind despre sine si despre faptul ca, in sat, nu are cu cine vorbi. La un moment dat, propune lui Condrat sa intoarca barca spre sat, spre dunele de nisip, fiindca nu vor gasi nici un petic de pamant neinundat. Desi ii cere parerea Feniei, adoarme in fundul barcii fara sa astepte raspunsul femeii. Dupa un timp, Fenia ii raspunde povestind, la randul ei, despre cumnatul Vlase a carui curte este mai inalta si ar putea adaposti mormantul copilului. Vlase ii promite bani pentru inmormantarea copilului la oras, la Tulcea dar nu o face stiind ca nu se poate ajunge la Tulcea, pe Dunare din cauza gheturilor si, la insistenta sotiei sale, Carpena, infige cazmaua in pamant dand de apa ceea ce il face sa hotarasca sa faca in acel loc o fantana. El ii atrage atentia asupra Vicai, stricata satului, care ii da tarcoale lui Condrat. Iesind din padurea de stejari, Condrat zareste barca lautarilor Laliu si Dache care asteptau un semn pentru a canta la inmormantarea copilului. Fenia o zareste venind cu barca pe Vica alungata din sat. Femeia, alergnd cu picioarele goale prin dune, il roaga pe Condrat sa o primeasca langa el pentru a o proteja de mania satenilor. Barbatul este, insa, preocupat sa gaseasca un loc in nisip in care sa-si poata ingropa copilul si Vica o implora pe Fenia sa o ierte si sa o accepte langa ei dar aceasta o respinge. Condrat incepe sa sape groapa dar nisipul luneca mereu facand inutil efortul barbatului. Diaconul cere barbatului sa cante un cantec depre pamant si iarba in timp ce Vica isi stoarce hainele pe marginea dunelor de nisip iar Fenia si Condrat intaresc marginile gropii cu o impletitura de crengi. Dintr-o data apa, venita cu furie, loveste barca lui Condrat. Ichim fuge spre sat cu barca lautarilor iar Vica sare in barca cu sicriul copilului, ajunge in sat si o roaga pe invatatoare sa-l ingropa pe copil sub dusumeaua cancelariei de la scoala. Condrat si Fenia parasesc groapa dintre dune afland ca invatatoarea si Vica au facut loc de inmormantare in cancelarie. Condrat vede pe Vasile, mistretul cel batran vazandu-l cum se zbate intre ape si incepe sa rada eliberat de incrancenarea cu care sapase groapa din dunele de nisip. Fenia priveste nedumerita oamenii care rad, urmarind mistretii manati de ape.