Speciile lemnoase ornamentale din România.

Cuprins 1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare........................7 2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase.........................................8 3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase............................8 4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase................................9 4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) ......................................11 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase..............12 4.2.1.Factorii climatici.....................................................................12 4.2.2. Factorii edafici.......................................................................18 4.2.3. Factorii geomorfologici..........................................................21 4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase..................21 5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase.......................22 6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase.27 7. Particularităţile biochimice..................................................................29 Ordinul CYCADALES............................................................................32 Familia CYCADACEAE.....................................................................32 Genul Cycas L. ................................................................................32 ORDINUL GINKGOALES.....................................................................33 Familia GINKGOACEAE Engl...........................................................34 Genul Ginkgo L................................................................................34 ORDINUL CONIFERALES...................................................................36 Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE) .............37 Genul Abies Mill..............................................................................37 Genul Tsuga Carr.............................................................................45 Genul Pseudotsuga Carr...................................................................46 Genul Picea Dietr.............................................................................49 Genul Larix Mill..............................................................................57 Genul Cedrus Trew..........................................................................60 Genul Pinus L...................................................................................61 Familia TAXODIACEAE F.W.Neger.................................................74 Genul Taxodium Rich......................................................................74 Genul Sequoia Endl..........................................................................76

Genul Metasequoia Hu et. Cheng....................................................78 Genul Cryptomeria D. Don.............................................................78 Familia CUPRESACEAE F.W.Neger.................................................80 Genul Thuja L..................................................................................80 Genul Biota Endl..............................................................................83 Genul Thujopsis Sieb et. Zucc.........................................................84 Genul Cupressus L...........................................................................85 Genul Chamaecyparis Spach............................................................86 Genul Juniperus L............................................................................89 Familia ARAUCARIACEAE F.W.Neger............................................93 Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.Neger......................................93 Genul Cephalotaxus S. et. Z.............................................................94 ORDINUL TAXALES............................................................................94 Familia TAXACEAE...........................................................................94 Genul Taxus L..................................................................................95 Genul Torreya Arn...........................................................................97 ORDINUL GNETALES..........................................................................98 Familia EPHEDRACEAE....................................................................98 Genul Ephedra Town.......................................................................98 ORDINUL FAGALES..........................................................................100 Familia BETULACEAE S.F.Gray.....................................................100 Genul Carpinus L...........................................................................101 Genul Ostrya Scop.........................................................................104 Genul Corylus L.............................................................................104 Genul Betula L..............................................................................106 Genul Alnus Mill............................................................................109 Familia FAGACEAE Dumont...........................................................113 Genul Fagus L. ..............................................................................114 Genul Castanea Mill.......................................................................117 Genul Quercus L...........................................................................119 ORDINUL JUGLANDALES................................................................131 Familia JUGLANDACEAE Linde....................................................131 Genul Juglans L..............................................................................132 Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.)..................................................135 Genul Pterocarya Kunth.................................................................136 ORDINUL SALICALES.......................................................................137 Familia SALICACEAE Mirbel..........................................................137 Genul Populus L. ...........................................................................137 GENUL Salix.................................................................................144 ORDINUL URTICALES......................................................................152

Familia MORACEAE Lindl..............................................................152 Genul Morus L..............................................................................152 Genul Maclura Nutt........................................................................154 Genul Ficus....................................................................................155 Genul Broussonetia .......................................................................155 Familia ULMACEAE Mirbel............................................................156 Genul Ulmus L...............................................................................156 Genul Celtis L................................................................................162 ORDINUL SANTALALES...................................................................164 Familia LORANTHACEAE Don......................................................164 Genul Viscum L. ...........................................................................164 Genul Loranthus L. .......................................................................165 ORDINUL ARISTOLOCHIALES........................................................166 Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl.............................................166 Genul Aristolochia L......................................................................166 ORDINUL POLYGONALES...............................................................166 Familia POLYGONACEAE A.L.Juss...............................................166 Genul Bilderdykia Dumort.............................................................166 ORDINUL TRICCOCAE......................................................................167 Familia BUXACEAE Dumort...........................................................167 Genul Buxus L...............................................................................167 ORDINUL RANALES..........................................................................168 Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss.............................................168 Genul Magnolia L..........................................................................168 Genul Liriodendron L....................................................................172 Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss............................................173 Genul Clematis L...........................................................................173 Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss............................................175 Genul Berberis L............................................................................175 Genul Mahonia Nutt. .....................................................................177 ORDINUL ROSALES...........................................................................178 Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss.............................................178 Genul Philadelphus L.....................................................................178 Genul Deutzia THUNB..................................................................180 Genul Ribes L. .............................................................................181 Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. .............................................184 Genul Liquidambar L. ...................................................................184 Familia PLATANACEAE Dumort....................................................185 Genul Platanus L............................................................................185 Familia ROSACEAE A.L. Juss.........................................................187

Genul Spiraea L.............................................................................187 Genul Physocarpus Maxim. ..........................................................189 Genul Dryas L. ..............................................................................190 Genul Kerria D.C..........................................................................190 Genul Rhodotypus Sieb et Zucc.....................................................191 Genul Rubus L. .............................................................................191 Genul Rosa.....................................................................................193 Genul Cydonia Mill........................................................................195 Genul Chaenomeles Lindl. ............................................................196 Genul Cotoneaster Medik..............................................................197 Genul Malus Mill...........................................................................199 Genul Pyrus....................................................................................201 Genul Sorbus L..............................................................................202 Genul Crategus L...........................................................................206 Genul Mespilus L. .........................................................................208 Genul Prunus L..............................................................................209 ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES).....................................216 Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss..................................................216 Genul Albizzia Durazz...................................................................217 Genul Cercis L...............................................................................218 Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.)................................................219 Genul Gymnocladus L...................................................................220 Genul Sophora L. ..........................................................................221 Genul Cladrastris Raf. ..................................................................222 Genul Genista L.............................................................................222 Genul Laburnum Fabr. ..................................................................223 Genul Cytisus.................................................................................224 Genul Amorpha..............................................................................225 Genul Wistaria (Wisteria) Nutt......................................................226 Genul Robinia L.............................................................................227 Genul Colutea L.............................................................................233 Genul Halimodendron Fisch..........................................................233 Genul Caragana Lam......................................................................234 ORDINUL RUTALES..........................................................................235 Familia RUTACEAE A.L. Juss.........................................................235 Genul Ptelea L................................................................................235 Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C.............................................236 GENUL Ailanthus Desf.................................................................236 ORDINUL SAPINDALES....................................................................238 Familia ANACARDIACEAE Lindl..................................................238

Genul Cotynus Mill........................................................................238 Genul Rhus L.................................................................................239 Familia SAPINDACEAE A.L. Juss...................................................240 Genul Koelreuteria LAXM............................................................240 Familia ACERACEAE A.L. Juss......................................................241 Genul Acer L..................................................................................241 Familia HIPPOCASTANACEAE A.P.D.C......................................248 Genul Aesculus L...........................................................................248 Familia AQUIFOLIACEAE.............................................................250 Genul Ilex L. .................................................................................250 ORDINUL CELASTRALES.................................................................251 Familia CELASTRACEAE R. Br. ....................................................251 Genul Euonymus L. (Evonymus L.)..............................................251 Familia STAPHYLACEAE Lindl......................................................254 Genul Staphylea L..........................................................................254 ORDINUL RHAMNALES....................................................................255 Familia RHAMNACEAE A.L. Juss..................................................255 Genul Rhamnus L..........................................................................255 Genul Frangula Mill. .....................................................................256 Genul Paliurus Mill........................................................................257 Familia VITACEAE A.L. Juss..........................................................257 Genul Vitis L..................................................................................257 Genul Parthenocissus Planch.........................................................258 ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)...............................259 Familia TILIACEAE Juss..................................................................259 Genul Tilia L..................................................................................259 Familia MALVACEAE A.L. Juss....................................................262 Genul Hybiscus L...........................................................................262 ORDINUL THYMAELEALES............................................................263 Familia THYMAELEACEAE A.L. Juss...........................................263 Genul Daphne L.............................................................................263 Familia ELEAGNACEAE A.L. Juss.................................................264 Genul Eleagnus L. .........................................................................264 Genul Hippophae L........................................................................266 ORDINUL VIOLALES (PARIETALES).............................................267 Familia TAMARICACEAE L. .........................................................267 Genul Tamarix L............................................................................267 Genul Myricaria Desv. ..................................................................268 ORDINUL UMBELLIFLORAE...........................................................268 Familia CORNACEAE L...................................................................268

Genul Cornus L..............................................................................268 Familia ARALIACEAE.....................................................................271 Genul Hedera L.............................................................................271 ORDINUL BICORES............................................................................272 Familia ERICACEAE A.L. Juss........................................................272 Genul Rhododendron L.................................................................272 Genul Vaccinium L........................................................................273 Genul Arctostaphyllos Adans. ......................................................274 Genul Calluna Sallisb.....................................................................274 Genul Bruckenthalia Reichenb. ....................................................275 ORDINUL TUBIFLORALES...............................................................276 Familia SOLANACEAE A.L. Juss...................................................276 Genul Lycium L.............................................................................276 Familia SCROPHULARIACEAE Lindl...........................................276 Genul Paulownia S.et Z..................................................................276 Familia BIGNONIACEAE A.L. Juss. .............................................277 Genul Catalpa Scop........................................................................277 Genul Campsis Lour. ....................................................................279 ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)............................................279 Familia OLEACEAE Hoffmsgg. et Link..........................................279 Genul Fraxinus L............................................................................279 Genul Syringa L.............................................................................285 Genul Ligustrum L.........................................................................287 Genul Forsythia Vahl.....................................................................288 ORDINUL RUBIALES.........................................................................289 Familia CAPRIFOLIACEAE A.L. Juss............................................289 Genul Sambucus L. .......................................................................289 Genul Viburnum L.........................................................................291 Genul Lonicera L...........................................................................293 Genul Symphoricarpus L...............................................................296 ORDINUL LILIALES...........................................................................297 Familia LILIACEAE Dumort............................................................297 Genul Ruscus L..............................................................................297 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................................10

de distribuţia acestora în spaţiu. metoda investigaţiilor corelative şi deductive morfo-ecologice şi anatomo-ecologice. Obiect. Speciile lemnoase din România au ca obiect de studiu plantele lemnoase. biologic şi a însuşirilor lor ornamentale.1. deşi este o disciplină complexă. arbuşti. Cunoştinţele legate de răspândirea speciilor lemnoase. ecologic. arealogic. pe care le analizează cu prioritate sub aspect sistematic. bazate pe studii comparative între specii şi unităţile intraspecifice. Specii lemnoase ornamentale (Dendrologia) are ca obiect de studiu plantele lemnoase (arbori. cele legate de cerinţele (comportamentul) lor ecologice din Ecofiziologia plantelor şi Ecologia plantelor. pe care le analizează din punct de vedere taxonomic-sistematic. Metode de cercetare Ca şi dendrologia (din limba greacă dendron-arbore. Metodele de cercetare folosite sunt: metoda morfologică şi cea anatomică. Disciplina. Cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică au fost preluate din taxonomia şi sistematica plantelor. 7 . nu este o ştiinţă în sensul strict al cuvântului (deoarece nu dispune de o metodă proprie de cercetare). areologic. logos-ştiinţă) care. cele legate de valoarea silviculturală şi peisagistică din Silvicultură şi Arhitectura peisajului. cele de anatomie şi morfologie din Anatomia şi Morfologia plantelor. subarbuşti). Dendrologia. respectiv studiul speciilor lemnoase ornamentale oferă specialiştilor din Arhitectura peisajului cunoştiinţe privind folosirea eficientă a plantelor lemnoase în crearea şi întreţinerea amenajărilor peisagere urbane şi periurbane. morfologic. Legături interdisciplinare. silvobiologic şi al însuşirilor lor ornamentale. cele legate de provenienţă din Genetica ecologică a plantelor. morfologic. sunt preluate din geografia plantelor. metode de cercetare ecologice cantitative şi experimentale prin culturi comparative şi simulări ecologice etc. ecologic. prin urmare Dendrologia are legături cu Botanica.

Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri. ca unităţi inferioare de natură morfologică-sistematică. arbuşti. La forma forestieră tulpina este dreaptă. familia. concentrată spre vârful tulpinii. chiar mii de ani. coajă. coroană este de 8 . se diferenţiază subspecia. cu o durată de viaţă lungă. înaltă. în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der Pflanzenfamilien” a lui Engler. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase După forma de creştere. produc lemn şi alte materii prime ca răşini. Forma arborilor diferă de la o specie la alta. curăţată de craci pe mari lungimi şi o coroană restrânsă. La răşinoase. subgenul. varietatea. subfamilia. subclasa. Arborii. are ca unităţi principale superioare: genul. Clona. substanţe tanante şi exercită o influenţă benefică asupra mediului înconjurător. denumită forma forestieră. unitatea intraspecifică utilizată la plopi şi sălcii. clasa. Arborii izolaţi prezintă de obicei o tulpină scurtă şi îngroşată la bază. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase Din punct de vedere taxonomic se va utiliza sistemul de clasificare adoptat în „Flora Europea” şi în „Flora României”. ordinul. durata de viaţă şi dimensiunile atinse se deosebesc următoarele categorii de plante lemnoase: arbori. în cazuri excepţionale pot depăşi 100m şi diametre mari. are mai mult semnificaţie genetica. secţia. cilindrică. subîncrengătura. tribul. subarbuşti şi liane. de la zeci la sute. 3.2. specia. În unele cazuri au fost introduse şi unităţi ca: seria. fapt care permite deosebirea acestora după portul lor. care ating înălţimi de cel puţin 7m. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină. Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative dar trebuie subliniat că majoritatea speciilor forestiere au şi remarcabile calităţi ornamentale. coroana mult dezvoltată în lărgime (poate coborî până la sol). forma. Se face o distincţie între forma arborelui crescut izolat care are o forma specifica sau habitus şi forma arborelui crescut în masiv. Unitatea sistematică fundamentală. În cadrul speciilor. care stă la baza marilor lucrări floristice.

cu diametre mici. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor 9 . Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile. părţile superioare sunt nelignificate (erbacee). 4. Arbuştii cu înălţimi sub 1m. înălţimi până la 7m şi diametre mici.arbori de mărimea I. cu o durată de viaţă relativ redusă. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase Plantele lemnoase sunt organisme vegetale cu fizionomie şi structură proprie. coroană este globuloasă. Subarbuştii. întreruptă etc. cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de arbuşti pitici. . până la câţiva zeci de ani. neregulată. cu durată de viaţă relativ redusă. La foioase. Arbuştii. Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase sunt cei din botanica generală şi forestieră. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini. piramidală. obovoidă. Tulpinile lianelor sunt volubile.arbori de mărimea II. uneori de dimensiuni mari. ovoidă. . În funcţie de înălţimea realizată la maturitate arborii se împart în: . cu durată de viaţă medie. cu înălţimi între 7 şi 15 m. rădăcini adventive sau peri sugători. cu înălţimi între 15 şi 25 m. bine individualizate sub aspect morfologic. Sunt plante lemnoase. care depăşesc 25m înălţime.obicei conică. Arborii şi arbuştii nu pot fi analizaţi numai din acest punct de vedere. se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei. deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel individual de integrare. piramidală. cu goluri. înălţimi până la 60cm. caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. Pomii fructiferi. Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii. cu tulpina lemnoasă numai la bază. până la 10 ani. neregulată. dar produsul lor principal îl constituie fructele. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază. cu lungimi până la zeci de metri. sub formă de tufă.arbori de mărimea III.

profunzimea. Ecologia forestieră este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plantele şi animalele forestiere şi mediul lor de viată (oikos-locuinţă. prezintă o profundă specializare ecologică. Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt „condiţii de viaţă”. Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale atmosferei. cu tor caracterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase erau formate la sfârşitul terţiarului). cât şi la acţiunea factorilor individuali. elemente ale mediului fizico-geograficsunt: mişcări de aer. rămâne însă arbitrară. deoarece şi factorii ecologici condiţionează efectul altor factori ecologici. textura. a unui segment a acesteia. structura. reliefului. sau radiaţia luminoasă a cărei intensitate influenţează mişcările stomatelor (deci accesibilitatea CO2). cunoscut ca autecologie. 10 . mărind sau micşorând efectele factorilor ecologici propriu-zişi. mai ales la valori extreme ale acestora. logosştiinţă). scheletul solului. în factori şi condiţii de mediu. pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale. domeniul ecologiei forestiere. ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor) care în raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici.lemnoase cu factorii externi pentru că studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie. căldura din aer şi sol. solului. Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe. redau variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici. de exemplu apa din sol influenţează accesibilitatea substanţelor minerale. integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant sau habitatul. rezistente la forţele naturii. Diferenţierea elementelor fizico-geografice şi biotice după importanţa acţiunii lor. Ele sunt adaptate atât la acţiunea întregului complex de factori din arealul natural. care constituie comunitatea de viaţă sau ecosistemul. luaţi separat în cazul în care ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi. aciditatea. Deoarece schimburile trofice şi de energie implică relaţii neîntrerupte ale plantelor lemnoase cu factorii externi în studiul dendrologic este inclusă şi latura decelării lor. sălbatice. De exemple. Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice. Arborii.

resturi organice 3. aer. structură. frecvenţă. precipitaţiile. factori staţionali. litieră. lumina. permeabilitate. factori fitocenotici 1. Grupa factorilor biocenotici (biotici). căldură. structură. vântul. Factorul microfaună O categorie aparte o constituie factorii antropeici (omul şi animalele domestice) care exercită acţiuni diverse şi de multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase. profunzime. habitat) a. înrădăcinare. textură. schelet etc. humus.Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice. Factorii păturii vii: compoziţie. Factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie. apă. factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale. 2. Factorii microflorei: compoziţie. Factorul macrofaună (mamifere. II.Biotop a. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici. Factorii arboretului: compoziţie. resturi organice 4. de sinteză edafoclimatice. înrădăcinare. volum edafic.) c. dimensiuni. factori geomorfologici . 11 . păsări. grad de acoperire. insecte) 2. consistenţă. expoziţie. frecvenţă b. compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică) b. desime. relief. 4. pantă). consistenţă. factori climatici . factori zoocenotici (zootop): fauna 1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) Complexul factorilor ecologici este constituit din: I. umiditatea atmosferică. densitate.geotopul (altitudine. structură.climatopul: (căldura.1. răspândire. aciditate şi alcalinitate. microrelief.

specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină. Ilex 12 .. tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină. În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină. cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura. unele se dezvoltă în plină lumină. . cu vârsta creşte pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. Abies nordmanndiana.4.specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu. Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii. Larix decidua. umiditatea aerului.1. specii cu exigenţe mici faţă de lumină: Abies alba.specii heliofile (cu temperament de lumină).2. absorbţie şi transportul apei. condiţii edafice. Paulownia tomentosa. Thuja sp. dar care suportă puţină umbră). Carpinus betulus.specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină). Acer saccharinum. Acer campestre.2. Betula pendula.Factorii climatici 1. . Buxus sempervirens. Pinus sylvestris. Sorbus aria). Hibiscus syriacus. . Hydrangea Ulmus sp. Speciile montane heliofile. înflorire. Tsuga canadensis. Robinia pseudacacia. Daphne mezereum. fructificare. .. fag. Puieţii de brad. exigente faţă de lumină: Gingko biloba. transpiraţie.. la câmpie suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia. dolobrata. se poate face următoarea clasificare: . într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat. altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză).specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină. Fagus sylvatica. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase 4. Lumina Este un factor determinant în procesul de fotosinteză. Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al plantelor. specii relativ exigente faţă de lumină: Thujopsis aquifolium. macrophylla. creştere.specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră). Tilia sp. umbră şi semiumbră): Taxus baccata. Platanus sp..

moartea puieţilor şi chiar a exemplarelor mature. Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii. zidurilor. alun) sau mai târziu ( catalpa. compactitatea frunzişului. Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu fenologia. Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită faţă de acest factor. Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor pentru spaţii verzi. iar înălţimile să descrească spre exterior. rapiditatea de creştere a arborilor. în aşa fel încât fiecare exemplar să poată valorifica la maxim intensitatea luminii. În parcuri. Euonymus fortunei radicans. Căldura Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri. favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă. eliminarea exemplarelor care suferă din cauza deficitului de lumină. 13 . Mărimea. La asocierea speciilor de mărimi diferite. 2. de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină. De exemplu. cu timpul se vor introduce specii cu temperamentul de umbră. plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie etajată. Ultima grupă fiind mai sensibilă. În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure. în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor. completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră. pentru a înlocui gazonul. hibiscus). Vinca minor. salcâm. trebuiesc luate în consideraţie la preconizarea efectului de umbrire.Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei. ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele mature). Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a plantaţiilor. Se modifică regimul iniţial de lumină. vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. deshidratarea şi pot duce la efecte extreme . mesteacăn. prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente. sub plantaţiile de-a lungul aleilor. ca Hedera helix. datorită umbrii reciproce. intrarea mai devreme în vegetaţie (pin.

. În cazul solurilor reci şi umede.puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de .30°C. Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează pornirea vegetaţiei mai devreme. Amorpha fruticosa. nuc negru. cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute (temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C. cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la +200C). Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale.specii euterme. Paulownia tomentosa). Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii pozitive: molidul. lujerilor. specii lemnoase tropicale şi subtropicale. 1967). reacţia este inversă. sub care nu se pot dezvolta): . duglas.. stejar). Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este influenţată şi de factori specifici.specii subtermofile. . Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie). A. Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim. cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C până la +90C). 14 .specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până la +150C). Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca. . florilor în curs de formare uneori chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad. stejarul pufos adaptat la o temperatură medie anuală de 9-12° necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10°C (Tomescu. Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor. fag. care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4 °C.specii mezoterme. prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii. necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 °C.

de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor în timpul iernii. prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob.specii euriterme. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol. cu mare amplitudine faţă de căldură. apă de condensare. ramurile se pot frânge. apa freatică). cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub 00C). prin formele variate prin care influenţează dezvoltarea plantelor (ploaie. la acestea se adaugă uneori şi apa freatică de suprafaţă. unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm. dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau negative. poate fi o sursă de aprovizionare cu apă. gheaţă. în corelaţie cu temperatura aerului influenţează dezvoltarea plantelor lemnoase. zăpadă. Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea şi încovoierea ramurilor. subarbuşti) împotriva îngheţurilor. Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă. pierderi prin evaporare. Gruparea nu este rigidă. chiciură. chiciură. 15 . apără vegetaţia (semănături. apa sub formă de zăpadă. uneori a trunchiurilor. înfiltrare în pânza freatică. Umiditatea atmosferică. Decisivă este umiditatea în perioada de vegetaţie. scurgeri de suprafaţă. apa din sol. când maximele termice duc la intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. .specii oligoterme.. dacă poleiul este urmat de vânt. Iarna. Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de dezvoltare. Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde . umiditate atmosferică. 3. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. puieţi tineri.restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a plantei cu apă. mai ales în perioada estivală mijlocie. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică Regimul de umiditate este foarte diversificat. Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală a speciilor.

maluri. Prin consumul de apă. cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides. durata în raport cu pragul de toleranţă. Quercus frainetto. Prin transpiraţie creşte umiditatea relativă atmosferică. dar fără apă stagnantă: Acer pseudoplatanus. aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor. deoarece bilanţul în atmosferă a CO 2 şi O2 este echilibrat (variaţii neînsemnate apar în zonele industriale). Relaţia inversă: plantă . specii care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite consumul de apă în funcţie de cantitatea existentă. dacă deficitul nu este acoperit din precipitaţii sau prin irigare. Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă de umiditatea mediului (sol şi atmosferă) condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de plantare (pante. Quercus cerris. ele se clasifică în: . Alnus glutinosa. 4. Picea abies. Calitatea aerului 16 . Aerul Dintre componenţii aerului. Deficitul ca şi excesul de apă. Betula pendula.specii helofite (helofile). Alnus viridis. şosele). arată că vegetaţia lemnoasă influenţează umiditatea mediului. Abies alba. Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO 2. Plantaţiile reduc scurgerea de suprafaţă a apei din precipitaţii. cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate. rezerva din sol se micşorează.factor ecologic. Fagus sylvatica. . Prunus padus. uneori poate ajunge la limita coeficientului de ofilire. cu exigenţe mijlocii faţă de apă. pe soluri suprasaturate cu apă: Taxodium distichum. străzi. Carpinus orientalis. cu exigenţe mari faţă de apă. Ilex aquifolium. care se dezvoltă în mlaştini. uneori letale. Climatul României favorizează existenţa speciilor mezofile. . bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de fotosinteză şi cel de respiraţie. poate avea efecte diferite asupra vegetaţiei lemnoase. astfel în interiorul spaţiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o atmosferă mai umedă. -specii xerofite (xerofile). care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umedeude. Quercus pubescens.specii mezofite (mezofile). -specii eurifite (eurifile).În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă.specii higrofite (higrofile). Pseudotsuga menziesii.

Vântul. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă (tranportă mase de aer umed. Plantaţiile cu specii lemnoase reduc viteza vântului. speciile cu lemnul mai puţin rezistent (tei. în funcţie de compoziţie. Pentru a evita acţiunile mecanice negative în plantaţiile nou înfiinţate din amenajările peisagere. reduce din apa în exces. Căldura excesivă şi seceta accentuează vara deficitul de apă al plantelor. care au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului. mesteacăn. pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase.depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere. În spaţiile verzi. în grupuri mici şi în aliniamente vor fi tutorate. La viteze mai mari ale vântului. adevărate dezastre. mişcările de aer se resimt mai puţin. efectele gerului sunt amplificate de vânt. Mişcările aerului exercită diferite influenţe în funcţie de intensitatea lor. Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi. mijloacelor de transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei. plop. Doborâturi pe suprafeţe întinse. Pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de protecţie în spaţiile verzi şi pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcţia. de suprafaţa ocupată şi de poziţie în interiorul sau la adăpostul lor. Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie. se înregistrează numai în masivele forestiere. apare seceta fiziologică cu urmări grave mai ales la răşinoase. industriei. puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor. încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi negativă. 17 . În locurile deschise se rup ramurile şi trunchiurile. frecvenţa şi intensitatea vânturilor dominante. Speciile sensibile la deshidratare şi temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul altor plantaţii sau al construcţiilor. salcâm) pot fi puternic afectate. fiind amplasate în aşezările urbane. prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. exemplarele cu coroana asimetrică şi cele vătămate sunt mai expuse pagubelor şi prin instalarea putregaiului. iar arborii mari ancoraţi. de intensitate. acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor. exemplarele izolate. doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale.

se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze sub 30%: Pinus mugo.specii calcifuge sau calcifobe. Factorii edafici Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie. P. necesare nutriţiei. K. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 85-100%: Tilia argentea. Juniperus sabina. Mo. sub formă de ioni. puţin exigente faţă de troficitatea solului. cu amplitudine ecologică mare faţă de troficitatea solului: Picea abies. Mn. pe care plantele le absorb selectiv. care necesită o mare cantitate de elemente. Cl ). Elementele nutritive. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze mai redus. Sodiul. S.2. Quercus petraea. foarte exigente faţă de troficitatea solului. Fe ) şi microelemente (Zn. 18 . Ca. Speciile mezotrofe şi oligotrofe nu preferă solurile sărace. B.2. care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia.specii megatrofe. Ulmus pumila . Cu. -specii euritrofe. -specii eutrofe. Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutritive din sol. -specii mezotrofe. Fagus sylvatica. 25-85%: Acer campestre. sulfaţi sau bicarbonaţi determină sărăturarea solurilor. Castanea sativa.sp. calciul prin acumularea sub formă de cloruri. În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea solului distingem: . Pinus sylvestris. În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale se disting: . se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 70-100%: Fraxinus excelsior. Co. Betula pendula. calcifile sau calcicole. -specii oligotrofe. cu exigenţe mijlocii faţă de troficitatea solului. Cunoaşterea cerinţelor ecologice în diferite condiţii de sol şi mai ales a condiţiilor limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a plantelor lemnoase pentru spaţiile verzi. care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ): Fraxinus excelsior.4. magneziul. dar se pot dezvolta şi supravieţui în asemenea condiţii edafice. au efecte nefavorabile asupra speciilor dependente de concentraţia sărurilor şi gradul de toleranţă al acestora. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente (N. Salix caprea. Fagus sylvatica.

2): Tamarix ramosissima. Hippophae rhamnoides. Distingem: . deşi mai puţin nociv.5): Vaccinium myrtillus. Betula pendula. . Tamarix romosissima. .specii slab acidofile (pH 5. Cea mai toxică acţiune exercită cationii de magneziu (Mg2+). plantele lemnoase se împart astfel: . . specifice diferitelor tipuri de sol. Alcalinitatea solului este tolerată de speciile lemnoase în intervalul 7. slab alcalin (7. Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ.0-7.. Erica sp. Juniperus communis.5): Picea abies. Acer pseudoplatanus.5): Abies sp. în domeniul slab acid-neutru (6.8-7) sau neutru. Halimodendron halodendron. Dintre anionii din solurile saline. După exigenţele faţă de aciditatea solului. Pinus sylvestris. Pinus mugo. Fagus sylvatica.5) a soluţiei solului de unde rezultă salinizarea cu efecte toxice.2): Tilia sp. Majoritatea speciilor cresc corespunzător la intervale ale pH. Amorpha fructicosa. Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului. Aciditatea solului. 19 .specii neutrofile (pH 6..este mai toxic decât ionul sulfatic SO42-. Gleditsia triacanthos. provoacă o secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului. Salix alba.specii nitrofile (nitrofite).specii acidofile (pH 4..5-5. cauzează puternica alcalinizare a soluţiei solului prin acumulare în sol (este nociv pentru rădăcinile plantelor şi distruge structura glomerulară a solului). Rhus typhina.5-7..specii bazifile (pH peste 7. Fraxinus sp. Larix decidua. .5-8. Solurile acide şi cele puternic alcaline necesită aplicarea de amendamente.Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate.5-6.specii puternic acidofile (pH 3. se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra. Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-ului.8-4. concentrarea sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH>8. Reacţia soluţiei solului (ph) concentraţia ionilor de hidrogen intervine în dinamica elementelor nutritive accesibile. Calluna vulgaris.2). ionul Cl. Populus tremula.specii halofile. Quercus robur. . Ionul de Na+. Caragana arborescens. care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia.

Berberis vulgaris. -specii compactifile. uneori în spaţiile verzi „pământ de împrumut”). Alnus glutinosa. Rosa canina. Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel: -specii psamofile. Juniperus communis. procesele biochimice din activitatea microorganismelor. Acer campestre. Rhus typhina. Picea pungens. Larix decidua. Cotinus coggygria. frunzele căzute nu se vor înlătura. Salix alba şi caprea. bine structurate sunt favorabile. -specii saxicole şi subsaxiole. Robinia pseudacacia. în zonele supuse sistematizării pe verticală a terenului se aduce pământ vegetal. amendamente şi se cultivă specii care îmbogăţesc solul în azot. Caragana arborescens. structura. Pinus cembra şi mugo. Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt influenţate de textura solului. nisip. 20 . Sambucus racemosa. amendamente. Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de participare a celor trei fracţiuni – argilă. Colutea arborescens. Cornus mas. accesibilitatea substanţelor nutritive. Acer monspessulanum. lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase şi impun ameliorarea acestuia (îngrăşăminte organice şi verzi. Eleagnus angustifolia. solurile cu textură luto-nisipoasă. deoarece sunt o importantă sursă de humus. Structura solului Situaţiile extreme. Sorbus aria şi aucuparia. Cotoneaster integerrima. Fraxinus ornus. Pinus nigra. praf) generează însuşiri diferite. pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Abies concolor. Ulmus laevis. Pentru majoritatea speciilor. Hippophae rhamnoides. regimul de apă. pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto şi cerris.Însuşirile fizice ale solului Textura influenţează consistenţa. Carpinus orientalis. îngrăşăminte. Populus tremula. Gleditsia triacanthos. În plantaţiile masive din parcuri. sylvestris şi mugo. Aesculus hippocastanus. căldura şi aer din sol. Pentru ameliorarea fertilităţii solurilor în spaţiile verzi. pentru soluri scheletice: Picea abies.

4. microrelieful poate fi natural (depresiuni.2.macro relieful . asolamente cu îngrăşământ verde şi ierburi perene şi se va iriga. Pe pantele însorite. deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim hidric bun. Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală cu creşterea altitudini scad temperaturile. În pepiniere. ridicături) sau artificial (în parcuri). se dezvoltă un număr mai mare de specii heliofile şi xerofite. se vor aplica judicios îngrăşăminte organice şi minerale. mai uscate vor creşte specii mai xerofite mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii. Influenţa exercitată de microrelief este evident mai mică. cât şi umiditatea solului.3. Factorii geomorfologici Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici. 4. Configuraţia terenului . În spaţiile verzi. munţi determină zonarea vegetaţiei datorită schimbării climatului.3. iar în văile reci. iar umiditatea este ceva mai redusă.La plantaţiile de aliniament ale arterelor de circulaţie trebuie asigurat volumul edafic corespunzător. dealuri. prin urmare intervine şi în alcătuirea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică unde temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe versanţii nordicii. determinând local condiţii microclimatice şi schimbări ale condiţiilor edafice. iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce. Expoziţia influenţează atât regimul de căldură. mai ales în sectoarele în care se produc puieţi livraţi cu balot de pământ. cu curenţi puternici mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger. Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea intensităţii insolaţiei şi capacitatea de reţinere a apei în sol. care duc la modificări climatice şi edafice. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase Factorii biotici influenţează direct (prin acţiuni de contact) ori indirect prin modificarea mediului climatic şi edafic sau prin intermediul unor substanţe 21 .câmpie.

apare concurenţa între fag sau carpen. susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor. uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real. Arealul unei specii reprezintă expresia adptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. concreşterea rădăcinilor. Arborii acţionează unul asupra altuia prin umbrire. Acţiuni directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeaşi specie sau specii diferite). prin capacitatea de exploatare a solului de către rădăcini. mai mult sau mai puţin. Unele specii au fost introduse în afara 22 . cantitatea de lumină şi precipitaţii interceptată de coronament prin consumul de apă. reducându-le capacitatea de fotosinteză şi aspectul estetic.chimice secretate de anumite plante sau microorganisme. presiunea fizică a rădăcinilor. acre elimină uneori puieţii de gorun. răriri. de exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate alte exemplare din plantaţie. respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului aerian şi radicular. de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte specii. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate. Prin urmare. Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe. tăieri. La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care drajonează puternic sau a lianelor. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor. În staţiuni de deal. raporturile de stânjenire. dezvoltarea plantelor lemnoase. elemente nutritive şi microelemente din sol. ar putea fi eliminate exemplare valoroase. Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri. au un areal geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor arealelor naturale. deoarece determină convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare. Limitele răspândirii plantelor lemnoase depind. 5.

Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale Carpaţilor. uneori chiar până la totala lor dispariţie. a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de cultură. orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (capacitatea lor competitivă. De obicei. în condiţii climato-edafice corespunzătoare. latitudini şi altitudini. capacitatea de reproducere şi migrare. 1. adaptabilitatea specifică la condiţiile de mediu şi conservatismul ereditar. pe anumite forme de relief. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed. 23 . în care perioada de vegetaţie este scurtă(2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee. subtropicale. altitudini de peste 2200m. tropicale. Arealel geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite longitudini. începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. dintre care cele climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator. Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 1. în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine. La acestea se adaugă şi condiţiile edafice. rezistenţa la adversităţi. arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic. 2004). zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră (subarctică). În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite climate locale. pe soluri de regulă sărace şi acide.graniţelor lor geografice. Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România. Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor. într-un cadru staţional bine determinat. boreale şi două zone de tufărişuri. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă. Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale. iar la alte specii s-a restrâns arealul. I. Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România s-a realizat prin elaborarea unor sisteme de clasificare şi se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor staţionale. care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi. temperate. Vegetaţia de munte a. Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale. de substraturi şi de soluri.

Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. mesteacănul. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile. călin (Viburnum opulus). care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare întindere). Juniperus communis. teiul. Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul (Pinus mugo). Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase limita altitudinală inferioară este situată la aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700m în cei Meridionali. plopul tremurător. dar mai scurte. paltin de munte. gorunul şi pinul silvestru. aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente. plop tremurător. Lonicera xylosteum (caprifoliu). în Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii Banatului). Lonicera tatarica. păducelul (Crataegus monogyna). Temperaturile medii anuale sunt pozitive. mesteacăn. specii care se asociază între ele. 24 . Pădurile de fag şi răşinoase se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. Subarbotetul este format din alun (Corylus avellana). Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase. Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp. Bruckenthalia spiculifolia.2. Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales vegetaţiei forestiere. 2. Iernile sunt aspre. aninul alb. până la limita superioară a pădurii. fag. limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400-1500 m. frasinul. b. Pinus cembra. ca şi rariştile de molid şi de larice. Vaccinium myrtillus. salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa). dintre arbuşti amintim: Sambucus racemosa (soc roşu). iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag.brad. molid şi brad. subarboretul este slab reprezentat. iar limita superioară urcă în mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului. Rhododendron kotschyi. alte specii lemnoase Alnus viridis. cât şi amestecate . zâmbru. precipitaţiile abundente (900-1200mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. ierni reci şi bogate în zăpadă. Vegetaţia este predominant constituită din fag. Salix caprea (salcie căprească). Se disting trei subzone de vegetaţie: 1. Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali (în M-ţii Banatului). Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii. larice. precipitaţii abundente (peste 800 mm).Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii. ulmul de munte. Specia caracteristică este molidul.

paltin de câmp. dar urcă uneori până la altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Braşov). dar se prelungeşte şi în regiunea dealurilor şi podişurilor. dar în Transilvania şi Moldova urcă la 500m altitudine. chiar gârniţa şi cerul. Subzona este fărâmiţată - 25 . pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid. în M-ţii Măcinului. Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie. pin negru de Banat. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi subzona cerului şi gârniţei.Vegetaţia dealurilor şi podişurilor. a. în care celelalte etaje de vegetaţie se dezvoltă greu. II. 2. brad. fiind specie de umbră. exercită în cele mai bune condiţii funcţii protectoare. Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă. Altitudinal 600-1200 m. Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii. De remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea. 1. constituie păduri dese închise. Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare. dar în care apar şi perioade de uscăciune în sol. Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed. Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor. De remarcat că fagul. de tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800m. precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. carpen. dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a pădurii. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10°C. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum lantana(dârmox). ulm. III. În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării.3. iar pe solurile mai compacte şi grele. În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. la peste 1400 m. 1. pin silvestru. Vegetaţia de câmpie. iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în subzonele anterioare. apar şi multe specii termofile. ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului. jugastru şi chiar gorun şi stejar). Pe lângă fag. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat. Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii. tei. favorabil speciilor mezofite şi în special gorunului. se întâlnesc în părţile mai joase ale subzonei stejarul pedunculat.

26 . jugastrul. teiul. jugastrul. puternic podzolite şi pseudogleizate. în partea de sud a ţării apare cerul şi gârniţa. neprielnice altor specii mai pretenţioase pe soluri mai puţin compacte apare stejarul brumăriu. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai mare. dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti. ulmul de câmp. Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia Olteniei. de regulă stepic. c. având prelungiri în vegetaţia silvostepei. altitudinal 40-50m şi 300-500m. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în lunca şi Delta Dunării. neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare. răspândite sporadic: stejar pufos şi brumăriu. ulmul. frasinul. IV. Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale. formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil. dar pătura erbacee este bogată cu specii de graminee şi dicotiledonate. argiloase. sălcioara (Eleagnus angustifolia). jugastrul şi frasinul. sunt zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb. pe lângă acestea pot apărea şi cerul. Aici apar mai puţine specii lemnoase. În condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat salcâmul. alternând cu pajişti ierboase. gârniţa. Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-550mm anual. mojdreanul (Fraxinus ornus). Pădurea apare în pâlcuri. Vegetaţia silvostepei. Vegetaţia stepei. Se localizează pe soluri grele. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării. (pânza de apă freatică aproape de suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). 2. cât şi în subzona stejarului pedunculat şi chiar a gorunului. se întâlneşte vegetaţie azonală. Arbuştii sunt mai puţin numeroşi. compacte. În condiţiile acestor soluri şi a unui climat. teiul alb. plop cenuşiu). Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat. mărul şi părul pădureţ. Munteniei şi Dobrogei. b. n-au mai rămas decât pâlcuri. iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte specii de foioase. jugastru.speciile care apar sunt: carpenul. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens). vişin turcesc (Prunus mahaleb).

În luncile interioare din regiunile mai înalte se instalează aninul alb. Paulownia. Carpinus. este tot o caracteristică a speciei. Pseudotsuga. Periodicitatea de fructificaţie la multe specii este anuală. Populus. de-a lungul existenţei. Fagus la 40-50 ani. Tilia sp. la Abies alba. In ritmul de creştere al speciilor.. pentru a obţine material semincer heterogen. Acer pseudoplatanus. Thuja occidentalis.6 ani . Acer sp. Quecus petraea. Magnolia kobus la 10. Taxus. Ulmus sp. apoi se activează. la Quercus robur 6-10 ani. Abies alba la 60-70 ani. pânză de apă freatică. Tsuga canadensis. ger. poluare. Betula la 8-10 ani. Picea. Betula.). apar schimbări. Tilia. 27 . Buxus. vârsta este mai mare la arbori (cu unele excepţii: Salix caprea la 3-4 ani). în silvicultură au fost înfiinţate plantaje pentru a obţine material genetic valoros. dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase Ritmul de creştere este specific fiecărei specii. speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate. la Fagus sylvatica. Ulmus. altoaiele provin din arbori “elită” pe bază de teste de provenienţă.Q. repede crescătoare Robinia. Fraxinus. cerris la 4. Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânţă). La Ginkgo biloba. Pseudotsuga menziesii periodicitatea este 2-3 ani. Pseudotsuga. Gleditsia. creşterea este înceată în primii ani apoi devine destul de viguroasă. mai redusă la arbuşti. etc. Larix la 20-25 ani. Fructificaţiile se produc la diferite vârste în funcţie de specie. redusă până la 15-20 ani. Există specii încet crescătoare: Quercus. Pinus sylvestris la 15-20 ani.În luncile cu soluri mlăştinoase se găsesc păduri de anin negru. Ritmul de creştere este dependent de condiţiile staţionale (sol. Ginkgo biloba. Astfel la Ailanthus şi specii din Rosaceae fructificaţia se produce la 5-6 ani. de condiţiile staţionale şi de poziţia din arboret. înmulţirea s-a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase. Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate şi unele specii periodic. Salix. Acer la 30-40 ani.12 ani. Particularităţile creşterii. La Abies alba creşterea este foarte înceată în primii ani. Quercus. 6.

la Robinia pseudacacia. 200-300 ani: Platanus sp. excepţie face Buxus sempervirens. biotici. Marea capacitate de drajonare.Longevitatea este caracteristică speciilor. lăstari. iar foarte greu se butăşesc speciile: Quercus. Betula. Clematis vitalba. Prunus. Capacitatea de butăşire este o însuşire bine dezvoltată la unele specii. la acestea butăşirea este o metodă apreciată de înmulţire de ex. edafici. Acer.longevitate foarte mare. . Taxus. specii din genurile Sorbus. Sequoia giganteia pînă la 3000-4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. Aceste performanţe se realizează numai în condiţii staţionale foarte bune şi arealul natural al acestor specii. sau moderată la Chaenomeles.longevitate medie. Rhus thyphina şi o mare parte a arbuştilor. Populus nigra. Fraxinus. Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici.Taxodium distichum poate ajunge până la 50006000 de ani. Celtis. Vârste medii atinse de specii din ţară în condiţii staţionale corespunzătoare: . 50-100 ani: Populus tremula. Populus. Acer. dar şi de condiţiile de mediu şi de modificările antropice (intervenţii dorite sau accidentale). Longevitatea arborilor este mai mare decât a arbuştilor.longevitate foarte mică. Forsythia. antropici. sub 50 ani: Salix caprea. Capacitatea de lăstărire a lianelor influenţează suprafaţa care este acoperită de acestea. Specii care lăstăresc bine sunt: Tilia. Quercus. Carpinus betulus care duce la fenomenul de cărpinizare. În funcţie de existenţa mugurilor adventivi pe rădăcină. Forsythia. .longevitate mică. Capacitatea de drajonare. Rhus typhina .. drajonarea la unele specii este foarte puternică. Syringa vulgaris. . Pinus sylvestris. Specii care lăstăresc puternic invadează şi inhibă dezvoltarea altor specii. determinate genetic. > 300 ani: Larix. Capacitatea de lăstărire este o însuşire a plantelor lemnoase. la Salix. Fagus. marcote este Taxus baccata. cum ar fi: Clematis vitalba. Carpinus. Abies alba. ca mijloc de înmulţire a plantelor sau 28 . Singura specie de răşinoase care are capacitate normală de înmulţire vegetativă. care asigură regenerarea vegetativă a acestora. Ulmus. Salix alba. Ailanthus altissima. Arbori mai longevivi . butaşi. Robinia hispida.

În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici. sunt benefice şi pentru om. Fraxinus (frunze). apare la specii a căror ramuri ajung la sol: Juniperus horizontalis. Juniperus communis. Quercus.fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi utilă. Frangila alnus (scoarţa). Rosa cannina. Prunus laurocerasus (inflorescenţele). pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociaţie sau populaţie. Laburnum angygroides (scoarţă. fructe). Populus). de ex. Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia. Castanea sativa. Particularităţile biochimice Toxicitatea. Aesculus. Anumiţi alcaloizi toxici se folosesc în indusrtia farmaceutică. Calităţi medicinale au speciile: Betula. dulceaţă). constitue o metodă foarte eficientă de înmulţire a acestor specii. Sophora (florile). Prunus avium (dulceaţă de fructe). Vinca (partea aeriană) Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem. Pinus mugo. Malus. Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies. Sambucus (socată. Hippophae (sirop). Pinus. pastă de fructe) Sorbus. Populus (mugurii). la Rhus toxicodendron (lăstari). prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus). Robinia. 7. Precizări de ordin sistematic Speciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta: Gymnospermae şi Angiospermae 29 . Taxus baccata (frunze). Daphne mezereum (planta). Juniperus sabina. liane. dar numai puţine gimnosperme. Cotoneaster. deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei. frunze. Capacitatea de înmulţire vegetativă este mare la plantele tinere şi se reduce treptat cu vârsta. în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea acestor specii tocmai pentru a evita accidentele. Tilia. Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate angiospermele. Capacitatea de marcotare naturală. Pinus sylvestris.

cu habitus în general regulat conic sau piramidal. Frunzele sunt de regulă persistente. Podocarpus. în general la speciile dioice Cycas. cu o singură nervură. Juniperus. fără înveliş floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales. Lemnul are o structură simplă. Taxus. Ginkgo. Torreya. scoarţa. Gimnospermele sunt sistematizate în patru clase: Cycadopsida. Cephalotaxus). cu tulpini monopodiale. Taxodium) în formă de ace. numai la speciile din genurile Cycas şi Taxus are câte un singur cotiledon. cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite. mai rar căzătoare ( Ginkgo. dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani) Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase. au apărut la sfârşitul perioadei devoniene. florile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme. Pseudolarix. cu structură anatomică xeromorfică. Taxus.Specii lemnoase de interes general si ornamental Subincrengatura (Filum) Gymnospermae Gimnospermele sunt specii foarte vechi. De obicei. 11 ordine. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse. frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere exceptând Taxus. Taxopsida şi Chlaemydospermae (Gnetopsida). Florile unisexuat monoice. Larix. Lemnul. Coniferopsida. numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau tabulare. provenite din lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite. cu ramificarea în verticil. acum 355 milionae de ani. 30 . rar acoperite cu un înveliş cărnos fals. este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu punctuaţii simple sau dublu areolate. sunt de forme variate.. solzi sau scvame. Cepalotaxus. embrionul are numeroase cotiledoane. Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili). Ginkgo biloba cu limb lăţit şi unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat. rareori dioice (Ginkgo. din care pentru flora lemnoasă actuală prezintă importanţă 5 ordine: Cycadales.

Glyptostrobus Genul Criptomeria Genul Atrotaxis c. Nilissoniales. Laricoideae Genul Pseudolarix Genul Larix Genul Cedrus Subfam. Fam. Ordinele numai fosile. Caytoniales. Ginkgoales B. Taxodiaceae Pteridospermae.Ginkgoales. Pentaoxylales şi Cordaitales includ Genul Sequoia. Calocedrus Subfam. Pinaceae Subfam. Taxales şi Gnetales. Fam. Bennettitales. Pinoideae Genul Pinus b. Clasa Cycadopsida Ord. Fam. Cupressoideae Tribul Cupresseae Genul Cupressus Genul Chamaecyparis Tribul Thujopsideae 31 . Sequoiadendron Genul Metasequoia Genul Taxodium. Callitroidae Tribul Libocedreae Genul Libocedrus. Subîncrengătura Gymnospermae A. Cycadales Ord. Cupressaceae Subfam. Coniferales. Clasa Coniferopsida Ord. Abietoideae Genul Abies Genul Pseudotsuga Genul Tsuga Genul Picea Subfam. Coniferales a.

Fam. Clasa Chlamydospermae Ord. Gnetales a. Taxaceae Genul Torreya Genul Taxus D. Araucariaceae Genul Agathis Genul Araucaria C. e. CLASA CYCADOPSIDA Ordinul CYCADALES Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de frunze persistente. Cephalotaxaceae Genul Cephalotaxus Fam. Fam.Genul Thujopsis Genul Thuja Tribul Junipereae Genul Juniperus d. Familia CYCADACEAE Genul Cycas L. Sunt specii tropicale sau subtropicale. 32 . Pinaceae sunt specii răspândite şi în zona intertropicală şi în emisfera australă. Fam. Genul cuprinde 17 specii din Japonia. nordice . Podocarpaceae. din Cycadaceae. Ephedraceae Genul Ephedra Gimnospermele au un areal vast. estul Africii şi Australia. Clasa Taxopsida Ord. Taxales a. preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale emisferei boreale. Auraucariaceae.

– palmierul Sago. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m. verde intens. cel intern tare. Este originară din Orientul îndepărtat. La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în spaţiile verzi.Cycas revoluta Thunb. planifolia Miq. Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior. cel extern cărnos. Seminţele sunt ovoide. semnifică arbore cu fruct de argint. Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -110C la 420C. Thunberg. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 1-2cm lungime. Lungimea frunzelor este de 60-100cm. conferins peisajului in „aspect tropical”. brevifrons Miq. agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică). rahisul se termină de regulă într-un spin. care probabil a găsit specia în Japonia. cu înveliş dublu. Florile unisexuat dioice. Cycas revoluta var. Frunzele sunt penat compuse. fără endocarp. A fost descrisă în 1782 de botanistul suedez C. Cycas revoluta (fig. cele femele grupate în coroană în formă de frunze. Cycas revoluta var. cele mascule în formă de conuri. brun roşcate. în flora actuală a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii chinezeşti. Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice. care apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia. robusta Messeri. lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm. Creşterea este înceată. semi-lucioase. Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). grupate în smocuri. Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii 200 de milioane de ani. poate fi considerată „o fosilă vie”. prolifera Siebold & Zucc. Longevitatea depăşeşte 200 de ani. Cycas revoluta var. În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului. ORDINUL GINKGOALES Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii.P. 33 . Cycas revoluta var.

Fiind o specie veche. Fructele. dicotomică. la uscăciune şi poluarea din localităţi. Frunzele caduce. depărtaţi de lujer. afânate. Este un arbore (fig. apoi ritmul de creştere se accelerează. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate. arborele pagodelor. cu marginea bilobată sau neregulat denticulat lobată. lung peţiolate. îngust conic sau larg. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt sensibili la secetă. de 5-8cm lungime. variabilitatea este restrânsă. cuneate la bază. lung pedunculate. grupaţi câte 2-8. conici. în formă de amenţi. cicatricea cu două urme fasciculare. galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi caracteristici. pe lujerii lungi alterne. în grădini. Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa. monopodială. lucitori. netezi. relativ sărace în substanţe nutritive. cu limb lăţit. cu o 34 . arborele cu fruct argintiu. revene. nu suportă concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu. parcuri. nervaţiunea paraleleă. cele femele lung pedunculate. de ~ 2. Creşte încet în primii ani. este o specie care se adaptează uşor. Rezistă bine la geruri până la -30 0C. verzi la început şi galbene după coacere. tolerează calcarul.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. Lujerii sunt lungi (macroblaste) rotunzi. etalat la cele femele. se acomodează şi în regiunile montane. false drupe (galbulus). Temperamentul este de lumină.Familia GINKGOACEAE Engl. profunde. cu câte un ovul descoperit. se observă cicatricele frunzelor căzute. formate din două carpele. aşezat pe o umflătură cărnoasă. ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele mascule. în climate reci. până aproape perpendicular pe lujer. Genul Ginkgo L. suportă şi soluri compacte. Tulpina este dreaptă. obovoide. sau larg. cultivat la noi în exclusivitate ca arbore ornamental. Ritidomul este gros.5cm lungime. toamnă frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. Florile unisexuatdioice: cele mascule solitare. colecţii dendrologice. ramificată neregulat verticil şi portul de conifere. Mugurii sunt alterni. iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal. Ginkgo biloba – ginkgo. în formă de evantai. sunt coriacee. Pentru rodire este necesară cultivarea în grupuri. dar include totuşi câteva forme şi varietăţi. Portul este variat. cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. Înfrunzeşte în aprilie.

pendula Carr. lanciniata Carr. Pentru înmulţirea exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S. în seră. ca în parcul Bazoş. ramuri ± pendente. Fructele se recoltează în septembrie-octombrie. Sunt cunoscute varietăţile: Ginkgo biloba var. Sub aspect morfoecologic. Pe marginea aleilor nu se recomandă plantarea exemplarelor femele. seci. divizate. 35 . Ginkgo biloba var. dar seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate. Ginkgo biloba var. cu coroana lăţită. variegata. se seamănă în octombrie imediat în ghivece. Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri... la adăpostul perdelelor de răşinoase. pe portaltoaie în ghivece. în locuri ferite de curenţi. caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ. frunze mari. pe puieţi de 3 ani. prin octombrie. Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură. puieţii se plantează în sol primăvara. iarna. cu frunze galben aurii.U. Ginkgo biloba var. acoperită de un înveliş cărnos. Longevitatea este de peste 1000 de ani. fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ. aurea. când învelişul cărnos este strivit emană un miros neplăcut. După 1-2 ani de cultură în recipiente. sensibilă. cu coroana conică. cu coroana conică până la columnară. fastigiata Henry. Semănatul se poate executa şi primăvara cu sămânţă nestratificată. triangulaţie sau oculaţie) înaintea începerii creşterilor sau în seră. din seminţe. provenind din ovule nefecundate. în august. Rareori se regenerează natural.: altoirea în ochi. late de 20-30cm.sămânţă tare. Ginkgo biloba var. La noi în ţară fructifică destul de abundent. cu nervuri evidente. seminţele se curăţă de pulpă. Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. Maturaţie anuală.A. pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca. frunze cu striaţiuni galbene-aurii. umbrelată.

ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen propriu). Pseudolarix. Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a luminii. cu stomate îngropate. cu polen de la alţi arbori (Picea sp. se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule. Florile unisexuat-monoice.. rareori false drupe sau false bace. Speciile cu frunze caduce din genurile Larix. Corelaţii morfo-ecologice. cu cuticulă groasă. hermafroditismul nu apare în natură. şi prin urmare. datorită mugurilor axilari (genul Pinus). Inflorescenţele mascule sunt poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de conifere. protejate pe benzi de ceară. Frunzele sunt aciculare sau solzoase. Larix. Taxodium. scoarţă. Inflorescenţele femele. grupate în canale sau izolate. constituie adaptări xerofite.).ORDINUL CONIFERALES Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale. lăţit numai la Araucariaceae şi Podocarpaceae. tabulare. 36 . rar arbuşti. Tsuga sau scurte şi lungi la genurile Larix. piramidale sau conice. cu ovule descoperite. Glyptostobus. ramificaţii în verticil. temperate sau meridionale. cu ovule ortrotope sau anatrope. spre axul conurilor. Picea. rareori dioice (Juniperus. ramurile sunt în exclusivitate lungi la genurile Abies. persistente. Pseudolarix. rar turtite. monopodiale. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus. la degenerescenţă. aciculare sau solziforme. Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi. etc. pe acelaşi exemplar. subţiri. tot axilare sau terminale. constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor. bogate şi cu mult polen.). Taxodium au ace moi. continuă. cu hipodermul dezvoltat. muguri. la uscăciunea din timpul iernii. Florile femele. pieloasă. Se caracterizează prin tulpini drepte. Abies sp. Cedrus. uneori au caracterul unei false verticilări. rar căzătoare la genurile Larix. Pinus. În general sunt arbori de talie mare. adăpostite la subsuoara solzilor. tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare. cu limbul îngust.. coroane înguste. cu structură xeromorfică mai slab pronunţată. Frunzele persistente. În lemn. Pseudotsuga. care conţ răşină. La unele specii inflorescenţele femele sunt situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite fecundarea alogamă.

umbroasă. Au dimensiuni mari. pe dos cu 37 . Florile unisexuat-monoice. unul inferior. aciculare. Podocarpaceae. După fecundare. aşezaţi imbricat şi din bractee mai înguste decât solzii.Pentru o diseminare uşoară. Arbori mari. persistente. se formează conul. Familia PINACEAE Lindl. dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili. fertil – solzul şi unul exterior. alungiţi sau globuloşi. Pseudolarix s. grupate în amenţi gălbui.a). Seminţele se coc în primul. (ABIETINEAE. Frunzele persistente (se schimbă la 6-15 ani). Genul Abies Mill. tulpină cilindrică şi verticile regulate. monopodială. de regulă aripate (excepţie Pinus cembra). cele femele sunt compuse din numeroase carpele dispuse spiralat şi au formă elipsoidală. Larix. La unele genuri apar atât lujeri lungi. Cedrus. ramificaţie regulat-verticilată. Cupresaceae. izolat sau în fascicule. seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală. Celelalte şase familii. turtite dorso-ventral. Pseudolarix). Cedrus. din zone reci sau relativ calde. deasă. Germinaţie epigee. au structură xeromorfă. La baza solzilor stau descoperite câte două ovule. Pseudotsuga. Frunzele aciculare. piramidală (rareori tabularăturtită sau lăţită). aşezate spiralat. cu înrădăcinare pivotantă. Pinus. coroana regulat conică. Ordinul include 10 familii. Cele două ovule se transformă în două seminţe simetrice. alcătuir din solzi pieloşi sau lemnoşi. cât şi lujeri scurţi (Larix. rar căzătoare (Larix. cilindrică sau conică. Carpele prezintă doi solzi concrescuţi numai la bază. numai cu semnificaţie filogenetică. rar brăzdaţi. plantulele au şi mai multe cotiledoane (peste 10 la genul Pinus). Scoarţa tulpinii rămâne mult timp netedă. Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi. steril – bracteea. câte doi saci polinici. are pungi de răşină. Cephalotaxaceae. al doilea sau al treilea an de la apariţie. răşina din ţesuturi măreşte rezistenţa acestora la frig. Taxodiaceae. Araucariaceae. Lujerii de obicei netezi. cele mascule au numeroase stamine. Genul Abies include peste 40 de specii din regiunile montane ale emisferei nordice. Coroana piramidală. tulpină dreaptă. cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520): Pinaceae. ABIETACEE) Familia include mulţi arbori aparţinând genurilor Abies. Tsuga.

izolate. Repopularea spaţiului carpatic cu brad. deţine un loc subordonat în pădurile de amestec fag şi molid. În Carpaţii Meridionali. La noi spontan creşte numai Abies alba Mill. pare sa se fi produs pe două trasee principale. Abies alba are areal european (fig. Apenini. la altitudini de 400. Surprinde omogenitatea morfologică şi ecologică a bradului autohton din diferite zone ale ţării. ovoide sau cilindrice. Seminţele sunt mari. montan (în Munţii Pirinei. Vosgi. Mugurii floriferi masculi foarte numeroşi. 15 specii. dar şi ca arborete pure. în postglaciar. după cădere. 1971). Abies alba (Abies pectinata D.. dispuse obişnuit pectinat. Jura. În munţii noştri. pendenţi. Alpi. Puţin răspândit apare şi în Munţii 38 . dintre răşinoase. din perioada cretacică (mezozoic). pe partea superioară a lujerilor din anul precedent. triunghiulare. respectiv prin Carpaţii Nordici (pe traseul Balcani-spaţiul alpino-sudetic). cu pungi de răşină în tegument şi cu aripioara sudată. şi spre est. – brad. Cu răcirea climatului din preglaciar se presupune ca bradul s-a retras din teritoriile Europei Centrale spre sud. mai mari. mugurii femeli aşezaţi câte unul sau doi.C. în munţii din bazinul Mării Mediteraniene (Spania. Sicilia. cele mascule dispuse în amenţi alungiţi. mai ales la vest de Olt. Creta. Balcani). Florile unisexuatmonoice. ocupa aproape 5% din suprafaţa păduroasă a tării. Ipoteza permanenţei bradului în refugii intracarpatice pare mai întemeiată. au mai fost introduse cca. Munţii Atlas) (Ciobanu I. apar de cu toamna la subsuoara frunzelor. lasă o cicatrice netedă. Acele. bradul se situează ca răspândire după molid.dungi albe de stomate (numai câteva specii au dungi şi pe faţa superioară). nu apare. prin Banat. Caucaz. concentraţi spre vârful coroanei. Balcani. Dincolo de paralela de 55 0. Genul Abies datează de 130 de milioane de ani. deoarece migrarea sa. La maturaţie. de mii de kilometrii. în parcuri şi parcuri dendrologice. solzii cad o dată cu seminţele şi pe lujer rămâne persistent numai axul. în afara arcului carpatic. Conurile erecte. pare aproape imposibilă daca se ţine seama de diseminarea greoaie (seminţe mari şi grele).2). Este bine reprezentat în Carpaţii Orientali. în cultură.) Mill. cu bracteea vizibilă (răsfrântă sau îndreptată spre vârful conului) sau ascunsă. brad alb. nu se poate explica decât prin permanenţa speciei în refugii carpatice în timpul glaciaţiunilor würmiene. circulară. Carpati. cele femele ovoide. pe trasee extrem de lungi.1200m în amestec cu fagul şi molidul.

în special când pivotul putrezeşte. Bradul are cerinţe mari faţă de condiţiile staţionale (cel mai pretenţios răşinos de la noi). conformaţie şi vitalitate excelentă. se situează imediat după tisă. 39 . subţire. specie eutrofă spre mezotrofă. cu arealul său natural. Bradul. Arealul de cultura al bradului coincide. La intensităţi mari ale vântului. Se dezvoltă optim în climate moderate. creşte viguros pe soluri cu gradul de saturaţie cu baze de peste 50.Oravita. uneori cu ritidom solzos.Apuseni. sau nu se dezvoltă suficient. Scoarţa în tinereţe netedă. de culoare cenuşiuverzuie cu pungi de răşină. Specie mezofilă-mezohigrofită. ferite de îngheţuri. La bătrâneţe formează ritidom cenuşiu. plantulele suferă din cauza secetei. solzos. Are amplitudine climatică mult mai redusă decât molidul şi fagul. Bradul are cerinţe ridicate faţă de umiditate şi este sensibil la îngheţurile târzii. Bradul (fig. Tulpina este dreaptă. este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi aer. o extindere relativ importantă prezintă în Munţii Banatului. altitudinile cele mai joase se înregistrează în Banat. cu creşteri riguroase. cu înălţimea de 30-40m şi diametre de 1-2 m. Este extrem de pretenţios în tinereţe. a gerurilor mari de iarnă şi a vânturilor reci şi uscate. extrem de rar apar doborâturi de vânt. în mare măsură. În Romania se întâlnesc (provenineţe) populaţii de brad deosebit de valoroase cu însuşiri genetice de elită. remarcabile prin dimensiunile atinse. pe Valea Nerei (192m) şi în Moldova de Nord (Bucovina). Înrădăcinarea profundă. Bradul este o specie cu temperament pronunţat de umbră. În zonele de optim ecologic au fost identificate exemplare de 50-60 m înălţime şi 3-4 m diametru. mai ales pe colinele platoului calcaros Anina. întrucât extinderea acestei specii pe cale artificială este problematică.43) este un arbore de mărimea I. cilindrică. Altitudinea maximă se realizează în Carpaţii Sudici unde urcă până la 1500m (excepţional exemplare pitice ajung la 1750m). superficiale. fără variaţii mari de temperatură. dar nu sub -270C. Regenerarea bradului se poate face numai sub masiv. pivotantă. bogate în precipitaţi. rezistă la ger. pe soluri scheletice. ca nişte mici proeminenţe ce pot fi sparte prin apăsare. sensibilă la secetă.

erecte. Mugurii.Coroana este deasă. cele mascule grupate în amenţi gălbuiverzui sau roşietici. câte 3-5. pe faţă de un verde mai deschis. Seminţele sunt concrescute cu o aripă gălbuie-roşcată. mai lungă. mai lungi decât solzii. groşi şi alungiţi. Germinaţia este epigee. aşa încât bradul se pretează mai bine ca pom de Crăciun decât molidul. cilindrică-piramidală. cu vârful ascuţit. cu ramificaţie pendentă. Et Graebn. Conurile se coc în toamna primului an. obtuze sau emarginate la vârf. Acele. când solzii cad împreună cu seminţele. mici. Abies alba columnaris (Carr. sunt terminate într-un peţiol scurt. compactă. cu trei muchii. sunt relativ mari (7-9mm lungime) şi relativ grele. în funcţie de altitudine şi expoziţie. Solzii lăţiţi şi rotunjiţi în partea superioară şi treptat îngustaţi spre bază. în formă de perie. cu pete de răşină. Seminţele. Pe lujerii fertili stau îndreptate înainte. Unităţi morfologice intraspecifice. cu ramuri aproximativ egale şi port columnar. cu terebentină frumos mirositoare. Bracteele proeminente. cu vârful ascuţit în tinereţe şi lăţit tabular la bătrâneţe. iar capacitatea de germinaţie. lăsând pe lujer numai axul conurilor. După forma coroanei s-au diferenţiat formele: Abies alba pyramidalis (Carr. care se alterează uşor. lungi de 2-3cm. ovoizi. scurt păroşi. triunghiulară. de culoare gălbuiebrună. obtuzi. netede. iar pe dos cu două dungi de stomate albicioase. evidente.. au vârful acuminat şi întors. nerăşinoşi. Lujerii cenuşii-verzui..) Asch. Conurile lungi de 10-20 cm. pe faţa superioară a lujerului şi sunt rigide. Înflorirea se produce de la începutul lunii mai până în iunie. Tegumentul conţine pungi de răşină. Abies alba pendula (Carr. răsucit. iniţial de 30-50% se reduce rapid. 40 .) Rehd. cu coroană tipică piramidală. înţepătoare.) Voss. liniar lăţite. când lujerul terminal rămâne mai scurt decât lujerii laterali. în afară de cel terminal cu răşină la bază. aşezate mai mult spre vârful coroanei. Cad după un număr mare de ani (6-15) şi rămân pe ramuri mult timp după tăierea exemplarelor. cicatricele acelor circulare. la vârful coroanei apar stomate şi pe faţă. căpătând o formă caracteristică de „cuib de barză”. aşa încât păstrarea seminţelor este problematică. Florile sunt unisexuat-monoice. plantula prezentând 5-6 cotiledoane şi o rădăciniţă foarte bine dezvoltată. cele femele de culoare verzuie.

cu frunze striate.70 ani. Se utilizează seminţe din partea inferioara a conurilor. Seminţele înmuiate 24 de ore în apă rece sau pregerminate în nisip aproximativ o săptămână se seamănă pe strat nutritiv. unde umiditatea atmosferică este mai ridicată.6 cm înălţime. umbririi şi tratamentelor anticriptogamice. se păstrează la rece şi la aer. Postăvarul. se poate semăna şi primăvara (aprilie-mai) sub adăpost (solar. Se foloseşte în parcuri. În pădurile de amestec cu molid. Formele ornamentale se obţin prin altoire. plantula abia atinge 5. Semănatul se execută toamna în zonele lipsite de îngheţuri târzii. celelalte sunt des sterile. foarte rar in aliniamente (numai în parcuri). 41 . Creşterea este foarte înceată în primii ani. de nuanţă alb-gălbuie. Abies alba variegata (Carr. conurile se recoltează înainte de dezmembrarea si diseminarea naturala. semănăturile de toamna asigură un procent sporit de seminţe germinate. Se acordă multă atenţie udărilor. placaj lateral iarna. formă pitică.. în teren descoperit sau în seră. este în fruntea răşinoaselor indigene. Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 50. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea. după care se activează şi continuă pînă la vârste înaintate.). Longevitatea este de 400-500 (700) ani. Puieţii se transplantează cu dificultate. Bradul este foarte sensibil la poluanţi. ca urmare a rădăcinilor pivotante. prezenţa bradului asigură o mai mare stabilitate a arboretelor faţă de vânt. tunel). Bradul se obţine din sămânţă. ca arbori solitari sau în grupuri.Abies alba compacta (Parson) Rehd. Creşterea se menţine redusă până la 15–20 ani. intră în alcătuirea masivelor mixte. cu coroană foarte deasă. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2. tinerele plante se repică după un an (cele din paturi) sau după 2 ani (cele din straturi).3 ani (în unele zone. Specie de umbra. în sere sau în luna august. fructifică aproape anual). Valea Prahovei.

Formează arborete de amestec cu duglasul albastru. Se pare că poate fi pus mai repede în lumină decît bradul alb. Este destul de sensibil faţă de poluarea globală a atmosferei. Se poate obţine şi prin butăşire. Mai frecvent ocupă staţiuni cuprinse între 500-1200m (2000m) altitudine. dar este considerat mai rezistent faţă de poluanţii cu oxizi de sulf.Abies nordmanniana (Stev. (mugurii pornesc în vegetaţie mai târziu decât la Abies alba). neînţepătoare. cu bracteea răsfrântă şi solzii din zona mediană a conului mai laţi decât lungi. Acele au lungimea de 2-3 cm. Sămânţa de 11-14mm lungime. cu coroană bogată. Conurile de 14-15cm lungime. Et Glend. înclinate spre vârful lujerului. iar pe dos cu două dungi albicioase de stomate. cu aripioara brun-deschis. molidul de Arizona şi molidul înţepător. Este un arbore apreciat în spaţii verzi. la ramificaţiile terminale apare uneori un lujer divergent.) Spach . se poate cultiva în buchete sau ca exemplare izolate.5-1m. cu pinul galben.44) cu înălţimea de peste 50 m. – brad argintiu. 42 . Arbore (fig.brad de Caucaz Specie exotică originară din zonele montane vestice ale Caucazului şi nordice ale Turciei. obtuze sau ştirbite la vârf. la început verzi. brad de Colorado. între 1800. glabri sau slab pubescenţi (după provenienţă). pieloasă. de aceea acest mod de înmulţire nu este prea folosit. rezistentă la frig şi la îngheţurile târzii. Lujerii. deoarece înrădăcinează destul de bine. Suportă cu dificultate deficitul de apă din sezonul estival. Înmulţirea.) Lindl. Specie de climat montan. pe soluri formate pe substraturi calcaroase. Originar din vestul Americii de Nord. şi Sierra Nevada.3200m altitudine. Abies concolor . cu frunzişul des şi întunecat. însă plantele obţinute nu au o creştere dreaptă. cilindrice. Creşterea este înceată în tinereţe. cu o culoare mai închisă. unde are un areal în Munţii Stâncoşi. pe faţă de un verde-închis-lucitor. de aceeaşi lungime cu sămânţa. cu muguri nerăşinoşi.(Gord. apoi bruni lucitori. diametrul de 0. Vegetează bine în staţiuni cu umiditatea atmosferică ridicată. stau dispuse în perie. se activează după 20 ani.

din zonele de dealuri şi zone montane inferioare. mugurii ovoizi. Coroana este piramidală. mai răspândit este Abies concolor „candicans”. Suportă bine fumul şi praful din centrele industriale. ca port-altoi se folosesc puieţii de Abies alba. numai vârfurile de ramură. Abies concolor. dar este sensibil faţă de poluarea cu fluor si oxizi de sulf şi azot. de 7-12cm. Sensibilitatea manifestă în tinereţe faţă de îngheţurile târzii şi cerinţele ridicate faţă de umiditate cer utilizarea la noi în staţiuni cu climat moderat. Abies concolor”Pendens”. rotunjite la capete. scoarţa cenuşiedeschis. groase de 3-5cm. Scoarţa este subţire. Abies concolor Brevifolia Datorită portului. Se poate butăşii. cenuşiu argintiu spre albicios. cu frunziş argintiu. verzui-roşcate. blând şi umed. lujerii verzi-gălbui. care atinge înălţimea de 40 m înălţime în patria de origine (fig. cu înălţimi de până la 70-80 m (fig. Înrădăcinarea mai profundă îl recomandă pentru utilizarea pe soluri slab hidromorfe. brad de Vancouver. Specie exotică din America de Nord. Dintre cultivari. au numeroase dungi albicioase pe ambele feţe. cu precipitaţii suficiente ca în vestul ţării. – brad uriaş. lucitori. curbate în sus (falcate). din California în sud până insula Vancouver (Canada) în nord. Acele dispuse distic. Arbore de mărimea I. Abies nordmanniana. Arbore de mari dimensiuni. cenuşii violacei. Abies concolor „Variegata”.47). cu un colorit mai deschis. coloritului şi dimensiunilor acelor bradul argintiu este foarte apreciat ca arbore ornamental. ceea ce dă o coloraţie generală verde-argintie. unde este răspândit de-a lungul coastei Pacificului. Abies concolor „Fastigiata”. bracteele ascunse între solzi. Abies concolor „Aurea”. prezintă pungi de răşină aromată. Acele foarte lungi. la altoire.Este relativ puţin pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă.) Lindl. de 4-6 cm. În primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţului şi arşiţei. Abies grandis (Dougl. răşinoşi. Conurile sunt cilindrice. lujerii bruni-verzui. glabri. cu muguri răşinoşi. netedă. de 43 .45). În interiorul continentului urcă la altitudini de aproximativ 1200m. dar apar aceleaşi inconveniente ca la Abies nordmanniana. cu numeroase pungi de răşină. Vegetează într-un climat oceanic. dispuse pectinat şi strivite lasă un miros foarte plăcut. iar ca altoi.

– brad de Grecia. acoperiţi cu răşină. glabri. bracteele răsfrânte înapoi. Conurile sunt lungi de 10-15 cm şi late de 4-5 cm. cu lujeri brun-roşcaţi. Conurile sunt cilindric-ovoide. Este relativ sensibil faţă de poluanţi. Abies cephalonica „Latifolia” Abies cephalonica „Robuasta” Abies pinsapo Boiss – brad de Spania. ascuţite şi înţepătoare. cu aripioara lungă de cca. acele lungi de 8-15 mm şi late de 2-2. Rezistă la secetă dar este sensibil la geruri mari şi îngheţuri târzii.46). unde creşte între 700 şi 1700 m altitudine. sunt rigide. cu dungi de stomate puţin vizibile. Sămânţa este ovoid-triungiulară. de 1. cu bracteea ascunsă. de culoare brună. glabri. Arbore de până la 30m înălţime. rigide. Abies cephalonica Loud. flexibile. are coroană frumoasă. Cultivaruri mai importante: Abies cephalonica „Aurea”. brun-deschis. cu două dungi de stomate pe dos şi cu un puternic miros de lămâie. Conurile cilindrice. Acele. Mugurii conici. de 12-16cm lungime şi 45cm diametru. Este un endemism al munţilor din sudul Spaniei. Atinge până la 30 m înălţime.5 mm. pe faţă de un verde-închis-lucitor. originar din Munţii Meridionali ai Greciei si pe Insulele Ionice. la altitudini de 12001800m.48).5cm lungime. Este sensibil la ger şi îngheţ. 15 mm. lucitori. dispuse perpendicular împrejurul lujerului şi din ce în ce sunt mai scurte spre vârful acestuia (fig. se deschid primăvara devreme. şi 2-2. şi 2mm lăţime. în staţiuni adăpostite. Se foloseşte ca arbore ornamental la altitudini mici. lăţită la vârf. de cca.5-2. cu bractee ascunsă între solzi.3-6 cm lungime. chiar la câmpie. Preferă un climat cald şi substraturi calcaroase. obtuze sau înţepătoare. Este o specie ornamentală care poate fi cultivată în zonele cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de bradul de Caucaz şi cel uriaş. 7 mm lungime. iar pe dos cu două dungi albe de stomate. Lujerii sunt brun-roşcaţi. 44 . ferite de îngheţ şi cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de brazii mezofili. piramidală şi deasă (fig. Arbore exotic. muguri foarte răşinoşi.5 mm lăţime. de 5-10 cm lungime.

brad balsamifer.) Carr. Abies homolepis S. Arbore de mărimea II. Pendula Abies balsamea . Glauca Abies pinsapo cv. pe dos cu două dungi de stomate albicioase. Fastigiata Abies pinsapo cv.A. lucioase. în S. – tsuga. Rezistă bine la ger. au conurile cele mai mici. Tolerează 45 . Tsuga canadensis (L. foarte decorativ prin acele de 2cm. Dintre Pinaceae. Aurea.3). revene. Argentea Abies pinsapo cv. până la 20m. Genul Tsuga Carr. coroană piramidală. Specie exotică din estul Americii de Nord. conic. dar bine drenate. compactă. ace de 3cm lungime. cu revers alb si conurile tinere violacee. Arbore de mărimea a II-a. Abies pinsapo cv. cu coroană piramidală. Abies koreana – brad corean.U. Conurile tinere violacee. Ace de culoare verde-închis. deasă. Arbore de mărimea I. originar din Canada. bogate. & Z. Apreciat este cultivarul „Nana”. Bradul de Nikko şi cel corean suportă bine fumul şi praful atmosferei urbane. tufos. Cuprinde aproximativ 10 specii răspândite în America de Nord şi estul Asiei. zona Marilor Lacuri şi în Munţii Appalachieni (fig. Solurile să fie profunde. lucioase. originar din Japonia. pe dos albicioase. cu răspândirea cea mai mare în sudul Canadei.– brad de Nikko. recurbate în sus. cu miros aromat. verzi închis. dar este pretenţios faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. verzi lucioase.Un deosebit interes prezintă Abies pinsapo cv. Evită solurile calcaroase.

uneori înfurcită.A. Fructificaţiile sunt dese (2-3 ani). scoarţa mult timp netedă. Se poate semăna şi primăvara în anul al doilea de vegetaţie. în parcuri unde există mai multă umiditate atmosferică Se obţine din seminţe şi butaşi. Albospica Tsuga canadensis cv. pendente după coacere. de cca. Aspectul interesant este pus în valoare prin plantarea izolată sau în grupuri. Globosa Tsuga canadensis cv Pendula Tsuga canadensis cv. pubescenţi. Genul Pseudotsuga Carr. Nana Maturaţia anuală. cu hormoni. cu pungi 46 . Puieţii necesită protecţie împotriva insolaţiei. cu solzi rotunjiţi la vârf. suportă tunderea. repicarea se face în anulal treilea. Patul se acoperă peste iarnă u un strat de ace de conifere de 1cm grosime. Conurile foarte mici. Arbore cu înălţimi până la 30 m şi tulpina dreaptă. cu vârful obtuz. Scoarţa este cenuşie-negricioasă. de 8-18 mm. dispuse oarecum pectinat. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. ovoide. 49). bruni-cenuşii. seminţele germinează în proporţie ridicată. rămân mult timp pe arbore după desfacerea solzilor şi căderea seminţelor. toamna. se seamănă imediat după recoltare. În S. flexibili. Au ramificaţii regulat verticilate. Cultivaruri: Tsuga canadensis cv. Creşte destul de încet.U. se recomandă repicatul. verzi-închis lucioase pe faţă şi cu două dungi albe pe dos. Seminţele sunt mici. Butăşirea se face în sere. supravieţuieşte în subetaj o perioada îndelungată. Cuprinde cinci specii de arbori. se prind de lujer printr-un umeraş proeminent. cu crăpături înguste şi ritidom subţire. mai lăţite spre bază. 2 cm. primăvara. originare din vestul Americii de Nord şi estul Asiei. un şir de ace stau culcate pe partea superioară a lujerului.umbra. cu vârful curbat (fig. Acele liniare. de 2-4 mm. începând din luna octombrie. erecte. scurt pedunculate. Compacta Tsuga canadensis cv. Lujerii sunt subţiri. în amestec de nisip cu turbă. cu pungi de răşină în tegument. cu dungile albe deasupra. scurte.

Duglasul este o specie de dimensiuni foarte mari. prinse pe un umeraş uşor proeminent (nu decurent ca la molid) şi după strivire. cu pungi de răşină plăcut mirositoare. aerisite. uneori. fără însă să poată egala bradul în ceea ce priveşte rezistenţa pe soluri compacte. aproximativ 3000km pe direcţia nord-sud). argiloase. de 1-1. fără pungi de răşină. Lujerii subţiri şi flexibili. Cele mai reuşite culturi de duglas în ţara noastră sunt în Banat. cu verticile regulate. Frunzele aciculare. dar se dezvoltă mai bine în regiuni cu ierni relativ blânde. emană un miros 47 . 1994). bractee lungi şi vizibile. cu trei vârfuri.de răşină. sunt inserate pe un umeraş mai scurt decât la molid. se elaghează destul de greu. turtite. Acele turtite. originar din vestul Americii de Nord (fig. Îi priesc solurile afânate. Arbore exotic. roşietici. ca la brad. cu vârful ascuţit.] . ascuţite la vârf. mugurii mari. liniare. Este mai rezistent la uscăciune decât molidul şi bradul. adânc şi larg crăpat. în partea inferioară formează ritidom gros. mai moi. Are temperament de semiumbră. lungi de 2-3cm. triunghiulare. în staţiuni cu temperaturi medii anuale de 7-9 0C (100C) şi precipitaţii de 550-650mm în sezonul de vegetaţie. dar mai de lumină decât bradul şi molidul. solzii necăzători. spongios. roşiatici-vişinii. atinge chiar peste 100 m înălţime şi diametre până la 4-5 m (recordul absolut este menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7. scurt pubescenţi în primul an.50) sunt subţiri. îngheţuri periculoase puţin frecvente.) Carr. Spre deosebire decele de brad. taxofolia (Lam. fiind plantat pe suprafeţe din ce în ce mai mari. Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco [P. uşoare. P. cu areal foarte larg mai ales în latitudine (între 27 şi 520 latitudine nordică. Scoarţa netedă. dispuse pectinat. lucitori. cu muguri ovoid-conici. Coroana conică. excepţional. În California ajunge la altitudini de aproximativ 2000m. cu vârful evident ascuţit. Tulpina dreaptă.douglasii (Lindl. ovoid-conici. Lujerii (fig.3). cu vârf ascuţit (nu obtuz). au două dungi longitudinale albicioase de stomate pe dos. cilindrică. La noi a fost introdus de 120 de ani. de la câmpie până la altitudine de 1400m (subzona molidului).. neînţepător.duglas verde.) Britt. drepte.6 m diametru – Parde. Conuri pendente. duglas. Suportă mai bine perioadele de secetă dacă în sol se găsesc rezerve suficiente de umiditate.5mm lăţime. cu câte două seminţe aripate. sunt însă mai înguste. În Europa a fost introdus cu 150 de ani în urmă. labătrâneţe.

cu ace verzi (din zonele de coastă ale Pacificului).) Asch. cele mascule în amenţi galbeni. prinse pe un peduncul scurt. duglasul albastru creşte mai încet. pendente. semănatul se face la sfârşitul lui 48 . Asch. cu coroana neregulată. et Graebn. Formele tipice. „Globosa”. (până la 2m) Pseudotsuga menziesii cv. formă cultivată bine în Scandinavia.specific. „Elegans”. et Graebn. Dintre cultivarurile mai importante se numără: Pseudotsuga menziesii cv. Cu ace verzui-cenuşii. – cu coroana piramidală. cu numeroşi solzi persistenţi. Duglasul se obţine din sămânţă iar formele şi varietăţile ornamentale prin altoire. Manifestă sensibilitate mare faţă de poluanţi. bracteele evidente. (până la 1m) Maturitatea arborilor este timpurie. dar trilobate şi nerăsfrânte. Pseudotsuga taxifolia fastigiata (Knight) Sudw. Seminţele de cca. Plantula are 6-8 cotiledoane. ceea ce a şi făcut ca în cadrul ei să se diferenţieze o serie de taxoni. Este o specie foarte variabilă. cu lujeri pendenţi. „Pygmaea”. O rezistenţă mai bună la îngheţuri o are duglasul albastru. 7mm lungime (lungimea aripioarei de 7-10mm). Conurile se recoltează în septembrie. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani. îndeosebi faţă de fluor şi oxizi de azot. Longevitatea de 600-1000 de ani. Creşterea devine viguroasă şi susţinută chiar după primii 2-3 ani. considerată adeseori ca specie distinctă. rotunjiţi. convexe. mucronata Schwer.). (Pseudotsuga douglasii ssp. cu trei muchii şi fără pungi de răşină. de 5-19cm lungime. Puterea germinativă 40-60%. alipite de solzi. de lămâie. cele femele verzui. sunt drepte. Pseudotsuga taxifolia caesia (Schwer. Florile sunt unisexuat-monoice. Un loc aparte în sistematică ocupă Pseudotsuga glauca. au fost descrise ca Pseudotsuga taxifolia viridis (Schwer). Pseudotsuga menziesii cv. este mai rezistent şi la poluarea atmosferică. ceea ce îl face deosebit de apreciat în spaţii verzi. „viminalis”. din Munţii Stâncoşi. cu lobul mijlociu evident mai lung şi mai îngust. uneori fructificaţiile se produc chiar de la 10-15 ani (mai frecvent însă pe la 30-40 ani). „Nana” (până la 3m) Pseudotsuga menziesii cv. Specia cea mai repede crescătoare dintre toate răşinoasele cu frunze persistente din climatul nostru. În tinereţe este sensibil la îngheţuri. Pseudotsuga menziesii cv. care se comportă mai bine şi la secetă. comparativ. Conurile sunt ovoid cilindrice.

conică. Altoirea se practică în placaj lateral. prezentând numai lujeri lungi – macroblaste. Se recunoaşte (fig. verzi sau purpurii. devin brăzdaţi-zgrăbunţoşi.Mayr. plantele se protejează de soare. Procentul de germinaţie mare. tot trilobate. fără pungi de răşină. duglas brumăriu.3). iar conurile mai rămân un timp pe arbore. stau aşezate în spirală împrejurul lujerului şi sunt prinse pe perniţe evidente. Este un arbore mai puţin cultivat la noi. ca la brad. Genul Picea Dietr. în grupuri sau aliniamente (în parcuri). se dezvoltă pe lujerii din anul precedent. acele mai scurte. de culoare verde-albăstrui în tinereţe şi după. cu excepţiacelor de Picea omorica. ramificaţie verticilată. de 5-6 cm lungime. seminţele se împrăştie. ritidom mai puţin suberos. înălţimi mari şi tulpină dreaptă. Lujerii de pe care au căzut acele sau au fost rupte.aprilie. Habitusul frumos. după coacere. ascunse. Butăşirea se aplică iarna. persistenţi şi cu bractee scurte. Florile sunt unisexuat-monoice. sunt răsfrânte spre baza conului. aripate. din cauza proeminenţelor lemnoase decurente. Pseudotsuga glauca . din toamnă se acoperă cu ramuri pentru a le proteja de temperaturile scăzute. Seminţele mici. Speie originară din Munţii Stâncoşi (fig. Dimensiuni mai reduse.] duglas albastru. în răsadniţe reci. păstrează puterea de 49 . la care acele sunt plate. în formă de amenţi galbeni-roşcaţi. Frunzele sunt persistente. în sere sau în septembrie-octombrie. apoi cad întregi. Cuprinde 40 de specii de arbori din zonele boreale şi temperate ale Americii de Nord şi Eurasiei. cu numeroase carpele. aciculare. ascuţite. cele femele terminale. rigide. se desprind uşor de pe aripioară. Datorită coloritului frumos al coroanei se utilizează ca specie de interes ornamental. după o stratificare de trei săptămâni. coroană piramidală. Picea sitchensis . cele mascule. la început erecte apoi devin repede pendente. regulat este bine pus în valoare prin plantări izolate. glauca (Mayr) Schneid. Maturaţia anuală. păstrând mugurele terminal al portaltoiului. cu înălţimi de maximum 45-50m.51) după coroana compactă. Conurile au solzi lemnoşi. în patru muchii.taxifolia var. conurile de asemenea mai scurte.[P. Picea jezoenzis. transformându-se apoi în conuri. ale căror bractee.

conurile mature sunt pendente. Molidul este o specie din Europa Vestică. Secţia Eupicea Cuprinde specii cu ace în patru muchii. În mezozoic cunoaşte deja o mare dezvoltare. Limita vestică naturală se află în masivul Vercores. Molidul european datează probabil din terţiar (fig. molidul a trecut prin diverse transformări. molift.) Link] . În Postglaciar (perioadă climatică preboreală rece şi uscata). Picea obovata şi Picea korainsis ar rezulta că molidul european a ajuns la noi din Orientul Îndepărtat trecând peste Siberia şi Munţii Ural.5 milioane ani. la 50027’ longitudine estică.germinaţie mai mulţi ani. de unde în postglaciar a migrat către nord-vest şi nord. Printre centrele sale de refugiu glaciar se numără şi Carpaţii româneşti. Mare valoare economică.4). sub influenta glaciaţiunilor cuaternare. boreală. 50 .)Karst [P. Picea abies (L. apoi se îndreptă către nord în lungul masivului Jura. de 200 milioane de ani. Graniţa de sud se realizează în Munţii Rodopi (Grecia).molid. cu linii de stomate mai mult sau mai puţin evidente pe toate feţele. În Balcanii de Vest. apoi fagul şi bradul. Genul Picea are o origine foarte veche. Clima mai caldă. În climate tot mai calde din subboreal şi atlantic. la altitudini mari. În Pleistocen. excelsa (Lam. de unde ajunge în Munţii Pădurea Neagră. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare. În perioada subatlantică cu climat mai răcoros şi umed între etajele molidului şi stejarilor se interpun la început carpenul. a determinat extinderea sa în munţi. molidul pierde teren în regiunile joase în favoarea stejarului şi altor foioase. După aceleaşi criterii de deosebire între molidul european şi cel asiatic s-ar putea deduce un al doilea traseu intercontinental de migraţiune din sud-est peste Himalaia. molidul are o importanţă deosebită forestieră şi ornamentală. acum 1.5). brad roşu. unde prezintă în esenţă un areal montan . localizându-se în munţi. Centrală şi Estică. În nord se întinde dincolo de cercul polar. Centrul ancestral al originii molidului se află în Asia de Est.regiunea alpina sud-est europeană şi regiunea hercinică-carpatică destul de frământată (fig. definitivându-se actuala zonare a vegetaţiei din ţara noastră. molidul se găseşte la altitudine redusă. apariţii izolate se înregistrează în Macedonia. După diferenţele morfo-anatomice reduse dintre Picea abies. scoarţa conţine substanţe tanante.

iar deasupra rariştilor subalpine urcă în golul de munte ca. În Carpaţii româneşti. cu nebulozitate mare. Culturile artificiale în prelungirea arealului natural s-au extins până la altitudini de 400-500m sau chiar mai jos (fig. nu ca la brad. în amestecurile de fag cu răşinoase până la altitudini inferioare. foarte acide. Pe soluri uscate lâncezeşte. molidul este mult mai puţin pretenţios ca bradul. Molidul este o specie continentala. iar cele superioare ajung la 1800m (în Retezat). molidişurile se concentrează în Carpaţii Orientali. molidişurile se plasează la altitudini tot mai mari. Are temperament de semiumbră. dar puşi în lumină pre târziu se usucă. Are un sezon de vegetaţie mai scurt decât bradul. iar în unele cazuri. litiera sa bogată se descompune greu şi imperfect. cu suficientă umiditate. Puieţii rezistă sub masiv chiar două-trei decenii. cu excepţia munţilor Banatului unde nu creşte natural. pătrunzând. slab scheletice şi aerisite. exemplare izolate. În Carpaţii Meridionali se fragmentează oarecum. molidul suferă Molidul acidifică solul. mai ales în primii 2-3 ani. de exemplu. de climat rece şi umed (temperaturi anuale de +2 la +40C şi precipitaţii de 800-1200mm). Din aceast motiv. Creşte destul de viguros pe soluri cu humus brut. când puieţii au o înrădăcinare extrem de superficială. Molidul atinge frecvent înălţimi de 30-40 m. Se poate instala şi în 51 . formând masive compacte între 700(600).Arealul molidişurilor în Carpaţi nu coincide cu arealul molidului care depăşeşte limitele formaţiei respective. Îngheţurile târzii pot provoca vătămări puieţilor. turbării dar lâncezeşte.6). În Munţii Apuseni. Limitele inferioare în Carpaţii sudici coboară rar sub 1000-1200m. La noi molidişurile realizează o remarcabilă continuitate în regiunile montane ale Carpaţilor. apare mai ales în munţii înalţi. Este sensibil la secetă. Înrădăcinarea sa este tipic trasantă (în vestul Europei înrădăcinarea este descrisă ca relativ profundă). montană şi subalpină. peste 60 m şi diametre de 1-2m. dacă acestea sunt afânate.1550(1600)m pe versanţii estici şi între 800 şi 1600m pe versanţii vestici. În ceea ce priveşte solul. Arealul molidului a fost mult extins prin culturi artificiale începând încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. coboară la 500m la Gheorgheni şi în Bucovina. molidişurile formează o insulă izolată faţă de restul arealului carpatic. De la est către vest. este indiferent fata de conţinutul de substanţe nutritive.

dispuse în spirală. rombici. alungite şi lipite de baza solzului. răspândiţi în toată coroana. Ramurile sunt dispuse în verticil şi au poziţii diferite. Prezintă tulpină dreaptă. Ramurile se elaghează anevoie. pe care stau inserate acele şi care imprimă un aspect deosebit de caracteristic. brusc îngustate la vârf şi terminate într-un mucron înţepător. după uscare cad imediat. şi mai uşoare decât la brad. Bracteele ascunse între solzi. au 10-15 cm lungime. Conurile de formă cilindrică. terminale. iar cei laterali ovoizi. Frunzele aciculare. manifestă rezistenţă relativ ridicată la acţiunea mecanică a vântului. fără pungi de răşină. mai mult sau mai puţin îngrămădite ca o perie pe faţa superioară a lujerului. cu 2-4 şiruri de stomate. 51). Împrăştierea seminţelor se produce după desfacerea solzilor la conurile mature care ulterior cad întregi dar se menţin pe arbore chiar până toamna următoare. cilindrică. decurente. spre deosebire de brad păstrează vârful ascuţit până la vârste înaintate. acuminaţi sau rotunjiţi la partea superioară şi cu vârful trunchiat. unele ramificaţii pătrunzând adânc prin fisurile rocii. rigide. din tinereţe. stau pendente în luna august. Coroana este îngustă. triunghiulare. cele femele. Puterea germinativă a seminţelor este de 70-80% şi seminţele se pot păstra mult mai bine decât cele de brad. (fig. alungit-cilindrice. Mugurii sunt nerăşinoşi. precum şi ramurile dintre verticile. deoarece dezvoltă mai puternic şi mai simetric sistemul radicular. roşii purpurii sau galbene-verzui. stâncoase. Solzii se desfac în forme diferite. persistenţi. Semănate primăvara răsar în 4-5 săptămâni. Uneori culoarea este cenuşie sau brună.de doborâturi de vânt mai mult decât oricare altă specie indigenă. şi 4-5 cm diametru. dispuse spiralat. sunt mici. caracteristic sunt mai ales cele de ordinul doi. verzi sau roşii-violacee. Se compun din solzi lemnoşi. prezintă culori diferite. rombice în secţiune transversală. care stau. cu o aripioară de 10-15 mm. cei terminali conici. conică. de care se desprind uşor. chiar pe soluri foarte superficiale. Scoarţa – ritidomul are caractere variabile. erecte. Florile sunt unisexuat-monoice. pe lujeri anuali sau din anii precedenţi. lungi de 1-2. de obicei oblic sau pendent. Arborii crescuţi izolat.5 cm. denticulat sau emarginat. brune-închis. lăsând pe lujer urmele perniţelor proeminente. Lujerii de culoare brunăroşiatică. de 45mm lungime. Seminţele sunt mai mici. provenite din muguri intermediari. 52 . adeseori este de culoare roşcată (denumire şi de „brad roşu”). cele mascule amenţi roşii-gălbui. Fructifică la 3-4 ani. poligonali până la rotunjiţi. Au durată de 5-7 ani. aşa încât coroana se menţine deseori compactă şi deasă mai ales în arborete tinere. au proeminenţe lemnoase.

Puieţii cresc încet în primii 3-5 ani. Molidul este foarte sensibil la atacul insectelor sau ciupercilor.. În parcuri şi grădini se cultivă unele varietăţi de talie redusă: 53 .cu coroane înguste. pendente. Astfel după forma coroanelor sunt cunoscute varietăţile: Picea abies var. adeseori apar calamităţi adevărate. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea (ca la brad). columnare. Molidul prezintă un accentuat polimorfism. conuri tinere de culoare verzuie. Picea abies var. sau moder. inversa Beiss. rece şi umed.. cu ramuri de ordinul I pendente. subţiri. montana (carpatica). zăpada interceptată în coroane atinge uneori 40 % din întreaga cantitate căzută.53): Picea abies var. şerpuitoare.. Picea abies var. Molidul reduce scurgerile de apa pe versanţi. îngustaţi. Sub coroane mediul devine umbros. în cuprinsul vastului său areal diferenţiindu-se o serie de forme şi varietăţi. În condiţiile fotoclimatului respectiv solurile se acidifică. virgata (Jack) Caspary.. în Munţii Apuseni. Resturile organice nedescompuse sau parţial descompuse se depun sub formă de humus brut . Picea abies var. cu ramurile de ordinul I orizontale. pyramidalis Carr. cu coroana piramidală. cu ramuri lungi.straturi groase. solzi acuminate. iar cele de ordinul II lungi. cum s-au semnalat şi la noi. columnaris (Jacques) Rehd. înfluenţează climatul intern cât şi solul.europaea. Dupa forma solzilor distingem (fig. viminalis Caspary. Longevitatea până la 600 de ani. După culoarea conurilor se diferenţiază formele: Picea abies erytrocarpa. Molidul este cultivat în amenajări peisagere şi datorită calităţiilor sale ornamentale. Picea abies var.. cu conuri violet purpurii înainte de maturitate (august) şi Picea abies chlorocarpa. la vârf rotunjiţi. Picea abies var. Molidul este un creator de mediu specific aproape neîntrecut. lipsit de curenţi puternici de aer. conuri cu solzi romboidali. exercitând importante funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională în bazinele montane. Creşterea se activează după această vârstă şi lujerii anuali depăşesc de multe ori 1 m lungime. neramificate etc.

formă asemănătoare cu un cuib voluminos care la vârsta adultă ajunge la 1-1. conurile sunt cilindrice. cu ramuri scurte. Picea abies var maxwellii. vârful solzilor evident răsfrânt (fig. – molid înţepător. de culoare brună-deschis. frunzele mici. glauca Reg. A fost introdus ca arbore ornamental de la câmpie până în regiunea montană. are o formă rotunjit aplatizată. mugurii terminali mai mari. uscăciunea în aer şi în sol. lujerii sunt foarte subţiri. Specie exotică din Munţii Stâncoşi (America de Nord) la altitudini de 1800-3300m. Dintre selecţiile înmulţite se cultivă în parcuri: 54 .Picea abies var gregoryana. cu acele verzi-albăstrui. Picea abies var nidiformis. de 6-10 cm. ştirbiţi la vârf. Picea pungens Engelm. nerăşinoşi. foarte decorativ primăvara când apar noile creşteri. înţepătoare. sunt aşezate împrejurul lujerului. argentea Beiss. ramuri şi lujeri divergenţi. foarte compactă. Acele de 2-3cm lungime. de culoare brună-gălbuie-deschis. de colorit verde-cenuşiu. În arealul natural atinge până la 50 m înălţime. sferic-turtită. Picea pungens var. cu solzi subţiri. Se foloseşte în parcuri şi grădini. cu acele albe argintii. lujerii viguroşi. de culoare verde-cenuşie. rigide. În anumite situaţii. neînţepătoare.54). Adaptat la climatul montan continental. cel mai răspândit molid pitic. Suportă bine temperaturile scăzute. dispuse radial pe lăstarii erecţi. se plantează solitar sau în grupuri. Scoarţa este cenuşie. oblongi. – molid argintiu. Varietăţi: Picea pungens var. ace rigide.. glabri. conformaţie regulată şi vigoare bună. formă pitică.5m înălţime. puţin recurbate. Cultivarele pitice sunt indicate pentru alpinarii şi chiar pentru cultura in jardiniere. 50-60cm. dispuse radial. ace scurte. În zonele cu climă umedă se foloseşte pentru garduri vii tunse şi perdele de împrejmuire (aliniamente dese). este deosebit de rezistent la fum şi praf industrial aşa că este cultivat cu succes în oraşe şi centre populate. rotunjite. molid argintiu. scurţi şi groşi. arbori cu un port regulat se folosesc în aliniamente. rigide şi lăstari divergenţi. intra în componenţa masivelor alături de Picea abies şi Picea orientalis.

rigide. care acoperă tulpina până aproape de bază. Atinge peste 40m înălţime (60m).5-2.molid de Caucaz Specie exotică caucaziană (fig.) Link . până la 1cm. altitudinea 700. Creşterea la început mai rapidă.Picea pungens „Glauca Globosa”. pitic. laţi (1-3 cm). dar încetineşte în scurt timp. argintii-brumate. Relativ rezistentă la secetă şi fum. lucitori. Glauca Picea engelmanni cv. Argentea Picea orientalis (L. dar de un brun mai deschis. cu solzi bruni. Cultivaruri: 55 . lujerii scurţi şi glandulos-păroşi. Picea pungens „Glauca Koster”. răşinoşi şi cu solzi alipiţi.molid de munte. lujerii (fig. ace mai scurte pe creşterile tinere. cu vârful solzilor mai rotunjit.5).5 cm lungime. 1-1. cu verticile neregulate.5-7. culoarea se păstrează bine şi în timpul iernii. cu peri scurţi. neînţepătoare. bruni-roşcaţi. asemănătoare cu cele de Picea pungens. şi are coroana îngustă şi columnară. de 3. ajunge la 2m înălţime. profunde. este unul din cei mai cunoscuţi şi răspândiţi molizi albăstrui-argintii. mugurii tomentoşi. formă sferic lăţită. drepte. este astfel periclitat de îngheţuri. acele de 1. de formă larg conică. cu miros neplăcut.55) lucitori. îndreptate în sus. Specie exotică. Picea pungens „Glauca Montgomery”. porneşte primăvara cu 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie de cât Picea pungens. acele foarte lucitoare şi scurte. Preferă locurile cu umiditate atmosferica mare.2100 m. aşezate culcat pe lujer.5m înălţime. conuri de 6-10 cm. Temperament de umbra (aproape ca bradul) este sensibil la schimbarea bruscă a condiţiilor de mediu. Are puţine cultivaruri: Picea engelmanni cv. rotunjiţi cu marginile întregi. conurile scurte. cu înălţime de 10-15m. scoarţa subţire de culoare brună-deschis. verzi. lăsând o cărare pe faţă cu un spaţiu liber. bine aprovizionate cu apă.5 cm. cu areal vast pe versanţii vestici în Munţii Stâncoşi. molid de Arizona. ramuri foarte dese. Picea engelmanni Parry . Arbore până la 50 m înălţime. flexibile şi puţin înţepătoare. Creşte bine pe soluri luto-nisipoase.

au solzi laţi. turtite. sunt dispuse în formă de perie spre faţa superioară a lujerului. la vârf triunghiular-obtuze. scurt păroşi (fig. mucronat. de 3-6 cm. subţire. acele de 10-25 mm lungime. considerat relict terţiar. Secţia Omorika Picea omorica (Pan. cu solzi neregulaţi. „Gnom”. „Nana”. cu ramuri pendente Picea orientalis cv. columnară (în limba sârbă „omorica” înseamnă zvelt. fum si praf. Arbore până la 30 m înălţime. lujerii glabri. cu marginea rotunjită şi întreagă. Picea sitchensis (Bang) Carr – molid de Sitka Specie exotică din America de Nord.57). Conurile mici. Picea orientalis cv „Nutans”. (înălţimea de 3m) Picea omorica cv. brune deschise. Expansa. neînţepătoare. . verzi-lucitoare pe faţă. cu două dungi albe pe dos. acele turtite. de 8-18 mm lungime. Conurile de 5-10cm. cu coroana îngustă. (tufă de până la 1m înălţime) La noi apreciat ca arbore ornamental.56). cu vârful lung acuminat.5). 56 . înalt). Lujerii sunt cenuşii-bruni. înţepător.) Purk.molid sârbesc Specie exotică cu areal foarte restrâns pe Valea Drinei . în Alpii Dinarici(fig.Picea orientalis cv. Arbore de mari dimensiuni. „Nana”. ritidomul brun-roşcat. în grădinile dendrologice de la Snagov şi Dofteana (Bacău) nu suferă de ger şi secetă. fiind foarte decorativ şi rezistent la ger. brune.: 25 m înălţime la 95 de ani. bruni-gălbui (fig. (înălţimea de 2m) Picea omorica cv. la vârf denticulaţi. Are puţine cultivaruri: Picea omorica cv. „Aurea”. cu solzi subţiri. în tinereţe violaceae. cu un scurt mucron. cu două dungi albicioase pe dos. se găseşte de-a lungul Coastei Pacificului. cele de pe partea superioară a lujerului îndreptate înainte. Unul dintre cele mai frumoase exemplare in parcul de la Covasna. cu înălţimea 1m Este introdus in exclusivitate ca arbore de parc. cu margini galbene. cu înălţimi de până la maximum 60 m.

primăvara. aripate. seminţe mici. conuri mici (3. pe lujerii lungi inserate spiralat. originar din America de Nord. moi. în august-septembrie sau decembrie-martie. pe cei scurţi grupate în rozete sau smocuri.10 zile. creşte ca un con compact.2.6cm). Picea glauca „Conica” este sensibil la atacul păianjenului roşu. regulat. foarte des ramificat. Arborii au coroana rară. Pregerminarea seminţelor în nisip umed 8. în placaj lateral. Picea glauca. Arbore de marimea II. ace liniare. Lăstarii pentru altoi să fie terminali. iar in decembrie-ianuarie la Picea abies. Înmulţirea prin seminţe. lujeri lungi şi scurţi. semănăturile de Picea abies se menţin pe loc 2 ani. Lujerii lungi au muguri axilari din care se dezvolta în anii următori brahiblaste purtătoare de flori şi frunze. cu ace verde deschis primăvara. în sere. Înmulţirea prin butaşi. în teren. mai târziu nuanţă uşor albăstruie. Tutorarea se menţine mai mulţi ani. fără pungi rezinifere. Înmulţirea prin altoire. Foarte apreciat este cultivarul „Conica”.În parcuri si gradini dendrologice mai sunt introduse alte specii de molizi ca Picea obovata. în aprilieiunie. Genul Larix Mill Include aproximativ 10 specii din emisfera nordică. varietăţile pitice. iar semănatul se execută în luna aprilie. Recoltarea este diferenţiată: în septembrie se recoltează seminţele de Picea glauca şi Picea pungens. Pentru obţinerea puieţilor port-altoi. ace 8. verticali. Maturaţia anuală. cu butaşi din lăstari de 2 ani. conurile au solzi pieloşi. recoltaţi în perioada iunie-august. cu verticile neregulate. altfel trunchiul nu va fi drept.18mm. cu înălţimea de 2. persistenţi. căzătoare. Florile unisexuat monoice.5 m. În cultură. La Picea pungens se face altoirea prin alipire. 57 . înrădăcinarea durează 2 ani. Picea glauca Voss (Picea canadensis) – molid canadian. Habitus conic.Picea omorika şi Picea orientalis.

zadă Genul Larix datează din era secundară. Creşte natural în Munţii din Europa Vestică şi Centrală. caracterizate prin amplitudini mari de temperatură. carpatica . În postglaciar. îngheţuri frecvente. În Alpii Elveţiei. care reţin bine apa. La noi laricele spontan se concentrează în cinci centre montane: Ceahlău. Larix decidua ssp. Laricele din ţara noastră aparţine ssp. lâncezeşte în văi umede. Specia se poate adapta cu succes în climate mai calde şi mai moderate. în general se întâlneşte la altitudini de peste 1000m. decidua. Bucegi. 58) este arbore de mărimea I şi atinge înălţimi de 40-50 m (60 m) şi diametre de 1-2 m. Larix decidua a migrat prin Siberia până în Europa încă din jurasic. Strămoşul laricelui european este Larix glacialis. alta occidentală din care s-a desprins Larix decidua şi Larix sibirica. cu textură uşoară bine drenate sau chiar pe stâncării. Larix europaea) . Munţii Gârbova. Înrădăcinarea este dezvoltată mai mult oblic 58 . Transpiraţia este intensă (primul loc la conifere). una orientală. în Polonia ajung chiar la 150-200m. Laricele (fig. În era terţiară (jurasic şi cretacic) în China Centrală s-au separat două grupe de specii ale genului Larix. ajunge până la 2500 de m altitudine în amestec cu Pinus cembra. Dacă precipitaţiile sunt bogate. mai ales în Alpi. sezon de vegetaţie relativ scurt. În Sudeţi şi Tatra cresc la altitudini între 300 şi 800m. laricele eurasiatic sa divizat în Larix decidua în Europa şi Larix sibirica în Siberia. scheletice. iar altitudinea minimă este de 650m.Larix decidua Mill subsp. Lotru. cu areal fragmentat şi concentrat aproape exclusiv pe teritorii montane (fig. laricele european a rămas cantonat în zone montane şi premontane cu climat continental. Laricetele naturale vegetează de regulă. structurate.larice.7). Apuseni. Pentru cultura laricelui în aceste condiţii sunt periculoase îngheţurile târzii. argiloase. nevoile sale ridicate pot fi satisfăcute şi pe soluri relativ superficiale. ierni aspre. Are temperament pronunţat de lumină. carpatica (Larix decidua var polonica. Pretinde soluri afânate. Laricele este o specie europeană. de aceea nu-i convin decât versanţi bine aerisiţi şi cu insolaţie puternică. aerisite. cu prea multă umiditate. în Alpii Maritimi şi Occidentali ai Franţei. În timpul glaciaţiunilor cuaternare. ajunge frecvent la 1700 (2000)m. Nu suportă soluri compacte. pseudogleizate. în climate continentale. în Alpii Centrali şi Orientali unde coboară până la 400m.

solzii au 59 . Conurile de 2-3 cm lungime. de 3-5cm. mai ales în plantaţii tinere. sunt izolate şi aşezate spiralat pe lujerii lungi. gălbui. unde ocupă un areal restrâns. grupate în fascicule de 40. cele femele roşii-carmin. Arbore până la 30 m înălţime. Acele căzătoare. sunt concrescute cu o aripă de 7-8mm lungime şi fără conţin pungi de răşină. Au culoarea verde-deschis. persistente. la altitudini de 1200-2400m. cu fundul crăpăturilor de culoare roşie-violaceae. format de timpuriu. Longevitatea este de 400-500 ani. Preferă soluri profunde. cu precipitaţii şi umiditate atmosferică abundente. de 1-3 cm lungime. la 3 ani poate ajunge la 1m înălţime. iar toamna înainte de cădere devin galbene-portocalii. glabri. cu suficientă umezeală. grupate în fascicule de câte 30-40 pe lujerii scurţi. au câte un mugure terminal. Necesită un climat montan-oceanic.şirădăcina este bine ancorată în sol. cu bractee neevidente. rădăcinile devin superficiale. Pe solurile argiloase. relativ îngustă. negricioşi. Tulpina este dreaptă. Conurile aproape sferice. Florile sunt monoice: cele femele. Florile mascule galbene. Creşterile cele mai mari în înălţime au loc la 25-30 de ani. este foarte rară şi luminoasă.) Gard – larice japonez. & Zucc. pagubele sunt provocate de rupturile de zăpadă şi vânt. Are o mare plasticitate ecologică. Coroana este conică. roşii-violacee. Laricele are o creştere rapidă în tinereţe. Lujerii sunt subţiri. concentrată în partea superioară a tulpinii. Specie exotica endemică din Japonia (insula Honda). ritidom gros. Larix leptolepis (Sieb. bracteea ascunsă. cu solzi concavi. în condiţii de luminare neuniformă se dezvoltă asimetric. este destul de rezistent la îngheţuri târzii şi geruri de iarnă. brunedeschis. fertile. scurt ovoide sau aproape sferice. pendenţi. se desprinde în plăci neregulate. Scoarţa este cenuşie. bine elagată. foarte decorative.5 cm lungime. care porneşte mai devreme primăvara decât mugurii de pe lujerii lungi. lujerii scurţi. cu lujeri roşcaţi-violacei şi mugurii roşii (fig. Rezistent la doborâturi de vânt. rotunjiţi sau emarginaţi la vârf. verzi-albăstrui. pseudogleizate. toamna se colorează în violaceu. Frecvent se produce însăbierea (arcuirea) trunchiului la bază sau înfurcirea vârfului (sub formă de baionetă) etc. Acele de 2-3. stau prinse pe un peduncul recurbat. cad târziu. Seminţele de 3-4mm lungime. cu numeroşi solzi imbricaţi.60). Se compune din verticile neregulate şi ramuri orizontale.

cedru de atlas Specie exotica. tabulară. cu ramuri groase. până la 40 m înălţime. Cuprinde 4 specii cu areale restrânse în Cipru. Lujerii. Africa de Nord. începând de la vârste mijlocii devine neregulată. Sunt introduse ca exemplare solitare. iar temperatura 0. În Anglia. Larix leptolepis cv.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger. Oradea) Este arbore de mărimea I. Germania. cu sămânţă nestratificată dar tratată cu miniu de plumb ori umectată două săptămâni (rezultate s-au obţinut prin refrigerarea seminţelor umectate 18. în spaţii intravilane. în majoritate inseraţi pe partea superioară 60 . unde creşte la altitudinea de 1400. Umbrirea şi uscarea sunt necesare la început. Pendula Larix leptolepis cv. cei scurţi. Asia Mică şi Himalaia. Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe. Pyramidalis. Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii staţionale (Macea. Argentea Larix leptolepis cv. Preferă locuri însorite. Înmulţirea prin seminţe: în aprilie-mai (recoltarea se face în martie şi conurile se usucă natural la soare). grupuri şi garduri vii tunse (în poziţii bine luminate). Cultivarurile: Larix leptolepis cv.8). Polonia s-au obţinut puieţi şi prin butaşire în anumite condiţii (pe pietriş la o căldură de 220C şi irigare automată). Cedrus atlantica (End. Speciile de larix suportă tunderea.2200m (fig. La noi a fost introdus mai mult Cedrus atlantica. atlantica] – cedru. De aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării. Bazoş. pretenţioasă faţă de umiditate.50C). prin uscare se depărtează mult de ax. În climatul continental de la noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc. ssp. lungi şi scurţi. Prostrata. Cedrul este o specie termofilă. Genul Cedrus Trew. sunt foarte interesante. adăpostite.30 zile.marginea superioară ştirbită şi mult răsfrântă în afară.

Seminţele stau câte două la baza fiecărui solz. Subgenul Diploxylon Koehne Secţia Eupitys Spach. Genul se împarte în subgenuri şi secţii: Subgenul Diploxylon Koehne cuprinde specii de pin care au câte 2-3 ace (după specie) într-o teacă. de obicei persistentă. care prinde sămânţa ca un cleşte. din zona boreală până în cea ecuatorială. Genul Pinus L. solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. Cedrus deodora Loud. este utilizat pe scară destul de largă în zonele din vestul Europei . foarte răşinoase. solzii cu o dungă brun-închis la partea superioară. Pinii prezintă o deosebită importanţă ornamentală. Frunzele aciculare. iar după coacere se desfac în general greu. simetrice sau asimetrice. Maturaţia este bienală. se desfac foarte uşor de aripioară. 25 de ace) pe lujerii scurţi. ovoidale. Solzii sunt de regulă îngroşaţi în partea de la vârf formând apofiza. când solzii cad de pe axul conului. 3 sau 5 într-o teacă membranoasă. ca la brad. câte 2. de 5-8cm lungime. . Genul cuprinde aproximativ 120 de specii de arbori.5-3cm lungime. carenate. altitudinea de 22002700m. Florile sunt unisexuat-monoice. sunt aripate (foarte rar nearipate). numită carenă. se schimbă la 3-4 ani. persistente. Seminţele aripate. grupate în fascicule. Subgenul Haploxylon Koehne cuprinde specii care au câte 5 ace într-o teacă. rigide. Apare în colecţia dendrologică de la Bazoş. rareori arbuşti. rămânând deseori pe arbore până târziu.61). seminţele se împrăştie obişnuit în primăvara a treia. În climate continentale sunt obişnuit specii rezistente la ger şi secetă şi mai puţin pretenţioase faţă de sol. Conurile erecte. brune. Florile unisexuat-monoice. ascuţite la vârf. Conurile în primul an se dezvoltă foarte puţin. Acele de 1. verzi sau albăstrui. Maturaţia la 2-3 ani. 61 . cu multe subspecii şi varietăţi în emisfera nordică. care cade în primul an. Conurile erecte sau pendente. de 10-15mm lungime. înfloreşte toamna. au forme variabile.a ramurilor (fig. apofiza poate avea o muchie transversală.cedru Specie originară din etajul montan al Himalaiei. cu o proeminenţă numită umbelic.

menţinându-se mai ales în zona montană. între circa 300m altitudine în Subcarpaţii Moldovei şi aproximativ 1700m în Munţii Retezat (unde excepţional ajunge la 1900 m altitudine în Bazinul Gemenele). În perioadele climatice care au urmat (atlantic. Apare pe soluri cu regim hidrologic foarte diferit.6000 de ani. până la cele cu apă în exces sau în turbării.9). subatlantic) aria sa de vegetaţie se restrânge în continuare. de la Atlantic (Pirinei. În climatul boreal pierde teren în favoarea molidului. Este foarte puţin pretenţios faţă de condiţiile edifice. Vârsta arealului actual euro-asiatic al pinului este apreciată la 4000. puternic 62 . Cuprinde teritorii vaste în Europa şi Asia. Aria de maxima răspândire este Bazinul Trotuşului. seminţe aripate. Alpii Dinarici. expuse uscăciunii înaintate. La noi în ţară. cu o răspândire apreciabilă de la coline până în munţii înalţi.Secţia Eupitys cuprinde specii cu câte două ace într-o teacă. Suportă în bune condiţii gerurile puternice ca şi arşiţele prelungite. în parte refugii glaciare ale speciei La noi este o specie premontană şi montană. Este foarte adaptabil în ceea ce priveşte umiditatea. Formele de Pinus sylvestris au fost identificate în sudul Europei în depozite pliocenice alături de Pinus mugo. Este arborele cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre speciile răşinoase indigene. pin comun. Rhodopi. în zonele vestice şi centrale se localizează la dealuri şi la munte. în postglaciar. de la cele nisipoase. conurile simetrice. creşte satisfăcător pe soluri cu humus brut. În Spania. În centrul şi nordul Europei este arbore de câmpie.pin silvestru. Scotia) până la Pacific (ajunge la 70 020’ latitudine nordică. subboreal. a devenit specie predominantă. Glaciaţiunile cuaternare duc la răspândirea sa pe arii vaste din refugiile terţiare iniţiale în Pirinei. Pinus sylvestris L. deci depăşeşte limita polară a molidului. În prezent pinetele naturale ocupă suprafeţe restrânse. în staţiuni neprielnice altor specii. Carpaţi şi Caucaz are un areal discontinuu şi insular spre deosebire de zonele nordice unde arealul prezintă o mare continuitate. Balcani. rămâne pe suprafeţe mici. Carpaţi.. Pinul silvestru ocupă un areal imens. fiind una din cele mai răspândite specii de pe glob (fig. Genul Pinus datează din mezozoic. Este totodată foarte puţin pretenţios în raport cu troficitatea solului.

Lujerii groşi. de la superficială. la vârste mai mari creşterea se domoleşte. relativ rigide. aripate. la 15. ovo-conice. pe soluri nisipoase afânate. mai ales în păduri rărite sau la arborii izolaţi. acuţi.5 ani. în partea bazală a trunchiului. dar nu egalează mesteacănul şi plopul tremurător. care dispun de capacitate mult mai mare de fructificaţie şi diseminare. Longevitatea 200-300 ani. câte două într-o teacă. neregulat ramificată. verde-albăstruie sau cenuşie. se bifurcă sau se desface într-o serie de ramuri groase. brun-cenuşiu. în turbării sau pe stâncării. Acele. Coroana este piramidală numai în tinereţe. pe soluri nisipoase.20 ani. permeabile sau dimpotrivă. pe soluri superficiale. puţin răşinoşi. Pinul silvestru (fig. cu mare capacitate de adaptare. devenind crăpat. 63 . Rusticitatea acestei specii este deosebit de mare. Dar cele mai frumoase creşteri se realizează pe soluri relativ bogate în substanţe nutritive şi fără exces de umiditate. calcaroase sau pe stâncării. se îngroaşă şi se închide la culoare. relativ grele. încolţesc repede după semănare şi sunt relativ uşoare. Pinul silvestru este o specie pionieră tipică. sunt ascuţite. poate să atingă dimensiuni apreciabile şi să formeze tulpini de calitate pe stâncării lipsite aproape complet de sol mineral. aşa că dimensiunile atinse la 100 ani rămân inferioare celor realizate de molid şi brad. compacte. Tulpina este mai puţin dreaptă decât la ceilalţi arbori răşinoşi. până la foarte profundă. Fructifică devreme. îşi pierde rectitudinea în partea superioară. brun-verzui sau cenuşii. uneori până la 40 (50)m şi diametre de 1m.62) este un arbore de talie mare. Mugurii sunt ovoizi. scheletice. de culoare deschisă. periodicitatea fructificaţiei este de 3. cu carene puţin proeminente şi umbelic nemucronat. durează 2-3 ani. Scoarţa dezvoltă de timpuriu un ritidom de culoare roşiatică-cărămizie. în multe cazuri. Conurile. care se exfoliază în foiţe subţiri. de 6-12mm lungime. ajung la maturitate în anul al doilea. Are temperament pronunţat de lumină. În turbării rămâne pipernicit. Seminţele de 35mm lungime. scurt dar evident pedunculate.acide. care realizează frecvent înălţimi de 25-30m. puţin răsucite. Înrădăcinare variabilă. de 3-7cm lungime. neaerisite. iar la vârste mari. apofiza rombică. brunecenuşii. la maturitate capătă uneori formă caracteristică tabulară. Pinul silvestru creşte viguros în tinereţe. când ating 3-7cm lungime.

cu ace de 10cm. formă pitică. până la 1m înălţime. Tulpina este dreaptă. însorite şi calde. des ramificată. Pinus silvestris „Globosa viridis”. verzi. ceea ce îi permite să se ancoreze bine pe solurile superficiale. mari. Pinul negru manifestă amplitudine ecologică mai limitată decât pinul silvestru. în cele mai multe cazuri nu depăşeşte însă 30 m. formă arbustivă deasă.Este sensibil la vătămări produse de vânt sau zăpadă. Turcia. având coroane rare. cu ace rigide de 4 cm. Dintre formele horticole prezintă interes cele de talie mică: Pinus sylvestris „Pumila”. mai ascuţite şi mai negricioase decât la pinul silvestru. Este un arbore de talie mare. Lujerii viguroşi. relativ deasă. nigra (Pinus austriaca) – pin negru. Solul se acidifică din cauza litierei greu alterabile. bruni cenuşii. Vegetează bine în condiţii staţionale grele. Acele. Mugurii sunt cilindrici.10). Ucraina. sunt evident mai lungi (8-14cm). de 12-24 mm lungime. Spania. Conurile sunt grupate câte 2-4. de timpuriu se formează un ritidom gros. mai rigide. Dezvoltă puternic rădăcinile laterale. Grecia. tolerează calciul dar poate vegeta şi pe soluri acide. 3-5m înălţime. Este o specie de regiuni mediteraneene. arbuşti şi plante erbacee. în care se dezvoltă bine alţi arbori. devine largă. adânc crăpat. până la negricioşi. originară din terţiar. creează un mediu climatic specific. de culoare cenuşie sau cenuşie albicioasă (mugurele terminal). mai regulată şi cu mai puţine deformări în partea superioară decât la pinul silvestru. tabulară numai la vârste mari. chiar în Africa de Nord (fig. cenuşiu-negricios. câte două într-o teacă. luminoase. Alpii Italiei şi Austriei. sud-vestul Franţei. expuse încălzirii excesive şi uscăciunii înaintate (terenuri degradate). apare pe soluri cu texturi diferite. Coroana ovoid-piramidală. ssp. Pinus nigra Arn. sesile sau scurt 64 . rigide. Este nepretenţios faţă de substanţele din sol. atingând 40m înălţime. Are temperament de lumina dar mai puţin pronunţat ca pinul silvestru şi protejează mai bine solul. cu îngheţuri târzii. durează 4-6 ani. pe soluri scheleto-pietroase sau stâncoase. pin negru austriac Specie exotică. Insule izolate formează în ţara noastră în Banat. Bulgaria. răşinoşi. îngrămădite spre vârful lujerului. rare (suportă totuşi destul de bine gerurile de iarnă din ţinuturile mai nordice). ocupă un areal mult mai restrâns decât pinul silvestru.

Lujerii sunt bruni până la cenuşiu-negricioşi. de un verde. pe stâncării calcaroase. Apofiza cu carene ascuţite. Solurile prea umede şi văile înguste sau depresiunile în care se acumulează zăpada în cantităţi excesive sunt evitate. greu de străbătut.pedunculate.1500m în Carpaţii nordici şi la 1600. jep. Conurile solitare sau în verticile. Mehedinţi-Domogled. strălucitoare (fig.64). îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate. conuri galbene sau galben-verzui.Ion) – pin negru de Banat Creşte spontan în Banat şi vestul Olteniei (Munţii Cernei.2300m în Carpaţii Meridionali. pe stâncării. Maturaţia conurilor este bienală. are tulpini culcate şi ascendente cu înălţimea până la 2m. ace mai închise.63). ovoide sau ovoid-conice. brune-gălbui. câte 2-4. între 150 (Tricule) şi 1500m altitudine (Munţii Mehedinţi) fiind un endemism al Carpaţilor Sudici (fig. pin de munte. montan şi subalpin. închis. foarte rigide şi înţepătoare. în consolă. cu umbelic brun-întunecat. puţin proeminentă. lucitoare.) – jneapăn. brune. în munţii înalţi. Arealul este european. alcătuieşte tufe compacte. cu un ghimpe scurt pe solzii superiorii. de 4-7 (10) cm lungime. vegetează la 1400. Seminţele au 5-6 mm lungime. Pinus mugo Turra (Pinus montana Mill. Este specie arbustivă. Almăjului.3 ani. Valea Dunării-Tricule). iar periodicitatea fructificaţiei 2. Pretinde umiditate în aer şi sol. sunt aproape sesile.(fig. elastici. lujeri galbeni şi verzui-violaceu. cu coroane etajate.)Novak. Longevitatea 400-500 ani Pinus nigra ssp banatica (Barb. carenă evidentă şi umbelic central. scurt 65 . Acele câte două într-o teacă. mugurii răşinoşi. La noi. orizontale. specie oligotermă se dezvoltă bine pe versanţi umbriţi. chiar în condiţii de vegetaţie grele. Este un frumos arbore ornamental. cu apofiză lat-rombică. Manifestă cerinţe ecologice similare cu ceilalţi pini negri.10). Se deosebeşte de specia tipică prin tulpini foarte bine conformate. rigide. (Pinus nigra var banatica Gera get. fiind totuşi mai adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase. ovoid globuloase. cu o aripă neagră. de 2-5 cm lungime (mai mici decât la ceilalţi pini indigeni). de 3-6 cm lungime.

Creşterea este foarte înceată. poate vegeta pe soluri sărace. de 3-6 cm lungime. foarte răspândită în America. „Gnom”. cu înălţimi de 1. În cadrul zonei naturale de creştere jneapănul prezintă importanţă datorită însuşirilor de protector şi fixator al coastelor erodate. Coroana este rară. cu ramuri subţiri. Seminţele mici. globulos. de 2-4cm. arbust târâtor cu înălţimea de 2. În Masivul Bucegi s-au constituit rezervaţii de jnepenişuri. Este o specie variabilă. adeseori recurbate. uscate. brune sau cenuşii. câte două ace într-o teacă. datorită eficientului control hidrologic pe care-l exercită în bazinele alpine. În arealul natural este considerată specie pionieră. neregulată. Conurile se pot dezvolta şi 66 . adeseori cu un inel negru împrejur. Pinus banksiana Lamb – pin banksian Specie nord-americană. galbenă-verzuie. asimetrice. Arbore de până la 25 m înălţime. considerate varietăţi sau chiar specii distinste.3m. Este apreciat şi din punct de vedere peisagistic. şi compact. apofiza aproape plană. răsucite şi curbate.5-2m. cu crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului (fig. cu solzii strâns alipiţi. până la 1. Cultivare – „Mops”. Acele câte două. galbene. mai ales în Canada (fig. neînţepătoare. pin pitic.12).5m înălţime.Pinus nugo var.mucronat. cel mai răspândit pin pitic. din răşină se extrage terebentină de calitate superioară. asemănătoare pinului silvestru. Acele. foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. a grohotişurilor. Rezistă bine la ger şi secetă. divizată în subunităţi. rigide. mughus. scheletice. scurte. Lujerii sunt bruni-gălbui. tufă compactă. Secţia Banksia Mayr.65). cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu. de exemplu: . glabri. cenuşii. în secţiune transversală semicirculare. câte două în verticil. În culturi nu a dat rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri degradate. Conurile. conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân câţiva ani în coroana. Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster). tari. de culoare deschisă. Longevitatea 100-200 ani.

aproape drepte. pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. din muguri proventivi. de culoare verde-închis. au apofiza rombică. carenată. Secţia Pseudostrobus Endl. în nord până în Canada (fig. Conurile ovoide. Mugurii ovoid-alungiţi. de 2-4 mm lungime. Sămânţa triunghiulară. rigide. având solzii cu vârfurile dezlipite. Se disting populaţii nordice. Cuprinde pini cu trei. răşinoşi. La noi se cultivă doar ca arbore de parc. de 3-7 cm lungime. Conurile simetrice.direct pe tulpină. de 4-6 mm. Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică. patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. apoi cenuşii-roşcaţi. Pinus ponderosa Laws. are capacitate de lăstărire. Acele câte trei. globuloase. răsucite. pietroase sau nisipoase. cad imediat după diseminare. Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg. În sud ajunge până în Noul Mexic.6 ani. Lujerii tineri bruni-gălbui. Creşterile încetează practic la 100 de ani. pe soluri uscate. – Pin galben. Maturaţia are loc toamna a doua sau în anul al treilea. negricioasă.12). Specie exotică din estul America de Nord (fig. asimetrice. 67 . îndeosebi sub raport climatic. Arborii vârstnici au coroane largi. Secţia Taeda Spach. aproape sesile. periodicitate anuală. Coroana rară şi neregulată. La noi. Atinge înălţimi de până la 25 m. Sămânţa este mică. Fructifică la vârste mici. abundent şi aproape anual. umbelicul proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit. Pinus rigida Mill. Scoarţa este brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. Longevitatea este relativ redusă (maxim 200 ani). Seminţe lung aripate. conurile se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani). Maturitatea arborilor forte timpurie. creşte la altitudini de 900-1000m. de-a lungul Pacificului.12). impresionante. Tulpina dreaptă. mai adaptate la uscăciune în aer şi sol. urcă până la 2000m altitudine. lungi de 7-14 cm. de climat rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi. 5. cu ramificaţii orizontale. fragmentat.

Balf Specie originară din America de Nord. formând de timpuriu ritidom gros. scopulorum acele sunt mai scurte. este cenuşie. crăpat în plăci neregulate. Arbore de mărimea I. sunt pedunculate. Trunchiul cu un ritidom gros. brune-roşcate. după căderea acelor. drepte sau puţin îndoite. Improprii pentru cultura sa sunt solurile nisipoase. cu areal restrâns. Conurile până la 7-8 cm diametru. crăpat în plăci neregulate. răşinoşi. atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1. Conurile câte trei sau patru în verticile.67). răşinoşi şi solzi cu vârful dezlipit (fig.52. Prezintă amplitudine ecologică largă. de 12-16 cm. lungi de 12-28 cm. sunt lungi de 8-15 cm. mai adesea câte două într-o teacă. cu puncte negricioase (fig. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. câte trei într-o teacă. Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate. Coroana este îngust piramidală. de 6-19 mm. puternic carenată şi umbelic caracteristic. Ca specie ornamentală. ovoid-conice. Acele câte trei într-o teacă. mobile sau cele mlăştinoase. după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o rozetă pe ramură. partea internă a scoarţei are culoare gălbuie. în regiunea de câmpie. se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi. în general rigide. uneori recurbat. Arbore de până la 50 m înălţime.Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice.67). Lujerii sunt foarte groşi. Acele. Lujerii brun-verzuibrumaţi. lungi de 10-25 cm lungime. cu apofiza brună-lucitoare. alb-cretaceu. scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă. strălucitoare. rezistând bine la secetă şi ger şi manifestă exigenţe mari faţă de sol. Sămânţa obovoidă. simetrice. La noi se cultivă mai ales în scop ornamental. Cultura sa în ţara noastră ar putea prezenta interes în zonele mai uscate. de un verde-închis. mugurii mari. verzicenuşii sau glaucescente.5 m diametru. în smocuri la vârful lujerilor. La Pinus ponderosa var. dispuse terminal. 68 . cu muguri mari ovoizi-cilindrici. uneori două sau cinci. rigide. cu apofiza proeminentă şi umbelic prevăzut cu ghimpe. teaca rămâne pe lujer până la 10 ani. o fâşie îngustă în lanţul muntos din apropierea Coastei Pacificului. terminat într-un ghimpe puternic. de unde şi denumirea de „pin galben”. cilindrici. cu coroana globuloasă până la tabulară. având consumuri specifice mici de elemente nutritive. ascuţite. Pinus jeffreyi Grev et. Tulpina dreaptă.

Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a portului globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau glaucescente) şi conurilor foarte mari (7. sunt frecvente. începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Sub aspect ecologic. Creşteri viguroase se realizează şi pe soluri mai sărace şi acide. Arealul este vast (fig. În staţiuni de luncă şi 69 . Ca şi la pinul galben. răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său (întins pe circa 1900km). Vegetează din ţinuturi cu clima foarte variată. cu apofiza puţin proeminentă. Pinus strobus L. necarenată şi umbelic terminal. în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300m). În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea.recurbat. – pin strob. în momentul căderii conurile lasă aderentă pe lujer rozeta bazală de solzi. niciodată ghimpos. de pe roci silicioase. se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1800km. afânate. În partea nordică a teritoriului respectiv. Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă. în parcuri publice şi grădini dendrologice. ferite de extreme climatice. Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în substanţe nutritive şi humus. bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni cu ierni blânde. în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă. Specie exotică din America de Nord. În culturile indigene. Creşte activ în tinereţe. aspră. Subgenul Haploxylon Koehne. pinul strob rămâne mai mult arbore de câmpie. Seminţele mari. aproape cilindrice. profunde şi cu suficientă umiditate. Secţia Strobus Sweet. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii. lujeri subţiri iar conurile lungi. pendente. dar profunde. dar foarte sensibil la secetă. cu aripa de circa două ori mai lungă decât sămânţa. cerinţele ecologice ale pinulu strob au fost în mare măsură verificate. pin neted.12). ferite de uscăciune. Culturile de interes ornamental.8cm diametru). lungi de 10-14 mm. în staţiuni diferite.

periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani.de terasă. fiind rezistentă la doborâturi de vânt. cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri. încovoiate. În ţara de origine.90%. cu ramuri întinse pe sol. Seminţele lungi. Pinus strobus cv. Longevitate mare. de culoare verzuie-cenuşie. Cultura pinului strob este relativ uşoară.68) atinge înălţimi mari. lucitoare. câte cinci la un loc. Ritidomul apare spre baza trunchiului şi numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare. puţin proeminentă şi umbelic terminal. la noi în unele staţiuni a depăşit 30 m. apofiză subţire. flexibile. cu ace verzui albăstrii. pinul strob (fig. aşezate spre vârful ramurilor. se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri. „Glauca”. plan. Pinus strobus cv. sunt îngustcilindrice. rămân adeseori până spre baza tulpinii. a fost insuficient verificat. cu ramuri răsucite. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă. 70 . Tulpina dreaptă. Pinus strobus cv. Cultivaruri cu valoare ornamentală mare: Pinus strobus cv. elagajul lasă de dorit. Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70. Plantulele necesită umbrire în primele două luni. pendente. Pinus strobus cv. cu pungi de răşină. destul deasă. Scoarţa este subţire. mult timp netedă. aplicându-se tehnologia clasică cunoscută de la alte răşinoase. sunt dotate cu o aripă îngustă. sub formă de cioturi groase. dispuse inelar. subţiri. până la 50 m. Se preferă semănăturile de toamna. acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul negru. de 5-6 mm. „Minima”. flexibile. verzui-cenuşie. „Pendula”. zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii. la 20-30 de ani. cu solzi bruni. cilindrică. verzui-albăstrui. 1m Maturitatea arborilor este timpurie. de 10-15 cm lungime. Conurile. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi. de circa 5-10 cm lungime. „Prostrata”. pitică. dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. caracteristici. Acele. „Contorta”. Conurile trebuie să fie recoltate la timp (augustseptembrie). stau răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani. Creştere rapidă. Coroana piramidală. Suferă de atacul ciupercii Cronartium ribicola. deoarece există pericolul ca diseminarea să se facă rapid. Are temperament de semiumbră. iar urmele verticilelor..

Acele. după împrăştierea seminţelor rămân încă mult timp pe arbore. verzi-brumaţi. drepte. pe pedunculi de 2-5 cm. scoarţa cenuşie. lungi de 8-15 cm. formând arborete pure sau de amestec cu Cedrus deodara sau Abies pindrow. având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral. stau multe îngrămădite spre vârful lujerilor. Pinus peuce Grieseb – pin grecesc Specie endemică din Munţii Balcani. sunt brumate-albăstrui. aripate. subţiri. Creşterea este rapidă în tinereţe. Seminţele de 8-10 mm lungime. Pinus excelsa) – pin de Himalaia Specie exotică. cu ramuri scurte. dar foarte lungi. verzui. aspre la pipăit. La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice. şi Albania. ca şi scoarţa tânără. de 10-18 cm. rezultând astfel o coroană îngustă. aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive. de 15-30 cm. Acele câte cinci. în tinereţe subţire şi netedă. cu pungi de răşină. dând un aspect foarte decorativ. Coroana este larg-piramidală. de 2-3 cm. Arbore de până la 30 m înălţime. cu numeroase pungi de răşină. Conurile terminale. relativ rigide. câte cinci într-o teacă. atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig. răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig. cu apofiza brună-gălbuie. Arbore de până la 50 m înălţime. în staţiuni caracterizate prin climat umed. cu soluri profunde şi reavăne. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani cu cinci ace. lemnul conţine multă răşină. striată longitudinal. lucitori. din Grecia. Conurile foarte lungi. prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă.Pinus griffithii Mc. Lujerii relativ groşi. cenuşiu-verzuie. Lujerii relativ groşi. moi. scurt pedunculate. La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora. cu climat moderat şi suficient de umed. 71 . pendente. lujerii şi conurile. piramidală. crăpat longitudinal. Clelland (Pinus wallichiana. lungi de 7-10 (12) cm. Seminţele de 7-9 mm lungime. mai târziu cu un ritidom solzos. erecte. unde vegetează în etajul montan superior şi subalpin până la 2200m altitudine. Bulgaria. Staţiunile recomandate sunt cele din zonele montane inferioare şi de dealuri.9) între 1600 şi 4000m altitudine. lucitori. glabri.69). glabri. în mănunchiuri îndreptate spre vârful lujerilor. cu tulpină dreaptă. Scoarţa netedă în tinereţe.

cu coroană ovoidă. aşa încât după 30 de ani arborele capătă un aspect tufos. – Zâmbru Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor. verzi-întunecate. câte cinci într-o teacă. Mugurii sunt ovoizi. La noi se întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere. destul de groşi. rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. ascuţiţi. îngrămădite la vârful lujerilor. Calimani. drepte.Secţia Cembra Spach. unde coboară la aproximativ 1200 m altitudine. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3. flexibili. brun roşcaţi. subţire şi adânc brăzdat. în Munţii Rodnei. acide. pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000m altitudine (în Alpi 2500m) în zona Tăului Negru. Florile 72 . Făgaraş. şisturi cloricito-sericitoase. în tinereţe verde-cenuşie şi netedă. rădăcinile laterale puternice îi asigură o bună rezistenţă la vânt. Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. durează 3-5 ani. fine. cu regim normal de umiditate. Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice. la maturitate cad întregi. Acele. de pe granite. indehiscente. formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu. Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă. gneise. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul. seminţele mari. Conurile sunt erecte. caracteristic nearipate. Înrădăcinarea este pivotantă. bruni sau gălbui-roşietici şi tomentoşi. Bucegi. plan. sau cu aripă foarte scurtă. iar în cele înalte devine relativ pretenţios faţă de lumină . în văile cu fenomene glaciare.4 luni. Godeanu. Pinus cembra L. ramificaţia la început verticilată. Tulpina conică. lucitoare. compactă. răşinoşi. cu vârful evident îndreptat în sus. de 5-10 cm lungime. destul de rigide. Lujerii. micaşisturi etc. glabri în al doilea an. Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru. Apofiza prezintă umbelic terminal. în special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin. variaţii termice extreme şi vânturile puternice de la altitudinile mari. Scoarţa. devine apoi neregulată. Necesită soluri bogate în humus. lăţită la bază. Ţarcu şi mai ales în Retezat.

de 5-8cm lungime. denumite coconari. de multe ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsăsri. uneori în masive. câte 2-4 în verticile. groşi. sunt nearipate şi comestibile. Pot fi plantaţi izolat. brune la coacere. dar susţinută. unde climatul corespunde. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată primăvara. roşii carmin şi sesile. brunroşcat. fiind striaţi longitudinal pe spate. „Glabra” Pinus cembra cv. Seminţele ovoide.sunt unisexuat-monoice. în septembrie pentru Pinus strobus. fenomen care permite împrăştierea lor. şi spre iarnă pentru Pinus mugo. 6. Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară. Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane. În culturile ornamentale se folosesc cultivarurile: Pinus cembra cv. Recoltarea conurilor se face diferenţiat.10 ani. cele femele violet-roz. au tegument tare.80%. alungite. Creşterea în înălţime este foarte înceată. coroana devine cu vârsta mai mult sau mai puţin neregulată. lăţită şi cu umbelic terminal. Puterea germinativa este de 60. cât şi pentru adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. atât pentru frumuseţea lor. Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere. prin iunie-iulie. Solzii cărnoşi. de 8-12 mm. Înmulţirea prin seminţe. Înfloreşte târziu. Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în recipiente de gradină. „Pygmea” Maturaţia este bienală. prevăzut cu un mucron scurt. în grupuri. lăţitela bază. Pinus cembra şi Pinus 73 . în octombrie pentru Pinus sylvestris. Pinus griffithii şi Pinus ponderosa. asemenea unor lumânări. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente. mari. „Glauca” Pinus cembra cv. mai ales în nordul ţării. „Aureovariegata” Pinus cembra cv. Conurile terminale. erecte. sunt violaceubrumate în tinereţe. cele mascule elipsoidale. subsesile. datorită creşterilor tinere. longevitatea putând depăşi 1000 de ani. conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează. au apofiza puţin bombată. germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani).

pinul cu trei ace.Neger Cuprinde 10 genuri exotice. speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna. cele femele terminale. Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L.80 de zile. pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea mugurilor în faza de alungire. După extragere seminţele se păstrează în vase închise la rece şi întuneric. Se seamănă toamna şi primăvara. În pepiniere. Conurile cu solzi lemnoşi sau pieloşi. se recomandă recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni. În placaj pentru varietăţi. ca port-altoi pentru cele cu două ace Pinus sylvestris. valvaţi.. cu câte 2-9 seminţe aripate sau nearipate. răspândite în regiunile calde şi temperate ale emisferei nordice. Include trei specii de arbori de mari dimensiuni.) Rich şi Taxodium ascendens Boongu. Înmulţirea prin altoire. endemic în Tasmania (emisfera sudică). Familia TAXODIACEAE F. Sunt arbori de dimensiuni mari şi foarte mare.A) sau persistente (Taxodium mucronatum Ten. deseori căzători şi frunze persistente sau caduce. La unele genuri bracteea concreşte cu solzul. din S. cu frunze căzătoare (Taxodium distichum (L. sau se stratifică seminţele 70. cu lujeri scurţi. în America de Nord şi Asia estică.nigra. la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece. 74 . excepţie face genul Athrotaxis.(secţia Pinea). aciculare.W. se utilizează numai plante mamă tinere. eventual cu pregerminare. din Mexic).U. dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon. solzoase sau scvamoase. Înmulţirea prin butaşi. Genul Taxodium Rich. Foarte greu. Pinus aristata (secţia Parryana). Florile unisexuat-monoice.

Taxodium distichum (L.) – chiparos de baltă Specie exotică originară din America de Nord, din regiunile de coastă şi de mică altitudine ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic (fig.14). În interiorul continentului, formează o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. Nu se găseşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea. În ţară, cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Craiova, Braşov etc). Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în Arboretumul Simeria, pe malul canalului Strei, au diametre de aproximativ 1m. În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice bogate în precipitaţii şi fără variaţii mari de temperatură. În Europa, s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate, fără a rezista însă în condiţii de continentalism accentuat (geruri puternice, secete prelungite). Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. Astfel, în ţinuturile meridionale, datorită pneumatoforilor, poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. În ţara noastră, în asemenea staţiuni extreme, la câmpie, se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile higrofile indigene (ca salcia albă, aninul negru, plopul alb). Creşte totuşi viguros pe soluri cu umiditate moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau soluri foarte sărace (Letea). Are temperament de lumină. Chiparosul de baltă realizează în patria de origine înălţimi de până la 50 m şi diametre până la 4 m. Tulpina este dreaptă, groasă, bine elagată, cu o bază puternică, muchiată, din care pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii, protuberanţe ca nişte genunchi, de până la 2 m înălţime, cu funcţii respiratorii. Pe solurile cu umiditate normală, pneumatoforii nu se mai formează. Scoarţa este brună-roşcată, ritidomul subţire până la bătrâneţe, ce se desface în fâşii înguste. Coroana este piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, răsfirată, transparentă, luminoasă, protejează foarte slab solul. Lujerii sunt de două tipuri: cei terminali, persistenţi, bruni-lucitori, glabri, cu muguri şi frunze solzoase, mici, dispuse spiralat, ce cad toamna după un timp de la uscare; cei laterali, căzători, subţiri, lipsiţi de muguri, poartă frunze aşezate distic (fig.71). Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare, de 1-1,5 cm calde,

75

lungime, înguste, turtite. Acele, toamna, capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii, arborele rămânând peste iarnă desfrunzit. Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în inflorescenţe ramificate, cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte. Conurile globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi, romboidali, mucronaţi. Seminţele nearipate, de forme neregulate, mari, bogate în răşină, câte două la subsuoara fiecărui solz, se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol. Se poate regenera vegetativ, lăstărind şi butăşind. Maturitatea este timpurie, fructifică la 30- 40 ani. Puieţii au creşteri active, din primul an, realizează înălţimi de 50cm. Este o specie deosebit de longevivă, până la 5000- 6000 ani. Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile, îngheţurile şi seceta. Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă, cât şi datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul de vegetaţie. Chiparosul se foloseşte solitar şi în grupuri, pe marginea lacurilor şi cursurilor de apă. Se obţine din sămânţă sau prin butăşire. Prin seminţe, conurile se maturează în octombrie-noiembrie, după recoltare se păstrează până în martieaprilie, când se stratifică o perioadă scurtă şi se seamănă în sol reavăn, cu umiditate constantă. Semănatul se poate face în răsadniţe sau paturi nutritive. Plantele tinere se protejează de temperaturile scăzute. Se recomandă utilizarea puieţilor de talie mare, repicaţi şi produşi cu balot de pământ.

Genul Sequoia Endl.
Cuprinde două specii originare din vestul Americii de Nord, arbori de dimensiuni impresionante şi foarte longevivi.

76

Sequoia

gigantea

(Lindl.)

Dechne

(Wellinngtonia

gigantea,

Sequoiadendron giganteum) – arborele mamut, sequoia. Specie răspândită pe o fâşie îngustă din Munţii Sierra Nevada (fig.14). Creşte la altitudini de 1500- 2400m, în amestec cu Pinus ponderosa. Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane, Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea, Baia Mare), unde au creşteri active mai ales în diametru. Este o specie sensibilă la secetă şi geruri. În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde, bogate, permeabile, revene, cu conţinut redus de carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile. Are temperament moderat de lumină. Arbore gigant, ajunge la 100m înălţime şi diametre impresionante, de peste 10m. Tulpina conică, lăţită la bază, are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. Ritidomul depăşeşte 0,5 m grosime şi este fibros, cu crăpături adânci, brun-roşcat. Coroana piramidală, deasă, cu ramurile puternice. Lujerii, la început verzibrumării, apoi bruni-roşii, cu muguri nuzi, neevidenţi. Frunzele sunt aşezate spiralat, mici, de 3-12mm lungime, solziformrme-aciculare, lanceolate, cu vârful ascuţit, puţin îndepărtat de lujer, baza decurentă, lăţită, cu două dungi de stomate pe dos; după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii laterali. Conurile sunt ovoide de 4-8cm lungime, roşcate-întunecat, cu solzi scutiformi, valvaţi, prelungcuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită, cu un scurt mucron la mijloc (fig.71). Seminţele sunt mici, de 3-6 mm, câte 3-9 sub fiecare solz, eliptice, turtite, cu două aripi înguste. Fructifică abundent, la 2- 3 ani, puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %. Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000- 4000 ani. La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală, impresionează prin dimensiuni şi portul său regulat. Se obţine din sămânţă. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de primăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor târzii. Necesită protecţie împotriva arşiţei.

77

Sequoia sempervirens (Lamb.) Endl. Cu frunze aciculare, persistente, nu a fost introdus la noi din cauza climatului continental (în vestul Europei s-a acomodat).

Genul Metasequoia Hu et. Cheng.
Genul a fost descris pornind de la specii fosile. În 1941, în China, a fost descoperită specia Metasequoia glyptostroboides Hu et. Cheng. În arealul natural au fost identificate aproximativ 1000 de exemplare la altitudinii cuprinse între 500 şi 1400 m. La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria, Cluj, Craiova, Gurahonţ, Braşov). Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic moderat, precipitaţii abundente şi soluri profunde. Este un arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime. Tulpina este dreaptă, cu baza îngroşată, canelată şi ritidom subţire, brun-roşcat, exfoliabil în fâşii. Coroana este piramidală, rară. Prezintă două feluri de lujeri: lungi, terminali, necăzători, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi de 3-4 mm lungime, opuşi: şi scurţi, distici, opuşi, caduci toamna (ca la chiparosul de baltă). Frunzele căzătoare, aciculare, turtite, lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm, cu baza decurentă, verzi-glaucescente pe faţă, verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos. Florile unisexuat-monoice; conurile subglobuloase, de cca.2,5 cm diametru. Seminţele de 4-6mm lungime, cu două aripioare laterale inegale. Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat, dar suficient de umed, chiar şi pe soluri hidromorfe. Este o valoroasă specie de parc.

Genul Cryptomeria D. Don.
Cryptomeria japonica L. Don. Specie exotică, originară din Japonia şi China. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale până la 1800m altitudine. În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea. Se comportă mulţumitor în climate temperat moderate, cu precipitaţii bogate. Preferă climate blânde, cu umiditate ridicată tot timpul anului, soluri bogate, bine drenate, cu umiditate suficientă în sezonul estival. Are temperament de umbră.

78

La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii, o parte din lujeri se brunifică iarna, dar se refac primăvara. În patria de origine atinge dimensiuni mari, înălţimi până la 45m. Are tulpina dreaptă, conică; ritidom brun-roşiatic, ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste. Coroana este piramidal-ovoidă. Lujerii anuali sunt verzi, apoi bruniroşcaţi, iar mugurii nuzi, ascunşi la subsuoara frunzelor. Frunzele persistente, aciculare, subulate, aşezate spiralat în jurul lujerului, sunt curbate şi cu vârful ascuţit, iar la bază decurente; destul de rigide, lungi de 12-15 mm, cu trei sau patru muchii. Florile mascule sunt în formă de amenţi, îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele sunt ovoid-sferice, dispuse terminal, pe lujerii scurţi. Florile apar de cu toamna, dar se dezvoltă numai primăvara. Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime. solzii lemnoşi, imbricaţi, la vârf cu 3-6 dinţi; bracteea concrescută numai la bază, cu vârful îndoit. După diseminaţie, conurile rămân pe arbori. Seminţele mici, de 4-8mm lungime, câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz, sunt lanceolate, turtite, cu aripioare laterale înguste. Maturaţia este anuală. Lăstăreşte şi marcotează. Se utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase, cu ierni blânde. Are frunziş aparte, iar conurile mici, sferice (1-3 cm), cu aspect rugos, la început verzi, apoi brune, care rămân mult timp pe plantă sunt decorative. În parcuri şi grădini se folosesc cultivaruri de talie redusă: Cryptomeria japonica „Elegans”, cu înălţimea 4- 5 m, formă compactă, larg piramidală, cu frunziş fin, ace (1-2cm) subţiri şi flexibile, detaşate de ax, iarna se colorează în bronz spre brun-roşcat; Cryptomeria japonica „Globosa nana”, formă pitică, 1-1,5m înălţime, sferic turtită, cu ramuri dese care sunt acoperite cu frunze ceva mai mici; vara este verde deschis, iarna verde-glaucescent. Cryptomeria japonica „Aurea-variegata”, Cryptomeria japonica „Elegans aurea”, Cryptomeria japonica „Fasciata”, cu remuri şerpuitoare. Fiind o specie deosebită, mai ales ca plantă solitară sau asociată cu specii faţă de care se evidenţiază (Chaemaecyparis lawsoniana). Formele pitice în stâncării sau în combinaţii de răşinoase pitice sau plante floricole. Se obţine din sămânţă, marcote sau butaşi, formele horticole prin altoire (în sere, cu port-altoi crescuţi în ghivece). Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe bine protejate peste iarna, se pot semăna şi primăvara

79

(seminţele vor fi păstrate în amestec cu praf de cărbune în recipiente ermetic închise). Se obţine şi prin butăşire în luna august, sub sticlă în răsadniţe, cu transfer în sere reci. Puieţii tineri se umbresc.

Familia CUPRESACEAE F.W.Neger
Cuprinde 140 de specii (circa 20% dintre gimnospermele actuale), arbori sau arbuşti cu frunze persistente, solziforme sau aciculare. Uneori apare dimorfism foliar. Sunt specii unisexuat-monoice sau dioice, cu maturaţie anuală sau la 2-3 ani. Florile mascule au filamentele staminale scurte şi anterele în formă de scut; cele femele prezintă două sau mai multe frunzişoare solziforme fertile, la bază cu 1-20 de ovule erecte. În unele situaţii numai o parte din solzi sunt sterili. Carpele sunt concrescute complet cu bracteele, formând un singur solz. Conurile sunt mici, de forme variabile, cu solzi pieloşi, lemnoşi sau cărnoşi, aşezaţi valvat sau imbricat, opus sau verticilat. Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae, Cuprossoideae, Juniperoideae. Subfamilia Thujoideae Pilg. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi, pieloşi sau cărnoşi, ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi); la coacere, conul se desface prin îndoirea solzilor în afară. Include Thuja L., Biota (L.) Endl. şi Thujopsis Sieb. Et Zucc.

Genul Thuja L.
Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia. Lujerii sunt comprimaţi, acoperiţi cu frunze solziforme, plane şi în formă de luntre, aşezate opus şi imbricate, alipite de lujer. Ramificaţia în planuri orizontale. Florile unisexuat-monoice; cele mascule, mici, sferice; cele femele, ovoide sau alungite, cu 1-2 (3) ovule; conuri mici, alungite, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. Maturaţia este anuală. Seminţele, îngust aripate, stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. Plantula are două cotiledoane.

80

care se exfoliază în fâşii. Lujerii sunt comprimaţi. fără pete albicioase (fig. mici de cca. Rezistă la ger. cele dorso-ventrale plate.5 cm lungime. 81 . formă columnară. pieloşi. Fructifică la vârste mici (15-20 ani). de culoare verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos. Tulpina dreaptă. unde prezintă un areal destul de larg (fig. uscaţi. Prezintă o serie de varietăţi deosebit de apreciate din punct de vedere ornamental: Thuja occidentalis var globosa. dispuşi în planuri orizontale sau oblice. Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari. Thuja occidentalis var aureospica. Iarna se colorează în ruginiu. secetă şi suportă bine umbrirea. cu 2 aripioare laterale. sunt aşezate opus. Thuja occidentalis var lutea. Plantula are două cotiledoane. La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice. pe patru rânduri. frunze spicate cu galben. sunt mici. Coroana piramidală.73). dintre care numai 2-3 perechi sunt fertili. Thuja occidentalis var albospicata. tuie de Canada Specie exotică din sud-estul Americii de Nord. este folosită frecvent în parcuri şi grădini pentru portul său foarte decorativ. Seminţele. Thuja occidentalis var Rheingold. îmbracă complet lujerul. de la câmpie până în regiunile montane inferioare. coroana globuloasă. cu forma conică. Thuja occidentalis varfastigiata (pyramidalis. cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi. cu vârfurile lujerilor tineri albe. Arbore demărimea a III-a. frunzele perechi dorso-ventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă. cu scoarţa brună-roşcată. Thuja occidentalis var Pyramidalis compacta. în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori arbustiv. este constituită din mai multe ramificaţii de lungimi apropiate. câte două la subsuoara solzilor. bruni-gălbui. acre se poate modela uşor. ramuri scurte.Thuia occidentalis L. culoare verde spicate cu alb. Frunzele solziforme. verde închis). cele laterale îndoite sub formă de luntre. Thuja occidentalis var aureo variegata.14). Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngustovoide. 1-1. rotundă. scurt mucronaţi la vârf. Thuja occidentalis var alba. plane. – tuie. cu frunze cu pete galbene. columnaris).

Are temperament de umbra. frunzele solziforme. folosit la garduri vii. Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria. Thuja plicata fastigiata. Thuja plicata zebrina. Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal. galbenă. are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot. calciu şi are exigenţe relativ mici faţă de potasiu.Thuja plicata Don. cu forma îngust piramidală.14). fosfor. de 12-18 mm. frunze solzoase mai mari.) – tuie gigantică. solzii exteriori mai scurţi. pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui.2000m altitudine. verzi peste iarnă şi frumos mirositoare (fig. Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe. Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord. longevitate până la 1000 ani. La noi. Faţă de troficitatea solului.74). verde închis. unde se întâlneşte din California până în Alaska sudică (fig. fără glande proeminente. compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed. frunze striate cu galben. la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai mari de 50cm). Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer. Thuja plicata pendula. Fructifică anual. aromat. Este un arbore de mari înălţimi. Conurile sunt mari. cu ramuri pendente. Mihăieşti. Thuja plicata excelsa. (Thuja gigantea Nutt. În horticultură sunt deosebit de apreciate formele: Thuja plicata aurea. Seminţele de 5-7 mm lungime. în patria de origine până la 60 m. cu miros plăcut. cu port columnar. lucioase. Thuja plicata atrovirens. pentru a supravieţui necesită protecţie. Bazoş. abundent. Braşov (în colecţia facultăţii. cu tulpina dreaptă şi scoarţa roşie-brună. iar spre interiorul continentului între 600. Rezistă relativ bine la poluanţi 82 . Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi. În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării până la 1200 m altitudine. cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident. au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa propriu-zisă.

Biota orientalis var Minima. lăsând să cadă seminţele. de 10-25mm. iarna se colorează uneori în roşubrun. cu vârful curbat în afară. port globulos si frunziş galben-auriu primăavara. Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse Este o specie arbustivă. caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie. caracteristice (fig. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele cultivaruri. mai ales în ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală. arborele vieţii. putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a. până la 10 m. mai târziu galben-verzui. la maturitate solzii devin mai tari. 83 . În culturile ornamentale de la noi este una din speciile cele mai importante. cu frunze aurii. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis. aşezate opus.) – tuia. se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe. dispuşi în planuri verticale. de dimensiuni mici şi port columnar.) Endl. de culoare brună.9). nearipate. Frunzele tot solziforme.76). se deschid larg. de 5-7mm lungime. are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe. Specie exotică originarădin China (fig. Conurile sunt mai mari. relativ mari. iar pentru Thuja orientalis în octombrie. cu frunze cu pete argintii. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de caractere. ca o zgârietură. Biota orientalis var aurea. Biota orientalis var nana-compacta. Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează în septembrie. urmează selectarea plantelor cele mai fidele. (Thuja orientalis L. Biota orientalis var Elegantissima. Specie exclusiv ornamentala. Biota orientalis var aureo-nana.Genul Biota Endl Biota orientalis (L. Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. în formă de corn. Astfel. lemnoşi. Rezistă bine la seceta şi fum. alcătuite din 6-8 solzi groşi. dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. cat si pentru garduri vii Prezinta o serie de forme foarte apreciate din punct de vedere ornamental: Biota orientalis var argenteo-variegata. în locul glandei convexe au o adâncitură îngustă şi alungită. Are totuşi o amplitudine climatică relativ mare. verzui-albăstrui. cărnoase.

Înmulţirea se face prin seminţe importate din Japonia. prin butaşi. în Insula Honda se întâlneşte la altitudini între 400. Prin butaşi: vara.5 cm lungime. În arealul natural vegetează într-un climat specific moderat şi umed. Zucc. realizând numai dimensiuni arbustive. de 1. se plantează ca exemplar de elită. Se dezvoltă bine semiumbrite Este un arbore de până la 15 m înălţime sau arbust. imbicaţi cu vârful îngroşat şi mucronat. La noi s-a cultivat exclusiv în scop ornamental.2-1. semănatul se face primăvara. romboidale. cu coroana piramidală. cu două aripioare laterale. în locuri 84 . Lujerii sunt puternic comprimaţi (fig. terminale. Fiind rar în cultură. Conul este subglobulos sau lat-ovoid. plani. Cuprinde o singură specie. Thujopsis dolobrata Sieb. dar folosind metoda curentă. sunt verzi-lucitoare pe faţă şi cu două dungi albe pe dos (două benzi albe pe frunza ventrală şi câte una în zona mediană a fiecărei frunze laterale). în tinereţe necesită protecţie. Florile unisexuat-monoice. neregulat verticilată.75). falcate spre suprafaţa inferioară. înrădăcinarea este foarte lentă si axul plantei se formează foarte greu. în răsadniţe reci. Ramificaţia este în planuri orizontale. Seminţele.2000 m. multe seminţe sterile). la noi suferă din cauza gerurilor mari. Genul Thujopsis Sieb et. în răsadniţe. mici. cele laterale cu vârf acut sau obtuz. până la 5 sub fiecare solz. primăvara. se lasă 2 ani pe loc. cultivată şi la noi în scop ornamental. Are cerinţe mari faţă de umiditate. are solzi lemnoşi. toate varietăţile.Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile. Frunzele solziforme. cele dorso-ventale sunt plane. evident îndepărtate de lujer. însă la adăpostul altor specii de răşinoase. Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa. Et Zucc. Specie endemică din Japonia. în august-septembrie. montan-oceanic.

pe faţa superioară au o mică glandă reziniferă. Specie exotică. cu frunze solziforme mici. de 2. de culoare verde-închis. de mărimea unei nuci (2-4 cm). neexfoliabil. Florile unisexuat-monoice. pentru a elibera seminţele. călduros şi uscat. orizontale. Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm. apoi fibros şi crăpat. care a fost mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei. Seminţele. cu umbelic puţin evident. iar cele de ordinul II divergente. Siria. de 4-5 mm. Se caracterizează prin conurile care la maturitate au solzi lemnoşi. dese şi alipite de lujeri. Specie nord-americană. brun sau negricios. puţin alungite. verzui-cenuşii sau glauce. penta sau hexagonali. brune-roşate. Specie tipică de climat mediteranean. din acest motiv la noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ. cu ritidom subţire. de 3-5 mm. originară din zonele est-mediteraneene (Iran. între 1000. – chiparos. dispuşi opus. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală.chiparos de Arizona. până la 20 sub fiecare solz. înconjurate de o aripioară îngustă. obtuze. Lujerii subţiri.5-3cm. Este un arbore de până la 20 m înălţime. solzos şi exfoliabil în plăci la vârste mici. şi Chamaecyparis Spach. care. suportă bine gerurile şi îngheţurile.Subfamilia Cuprossoideae Pilg. se depărtează între ei. cu ramurile de ordinul I scurte. Genul Cupressus L. în formă de scut. Cupressus arizonica Greene . brun-cenuşiu.77). valvaţi. Cupressus sempervirens L. Cipru). răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei. Cuprinde genurile Cupressus L. lucitoare. solziforme. de obicei în patru muchii. Specie adaptată la climat uscat.1500m altitudine. cu glande rezinifere pe dos. de la câmpie până în zonele montane. la coacere. Conurile sferice. neimbricaţi. 85 . Frunzele mărunte. Conurile au 6-8 solzi scutiformi. subţiri până la 1mm. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu. Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici. Noului Mexic şi Texas. sunt globuloase sau alungite. cu ierni blânde. rombice. opuse. la mijloc cu umbelic ascuţit (fig. cu 8-12 solzi scutiformi. Lujerii anuali.

prezintă 8-10 solzi lemnoşi. Vârful tulpinii. feriţi de vânturile reci şi uscate. strâns lipite de lujer. Scoarţa brună-roşcată. atinge în patria de origine până la 60 m înălţime. cu mare valoare ornamentală: Chamaecyparis lawsoniana var. dezlipite de lujer. altele centrale. rombice. Conurile sferice. cu areal foarte restrâns. inegal rombici. în staţiuni adăpostite pe versanţi cu climat moderat. Chamaecyparis lawsoniana (A. brune la maturitate. sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte. columnaris. carenate. frunziş albăstrui¸ Chamaecyparis lawsoniana cv Elwoodii. cu diametru de cca. rotunde. cu două aripioare laterale. erecţi. la fel de late ca şi ele. În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine. cu port columnar şi frunziş albăstrui. frunze la exterior galben-aurii şi în interior galben-verzui. se exfoliază în plăci solzoase. cu frunziş albăstrui intens sau aproape alb. verzui-albăstrui la început. Lane. 86 .15). La noi.argentea. cu forma conică. mult mai mici. cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. cele de pe faţa inferioară a lujerului având linii albe. cu vârfuri mai acute. Coroana este conică în masiv. lăstari cu vârfuri galbene. Murr. Chamaecyparis lawsoniana cv. 8-10 mm. Seminţele alungite. dispuşi orizontal. difuze (fig. Chamaecyparis lawsoniana var. de cca. alumii.78). umede. Prezintă o serie de forme horticole.Genul Chamaecyparis Spach. Lujerii sunt turtiţi. 4 mm. . Chamaecyparis lawsoniana var.chiparos de California Specie exotică originară din America de Nord. Arbore de talie mare. pe soluri fertile. Frunzele solziforme. caracteristic curbat 8nutant). Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca specie ornamentală în aproape toate zonele ţării. frunziş dens. verde-glaucescent. concentrat de-a lungul Coastei Pacificului (fig. cu frunziş auriu. La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor. cu lăstari scurţi. în Europa s-a adaptat în condiţii mai puţin favorabile. Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol. culturi s-au făcut puţine (Simeria.) Parl. mici. Florile sunt unisexuat-monoice.

cu ramurile de ordinul I orizontale şi cele de ordinul superior pendente. cu 4-6 solzi prevăzuţi cu un ghimpe mic. Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente. cu frunziş auriu. cu frunziş verde-albăstrui. Rezistă la poluare. La noi s-a cultivat numai în scop ornamental. cu vârful ascuţit şi evident îndepărtat de lujer. Westermannii. Chamaecyparis lawsoniana cv.5 m înălţime). Este arbore de mărimea I. Maturaţia este bienală. dar necesită mai multa umiditate în aer şi sol.chiparos de Nutka. pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un verde clar. Chamaecyparis nootkatensis (Don) Spach. Coroana conică. recurbaţi. minima glauca. răspândit pe litoralul Nordic a Coastei Pacificului. înţepător.5 m înălţime). . cu frunziş auriu. Originar din vestul Americii de Nord. minima aurea. fără dungi albe de stomate. pitică (1. atinge 10 m înălţime. de 6-10 (12) mm diametru. caracteristice. creşterile tinere galben-verzui. câte 2-4 87 . cu lăstari pendenţi. Chamaecyparis lawsoniana cv. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la ger. Conurile sunt sferice. până la 30-40 m înălţime.”Stewarti”. sub fiecare solz. Ritidomul subţire.Chamaecyparis lawsoniana cv. exfoliabil în fâşii longitudinale. Chamaecyparis lawsoniana cv. aripate. larg conic. drept. În colecţiile dendrologice de la noi se mai întâlnesc: Seminţele. pitică (1.

penduli. izolat sau în grupuri. în acest caz. Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana. iar daca se execută primăvara. Chamaecyparis lawsoniana se pretează pentru obţinerea de garduri vii înalte Înmulţirea prin seminţe: conurile se recoltează în septembrie. Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august. cu ramificaţie în evantai.Chamaecyparis obtusa Setz. forma sferică aplatizată. 88 .chiparos japonez numit „Sawara” Arbore înalt de la care se cultivă forme horticole interesante: Chamaecyparis pisifera „Filifera”. apoi larg conică cu lăstari aplatizaţi. cu înălţimea de 5 m. se cultivă în ghivece timp de 1 an. Facultatea germinativă este de 10%. ca altoiul să emită propriile rădăcini. cu frunziş auriu. formă larg conică. care prezintă maturaţie bienală. iar la Chamaecyparis nootkatensis. formele pitice în stâncării. compact. „nana”. se recoltează numai acele conuri care sunt bine dezvoltate (cu tendinţa de brunificare şi crăpare). terminali sau iarna în sere. ca port-altoi se poate folosi Thuja orientalis. ramuri recurbate. se aleg numai lăstari erecţi. cu port îngust. bine închise. Altoirea se face în placaj în mai-iunie. de la care se folosesc cultivaruri de talie mică şi foarte mică: „nana gracilis”. frunziş verde închis. formă larg conică. în seră.2 sezoane de vegetaţie. în răsadniţe reci. devin brune iarna. 0. la început neregulat sferică. frunze verzi-cenuşii.închis. Originar din Japonia. Chamaecyparis pisifera „Plumosa aurea”. cultivar pitic. Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote înrădăcinate după 1. se utilizează butaşi cu inel (reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte. În primul an necesită umbrire. Chamaecyparis pisifera Setz. cunoscut sub numele de „Hinoki”. seminţele se păstrează la rece. . 2. cu înălţimea de 10 m. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în răsadniţe Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş. amestecate cu praf de cărbune. în schimb. în recipiente de sticlă.3 m înălţime.5 m înălţime. Chamaecyparis pisifera „plumosa”. lăstari scurţi în formă de scoică. lăstari subţiri. la plantarea puieţilor zona de altoire se îngroapă. frunze aciculare. Se recomandă semănarea toamna. frunziş verde. Se utilizează în parcuri şi grădini.

Subfamilia Juiperoideae Plig. indehiscente (pseudobace). sferice. Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi. insular până în nordul Africii. Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna). pe dos albăstrui brumate cu margini cu dungi verzi (fig. 89 . acuminate. Se instalează uşor în terenuri descoperite. Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului. persistente. cu trei muchii.6-0. formează tufişuri dese. Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia. Florile sunt dioice. arbori şi arbuşti. cu ramuri numeroase. Conurile cărnoase. drepte. Florile unisexuat-dioice. cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în mod excepţional şi înălţimi arborescente).. Juniperus communis L. pe faţă verzi-deschise. Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice Specie arbustivă. exemplarele mascule au uneori şi flori femele.9 mm. negre-albăstrui la maturitate. cu diametrul de 0. germinaţia se produce anevoie. bătătorite.79). Are conurile mature cărnoase (pseudobace).5cm. Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială. Fructifică bogat şi anual. La noi apare în întregul lanţ carpatic. Seminţele câte trei. acide. care nu se desfac. Se caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată. cu regim de umiditate variabil. frunzele aciculare sau solzoase. îngheţuri. lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi. pe grohotişuri sau pe versanţii repezi. iar fructificaţia anuală şi abundentă. brune. câte trei în verticile. Plantula prezintă trei cotiledoane. unde se foloseşte ca fixator. opuse sau în verticile câte trei. arşiţă şi vegetează pe soluri sărace.Ienupăr. Acele. Rezistă la ger. formate din concreşterea solzilor la maturitate. mai rar monoice. provenite din concreşterea solzilor. suculente (pseudobace). rigide. Conurile sunt cărnoase. înţepătoare. se coc numai în anul al doilea sau al treilea. Genul Juniperus L. lungi de 1-1. de 6001400 m. la altitudini mici şi mijlocii. sunt persistente.

este târâtor. cu miros neplăcut.cetina de negi. Frunzele sunt solziforme sau aciculare. moi. Juniperus communis var intermedia întruneşte toate formele intermediare între Juniperus communis şi Juniperus communis ssp. puţin recurbate. neînţepătoare. Înlocuieşte ienupărul în regiuni mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000m altitudine. Juniperus sabina L. 90 . pe faţa superioară plane (fig. unele tulpini marcotează în mod natural. Mehedinţi. de 5-8 mm. originar din Eurasia şi America de Nord. Munţii Vrancei. Atinge numai 0. sunt verzi-albăstrui. pe stânci şi grohotişuri calcaroase (rar gneise). obtuze. cu lujeri scurţi şi groşi. dar cu vârful lujerilor curbat în jos şi ace verzi-albăstrui. . la vârf. sferice. Arbust indigen. cu verticilele acelor distanţate de la 3 la 6 mm. 4mm lungime. Apare pe grohotişuri şi invadează păşunile. cu o glandă alungită. – ienupăr pitic.5m. cu formă columnară. negre-albăstrui brumate. foarte ramificat şi des. rezistă la ger şi secetă Arbust până la 3m înălţime. se coc în toamna primului an sau în primăvara următoare. acele până la 10mm lungime. Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. mai ales pe ramurile exemplarelor mature. spre vârf oblicascendente. pe dos convexe. au cca. brădişor. Arbust până la 1m înălţime. cu 1-3 seminţe. pe versanţi sudici. cu formă columnară şi ace verzi şi Juniperus communis varsuecica (L). Juniperus communis var hibernica (Lodd) Gord. Parâng. cărnoase. Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi uscate. localizată sporadic în Cheile Bicazului. cele solziforme sunt opuse. Specie indigenă. Specie nepretenţioasă. cele aciculare. mai mult sau mai puţin rigide. are ramuri târâtoare. nana Wild. îngustate. relativ înţepătoare. mai mult sau mai puţin rigide. nana.Ienupărul prezintă două varietăţi horticole interesante folosite şi la noi în cultură.81). ascuţite. Acele de 4-8mm lungime). de 1-3 mm lungime. puţin recurbate. Juniperus communis ssp. de regulă. pe faţă plane. pe faţă plane. Pseudobacele mici. triunghiulare. Cozia.

. mici de cca. frunziş albastru-cenuşiu vara. Frunzele conţin sabinol. argile. 91 . Specie arborescentă care în mod excepţional. Alte cultivaruri: Juniperus virginiana cv. calcare.ienupăr de Virginia Originar din America de Nord. Conurile. Florile sunt dioice. fastigiata Juniperus virginiana L.5 mm lungime. de cca. apar şi frunze aciculare. de 3-4m înălţime. scheletice. cultivat frecvent de la cîmpie (silvostepă) până în regiunea montană inferioară.0. 6-9mm lungime. superficiale.2. la noi nu depăşeşte cca. câte două. Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi (nu turtiţi ca la Chamaecyparis). 0. cu scoarţa brună-cenuşie. rareori monoice. creştere redusă. compactă. conică. lungi de până la cca. compacte. ce se desface în fâşii longitudinale. fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi grădini. De mare valoare peisagistică este: Juniperus sabina var. Juniperus sabina var. Ca arbore decorativ este foarte apreciat. largă. un ulei otrăvitor. au 1-2 seminţe şi se coc în toamna primul an. glauce.Arbust ornamental. iar coroana compactă. „Pendula”. Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice. albăstrui-brumate. mai ales la exemplarele tinere. aureo variegata Juniperus sabina var. 10 mm (fig. forma fastigiată. frunziş solziform (în interior frunze aciculare) culoare albastru ca oţelul. erecta. rombic-ovate. pe faţă canaliculate. aşezate opus. unde ocupă o suprafaţă vastă (fig. zveltă. Are temperament de semiumbră. piramidală. tamariscifolia.15). Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate. de 5 m înălţime. La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale. cărnoase. formate pe marne. mai ales forma columnară Juniperus virginiana pyramidalis Carr. formă scundă. folosit în medicină. Uneori. iarna cu nuanţe purpurii. grădini şi alpinetumuri. 15 m. Juniperus virginiana var glauca. Tulpina este dreaptă. liniar-lanceolate.80). Juniperus virginiana bunki.5 m înălţime Juniperus sabina var. pseudobace. ovoide. 1. Frunzele sunt obişnuit solziforme. prin parcuri. cu vârful puţin dezlipit de lujer şi plăcut mirositoare. ajunge la 30 m înălţime.

„Blue Star” (globosus. „Globosa”. Juniperus virginiana. solzoase. cu ramuri subţiri şi frunziş dens. Juniperus squamata cv. Frunze frumoase. mici şi alipite de lujeri (frunziş adult) şi aciculare înţepătoare. 2-6mm lungime. intens colorate în albastru-argintiu. Alte cultivaruri: Juniperus squamata cv. Înmulţirea prin seminţe: Juniperus communis. cu port alipit de sol. solziform. Fructe pseudobace globuloase de 6-8mm. Cultivaruri Juniperus chinensis cv. Juniperus sabina. cu ramuri neregulate. şi 3-4m larg. ascendente. grupate frecvent câte trei. Juniperus horizontalis var glauca. cu două dungi albe (frunze juvenile). deşi. „Nana”. cu extremităţile tinere înclinate în jos. Semănatul cărnoasă. Originar din China. Juniperus virginiana cv. cu ramificaţii orizontale de 3. 15 cm înălţime. de culoare verde-albăstruie. cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze. Adesea frunzele sunt numai aciculare. „Globosa”. „Prostrata”. 2m) Juniperus horizontalis Mnch. arbust care poate atinge 3 m înălţime.Juniperus virginiana cv. lăstari scurţi. albăstrui. arbust târâtor. Originar din America de Nord. Juniperus chinensis cv. apoi bruneviolacee.4 m lungime. cultivarul „Meyeri”. „Aureovariegata” Juniperus squamata Buch. aciculare. în China. de 1 m înălţime. la început verzi. în Europa arbust. „Nana compacta” Juniperus chinensis L. Juniperus virginiana cv. Arbore în arealul natural. Formă larg-conică sau semitârâtoare. se execută imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa 92 . ascuţite.

Neger Cuprinde specii din emisfera sudică-Australia. 25 specii (fig. Sunt arbori monoici sau dioici. scurte. dese. câteodată aripaţi. cu frunze aciculare. Ritidomul se exfoliază adeseori în benzi orizontale. Din genul Agathis se cunosc cca. Jussieu . iar în august-septembrie în răsadniţe. Rezultate bune în iulie august în răsadniţă Juniperus sabina. de 3-5. în atmosferă umedă. Altoirea se poate efectua iarna. cu frunze în formă de ace – genul Araucaria A. Familia ARAUCARIACEAE F. Brown (Pin de Norfolk). Familia CEPHALOTAXACEAE F. una din puţinele specii care au putut fi introduse în Europa. În vestul Europei. America de Sud. cu frunze aciculare. brasiliana A. – cu nervaţiune paralelă. butaşi simpli). Înrădăcinarea durează mult.W.M. Moore) F. Juniperus communis.Neger După o serie de clasificări această familie aparţine ordinului Taxales. pe Coasta de Azur. cu solzi lemnoşi. coriaceae.5cm lungime. Noua Caledonie. iar polenul nu prezintă saci aerieni. în martieaprilie. L.83). Conurile erecte. Juniperus chinensis. lanceolat-ovate. dispuse des împrejurul ramurilor. în sere. Noua Guinee. formând un manşon şi Araucaria angustifolia O. Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire. curbate spre ramură.sau cu limb lăţit – genul Agathis Salisb. globuloase.) (Pin de Parana). La noi se cultivă rar şi numai în seră speciile de Araucaria: Araucaria excelsa R.Înmulţirea prin butaşi: varietăţile.Kuntze (A. Franţa) Araucaria araucana rezistă bine în culturile ornamentale. au seminţe sudate cu solzii şi se desfac la maturitate.W. 93 . (Anglia.R. de talie mare. folosind procedeul în placaj. Bail. Juniperus hibernica (chiar Pentru Juniperus squamata „Meyeri” se fac butăşirile în octombriedecembrie în seră (cu butaşi cu inel sau cu călcâi). În Australia este bine cunoscută Agathis robusta (C.

drupacea) Specie exotică din Japonia. Florile dioice. 94 . cu frunze aciculare. se poate semăna imediat sau se stratifică şi se seamănă primăvara sau prin butaşi. pieloase. dispuse distic. La noi a fost cultivată în grădini dendrologice. Este o specie termofilă.et. de 2-4. Z. Se înmulţeşte prin sămânţa. ferite de ger şi arşiţă şi soluri fertile. sunt pendente. pe faţă verzi-închis. şi sudul Coreei. unde sunt numeroase exemplare sub forma de tufă până la 5-6 m înălţime şi 5.Genul Cephalotaxus S. care acoperă sămânţa total sau parţial. Necesită un climat blând. Frunzele.10 cm diametru (la circa 80 ani). persistente şi ritidom subţire. prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere o formaţiune cărnoasă numită aril. recoltată şi curăţată de pulpă. după fecundare. locuri adăpostite. cu două dungi late de stomate. China. cu solzi desfăcuţi de trunchi. Embrionul are două cotiledoane. pentru obţinerea de exemplare bine conformate se fac butaşi de vârf. cu tegument cărnos. cele mascule sunt grupate în capitule globuloase. curbate.5 cm lungime. Ovule în general solitare. de dimensiunile unei măsline. ovoide. brune-roşcate. Arbore de talie mică sau arbust cu mai multe tulpini. slab înţepătoare la vârf. cu câte două carpele şi cu câte două ovule. afânate. ORDINUL TAXALES Familia TAXACEAE Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale. ortrotope sau anatrope. et. cu nervura mediană evidentă şi pe dos. destul de tari.Z. permeabile. Fructele (galbulus) se maturizează într-un an (în septembrie-octombrie). Cephalotaxus drupacea S. albicioase. pedunculate. ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. relativ scurte. cele femele câte trei. Se foloseşte ca plantă solitară sau asociată cu alte specii din zonele cu climat moderat. Creşte destul de încet. Seminţele. care se acomodează la semiumbră. terminale. adeseori solitare.(Cephalotaxus harringtonia var. sunt aciculare. lucitoare. Are scoarţă brunroşcată.

lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor.84). subţire. de culoare cenuşie-roşcată. de culoare întunecată. care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină. Ritidom timpuriu.. aerisite. ca şi lujerii. cu regim normal de umiditate. Coroana ovoid-conică sau rotunjită. la bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt. au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca.Genul Taxus L. 2 mm. au coroane mult mai rare şi mai puţin compacte. decurent pe lujer. Acele liniar-lăţite. Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în 95 . Mugurii. canelată. Asia Mică şi nordul Africii (fig. În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu. dezvoltată până aproape de sol. însă vârful lor este treptat acuminat.Tisă Este o specie cu areal în Europa. Exemplarele crescute sub masiv. iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate. Se localizează soluri de pe calcare. de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos. iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m altitudine. Specie de climat montan-oceanic. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat. Taxus baccata L. căpătând formă de tufă. are cetină foarte bogată. grohotişuri sau sub forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase. se aseamănă cu cele de brad. dar se întâlneşte frecvent sub formă arbustivă. sunt ovoizi. mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală. plane. la Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. grupaţi la vârful lujerilor. În sudul Angliei. de culoare verzuie. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m. Tulpina este dreaptă. sunt moi. pe stâncării. stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere (fig. deasă. cu umiditate atmosferică ridicată. ca şi cele vârstnice. fără dungi albe de stomate.16). la exemplarele provenite din lăstari. slab acide. tulpina devine ascendentă sau culcată. umbrite. în câteva puncte coboară şi la dealuri. bogate în schelet. La noi se întâlneşte în zonele montane carpatice. În locurile accesibile a fost exterminată. Are temperament pronunţat de umbră. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici). tisa preferă staţiuni adăpostite.

Prezintă valoare ornamentală remarcabilă. 96 . fiind şi relict terţiar. cele femele. de până la 1 cm lungime. după fecundare dau naştere unui fruct fals.fastigiata aurea. tare. cu formă de tufă neregulată. cu un singur ovul. căpătând forme deosebite.tisă de Islanda. Sămânţa este ovoidă. cu partea inferioară glaucă. tisa a fost declarată monument al naturii. numai plante femele. cu ramuri erecte şi lăstari scurţi. brună la maturitate. sunt aşezate pe un lujer scurt. butaşi şi marcote. Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de înmulţire vegetativă prin lăstari. au putere germinativă ridicată (cca. cu ace scurte şi late. Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee). mucilaginos.pendula . Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa. terminal. cu tegument lemnos. se cunosc numai exemplare femele. „Pygmea”. Taxus baccata var. cu înălţimea de 3 m. formă columnară compactă. Se pot tunde şi modela uşor. Se cunosc o serie de varietăţi ornamentale: Taxus baccata var. „Pumila aurea”. comestibil. cu un gust dulceag. Seminţele se coc prin august-septembrie. ajungând până la 1000 de ani. numeroşi. solitare. iar diseminaţia se face prin păsări. acoperită până aproape de vârf de un aril roşu. 80%). Taxus baccata var. cărnos. (înălţimi de 50cm) Din cauza rarităţii. Taxus baccata var. erect. întrucât exemplarele au aspect decorativ.mugure încă din toamna precedentă. Taxus baccata cv. Longevitate este foarte mare. Fructifică destul de timpuriu (de cca. 20 ani) şi anual. fastigiata . fiind constituite din 8-10 stamine. devenind apoi verzi. şi cultivaruri: Taxus baccata cv. adpressa. înconjurate de 3 perechi de solzi. denumit galbulus. frunzele de pe lăstarii tineri au marginile aurii-galbui.

Florile sunt unisexuat-dioice. sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. Specie termofilă. Torreya nucifera (L. Z. peţiolul foarte scurt şi răsucit. grupuri. garduri vii. prin marcotaj şi prin butăşire. Butăşirea pentru specii şi varietăţi se face în august-septembrie.– tisa japoneză În arealul natural arbore.85). forme tunse. care are scoarţa brună. pe faţă sunt convexe şi evident lucitoare. Este un arbore de până la 15m înălţime. colorate verde mai deschis. Originară din Japonia. apoi bruni-lucitori (fig. creşte baccata. la început verzi. varietăţile şi formele prin altoire. cu caractere intermediare. cu butaşi semilignificaţi cu călcâi.Taxus cuspidata Set. Taxus baccata se obţine din sămânţă. vârful ascuţit. cu nervura mediană puţin proeminentă şi au două dungi de stomate înguste. Se folosesc ca exemplare solitare. Seminţele (numai la Taxus baccata) se seamănă după recoltare (august-septembrie) puterea germinativă 80%. sunt liniar-lanceolate. Mugurii prismatici. frunzele aciculare. aşezate distic. Taxus x media Rehd (Taxus cuspidata x baccata). se curăţă de partea cărnoasă şi se seamănă imediat (germinează abia în primăvara anului al doilea sau chiar al treilea din cauza tegumentului lemnos sau se stratifică 18 luni). albăstrui. puternic înţepător. plantele tinere compacte. Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice. forma pitică. Pentru formele piramidale se folosesc butaşi de vârf. mai viguros decât Taxus Genul Torreya Arn. Forme horticole Taxus cuspidata nana. pe dos plane.et. strălucitor. se cultivă foarte rar la noi în parcuri dendrologice. Marcotajul se execută prin muşuroire sau arcuire. de 2-3 cm lungime şi 3-4 mm lăţime. până la 1m înălţime. iarna în sere şi vara în răsadniţe reci. în cultură creşte ca arbust. drepte sau foarte puţin curbate.) S. cele femele 97 . cu solzi parţial dezlipiţi. ca arbust etalat. Lujerii sunt aproape distici. sensibilă la ger. Deosebiri faţă de Taxus baccata: frunze mai groase şi mai late. Altoirea se face cu puieţi de trei ani de Taxus baccata.

Este termofil. Frunzele mici. cu tulpini ramificate. La noi se găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale. brun deschis. specia face trecerea de la gimnosperme la angiosperme). au un înveliş cărnos. Subarbust de 30-50cm înălţime. Ephedra dystachia L. în Cheile Turzii. Are importanţă naturistică. Familia EPHEDRACEAE Genul Ephedra Town. comestibil. cele mascule câte 8-16 grupate în glomerule. Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia. Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajări peisagere. Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos. 98 . tolerează umbra. acest ordin include cele mai evoluate specii. Lemnul are traheide şi trahei. originare din America de Nord. înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar. târâtoare. şi Torreya taxifolia. dar şi pe stâncării calcaroase. formate din stamine cu un perigon cu 2-4 lobi. striate (fig. 2 mm. opuse.foarte mici. cele femele câte 1-2. galbene. neplăcut mirositor (drupe false). de câte 2035 mm lungime. Creşte încet. ORDINUL GNETALES Dintre gimnosperme. xerofit şi calcicol. inserate perechi la subsuoara unor ace. Seminţele ovoide. alcătuiesc o pseudobacă. Înmulţire: prin seminţe îm seră şi prin butaşi. – cârcel. roşiatic. La noi în ţară se mai cultivă Torreya californica Torr. grupate. ramuri verzi. Florile unisexuat-dioice. sub formă de teacă. se maturează în al doilea an.86).

Caracteristic pentru angioasperme este faptul că florile femele au marginile carpelelor concrescute. Acer. fiind dezvoltat deopotrivă în zonele reci şi temperate ale celor două emisfere. dar şi dioice. în care se formează şi stau închise ovulele. 99 . Ulmus.Subîncrengătura (Filum) Angyospermae Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele şi descind din gimnosperme dispărute (Benettitalele. Carpinus. angiospermele lemnoase sunt reprezentate printr-un număr mult mai mare de specii decât gimnospermele şi sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. în formă de limb lăţit sau de foaie. se manifestă din neozoic. Acum 100 milioane de ani dominarea angiospermelor şi regresul gimnospermelor. Florile. şi datorită diferenţierii sezoniere a climatului. iar sperma = sămânţă). Fructele. Juglans. greacă: aggeion = înveliş. ca şi Magnolia. Betula. cărnoase adeseori. Quercus. Au tulpini simpodiale sau monopodiale. Nervaţiunea frunzelor este ramificată. Populus. poligame. În condiţiile unui climat cald. iar seminţele care se dezvoltă din ovule rămân închise (acoperite) în fruct (în lb. tropicale şi subtropicale. frecvent unisexuat-monoice. Sunt plante lemnoase şi ierboase. Salix. apar treptat foioasele cu frunze căzătoare. Actualmente. grup fosil) Genuri importante ca Fagus. ca şi în zonele ecuatoriale. de aceea denumite foioase (excepţie Ginkgo biloba). Ovarul are un stigmat care primeşte polenul. dehiscente sau indehiscente la maturitate Arealul angispermelor atinge cotele cele mai ample. extrem de diversificate. ramuri neverticilate. Liriodendron au apărut în cretacicul mediu şi superior. port foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă). bisexuate (hermafrodite). Fraxinus. flora terţiarului se îmbogăţeşte cu noi elemente. Tilia. alcătuind o cavitate ovariană. Frunzele sunt căzătoare sau persistente. dar frecvent şi uscate.

foarte rar lemnoase. temperate şi subtropicale din emisfera nordică. iar unii anini. Rosaceae. marcote (gimnospermele şi-au pierdut în cea mai mare parte capacitatea de înmulţire vegetativă). Angiospermele se împart în două clase. cu limb îngust. bananul (Musa sp. dinţate sau slab lobate. simple. Specii lemnoase indigene sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales. depăşesc chiar Ecuatorul. fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate. plantele lemnoase hermafrodite. atât sexuat. Leguminoase). altoaie. reci şi uscate sau calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna. 100 . La majoritatea speciilor. din sămânţă. au adeseori flori mari. cât şi pe cale vegetativă prin lăstari. Florile unisexuat-monoice.Gray Familia include peste 100 specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în regiunile boreale. au învelişuri florale puţin dezvoltate. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii tranpiraţiei. sunt mai plastice decât gimnospermele. speciile din zonele expuse secetelor prelungite (stepă.). Câteva specii ajung şi în zonele tropicale. Speciile unisexuat-monoice sau dioice. cu învelişuri florale bine dezvoltate şi viu colorate (Fam. Frunzele sunt caduce. în timp ce speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat. alterne. butaşi. la care polenizarea se face prin insecte. cele mascule grupate în amenţi. Foioasele se regenerează viguros. în America de Sud. Phyllostachys sp. amenţii masculi se formează de cu toamnă. Monocotiledonatele sunt plante ierbacee. cuticulă subţire.În general. palmierii (Chamaerops sp.F. silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase. cuticulă groasă.). tropicale: bambusul (Arundinaria sp. Cele mai multe din numărul mic de plante lemnoase sunt exotice. în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului: Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae. prezentând o mare amplitudine adaptativă ecologică. etc. cele femele tot în amenţi sau fascicule. Speciile care vegetează în climate reci şi umede. drajoni. ORDINUL FAGALES Familia BETULACEAE S.). în zonele temperate). ceea ce se şi reflectă în morfologia lor.. cu un singur cotiledon. la care polenizarea se face prin vânt.

Chinei. de la câmpie ş deal între cca. învelită la bază de o bractee păroasă. 1000m altitudine. ceea ce îi permite instalarea găuri de ger. care poartă o cimă bifloră. caduci. la îngheţuri târzii. 100 şi 450m. aşezat la baza involucrului fructifer. brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat). mugurii alterni. Carpinus betulus L. grupate în amenţi. în Carpaţii Meridionali. fusiformi. Japoniei. nu suportă seceta şi uscăciunea. TRIBUL CORYLEAE Genul Carpinus L. cu perigon îngust. În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. acut serate. la vârf cu urmele perigonului şi stilele persistente. odată sau imediat după înfrunzire. Floarea femelă. Are temperament de semiumbră-umbră. Fructul este o achenă. pătrunde şi în regiunea pădurilor montane. Maturaţia este anuală. după cum nu suportă nici gerurile excesive (sub – 350C).Fructul este o achenă. Carpenul este mezoterm şi rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special. Floarea masculă are 3-20 stamine. este alcătuită dintr-un ovar bilocular. denticulat. acesta este mezofit. Florile sunt unisexuat-monoice. 101 . prevăzut cu involucru foliaceu la bază. aflată la subsuoara unei bractei şi a două bracteole. în făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase. fără perigon. frunzele ovat-eliptice. Scoarţă netedă. turtită şi costată. uneori poate fi samară. Din zona sa optimă altitudinal. aşezate distic. apar primăvara. – carpen Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest (fig. de unde se întinde spre vest şi sud până la ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. După fecundare. Lăstăresc şi rareori drajonează. Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale Europei.17). Americii de Nord. Deşi pretenţios faţă de căldura din timpul sezonului de vegetaţie. amenţii femeli au numeroşi solzi membranoşi. numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe. până la cca. Centrul răspândirii sale îl constitue ţinuturile EuropeiCentrale mijlocii. amentul devine pendent.

geniculaţi. cu frunze în tinereţe purpurii. sunt ovat-eliptice. din lăstari.8-1 cm lungime. iar după germinaţie (capacitatea germinativă 50-70%). dau nota dominantă în întreaga coroană. Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25m. pe margini dublu serate. involucrele fructifere. 80-100 ani. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile. pentru a încetini din nou şi în mod definitiv la 40-50 de ani. care după fecundare. apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie). el lipseşte complet. cilindrici. Fructele sunt aşezate la baza involucrului. carpenul posedă şi o remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă. la bază uşor cordate sau rotunjite. (periodicitatea 1-2 ani). apoi brune. cu nervuri proeminente. În anii de fructificaţie abundentă. cenuşie-albicioasă. fastigiata. fusiformi. bine dezvoltate. bogat ramificată.Prosperă pe soluri fertile. costate longitudinal. slab-pubescenţi în tinereţe (fig. pe dos sericeu-păroase. la vârf păroşi. Mugurii sunt alterni. ca în staţiunile de terase sau de interfluvii.5-1cm lungime şi alipiţi de lujer.. aşezate distic.87). accuţiţi. Are coroana ovoidă. incisa Alt. cu frunziş des ce acoperă bine solul. Carpinus betulus var. plantulele se instalează în număr apreciabil. lat-ovoide. Tulpina dreaptă în masiv. dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie. Koch. Frunzele. denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici. grupate în amenţi pendenţi. de pe cele compacte. verde-închis. Florile sunt unisexuat-monoice. puternic dezvoltată..cele femele au perigon îngust. Specie puţin variabilă. argiloase. cu variaţii mari de umiditate. Lujerii subţiri. Rădăcina este ramificată. cu lenticele albicioase. asemănătoare cu a fagului. bogate şi constant umezite. Longevitatea mică cca. lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani. la vârf cu cele două stile şi resturi de perigon. de 0. purpurea K. torsionată. Are scoarţa netedă. de 6-15 cm lungime. 102 . Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). uneori răsucită. cu coroană piramidală. cu frunze lobate. turtite lateral. solzoşi. dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri) longitudinale. Jacq. de 5-8 cm lungime. de 0. la vârf acuminate. cum sunt: Carpinus betulus f. Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă. carpenul prezintă totuşi câteva forme şi varietăţi interesantă. Carpinus betulus var.

îl afânează şi îl îmbogăţeşte cu litiera sa bogată.17). Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la formarea zidurilor verzi (mult utilizat în grădinile arhitecturale). în staţiuni calde şi relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. în patru muchii (fig.88). cu muguri mai mici. în sud-estul Europei. Semănatul se execută toamna. superficiale. Asia Mică şi Centrală. pe care-l structurează. sudul Banatului şi vestul Olteniei. Se deosebeşte de carpen prin: înălţimea redusă. frunzele de numai 2-5 cm lungime. 8-10m. Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii.Carpinus betulus var pendula etc. se obţine prin altoire. Carpinus orientalis Mill. moderat. Carpinus betulus se obţine din sămânţă. Carpinus betulus var. sfinaec Specie indigenă. pe dos 103 . pe coaste însorite. Altoaiele se confecţionează din lujeri lignificaţi din sezonul de vegetaţie precedent. deoarece poate fi tuns. mărunt dublu-serate. cu areal submediteranian. modificând sensibil climatul intern. iar varietăţile prin altoire pe forma tipică. dar destul de rezistentă la ger. îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. – cărpiniţă. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate. în general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian (fig. seminţele vor fi stratificate şi semănate primăvara. executate în februarie. şi pronunţat xerofită. La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie. fin pubescenţi. vegetează şi pe solurile cele mai uscate. mai de lumină decât carpenul. lujerii foarte subţiri. mediul devine umbros. în despicătură. dar poate totuşi şă reziste şi în subarboret. prin pădurile rărite de cvercinee. Este o specie termofilă. de 0. cu mult schelet Are temperament mai de semiumbră. se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică. în seră. în aer liber. Crimeea Caucaz.5 cm. cu seminţe recoltate în pârgă (august-septembrie). nepretenţioasă faţă de condiţiile edafice. Are puţini vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau zăpadă. protejează şi solul. Formează tufărişuri caracteristice. Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă. uşor alterabilă. înaintând. răcoros. ciliate. după dezaripare. incisa. Se întâlneşte în Dobrogea.

puterea mare de lăstărire. Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă. Fructele. cu frunze eliptice. Genul Ostrya Scop. sunt înconjurate de un involucru fructifer. interesează ca specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate. fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită. contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei). Înmulţire. Cuprinde specii de arbuşti. în septembrie. înconjurate aproape complet de involucrul fructifer. Prin seminţe.89). 104 . Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor. dar ceva mai late. rezultat din concreşterea bracteei şi bracteolelor. asimetrică şi neregulat dinţată. Genul Corylus L. cu margini serate şi achene costate. se adaptează în zone mai călduroase. fructele achene mici. din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei nordice. mică. Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc. Ne se pretează la tundere. amenţi fructiferi mai scurţi. tolerează terenurile calcaroase. Florile unisexuatmonoice. cu peţiol scurt şi păros. unde apare frecvent. asemănătoare celor de carpen (fig.pubescente. rar arbori. Importanţă sporită are însă în Dobrogea. este destul de rar folosit ca arbore ornamental. Specie termofilă. rezistă la secetă şi nu are pretenţii mari faţă de sol. Cu toate că are aspect decorativ. devenind pe alocuri chiar copleşitoare. sunt nucule (aluna). Ostrya carpinifolia Scop. după stratificare. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. – carpenul negru Specie de origine mediteraniană. pentru a se pune în evidenţă fructele interesante. imediat după recoltare sau primăvara. de 3-6 cm.

netedă. apar foarte devreme primăvara. Se dezvoltă bine ca specie de suarboret în păduri rărite. cele femele închise în muguri. în partea superioară brusc acuminate. pe dos păroase (mai ales pe nervuri). Asia Mică. Corylus avellana „contorta”. roşcat-glandulos-păroşi. lăstari de nuanţă portocalie iarna. pe coaste însorite. Se acomodează însă şi în climate relativ reci. cele mascule. prin februarie-martie. calcaroase.. sunt nucule ovoide sau globulare. cu coaja subţire. drepţi. glandulos pubescenţi. porniţi de la bază. Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab. Alunul are nevoie de soluri fertile. slab acide. cu areal sudic în Peninsula Balcanică. la bază inegal cordiforme. în Europa şi Asia Mică. înainte de înfrunzire. Pe Domogled atinge dimensiuni mari. urcă până în subzona molidului. însorite. flexibili.). pe calcare. Forme horticole: Corylus avellana „aurea”. Specie indigenă. Fructele (alune). pe margini inegal dublu-serate. adeseori scheletice. apar de timpuriu. în staţiuni calde. uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare). se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar. Lujerii sunt geniculaţi. mare efect decorativ prin ramurile şi lăstarii contorsionaţi. lobat neregulat în partea superioară. de 5-10 cm lungime. La noi apare numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului.90). În România. Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc. Florile sunt unisexuat-monoice. formaţi în anul precedent. 105 . bogate în substanţe nutritive.Corylus avellana L. formând tufe bogate. este de semiumbră dar rezistă şi la o oarecare umbrire. sunt dispuse distic. Este o specie termofilă. din mulţi lăstari subţiri. mai târziu verzi-gălbui. ferite de uscăciune. dispuse în amenţi cilindrici. Preferă soluri calcaroase. bruni. frunze galbene-aurii. gălbuicenuşii. la cca. lăsând să iasă afară numai stilele roşii. obovate. Corylus colurna L. prinse pe peţioli de 1-2 cm lungime. la câmpie coboară sporadic până la silvostepă. la bază cordiforme. câte (1) 2-4. Este un arbust de până la 4-5m înălţime. Mugurii sunt ovoizi sau sferici. – alun turcesc. 1400m altitudine. – alun Alunul prezintă un areal întins. Se dezvoltă bine în plină lumină. Caucaz. cu peri roşcaţi şi lenticele albicioase (fig. glandulos păroşi. Frunzele. la altitudini mari (Sinaia.

sunt lat elipsoidal-turtite.5 cm. cu coaja roşiatică. 40 de specii de arbori.Este un arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru.5-3. de 8-15 mm (fig. arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică. neregulat-dinţaţi. Genul Betula L. Este un arbust. Corylus maxima var. Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos. Include cca. perechea de nervuri inferioară pornind chiar din peţiol. alunele mai mari. originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. până la 2 cm. pe un peduncul lung de 1. cu coaja groasă. mai ales în Oltenia şi Banat. crăpată (fig. tare şi muchiatzgrăbunţoasă. Frunzele mari. stratificat. puternic glanduloase. cenuşiigălbui. ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun. fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat. cu frunze mari. de 8-12cm lungime. purpurea (Loud). pe faţă glabrescente. se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe. cilindric-alungită. cuprinse până la vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate. Periodicitatea este anuală. glandulos-pubescenţi. mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia. pe dos pubescente. – alun cu frunza mare Specie exotică. Tulpina dreaptă şi coroana ramificată. cu muguri scurt ovoconici.91). cei de doi ani (uneori şi cei de un an. Fructele. Rehd. cultivată rar la noi. are frunze de culoare roşieînchisă. adânc cordate. până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. lucitori. Se coc în septembrie-octombrie. cenuşiu-gălbui. până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt. mai rar închisă. Fructele sunt aşezate câte 1-4. spre bază) au scoarţa suberoasă. Arbore de parc şi grădină. Scoarţa este prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos. Corylus maxima Mill. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10. sunt prinse de un peţiol lung de 4cm. terminându-se în lobi înguşti. de culoare albă-cretacee sau gălbuie. Creşterea este relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani. este cultivată frecvent prin parcuri. ce se exfoliază în solzi. Lujerii tineri sunt zvelţi.92). în zona boreală şi subarctică. Este cultivat frecvent în parcuri. dublu serate. aluna mai mare. este complet închisă în involucrul tubulos. care se exfoliază circular în 106 .

Coroana este foarte afânată şi luminoasă. iar câteodată rămâne arbustiv. glabre. de 6(7)cm lungime. sesili. coboară rar la 250 m. crenată sau lobulată. constituită din numeroşi lujeri pendenţi. poate fi comparat cu pinul silvestru. Frunzele peţiolate.18). Amenţii masculi se formează în vara precedentă. adânc crăpat. presăraţi cu o serie de glande – verucozităţi albicioase. cu temperament pronunţat de lumină. conică. La noi este localizat la munte 700-1550m. supli. înfrunzesc devreme. Au capacitate germinativă redusă. (Betula alba L. în Rusia până în silvostepă (fig. Suporta bine gerurile puternice de iarnă. Mugurii sunt ovoid-conici. de culoare albă pronunţată. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. Este o specie rustică. subţiri. dezvoltă la bătrâneţe. glabri. Tulpina este zveltă.) – mesteacăn Prezintă un areal foarte întins. luminoase. cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi. netedă. devreme. sunt cilindrici. Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh.fâşii subţiri. răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi Altai. acoperiţi cu o secreţie vâscoasă (fig. iar samarele se împrăştie o dată cu solzii. cu marginea serată. de aceea. primăvara. în sud ajunge în Apenini şi Balcani. prinse pe peţioli de 2-3cm lungime. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. Cei femeli apar numai primăvara. la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi arbustive. un ritidom negricios. sunt 107 . Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi. Amenţii femeli se transformă într-un fel de con fructifer alungit. Frunzele sunt romboidale până la triungiulare. Din punct de vedere ecologic. la limita latitudinală a pădurilor. În Europa şi Asia. uneori sinuoasă. la partea bazală. iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi. După coacere.93). extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol. cu aripioare laterale. Acoperă foarte slab solul cu coroanele sale rare. Este cel mai de seama arbore pionier din pădurile noastre.). Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început. o dată cu înfrunzirea. Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25m înălţime. lucioase pe faţă. cu solzi imbricaţi. rămânând pe arbore numai axul floral. amentul se risipeşte. Scoarţa. care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici. Mugurii sunt alterni. mai mult sau mai puţin glanduloase. la vârful lujerilor. arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine edafică. glabri. prelung acuminate dublu-serate până la lobulat-serate. elastici. dincolo de cercul polar.

cu scoarţă portocalie. anual şi foarte abundent. prevăzute cu două aripioare membranoase. Adesea cu mai multe tulpini. dar pretenţios faţă de umiditate. în turbării şi piemonturi. scurte. la vârf ciliaţi. Betula pendula var. La noi puţin răspândit.18). Originar din China. toamna. roşcatnegricioase. sub care se găsesc fructele. laciniata. scoarţa se derulează în fâşii mari. În culturile ornamentale importantă este varietatea (forma) Betula pendula var. neregulat- 108 . Foarte rezistent la ger. îndreptate în sus. lobi acuminati. se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie.alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi. Necesită un climat mai blând. înainte de căderea zăpezii sau primăvara. cu seminţe stratificate. În seră se poate altoi în februarie.mesteacan pufos Arbore cu areal vast. scurt acuminate. rămâne de multe ori arbust. ca şi lujerii. Betula albo-sinensis Burk. Lujerii sunt cenuşiipubescenţi. nelucitori.purpurea. la vârf cu două firişoare (resturi de stiluri). care se exfoliază în fâşii circulare subţiri. Betula nigra L. ovat-rombice. amenţi erecţi Necesita un climat mai blând ca şi Betula albo-sinensis.94). frunze adânc lobate. mai mici. de 2-4cm lungime. Betula pendula var. fără verucozităţi. Longevitate mică 6-90ani. iar mugurii păroşi şi lipicioşi (fig. Fructele sunt samare mici şi foarte uşoare. Betula pendula . Betula ermanii Cham. neregulat seraţi. Frunzele. din sudul Groenlandei şi Islanda până în Siberia (fig.fastigiata. .se obţine din sămânţă. semănatul se face imediat după recoltarea seminţelor. Prin altoire se obţin varietăţile. Spre deosebire de Betula pendula are ramurile. care nu se desprind Betula pubescens Ehrn. Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani). Arbore de mărimea a III-a. Cu coroana foarte largă şi scoarţa albă-gălbuie.

iar pe dos evident păroase. peţiolul este pubescent. Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime. sub formă de tufă..) A.5m înălţime. amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici. Trebuie să fie protejat pentru a putea supravieţui în turbăriile montane.4-1. scoarţa de culoare închisă. cu ramuri culcate sau ascendente. 0. este pe cale de dispariţie. Fructele samare. Betula nana L. + rotunde. Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor. Prezintă interes naturalistic. mici. frunzele rotund-ovate. – mesteacăn pitic Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane. Unele specii se ridică până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase sau până în regiunile alpine. tomentoşi. Înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât Betule pendula. la început pubescente (fig. cu muguri mici şi glande verucoase. iar stilele se ridică deasupra marginilor aripilor. de 1-2cm. Are importanta exclusiv floristica. Betula humilis Schrank – mestecănaş Arbust indigen. frunzele foarte mici. până la 2m. foarte decorativă este culoarea scoarţei şi forma siluetelor.95). Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali. în America de Sud). Amenţii fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptaţi înainte. neregulat dinţate. ca element boreal. Se recunoaşte după: lujerii foarte subţiri. au aripioara numai dublu de late decât sămânţa. sunt pe faţă de un verde întunecat. lujerii verucoşi şi pubescenţi la început.2cm. în special de-a lungul nervurilor. 109 . cu 2-4 perechi de nervuri. Genul Alnus Mill Cuprinde circa 30 specii de arbori şi arbuşti originari din emisfera nordică (câteva excepţii. de 0. fiind considerat un endemism carpatic. circumpolar. amenţii erecţi. crenate. Arbust pitic indigen. Mesteacănul pufos de la noi aparţune ssp.simplu sau dublu adânc-serate. pe terenuri mlăştinoase-turboase. Trebuie ocrotit necondiţionat. carpatica (Wild. de cca. apar primăvara. apar primăvara. et G.

Urcă până în regiunea de munte 800. dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât aninul alb. – anin negru. rădăcinile conţin ţesuturi aerenchimatice. Lăstăresc.900 m.) Gaertn. variabilă în funcţie de sol. vegetează activ pe soluri umede. la câmpie şi la dealuri. Aninul negru. cenuşie în tinereţe. piemonturi. în fascicule. Florile unisexuat-monoice.Mugurii alterni. se găseşte aproape în întrega Europă (fig. La noi creşte de regulă. excepţie făcând la noi Alnus viridis. arin Specie cu areal foarte întins. Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea vătămătorilor biotici şi abiotici. îmbogăţeşte solul (rădăcini au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot) . iar la unele specii chiar drajonează. este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii şi timpurii. în care se formează rezerve de aer pentru respiraţia rădăcinilor în staţiuni cu soluri submerse. Răspândirea maximă o are în zona boreală. în care trăiesc simbiotic bacterii şi actinomicete asimilatoare de azot. în amenţi. în Lunca Dunării apare foarte rar. după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi. se formează de cu toamnă (cu câteva excepţii). turbării. continuă. mai puţin în zona temperată. Amenţii femeli. glabri. Înfloresc înainte de înfrunzire. depărtaţi de ax. se formează din vara precedentă. ovoizi. de regulă. Alnus glutinosa (L. După fecundare. Împrăştierea seminţelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei. specie mezotermă.16%). suportă amplitudini termice mari. de o rectitudine remarcabilă. în staţiunile foarte favorabile realizează chiar 30m. amentul femel se transformă într-un con fals mic. Scoarţa este netedă. cei masculi pendenţi. Aninul negru atinge frecvent înălţimi de 20-25m. obişnuit pedicelaţi şi frunzele simple. scurţi şi grupaţi în raceme. Lujerii sunt muchiaţi spre vârf. acoperiţi în tinereţe cu o brumă lipicioasă. Tulpina. izolat în nordul Africii.19). Este pretenţios faţă de factorii edafici. Înrădăcinarea este de la superficială până la pivotant-trasantă. Mugurii evident pedicelaţi. poate fi urmărită până la vârf. conţine tanin în proporţii egale cu stejarul (cca. care se coace toamna târziu. bruni-verzui sau roşcaţi. în lunci. denumit rânză. manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol. acoperiţi cu 110 . lemnos. fiind specie higrofită. Are creştere rapidă. Longevitatea sub 100 de ani. depresiuni. pe rădăcinile tinere se dezvoltă adeseori de nodozităţi. în lucile râurilor.

grupaţi în raceme de câte 35. unisexuat-monoice. Capacitate germinativa foarte variabilă. iar solzii se desfac. care continuă să cadă până primăvara. de 6-10cm lungime. Semănatul se execută toamna sau primăvara timpuriu.doi solzi. stau pendent. glanduloşi şi vâscoşi (fig. Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces.5cm. 111 .. verzi-întunecate. Fructele. până la 1. Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani. se înnegresc. Altoirea prin apropiere sau în placaj. care permit să fie purtate de ape la mari distanţe. sunt roşcat-brumaţi. sub cei masculi. mici de 2-3mm. înainte de înfrunzire. sunt grupate în amenţi. Alnus glutinosa var. samare pentagonale.aurea Versch. Frunzele alterne. varietăţile prin altoire. În condiţii favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani. marginea întreagă spre bază. cilindrici. îngroşaţi la vârf.96). cu frunze adânc lobate. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate. în raceme. pe dos cu o nuanţă mai deschisă. foarte îngust aripate. de 612cm lungime. bruni-violeţi. lobi ovaţi sau lanceolaţi. de 1-2cm lungime. Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. înainte de cădere. mult mai scurţi. conţin saci cu aer în tegument. Pe faţă sunt glabre. amenţii femeli. obovate sau aproape rotunde. ce se formează de cu vară şi se desfac primăvara următoare foarte timpuriu. După coacere. la maturitate negricioşi. glutinoase în tinereţe. Florile. de 2-3cm. Toamna. se plantează pe malurile apelor curgătoase. neregulat-dublu serată în rest. pyramidalis. ovoide sau elipsoidale. pot consolida malurile. Marcotajul prin muşuroire şi cel chinezesc a dat rezultate mulţumitoare. cuneate la bază. au flori lipsite de perigon. Rânzele prezintă solzi lemnoşi. larg emarginat. Amenţii masculi. prezintă smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor şi un peţiol lung. au vârful rotunjit. laciniata (Leske)Wild. gălbuie. Se obţine din sămânţă şi marcotaj. În cadrul speciei se diferenţiază varietăţi şi forme: Alnus glutinosa var.cu frunze gălbui: Alnus glutinosa var. uneori până la 80%.. rânzele rămân suspendate multă vreme pe arbore. la maturitate se transformă în conuleţe (rânze). lăsând să se disemineze fructele.

Vegetează bine pe soluri sărace şi mai acide. Este ceva mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului (mai puţin higrofit). Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice. dar se deschid şi mai de timpuriu.Alnus incana (L. caracteristic acuminate sau acute la vârf şi vâscoase. aspre. cenuşiupubescente pe dos. atingând înălţimi de 18-20m. „Variegata” Alnus incana f. de 4-10cm lungime. 40-80 de ani. 112 . În ţară se află la limita sud-estică a speciei în Europa. cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. Lipseşte în Munţii Banatului. nemuchiaţi şi nelipicioşi. bun fixator de sol şi terenuri degradate. glabre pe faşă. Nu suportă apa stagnantă. dublu-serate. Conuleţele. pubescenţi. Este o excelentă specie amelioratoare de sol. sunt grupate câte 4-8 în ciorchini. pe coaste erodate. Longevitate se menţine mai redusă. Scoarţa netedă. grohotişuri şi bolovănişuri. prin februarie. vegetează pe soluri relativ uscate. ca şi la aninul negru. mai mici şi mai apropiaţi de ax (fig. în văile montane. numai spre baza exemplarelor bătrâne. „Monstrosa” (sub formă de tufă). Are şi forme de cultură Alnus incana f. cu sezon de vegetaţie scurt. Amenţii se formează vara.97). Lujerii sunt pubescenţi. fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America de Nord. cenuşie albicioasă. până la 20. iar mugurii cu doi solzi. Este un arbore de mărimea a II-a. se întinde de asemenea în Asia de Est. adeseori strâmbă şi neregulată.30 ani.19). – anin alb Dispune de un imens areal (fig. mai scurt pedicelaţi. înlocuieşte aninul negru la altitudini mari. „Aurea” Alnus incana f. Tulpina este canelată. În Europa dincolo de cercul polar. are crăpături puţin adânci. în luncile montane. În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la climate reci. Creşterea este rapidă la început. La noi în Carpaţi.) Moench. Samara este de culoare mai deschisă. asemănătoare. ajunge la circa 1000m (maxim 1300m).

rânzele în ciorchini lung pedicelaţi. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus mugo). Florile sunt unisexuatmonoice. dar mai adeseori dinţate sau adânc lobate. cu diseminare anevoioasă şi numai excepţionala lor vitalitate şi longevitate le-a permis în aceste condiţii să ocupe teritorii atât de întinde. lipicioase în tinereţe. de mare altitudine. Amenţii masculi se formează din vara precedentă. apoi brune-gălbui. liliac de munte Se întâlneşte spontan în Europa. Maturaţia anuală sau bienală.18). cu smocuri de peri la baza nervurilor. pe văi reci şi umede. amenţii se deschid mai târziu. 113 .) Chaix – anin de munte. cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare. Crescând în climate foarte aspre. Familia FAGACEAE Dumont Cuprinde numeroşi arbori de talie mare şi mai rar arbuşti. dezvoltă seminţe mari. cu solzi imbricaţi. la cote maxime. Reprezintă sub aspect filogenetic-evolutiv o soluţie biologică aproape optimă. vitaliatea lor ieşită din comun.Alnus viridis (D. Nu a fost introdus până acum prea des în amenajările peisagere cu toate că este decorativ prin formă. se mulţumeşte cu un sezon scurt de vegetaţie şi rezistă la avalanşe.98). originari din regiunile temperate şi călduroase ale emisferei nordice. în Alpi şi în Carpaţi. care apar în Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe). elastice. Este un arbust cu înălţimi până la 3m. samarele lat-aripate.C. Uneori. după înfrunzire. cu aparatul lor reproductiv adaptat la polezizarea uşoară prin vânt. Muguri laterali. prin mai-iunie. serate sau dublu-serate. frunzişul. pe dos verzui-deschis. Lujerii sunt flexibili. comprimaţi. Frunzele sunt mici. către limita superioară a pădurilor. la altitudini mari. rotund-ovate. verzi-măslinii. întâlnindu-se cu aninul alb. iar cei femeli apar din muguri numai primăvara. (excepţii câteva specii de Quercus. caduce sau persistente. mugurii nepedicelaţi. tulpinile. de 34cm lungime. Este interesant faptul că fagaceele. frunze şi amenţi mici. este puţin pretenţios faţă de sol. întregi. când condiţiile climatice se îmbunătăţesc. cu vârful acut. lipicioşi. frunzele simple. coboară la 1000 de m. fructele nucule. adeseori aşezaţi distic (fig. şi în Groenlanda (fig. sunt la început verzi-vâscoase. grele. având în vedere capacitatea neobişnuită a peciilor respective de a dezvolta rădăcinile. verzi-purpurii.

Fagus sylvatica L. iar limita estică până în nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi. de acum aproape 100 milioane de ani. ipoteză totuşi greu de acreditat ţinând cont de diseminaţia greoaie a jirului. Se consideră. câte două. La noi. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei. În postglaciar revine pe vechi teritorii nordice. care în timpul glaciaţiunilor cuaternare par să se fi suprapus parţial. în Saxonia. în neolitic ajungând aproape de limita nordică a arealului natural actual. scoarţa netedă. în prezent. Fagul este o specie europeană. Fructele (jirul) sunt nuculeîn trei muchii. obişnuit fără ritidom. În perioada glaciaţiunilor. Maturaţia anuală. fusiformi.Fagaceele au evoluat şi s-au răspândit considerabil din centre ancestrale de origine meridională sau cu climă caldă. Japonia. închise complet într-o cupă. centrale şi sudice ale continentului (fig.. America de Nord).fag. Spania. Unii cercetători consideră că în postglaciar fagul a revenit în Carpaţii noştri din refugiile balcanice. Sicilia. adeseori întregi. Apenini.inclusiv Carpaţi. Florile sunt unisexuat-monoice. Fagus sylvatica şi Fagus orientalis au avut la origine areale distincte. Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic. ceea ce a dus şi la formarea de forme hibride în zonele de contact. fagul şi stejarul ocupă mai mult de jumătate din întreaga suprafaţă a pădurilor. că apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romană. Genul Fagus L. În era terţiară speciile acestui gen erau mult răspândite în Europa (numeroase resturi de fosile au fost găsite). răspândită în ţinuturile vestice. mugurii alterni. Frunzele caduce. datează din Cretacic. fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud. Corsica. cu înrădăcinarea pivotant-trasantă.20). din Franţa până în Grecia. Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa. şi că. Sunt specii foarte rezistente la umbră. Franţa. în Crimea. caracter derivat din sempervirescenţa iniţială. el este într-un uşor declin în favoarea molidului. Cuprinde circa 10 specii. cu secţiune triunghiulară. de altfel. originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi Asia Mică. China. iar spre nord se ridică 114 . Balcani . fapt ilustrat de marcescenţa frunzelor.

În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 5-10m altitudine). mai ales în ţinuturile răsăritene. nu formează ritidom decât rareori la baza trunchiului. Coboară insular pe văi umede până la 150-200m. Scoarţa. În unele cazuri prezintă însă tendinţă de înfurcire. Se întinde în întregul lanţ carpatic. perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. este specia cea mai răspândită (fig. cea superioară la 1200-1400m. este netedă. pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arborete până la circa 100m. cilindrică. În afară de umiditate. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300-500m. La noi.21). pe trunchi rămân adeseori acolade negricioase numite 115 . constituind şi adevărate nuclee de rezistenţă în molidişuri calamitate. reavăn-jilave. La noi climatul făgetelor suferă vădite influenţe continentale. ocupând aproximativ 2 milioane de hectare. să coboare în regiunea de coline. urmată de România. care asigură o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt. cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie. subţire. Se dezvoltă pe soluri oligobazice. Cele excesive îi cauzează însă gelivuri (crăpături în lemn). ce se întind mult în suprafaţă. dar optim se dezvoltă pe soluri fertile. Se dovedeşte sensibil la secetă şi uscăciune. bazice. Arbore de mari dimensiuni. urcă în parâng şi Apuseni la 1650m altitudine. care-i permite pe văi. atlantic. un alt factor decisiv în răspândirea fagului sunt îngheţurile. dând astfel o bună ancorare în sol. cenuşie până la albicioasă. în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000m altitudine). acide şi pe soluri calcaroase. în Banat. În Europa. profunde. O anumită reducere a cantităţii de precipitaţii poate fi compensată de umiditatea atmosferică sporită. Gerurile sunt suportate destul de bine. cu pete mari de culoare mai deschisă. Prin elagarea ramurilor laterale. În Europa Centrală fagul vegetează în climate montane. fagul atinge înălţimi de până la 40(45)m şi diametre de maximum 2m. adică 31% din suprafaţa păduroasă a ţării. cu caracter oceanic. se întreţes şi concresc (concreşterea se realizează şi între rădăcinile arborilor vecini). Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă. Rădăcina pivotantă în primul deceniu. se desface mai târziu în numeroase ramificaţii oblice şi orizontale. Faţă de vântul puternic manifestă o rezistenţă bună. Pretutindeni însă fagul manifestă pretenţii mari faţă de umiditate.până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave.

cu tulpina şi ramurile răsucite. Longevitatea de 200-250 de ani. forma pitică. pe margini sunt ciliate. atropunicea). la arborii izolaţi.tortuosa. de 2-3cm lungime. brunăroşcată. lung pedunculate. ţepoşi. câte două.99). ovoid-alungită în masiv. Florile. Fagul fructifică târziu. bogată în ramuri şi frunze.„bărbi chinezeşti”. pe margini sinuate. foarte depărtaţi de lujer. cu numeroşi solzi bruni. denumit jir. Frunzele eliptice până la ovate.fastigiata).5cm lungime. cu trei stile. Spre toamnă devin pieloase. bruni sau verzui. pe dos păstrând smocuri de peri la subsuoara nervurilor. de 5-10cm lungime. de 1-1. cu frunze roşii negricioase sau brune întunecate. 1cm. formând un involucru păros cu patru diviziuni. piramidală. Fagus sylvatica var. Maturaţia are loc septembrie-octombrie. numai în cazuri rare 300 de ani. iar fructificaţiile abundente se repetă destul de rar (o dată la 4-6 ani).40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). ramuri erecte. rămân pe ramuri până spre primăvară (marcescente). brune arămii şi mai ales la exemplarele tinere. Coroana. sunt erecte şi scurt pedunculate. divizate şi 8-16 stamine. Florile mascule. În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual). apoi glabri (fig. cu frunze grosolan şi regulat dinţate. Fructul. cu ramuri pendente. prinse pe peţioli de cca. pyramidalis (Fagus sylvatica var. constituite dintr-un perigon campanulat.pendula. unisexuat-monoice. unite la bază. ulterior creşterea în înălţime se activează. După caracterele frunzelor s-au descris: Fagus sylvatica var. slab dinţate sau aproape întregi. sunt acute la vârf. După forma şi structura coroanei se diferenţiază varietăţile: Fagus sylvatica var. sunt grupate în capitule pendente. păros. mai târziu devin glabre pe faşă. Fagus sylvatica var. ascuţiţi. cele inferioare târâtoare. în tinereţe au peri moi pe ambele feţe. mari. apar concomitent cu înfrunzirea.grandidenta. abia către 30. cele femele. se dezvoltă mult lateral şi în profunzime. Mugurii sunt fusiformi. Lujerii anuali sunt geniculaţi. Fagus sylvatica var. este o nuculă în trei muchii. achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi. la bază îngustate sau rotunjite. cu coroană îngustă. în masiv la 70. Lăstăreşte slab. atropurpurea (Fagus sylvatica f.80 de ani. cu 4-7 lacinii profunde. înconjurate de numeroase bractee. la început păroşi. în 116 .

de 9-15cm lungime. Arbore de mărimea I. Fagus sylvatica se obţine din sămânţă. formele pletoase sau cu frunze colorate. ascuţit-dinţate. Asia Mică şi Orientală. mult mai alungiţi. lujerii mai viguroşi şi mătăsospubescenţi până în iarnă. Pe puieţii de Fagus sylvatica. . fag de Caucaz. Fagus x taurica Popl. iar în coroană. Turciei. cu 7-14 perechi de nervuri secundare. frunzele relativ mari. Iran. Sunt arbori iubitori de căldură.100). Florile sunt unisexuat-monoice. care se deosebeşte de fagul comun prin coroana mai îngustă. până la 40 m înălţime. Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica.2. la 2. Oltenia.20 m înălţime. Alba). Altoirea se aplică în februarie. Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun. Au frunze caduce. Specie indigenă. dar cu dimensiuni mai reduse şi cu un număr relativ mare de perechi de nervuri.fag de Crimeea Hibrid între Fagus sylvatica şi Fagus orientalis. Fructele sunt închise într-o cupă păroasă.asplenifolia (Bazoş).Fagus sylvatica f. Frunzele sunt asemănătoare fagului oriental. Muntenia. Fructele suntnucule globuloase. pupurea pendula. inclusiv Japonia. întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia. 10 specii. închise câte 1-3 117 . Genul Castanea Mill. Muntenia. Cuprinde cca. suportă mai bine uscăciunea. Fagus sylvatica var. Transilvania (jud. cu frunze lobate. La noi apare în Banat. piramidală. în seră. Fagus orientalis Lipsky . lanceolate. precum şi în sud-estul Americii de Nord. caracteristici. răspândite în Europa Meridională. Caucaz.fag oriental. Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice. Seminţele se seamănă imediat după recoltare sau se stratifică dacă se seamănă primăvara. peţiolate. se altoiesc la colet varietăţile şi formele cu pot erect. curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig. prezintă caractere intermediare. care la bază prezintă apendiculi foliari. varietăţile ornamentale prin altoire. ca nişte frunzişoare verzi. Florile mascule au perigonul divizat cel puţin pe 1/3 de la vârf şi foarte păros. aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf. de climat dulce.

care se transformă într-o cupă sferică. Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi. Fructele. deşi. aerisite.5-2m. permeabile (nu tolerează calcarul activ). glabri. erecţi.într-o cupă aproape sferică. Lujerii anuali sunt viguroşi. Specie ornamentală. La noi apare în regiunile cu climat blând. de culoare galbenă. răspândită în Europa. ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. prin octombrie. lungi de 10-13cm. 30m şi mai ales de grosimi remarcabile – 1. de unde trece în Asia Mică şi Caucaz. Are o remarcabilă rezistenţă la poluare. oblong-lanceolate. castanele. treptat îngustate spre vârf. în Oltenia şi nord-vestul ţării (Baia Mare. aproape lemnoasă. Castanea sativa Mill. Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici foarte numeroşi. Sămânţa este comestibilă. înţepători. afânate.) – Castan bun Specie cu areal circummediteranean. Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani. cu lenticele albicioase. Maturaţia anuală. câte 2-3 într-un involucru spinos. peste 1000 de ani. Longevitate este foarte mare. prevăzută cu spini lungi. înţepători. Lăstăreşte puternic şi drajonează. cu ramificaţii joase. adânc crăpat. Se cunosc cultivarurile: 118 . cca. diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3 închise în cupa fructiferă. nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor. Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice. cu habitus şi frunziş frumos. acoperită cu spini lungi. Arbore de înălţimi mari. au culoare brună-întunecată (castanie). bruni-roşcaţi. larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis. prezintă la bătrâneţe tulpini groase şi este de înălţimi relativ reduse. Castanele au mare valoare nutritivă.101). la coacere. Baia Sprie). Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică. La noi creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi. apropiat de al carpenului. de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime. acide. cu miros specific. în Africa prezintă un areal restrâns (fig. Are temperament mai de umbră decât stejarul.vesca Gaertn. se desface în patru valve. frunzele mari. se introduce izolat sau pe alei. cu marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă (fig. Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed. probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu. (C.22). începând din Spania până în Peninsula Balcană. dar fiind sălbăticit în multe puncte.

Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă introduse alte peste 20 specii exotice. în majoritate arborescente. obişnuit cu lobi ascuţiţi. iar maturaţia este bienală. liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. lobate sau dinţate. Castanea sativa cv. după stratificare. Subgenul Erytrobalanus Spach. elipsoidală sau aproape emisferică.Castanea sativa cv. „Argentea variegata”. prinsă la bază. Castanea sativa cv. cu frunze căzătoare sau persistente. se seamănă toamna sau primăvara. „Pyramidalis”. 119 . Stejarii prezintă frunze alterne. La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un loc cca. Castanea sativa cv. 19% din suprafaţa păduroasă. Castanea sativa cv. uneori aproape în întregime.. „Pendula”. Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea inferioară. Genul Quercus L. caduce. varietăţile prin altoire. Florile sunt unisexuatmonoice. „Aureo marginata”. marcescente sau persistente (specii exotice). Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi tehnologice. într-un involucru lemnos (cupă). cilindrică. Include specii originare din America de Nord. toamna frunzele se colorează intens de la galben până la roşu-purpuriu. Se înmulţeşte prin seminţe. Gen cu peste 200 de specii. prin marcotaj prin muşuroire. pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus robur. „Fastigiata”. întregi sau mai ales lobate. Castanea sativa cv. acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi. „Purpurea”. rareori întregi (specii exotice). Fructul (ghinda) este nuculă. răspândite în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice.

La noi folosit frecvent în cultură. se colorează în roşu sau portocaliu. La noi suportă bine gerurile de iarnă. de cca. adaptate la climatul continental din nord. devine adeseori rău conformată. cu smocuri de peri bruni în axilele nervurilor (fig. prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor. Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul. de 10-22cm lungime. mai ales în condiţii staţionale necorespunzătoare.102). 1/3 din lungime. au lobii triunghiulari-ovaţi. cu defecte. asemănătoare într-o anumită măsură cu cea de fag. pe cca. Spre toamnă frunzişul. cenuşie. ca la tei. Creşte bine pe soluri bogate. până la mijlocul jumătăţii limbului. 2cm grosime. Foarte importantă este provenienţa seminţelor. cu lenticele gălbui. stejar roşu american. lat-ovoide până la semisferice. După 40 de ani. adânc lobate. duce la acumulări de substanţe organice nedescompuse. iar mugurii ovoid-ascuţiţi. roţii-bruni. are scoarţă subţire. 6mm lungime. dar şi în plantaţii în vestul ţării. pe faţă sunt verzi-întunecat. iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii. Originar din estul Americii de Nord (fig. Lujerii sunt roşii-bruni. Arbore de lumină. în scop decorativ. Rezistă surprinzător de viguros şi pe soluri grele. iar litiera. 1m. lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu. În masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată. în arborete rărite. scoarţa dezvoltă crăpături rare. (Quercus borealis Michx. Ghindele sunt scurt-pedunculate. de cca.23). Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente). argiloase. afânate. brune.) – stejar roşu. ceea ce a făcut să fie folosit în Europa în condiţii variate. greu alterabilă. la climatul călduros cu nuanţe subtropicale din sud. În staţiuni montane şi reci creşte încet. sau dimpotrivă. 120 . Frunzele oblongi. deoarece Quercus rubra prezintă mai multe ecotipuri. Spre deosebire de speciile indigene de stejar. lucitori. Partea inferioară. Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală). În America dispune de o largă amplitudine climatică. cu textură uşoară şi umiditate suficientă.Quercus rubra L. aproape anual şi destul de bogat. netedă. fiind foarte decorativ. complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil. stă aşezată într-o cupă plană sau uşor conică. bogat şi marcescent. începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană inferioară. suportă şi umbrirea. glabri. în special către baza tulpinii. mari.

Hibridul între Quercus borealis var. Mugurii sunt bruni-întunecat. roşii-portocalii. brune-ruginii. La 10 ani atinge. Este o varietate a acestei specii introdusă la noi mai mult decât varietatea tipică. a fost introdusă la noi în parcuri şi grădinile botanice din Bucureşti. depăşesc mijlocul jumătăţii frunzei. se coc în anul al doilea. L. care cuprind ghinda numai la bază. pe dos peri evidenţi la intersecţia nervurilor.)Ashe. fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri şi aliniamente (Ex. Arbore de dimensiuni mai mari. Cluj. Quercus coccinea Muenchh. maxima şi Quercus coccinea prezintă caractere intermediare. cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumătăţii laminei.Quercus borealis var. Quercus benderii – Benitz. are tulpini drepte. . mai ales în tinereţe. Iaşi. la 50m înălţime. Frunzele. Creşterea este foarte rapidă. aşezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor. maxima (Marsh. eliptice sau obovate. A fost confundat deseori cu Quercus rubra. 6m înălţime. sunt lat-ovoide. rămânând pe arbori până spre iarnă târziu. Ghindele şi cupa sunt asemănătoare cu cele de Quercus coccinea. rotunjite la bază. sinusurile adânci. păroşi în jumătatea superioară. Bucureşti. până la 30-40 de ani. Frunzele sesile. Atinge înălţimi până la 25m. au numeroase lenticele roşcate (nu galbene ca la Quercus rubra). evident turtite. Bacău. 121 . Lujerii. lobulaţi sau dinţat-lobulaţi. cupa îngustgâtuită în partea bazală. cu 3-4 perechi de lobi. Braşov. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea. de numai 1-2cm lungime. lobi alungiţi. de 8-15cm lungime.stejar roşu Specie de origine americană. prevăzuţi fiecare cu 3-7 dinţi sau lobului terminaţi într-un vârf subţire. are cupe mari. Şoseaua Kisselef). inclusiv cerul. Timişoara. când depăşeşte stejarii indigeni. mai mici decât ale speciei precedente. Toamna frunzele se colorează în roşu aprins. glabri. până. uneori.

ca şi specia precedentă. lung-peţiolate (peţiol de 2-5cm). mici. de asemenea 122 . dinţată sau întreagă. Are frunze caduce. Quercus imbricaria Michx . puternic uscate în timpul secetelor de vară). Lujerii anuali muchiaţi.50m. în vestul Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri (fig. cenuşii sau bruni-verzui. care se pot urmări până la vârf. şi urcă la 500-600m altitudine la coline. Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde. cilindrice. greu permeabile. suportă bine seceta şi uscăciunea. subtropicale. cu crăpături longitudinale. caracteristică. cu 2-3 perechi de lobi înguşti şi sinusurile larg rotunjite. Este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice. În Munţii Apuseni urcă la 900 m altitudine. frunze oblongi. Atinge înălţimi de 20m. dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase. cupa prezintă solzi alungiţi. gros. compacte. de 812cm. uneori marcescente. cu sezon de vegetaţie lung. foarte rar sempervirescente. mediteraneene. eliptice.25). de peste 25m şi prezintă frunze relativ mici. Are tulpini drepte. ovoizi. stejar de mlaştini Este originar din sud –estul Americii de Nord. înălţimi de până la 35m şi grosimi de 1. Subgenul Cerris (Spach. nelobată. Cerul atinge dimensiuni mari. Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei. se cultivă la noi în scop ornamental. Maturaţia.Quercus palustris Muench. apendiculaţi. ritidom format de timpuriu. tomentoşi. În ţara noastră se găseşte la câmpie. Ceroi Specie cu areal nord-mediteranean din Spania până în Turcia. are scoarţa netedă. în profunzime de culoare roşie-cărămizie. de 7-16cm lungime şi 2-5cm lăţime. uneori înţepători.stejar cu frunza întreagă Originar tot din America de Nord. – Cer. Atinge înălţimi mari. de regulă bienală. cu marginea lobată. este îngustă şi destul de bogată în frunziş. pe dos pubescente. pietros şi negricios. Quercus cerris L. – stejar de baltă. cu marginea întreagă. Este o specie termofilă şi xerofită. cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primăvara.) Oerst. concentrată spre vârful tulpinii. creşte în climate calde. Mugurii. foarte adânci. Coroana.

şi foarte rar drajonează. Frunzele sunt eliptice până la oblong-ovate. rotunjite. Maturaţia ghindelor este anuală.5cm lungime. de 5-15cm lungime. Longevitate este relativ redusă. verde-închis lucitoare şi cenuşii sau gălbui pubescent-tomentoase (la maturitate. triunghiulari. dinţate sau întregi. celelalte sunt incluse în acest subgen. numai în lungul nervurilor).300 de ani. Include arbori originari din regiunea temperată a emisferei nordice. Peţiolul de până la 2. alungiţi. Frunzele sunt pieloase. Au lungimi de până la 4-5cm.)Oerst. persistente. 123 . cu vârful caracteristic. „Laciniata” Subgenul Lepidobalamus (Ende. terminaţi într-un mucron scurt. Creşterea puieţilor în primele decenii este mult mai rapidă decât la stejar sau gorun. recurbaţi. în afară de Quercus cerris. sau scurt pedunculate. divergenţi. cu frunze caduce. Stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi lemnoşi. pe margini sinuatdinţat-lobulate până la penat-sectate. la vârf acute. se coc numai în toamna anului al doilea. Fructifică la vârste relativ reduse. slab cordate. „Aorentevariegata” Quercuss cerris cv. ce depăşesc lungimea mugurilor. ghimpoşi. rar bienală. dinţaţi sau lobulaţi. mai des decât ceilalţi stejari indigeni (periodicitate 3-5 ani). trunchiat şi mucronat. Subgenul Lepidobalanus se împarte în şase secţii şi mai multe serii. marcescente. pe faţă aspre. Din cele şapte specii de stejari care cresc spontan la noi.tomentoşi. Ele au lobii întregi. ascuţiţi la vârf. Lăstăreşte viguros. la bază îngustate. Ghindele sesile. Mai rar folosiţi în amenajări peisagere sunt cultivarurile: Quercuss cerris cv. lobate şi rareori dinţate: excepţii Quercus suber cu frunze aproape întregi şi Quercus ilex cu frunze persistente. nu depăşeşte 200. se recunosc după stipele filamentoase. ca la stejarul roşu. este prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate.

dreaptă aproape până la vârf. este pus în evidenţă de frunzele sale subţiri. afânate. Rădăcinile se dezvoltă viguros din primul an. lipsite de peri. mai îngust şi mai regulat brăzdat. afânate. petraea (Liebl. deasupra celorlalţi stejari indigeni şi formează obişnuit arborete pure. Caucaz şi Liban. mai superficial. profunde (Fig. numite gorunete. pe terase şi coaste însorite. se dovedeşte însă mai puţin adaptat la rigorile climatului continental excesiv. lăţite treptat spre stigmate. La noi. greu alterabile.) Soó . deşi sistemul radicular este mai puţin profund decât la stejar. gorunii se situează. suportă mai greu solurile argiloase. flori femele cu stile libere. Asia Mică. aerisite. Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari indigeni. compacte. Din punct de vedere ecologic. ssp. Spre deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate. Există şi motive ca şi cele trei subspecii să fie considerate specii veritabile: Altitudinal. fără a fi sensibil la doborâturi. gorunul se comportă în multe privinţe diferit de stejar. cu solzi mărunţi.Secţia Roburoides Schw. cu textură mai grosieră li umiditatea mai constantă. Ritidomul este cenuşiu închis.26. Tulpina. aşa că. ca şi ghindele. gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile foarte puternice. Caracterul mezofil al gorunului. în general. Este mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii. Gorunul ca şi stejarul contribuie puternic la levigarea solurilor. gorunii sunt reprezentaţi prin trei subspecii cunoscute şi sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis.27). cu marginile laterale nesudate între ele. Gorunul atinge înălţimi mari. sesile. Seria sessiliflorae Loj. rămânând totuşi o specie de lumină. datorită litierei bogate în substanţe tanante. solzii cupei neconcrescuţi. Coroana este relativ 124 . cu 5-9 perechi de lobi. cu ierni aspre şi amplitudini mari de temperatură. adeseori pe soluri cu textură grosieră. Are temperament de ceva mai delicat decât stejarul. cilindrică. care se întind din Africa de Nord şi Peninsula Iberică spre estul Europei.gorun Arealul este redat în fig. Seria se caracterizează prin: frunze relativ lung peţiolate. Gorunii Cuprinde patru specii. În regiunea de dealuri. de până la 40-45m. Scoarţa conţine tanin în proporţii ridicate.

mici. Arbore de mărimea I. de regulă rombic-ovate. Florile mascule sunt grupate în amenţi. frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate. cele femele şi fructele (nucule) dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt. de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. la vârful lujerilor. fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani. la bază îngustate. ovoid ascuţiţi.bogată şi uniformă. sunt subţiri. de care se deosebeşte mai ales prin: muguri evident mai mari. glabri. rotunjiţi. 8mm lungime. „de butoiaş”. Quercus petraea laciniata. Varietăţi şi forme: Quercus petraea purpurea. Subspecie mai termofilă. gorun de Dalmaţia. Ulterior îşi activează creşterea care se menţine susţinută până la vârste înaintate. cu 5-8 perechi de lobi. gorun auriu. de 8-13cm. până la gălbuie. stau îngrămădite către vârful lujerilor. cu frunze tinere purpurii. Quercus petraea ssp. smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Gorunul creşte încet în primul deceniu. Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5. frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului. Lujerii. Quercus petraea pendula. atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 60-70 de ani). Pe margini. Gorunul fructifică la vârste înaintate.5-2. dalechampii (Ten) Soo. de cca. spre vârf treptat şi lung îngustate. de culoare brună. au puţine lenticele eliptice. uneori 500 de ani. prinse pe un peţiol lung. frunzişul acoperind destul de bine solul. la bază trunchiate sau 125 . sunt ovoizi sau ovoconici (fig. ca stejarul. Frunzele. Quercus petraea longifolia. apar prin aprilie-mai.5cm lungime şi sunt de formă caracteristică. întregi sau slab lobulaţi.5cm.105). verziîntunecat. pe dos la maturitate fin pubescente (perişorii nu pot fi însă observaţi decât cu lupe) sau cel puţin. dezvoltând mai puternic rădăcinile. răspândită în sudul ţării. ca şi muguri. ovoid-elipsoidală. Longevitatea atinge circa 300-400 ani. neauriculate.5cm lungime. de 8-16cm lungime. asemănător cu Quercus petraea ssp. în general mai mici decât la stejar. unisexuat-monoice. cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară. Florile. petraea şi mezoxerofită. petraea. Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea ssp. variabile ca formă. iar mugurii. de 1-2. până la 1-1. au 1.

dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora. îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe). cu vârful lat rotunjit. la câmpie şi coline. obovate. scheletice. uneori glabre (fig. numai la vârf pubescenţi. frecvent cu trăsături continentale. polycarpa (Schur) Soo -gorun transilvănean Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. (Quercus pedunculata Ehrh. lujeri brun-roşcaţi sau verzi-întunecat. Este pretenţios faţă de sol. câte 1-3. la maturitate. cu baza auriculată. cu 5-7 perechi de lobi. Frunzele sunt caracteristice. Tufan Arealul este redat în fig. se dovedeşte foarte rezistent la gerurile de iarnă. cu pereţi groşi. Ghindele. Prezintă următoarele caracteristici: ritidom adânc crăpat. frunzele mari. cupa brună.106). lujeri anuali.lat-cuneate. Creşte 126 . petraea. florile femele. cu perii. coroane globulare. cei de la bază evident gheboşi. cu marginile concrescute şi cu vârful liber. prevăzuţi cu solzi laţi. până la 1. aproape egal distanţate pe lujer. glabri. ca şi ghindele. în general. solzii cupei alipiţi. la început pe dos stelatpubescente sau glabre (fig. penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei. marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf). sinuat-lobate. Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie. dalechampii decât de Quercus petraea ssp. pe dos.) – Stejar. la vârf pubescenţi. Quercus petraea ssp. ovoid-alungiţi. Seria pedubculatae Schwz. Quercus robur L. cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi (gheboşi). vegetând adeseori pe soluri superficiale.2cm. baza trunchiată sau uşor cordată. Include două specii îndigene întâlnite la altitudini joase.107). Secţia Robur Schb. mugurii relativ mari. glabre sau păroase. Atinge până la 25m înălţime. de 7-15cm lungime şi 5-7cm lăţime. uneori acuţi. cu peţiol scurt. lat-eliptice până la obovate. prinse pe un peduncul lung. ovaţi până la oblong-lanceolaţi. fructe tot sesile. până la adânc penat-lobate.28. sunt sesile sau scurt pedunculate. cupa cenuşie. Stejarul este o specie de climat variat.

se cunosc formele: Quercus robur fastigiata. pietros. Coroana. sunt lobate până la penatsectate. cu lăţimea maximă în treimea superioară. după care poate fi deosebit uşor de gorun. Creştere înceată în primii 5. are capacitate de adaptare la diferite cuantumuri de precipitaţii (ca şi de căldură) evident sporită faţă de gorun. Apar cu cca. Fructifică târziu. mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului. bruni-măslinii. grupate câte 3-6 în ciorchini. noduroase. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să reziste şi pe soluri compacte. plani sau mai mult sau mai puţin bombaţi (cei de la bază). de 2-4cm lungime. tulpina devine conică. pe dos. de 3-6(10)cm. strâns alipiţi.6cm lungime. întinse orizontal. triunghiulari. muchiaţi. Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brunnegricios. argiloase. cu unele neregularităţi de creştere. alterni şi mai numeroşi spre vârful lujerilor (fig. cele femele lung pedunculate. cel terminal cu cinci muchii.108). În arborete rărite sau în special în stare izolată. adânc brăzdat longitudinal şi transversal (crăpături până la 10cm adâncime). de 6-20cm lungime. verzi (la ghindele proaspete). liberi numai spre vârf. Cupa lemnoasă. izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp. este la vârf acută. se recunosc uşor după forma generală obovată şi baza terminată în două urechiuşe evidente (auriculată). glabri. La maturitate. lungimea lujerului anual se menţine la 20-30cm. tare. După port. până la 0. Nucula. Are înrădăcinare pivotantă. bine elagată şi coroană destul de îngustă. concrescuţi. la maturitate pieloase şi numai rareori cu peri disperşi. Frunzele. în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1m sau mai mult. deşi cu caracter în general mezofil. Stejarul. 127 . Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung. rădăcinile pe soluri profunde. două săptămâni mai devreme decât la gorun. se desface în ramuri viguroase. are tulpină dreaptă. Lujerii sunt viguroşi. pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10m). de 2-4mm lungime bruni-lucitori. cu câteva dungi longitudinale. aproape semisferică.10 ani.viguros pe soluri aluvionare din lunci. Stejarul poate atinge până la 50m înălţime şi 1-2m diametru. în masiv după 70 de ani. glabre. mugurii ovoizi. alungită până la cilindrică. acoperită cu numeroşi solzi imbricaţi. lipsită de peţiol sau peţiol scurt. de formă ovoidă. odată la 6-10 ani. în lungul nervurilor. de culoare brună-gălbuie. Florile uniasexuat-monoice. deşi au caractere variabile. Este pretenţios faţă de lumină.

Frunzele. glaucescente. dar mai puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană. are tulpina dreaptă. reuşind să fructifice mai des decât acestea. Este o specie iubitoare de căldură şi mai rezistentă la secetă decât Quercus robur. pe dos caracteristic cenuşii-brumării. Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul. de regulă pubescente. Fructele sunt aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15cm). cu frunze galben aurii.29). La noi se găseşte în silvostepa Olteniei.Quercus robur pendula. cu vârf lat. de talie mică. Dobrogea (fig. Quercus robur concordia. foarte caracteristici. Ritidomul se formează de timpuriu. Creşte pe soluri profunde. rareori glabrescente. Caucaz (fig. formate pe loess dar şi pe psamosoluri. Asia Mică.Koch – stejar brumăriu Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică. sunt prinse pe un peţiol scurt de 4-10mm. Pe faţă sunt verzi-întunecat.26). Înfloreşte cu circa 2 săptămâni mai târziu ca stejarul aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. Quercus pedunculiflora K. cu peri fasciculaţi. Munteniei. Arbore cu înălţimi până la 25m (exemplare chiar peste 25m înălţime în pădurea Punghina-Mehedinţi). foarte diferite ca formă. lipseşte complet din Banat şi Transilvania. au lăţimea cea mai mare la mijloc sau spre vârf. Ghinda este mare. reuşind să fructifice mai des decât acesta. mai gros şi mai adânc crăpat decât la stejar. aşezaţi în rânduri circulare. 128 . Este un impunător arbore ornamental. cupa are solzi gheboşi. de 3-5cm lungime şi până la 2cm grosime. Longevitate 200-300 ani. relativ rezistent la secetă. În staţiunile cele mai uscate frunzele devin coriace.

gârniţa poate atinge înălţimi mari.29). la coline şi dealuri.2cm înălţime).24).Secţia Dascia Kotschy. de ţinuturi sudice. Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit. de până la 2. solzos.8cm lungime. Se întinde începând din sudul Italiei.110). formează de timpuriu ritidom caracteristic.) . călduroase şi ierni relativ blânde. lujeri viguroşi. Sub raport edafic. acuţi. ovoizi. iarna glabri. dreaptă şi plină. moale şi friabil. poate creşte pe solurile cele mai compacte şi îndesate. dar înaintea cerului. despărţiţi prin sinuri foarte înguste. rezistă la geruri. Frunzele. tomentoşi sau pubescenţi. obtuză sau trunchiată. mai subţire decât la ceilalţi stejari. auriculate şi sesile sau scurt peţiolate. cu veri lungi. nu prea mare (maximum 1. inclus în arealul cerului. sunt lat până la obovat-eliptice. cu lobii principali profunzi. de culoare brună-gălbuie. La noi apare în Muntenia şi Oltenia. dezlipiţi de pereţii cupei şi peri deşi. de regulă mari. în vestul ţării. dar în mod obişnuit. mai scurte şi mai rare decât la cer. dosul laminei fiind moale şi cenuşiu-gălbui. liberi. de 10-12cm lungime şi 6-12cm lăţime. câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală. măslinii. de peste 30m. solzii cupei alungiţi. flori femele aproape sesile. relativ deasă. pentru că transpiră foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol. care înconjoară uneori mugurii terminali (fig. tomentoşi. Are temperament de lumină-semiumbră (ceva mai puţin de lumină decât stajarul). Tulpina. frunze adânc penat lobate. dar sensibilă la îngheţuri. muguri cu stipele mai mult sau mai puţin persistente. tomentoşi. Seria se caracterizează prin lujeri anuali tomentoşi. 129 . păros. nu depăşeşte 25-30m.5cm lungime. dispuşi simetric aproape orizontal.gârniţă Prezintă areal restrâns. gârniţa este o specie semixerofită. Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. liniar-lanceolaţi. Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari. brun-negricios. are solzi caracteristici. Seria Confertae Simk. Coroana este largă. până la 1. se dovedeşte foarte puţin exigent. bruni-gălbui. prin întreaga Peninsulă Balcanică. până în Ungaria şi România (fig. până dincolo de 500 m altitudine (fig. Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar. Ca şi cerul. Ghinda este ovoid-elipsoidală. concentrate spre vârful lujerilor. În staţiunile cele mai favorabile. cu stipele persistente. cupa lăţit-conică. în Banat şi Transilvania. cu lenticele eliptice.

dar apare dispersat în pâlcuri şi tufărişuri izolate. păroşi. frunze mici. Lujerii sunt cenuşii. ovat-lanceolaţi. de 4.Periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. Specii indigene: Quercus pubescens şi Quercus Quercus macranthera. strâmbă. tomentoşi. iar tulpina scurtă. cu lobi pe margine ondulaţi. Coroana este rară. despărţiţi prin sinuri înguste. luminoasă. pieloase. xerofită. Pufosul este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni. pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice. 100-150 ani. mici. strâns alipiţi. mediteranean. Seria Lanuginosa Simk. iar mugurii mici. Cuprinde arbori din regiuni calde şi uscate cu: lujeri anuali tomentoşi. îngust-ovoide. tufă râioasă Este un element sud-european. tari. solzii cupei ovat-lanceolaţi. Ghindele. nedepăşind cca. sunt foarte variabile ca dimensiuni şi forme. În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile.8-2cm. uneori rămânând chiar arbust.5-8cm lungime. 15m înălţime. Creşterea este mai înceată decât la ceilalţi stejari. dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios. Este o specie de valoare în staţiuni extreme.stejar pufos. cenuşiu-pubescenţi. mai ales în tinereţe. sinuat lobate până la penat-lobate. ovoizi. Creşterea este mult mai lentă decât a celorlalţi stejari indigeni. . până la altitudini destul de mari 500-600m. tare. sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. Apare în staţiuni calde. Quercus pubescens Willd. de 0. acuminate (fig. plaţi. des tomentoase. rezistă la secetă şi uscăciune. specii exotice 130 . Se găseşte pe soluri grele şi uscate. Longevitatea limitată. submediteranean al cărui areal seamănă cu cel al cerului. simplu sau dublu lobate. Lăstăreşte viguros. virgiliana. Cupa are solzi mărunţi. Este o specie iubitoare de căldură. defectuoasă. situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. des şi crăpat. Frunzele.111).

în aprilie prin procedeele copulaţiei.. iar 131 . Datorită compatibilităţii la reproducere.Quercus virgiliana Ten. Florile. Creşte de obicei împreună cu stejarul pufos cu care se aseamănă sub aspect ecologic. Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă. Snagov) sunt cultivate şi alte specii: Quercus alba. frunzele mai mari. pe dos tot pubescente tomentoase. acesta nu se încrucişează cu celelalte specii de stajari. ORDINUL JUGLANDALES Familia JUGLANDACEAE Linde. mascule sunt grupate în amenţi axilari. Neudorf. pendenţi. toamna sau primăvara. Se utilizează pentru plantaţii masive. Quercus suber L.. de 2-4cm lungime. Numai Quercus cerris ocupă o poziţie aparte. câte 2-4 pe un peduncul lung de 1. cupa mai mare. cu aplicarea de hormoni şi înrădăcinare în pat cald. sub tunel închis etanş. de 8-16cm. prin butaşi. grupuri şi izolat. Pentru alei şi străzi se recomandă stejarii roşii care rezistă şi mai bine la poluare. Quercus bicolor Wild. între speciile de stejari indigeni sau produs o serie de hibridări. În parcuri şi grădini dendrologice (Simeria. care se găsesc în diferite staţiuni din ţară. ghindele mari. Quercus marilandica Muenchh. Include arbori şi arbuşti cu lujeri cu măduva lamelar întreruptă sau continuă şi frunze alterne. triangulaţiei sau placaj lateral. Quercus macrocarpa Michx.112). sub ceaţă artificială. În figura 30 este redată diagrama hibrizilor genului Quercus. după stratificare. prin altoire.. în seră. imparipenat compuse. cu baza cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi (fig. aşezatespiralat. dar care se regăsesc aproape toţi în Pădurea Bejan. puternici. tomentoşi. Se înmulţesc prin seminţe. de lângă Deva. cei inferiori bombaţi. cu peţioli mai lungi. de 5-8mm. Sunt specii unisexuat-monoice. numai cu material de la plante tinere. decorează prin amenţii masculi primăvare. etc. Arbori maiestoşi.5-3cm. cu solzii mai lax imbricaţi. cei superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit. hibrizi cu caractere intermediare. uneori până la 8cm. Se deosebeşte de Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi. Bazoş.

cu 2-4 solzi. Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural. Maturaţia anuală Genul Juglans L Include cca. răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai mică. Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. apar e uneori sălbăticit (subspontan). Florile unisexuat-monoice. specific. În masiv poate atinge înălţimi mari. tanante şi colorate. Cele mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase. Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă. Vânturile reci şi uscate sunt defavorabile. au un miros aromatic. Este pretenţios şi faţă de sol. La noi se dezvoltă bine numai în zonele cu climat blând cu ierni relativ dulci. axilari. – nuc comun. mult timp netedă. Frunzele imparipenat-compuse. 15 specii arborescente. Cicatricea frunzei. Iran. rămâne obişnuit mai scund şi tulpina prezintă o serie de umflături (gâlme). în cea sudică (America de Sud). cu umiditate suficientă. Asia Mică. Himalaia. iar coroana devine largă. cu ramificaţii puternice. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg. mare. începând de la câmpie până la circa 800 m altitudine. arealul cuprinde Peninsula Balcanică. cu trei grupe de urme fasciculare. cu coroană destul de strânsă.cele femele solitare sau grupate în raceme sau spice terminale. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe. nuc Originar din Europa (sud-est) şi Asia. primăvara se dezvoltă în amenţi lungi. fără geruri mari şi cu îngheţuri puţin frecvente. cu cea mai mare răspândire la dealuri. constant asigurată (mezohigrofit). până la 30m şi formează tulpină dreaptă. Scoarţa. globuloasă. Juglans regia L. China. în raceme terminale. totuşi starea de masiv nu-i prieşte. de culoare 132 . În stare izolată. Înrădăcinarea pivotantă. Mugurii sunt alterni. uneori suprapuşi câte doi. foliole asimetrice. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Pachistan. având sâmburele cu tegument lemnos şi neregulat brăzdat. dar şi în America de Nord şi Sud. pendenţi. iar scoarţa şi frunzele conţin substanţe aromatice. India. cei laterali globuloşi. rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici. mai ales în Europa şi Asia. vegetează viguros pe soluri bogate. cei terminali cu 2-5 solzi. Are temperament mijlociu.

are puţini dăunători biotici. Lăstăreşte viguros. sferici. aşa încât puieţii se transplantează greu. cu crăpături rare. Frunzele imparipenat-compuse. nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru alte specii. de 12-14m. cei terminali mai mari. puieţii din sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an.argintie-cenuşie. după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn. verde. purpurii sau verzui. Importanţa deosebită rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului. sunt acute sau acuminate. pendenţi. sunt adeseori grupaţi câte doi. Conţine substanţe tanante şi puternic odorante. Nuca ovoidă. cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat. Se obţine din sămânţă şi lăstari. Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. Florile sunt unisexuat-monoice. asimetrice. doar pe dos cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor. Dintre cultivarurile mai frecvente se amintesc: Juglans regia cv. au înveliş exterior cărnos. foarte nutritivă. Ca şi celelalte juglandacee. înveleşte o sămânţă mare (miezul nucii). dar e sensibil faţă de poluanţi. lamelar întreruptă (fig. ovoidglobuloşi. este comestibilă. lucitori. bruni-verzui. Juglans regia cv. Mugurii cu solzi negricioşi. glabri. plăcută la gust. Înrădăcinarea este puternic pivotantă. are numai la bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis. Capacitatea germinativă 60-80%. 133 . Celelalte specii de nuci reclamă aceeaşi tehnologie de înmulţire şi cultură. sesile. acoperită de o pieliţă subţire. „Purpurea”. până la 7 mm. Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari. de 4-5 cm diametru. la 8 ani poate atinge 1m înălţime. Cicatricea frunzei este mare. Longevitatea până la 300–400 ani. se seamăna toamna.113). Lujerii sunt viguroşi. lungi de 8-10 cm. cu trei grupe de urme fasciculare. rădăcinile fiind cărnoase şi suculente. „Pendula”. Creşterile se menţin active în tinereţe. florile femele terminale. eliptice. zbârcită. pe margini întregi. cu stigmate răsfrânte. dar la Juglans regia se preferă semănăturile de primăvară. incomplet despărţită de doi pereţi subţiri. câte 1-4. pieloşi. glabre. de 6-12 cm lungime. nucul comun este preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă. Sămânţa. Drupele elipsoidale. amenţii masculi negricioşi sau verzi-negricioşi. cu 5-9 (11) foliole opuse. care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure. au miros aromat şi măduva largă. iar cei laterali mici. suprapuşi.

se păstrează mult timp netedă. lung acuminate. brun întunecat. foarte zbârcită şi foarte tare. Lujerii sunt pubescenţi şi glanduloşi în tinereţe. cu coaja mai groasă. unde arealul său se suprapune parţial pe cel al nucului negru.nuc american cenuşiu Originar din estul Americii de Nord. nu suportă soluri compacte. utilizarea în cultura este mult mai restrânsă faţă de nucul negru. Arbore de talie mare. nuc american Specie originară din sud-estul Americii de Nord (fig. .nuc negru.23). La noi. bine aprovizionate cu apă. Se foloseşte izolat.114). puţin turtită. de asemenea. Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia. la 350-400m. des pubescente şi glanduloase pubescente pe dos. unde se localizează de preferinţă în luci. Este ceva mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decât ceilalţi nuci. La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea. până la 20 m înălţime (excepţional până la 30 m). permeabile.Juglans nigra L. ovat-lanceolate. s-a folosit exclusiv ca specie ornamentală. uneori puţin piriforme. dar mai mari. plină bine elagată. Longevitatea 400 ani. neregulat serate pe margini. foliola terminală este mai mică (fig. pe alei sau în grupuri. ritidom adânc brăzdat. este relativ rezistent faţă de poluanţi din grupa oxizilor de sulf. Lujerii sunt nelucitori. prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia). până la 40 cm lungime. care atinge 40-45 (50) m înălţime. Juglans cinerea L. Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline (până la 500m altitudine). dar urcă adesea în zonele colinare. tomentoşi. Faţă de condiţiile din sol este mai puţin exigent. Arbore de mărimea a-II-a. creşteri active realizează numai pe soluri bogate. cu muguri cenuşii-tomentoşi. afânate. . pubescenţi. scoarţa este cenuşie. Are temperament mai de lumină decât nucul comun. drupe sferice. Fructele. conţine un miez ce se scoate cu dificultate (costeliv). nuca aproape globulară. suferă totuşi de pe urma de îngheţuri târzii şi timpurii. cu înveliş cărnos. mai adânc şi mai neregulat brăzdată. cu veri lungi şi călduroase. Tulpina dreaptă. Frunzele imparipenat-compuse. însă pubescent şi nedehiscent. verde (la maturitate negru). Are temperament intermediar între nucul comun şi nucul negru. Tulpina este destul de dreaptă. cu foliole mai numeroase (15-23). cei 134 . Constituie un excelent arbore ornamental. în zonele cu climat blând. iar mugurii. ferit de îngheţuri timpurii şi târzii.

suprapuşi. areal asemănător cu nucul negru. iar miezul este puternic strivit între pereţii despărţitori.23).115). câte 2-3. cu măduva continuă. ca şi la nuc. de 1317 mm lungime. Carya ovata (Mill. este sensibil la transplantare Arbore de dimensiuni mari. bine conformată şi elagată. nuca. apoi glabri. Frunzele au 11-17 foliole. introdus în Europa din sec. Reclamă zone de cultură cu climat blând. drupa globuloasă sau alungită. pubescenţi numai la început. cu amplitudini mici de temperatură la câmpie şi dealuri. Este un interesant arbore ornamental. compuse din cinci sau uneori. La noi se găseşte în parcuri dendrologice (Simeria. ca şi rahisul. pe dos glandulos-pubescente. de 12-18 mm. Bazoş. glanduloase. se desface în fâşii lungi. iar cei laterali câte doi. cei laterali. adeseori suprapuşi. în patru muchii. iar pe faţă numai fin pubescente(fig. cu miezul dulce sau amărui. pubescente.terminali foarte mari. în regiuni de câmpie şi deal ale ţării noastre. cel superior pedicelat. ritidomul său. Se foloseşte izolat. Cicatricea cu marginea superioară întreagă şi ciliată. cu vârful ascuţit şi coaja foarte groasă. lăstăreşte puternic.) K.) Cuprinde specii arborescente. stau suprapuşi câte 2-3. Nuca. creşte bine pe soluri profunde. Fructele sunt ovoid-alungite. mici. grupate câte 2-5 în ciorchini pendenţi. din şapte foliole 135 . Lujerii anuali viguroşi. frunzele imparipenat-compuse. 1 m. alungită. ovoizi. Longevitate 350 de ani. cu tegumentul adesea muchiat longitudinal. lipicioase. cu lujeri viguroşi. cu 3-4 solzi păroşi. au la bază un inel păros caracteristic şi măduva continuă. (Hicoria Raff. Frunzele imparipenate. serate. al XVII-lea. în aliniamente sau grupe. Mihăeşti). se sparge extrem de greu. în patria sa de origine poate atinge înălţimi de 40 m şi grosimi de cca. Spre deosebire de nuc. cei laterali mai mici. vâscoase. revene. temperament de semiunmbră. hicory Specie din sud-estul Americii de Nord (fig. Mugurii terminali sunt mari. Koch (Hicoria ovata Britt. Genul Carya Nutt. mugurii terminali mari. Creşte destul de încet în tinereţe.) – carie. este tare şi neregulat brăzdată. Florile unisexuat-monoice. bine dezvoltat. dehiscentă în 4 valve. În masiv are tulpină dreaptă. rezistă destul de bine la ger.

stau la distanţă mare faţă de cicatrice. fără geruri prea mari şi soluri umede. 136 . cu înveliş subţire. chiar mlăştinoase. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. de 3-6 cm diametru. nucile se stratifică în nisip reavăn şi se seamănă primăvara în februarie-martie. prelungit în două aripioare semicirculare. Frunzele sunt imparipenat-compuse. În primii 5-10 ani creşte mai lent.Mey) Specie exotică. oblong-lanceolate. care permit dezvoltarea pivotului.117). fertile. netedă. suprapuşi câte 2-3. în raceme lungi. Fructifică abundent. Genul Pterocarya Kunth. (Carya pecan). Pterocarya pterocarpa (Michx) Kunth. foliola din vârf fiind mult mai mare (fig. acut-serate. pe dos cu peri stelaţi (fig. alburiecenuşie. Preferă climate montane. unii pedicelaţi. (Pterocarya fraxinifolia Spach. dehiscent. Drupele. Se recomandă metoda Dunster – semănarea individuală în recipiente înguste şi adânci. sesile. dar în culturile de la noi puterea germinativă a seminţelor este relativ mică. Mugurii nuzi. Carya illinoiensis (Wangenh) K. aproape anual. după aceea creşterea se intensifică. cu 11-21 foliole. Lujerii sunt viguroşi.eliptice până la oblong-lanceolate. Nuca. de 812 cm lungime. racemul fructifer având în total până la 20 cm lungime. dezvoltă un înveliş gros. În culturi la noi s-au introdus şi alte specii de Carya: Carya cordiformis (Wangenh) K. cu măduva lamelar întreruptă.Koch.116). lungi de 10-15 cm. Dacă se obţine din sămânţă. cel superior mai mare. asemănătoare cu cele de frasin. Scoarţa are crăpături subţiri. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. lipsită de zbârcituri. verzi-măslinii.. originară din Asia Centrală.Koch. dar cu muchii longitudinale şi cu o coajă mult mai subţire în comparaţie cu a nucului. are miezul dulce. pe margini serate şi ciliate. spre vârf puţin pubescenţi. comestibil. Carya glabra (Mill) Sweet. pendente. la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini botanice. iar fructele sunt nuci foarte mici. Pterocarya caucasica C. care se crapă regulat.A. Realizează până la 30 m înălţime. în patru valve de mărime asemănătoare. cei din vecinătatea cicatricei foarte mici. Florile sunt monoice. sferice. Se foloseşte în grupuri la marginea masivelor.

În general. flori unisexuat-dioice. Genurile Populus şi Salix. răspândite în majoritate în emisfera nordică. Genul Populus L. se coc devreme (diseminarea prin mai-iunie). Seminţele pot germina la scurt timp după diseminare (chiar în câteva ore). Europa. în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi. răspândire mare. uşurinţa diseminării şi marea capacitate de regenerare pe cale vegetativă sunt strâns corelate cu larga adaptabilitate a multora dintre speciile de plopi. inclusiv pe cale vegetativă (lăstari. rezistă la inundaţii. 137 . Salicaceele dispun de o mare capacitatea de regenerare. care le-a permis să ocupe teritorii însemnate. Înmulţirea se poate face din sămânţa. Se foloseşte izolat sau în grupuri. sau primăvara. Semănatul se execută imediat după recoltare. după o prealabilă stratificare. drajoni sau marcote). se desfac în 2-4 valve. America de Nord. Cuprinde aproximativ 35 de specii. sălcii. simplitatea structurii florale (specii unisexuat-dioice). ORDINUL SALICALES Familia SALICACEAE Mirbel. butaşi. Multe vegetează pe malul apelor. butaşi de rădăcină. marcotaj prin muşuroire sau drajoni. are creştere rapidă.Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă. în amenţi pendenţi. din regiunile polare până în zona ecuatorială. prezintă muguri pe rădăcini. deoarece frunzele rămân verzi până toamna târziu. conţin seminţe cu smocuri de peri albi. Muguri alterni. Fructele capsule. sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive. Asia şi nordul Africii.

– Plop alb Specie indigenă. afânate. negricios la bătrâneţe.118). cu 3-5 solzi. se situează în fruntea plopilor indigeni în ce priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri profunde. Înfloreşte devreme. lung peţiolate. rămâne totuşi o specie heliofilă. ramificată viguros şi neregulat. Are temperament mai de umbră decât plopul negru. ovo-conici. Coroana. Capsulele se coc de timpuriu. pe margini numai sinuat-dinţate sau lobulate. cilindică. Mugurii sunt alterni. are scoarţa caracteristică. Capsulele sesile sau scurt pedunculate. umede).31).Secţia Leuce Duby Cuprinde specii de plopi albi şi tremurători. ovate până la oblongi. alb tomentoase pe dos. prin mai. cu scvame dinţate. albicioşi. adânc brăzdat. cu textura uşoară. de 3-4 mm lungime. Tulpina. uneori lobate. deşi rămâne în urma celorlalţi plopi indigeni. groasă. de obicei prin luncile râurilor. putrnic ramificată. destul de luminoasă. Frunzele. Frunzele. albă şi netedă până târziu şi ritidom pietros. caracterizate prin scoarţa tulpinii mult timp netedă. La noi creşte la câmpie şi dealuri joase. 3-5 palmat-lobate. Florile sunt unisexuat-dioice. acute. dar de culoare cenuşie. este exigent faţă de căldura estivală. ovate până la rotund-ovate. verzuie sau cenuşie (doar arborii bătrâni formează ritidom). la începutul primăverii. de asemenea. dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm lungime. dar mai bogată decât la ceilalţi plopi. lung-peţiolate şi tomentoase pe faţa inferioară. subrotunde sau ovate. rar şi lung ciliate pe margini (fig. cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici. Prezintă două varietăţi mai importante: 138 . numeroase. cu numeroase rădăcini laterale.5 m în diametru). Înrădăcinarea este relativ profundă. iar seminţele sunt mici. Plopul alb denotă o amplitudine climatică largă. Lujerii anuali şi mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu. prin martie-aprilie. Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari. Populus alba L. prevăzute cu smocuri de peri lungi. ca de „vată”. se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei (fig. albicioasă. la bază trunchiate până la slab cordate. în Lunca şi Delta Dunării. dezvoltate în amenţi de 5-7 cm lungime. se împrăştie imediat. rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă. Realizează dimensiuni mari (30-35 m înălţime şi peste 1.

Coroana. bruni-roşcaţi. transparentă. Este o specie rustică faţă de condiţiile climatice. cu vârful ascuţit. plopul tremurător este obişnuit. glabri. apropiaţi de lujer. Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. cu 5-7 lobi. anual şi abundent. Vegetează destul de activ şi pe soluri sărace. Mugurii. de 6-7 (10) mm lungime.) Dippel. până la 30 m. îndeosebi pe malul apelor. Are temperament pronunţat de lumină. bine elagată. Sistemul radicelar este superficial. Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde sau lat 139 . netedă. argintii pe dos. Specie indigenă.Populus alba var. Fructifică la vârste relativ mici. Rezistă la asprimile climatul continental. cu scoarţa albicioasă-verzuie. cu areal foarte larg în Europa şi Asia (fig. dar după 100 – 150 ani tulpinile devin larg scorburoase. bruni-roşcaţi şi lucitori. apare foarte rar pe solurile expuse uscăciunii. Rezistă relativ bine la inundaţii. Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate. dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral.plop tremurător. este o veritabilă specie pionieră. la vârste mari. mai rar sericeu păroşi. creşte pe soluri de pantă. Populus tremula L. cu 3-4 solzi. câteodată chiar la câmpie. Faţă de sol are pretenţii mici. fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. afânată. mai mari decât la plopul alb. ovoidală sau larg cilindrică. pyramidalis (Bunge) Dippel. 200–300 ani. La noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg. Sub aspect morfologic. conici. Tulpina este dreaptă. frunze adânc lobate. acide.31). numai în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I. cei floriferi sunt globuloşi. urcă până la 1600m în molidişuri. sunt foarte lucitori. coboară frecvent la deal. de culoare negricioasă. nivea (Willd. la munte sau deal. Longevitate destul de mare. arbore de dimensiuni mijlocii. . în partea inferioară. Populus alba var. rezistent la poluanţi. cu frunze alb-cretaceu tomentoase pe dos. formează uneori ritodm gros. Lujerii sunt obişnuit. este compusă din puţine ramuri groase. scoarţa netedă verde-cenuşiu-deschis. Nu este un arbore tipic de luncă. sărăturoase sau alcaline. din care drajonează puternic. cu port piramidal.

după 20 de ani. se mişcă la cea mia mică adiere de vânt). Înfloreşte de timpuriu. Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase. dar mult mai puţin turtit decât la plopul tremurător). În spaţii verzi. deşi specie e foarte decorativă. cu peţiol puternic comprimat. Drajonează puternic. de până la 30 m înălţime. cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde. relativ uscate estival (Lacul Sărat). pe dos glabrescente.ovate. cenuşii-tomentoase pe dos. cu peţiol tomentos. Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai.119). la vârf acute sau rotunjite. cordiforme. Arbore de mărimea I. cu scvame laciniate şi lung ciliate. Longevitate mica. 140 . rotunjite sau slab cordate. de până la 15 cm lungime. fructifică aproape anual şi abundent. lăstăreşte realtiv slab. ovat-triunghiulare. Seminţele se împrăştie rapid. (Populus tremula x Populusalba var. Hibrid natural. la distanţe foarte mari. frunzele de pe lujerii lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb (ovate. lung de până la 8 cm (de aceea.) Sm. mugurii şi frunzele cu toment. înaintea înfrunzirii. Ajunge la maturitate de timpuriu. Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme. de 4-8 cm diametru sau lungime. Populus x canescens (Ait. sinuat-dinţate. la bază trunchiate. foarte păroşi. nivea) – plop cenuşiu. cenuşii-verzui. glabre. apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare. arbore mascul. 60-80 ani. sau lobulate. dar de nuanţă cenuşie (fig. Se cunoaşte Populus tremula var pendula. cu caractere mai apropiate de plopul alb: lujerii. păroase pe dos (fig.122). Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime). la noi. Creşterile sunt foarte active în tinereţe. cele de pe lăstari sunt mai mari. poate deveni invadant. pe margini inegal serat-crenate.

de 7-9 mm lungime. apropiaţi de lujer. drepte. cu port caracteristic. Este arbore de până la 25 m înălţime. şi are pretenţii mai reduse faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede. Scvamele mici. cu muguri caracteristici. Din punct de vedere al cerinţe ecologice se apropie mai mult de plopul alb. – plop negru. Este arbore de mărimea I. Frunzele sunt lung peţiolate. vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer). iar lujerii sunt rotunzi.31). Coroana este asimetrică. glabri. Populus nigra L. Italica (P. Frunzele verzi. iar cei femeli au 10-15 cm. şi ritidomul adânc 141 . galbeni-verzui. este mai rezistent la geruri. Capsule evident pedicelate. glabre. de 1-2 cm lungime. cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din care lăstăreşte abundent. iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite (fig. Înfloreşte prin martieaprilie. suportă soluri mai compacte şi argiloase. este format de timpuriu. Plopul negru prezintă unele varietăţi sau varietăţi de cultură (cultivare): Populus nigra L. cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m. Amenţii masculi ating 4-6 cm lingime. lung acuminate. adânc brăzdat. răspândit în Europa şi Asia. Ritidomul negricios. tulpina canelată la bază. neregulată. Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor. pe teritoriu asemănător celui ocupat de plopul alb (fig. galbeni-verzui. cv. Temperament pronunţat de lumină. Capsulele. la câmpie şi coline. Sub aspect edafic este mai puţin exigent. cele de pe brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse. este negricios. gros. laciniate. largă. cad de timpuriu. cu miros aromat cleioşi. Ritidomul se formează de timpuriu şi adeseori. numai cu vârful puţin recurbat spre exterior. adânc brăzdat. Pe porţiuni acoperite de aluviuni apar rădăcini adventive.120). dar este totuşi mai puţin pretenţios faţă de climă. scoarţa cenuşie-negricioasă. Mugurii mari. conici-alungiţi-ascuţiţi. iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă. pe margini mărunt crenat-serate. rombic-ovate. la bază lat-cuneate sau evident cuneate. cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire.Secţia Aigeiros Duby Include plopii negrii şi hibrizii dintre ei. nigra pyramidalis (Borkh) Spach) – plop negru piramidal. plută Arbore indigen. Tulpina este dezvoltată adeseori neregulat. piramidalcolumnar. sunt ovoide. lung pedicelate. mari. glabre pe ambele feţe.

la bază rotunjite. cu cicatrice mari. Longevitatea 300-400 ani. plopi de Canada Rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus deltoides Marsh. dar ceva mai îndepărtaţi de lujer. Caracteristic este faptul că se întâlnesc aproape numai la exemplare mascule. triunghiular-ovate. rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile. Populus nigra L. cu tulpina dreaptă. cilindrici. Nu tolerează apa stagnantă. tot lipicioşi. Coroana îngust piramidală. 142 . frunzele au forme şi mărimi variabile. Amenţii sunt de 3-5 cm lungime. Cultivare larg creditate: Populus canadensis cv. de până la 6-7 mm. cu crăpături relativ regulate. acuminate. laciniate.n. Fructificaţia coacerea şi diseminarea ca la plopul alb. glabri sau dispers pubescenţi. de 6-8 cm lungime. obişnuit muchiaţi. Creşterea activă de la vârste mici. Italica. Frunzele. În general. cenuşiu. mai scurt acuminate. este subţire. mai adesea însă deltoide. Lujerii glabri. cv. Mugurii sunt mici. rombic-ovate.plopi euramericani. căzătoare în timpul înfloriri. Se poate înmulţi uşor prin butăşire. ritidomul format la vârste înaintate. cu baza trunchiată. trilobate. muguri asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru. caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt. Scvamele sunt laciniate şi cad în timpul înfloriri. cu coroana piramidală. mai mici. Frunzele. rară. . Drajonează slab dar lăstăreşte şi se butăşeşte cu uşurinţă. iubitori de căldură. plopi negri hibrizi. galbeni-deschis. sunt glabre şi de culoare verde-deschis. cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate la baza limbului (fig. larg cordată sau foarte larg sagitată. însă mai puţin apropiaţi de lujer. Lujerii viguroşi. Thevestina (P. Se cunosc numai exemplare de sex femel. caracteristică datorită scoarţei pronunţat albicioase. canelată. Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu plopii indigeni. Serotina. netede. cu scvame glabre.123). are ramuri subţiri. cv. n. mai rar lat cuneată. pe margini crenat-serate. de sex bărbătesc.brăzdat longitudinal. Înfrunzeşte aproape cu două săptămâni mai târziu decât P. Populus canadensis Moench (Populus x euramericana) .Canada). thevestina (Dode) Bean) – plop algerian Arbore de până la 30 m înălţime.

direct în teren. Foarte ornamentală este Populus simonii var fastigiata – coroana tipic piramidală. de sex femeiesc. cu luciu metalic (fig. glabri sau fin pubescenţi. Populus canadensis cv. Populus canadensis cv Marilandica – sex femeiesc. Realizează înălţimi de 15-20 m. pe margine fin crenat-serulate. Populus canadensis cv. Frunzele. cu muguri lungi. butaşii se 143 . rombic-ovate. butaşii de Populus alba var. La noi. La noi se cultivă în scop ornamental în aliniamente intravilane sau extravilane. – plop chinezesc Originar din Chinei nordică. tulpina fiind dreaptă. prin seminţe la speciile care nu butăşesc uşor (plopul alb. în parcuri. cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită. Prin butaşi lignificaţi. foarte flexibili. frunzele mai mici. ovoidal-piramidală. verzi închis şi lucitoare pe faţă. de 5-10 (12) cm lungime. ca arbore izolat. au frunze şi muguri cu miros aromatic. pe dos verzui-albicioase. pieloase. de sex bărbătesc.124). bruni-roşcţi. fiind rezistent la ger. plopul tremurător). coroana piramidală. Lujerii sunt gălbui-bruni. albicioase sau ruginii pe dos (fig. coroana îngustpiramidală. apoi largă. Populus trichocarpa Torr. Regenerata. Se butăşeşte uşor. Robusta. pe margine fin crenat-serate. semănatul se face imediat după recoltare. pyramidalis se plantează în răsadniţe. culturi experimentale în staţiuni premontane.124). acuminate. Populus simonii Carr. Et Gray – plop balsamifer Originar din vestul Americii de Nord. lungi de 8-14 cm. Frunzele. coroana îngustă. se situează în frunte arborilor repede crescători indigeni sau exotici introduşi la noi. Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi. conici-alungiţi. coroana foarte largă. Creşteri excepţional de rapide. cu muguri mari. glabri. recurbaţi puternic şi vâscoşi. iar coroana îngustă. Înmulţirea. Secţia Tacamahaca Spach Cuprinde plopii balsamiferi. în buchete. la bază rotunjite sau slab cordate.Populus canadensis cv. ovate sau obovate. Destul de rezistenţi la poluare. Eugenei. de sex bărbătesc. vâscoşi-aromatici. Realizează înălţimi de până la 60 m. ascuţiţi la vârf. se taie ramuri cu fructe înainte de desfacere şi se ţin în apă.

pe margini obişnuit serate sau crenate. dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m.32). Fructificaţie este abundentă şi anuală. Himalaia). Are temperament pronunţat de lumină. Flori unisexuat dioice. limita latitudinală 62-64º şi Africa de Nord (fig. masive. dar puterea germinativa se păstrează cel mult o lună. arbori.recoltează primăvara timpuriu. Salix alba L. frunze lanceolate. La noi este o specie comună la câmpie. în grupe. În general este arbore de până la 10-15 m. uneori pe străzi şi în amenajări peisagistice. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop hibrid in decembrie. cu stipele persistente. arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul. Cultivarurile se obţin prin altoire – Populus alba var. pendula pe trunchi de Populus alba. la temperaturi de peste 0 0C. Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de peri albi. Polenizarea se face prin insecte. Reprezentanţii acestui gen. Se foloseşte în aliniamente. Mugurii au un singur solz aparent. GENUL Salix Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride. grupate în amenţi. seminţele încolţesc rapid. . în special în lunca inundabilă. până la nivelul maxim al apelor de inundaţie. pe căile rutiere (plopul negru). arbuşti. perdele şi plantaţii de înverzire rapidă. peţiolate sau sesile. rezistentă la geruri mari şi la îngheţuri timpurii sau târzii. cu răspândire foarte largă în Europa. de regula erecţi. Salcia albă are o amplitudine termică largă. În zonele frecvent inundabile formează rădăcini aeriene la înălţimi mari pe tulpină. manifestă pretenţii mai mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. în lungul văilor urcă la dealuri.salcie albă Cea mai reprezentativă specie indigenă a genului. cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală. Se preferă arborii masculi în localităţi. Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie. în teren. mai rar întregi. După 144 . Specii cu lujeri netezi şi flexibili. Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată. se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe soluri argiloase. iar Populus alba var. ajunge până în Asia Centrală (China. Preferă soluri afânate sau moderat-compacte.

globuloasă. Clone selecţionate cu o productivitate de 25 m3/an/ha. subţiri. creşterea în volum a celor mai productive arborete este de 20 m3/an/ha. iar seminţele încolţesc rapid. foarte decorative. vitellina pendula Rehd. porţiunile respective de trunchi devin foarte caracteristice. format de la vârste mici. cele femele în amenţi verzi. au vârful acuminat şi marginile mărunt serate. Coroana este neregulată. uneori putregaiul şi scorburile apar la vârste mici 8-10 ani. alburiu-mătăşoşi-păroţi în tinereţe. rară. Ritidomul este cenuşiu. La vârste mici producţia de lemn este ridicată. alipiţi de lujer. galbeni sau galben-roşcaţi (în răchitării). cu ovarul glabru. din ramurile tinere se pot face împletituri. În acest sens în lume rezervaţia biosferei Delta Dunării ocupă un loc deosebit. încadrate în ecosisteme specifice luncior râurilor. verzi-gălbui sau bruni. adânc crăpat. 80–100 ani. cu lujeri elastici şi subţiri.5 m lungime şi diametrul de 5 cm). la 20 de ani atinge înălţimi de 10-20 m. spontană (la altitudini mari). anual şi abundent. Prezintă a serie de varietăţi: Salix alba var. Frunzele lanceolate. Salix alba f. Capsulele se coc prin mai-iunie. la bază cu o singură glandă nectariferă. iar lujerii sunt flexibili. au fost obţinute prin programe speciale de ameliorare.stipele cad de timpuriu (fig. cu scvame păroase.125). chiar pe apă. Salix alba var. sunt foarte dese. din coajă se poate extrage tanin. 145 . albe. butaşi şi sade (butaşi de dimensiuni mari de 2-2. sinuoase. Se înmulţeşte bine şi pe cale vegetativă din lăstari (din trunchiuri după tăiere). mici. Înfloreşte la începutul lunii aprilie. Zăvoaiele de salcie albă sau de amestec cu plopi sunt asociaţii cu structură şi configuraţie aparte. o dată cu înfrunzirea. iar la maturitate păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane.retagerea apelor. Florile dioice. Longevitate scăzută. este uşor dar nu este durabil. cele mascule în amenţi gălbui. Creşterea este accentuată. Seminţişurile (renişuri) apar repede după ce se retrag apele. vitellina (L) Stokes. cu frunze argintii mătăsos-păroase pe ambele feţe. Fructifică de timpuriu. Mugurii. alungiţi. este folosit în industria celulozei la chibrituri sau PAL şi lemn de foc. splendes (argentea). gălbui-roşcaţi. Lemnul are albun îngust şi duramen brun-roşcat. lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm. la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe. În general tulpinile sunt defectoase. cu două stamine. rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”.

lat cuneate la bază.32). taluzuri. sporadic coboară până la câmpie. 5 cm lungime. . stau alipiţi de lujeri. Salcia plesnitoare se cultivă mai rar în răchitării. întreruptă. se rup cu uşurinţă. Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. Coroana este neregulată. Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca.5-3 cm. pe dos verzi-deschis sau albăstrui. este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră. ceva mai restrânsă (fig. Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. . Se instalează uşor în poieni. pe perniţe proeminente. obtuzi sau aproape ascuţiţi. prelung-acuminate. pe drumuri forestiere. cu tulpina strâmbă şi scoarţa netedă în tinereţe.127). Salix fragilis L.salcie căprească. cenuşie-verzuie. păduri rărite. Lujerii.32). dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la inundaţii mari de lungă durată. neregulat crăpat. Frunzele sunt oblonglanceolate. cu răspândire foarte largă. pe margini mărunt-glandulos-serate. Specie europeană şi asiatică. Suportă climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. prin urmare ste şi o specie pionieră care uneori se asociază cu mestecănul şi plopul tremurător. Lujerii bruni- 146 . împletiturile realizate sunt grosolane. ajungând la limita latitudinală a pădurilor. Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime). lucitori. cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1. relativ groşi. Are temperament de lumină. brun-deschis spre bază. lung păroase şi cu două glande nectarifere. negricioşi spre vârf. pe faşă verzi-lucitoare. rară. cu răspândire asemănătoare cu salcia albă. iovă.salcie plesnitoare Specie indigenă. Realizează înălţimi de până la 20 m. amenţii femeli au până la 7 cm lungime. Apar înainte de înfrunzire. pe lizieră. Preferă însă climate mai răcoroase estival. aproximativ 700 latitudine nordică (fig. verzui până la bruni-verzui. Creşte pe soluri de la uscate la mlăştinoase. cu 1-2 glande proeminente la baza laminei (fig. apoi cu ritidom subţire. Este o specie care invadează puternic. plesnind din locul de inserţie pe ramură. glabri.Pe depozite aluviale şi proluviale sau terenuri alunecătoare este introdusă ca o specie ameliorativă. La noi este o specie des întâlnită la munte şi la deal. Salix caprea L. tăieturi. Mugurii.

pe faţă glabre. întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine. nervurile foarte proeminente. apar înaintea înfrunziri. se deschid primăvara foarte devreme. cu ramuri scurt arcuite. păroase. până dincolo de limita altitudinală a pădurilor. în tinereţe roşietice la maturitate compet glabre. gălbui-roşcaţi. eliptice.salcie căprească de munte Specie originară din Balcani şi Carpaţi. cuneat-înguste. . cu peţioli de până la 2 cm lungime. Ca şi Salix caprea este o specie pionieră. în amenţi erecţi. cu amplitudine ecologică largă. (6–12cm lungime). groase. araci. cei masculi ovoizi. pendula.126). fascine. florile femele au un ovar glabru. apoi glabri. u marginea întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată. Salix silesiaca Willd.roşcaţi sau verzui-gălbui. Mugurii ovo-conici. Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului. Salix caprea va fi tăiată la intervenţiile silviculturale. cu vârful acut. Dintre varietăţi şi forme amintim: Salix caprea mas. Frunzele. În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active. destul de greu. la adăpostul salciei căpreşti se pot instala specii de bază. pe marginea pâraielor. mai tare. comprimaţi. lucitori. devenind invadantă. totişi: frunzele au peţiol mai scurţi. la început tomentoşi. pletoase şi amenţi galbeni. duramenul de culoare roşcată mai greu. cu ovarele verzui. formă bărbătească de talie mică. Florile. 147 . în tăieturi şi turbării. cenuţii-păroşi numai în tinereţe. Se deosebeşte de Salix caprea. aşa că limbul este încreţit (fig. Salix caprea f. Dacă regenerarea naturală se realizează greu. fiind mai rezistentă la ger şi îngheţuri. alb-tomentoase pe dos. scoarţa conţine tanin. cu stamine galbene aurii. se poate utiliza doar pentru pari de gard. cercuri de butoaie. ochiuri din păduri şi rarişti. puţin răsucit sau curbat. apoi glabri. Lemnul este mai rezistent decât cel al celorlalte specii de sălcii. formă bărbătească cu amenţi galben-aurii. cei femeli cilindrici.

în zovoie de Alnus incana. numai spre vârf mărunt serate. răchităriile intră în producţie chiar din primul an. lujerii la început cenuşiu tomentoşi apoi glabrii. uneori câte doi deasupra cicatricei. randamenul maxim se obţine după 2-3 ani dacă întreţinerea este corespunzătoare solurile bogate şi irigate produce 20 t/ha. importană redusă. uşor răsfrântă. au lăţimea maximă în jumătatea inferioară. Asia Mică. în luncile râurilor dar realizează creşteri active şi pe soluri grele lutoase şi luto-argiloase. ovarul are stil lung şi stigmate divergente. îngustate spre vârf. fragile. Mugurii sunt inegali ca mărime.5-1. Este un arbust de 6 m înălţime. erecţi. sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă. reavene. albicioşi-păroşi. Salix elaeagnos (S. Este numai un element floristic. cu vârf obtuz. pe dos alb-cenuşiu-păroase. pe prundul apelor şi pe conurile de dejecţie ale torenţilor. prezentând scvame brune. Specie arbustivă. Este una din cele mai valoroase specii de răchită. brune-gălbui. . Preferă soluri bogate cu humus. ramurile sunt subţiri. nervura mediană este galbenă. comprimaţi pe lujer.5 cm lăţime. Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală datorită frunzişului decorativ. se întâlneşte sporadic în luncile râurilor. Uneori frunzele cad în august-septembrie dacă sunt afectate de făinare. Amenţii apar înaintea înfrunzirii. cu peri alipiţi şi cu nervura mediană proeminentă şi galbenă. bruni. cenuşii-pubescenţi la îneput. începând de la câmpie până la dealuri uneori cu răchita roşie.Salix viminalis L. Specie autohtonă originră din centrul şi sudul Europei. Câteodată nuielele vor fi despicate din cauza grosimii mai mari pentru împletituri sau acestea vor fi folosite drept schelet pentru mobilier de răchită. cu lujerii lungi. 148 .răchită Specie indigenă. erecte. La început tomentoase mai târziu tomentoase doar pe faţa inferioară. de 8-15 cm lungime şi 0. La noi apare sporadic la munte. verzui sau brun-gălbui. eurasiatică. Frunzele lanceolate. foarte flexibili. cu marginea întreagă. cu marginea întreagă sau neregulat-sinuată. incana) – răchită albă. frunzele linear lanceolate 4-10 cm lungime şi 1 cm lăţime. adeseori curbat. sunt la vârf prelung acuminate. lucitoare. cel puţin dublu de lungi decât laţi. de până la 6 m înălţime.

turbării. de la câmpie până în zona montană. Asia şi Africa de Nord. umede.128). Nuielele sunt fragile.180). răspândită în Europa. p. Arbust de 3 m (excepţional 10 m) cu lujeri glabri lucitori. purpurea cu frunze îngust lanceolate sau lineare cuneate. var. în locuri mlăştinoase şi chiar pe stâncării umede. răspândită între 42-70 º latitudine nordică de climă temperată şi boreală. 149 . Salix purpurea L . Specie arbustivă. de staţiuni cu apă stagnantă sau încet-curgătoare. var. roşii-purpurii sau galbeni (fig. Forme şi varităţi: S. Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală. late de 2-4 cm.128). Salix pentandra L. aproape pieloase (Fig. La noi apare în nordul şi estul Transilvaniei. apare foarte des la noi. rezistă relativ bine la uscăciune. în zona de coline până în cea subalpină. Preferă soluri nisipo. nuielele subţiri se folosesc la împletituri fine. lipicioase. p. Se cultivă în răchitării dar nu este productivă. lujeri subţiri. Specie indigenă eurasiatică. Preferă staţiunile reci şi umede. elastici. – zălog. datorită coloritul lujerilor. calitatea este slabă. la bază rotunjite. pe malul apelor. la noi apare pe prundişurile râurilor. iar frunzele persistă până toamna târziu. în mlaştini.argilose. frunze eliptice. S. până la 4 m înălţime. brun roşcaţi. Specie cu areal larg. pe dos mai deschise.răchită roşie. Specie higrofită. Poate fi utilizată în zonele verzi pe marginea apelor şi oferă o imagine plăcută în timpul înfloririi (fig. Specie eurasiatică. lambertiana cu frunze obovate sau oblongi.Salix cinerea L. pe faţă verzi lucitoare.

rezistă la boli şi atacul insectelor. Arbust de până la 4 m înălţime. pe soluri foarte fertile creşte luxuriant şi mlădiţele devin prea groase. Nuielele flexibile foarte bune se obţin pe soluri moderat fertile. pendenţi. specie indigenă localizată sporadic pe terenuri nisipoase.130).) – salcia cu frunză de piersic. suportă soluri mlăştinoase (higrofită. originară din Iran şi China. Amplitudinea cerinţelor faţă de trofocitatea solului este mare. plângătoare.Salix trianda (Salix amygdalina L. Specie exotică. apare sporadic la munte. salcie pletoasă. Specie eurasiatică. pe margine serate. Specie eurasiatică. complet glabri şi lucitori. La noi apare pe malul apelor. din regiunile reci şi temperate. scoarţa cu miros de migdală. galben-roşcaţi. preferă soluri cu multă umiditate (mezohigrofil-higrofit). verde-albăstrui pe dos. Atinge până la 15 m înălţime. lujeri bruni. frunze ovat-lanceolate sau oblong-lanceolate de 10-15 cm lungine şi 2-4 cm lăţime. se întâlneşte la noi numai ca arbore ornamental. lujeri muchiaţi. ultrahigrofită). flexibili. Salix rigida – răchita americană. glabri. frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm). rigide. în turbării de câmpie şi mlaştini. Arbust până la 1 m. frunze verde-închis pe faţă. Specie de importanţă redusă dar poate să fie folosit la fixarea nisipurilor mobile. uneori ajungând până 150 . prin lunci şi zăvoaie de la câmpie şi deal. umede.130). gălbui. Este cultivată în răchitării. nuielele fiind de o calitate foarte bună şi producţia de 20 t/an/ha. glabre (fig. relativ groase. până la munte. lujeri subţiri (fig. – salcie târâtoare de nisipuri. cu vârf acut şi bază cordată. având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi. nuielele decojite sunt folosite la realizarea împletitutrilor albe. Salix babylonica L. Este cultivată la noi ca specie de răchitărie. este cea mai longevivă şi productivă răchită 20 t/an/ha. Salix rosmarinifolia L. Arbust până la 5 m înălţime.

Frunzele sunt glabre. 151 . Frunze verzi iarna. Importanţă numai naturalistică. alburii.la pământ. Se instalează pe stâncării şi grohotişuri alpine. Toate speciile din genul Salix lăstăresc bine şi se butăşesc uşor. Specie extrem de decorativă. Se foloseşte izolat. cu nervuri proeminente. pendula C. Salix reticulata . Specie indigenă cu areal european. exceptând Salix caprea. prezentând tulpini noduroase. roşiatice. mai ales în locuri mai umede.). tortuosa Vilm. târâtoare sau ascendente. foarte variabile. îngust-lanceolate. frunze îngust-lanceolate.salcie japoneză. Salix matsudana Koitz. Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi. Dimensiuni mici(pânăla 20 cm). subrotunde sau ovate. în etajul alpin şi subalpin. Scheid. parcuri. este de mărimea a III-a. . tortuoase (Salix matsudana f. blabre. în staţiuni cu zăpezi abundente. de 8-16 cm lungime.) sau pendente (Salix matsudana f. în poziţii bine luminate. creşte la altitudini mari. cu tulpini şi ramuri culcate. lucitoare pe ambele feţe. pe faţă verzi închis. marginea uşor răsfrântă. frunze mici. Înmulţirea. Salix retusa L. cu ramuri erecte. prin butaşi lemnificaţi. de obicei pe Salix viminalis. albăstrui-albicioase pe dos.salcie pitică. fiind frecvent utilizată prin grădini. iar primăvara se plantează în teren. pe dos caracteristice. alcătuind o reţea deasă. care drajonează. pe dos de un verde-cenuşiu (fig. Originară din China şi Corea. mici (1–3cm).128). iarna.salcie pitică. .K. Lujeri glabrii. Ajunge la 30cm înălţime. prin altoire. altoiul tutorează. în grupuri sau în componenţa masivelor.

scurtă. pe margini neregulat serate. fructele rezultate dintr-o inflorescenţă. revene. Coroana globulară. netede. cu vârful acut sau scurt acuminat. Introdus în Europa de peste 1000 ani. întregi. dar evită solurile mlăştinoase. rezistă bine la ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă). s-a dovedit foarte pretenţios faţă de căldură. s-a extins până la latitudinea de 550. comestibil.133). are nevoie de protecţie în tinereţe. dar se dezvoltă mult mai bine pe soluri uşoare. Frunzele sunt ovate sau eliptice. grupate în amenţi pendenţi. iar baza uşor cordată sau rotunjită. cu peţioli lungi de 1-5 cm (fig. afânate. fructul este o soroză. Flori unisexuat-monoice sau dioice. până la 15 m înălţime. America de Nord şi Africa. cu numeroase ramificaţii secundare. cu crăpături largi. Scoarţa brună-cenuţie. unisexuat- 152 . solzoşi. dispuşi spiralat sau distic. bruni-cenuţii. alcătuiesc un fruct compus. iar pe dos glabre sau răzleţpubescente pe nervuri. sunt de tipul patru. Florile. cu numeroase urme fasciculare. Temperament de semiumbră. cu maturaţie anuală (iunie). din curţi. glabri sau slab pubescenţi. de 6-18 cm lungime. Cicatricele subrotunde. pe faşă glabre. frunze simple. creşte bine şi în plină lumină. ramificată de la mică înălţime. formată din ramuri lngi. ovoizi. – dud. cu tulpina dreaptă. Genul Morus L. La noi este cultivat la câmpie şi dealuri. Speciile din acest gen au muguri mici. Mugurii sunt mici (3 mm). serate. Morus alba L. are lujerii zvelţi. Specie subspontana originară din China şi Japonia. de multe ori asimetrice. sincarp.ORDINUL URTICALES Familia MORACEAE Lindl. Inundaţiile trecătoare sunt suportate. dinţate sau lobate. întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici. Din punct de vedere ecologic. sunt subţiri. glabri şi cicatrice mari. Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă terenurile bătătorite din islazuri. ritidom format de timpuriu. Arbori şi arbuşti originari din Asia. dar este sensibil faţă de îngheţurile timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi. cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului. poate să apară şi sălbăticit. Arbore de mărimea a III-a.

monoice sau dioice, apar în mai. Fructele, de 1-2,5 cm lungime, alb roşietice şi chiar negricioase, stau pe pedunculi de aceeaşi lungime cu duda, comestibile, dulci. Lemnul cu duramen galben-brun sau brun-roşcat, tare, rezistent, durabil, se lustruieşte frumos, este utilizat în tâmplărie, artizanat, dogărie. În culturi ornamentale se întâlneşte Morus alba f. pendula, de obicei are dimensiuni arbustive, cu ramuri subţiri, pendente; Morus alba f. constantinopolitana, cu ramuri groase, tortuoase; Morus alba f. nana. Maturitatea este timpurie, maturaţie anuală, în vară, fructificaţia abundentă. Este o specie apreciată pentru sericicultură, şi pentru fructele comestibile. Se poate folosi pentru garduri vii, în aliniamente de-a lungul şoselelor, (dar nu pe străzi şi alei din cauza fructelor, excepţie fac exemplarele mascule). Se poate obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă prin butăşire, altoire, marcotaj. Semănăturile de vară se fac imediat după coacerea fructelor, fără a le descărna; cele de primăvară se fac cu sâmburi descărnaţi (sfârşitul lunii aprilie), ţinuţi în apă 3 zile sau stratificaţi aproximativ 40 de zile. Semănatul se face în răsadniţe; puieţii tineri se protejează de îngheţuri. Butăşirea se face vara (iunie-iulie), cu butaşi cu călcâi semilignificaţi. Marcotajul se practică rar, prin muşuroire. Formele ornamentale se multiplică prin altoire de primăvară ( procedeul în oculaţie). Cultura dudului negru se face în mod similar. Morus nigra L. - dud negru. Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. Ca şi dudul alb, la noi a fost cultivat în curţi, grădini, livezi, dar mai rar. Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri, dar este mult mai puţin utilizat în sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre, pe dos păroase). Se deosebeşte de dudul alb prin: coroana mai largă şi mai deasă; lujerii pubescenţi, mugurii mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5 solzi; frunzele, de obicei nelobate, cu marginea neregulat şi adânc serată, la bază profund cordate şi mai

153

scurt peţiolate, relativ groase, pe faţă scabre, iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri (fig.134). Florile sunt obişnuit dioice, iar dudele, de culoare roţie-închis până la neagră, foarte scurt pedunculate. Este un arbore decorativ, pretându-se la cultura în parcuri, izolat sau în grupuri, în aliniamente, etc.

Genul Maclura Nutt.
Maclura aurantiaca Nutt.[Maclura pomifera(Raf. C.K.Schneid)]- maclură Specie originară din sudul Americii de Nord, din zona preeriilor. În ţară este cultivată în scop ornamental, prin parcuri şi grădini. Manifestă sensibilitate la geruri şi faţă de îngheţurile timpurii, care în tinereţe produc degerarea lujerilor anuali. Rezistă la secetă, vegetează pe orice sol, dar pe soluri sărace şi deficitare în umiditate rămâne de dimensiuni arbustive. Creşteri frumoase se realizează numai pe soluri fertile, cu apă freatică la mică adâncime. Temperamentul este de semiumbră. Atinge până la 20 m înălţime, uneori rămânând sub formă de tufă. Tulpina este dreaptă, ramificată de la mică înălţime, cu scoarţa portocalie-întunecat şi ritidom de timpuriu, adânc brăzdat. Coroana este largă, deasă; lujerii geniculaţi, verzi-măslinii până la bruni, glabri, cu spini puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lângă muguri; mugurii alterni, mici, sferici, cu cicatricea aproape rotundă şi cu o singură urmă fasciculară vizibilă. Frunzele sunt întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate, la bază brusc îngustate ori slab cordate, cu marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare (fig.137). Florile unisexuat-dioice, apetale, cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice, lung pedunculate, cele femele în capitule sferice, de 2,5-3,5cm diametru. Înfloreşte în luna mai. Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm diametru, cu suprafaţa neregulată, de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase drupe false, mici, (sincarp), provenite din dezoltarea caliciului sudat cu ovarul. Seminţale albe, conţin un suc lăptos, care în contact cu aerul se înegreşte. Maclura aurantiaca var. inermis (André) Schneid., are lujeri nespinoşi sau cu rudimente de spini. Maturaţia este anuală, în octombrie, la noi fructele nu dau în pârgă, seminţele germinează totuşi. Lăstăreşte şi drajonează. Creşte destul de repede şi suportă tunderea.

154

Specie de primă împădurire, pentru ameliorarea terenurilor degradate (Savet-Mureş). Lemnul este greu, foarte tare, fin, rezistent în pământ. Este o interesantă specie ornamentală, are frunziş frumos, dar îndeosebi arborii încărcaţi cu fructe sunt pitoreşti. Se utilizează ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea aleilor sau în garduri vii. Se poate obţine din sămânţă sau butaşi, formele ornamentale prin altoire în despicătură. Semănăturile se fac în mai în pepiniere sau răsadniţe, cu sămânţă stratificată circa o lună. Pentru butăşire se folosesc fragmente de rădăcină (butaşii de ramură, cu călcâi, se înrădăcinează greu) în răsadniţe, în decembrie.

Genul Ficus
Ficus carica L. – smochin. Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă, în sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol) (fig.135). Arbore de 10m înălţime, trunchiul ramificat de la bază, lujeri verzimăslinii până la bruni, glabri, frunzele de la lat-ovate la subrotunde, 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri largi, marginale, neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase, peţiol de 3-5cm lungime. Fructele, sicone, 5-8cm lungime, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci.

Genul Broussonetia
Broussonetia papyrifera (L) Vent. – dud japonez. Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice. Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri. În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime). Lujerii pubescenţi, viguroşi. Frunzele polimorfe, asimetrice, de 7-10 cm lungime, acuminate, la bază cordiforme sau rotunjite, pe margine dinţate, la plantele tinere, mai ales, adânc şi simetric lobate, pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig.136). Florile dioice, pe tipul patru. Fructele compuse, polidrupe globuloase, de cca. 2 cm diametru, portocalii.

155

Familia ULMACEAE Mirbel
Genul Ulmus L.
Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire largă în Europa, Asia şi America de Nord. Lujerii sunt geniculaţi, frunzele căzătoare, aşezate distic, cu baza asimetrică şi margini dublu-serate. Florile sunt hermafrodite, mici, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructul samară orbiculară eliptică, obovată, turtită, înconjurat complet de o aripioară membranoasă, ştirbită, purtând stigmatele persistente la partea superioara şi urmele caliciului la bază. Coacere şi diseminare sunt timpurii, la câteva săptămâni după înflorire. Ulmus minor Mill. (Ulmus foliacea Gilib., Ulmus glabra Mill., Ulmus campestris Auctnon L., Ulmus carpinifolia Gled.) – ulm de câmp Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig.33). Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează aproximativ paralela de 550. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Pe versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară, pe Tâmpa la Braşov urcă la 900 m altitudine. De regulă este specie de amestec, diseminată în şleauri sau cvercete. Rar în silvostepă sau lunci formează arborete pure (ulmete) pe suprafeţe mici. Este o specie relativ termofilă, rezistentă la secetă, la îngheţuri târzii şi timpurii. Gerurile de iarna îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului. Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. Faţă de lumină se comportă diferit, după staţiune. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. Este o specie de semiumbră. Variabilitatea ecologică intraspecifică mai trebuie studiată, deocamdată au fost diferenţiate 2 ecotipuri climato-edafice: - populaţii de luncă, pe soluri umede, aluvionare, uneori chiar grele, compacte; - populaţii de soluri relativ uscate, afânate în silvo-stepă. Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, la vârste înaintate cu numeroase rădăcini superficiale, din care drajonează. Tulpina dreaptă,

156

elagată, îngroşată la bază; ritidomul timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. Coroana este conică până la globulară, regulată, cu ramuri ascendente. Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe margini albicios-ciliaţi. Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate, evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2cm (fig.138). La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri de peri albi numai la subsuoara nervurilor, în rest scabre (aspre) pubescente; uneori au numeroase glande punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe crăci lacome, care sunt frecvent aspre, uşor păroase, fapt pentru care nu trebuie folosite la determinări). Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie), înainte de înfrunzire. Fructele sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare. Sămânţa este plasată excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul seminţei. Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată, se cunosc o serie de forme şi varietăţi: Ulmus minor var suberosa, cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase; Ulmus minor var stricta (Lindl.) Rehd., cu coroana piramidală, cu ramuri ascendente; Ulmus minor f. pendula, cu lujeri pendenţi; Ulmus minor var. dampieri, cu coroana columnară, frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi; Ulmus minor var. dampieri f. wredii, cu frunzele galbene-aurii, Ulmus minor var. umbraculifera, cu coroana deasă, globuloasă; Ulmus minor var. variegata,cu frunze cu pete albe. Formează hibrizi naturali: - U. x ambigua (U. minor x U. procera) - U. x holandica (U. minor x U. glabra ) în parcuri. Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). Fructificaţiile sunt dese, aproape anuale şi abundente, fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. Lăstăreşte şi drajonează abundent, puieţii cresc repede, pot

157

copleşi şi elimina puieţii de stejar, la 5 ani ating înălţimi de 3–5 m. Longevitatea este de 300–400 ani. Pagube importante sunt provocate de Ophiostoma ulmi, agent fitopatogen care opreşte circulaţia sevei prin obturarea vaselor lemnoase, ceea ce a dus la uscarea masivă a ulmilor din Europa. Lemnul este colorat, alburnul lat, duramenul brun-închis, greu, trainic, elastic, rezistent, se disting bine inelele anuale, este apreciat în producerea mobilierului masiv, a furnirelor, placajelor, decoraţiunilor interioare, în construcţii. Valoarea silviculturală este mare, este o importantă specie de amestec în pădurile de luncă şi de şleau, stimuleză creşterea şi elagajul stejarului, poate fi introdus pe terenurile uscate din silvo-stepă şi pe terenuri degradate. În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă sau piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Se poate folosi cu bune rezultate în aliniamente în regiuni calde şi secetoase. Ulmus procera Salisb. (Ulmus campestris L.) – ulm de câmp, ulm păros de câmp. Specie indigenă, răspândită în centrul vestul şi estul Europei. La noi se întâlneşte sporadic, la câmpie şi dealuri; din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor, mai ales iarna. Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom adânc brăzdat. Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. Frunzele subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis, scabre, pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoaranervurilor au smocuri de peri albicioşi. Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică, atingând fundul crestăturii. Cultivaruri rezistente la grafioză: Ulmus procera cv. Bea Schwartz.; Ulmus procera cv. Christine Buisman. Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With, Ulmus scabra Mill) – ulm de munte Specie indigenă, la care pe direcţia est-vest, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp, este mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ 70 0 latitudine nordică în Suedia, limita sudică lasă în afară unele zone mediteraneene, din

158

Varietăţi: Ulmus glabra var purpurea. Creşte rapid în tinereţe. arbore de mărimea a II-a. caracteristic. scabru pubescenţi. coroana aplatizată. acut dublu-serate. sămânţa aşezată central.5 cm). pe dos pubescente. mai moale şi de culoare mai verzuie. Florile sunt mai mari. în special pe lăstari. La noi este răspândit diseminat sau în pâlcuri.139). Tulpina. Este în mod obişnuit. cu aripă încreţită. lucitori. Longevitatea este de 100-200 de ani.33). obtuzi. durabilitate redusă. altitudinea maximă fiind de 1100 – 1300m. uneori. Ulmus glabra var.arealul ulmului de câmp (fig. uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. pendula. în chei sau pe grohotişuri calcaroase.în masiv. Are temperament de semiumbra. periodicitatea fructificaţiei. Se coc ceva mai târziu. lipsiţi de crăpături longitudinale. lung şi brusc acuminate la vârf. de până la 2.3-0. dar cu lenticele numeroase. cu vase largi. are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”). În ceea ce priveşte cerinţele ecologice. din regiunea de deal până în cea de munte. bruni-verzui sau roşcaţi. Are coroana mai largă. duramen brun-gălbui. 159 . prevăzuţi cu peri aurii. aspre (rar netede) pe faţă. mugurii ovo-conici. brui-negricioşi. cu frunze purpurii. cu ritidom mai închis. Este pretenţios faţă de bogăţia solului în substanţe nutitive. Lăstăreşte mai slab şi nu drajonează. Preferă soluri bine drenate. Lemnul mai puţin valoros. Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi). Frunzele sunt eliptice până la obovate. dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil). asimetrice. cel puţin de-a lungul nervurilor. cu crăpături înguste. scurt peţiolate (0. samarele. După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă. cu lujeri pendenţi. şi mai neregulat ramificată. maturitate. prin mai-iunie. Caracterul de specie tipică de diseminaţie este mai accentuat decât la ulmul de câmp. dreaptă sau cu creştere neregulată. de 8-16 cm lungime. poate să formeze mici arborete pure sau apare în amestec cu paltinul. lat-eliptice până la rotunde. faţă de precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). violacei. alburn lat. cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). rar până la 30 m înălţime. este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm) decât ulmul de câmp. pubescenţi.5 cm lungime. lujerii viguroşi. neatinsă de ştirbitură (fig.

Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri. Florile sunt grupate în fascicule de câte 20-25. Frunzele. cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile. 0. Creşte într-un climat excesiv-continental. neciliaţi şi prevăzuţi pe margine cu o dungă lată. costată la bază. Mugurii. lung şi inegal pedunculate (0. brun-verzui. uneori aproape pendenţi. au solzii bruni-deschişi. Importanţa forestieră este ceva mai mică.) – velniş. duramenuleste de culoare mai deschisă şi este mai noduros. drajonează slab. acuminate. La noi manifestă preferinţe pentru climate blânde. se poate introduce în staţiuni de luncă. în molidişurile de productivitate inferioară ridică valoarea. evident cicliate pe margini. Ulmus laevis Pall. adânc ştirbite la vârf. ascuţiţi. Longevitate până la 100-200 de ani. (Ulmus effusa Willd.6-3 cm). Fructifică la vârste mici şi aproape anual. Ulmus pumila L. conici sau fusiformi. subţiri.33). Mongolia şi China (Fig. Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi zăvoaiele din sudul şi sud-vestul tarii. Are mare amplitudine de 160 . de culoare brună mai închisă.5 cm (fig. Lăstăreşte bine. des şi moale pubescente pe faţa inferioară. dar este mai puţin sensibil decât ulmul de câmp. Lujerii sunt geniculaţi. Este un arbore cu tulpina dreaptă. Caracteristice sunt pronunţat asimetrice. La noi a fost introdus în culturi ornamentale şi forestiere. dublu-serate. La noi suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii.140). . Este atacat de Ophiostoma ulmi. de până la 1 cm lungime. lucitori. ovate. au peţiolul scurt. Prezintă o amplitudine termică destul de largă. cu areal destul de întins în Europa (fig. vânj.ulm de Turkestan. Samarele sunt pendente.33). este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi şi are temperament mai de lumină. eliptice sau obovate. înalt de până la 30-35 m . Specie exotică. este un valoros arbore de amestec în pădurile montane. zveltă. mai mici (cca. răspândită în Siberia. exfoliabili. este foarte rezistent la secetă şi geruri. mai ales în regiunea de câmpie. 1cm) decât la speciile anterioare. La noi ocupă suprafeţe mult mai mici decât ceilalţi ulmi. de cca. Specie indigenă. Lemnul în comparaţie cu cel al celorlalte specii de ulm este inferior acestora.Importanţa silviculturală este mare. glabri.

acuminate. au marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată). glabri. Samarele se seamănă imediat după recoltare. calcaroase. dezvoltată lateral şi în profunzime. Rezistă bine la soluri grele. în grupuri. de 1-1. Mugurii sunt mici. pe terenuri sărăturoase. (Ulmus minor x Ulmus glabra) Hibrid natural. Înrădăcinarea este foarte puternică. Este utilizat la împădurirea terenurilor degradate. se pretează la tundere (garduri vii) şi este folosit în aliniamente. bruni-întunecaţi. în masiv. glabri. Realizează înălţimi mici. violete. Frunzele. mult ramificată. marcote.adaptare la condiţiile edafice. compacte. la vârf adânc şi lat crestate. de 1. ovoizi. cenuşii-pubescenţi. unde salcâmul vegetează greu „salcâmul solurilor compacte calcaroase”. la 5-6 mm adâncime. uscate. Înfrunzeşte primăvara devreme (fig. până la 15 m. Marcotajul muşuroit este des utilizat la obţinerea hibridului Ulmus hollandica. Lujerii sunt subţiri. ulterior ritmul scade foarte mult. Longevitate 100 de ani. Lăstăreşte. prezintă scoarţă cenuşie-deschisă şi formează ritidom cu crăpături destul de adânci. compacte. Tulpina are tendinţă de înfurcire.141). cultivat în parcuri şi ca arbore de alei. Coroana este deasă. prezentând o formă fastigiată. Florile. cu internoduri scurte. nu drajonează. eliptice sau eliptic-lanceolată. Are temperament mai de lumină decât ceilalţi ulmi. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se foloseşte în Olanda pentru Ulmus minor. piramidal. Ulmii se obţin din sămânţă. Creşte activ în tinereţe (50 cm/an). de 2-7 cm lungime.5-3 cm. altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie). Este o specie cu mare valoare ornamentală.5 cm. La noi se întâlneşte frecvent Ulmus pumila var pinnato-ramosa. butaşi şi drajoni. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind. cu port elegant. glabre. iar samarele sunt orbiculare. arbori izolaşi. 161 . exemplarele tinere au uneori ramurile îndreptate în sus. august). sămânţa centrală. uscate şi pietroase şi pe soluri degradate. simetrice. altoirea da vară . mici. distici. terenuri sărăturoase. Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5 ani. Ulmus hollandica Mill. peţioli de 2-4 mm lungime.

formată din lamele foarte dese. pubescenţi. Longevitate de până la 400 ani. se coc prin septembrie. Lujerii au măduva întreruptă. în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă. verzui. 162 . neregulată. Preferă soluri uşoare.Genul Celtis L. Realizează înălţimi de până la 20 m. Lemnul cu alburn gălbui. Florile cu perigon cu cinci lacinii. cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor. flexibili. cu pereţi tari. Este o specie termofilă. comprimaţi. Seminţele încolţesc greu. se pretează pentru culturi pe litoralul Mării Negre. Lujerii sunt subţiri.la maturitate brune-violacei-negricioase. Are temperament de semiumbră. apar prin mai. specie xerofită.142). cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică. de 8-12 mm diametru. lenticelaţi. cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos. cu puţine utilizări. o dată cu înfrunzirea şi sunt mici. fără excrescenţe suberoase. scabre. ovoid-conici. cu 3 nervuri din baza. pe margini numai spre bază întregi. acoperă şi umbreşte bine solul. bruni-verzui. ovat-lanceolate. pedunculul puţin mai lung decât peţiolul frunzei. creşte bine şi pe soluri sărăturoase. negricios-punctaţi. nu foarte valoros. fertile. Fructele – drupe sferice sau ovoidale. pe faţă verziîntunecat. Oltenia şi Dobrogea. Creşteri active numai în tinereţe. formată din ramuri subţiri. din regiunile tropicale până în cele temperate. Flori poligame. cenuşie-închis. Frunze asimetrice. Lăstăreşte relativ viguros. fructificaţiile abundente. lat-cuneată sau rotunjită. Fructele. la început verzi. de 4-12 cm lungime. Cuprinde circa 70 de specii. sâmburele carenat. cele mascule în fascicule la baza lujerilor. andromonoice. pe dos verzi-deschis şi moi pubescente. – sâmbovină. Scoarţa este netedă. Celtis australis L. Specie indigenă. drupe sferice. La noi apare sporadic în Banat. peţiolul de 5-18 mm lungime (fig. obişnuit solitare. arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică. Africa de Nord şi Asia de Vest. duramen cenuşiu. Maturitatea este timpurie. alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit). în rest acut-serate. distice. solzi păroşi. Rezistă bine la secetă. Frunzele. răspândită în Europa mediteraneană. bine drenate. cu muguri mici.

. Din această familie în parcurile din România se mai cultivă specii din genul Zelikova: Zelkova hirta (fig. Scoarţa este netedă numai în tinereţe. (originară din sud-estul Americii de Nord). Se seamănă primăvara.K. serate numai în jumătatea superioară. pe faţă sunt netede. Celtis occidentalis L. (originară din Caucaz şi Crimeea).(orginare din China şi Coreea). fructele se pot trata cu acid sulfuric concentrat. 30-60 minute. rezistă mai bine la ger. Celtis tenuifolia Nutt. Lujerii glabri sau slab pubescenţi. înverzeşte peisajul şi umbreşte bine solul. Celtis jesoenssis (originară din Coreea şi Japonia). seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi. sunt ovate sau ovat-lanceolate. Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate. grupuri sau izolat. adânc şi neregulat crăpat. altoaie). cu excrescenţe suberoase. cu muguri de 5-6 mm. apoi se formează un ritidom caracteristic. Poate atinge 25 m înălţime.. glabre lucitoare. marcote. zbârcit. peduculul aproximativ la fel de lung ca şi peţiolul frunzei. pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre). cu mezocarp foarte subţire şi sâmburele slab carenat.Prezintă importanţă forestieră. Florile au 6 lacinii. iar pe dos pubescente numai pe nervuri (fig. dar de obicei. în parcuri de-a lungul aleilor şi şoselelor a dat rezultate foarte bune. Lemnul este de calitate superioară aminteşte de cel de frasin.144) şi Zelkova crenata. este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. strâns alipiţi de lujer. cu vârful lung acuminat. roşiibruni. profunde. de 7-10 mm.sâmbovină americană. iar fructele sunt drupe globuloase.143). Schneid. 163 . portocalii sau purpurii-întunecat. Puieţii au o creştere rapidă. Celtis bungeana Bl şi Celtis labilis C. răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă. Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni. Celtis glabrata Stev. cu peţiolul de până la 2 cm. (originară din vestul Americii de Nord). Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă. În colecţiile dendrologice din ţară se mai întâlnesc: Celtis reticulata Torr. În ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini (exemplare frumoase se găsesc la Bazoş şi Simeria). Se foloseşte în masive. Frunzele de 5-12 cm lungime. geniculaţi. Se poate utiliza pe terenuri uscate. Vegetează activ pe soluri fertile. Specie exotică. de culoare cenuşie. uşor alungite.

verzi-gălbui. false bace. de cca. ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”). glabre. translucide. cleioasă – viscina.ORDINUL SANTALALES Familia LORANTHACEAE Don. sunt verzi-gălbui. alungit-obovate. Fructele. îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent. persistente sau căzătoare. nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. ramificat dicotomic. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină frecvenţă de instalare a vâscului. opuse. deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor să germineze. Diseminarea se produce. întregi pe margine. de 2-4 (8) cm lungime. în partea opusă suportului. Viscum album L. realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi cele ale gazdei. Frunzele persistente. de regulă. cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă. mici. Endospermul seminţei conţine alburn deosebit de bogat în rezerve nutritive.145). vâsc alb. Se cunosc trei subspecii: 164 . se coc prin decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări. fructul falsă bacă. Flori dioice. sesile. 8 mm diametru. Genul Viscum L. groase. înfloreşte prin februarie-aprilie. galbene-verzui. Ramificaţie dicotomică. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie. Cuprinde arbuşti semiparaziti (seva brută se extrage din planta gazdă şi se prelucrează). care fixează plantula în planta gazdă. păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa aderă la suport. care se întăreşte în contact cu aerul. albe. Specie indigenă răspândită în centrul. concolore (fig. sămânţa dezvoltă un pseudopivot. frunze opuse. după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate. rămân pe lujeri până primăvara. sferice. care asigură hrănirea plantulei de la germinaţie până când acesta devine dependentă de planta-gazdă. Florile unisexuat-dioice. Fixarea de planta mamă se face prin haustori. Este un arbust de până la 50-60 cm. – vâsc.

cu frunze lungi până la 4 – 6 cm. apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. chlorin şi histamin. prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă. oblong-obovate. maceratul se foloseşte pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. Haustorul este însă neramificat. vegetează pe brad şi molid. ulm. tei argintiu. Ca şi vâscul alb. cel puţin de 5 ori mai lungi decât late. tradiţie la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou.145). de trei ori mai lungi decât late. provocând umflarea puternică a ţesutului atacat. lujerii sunt bruni. cu seminţe cu laturile plane (nu convexe). Tulpinile cresc încet. instalat masiv. . cu marginea întreagă. jugastru. Fructele. 165 . sălcii. Se înmulţesc vegetativ. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental. carpen. stejar. ramificate dicotomic.vâsc de stejar. Viscum album ssp. Viscum album ssp. Florile unisexuat-dioice. verzi-întunecate (fig. vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor. fructificaţii anuale sunt abundente. rar pe frasin.pini). paltin. nu apare niciodată pe fag. aproape sferic. cu frunze lungi până la 8 cm. Maturitatea este timpurie. abietis (Wiesb) Abromeit.Viscum album ssp. Răspândit în Europa sudica şi central-estică. Spre deosebire de vâscul alb. austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var. tei. Prezintă interes medicinal. vegetează pe diferite foioase. false bace sferice. formează tufe de până la 50-60 cm înălţime. Loranthus europaeus Jacq. lungi de 2-4 cm. Genul Loranthus L. album. de preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil. plopi. mesteacăn sau fag). peţiolate. conţine viscotoxin. La noi apare în regiunea de dealuri. Se instalează de preferinţă tot pe arbori slăbiţi. debilitaţi. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. cuneate. după fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod. se coc în octombrie. mesteacăn. iar frunzele căzătoare. parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus nigra. galbene. Atacul se poate solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. uneori revolută.

nepretenţioasă faţă de sol. 166 . Preferă locurile adăpostite. lung pedunculate. palid-verzui pe dos. Specie de lumină-semiumbră. cu vârful scurt acuminat sau obtuz. în regiunile de câmpie şi deal. cu pete purpurii. de 6-8 cm lungime. baza cordifomă. alterne. recurbate (în formă de lulea). o capsulă dehiscentă. 3 cm lungime. Aristolochia macrophylla) – mărul lupului Specie exotică originară din America de Nord. aşezate la subsuoara frunzelor. ORDINUL POLYGONALES Familia POLYGONACEAE A.146). xeromezofilă.ORDINUL ARISTOLOCHIALES Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl. Aristolochia durior Hill.Juss Genul Bilderdykia Dumort. reniforme. cu lujerii anuali verzi. Genul Aristolochia L. sunt tubuliforme. Prezintă numai importanţă ornamentală. marginea întreagă. cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului. rezistentă la secetă. în tinereţe va fi ferită de îngheţuri şi geruri excesive. glabri şi frunzele mari (10-30 cm). la început pubescente şi cu peţiol lung (fig. Bilderdykia aubertii (Louis Henry) Moldenke Specie originară din estul Mării Caspice (din Turkmenia). perigonul este format din 3 lobi verzui. Florile sunt solitare. de cca. La noi se cultivă rar. (Aristolochia sipho. ca liană decorativă.L. Fructul. semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. Plantă volubilă de până la 10 m lungime. Preferă locuri însorite. apar prin luna mai. La noi se cultivă prin grădini şi curţi. dar se poate cultiva şi în regiunile montane inferioare.

5 cm lungime (fig. eliptice. cu frunze oval-rotunjite. Frunzele persistente. cu vârful acut sau acuminat şi baza cordată sau hastată. Florile unisexuat-monoice. verzi. Are temperament pronunţat de umbră. striaţi. sau ovate. Buxus sempervirens var. necesită protecţie în tinereţe împotriva insolaţiei. mici. trivalvată. ovate. pieloase. Tulpina este ramificată. au perigonul pe tipul 4.rotundifolia. Provine din regiuni cu climă blândă. Buxus sempervirens L. Prezintă o serie de forme şi varietăţi: Buxus sempervirens var. cu vârful obtuz sau emarginat. cu câte două seminţe negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve.147). Ulterior se poate dezvolta în plină lumină. negre. ziduri şi garduri mai puţin estetice.148). mici. achene mici. cu frunze ovale. rezistă bine la ger. Frunzele alterne. balcoane. (6-8 mm diametru) grupate în panicule multiflore terminale. dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate degera. Înfloreşte din iulie până în octombrie. Fructele. axilare. Fructul. în patru muchii.Este un arbust volubil. de cca. opuse. cu coroana deasă. 8 mm lungime. -merişor. cimişir Specie exotică originară din Europa de Sud. albe. verzi-închis lucitoare pe faţă. de 4-10 cm lungime. Genul Buxus L. o capsulă globuloasă. verzi-gălbui pe dos (fig. uşor modelabilă prin tundere. cu perigonul din 5 lobi. marginea întreagă. lujerii sunt glabri. uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii). peţiolul de 1-3. glabri. pe margine întregi. creşte mai înalt. ORDINUL TRICCOCAE Familia BUXACEAE Dumort. Africa de Nord. mai late. stamine 4 şi ovarul trilocular. Lujerii sunt verzi. Florile hermafrodite. faţă de sol este nepretenţios. Asia Mica şi Asia de Vest. cu tulpini ce pot depăşi 5 m lungime. la noi nu depăşeşte 5-6m. mici (1-3 cm). 167 . alburii. cu o floare femelă înconjurată de mai multe flori mascule. arborescens. Este un valoros arbust ornamental cu care se pot îmbrăca chioşcuri. Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime. apetale. trimuchiate.

Rezistă bine la poluare. prin marcotaj (primavara). L. Lujerii prezintă un inel stipelar la noduri. Cuprinde aproximativ 80 de specii din estul Asiei. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august) şi plantaţi la loc umbrit. ORDINUL RANALES Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. longevitatea mare. de 2–3. rar samare. alungit la maturitate. cu învelişurile florale dispuse spirociclic şi numeroase carpele şi stamine. dispuse în spirală pe receptaculul proeminent. Buxus sempervirens var. (aureo-marginata). cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă). Lujerii viguroşi. în regiunile calde din sud-vestul ţării. Buxus sempervirens var. Americii Centrale şi de Nord şi Himalaia. Fructele frecvent folicule. alterne. capsule sau bace. carpelele şi pistilele numeroase şi libere. fructele multiple plurifolicule sau plurisamare. toamna) şi butăşire. Buxus sempervirens var. Florile hermafrodite. cu frunze lanceolate. Frunze căzătoare sau persistente. în formă de con. Florile sunt hermafrodite. uneori alungit sub formă de con. Familia MAGNOLIACEAE A. simple. despărţirea tufelor (primăvara.aureo-variegata (aureo-maculata). cu marginea întreagă. Juss Include peste 100 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile subtropicale şi temperate ale Americii şi Asiei.Buxus sempervirens var. Frunze căzătoare sau 168 . carpele libere. Genul Magnolia L. receptaculul este bombat.marginata. Se obţine din sămânţă (foarte greu). terminale.anguatifolia. fum şi praf. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi numai în plină lumină. Formele horticole se obţin prin altoire în placaj lateral. în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. mugurii terminali mari. În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau grupate. lemnoase. dispunerea elementelor florale este spiralată. fie în garduri vii.argenteo-variegata. Creştere este foarte înceată.5cm.

fiecare foliculă are 1-2 seminţe acoperite de un aril roşietic. Flori solitare. dar poate ajunge până la 30m înălţime şi 1m diametru. Fructele plurifolicule. Este mai bine adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii. rezistă bine la ger şi îngheţuri. cu 6 sau mai multe urme fasciculare. se coc în septembrie. mai ales în tinereţe. placaj. Fructifică abundent. iar cu timpul devine neregulat lăţită. cărnoase până la maturitate. 6-16 petale. Juglans nigra. apoi lemnoase. 169 . ritidomul este cenuşiu-deschis. cenuşiu-albicioasă. la 2-3 ani. Florile de 3-6 cm diametru. în formă de con. Dintre formele pentru amenajări peisagere se remarcă Magnolia acuminata forma „variegata”. pentru mobilă şi celulorză.iunie. 149).persistente. în tinereţe necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. Magnolia acuminata L. uneori foarte mari. nu au miros. apar înainte sau după înfrunzire. cicatricea lăsată de frunză este mare. se poate urmări până la vârf (fig. Fructele multiple. Se dezvoltă bine pe soluri aerisite. numeroase carpele şi stamine. Liriodendron. de 4-6 cm lungime. roşii-închis. moale. De obicei este arbore de mărimea a II-a. Lemnul cu duramen alburiu puţin evident. uşor. apar după înfrunzire în mai . Scoarţa este mult timp netedă. seminţele sunt suspendate de un fir lung. cu 3 sepale şi 6 petale. utilizat ca furnir. lucitor. Specie de semiumbră. bine şi constant aprovizionate cu apă. cu 3 sepale. Coroana larg-piramidală. magnolie Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului Mississippi). – magnolie mare. Tulpina dreaptă. cu frunziş abundent în tinereţe. verzi-gălbui. puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80% (ridicată). Creşte rapid. Reprezentative sunt aici biogrupele de Magnolia. mari. dispune de o bună capacitate de concurentă interspecifică. durabil. (pe soluri aluvionare de luncă). La noi a fost cultivată cu bune rezultate în Staţiunile de luncă din arboretul Simeria.

Magnolia denudata Desr. de 10 cm diametru. când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini.C. 149). ramurile laterale şi lujerii rigizi şi groşi la bază mai mult de 5 mm. Flori cu 9 sepale şi petale strâns campanulate la început.Magnolia kobus D. puterea germinativă este de 60-70%. apoi mai larg campanulate. cad în septembrie. Flori mari în formă de cupă. Frunze obovate. păroase. dar în China atinge 10 m. brune-verzui. în tinereţe au nevoie de protecţie. În ţara de origine.. Arbore de mărimea a III-a. căzătoare şi 6-9 petale albe cu o dungă roz-violet la bază. borealis .magnolie Specie originară din Japonia. Originară din Japonia. Fructifică destul de bine. înălţime. la noi este arbust. stellata – arbust de 3 m înălţime şi 3 m diametru. înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. Coroana largă şi bogată. parfumate. Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. Seminţele acoperite cu arile purpurii. de la câmpie până în regiunile premontane. Reprezintă un valoros arbore ornamental.creşte în climat cald si umed. cu coroana larg. cu diametrul de 12-14 cm.arbore viguros. Magnolia kobus var. Arbore de 2-4 m. La noi se dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral. kobus –arbore cu ramuri laterale şi lujeri subţiri. lucitoare. arbore până la 30 m înălţime. piramidală. de 20-40 cm lungime. Flori mari. de 10-12 cm lungime (fig. Magnolia obovata Thunb. cu 3 sepale mici. 170 . se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini. pot suferi din cauza gerurilor din perioada de iarnă. apar în luna iunie. cu coroană conică. atinge până la 10-12m înălţime. Florile persistă scurt timp şi sunt afectate de temperaturile scăzute. frunze obovate cu marginea uşor ondulată (lobată). albe. Magnolia kobus var. Fructele sunt plurifolicule alungite. cilindrice. Exemplarele izolate. frunze de 10-15 cm lungime. neprotejate. obovate. Varietăţi: Magnolia kobus var.

Magnolia liliiflora Desr. Flori cu petale purpurii la exterior. înfloreşte după înfrunzire. Este un arbust de 3 m înălţime. frunze cordate la bază.magnolie Este un hibrid între Magnolia denudata şi Magnolia liliiflora. Bod. Originară din China. cu coroana largă. de 10-20 cm diametru. cu 6 petale albe. cu lungimea de 20-50 (80) cm. de 10-18 cm. Magnolia liliflora cv. arbore de 10 m înălţime. fructe în formă de con de 10 cm lungime. Arbore de 10 m înălţime. la bază cu o pată roz de semilună. dar şi la semiumbră. în parcuri trebuie ferită de vânturi.A. înfloreşte în iunie fructul de 6-8 cm. frunze obovate până la eliptice. Toate speciile cresc pe soluri fertile. creşte numai pe soluri profunde şi bogate. Originară din America de Nord.A. cu ramificaţie slabă. pe dos mai mult sau mai puţin pubescente. albe. frunze obovate. Magnolia macrophylla Michx. Originară din S. flori albe. cad în anul al doilea. . parfumate.. Flori mari. păros. Se dezvoltă bine la lumină.Magnolia grandiflora L. Magnolia x soulangiana Soul. Nigra – flori mult mai mari. de 12 cm lungime.U... Flori de 20-30 cm. cu ierni puţin geroase şi locuri adăpostite. de 30-60 cm lungime. mai ales cele cu frunze 171 . Magnoliile sunt specii termofile. se îngustează spre vârf. blânde. mult cultivată în Japonia. cu umiditate suficientă. albe în interior. Magnolia tripetala L.U. ferite de curenţi reci. lucioase pe faţă. Arbust. suportă numai climate calde. de 10-15 cm lungime. revene. Atinge înălţimi de 25 m. cu miros neplăcut. preferă un climat blând. de culoare roz. rar depăşeşte 3-4 m înălţime. Frunze persistente de 8-18 cm lungime. lujeri glabri. înfloresc din mai până în august. Frunze nereticulate sau slab reticulate. multe specii cresc bine în condiţii de masiv. coroana largă şi globuloasă. roz. cu petale purpurii-închis la exterior şi purpurii-deschis în interior. pe dos verzui-argintii.magnolie Originară din S.

Marcotajul este o metodă des folosită. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute. Butăşirea se execută utilizând hormoni de înrădăcinare. la bătrâneţe are ritidom subţire. are temperament de lumină. periodicitate 172 . Formele ornamentale se înmulţesc prin altoire în seră iarna sau vara pe portaltoi în ghivece. se poate face în seră. robuste. Recoltarea seminţelor se face în septembrie şi se seamănă primăvara. rezistă relativ bine la gerurile mari din iarnă. Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol. . Frunze lung peţiolate. cilindrică. cu scoarţa subţire. La noi specia este mult introdusă de mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. 150). profunde. cu apa freatică la mică adâncime. se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4 m. cenuşiu-închis. Pentru speciile viguroase. Liriodendron tulipifera L. Fructe în formă de conuri alungite. La Simeria sau obţinut rezultate deosebite. iar pentru cele mai puţin viguroase specia Magnolia kobus. nu rezistă la secetă. Preferă zonele cu climate moderate. de 6-8 cm. Genul Liriodendron L. Fructificaţiile sunt destul de abundente. cele din sămânţă înfloresc după 12-15 ani. Maturitatea are loc toamna. toamna galben – auriu intens (fig. iar zăpezile abundente. se vor utiliza ca portaltoi specia Magnolia acuminata. Se protejează iarna plantulele.septembrie). Tulpina dreaptă.mari şi cele care înfloresc devreme. Flori hermafrodite terminale. Înmulţirea Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă.arbore lalea Specie originară din sud-estul Americii de Nord. Este un arbore de mărimea I. fiind sensibil la îngheţuri târzii. include numeroase samare monoaripate. preferă soluri afânate. La noi se găsesc chiar în zone mai reci (Braşov). relativ slab crăpat longitudinal. Se folosesc izolat sau în grup. asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte leirion înseamnă crin şi dendron arbore). se utilizează metoda prin arcuire (în august . uneori răspândirea durează până primăvara. grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor destul de fragile. bine elagată. în perioada de vegetaţie.

Importanţa forestieră creşte. frumuseţii frunzelor şi florilor. Altoirea dă rezultate bune în sere prin procedeul în despicătură. se vor proteja. de obicei liane agăţătoare. Genul Clematis L. formei şi coloritului de toamnă al frunzelor. grupate în cime.mică. Fructele sunt achene cu stil lung. Forme horticole: Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă. Longevitate de aproximativ 500 ani. plumos. Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal. pe puieţii de 1an în ghivece. flori hermafrodite.Juss. sensibili la arşiţă. folosit pentru producerea furnirului şi celulozei. Interes dintre speciile lemnoase prezintă cele din genul Clematis. Puieţii. Lemnul este moale. puţine subarbustive. persistent. Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi admirate sau de-a lungul aleilor. putere de germinaţie foarte mică (10–15%). Familia RANUNCULACEAE A. multe ierboase. temperatura nu va depăşi 50C. 173 . mai rar dioice. Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. solitare sau în panicule. Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. este o valoroasă specie exotică pentru culturile din staţiunile de luncă. Cuprinde multe specii ierboase. Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului.seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează greu. puţine lemnoase. Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. Înmulţire: Se practică semănatul de toamnă . Cuprinde aproximativ 230 de specii.L. muguri opuşi. uşor.

din Europa şi Asia. chiar pe stâncării. „Rubens” – frunze purpurii la început. Este o specie rustică. Himalaya. Are frunze cu 3 foliole. cu înălţime până la 8 m. în general nu provoacă vătămări arborilor-suport. Africa de Nord. mari (8cm). de 2 cm. grupate în panicule (fig. Flori hermafrodite. se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor. mult timp persistente. vegetează pe soluri grele şi uscate.curpen de munte Specie indigenă. 151). mici.curpen de pădure Specie răspândită în Europa. Flori cu 4 sepale. La noi este comună. Clematis alpina (L. formate din numeroase achene plumoase. înfloreşte abundent şi este foarte decorativ în aprilie – mai. de la câmpie şi coline. . introduce în general. „Tetraroze” – frunze roşcate.curpen Specie originară din China. Ornamental. cu climate reci. o notă de disconfort în peisaj. flori albe. Lăstăreşte şi drajonează viguros. dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea zăpezii în coroană şi apare riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. la altitudini mari. Fructifica anual şi abundent. scheletice. târâtoare în lipsă de suport. de 3-5 cm. parfumate. Este utilizat numai ca portaltoi. Viguroasă. flori roz-lila . are importanţă redusă. 152). flori roşii-roz. se poate dezvolta şi în plină lumină. acide. înfloreşte în mai – august (fig. campanulate. de până la 2 m lungime. poate acoperi o suprafaţă de 20-30 m2. . dar şi pe cele revene. 174 . La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite. Tulpinile sunt agăţătoare. Rezistă bine la fum. Liană agăţătoare de până la 10 m lungime. Prezintă importanţă naturalistică. Clematis montana Buch-Ham.) Mill. albastreviolet. urcă până în zonele montane inferioare. apoi verzi-bronz. Fructe multiple. albe-verzui. Clematis montana cv. Se instalează pe soluri superficiale. Caucaz. . Cultivaruri: Clematis montana cv.Clematis vitalba L. caracteristică regiunilor de mare altitudine. deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor. Rezistă bine la umbră.

zidurilor şi gardurilor. se foloseşte la decorarea chioşcurilor. flori solitare sau câte 2-5 pe ramurile scurte. Prezintă tulpini volubile lungi. 175 . înfloreşte în iunie – august. Moore (C. solitare. pe rădăcini de Clematis vitalba. Arbuşti spinoşi. cu frunze alterne pe lujerii lungi şi grupate în fascicule pe cei scurţi. 152). Cuprinde aproximativ 175 de specii din America de Nord. mari de 5-10 cm. cu foliole întregi până la trilobate. Are importanţă ornamentală deosebită.L. violet închis (fig. Flori hermafrodite. iar plantele altoite se păstrează un timp sub clopot de sticlă. frunze penate. Prin altoire se obţine Clematis x jackmanii. flori violet-albăstrui sau rozpurpurii. prin butaşi sau marcote (marcotaj şerpuit). – curpen Familia BERBERIDACEAE A. Prezintă tulpini de 2-4 m. Lanuginosa x C. Clematis x jacmanii Th. Fructe bace roşii sau negre. grupate în fascicule sau raceme. Europa şi Nordul Africii. Este indicat pentru locuri adăpostite. Juss. Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. căzătoare sau persistente.Clematis viticela L. Înmulţire: Se obţine din sămânţă semănata în aprilie – mai în răsadniţe. însorite sau semiumbrite. Genul Berberis L. Viticella) de grădină La noi se cultivă frecvent de la câmpie până în zonele montane (1000 m altitudine). în despicătură.

care are florile în inflorescenţe umbelate. chiar scheletice. cu flori. subtiri. Flori galbene. Flori galbene. are temperament de lumină. . Rezistă bine la secetă. lăstarii au spini trifurcaţi. Are o anumită rusticitate.5 m înălţime. nu se recomandă prezenţa sa în apropierea terenurilor agricole.dracilă japoneză Specie originară din Japonia. se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna. grupate în raceme pendente. fiind gazdă intermediară pentru rugina grâului. mici. fum.dracilă Specie europeană. atropurpurea nana – tufă deasă. cu frunze pătate cu alb şi var. Berberis thumbergii D.C. Fructele bace roşii strălucitoare (fig. var. frunze. poate vegeta în plină lumină sau la umbră. foarte decorativ. până la revene. et Wils. poate fi tunsă când se foloseşte pentru garduri vii. Rezistă la atacul ruginii grâului. la noi des întâlnită în toată ţara. ornamentală prin abundenţa florilor. cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei. pe soluri uşoare sau grele. Arbust originar din China. 153). drajonează uşor. ger. fructe decorative. Foarte apreciate în horticultură sunt varietăţile pluriflora Koehne. la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. este nepretenţioasă faţă de sol. este sensibil la poluanţii cu fluor. grupate în fascicule. Se înmulţeşte uşor din lăstari. 176 . argenteo-marginata Schneid. Este un arbust des ramificat. se instalează pe soluri eubazice. . Se recomandă pentru fixarea terenurilor degradate. cu înălţime de 2 m. de până la 2-2.Berberis vulgaris L. adesea calcaroase. foarte deasă. scundă de (30-50 cm). de la câmpie la deal. Tufa mică de 1 m înălţime. uscate. Este un arbust tufos. Atropurpurea – frunze roşii-închis. apar în mai şi au miros puternic (fig. Berberis wilsonae Hemsl. cu fructe mici verzi-cenuşii care devin purpurii toamna. 154). Fructe bace elipsoidale. Rezistă la ger. Berberis vulgaris cv. are sistem radicular bine dezvoltat. Este o specie de interes ornamental. Rezistă bine la fum.

Fructe verzi-albăstrui până la negre. frunze verzi-închis. atinge 0. crestere densă. Frunzele persistente. uneori aproape albe. lucioase. cele cu frunze persistente şi de talie mică se utilizează în recipiente. negre-albăstrui. imparipenatcompuse.Berberis darwinii Hook. Este un arbust de mici dimensiuni. Berberis buxifolia. toamna cu nuanţe roscate de diferite intensităţi. – mahonie Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord. asemănătoare cu frunzele de Ilex. Specie originară din China. compact. spinos-serate. Mahonia aquifolium Pursh. Nutt. Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu călcâi în răsadniţe reci. seminţele se seamănă toamna sau primăvara. rigide. cu ramuri cu spini puternici. Genul Mahonia Nutt. iar lujerii tineri sunt verzi. La noi se cultivă frecvent în parcuri şi grădini. Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire. sesile. Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă. apar în aprilie – mai. revene. până la 1m. de 2-3 m înălţime. mari. Berberis julianae Schneid. dar se recomandă acoperirea cu resturi vegetale pe timpul iernii. contrar cu frunzişul multicolor de toamnă.Berberis aggregata. spinoase. persistente. verzi-deschis pe dos 177 . Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: . Se folosesc ca exemplare solitare. dinţate. puternic brumate. cu 5-9 foliole ovate. în grădini. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri bogate în humus. Flori galbene. grupate în facicule. Berberis chinensis. cu vârful acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată. trifurcaţi. garduri vii libere şi tunse. Berberis amurensis. grupuri. eliptice. verzi-închis-lucitoare pe faţă. Arbust originar din America de Sud. Fructe mici. Frunze persistente. groase. Ramurile cenuşii. Se practică altoirea în cazul speciilor rare. galbene-aurii. Flori abundente. apar în mai – iunie. viguroasă. de 4-8 cm lungime. lucioase. îngustelipsoidale.5 m înălţime. constituind tufe dese. grupate în mici raceme pendente. pe portaltoi de Berberis vulgaris.

cu foliole mari cu spini. cu flori foarte plăcut mirositoare. cu mai multe seminţe. Florile hermafrodite. în plină lumină înfloreşte abundent şi anual. După transplant. galbene. frunzele se înlocuiesc anual primăvara. ajunge la înălţimi de până la 4 m. Cresc încet. Are importanţă ornamentală deosebită. bace negre-brumate. se regenerează natural pe versanţi. Fructele capsule sau bace. lujerii sunt uşor muchiaţi. Tolerează fumul. Are pretenţii reduse faţă de sol. Este un arbust de până la 3 m.(iarna devin vineţii sau roşietice). prin aprilie-mai şi sunt neplăcut mirositoare (fig. (Mahonia japonica var. este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. bruni. Philadelphus coronarius L.L. drajonează.) Specie originară din China. răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. Cuprinde specii din regiuni temperate. scoarţa este brun-roşcată. ORDINUL ROSALES Familia SAXIFRAGACEAE A. se exfoliază longitudinal. sunt grupate în raceme terminale erecte. pe tipul 5. Rezistă destul de bine la geruri. în apropierea centrelor urbane (Tâmpa). răspund bine la tăieri.iasomie. plante ierboase sau lemnoase cu flori hermafrodite. mici. de 30-40 cm. frunzele cad de multe ori. dar înfloreşte mai slab. . treptat. Este utilizată în farmacologie (berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive). îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. 178 . Uneori este subspontană. de culoare verde-albastrui închis. complete. Fructele. la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii. lămâiţă Specie exotică. apar devreme. frunze mari. Se înmulţeşte la fel ca speciile din genul Berberis. Juss. 155). Genul Philadelphus L. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. devin mature prin septembrie. Mahonia bealii (Fort) Carr. rezistă bine în zonele umbrite. La noi se cultivă în grădini şi parcuri. bealii Fedde.

puţin vizibili. Philadelphus incanus Koehne. grupate în raceme. plăcut mirositoare. flori foarte parfumate. Philadelphus microphyllus) Prezintă caractere intermediare între cele 2 specii. Specie originară din America de Nord. de 1 cm. frunze foarte mici. butăşeşte şi marcotează. 156). Philadelphus tomentosus Wall. din care s-au creat o serie de cultivaruri. de 3 cm diametru.glabri. frunze de 5 cm lungime. cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază. arbust până la 1 m. solitare. flori pedunculate. cu ramuri erecte. până la 10cm lungime. apar în luna iunie. rar grupate câte 3 (5 cm diametru). Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. lucitoare pe faţă. dar cu înveliş floral dublu. eliptice. acuminate. Philadelphus inodorus L. Specie originară din America de Nord. Philadelphus microphyllus Gray. lemonei (Philadelphus coronarius x Philadelphus 179 . întregi. ovate. frunzele sunt. frunze mari. „Aureus” Rehd. Philadelphus delavayi Louis. florile sunt albe. caliciu pubescent. Philadelphus coronarius var. Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus hirsutus Nutt. Lăstăreşte. Varietăţi horticole: Philadelphus coronarius var. flori fără miros.. mugurii sunt opuşi. „Dublex” – flori des solitare. Se poate tunde şi utiliza pentru garduri vii. (Philadelphus pubescens) Specie originară din America de Nord. – frunze la început galben-aurii. Este una din cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor. otrăvitoare pentru păsări (fig. Philadelphus latifolius Schrad. pe dos pubescente. apoi galben-verzui. fructele sunt capsule cu seminţe mici.

în apropierea aleilor. frunzele sunt ovat lanceolate. cu 3 stile lungi (fig. florile sunt albe sau roz. Se utilizează şi în masive. mărunt crenate. 157). este totuşi o specie rustică. Plena Rehd. Deutzia scabra var. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. grupate în panicule albe. Candidissima Rehd. se exfoliază. Înmulţirea prin sămânţă sau marcotaj se face mai greu. la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii tunse. sferice. – cu flori roz. marcote. Marcotajul se execută primăvara. involte. mugurii sunt opuşi. roşcaţi. La noi se cultivă în parcuri şi grădini. în pat cald. nu se recomandă. rezistă bine la fum. Genul Deutzia THUNB Deutzia scabra Thunb.ovoizi. Deutzia scabra var. vara sau iarna. Lădiţele cu puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. 180 . (Deutzia crenata Sieb et Zucc) Arbust originar din China şi Japonia. butaşi. cu pete roşiicarmin la exterior. tulpinile şi ramurile sunt brun-roşcate.august). – cu flori foarte pline. în toată ţara. fructele sunt capsule trivalente. albe. se foloseşte un amestec de nisip şi turbă.Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri. Este o specie mai sensibilă la ger. Această specie lăstăreşte şi marcotează. deci va fi cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri adăpostite. Butăşirea de primăvară dă rezultate bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. Se înmulţeşte prin sămânţă. Watereri Rehd. rotunjite la bază. compacte. izolat. – cu flori simple. Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie . butaşii se recoltează din lujeri laterali. Varietăţi: Deutzia scabra var. dispuse în panicule erecte aşezate la vârful lujerilor anuali. formează tufe până la 2 m înălţime.

în etajul montan. se poate utiliza izolat. Tufele ating 2 m înălţime. lung acuminate. răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din emisfera nordică. cu areal european. Cuprinde peste 150 specii arbustive. uneori în garduri vii. mugurii sunt fusiformi. În colecţiile dendrologice din ţară mai apar: Deutzia parviflora Dge. roz-pal. montan – alpin. vegetează pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe. lujerii sunt subţiri. galben-cenuşii. mai rar dioice. Deutzia x rosea (Lem) Rehd (Deutzia gracilis x Deutzia purparescens ). frunzele obişnuit palmat. de culoare verzuie. cu 3-5 lobi. ornamentală. şi sunt formate din tulpini lungi. Formează tufe până la 2 m înălţime.coacăz de munte Specie indigenă. pe dos glabrescente. grupate în raceme sau panicule erecte. galbeni-cenuşii. Ribes alpinum L. marginile neregulat serate pe faţă cu peri stelaţi mari. la exterior roşcate. grupate în panicule compacte. florile sunt unisexuat-dioice. flori larg campanulate. rar în garduri vii. alterne. numai pe lujerii scurţi în fascicule. Mai sensibilă la ger şi îngheţuri. puţin pedicelaţi. fructele sunt bace roşii (fig. cu urmele caliciului la vârf. Flori albe. mai puţin cultivată la noi. în grupuri sau masive. oligoterm. necesită un amplasament mai ferit. frunze ovate. La noi se întâlneşte pe stâncării şi în chei. formează o tufă de 1m. Deutzia purparescens Rehd. Se cultivă ca specie 181 . arbust cu flori roz-albe duble. la altitudini mari. se exfoliază.Deutzia gracilis (Sieb et Zucc) Specie exotică din Japonia. glabri. . Prin înflorirea bogată este o specie foarte atrăgătoare. la bază larg cuneate sau rotunjite. mugurii alterni. curbate. are lujeri mai subtiri. frunze oblong lanceolate. grupate în raceme sau facicule. Genul Ribes L. cu scoarţa cenuşiu-negricioasă. fructele – bace polisperme. mici. pe margini ciliaţi. Florile hermafrodite. Deutzia x magnifica (Lem) Rehd (Deutzia scabra x Deutzia vilmorinae). mezofil-higrofit. grupate în raceme erecte. Tulpinile şi lujerii au uneori spini. 158). Arbust de lumină.lobate. ca nişte rozete.

are pretenţii mari faţă de umiditate. mai rar cultivat ornamental. mugurii sunt ovoconici. 182 . P. ovoizi. negricioase.5 m. cu areal european. este considerat relict glaciar. suportă umbrirea. verzi-galbene sau roşii. Specie apreciată în farmacologie pentru fructele cu conţinut ridicat de vitamine (C. florile sunt mici. (Ribes grossularia L. La noi creşte sporadic în regiunea montană şi subalpină. hermafrodite. cu 3-5 lobi triunghiulari. neregulat dublu-seraţi. mugurii sunt pedicelaţi. Preferă soluri cu substrat calcaros. lujerii sunt cenuşii-gălbui. glandulos-păroase sau glabre. în boli de inimă şi stomac. se cultivă în grădini ca arbust fructifer. creşte pe soluri scheletice. asiatic şi Nord-african. Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1.) . frunzele sunt cordiforme. Specia lăstăreşte şi marcotează. 160). tulpinile sunt foarte numeroase. erecte. lujerii sunt tomentoşi. Este un arbust înalt până la 1-2 m. 159). fructele sunt bace sferice. Moldova). prevăzuţi pe internoduri cu numeroşi spini simpli. frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi. în zonele Central-Vestice ale Asiei. negre. Tulpinile sunt viguroase. mari. aşezate în raceme.Ribes nigrum L. fructele sunt bace ovoid-globuloase. cu gust neplacut (fig. flori hermafrodite. pubescenţi. iar la baza frunzelor cu spini trifurcaţi. au gust acrişor şi sunt comestibile (fig. în ţinuturi reci (Transilvania. se cultivă adesea ca şi arbust fructifer. Se cultivă ca arbust fructifer. Rezistă bine la ger şi îngheţ. Vegetează pe lăcovişti şi în depresiuni cu apă stagnantă. uneori fără spini. bruni până la roşcaţi.agriş Specie indigenă. au scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii.coacăz negru Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei. se exfoliază în partea inferioară şi au miros neplăcut. pe margine crenat-serate. . A şi B). Ribes uva-crispa L. verzui. campanulate. La noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane.

vegetetând în locuri umbroase. se exfoliază. originara din America de Nord. cu areal în Europa şi Asia. asiatică şi nord-africană. florile sunt hermafrodite. lujerii sunt cenuşii-gălbui. Atinge înălţimi de până la 2 m. de culoare roşie sau roz. fructe bace roşii (fig.coacăz auriu. uşor sărăturoase.coacăz roşu Specie indigenă. Se cultivă frecvent pentru bacele roşii. tulpinile sunt viguroase. Este înalt de până la 1m. ovoid-ascuţiţi. frunze cu 3-5 lobi. pe dos pubescente. fructele sunt bace negre forte acre (fig. pubescente numai pe dos. trilobate. bruni. Ribes rubrum L. cenuşii. creşte şi pe soluri nisipoase. superficiale. . sporadică la noi prin făgete şi molidişuri. 162). cultivată la noi în parcuri şi grădini. aşezate în raceme. sesili. iar scoarţa nu se exfoliază. frunzele sunt mari. cu gust acrişor (fig. florile sunt hermafrodite. cuişor Specie exotică. Cultivaruri: 183 . viguroşi. contribuind la fixarea lor. albe până la roşcate. frunzele sunt mici. rezistă la ger şi secetă. cu 3-5 lobi obtuzi. fără pretenţii faţă de sol. au miros plăcut de cuişoare. dublu seraţi. mugurii sunt conici. cu scoarţa brun-închis. fin-păroşi. foarte decorativ prin florile mici. glabri. . scheletice. Preferă solurile humifere. bruni-roşcaţi. Are înălţimea de până la 2m. în raceme pendente de 8 cm. lujerii cenuşii. marginea dublu-serată şi ciliată. lucitori. 162). florile verzi-brune. 161). fructele sunt bace negre-purpurii. – păltior Specie europeană. Este o specie de interes ornamental şi fructifer. înalt de până la 2 m. dispuse în raceme. lucioase. Ribes aureum Pursh. lujeri aromatici. mugurii sunt alipiţi de lujer. pietroase şi umede.Ribes petraeum Wulf. cu 3-5 lobi triunghiulari. frunze subrotunde.coacăz Arbust originar din America de Nord. Are cerinţe ecologice modeste. bruni. . înfloreşte în aprilie – mai. grupate în racem. La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe stâncării. lujerii sunt rotunzi. ascuţiţi. eutrofice. de-a lungul nervurilor. Urcă pânî în subzona alpină inferioară. Ribes sanguineum Pursh.

glabri cu muguri alterni. apoi cu smocuri de perişori numai pe dos. fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m). imediat după Forsythia. cele femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. acuminaţi. cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci). “Poulborough Scarlet” – peste 2 m înălţime. pluricapsule. Este o specie de semiumbră. despărtirea tufelor. Speciile de Ribes înfloresc şi se colorează frumos în poziţii însorite. Simeria. 163). pendente. lujeri verzi-bruni.Ribes sanguineum cv. în grupuri. Fructele sunt compuse. seminţele se stratifică. Tulpina este dreaptă. Florile sunt unisexuat monoice. iar cele bărbăteşti în spice terminale. Ribes sanguineum cv. marcotaj. drenate. frunzele au 3-7 lobi triunghiulari. profunde. 184 . Macea). în axilele nervurilor. Se plantează izolat. dar suportă şi semiumbra. Înfloresc timpuriu. seamănă cu cele de platan. La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş. Particularităţi de cultură: după înflorire se îndepărtează lemnul bătrân pentru a permite înlocuirea prin lujeri tineri. creşte activ în lunca râului Mississippi. Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. roşii. Specie exotică. Speciile se obţin prin butăşire. înfloreşte în mai. se păstrează foarte mult timp pe arbore (fig. Liquidambar stryaciflua L. Nu se recomandă înmulţirea prin seminţe (germinare greoaie). “King Edward VII” – flori mari. Marcotajul se realizează prin muşuroire. tomentoase pe ambele fete la început. la bază trunchiate sau slab cordate. flori roşii cu mijloc alb şi raceme foarte mari. originară din America Centrală şi de Nord. Genul Liquidambar L. garduri vii libere. Preferă un climat moderat şi soluri fertile. alungiţi. ovoizi-conici. cu coroană deasă. piramidală.

revene sau chiar umede. Mugurii sunt alterni. alterne. Frunzele sunt mari. Arbore de dimensiuni mari.platan Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis. sferic. preferă soluri fertile. izolat sau în aliniamente. Florile sunt unisexuat-monoice. florile femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. Genul Platanus L. o pluriachenă. pluriachenă sferică. poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte.Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu. Este o specie sensibilă la transplant. acoperă complet mugurele. Platanus x hybrida Brot. Frunzele mari. grupate în inflorescenţe mari.) . cu scoarţa caracteristică. Fructul este compus. (Platanus x acerifolia Ait. peţiolul cu o teacă la bază. cu lujeri bruni-verzui. foarte decorativ. palmat-lobate. Dacă este introdus în lunci. conici. palmat-lobate. Cultura: prin seminţe şi marcotaj. Tulpina este scurtă şi groasă. Are o unisexuat-monoice. geniculaţi. Se poate utiliza în şleaurile de luncă şi în zăvoaie. Are temperament de lumină. cenuşii sau brun-roşcaţi. pe malul apelor. Rezistă bine la ger. rămâne pe arbore peste iarnă (fig. întregi sau rar dinţaţi. de obicei se transplantează cu balot. cenuşiu-gălbui. se exfoliază în placi mari. Florile smocuri la bază. achenele au 185 . afânate. Înrădăcinare puternică. globuloase. pendente. Familia PLATANACEAE Dumort. profunde. frunzele se colorează mai puternic. cu 3-5 lobi triunghiulari. glabri. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. Americii de Nord şi Asiei Mici. la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu. rădăcinile laterale se dezvoltă mult. la noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini. Wild. Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei. Fructul este compus. 164). până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. Coroana are ramuri groase. mărunt crăpat.

Platanus orientalis L. putrezeşte uşor. chiar în scop ornamental. frunzele sunt mari.platan occidental Originar din America de Nord. Semănatul se face primăvara în pepiniere.creştere viguroasă. La noi este foarte putin cultivat. fructele sunt pluriachenă. La noi se întâlneşte rar. . butaşii se recoltează de la exemplarele foarte tinere. după stratificarea seminţelor (1-2 săptămâni). dându-i un aspect ţepos (fig. numai ca specie ornamentală. pe dos slab păroase. Arbori de alei şi străzi. iar staţiunile preferate sunt cele de lunci. În America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m. Longevitate 500-600 ani. Platanus occidentalis L. dinţaţi pe margine. Lemn tare. Butăşirea se recomandă la hibrid (Platanus x acerifolia). Nu suportă apa stagnantă. zăvoaie. iar perii de la suprafaţa capitulului ies la suprafată. grupate câte 3-4 pe un peduncul lung. mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri. frunzele au 5 lobi mici la bază. Necesită un climat moderat. praf şi poluanţi. 164). mai ales datorită trunchiului cu scoarţa puternic exfoliată. Seminţele au putere germinativă mică. longevitate de câteva sute de ani. Rezista bine la ger. Fructifică anual şi abundent. Ca specie forestieră pote fi utilizat în şleauri de luncă. lăsând cea mai mare parte a trunchiului netedă. rar 5. cu multă căldură estivală. Arbore de până la 30 m înălţime. cu numai 3 lobi triunghiulari. pe dos cu smocuri de perişori în axilele nervurilor. Rezistă bine la fum. Este o specie cu valoare ornamentală deosebită. dar şi în forme tunse în aliniamente. fructul este pluriachenă.platan oriental Originar din Grecia. greu. când se plantează direct în pepinieră. Asia Mică şi Caucaz. la bază frunzele sunt cuneate. scoarţa se exfoliază în plăci mărunte. 164). preferă soluri bogate şi umede. folosit în industria celulozei. cultivat izolat. se confecţionează iarna şi se conservă până primavara. Se obţine din seminţe sau marcote (marcotaj chinezesc – Platanus orientalis). 186 . slab lobate. cu marginea lobilor dinţat-lobulată. scoarţa se exfoliază în plăci mari. vârful achenei este rotunjit (fig. .

din care la noi în ţară se cultivă aproximativ 35.Familia ROSACEAE A. apar în mai-iunie. iar alte 4 specii sunt spontane. pe soluri calcaroase şi grohotişuri. Cuprinde multe specii şi hibrizi. între care numeroşi arbori şi arbuşti cu frunze simple sau compuse. glabri. grupate în raceme umbeliforme bogate. . cu baza cuneată până la rotunjită. Arbust până la 2 m înălţime. în chei. peste 80. glabre (fig. Sufamilia SPIRAEOIDEAE Agardn. taulă Specie eurasiatică. florile sunt albe. Pomoideae. lujerii sunt geniculaţi. 187 . Familia se împarte în 4 subfamilii: Spiraeoideae. ornamentală şi pentru amenajarea terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor. Spiraea ulmifolia Scop. ca tufe izolate sau gard viu. mugurii sunt mici. Flori cu inveliş floral complet. Se cultivă frecvent în scop ornamental. stau departati de lujeri. de obicei alterne. bruni sau cenuşii. Rosoideae. fructele sunt folicule brune. Cuprinde peste 2000 de specii. ovoizi. Această specie prezintă importanţă naturalistică. în rest simple sau dublu-serate. muchiaţi.L.cununiţă. fructele drupe. frunzele sunt ovate sau ovat-lanceolate. Juss. spontană la noi în zonele montane şi subalpine. cu ramuri arcuite. Prunoideae. 165). acute. Genul Spiraea L. întregi în treimea superioară. folicule sau capsule sau drupe false (poame).

lujerii tineri sunt pubescenţi. cu flori roşii-purpurii. Specie originară din America de Nord. Spiraea crenata L. Spiraea cantoniensis Lour. terminale. apoi glabri. Spiraea japonica L. de 1-3 cm. la bază cuneate. dar şi în zone relativ umede. florile sunt roz. duble. înfloreşte în mai-iunie (fig. prin păduri însorite şi luminate. florile sunt albe. mlaştini. Spiraea douglasii Hook.) Zab. frunze mai înguste. 165). florile de culoare albă. se dezvoltă bine în plină lumină. Atinge 1 m înălţime. (S. grupate în panicule erecte. Se cultivă ca arbust ornamental şi are înălţimi până la 2 m.Spiraea salicifolia L. cu frunze mici. înfloreşte în iunie-iulie (fig. . cu margini simplu sau dublu-serate. Se cultivă ca plantă ornamentală.5m. se prezintă sub formă de tufa. drajonează puternic. dispuse în umbele. cu baza cuneată. Prezintă o largă amplitudine ecologică. tavalgă Arbust indigen. trilobata) . La noi frecvent se cultivă ca arbust de parc şi gard viu. Evită substratele calcaroase. frunzele sunt alungit-obovate.floarea miresei. Cultivaruri: Spiraea cantoniensis cv. frunzele sunt lanceolate. nepretenţios faţă de climă şi sol. specie mezoxerofită şi adesea pe substrate calcaroase. turbării. .taulă. la deal şi în zona montană. răspândită în Europa şi Asia. cantoniensis x S. de 2 m înălţime. forma Little princess – pitică de 50 cm. bruni-gălbui. acute. întregi sau uşor crenate numai în jumatatea superioară. La noi creşte sporadic. Arbust de 1. 165). arbust cu înălţimea de 1. Lanceata cu flori frumoase. ciliate. Spiraea x vanhouthei (Briot.5 m înălţime. rar întâlnit la noi. 188 .taulă Specie indigenă. în zăvoaie. Specie originara din China si Japonia. cununiţă. Rezistă bine la secetă. la câmpie şi dealuri.

afânate.taulă Specie exotică.) (Spirea opulifolia L. înfloreşte abundent în mai-iunie. garduri vii tunse. depărtaţi de lujer. 165). Spirea x bumalda Burv. grupate în corimbe terminale. devin foarte largi în timp (diametru de 2-3m). 166). în grupuri.Este un arbust până la 2 m înălţime. marcotaj. până la 80 cm. frunzele sunt ovat-lobate până la palmat-lobate. flori roz-albe. 189 . bruni sau bruni-roşcaţi. Creşte bine pe soluri aluvionare. se introduc în spaţiile verzi izolat. Creşte repede. cu butaşi cu călcâi sau vara cu butaşi semilignificaţi. Este un hibrid între 2 specii asiatice ( Spirea cantoniensis x Spirea trilobata). rezistă la ger şi secetă. lujerii sunt nemuchiati. florile sunt grupate în umbele albe. la bază întregi şi cuneate. Se obţin pe cale vegetativă prin butăşire. subţiri. mugurii sunt mici. Tufele au 4 m înălţime. Physocarpus opulifolius (L. (S. lujerii sunt brun-roşcaţi. frunziş tânăr roşcat. fructele sunt folicule de culoare brun-deschis (fig. în lungul nervurilor.) . păroase pe dos. fructele sunt folicule (fig. scoarţa este roşietică şi se exfoliază. Speciile rezistă la poluare. subţiri. frunzele sunt rombice sau obovate. mugurii sunt alterni. acut serate în jumătatea superioară. diviziunea tufelor. Se foloseşte în grupuri. apropiaţi de lujeri. lucitori. Înmulţirea se face prin butaşi lemnificaţi. garduri vii libere sau tunse. originară din America de Nord. albiflora x S. Genul Physocarpus Maxim. florile sunt albe. se adaptează la semiumbră. dese. Butăşirea se poate face iarna în sere. masive. japonica) Arbust de talie mică. La noi se cultivă ca specie ornamentală. glabri. cu tufe compacte. Subfamilia ROSOIDEAE Focke. deosebit de apreciat pentru bogaţia florilor şi rusticitatea lor.

la noi se întâlneşte frecvent de la câmpie până la munte. cu mai multe petale galben-portocalii. în grupuri sau se poate utiliza susţinută pe spalier. lăstarii degeră. înfloreşte în mai. verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea inferioară. Asia. superficiale. glabri. La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine. uneori când iarna temperaturile sunt foarte scăzute. lung pedunculate. Dryas octopetala L. răspândită în Europa. Este un arbust de 2 m înălţime. cu importanţă naturalistică aparte. fructele sunt achene (fig. În horticultură se foloseşte o varietate cu flori duble: Kerria japonica var. fin striaţi. Pleniflora Witte. 167). diviziunea tufei sau butaşi. Este o specie calcicolă. florile sunt solitare. frunzele sunt alterne. Preferă locuri semiumbrite. verde deschis pe partea superioară şi slab pubescente pe partea inferioară. are pretenţii reduse faţă de climă şi sol. 190 . cu o valoare ornamentală deosebită. mari.C. prelung acuminate. Moore. deficitare în humus.Genul Dryas L. . tulpina şi lujerii sunt verzi. – argintică Specie indigenă. este un relict glaciar. America de Nord. Kerria japonica var. Este frecvent utilizată ca specie ornamentală prin curţi şi grădini. erecte. cu tulpini repente. eliptice. Genul Kerria D. alterne.keria Creşte natural în Asia. cu frunze pe margine albicioase.. Arbust pitic. ovat-oblongi. fructele sunt achene negricioase (fig. crenate pe margini. Rezistă destul de bine la ger. ca arbust florifer. de obicei cu 8 petale. frunzele sunt persistente. albe. ) D. florile sunt solitare. Variegata T. de soluri scheleto-pietroase. cu baza rotunjită şi margini din ce în ce mai pronunţat dublu-serate de la vârf spre baza laminei. astfel încât formează tufe largi.C. Se foloseşte izolat pentru a pune în evidenţă frumuseţea florilor. Este o specie cu o mare capacitate de drajonare. târâtoare şi apoi erecte. 168). lujerii sunt geniculaţi. Se obţine din sămânţă. Kerria japonica ( L.

169). la început. căţărătoare sau târâtoare. negre. Flori hermafrodite. revene. cu butaşi cu călcâi sau în iunie – iulie. învelişul floral pe tipul 4. la bază cu 4 bractee mici. de 3-5 cm diametru. în sol uşor (turbă amestecată cu nisip). verzui-cenuşii. Florile sunt tot solitare. Butăşirea se face în octombrie – noiembrie. drupe uscate. Se poate utiliza în locuri adăpostite. acuminate. cu ghimpi sau peri. câte 4 (5). însorite sau semiumbrite. pe margine acut dublu serate. lujerii sunt glabrii. Formeaza tufe de până la 2 m înălţime. rar poliachenă. lucitoare. pe faţă verzi închis. Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite într-un fruct multiplu. 8 mm. pe soluri variate. Genul Rubus L. iar frunzele se aseamănă cu cele de Kerria japonica: sunt tot ovat-oblongi. Se poate tunde şi înmulţi ca şi Keria japonica. staminele numeroase. cu sămânţă stratificată. Genul Rhodotypus Sieb et Zucc Rhodotypus kerrioides Sieb et Zucc Specie originară din Japonia şi China. sericeu-păroase. Frunze alterne. înconjurate de caliciul persistent (fig. cu butaşi semilignificaţi din lujeri terminali sau laterali. Diviziunea tufei se practică primăvara şi toamna. Fructele. la Timişoara se găseşte în Parcul Clinicilor Noi. de cca. de 4-8 cm lungime. globuloase sau elipsoidale. pe dos. obişnuit compuse. dar opuse şi mai mari.Semanatul se face primăvara în sere. cărnos. mai rar unisexuate. mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. albe. Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive. relativ rar cultivată la noi. 191 . obişnuit polidrupă.

cu fructe galbene. Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. mai ales în plină lumină. Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor: Rubus idaeus var.Rubus idaeus L. Se obţine din samânţă. mai rar cu 5 foliole. cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. cu ghimpi foarte înţepători. Preferă soluri afânate. frunzele sunt trifoliate. cu fructe albe. albe. relativ acide. se detaşează uşor de receptacul (fig. Rubus hirtus W. Deşi este o specie semiombrofilă. Are pretenţii mari faţă de umiditatea atmosferică. frunzele sunt alterne. relativ scund. tulpinile sunt erecte. Suportă bine gerurile şi îngheţurile. 170). dublu-serate. verzi şi iarna (fig. cu vârful arcuit. rugi Este foarte răspândit în Europa. butaşi sau prin marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină). verzi. glabre şi verzi pe faţă. Albus Simk. Rubus idaeus var. Formează tufe cu tulpini numeroase. et K. cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile. La noi este o planta comună. lujerii sunt geniculaţi. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. albicioase. cu înălţimi de 12. preferă soluri bogate.mur târâtor. tomentoase pe dos.. cu tulpini roşietice-violacee. din regiunea de dealuri până la munte. cu ghimpi pe tulpină. fructul este o polidrupă globuloasă. Este un arbust târâtor. 171). ajungând până în Asia Mică şi Caucaz. Tulpinile devin mature în anul al II -lea. permeabile. dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi devine un concurent de temut.zmeur Specie indigenă. foliolele sunt ovate inegal. rezistă la ger şi îngheţ. apar prin mai-iunie. De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani. glandulos păroase şi ghimpoase. grupate în raceme. imparipenat-compuse. revene. destul de deşi.5 m. . roşie la maturitate. În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen. fructificaţii abundente. revene. umede. Leucocarpus Heyene. Are temperament de lumină. florile sunt mici. 192 . dar nu rezistă la secetă.

cu ghimpi moi. în corimbe scurte. florile sunt roz-albe. acrişoare. obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la revene. 172). verzi pe ambele feţe. rari şi peri glanduloşi. Asia Centrală şi Nordul Africii. Siberia şi Asia Centrală. terminale. solitare sau în raceme umbeliforme. Arealul său cuprinde Europa.mur de câmp Specie indigenă. cu 7 foliole oval-eliptice. Prezintă o amplitudine climatică mare. specie eutermă – mezotermă. Specii spontane. suportă bine solurile compacte şi chiar cele degradate. suportă soluri compacte. trifoliate. scurţi. este un arbust comun la dealuri şi în regiunile montane. se întâlneşte din câmpie. terminale. de soluri bogate. La maturitate receptacul devine cărnos. se maturează în august – septembrie (fig. fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui. . frunzele sunt imparipenatcompuse. cu înveliş floral pe tipul 5. cu ghimpi puternici. Este o specie subarbustivă. păroase. sepale întregi sau divizate. lujeri bruni-roşcaţi şi ghimpi foarte puternici. răspândită în Europa. Florile complete. Genul Rosa Cuprinde foarte multe specii montane. Dumalis Bechst. cu stipele concrescute la baza peţiolului. cu foliole subţiri. Sunt arbuşti târâtori. cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse. solitare sau în perechi până 193 .) – măceş Specie indigenă cu largă răspândire. recurbaţi.Rubus caesius L. târâtoare. urcă până la 1700 m. Are temperament de lumină. mugurii sunt mici. roşii. La noi se întâlneşte la câmpie. pe margine dinţate. (R. formând un fruct fals multiplu (măceaşa). cu margini simplu sau imperfect dublu-serate. hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol. erecţi sau căţărători. recurbaţi. comprimaţi lateral. Frunzele hibernante. alterne. Rosa canina L. lăţiţi la bază. Florile albe. se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa. cu ramuri arcuite. Asia Mică. lungi de 3-7 cm. glabre pe ambele feţe. căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia. Este un arbust de până la 2-3 m înălţime.cu tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi. care include numeroase achene mici.

Prezintă importanţă naturalistică. butaşi şi marcote. se obţine -“apă de roze”. în august-septembrie sau primăvara. Lujerii sunt verzi sau roşcaţi. urcând în etajul subalpin. (fig. glabre pe faţa 194 . efectuată la colet.) . Este un arbust cu înălţimi mai mici decât Rosa canina. Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri. preferă soluri scheletice.măceş de munte Specie indigenă. (R. ornamentală şi în cosmetică. divergente. păroase (fig. aspre pe faţă. Sudică şi Asia Vestică.5 – 1 m. . mărunt dublu-serate. Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi. cu nervaţiuni proeminente pe dos. cu stoloni subterani şi tulpini aeriene. cu petale purpurii. alpina L. La noi apare la munte. din care pornesc ramuri ascendente. răspândită la noi în regiunile de câmpie. lucitoare. Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. fructul este fals. Semănatul se face la sfârşitul verii.măceş de câmp Arbust originar din Europa Centrală. de 1-1. cu înălţime de 0. drepţi sau arcuiţi. rar grupate câte 2-3.la 3. dar suportă şi soluri compacte. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din genul Rosa. Specie eutermă şi xerofită. P şi D. cu ghimpi inegali. Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol. aspru păroase. cu sămânţă stratificată. Frunzele sunt pentate.5 cm. Rezultate bune se obţin din marcotajul de vară cu ramuri arcuite. Rosa gallica L. cu numeroase achene mici. verzi-deschis. Se obţine din sămanţă. păroase. frunzele au 7-9 (11) foliole ovat-eliptice. pieloase. adesea târâtoare. 173). verzi. răspândită în regiunile montane din Europa Centrală şi de Sud. eliptice. Se preferă altoirea în ochi dormind în august – septembrie. măceşul are importanţă pentru fructele sale bogate în vitaminele C. de soluri bogate. preferă substrate calcaroase. elipsoidal. Fructele sunt piriforme sau globuloase. 174). Exemplarele altoite se acoperă complet cu pământ.închis. superficiale. rotunjit-obtuze la vârf. suportă o uşoară umbrire. dar cu uşoară umiditate. Rosa pendulina L. Florile sunt solitare. subţiri. Arbust până la 1 m înălţime. primăvara sau vara. adesea fără spini. cu ramuri subţiri. multiplu.

În cultură se folosesc varietăţi horticole.măceş Specie indigenă. aromate (fig. întâlnită la noi de la câmpie până la munte. Cydonia oblonga Mill. Florile sunt solitare. Este un arbust sau arbore de înălţime mică. Lăstăreşte. până la 8 m. cu numeroşi ghimpi. inclusiv pe faţă. tomentoase. fructele se recoltează pentru conţinutul ridicat de vitamina C.superioară. păroase pe fata inferioară. fructele sunt elipsoidale. 176). pimpinellfolia L. de culoare albă sau roz. lujerii sunt verzigălbui la început. mici eliptice sau subrotunde. dar mai ales pe dos. Sufamilia PRUNOIDEAE Focke. la bază rotunjite sau slab cordate. negri-purpurii (fig. inegali şi cu peri rigizi. unele dintre ele cu flori viu – colorate. preferă soluri fertile. preferenţial pe substrate calcaroase. Frunzele sunt ovate sau eliptice. Fructele poame sferice sau uşor piriforme. Rosa spinosissma L. 195 . vulgaris Pers. Necesită climă caldă şi locuri însorite. se cultivă la noi în toată ţara. alteori până la 1 m. mai ales la câmpie şi deal. Maturaţie anuală (în septembrie). Florile sunt de obicei solitare. numai spre vârf tomentoşi. cenuşii-păroşi. pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă corespunzător. de până la 1 cm diametru. florile sunt mari. uneori pitic. Mugurii sunt mici. lat conici. ferite de geruri şi îngheţuri. cenuşii-tomentoşi. Fructele sunt globuloase. Genul Cydonia Mill. albe. scheletice. cu umiditate suficientă. mai frecvent 7. drajonează şi marcotează. la vârf acuminate. originară din Turkestan. mari. alipiţi de lujer. (C. pe margine întregi. cu soluri superficiale. la început evident ciliate şi cenuşiu-tomentoase. în locuri însorite. Iran.gutui Specie exotică. 177). Se poate cultiva ca specie ornamentală. Frunzele imparipenat-compuse. 175). cu răspândire în Europa şi Asia. Se poate folosi la consolidarea versanţilor abrupţi. brun-închis sau bruni-roşcaţi. erecte. formând tufe cu tulpini numeroase. uneori încovoiate (fig. Este un arbust scund. permeabile.) . mai ales pe nervurile principale. cu 5-11 foliole. galbene-verzui. mai târziu bruni-verzui. (R. doar cu baza gălbui sau slab rozee. Temperament de lumină.) . Lujerii sunt subţiri.

flori solitare sau 2-6. roşii-cărămizii sau roşu-roz intens. verzi-închis lucitoare pe faţă. obtuze sau acute.) sinonim Chaenomeles legentaria (Loisel) Koidz. 196 . simonii cu flori roşu – intens. Chaenomeles japonica (Thunb) Lindl. mugurii sunt mici.iulie. Se poate semana toamna sau Genul Chaenomeles Lindl. Se înmulţesc la fel ca şi gutuiul.Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală. pşăroşi. la bază stipele rotund-ovate. târziu căzătoare. mult cultivată ca arbust ornamental în spaţiile verzi de la noi. arbust decorativ în perioada de înflorire cu tulpini şi coroane mult ramificate. ovate sau obovate.gutui japonez Specie exotică din Japonia. Rezistă la ger şi secetă. Fructe globuloase. . coriace. semiduble. Se poate obţine din butaşi de lujeri sau rădăcină. ceva mai mare decât Chaenomeles japonica. până la 1 m. iar la butaşi se folosesc biostimulatori în iunie . frunzele alterne. izolat sau în garduri vii. galbene. ramuri divergente şi lujeri spinoşi. de 2-4cm diametru. primăvara cu sămânţă stratificată 3-4 luni. cu înălţime de 2 m. glabre. Se obţine din sămânţă sau vegetativ. – gutui japonez Originar din China şi Japonia. înaintea frunzelor. Se dezvoltă în plină lumină. putând fi tuns. Se adaptează de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Lindl. decorativ în perioada de înflorire. Chaenomeles japonica var. pe margini crenat-serate. tari maturaţia în octombrie (fig. Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Chaenomeles japonica Auct non (Thunb. nu este pretenţios faţă de sol. nivalis cu flori albe. dar suportă bine şi umbrirea. Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd (Chaenomeles japonica x Chaenomeles speciosa) Cultivaruri şi varietăţi: Chaenomeles japonica cv. apar treptat. Este un arbust cu înălţime mică. 178).

bârcoace Specie răspândiă în Europa Centrală şi Vestică. mai rar persistente. 197 . cu doi sâmburi (fig. Frunzele lat eliptice. câte 3-12. Tulpinile sunt de obicei. roşii-purpurii. prin butaşi (stimulare cu hormoni) prin marcotaj simplu. Koch. Fructele sunt drupe false sau poame. apoi glabri. întâlnită la noi sporadic în regiuni montane şi subalpine. corimbe sau cime. tomentoase. pe faţă pubescente. La noi apare sporadic în regiuni de coline şi montane. cu mugurii mici. pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase.5-4 cm lungime. în locuri uscate şi însorite. fără ghimpi. Este arbust de mici dimensiuni. 179). Cuprinde arbusti şi subarbuşti răspândiţi în regiunile temperate ale Europei. raceme umbeliforme. Arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime. prin altoire. cu vârful scurt mucronat sau rotunjit.) C. de 3-6 cm lungime. fin serate sau întregi. de tipul 5. căzătoare. Asiei şi Africii de Nord. tomentosa (Ait. prin drajoni. pe stâncării calcaroase. Florile rozee sau albe. În colecţiile dendrologice de la noi sunt aproximativ 50 de specii exotice. cu 1-4 (5) flori. Cotoneaster nebrodensis (Guss. bruni-verzui. Frunze simple. păroşi îndepărtaţi între ei. până la 2 m înălţime. înalte până la 2 m.Înmulţirea prin seminţe. cu lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe. de 1. (C. pe dos cenuşii-gălbui. Frunzele ovat-subrotunde. glabre pe faţă. au tulpini ramificate. Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri. primăvara după stratificare. Flori grupate în panicule.) Lindl. pe soluri scheletice şi substrate calcaroase. întregi. erecte. de obicei cu flori puţine. târâtoare sau erecte. stau dispuse în inflorescenţe nutante.). Fructele poame subrotunde. glabre. pe coaste însorite. Florile albe sau roşietice. Genul Cotoneaster Medik. iar lujerii sunt cenuşiutomentoşi până târziu. ovo-conici. de 68 mm. cimoase. – bârcoace Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. Speciile spontane de la noi sunt: Cotoneaster integerrima Medik. cu resturi de caliciu la vârf.

) Fernald (C.5-2 m înălţime. Fructele globuloase. speciile cu frunze căzătoare şi în august – septembrie cele cu frunze persistente. tomentoasă (fig. căzătoare. La noi este o specie rară. Arbust originar din China. . dar pe dos sunt alburiitomentoase. Arbust originar din China.) – bârcoace Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia. pe soluri scheletice superficiale. cu înălţime de 1-2. se folosesc izolat. au calităţi decorative deosebite. frunze mici de 5-10 mm. Formele târâtoare pot îmbrăca taluzurile. 198 .specii exotice des întâlnite: Cotoneaster horizontalis Decne. obişnuit (fig. lucioase. Se pot obţine prin seminţe sau butaşi. roşie-purpurie. cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. cu baza roşcată. Se instalează pe stâncării calcaroase. Arbust de până la 1. Cotoneaster niger (Thunb. flori mici. în grupuri sau masive. Fructele sunt poame globuloase. căzătoare. în iunie – iulie. de 7-8 mm diametru. verzi-închis. Prin butaşi. stau pe arbust până în octombrie. din regiunea dealurilor până în cea subalpină. fructe roşii-închis. glabre la maturitate. toamna se colorează în roşu. albe. melanocarpa Lodd.5 m. 179). pe dos puţin păroase. frunze eliptice. Speciile Cotoneaster multiflora. sub 1 m cu tufe largi. pe versanţii însoriţi. Frunzele asemătătoare cu ale speciei precedente. de 6-7 mm diametru. Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere. 179). toamna se colorează des în roşu. Cotoneaster daomeri şi Cotoneasters alicifolius sunt originare din China şi sunt sensibile la ger. ramificatie distică. verzi-închis.cu receptacul şi pedunculi tomentoşi. Cotoneaster divaricatus Rehd et Wils. Cotoneaster bullata. Florile roze. negre. câte 3-12 în corimbe nutante.

grupate în raceme umbeliforme. numai pe dos. adeseori spinoşi. vârful brusc îngustat. în lungul nervurilor. revene. mari. poame cu caliciul persistent. bruni-închis. stipelate. Suportă bine climatul continental. în scop ornamental se cultivă specii şi hibrizi de Malus. Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust . cu receptacul adâncit. uscate. cu puţine utilizări. globuloase sau ovoidale. 181). verzi-gălbui. Fructul este o poama globuloasă. hermafrodite. 199 . baza rotunjită. mai rar căzător. cu caliciul persistent. În ţara noastră. mai mari decât la părul pădureţ.Genul Malus Mill. Tulpina neregulat ramificată. Are temperament mijlociu. în raceme umbeliforme sau corimbe.măr pădureţ Specie indigenă. peţiolul de 1-3 cm lungime. slab pubescente. Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură. apoi glabre. marginile simplu sau dublu crenat-serate. puţin adaptate la soluri argiloase. apoi glabri. ritidom solzos. lat ovate. exfoliabil în plăci poligonale. preferă soluri permeabile. albe sau roze. de 2-2. Lujerii la început păroşi spre vârf. dar suportă destul de bine umbrirea. în tinereţe sunt scurt pubescente. compacte. Arbori sau arbuşti cu numeroase brahiblaste fructifere şi frunze alterne. cărnoasă. bruniroşietici. brun-negricios. Frunzele alterne. Florile complete. Mugurii sunt păroşi. serate sau lobate. în livezi sau în scop ornamental. Malus sylvestris Mill. concrescut cu carpelele. eliptice sau subrotunde. La noi este o specie comună la câmpie şi deal. Specia nu prezintă un real interes forestier. eventual se utilizează fructele. greu. simple. gerurile. astringente (fig. Lemnul cu duramen brun-roşietic. scurtă. răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa. Cuprinde specii şi hibrizi din flora spontană şi cultivată.5 cm diametru sau lungime.. Fructele. flori hermafrodite. brahiblastele fructifere numeroase.

apar în luna mai. cu coroana îngustă şi foarte ramificată. foarte de decorativ la înflorire. exact ca în pomicultură. roz. de 4 cm. roz la înflorire şi roşu – carmin în faza de boboci. galben – roşcate. pieloase. Fructele mici. mici. cu peduncul lung (3-5 cm). frunze lucitoare. fructe globuloase. care ajunge până la 7 m înălţime. de 2 cm. globuloase. Malus x purpurea (Malus pumila x Malus atrosanguinea) Este un hibrid frecvent cultivat ornamental. Înmulţirea se face prin altoire. înfloresc târziu. Malus sieboldii (Rge) Rehd.) Mill. – măr siberian Ajunge la 15m înălţime. Specie originară din America de Nord. galben-roşcate. foarte parfumate. Originar din Japonia. prin mai. apoi verzi închis. Malus baccata (L. cu peduncul lung. apar în aprilie – mai. 200 . Malus coronaria ( L. frunzele devin toamna roşcate şi arămii. de 0. roz-roşietice sau purpurii. Fructe sub 1 cm. roşii-purpurii. foarte abundente. Arbust cu flori albe. mici (1cm) diametru. 181).5 cm. pe toata lungimea lujerilor.Malus floribunda S. frunzele ovate sau alungit-ovate de 8-9 cm. flori de 3 cm diametru. verzi – gălbui. cu caliciul persistent rămân pe ramuri până la începutul iernii (fig. lucitoare pe faţă. globuloase. în mai – iunie. roşcate pe partea însorită. lung pedunculate.) Borkh. flori mici. flori albe. în tinereţe purpurii. la înfrunzire dar şi la începutul iernii prin persistenţa fructelor. fructe decorative. parfumate. verzi. cu lujerii purpurii. arbore sau arbust cu coroană deasă şi largă. Este un arbore scund. înfloreşte abundent. înfloreşte în mai – iunie şi fructe foarte mici. Particularităţi de cultură: taierile se fac numai după înflorire. de 3 cm. Înfloreşte bogat odată cu înfrunzirea. flori mari.

dens. Pyrus pyraster (L. Poate ajunge până la 20 m înălţime. Mugurii ovoid-conici. originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. compacte. în zona montană inferioară apare rar. coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi numeroase brahiblaste. la noi apare prin luminişuri.păr argintiu corimbe 201 . pe margine întregi sau serate. astringente. Florile umbeliforme. depărtat de lujeri. pe margine întregi sau fin dinţat-serate. Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură. suportă soluri grele. Fructele sunt consumate de vânat. la vârf cu resturi de caliciu. glabri. Lemnul este frumos. rezistă la ger şi spre deosebire de măr. Frunzele mici. Tulpina cu ritidom solzos. îngustate la bază. se lustruieşte frumos. pe terenuri degradate. 182). brun lucitori. de până la 3 cm lungime sau diametru. alterne. (Pyrus babadagensis Prod. Temperament de lumină. lat-eliptice sau rotund-ovate. pieloase. slab brăzdat. la obţinerea furnirelor şi instrumentelor muzicale. omogen. stipelate. uneori are dimensiuni arbustive. Pyrus elaeagrifolia Pall. pe faţă verzi-închis lucitoare.Genul Pyrus Cuprinde arbori. petale albe. sepale divergente.) .) Burgsd – păr pădureţ Specie indigenă. Flori complete. Fructele poame obovoidale sau globuloase. Fructe – poame de formă obovoidală. în silvostepă. vârful ascuţit. Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi. înecăcioase (fig. în corimbe umbeliforme. Lujerii slab muchiaţi. peţiolul cât limbul sau mai lung. glabre. vârful acut. până în zona dealurilor. albe. baza rotunjită sau uşor cordată. mai rar arbuşti cu frunze simple. colorat. brun-roşcat. cu cavitate numai la vârf. la maturitate sunt verzi sau cafenii. greu. 34). utilizat în sculptură. Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă. supuse uscăciunii prelungite. suportă însă şi o uşoară umbrire. înfloreşte abundent. uneori roz. glabri lucitori. 2-5 cm.

de 2-3 cm diametru (fig. cu frunziş fin. obtuze sau scurt acuminate. Este un element termofil şi xerofit. 34).. Genul Sorbus L. complete. Tulpina este rău conformată. mai ales primăvara. peţiolul de 1-4 cm lungime Florile grupate în inflorescenţe alungite. Fructele poame foarte tari. Speciile acestui gen se pot folosi ca arbori solitari. pe tipul 5. linear. rar fin serate. prin altoire (mai ales pentru Pyrus salicifolia “pendula” ). Au frunze alterne.Specie indigenă. Portul caracteristic. simple sau imparipenat – compuse. Frunzele sunt lanceolate sau obovat-lanceolate. cu baza cuneată. terminale.tomentoase pe ambele feţe. rar în zonele calde şi uscate din sudul şi sud – estul ţării se poate utiliza ca specie ornamnetală. arbore de mărimea a III -a. 183). la început alb . mai ales în Dobrogea. Prezintă importanţă ca element naturalistic. răspândite în emisfera nordică (fig. se întâlneşte sporadic în sudul ţării. globuloase. Crimeea. cu ramuri erecte şi coroana argintie. fructe – drupe false. tomentoase. albe. în grupuri. în corimbe multiflore. de 4-7 cm lungime. Lujerii cenuşiu-tomentoşi şi scoarţa brună. iar mai târziu glabrescente pe faţă şi cenuşiu . Cuprinde aproximativ 80 de specii. La noi. Asia Mică. 202 .tomentoase pe dos. sub 10 m sau arbust. la marginea masivelor. Este de dimensiuni mici. Alte specii din Sud – Estul Europei: Pyrus nivalis Jac. Înmulţire: prin seminte. pe margine întregi. Caucaz. scundă. răspândită în sudul şi estul Europei. Muguri cenuşii tomentoşi şi globuloşi (spre deosebire de părul pădureţ). flori hermafrodite. spinoşi. şi Pyrus salicifolia Pall.

mai rar drajonează. globuloasă. rece şi umed. semănatul se face toamna în septmbrie-octombrie. albe mici (1 cm diametru). pe dos glabre sau păroase.compuse. De obicei se găseşte în proporţie redusă în tăieturi. lucitori brun-roşcaţi. 184). cu sămânţă descărnată sau primăvara cu sămânţă stratificată şi pe cale vegetativă din butaşi nelignificaţi. ochiuri sau la liziere. Specie de semiumbră – lumină. cu puţine utilizări din cauza dimensiunilor reduse. mătăsos-păroşi. roşii mai rar gălbui. omogen. mai târziu cu ritidom închis. pietroase. cel terminal mai mare. cu scoarţa exemplarelor tinere cenuşie-lucioasă. tulpina este dreaptă sau siniuoasă. apoi glabri. Fructele se utilizează în medicină. solzi negricioşi. cu lujerii cenuşii. urcă până în subzona alpină inferioară. complete. dar rezistă destul de bine şi la secetă. pe margini acut-serate. uneori chiar în turbării. Lemnul este rezistent. sesile. 34). Fructele. poame ovoide sau globuloase. Fructifică abundent la vârste mici.Sorbus aucuparia L. frecvent specie arbustivă. grupate în corimbe erecte. formează arborete numai pe suprafeţe foarte restrânse. A fost semnalat şi în Dobrogea. Longevitate redusă. dar coboară şi la altitudini mai mici. tare. sorb păsăresc Specie indigenă cu areal foarte larg în Europa. Este o specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. Este un arbore de mici dimensiuni. aproximativ 100 ani. Florile hermafrodite. lăstăreşte. terminale multiflore. cu 9-17 foliole oblonglanceolate acute sau obtuze. cu seminţe alungite. preferă climat montan.scoruş de munte. brăzdat longitudinal. întâlnit şi în Asia Mică (fig. . până în câmpie. Formele şi varietăţile ornamentale: 203 . roşietice (fig. mugurii necleioşi. toamna se colorează frumos în roşu întunecat. curbat. În spaţiile verzi se poate folosi izolat în aliniamente. Preferă soluri brune . Coroana este rară. La noi se găseşte mai ales la munte în molidişuri.acide. Se obţine din sămânţă. Frunzele imparienat . la început tomentoşi. gorunete de deal. până la 10 m (15-18 m) înălţime. Din punct de vedere silvicultural importanţa se datoreză posibilităţii folosirii ca specie de amestec în molidişuri şi chiar ca specie amelioratoare de sol. se instalează şi pe soluri scheletice.

marginea pădurilor. port îngust piramidal. tomentoase. rezistent. Lemnul este frumos colorat. albe-roşietice. 204 . Arbore de lumină – semiumbră. întregi la bază.roşcată. Lujerii sunt glabri-lucitori. verzi-gălbui. cu 13-21 foliole sesile. Banat şi Dobrogea. Sorbus domestica L. utilizat în industria mobilei. grupate în corimbe terminale. cei terminali mai mari. Mugurii sunt cleioşi. cu foliole dublu dinţate. foliole dinţate numai la vârf. Florile de 1. vegetează bine pe soluri fertile. Ajunge până la 15 (20) m înălţime şi prezintă ritidom solzos.cu frunze ca de ferigă. Sorbus aucuparia var. luminişuri. Asia Mică şi Nordul Africii. în sudul şi Centrul Europei. Specie sporadică la noi pe coline însorite. în rest acut-serate şi rahisul albpăros. ca părul pădureţ. în Transilvania. Fructele sunt comestibile. Frunzele imparipenat-compuse. în Subcarpatii Olteniei şi Munteniei. – scoruş Specie indigenă. numai spre vârf sunt slab păroşi. glabri. puţin depărtaţi de lujer. cenuşie. partea inferioară este măslinie-brun. 185). fastigiata . lanceolate sau eliptic-alungite. de 2-4 cm lungime sau diametru de culoare verzui sau cafenii (fig.cu frunze mai mici. Fructele sunt poame piriforme sau globuloase.5 cm diametru. cu duramenul roşiatic-brun. Uneori este specie de cultură. cu o pieliţă exfoliabilă. asplenifolia . Suportă uscăciunea.Sorbus aucuparia var. dens. se altoieşte în ochi dormind sau despicatură. Se foloseşte ca specie ornamentală la câmpie şi deal. Preferă climate calde şi Staţiuni ferite de extreme termice. sunt ovoizi-conici.

coboară şi în câmpie în zona forestieră. brunicenuşii sau brun-roşcaţi.Sorbus torminalis L. în zonele de dealuri. apare ca specie ajutătoare în şleaurile de câmpie şi de deal. chiar în silvostepă. apoi devin glabri. brune. o depăşeşte în ţinuturile Europei central-estice. uneori are şi fibră creaţă. foarte rezistent. – sorb de câmp Specie indigenă. de 1.5 cm lungime. foarte tari (fig. Scoarţa rămâne mult timp netedă. fin şi elastic. după care formează ritidom. cu solzi verzi. Rezistă bine la umbrire. Este şi specie ornamentală. simple. cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari. Are longevitate redusă: 100-200 ani. Lăstăreşte destul de activ.. solzii cu marginile desprinse de pe trunchi. Mugurii globuloşi sau ovoid-globuloşi. La noi se întâlneşte sporadic ca specie diseminată. este folosit la producerea mobilei fine. cu o dungă brună şi îngustă pe margine. rămane uneori arbustiv. 205 . ajunge până la 20-25 m înălţime.5 cm diametru. lobii sunt neregulat-seraţi. cu frunziş bogat. tot mai mici spre vârful frunzei. pe soluri cu umiditate constantă şi troficitate ridicată (fig. Fructele poame elipsoidale sau obovoidale. albe. 186). foarte rar urcă până în făgete. La altitudini mari apare pe soluri calcaroase. Silvicultura central europeană acordă acestei specii în ultimul timp o importanţă tot mai mare. uneori drajonează. cu receptacul tomentos. lat ovate. cu areal asemănător cu cel al speciei anterioare. 34). Florile de 1-1. glabrilucitori. Frunzele. Creşte în regiuni cu clima caldă. Coroana este globuloasă sau ovoidală. lucitori. grupate în corimbe. Lemnul este frumos colorat brun-roşcat. albicios punctate. cleioşi. Lujerii sunt tomentoşi în tinereţe. în subarboretul pădurilor de qvercinee. Cr. de 5-10 cm lungime.

Asia Mică şi Caucaz. depărtaţi de lujer. Are temperament de lumină. Este o specie deosebit de decorativă datorită coloritului frunzelor şi florilor. Este un arbust sau arbore de mărimea a III -a. pe faţă glabrescente. Rezistă relativ bine la secetă (mezoxerofită). frunzele şi coloritul de toamnă al frunzelor. Lujerii. roşii-portocalii. vâscoşi. Mugurii ovoid-conici. din regiunea de deal până în zona montana inferioară. stipelate. în aliniamente sau în grupuri. de 512 cm lungime. aproximativ 900. până la 10 (12) m înălţime. Frunzele simple. verzi. florile. Se seamănă toamna cu seminţe descărnate sau primăvara. Se foloseşte izolat. în Europa. pe dos argintiitomentoase. acuţi. Fructele sferice sau ovoidale. rar solitare. pe coaste calcaroase şi însorite. Se poate înmulţi şi prin butaşi nelignificaţi. Cuprinde multe specii de arbori şi mai ales de arbuşti. America de Nord şi Asia. 206 . cu sămânţă stratificată. Se obţine din sămânţă. Flori hermafrodite. în corimbe. sunt caractere apreciate în spaţiile verzi. Genul Crategus L. pe margine dublu serate. la bază rotunjite. apoi glabri. serate sau lobate. la început acoperiţi de un toment alb-cenuşiu. cu 10-14 perechi de nervuri proeminente. de la câmpie la munte. acute. cu posibilităţi de introducere în parcuri şi grădini. Importanţa forestieră este redusă. cenuşie-închis şi coroana rară. dispuse în corimbe terminale de 5-8 cm diametru. – sorb de stâncă Specie indigenă. Fructe – poame. Florile sunt albe. argintiu-tomentoase. răspândită în Europa Centrala şi de Sud. cu lujeri spinoşi. cu scoarţa mult timp netedă. frunzele par groase. cu resturi de caliciu în vârf. în stâncării. pe soluri scheletice. 187). cu marginile albicios-ciliate. cu sepale persistente în vârf (fig.Sorbus aria L. ovoidal-globuloasă. frunze simple. La noi se întâlneşte rar. de culoare brun-verzui sau brun-roşcaţi. pe tipul 5. ovate sau eliptice.

obtuzi. la început păroase pe nervuri.Crategus monogyna Jack. Lujerii sunt scurţi. Este de obicei arbustiv. cu 2-3 sâmburi (fig. de până la 1-1. La noi creşte la câmpie şi coline. Crategus oxyacantha var.păducel. apariţii sporadice. Florile complete. duble. În spaţiile verzi se cultivă mai mult în scop ornamental: Crategus oxyacantha var. Dispune de o largă amplitudine ecologică. asemănător cu Crategus monogyna. iar lujerii sunt glabri. preferă caldura estivală. de 8-10 m înălţime.C) păducel Răspândit în Centrul şi Sud-Estul Europei. plena cu flori albe. cu smocuri de peri pe dos la subsuoara nervurilor. Fructele.) (Crategus laevigata (Poir. apar mai devreme decât la Crategus monogyna. cenuşiu-brun. rombic-ovate. bruni-roşcaţi sau bruniverzui. Frunzele alterne. Fructele drupe false (poame). format de timpuriu. gherghinar. brun-roşcaţi. globuloşi. Ca şi ecologie. 189). pe faţă glabre.) D. drupe false globuloase sau elipsoidale. Tulpina este neregulată. pe faţă sunt verzilucitoare. apoi glabre. prin mai. caracteristic. corimbe multiflore. în (receptacul şi peduncul glabri). realizând până la 4-5 m înălţime . Florile. roşii. pe margine serulaţi. de 8-15 mm lungime. ovoide sau sferice de aproximativ 1 cm. mai rar în zona montană. mărăcine Specie răspândită în Europa. 188). coriace la maturitate. 1cm lungime dispuşi lateral faţă de mugure. cu ritidom solzos. Mugurii sunt mici. Coroana este neregulată. suportă bine uscăciunea şi compactitatea solului. Frecvent este arbust. cu spini de cca. de 2-5 cm lungime. cu spini puternici. pe dos albăstrui-verzui.5 cm lungime. paulii cu flori sângerii. rar arbore de mărimea a III -a. cu 3-7 lobi neregulaţi cu sinuri adânci. Frunzele sunt obovate. Crategus oxyacantha (Auct. corimbe erecte 207 . îndreptaţi înspre înainte.. albe. cu baza cuneată şi numai trei lobi (rar cinci). La noi are un areal foarte larg. relativ groşi. rezistă la ger şi îngheţ. roşii (fig. fiecare cu 2-3 stile. Non L. Asia şi Africa de Nord. din silvostepă până în zona montană.

păducel Specie răspândită în Sud-Estul Europei. pe faţă sunt verzi-închis. mari. dar preferă soluri bine aprovizionate cu apă. Caucaz. acut serate. Lujerii cenuşii-bruni sau verzi-bruni. devin toamna portocalii-stacojii. Asia Mică. K. nelucitori. deasă şi ramuri cu spini mari (7-10 cm). Se folosesc ca exemplare izolate. stilele cinci şi anterele roşii. Mespilus germanica L. Crategus crus-galli L. pe dos mai păroase. răspândită în Europa de sud. în oculaţie. după recoltare (august-septembrie) sau primăvara. Florile albe. La noi se cultivă prin parcuri şi grădini ca arbust decorativ sau fructifer. Înmulţirea se poate face prin sămânţă. are coroana largă. cu seminţe stratificate. curbaţi. mult timp persistente. receptacul şi pedunculii lânos-tomentoşi. apare şi subspontan. despărţiţi prin sinuri profunde. Are temperament de semiumbră. rezistă la ger şi insolaţie.5 cm. . roşii închis. – moşmon Specie exotică. Este o specie iubitoare de căldură. Fructele sunt globuloase. varietaţile ornamentale prin altoire. Semănatul se face imediat. Florile au caliciul. rotunjită.Crategus pentagyna W. Asia Mică. Frunzele cu 3-7 lobi. apar în mai-iunie. negre-purpurii cu 5 sâmburi relativ mici (fig. Frunzele obovate. et. 190). în componenţa masivelor sau la garduri vii. puţin brumate (octombrie). Genul Mespilus L. Fructele sunt elipsoidale sau globuloase. lobii inferiori adeseori perpendiculari pe nervura mediană. creşte în poziţii însorite sau la semiumbră.păducel Specie originară din America de Nord. La noi se întâlneşte rar. de 1. Specie rustică. grupate în umbele. de 1 cm. Rezista la ger şi secetă. 208 . Realizează înălţimi până la 5 m. arbust sau arbore de mărimea a III -a. în grupuri. pubescenţi. în zonele din sudul ţării. puţin pretenşioasă faţă de sol. Iran. .

Este un arbust xerofit (mezoxerofit). cu cinci petale albe şi cinci sepale triunghiular-alungite. pe alocuri la munte. mai lungi decât petalele. parchete. Flori solitare sau în fascicule. în februarie. Florile sunt solitare. bruni. Include aproximativ 200 de specii din zona temperată. ovoid-conici. Fructele. uşor muchiaţi. Ramurile cu brahiblaste spinoase. zăvoaie. Prunus spinosa L. Vegetează pe soluri compacte. nu depăşeşte 3 (5) m înălţime.porumbar Specie indigenă. moi. suportă bine solurile cu umiditate ridicată (zăvoaie). nelucitoare. cu muguri alterni. Seminţele se stratifică 15 luni. cu soluri scheletice. pe margine întregi sau numai spre vârf mărunt glandulos-serate. este considerată o specie pionieră. larg răspândită în Europa. sub formă de tufă deasă. pe versanţi puternic înclinaţi. Muguri alterni. se semănă în anul al II -lea. uneori cu lujerii spinoşi. La noi apare frecvent în toată ţara. Scoarţa este închis- 209 . cu solzi bruni. Frunze simple. Se obţine din sămânţă sau prin marcotaj şi altoire. câteodată în regiunile montane inferioare la aproximativ 900-1000 m altitudine prin păduri rărite. pubescente în special pe dos. păroşi. Genul Prunus L. groase. cu sclereide care se înmoaie la un timp după maturitatea fructului (noiembriedecembrie). cu înrădăcinare profundă şi numeroase ramificaţii laterale. poame piriforme sau globuloase. Subfamilia Prunoideae Focke. Frunzele oblonglanceolate sau eliptice (6-12 cm) lungime.. Pentru altoire se aplică metoda în despicătură. pe margini crenate. Asia Mică şi Nordul Africii. Arbori şi arbuşti. cu scoarţă cenuşie. numeroşi. Fructele: drupe.Atinge 5 m înălţime. Arbust spinos. în câmpie (silvostepă) şi la deal. serate sau întregi. expuse insolaţiei. 191). au cinci sâmburi tari. de 2-3 cm. primăvara. tulpina fiind strâmbă. iar ca portaltoi se poate folosi păducelul sau gutuiul. apar desişuri spinoase greu penetrabile care apără pădurile de animale. iar sepalele persistă la vârf (fig. lungime. lujerii pubescenţi. Rezistă bine la ger şi este puţin pretenţios faţă de sol. Drajonează puternic prin urmare invadează luminişurile şi terenurile învecinate. solitari sau colaterali.

verzi întunecate.5 cm diametru. pe versanţi însoriţi calcaroşi (Dealul Lempeş-Braşov). sunt la bază cuneate. Drajonează puternic şi are creştere înceată. de 2-4 cm. glabre. se introduce pe terenuri degradate. Arbust târâtor de până la 1 m înălţime. de obicei trei. aşezaţi unul lângă altul. de 1-1.5 cm diametru. La noi apare sporadic în staţiuni xerofite (Dobrogea. cu peţioli de 512 mm lungime. cei laterali terminaţi cu 1 spin. 194). Prunus fructicosa Pall. Florile albe. apar înaintea înfrunzirii. este o specie rustică. îngustate la bază.cireş pitic de Bărăgan. crenat-serate. obtuze la vârf.5 cm lungime. de 1. Câmpia Munteniei şi Transilvaniei). şi ca specie de primă împădurire în silvostepă şi în staţiuni uscate din zona forestieră. îndepărtaţi de lujer.cenuşie. Se poate utiliza ca portaltoi pentru prun şi cais. albe. Fructele globuloase. lujeri brun-roşcaţi. solitare. în unele regiuni colinare. ovoizi. roşii-închis. vişinel Specie indigenă.) . lucitoare. muguri mici. sferic şi mai mic decât cei laterali (floriferi). câte 2-4 în fascicule umbelate. de 1 cm diametru. Prunus chamaecerasus (Jacq. sunt eliptic obovate. pedicelate. Frunzele de 2-2. Fructele sunt globuloase. Frunzele eliptice sau alungit-obovate. erecte sau pendente de 1-1. Lujerii sunt cenuşii. pubescenţi. până în Siberia. au un gust astringent şi rămân pe ramuri până primăvara (fig. 210 . de regulă pe dos. la maturitate. Mugurii sunt mici. subtermofilă. cel mijlociu foliaceu. subcalcicolă.) Woron.5 cm. puţin crăpată.5 mm. cu tulpini uneori târâtoare. păroase. cu mai mulţi muguri aglomeraţi spre vârf. Prezintă interes ca arbust forestier. pe margini crenat-serate. (Cerasus fructicosa (Pall. Prezintă importanţă naturalistică şi ornamentală. 192). Specie xerofită. glabri cu o pieliţă cenuşie. apar în aprilie-mai. cu gust acrişor (fig. mici. negrealbăstrui-brumate. brahiblaste numeroase. consolidează lizierele de pădure. de 11. răspândită în Europa Centrală şi Estică. mici. Drajonează abundent. Florile hermafrodite.

se poate regenera prin lăstari. netedă. 211 . păstrează la baza pedunculului solzii persistenţi ai mugurelui. de 2.) . răspândit în Europa. la bătrâneţe are ritidom gros. pe dos slab pubescente. Are temperament de lumină.Prunus avium L. globuloasă. lucitori. lucitoare. Coroana este ovoidală sau piramidală. 195).) Borkh.5-3. Prunus mahaleb L. suficient de umede. pe faţă mate. stau îngrămădiţi spre vârful lujerului. Se instalează pe versanţi însoriţi. Africa de Nord (fig. pe soluri fertile. bogate. la munte poate urca până la 1000 m altitudine. este şi un valoros arbore ornamental. Mugurii alterni. Cerasus mahaleb (L. La noi creşte diseminat. cu gust dulce-amărui (fig.). coboară la câmpie. Florile albe. Lujerii zvelţi. ce se exfoliază în fâşii circulare. bruni-cenuşii. Este înalt de până la 20-25 m. Cultivaruri: Pruns avium cv. prinse pe peţioli de până la 5 cm lungime.5 cm diametru. (Cerasus avium (L. brună-violacee. acoperiţi cu o pieliţă care se desface. pendula Pruns avium cv. 35).) Mill. glabri. anual şi abundent. bine dezvoltat numai la bază. negricios. de la 8-10 ani. lungi de 8-15 cm. Irak. impresionează prin frumuseţea florilor. Ca specie de cultură se întâlneşte în toată ţara. Asia Mică. de 1 cm diametru.) Moench. sunt dispuse în fascicule umbelate câte 3-6 pe pedunculi de 3-5 cm lungime. . Fructifică de timpuriu. Siberia. Fructele .drupa (cireaşa) pedunculată. lucitoare. pe margini neregulat dublu-crenat-serate. Frunzele sunt oblong-ovate. Caucaz. solzoşi. Asia Mică (fig. cu tulpina dreaptă şi scoarţa caracteristică. acuminate. (Padus mahaleb (L.vişin turcesc Arbust originar din Europa Centrală şi de sud. prin grădini apar varietăţi şi forme. la bază cu 1-2 glande roşcate. este constituită din ramuri lungi. de culoare roşie-închis spre negricios. permeabile.cireş pădureţ Arbore indigen cu areal larg. cu sezon lung de vegetatie. erecţi sau nutanţi. cenuşii sau bruni-roşcaţi. 35). Longevitate 100 de ani. glabre şi puţin aspre (rugoase). de obicei erecte. plena cu flori duble. Importanţa speciei rezidă şi prin utilizări date fructelor. puţin muchiaţi. care atârnă. apar în aprilie-mai înaintea frunzelor.

numai la vârf pubescenţi. Este folosit în tâmplărie. la câmpie şi deal. mirositoare. înfloreşte abundent. Se pretează pe terenuri degradate. bogate în calcar. cu duramen roşcat. calcaroase. instrumente muzicale. de până la 1. omogen. 6 mm diametru. fin crenate. peţioli de 1-2 cm lungime. pendula. dur. greu. Este o apreciată specie în lucrările de împădurire a terenurilor degradate. – cireş japonez Este un arbore de marimea a II -a cu coroană foarte largă.Specie indigenă apare sporadic în Banat şi Dobrogea. furnire estetice. Flori albe.5 cm diametru. larg-rotunjită. verzi-lucitoare pe faţă. se alterează uşor la variaţii de umiditate. se lustruieşte frumos. Temperament de lumină. Mugurii ovo-conici. Este specie termofilă. Frunzele 3-6 cm. 199). lujerii subţiri. Coroana rară. miroase plăcut. se lustruieşte şi se şlefuieşte frumos. sunt albe. În parcuri este introdusă şi var. cu duramen roşiatic brun. uscate. prin zdrelire lasă miros aromat. suportă bine gerurile şi secetele. scurt acuminate. apare în păduri rărite. verzi palid pe dos şi peri în lungul nervurii principale pe dos. în Sudul şi Sud-Vestul ţării. Se poate folosi ca portaltoi pentru alte specii de Prunus. ulterior slăbeşte considerabil. Se poate regenera şi prin lăstari. cu pete (ochiuri strălucitoare). lat-ovate sau rotund-ovate. foarte amare. dogorite. în zone cu deficit de umiditate şi în perdele forestiere. uneori şi pe soluri de luncă. cu o pieliţă cenuşie-gălbuie. mobilă. care apar în aprilie . strâmbă. Lemnul cu alburn alb-gălbui. frunze acuminate. în corimbe sau raceme erecte. 4 cm. Este un arbore decorativ.mai. măslinii. cilindrici. bruni-gălbui cu vârful pubescent. Lemnul este valoros. anual şi abundent. Fructele negre. are ramurile divergente. globuloase. scurte. Are creştere activă în primii ani (la 2-3 ani poate atinge 2-3 m înălţime). dar comestibile (fig. poate creşte pe soluri scheletice. de cca. apar prin aprilie. lăstareşte şi drajonează slab. Florile mici. cu fibre torse. de cca. Cultivaruri: 212 . Prunus serrulata Lindl. depărtaţi de lujeri. Fructifică de timpuriu (8-10 ani). lucioase. pe coaste însorite. odată cu înfrunzirea. Arbust până la 7 m înălţime cu tulpină scurtă.

sunt verzi. Fructele globuloase. Prunus serrulata cv. Florile albe. băuturi alcoolice. de 2-7 cm lungime. Are temperament de lumină. 213 . Mugurii bruni. glabri. la bază brusc îngustate. Kanzan cu frunze tinere roşcate. Prezintă o varietate cu mare valoare ornamentală: Prunus cerasifera var. flori roz. mari. ce se exfoliază inelar.Prunus serrulata cv. de timpuriu. lucioşi. se coc prin iulie (fig. mici. Vest Asiatic şi Caucazian. în sudul şi vestul ţării.purpurii. Shirotae cu flori albe. Ukon cu flori galbene. uneori puţin roşcaţi. Din fructe se poate face compot. glabre.) – corcoduş Specie subspontană cu areal sud-est European. se întâlneşte frecvent în regiuni de câmpie şi coline. semiduble. Prunus serrulata cv. Lemnul este de culoare roz. fin. cei laterali terminaţi în spini. Prunus serrulata cv. cu vine roşietice. Se introduce ca specie de amestec în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate din regiunile secetoase. se îngălbenesc toamna. fructe roşu închis. compacte. la bătrâneţe semiduble. lăstăreşte puternic. scundă. 193). Corcoduşul fructifică des. Frunzele. 2 cm. roz. solitare sau câte două. slab pubescente pe dos numai pe nervura mediană. foarte mari. apar prin aprilie-mai.Schneid. Hisakura cu creştere viguroasă. de culoare roz. rezistă la secetă şi ger. pe soluri uscate. cu scoarţa cenuşiu-lucitoare. flori duble. înflorire abndentă. neregulat crenat-serate. frunze purpurii – vineţii. se poate folosi pentru confecţionarea obiectelor de artizanat.. Prunus divaricata Ldb. odată cu frunzele. frunze adânc dinţate. stau solitari sau colaterali câte 2-3. rotunzi. – corcoduş roşu cu lujeri întunecat . roşii-brune. Prunus cerasifera Ehrh. flori simple. Specie puţin pretentioasă.) CK. pietroase sau argiloase. eliptic-ovate. Realizează până la 8 m înălţime. Prezintă tulpină neregulată. de cca. pisardii (Carr. (Prunus myrobalana Lois. mult timp netedă. Lujerii subţiri. comestibile. pedicelate. de 2-3 cm lungime. marmeladă. nepăroase.

glabri. de 3-7 cm lungime. prin aprilie. Mugurii mici. 6-10 mm lungime. uşor pubescenţi sau glabrescenţi. Mugurii mari. ajunge până în Siberia (fig. în Dobrogea. la zdrelire lasă miros neplăcut caracteristic. produce fructe putine.K. asemănător cu migdala. cenuşie.migdal pitic Arbust indigen. glabri-lucitori. numai pe margine păroşi. Prunus padus L. cu tulpină dreaptă sau sinuoasă. poate urca şi în regiuni montane. Amygdalus nana L. mărunt-ascuţit-serate. cu solzi bruni. galben-cenuşiu-tomentoase. rămâne arbust pitic. Este un arbore cu înlţimi de până la 15 m. preferă locuri umbrite.) C. Bărăgan şi Câmpia Transilvaniei. Rezistă bine la uscăciune. tufărişuri pe platouri. negricioasă şi coroana deasă. câte 1-3. drajonează foarte viguros. piemonturi. cu receptacul laung. cu suficientă umiditate. de multe ori câte trei colaterali. Schneid. afânate.5 m înălţime. Frunzele sunt lanceolat-obovate. evidente. Deşi înfloreşte anual şi abundent. Realizează până la 1-1. Este folosit drept port-altoi pentru obţinerea varietăţilor de corcoduşi sau pruni. cuneate la bază. dar adeseori. Prunus tenella Batsch (Pruns nana Stokes. scurt peţiolate. cu perniţele cicatricelor foarte proeminente.Se cultivă în perdele de protecţie şi în spaţiile verzi. pe soluri bogate în baze de schimb. globuloşi. cu scoarţa netedă. sesile. răspândit în zonele de stepă ale Europei şi Asiei. formând tufe dese ramificate. bruni-lucitori.. apar înainte de înfrunzire. La noi apare sporadic. tubular. Lujerii verzi sau bruni-verzui. pe loess.) . vegetează în staţiuni aride. cu lenticele gălbui.) – mălin Specie indigenă. la câmpie şi coline. La noi este specie de câmpie şi deal. glabre. Fructele sunt ovoid-turtit. de 2 cm (fig. la câmpie şi dealuri. Preferă soluri fertile. rar apare în subzopna fagului chiar a molidului. Prezintă interes ca element naturalistic şi ornamental. dar mai mici. uneori se instalează în plină lumină. cei de 2 ani cu numeroase lenticele albicioase. prin staţiuni de luncă. uneori scheletice. cu arie mare de răspândire în toata Europa. 214 . creşte des pe malul apelor. umbroasă. Lujerii sunt viguroşi. bogate. 35). Florile roz-închis. cu alte specii termofile şi xerofite. (Padus racemosa Lam. 196).

se dezvoltă bine în subetaj (exemplu în salcâmetele de la Foieni-Carei). aşezate în raceme cilindrice. lucitoare. grupate în raceme multiflore (1535). Datorita florilor şi coloritului de toamnă al frunzelor. pe faţă glabre. apar prin mai-iunie. (Padus serotina (Ehrh. pe dos cenuşii-albastrui-verzui. Agadh. Incepând din vară. brun-roşcat sau brun-cenuşiu. cu glande nectarifere. mici până la 1 cm. Specia se introduce cu precădere în zăvoaie. fin-crenate-serate. Frunzele eliptice sau ovate. alungite. pătrunzător. de 10-15 cm lungime. cu ritidom solzos. înguste. exfoliabilă. Coroana cu ramuri scurte. uşor zbârcite din cauza nervaţiunii proeminente. groase. bogate în humus. pendente. Este un arbore de până la 20 m înălţime. de 5-12 cm lungime. unele frunze se colorează în galben-portocaliu şi cad devreme. Mugurii sunt bruni-roşcaţi. Lăstăreşte şi drajonează viguros. negricioase. 1. Fructele globuloase. apar în luna mai. 197). amărui. cuneate. cu numeroase lenticele proeminente şi o peliţă cenuşie. plăcut mirositoare. este mult apreciat ca arbore ornamental. Lemnul este de calitate (seamănă cu cel de cireş). Frunzele sunt oblong-lanceolate. lucioşi. acut-serate. pe dos verzi-deschis şi ruginii-păroase de-a lungul nervurii mediane. de cca. întregul frunziş se colorează.5 cm diametru. Florile albe. ovoidalungiţi şi depărtaţi de lujer. necomestibile (fig. brusc acuminate. mari. mai ales în anii secetoşi sau în staţiuni cu mai puţănă umiditate estivală. în unghi ascuţit. se adaptează şi pe soluri sărace. mici de 6-8 mm. cel terminal evident mai mare decât cei axilari. lungi de 5-12 cm. lucitori. toamna. Are o creştere activă şi o longevitate de 70-80 ani. la zdrelire lasă un miros neplăcut. la bază rotunjite. de 6-12 cm lungime. Lujerii sunt roşii-bruni. peţioli de 5-25 mm lungime. Florile albe. alipiţi de lujeri.) – mălin american Arbore originar din America de Nord. Este destul de rezistent la umbrire (semiombrofil). dar cu vârful depărtat. Prunus serotina Ehrh. Preferă soluri profunde. de regulă pendente. diametru. Rezistă bine la ger şi secetă.fusiformi. introdus la noi în culturi pe nisipuri. glabri. Fructele sunt drupe 215 . în arboretele de Quercus rubra şi Juglans nigra de la Săcuieni. bruni. se evită solurile cu exces de umiditate. cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor şi la bază două glande roşii.

de 2-5 m înălţime. însoţite de stipele. Speciile acestui gen se înmulţesc prin seminţe. dulci-amărui. Prunus persica var. Periodicitatea fructuaţiei este anuală şi abundentă. 198). frunze lanceolate până la eliptice. subtropicale şi tropicale. semănate imediat după coacere sau toamna. mai ales Prunus cerasifera var.000 de specii de arbori. brune-negricioase la maturitate. Prunus laurocerasus cv. verzi închis. iar specia Prunus laurocerasus. purpurea cu frunze roşii-purpurii şi flori simple roz. aşezate în înflorescenţe racemoase. formează tufe. în iulie – august. sunt comestibile. Arbust cu frunze persistente. Prunus laurocerasus L. de 8-10 mm diametru. Cuprinde 430 de genuri şi peste 12. rar poligame. se coc prin august-septembrie (fig. înfloresc în luna mai. În spaţiile verzi se utilizează izolat sau în grupuri. este cel mai răspândit şi rezistent la frig cultivar. Prin marcotaj la Prunus tenella sau prin altoire la toate varietăţile. la garduri vii libere. Prunus laurocerasus. Specie originar din sud-estul Europei si Asia Mică. cu creştere rapidă numai în tinereţe. speciile indigene în masiv. arbuşti. prezintă lujeri verzi. în seră sau răsadniţă. Prin butaşi lemnificaţi. Lăstăreşte şi drajonează puternic. cu caliciul persistent. cu dispunere spiralată. liane şi plante erbacee din zonele temperate. dioice. Pisardii. ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES) Familia LEGUMINOSAE A. Prunus persica (L.L. după stratificare. subarbuşti. lucioase şi pieloase.globuloase. caucazia. Arealul speciei se poate urmări în figura 35. Este o importantă specie de cultură în zona forestieră de la câmpie şi dealuri. flori albe grupate în raceme erecte. Frunze obişnuit compuse.) Batsch – piersic de China Cuprinde foarte multe varietăţi dintre care importanţă ornamentală prezintă. Juss. Flori hermafrodite. rareori 216 .

Este specie de o rară frumuseţe introdusă în staţiuni cu climat blând. roşii). (ale staminelor) petalele sunt profund divizate (roz. pretenţioasă faţă de soluri. La altitudini mari nu s-a putut aclimatiza. Papilionatae Taub. În iernile grele lăstarii pot degera. Specie originară din Extremul Orient. Au frunze sau filodii (foliole provenite din transformarea peţiolului). Inflorescenţele sunt ca nişte buchete dese de filamente mătăsoase. de culoare brun deschis. Se poate folosi ca arbore solitar sau în grupuri. termofilă. înveliş floral dublu. pot fi considerate uneori ca şi familii distincte.. are nevoie de poziţii adăpostite şi însorite. Fructele păstăi dehiscente sau indehiscente. Grupează arbori şi arbuşti. Arbore de mărimea a III – a. foliole mici (5 .august . călduros. Albizzia julibrissin cv.6 mm) şi aspectul este foarte elegant şi aerat. Valoarea ornamentală se datorează perioadei lungi de înflorire (iulie . Specie de lumină. 217 . nu suportă rigorile climatulului continental. rezistă mulţumitor şi înfloreşte frecvent. Specie repede crescătoare. Albizzia julibrissin Durazz. mai rar plante erbacee din zone tropicale şi subtropicale. este mult mai răspândit decât speciatipică fiind mai rustic. Majoritatea plantelor nu se pot cultiva la noi decât în sere. acumulatoare de azot. dar planta se reface repede prin creşteri noi. Flori cu simetrie radiară (actinomorfă).octombrie).. în vestul ţării şi în sud (staţiunea Bărăgan). dublu penat-compuse. Fructul este o păstaie. Frunze foarte fin dublu penat-compuse. Din această familie fac parte trei subfamilii: Mimosoideae Taub.solitare.. Fructe – păstăi indehiscente (10 – 12 cm lungime). Cultivar. Genul Albizzia Durazz. La multe leguminoase se formează pe rădacini mici tubercule cu bacterii simbiotice. Subfamilia Mimosoideae Taub. Cesalpinoideae Taub. rosea cu fori roz mai intens. coroană rară cu ramuri divergente.

cu seminţe umectate. deshiscente. Este un foarte interesant arbore ornamental. libere. afânate. A fost introdusă la noi numai în parcuri şi grădini. Are nevoie de un sezon lung de vegetaţie. reniforme (7-12 cm). longitudinale şi transversale. glabre. apar pe lujerii mai bătrâni sau pe tulpină . Lujerii geniculaţi. campanulat. variegata 218 . . rămân mult timp pe arbore (fig. de 7-10 cm lungime. Subfamilia Cesalpinoideae Taub. se reface uşor prin lăstari. de cca. apar prin aprilie înaintea frunzelor. Corolă pe tip 5. fructele se recoltează în octombrie. necesită adapost în tinereţe. alba cu flori albe Cercis siliquastrum var. cu petale inegale. cu baza adânc cordată.Înmultire: uşor prin seminţe. suportă bine seceta în staţiuni cu soluri fertile. Genul Cercis L. Toamna se scot pentru replantare în pepinieră şi se protejează de ger. Caliciul concrescut (gamosepal). Scoarţa este negricioasă. Sensibil la ger. alipiţi de lujer. Realizează până la 10 m înălţime. lung peţiolate (4-6 cm).2 cm lungime. Varietăţi: Cercis siliquastrum var. Frunzele simple. Fructele păstăi.cauliflorie. rozviolacee. au numeroase lenticele mici. Specie de lumină – semiumbră. dispuse câte 3-6 în fascicule sesile. au marginea întreagă. semanatul se face primavara. Cercis siliquastrum L. Florile zigomorfe. tari şi negricioase. cu crăpături fine. 200). mugurii sunt ovoid-ascuţiţi.arborele Iudei Specie exotică. Crimeea şi vestul Asiei. pubescenţi. Cuprinde arbori şi arbuşti din regiuni subtropicale şi temperate. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. Mai importante pentru ţara noastră sunt genurile Cercis şi Gleditsia. introdus la câmpie şi la deal. bruni-roşcaţi. originară din sudul Europei.

luminoasă cu lujeri netezi. rezistă Genul Gleditsia L. pe ramuri sau chiar pe tulpină prezintă spini caracteristici. 36). cu care se aseamănă în privinţa cerinţelor climatice.Cercis canadensis L. compacte. în sere sau în răsadniţe. Se poate obţine din sămânţă. simplu paripenatcompuse. în ianuarie. în lădiţe. Se poate folosi ca şi exemplare izolate sau grupuri. Este o specie puţin folosită în culturile forestiere. Se dezvoltă bine în regiunile calde. Suportă seceta puternică. ritidom solzos. Altoire se face sub colet. flori mai mici roz-deschis mai rustic. asemănătoare cu Cercis siliquastrum. proveniţi din transformarea lujerilor. Coroana este rară. primăvara în seră. în culturile făcute mai ales prin parcuri nu depăşeşte obişnuit 20 m. se poate semana în februarie-martie. frunze scurt acuminate. a III-a. Frunzele sunt alterne. cu sezon lung de vegetaţie. ascunşi în cicatrice ori în scoarţă. rigizi. din cauza dificultăţilor de adaptare la condiţiile ecologice de la noi (cu toate acestea în unele zone a devenit subspontană) şi productivitatea este mai mică decât la salcâm. Faţă de sol se comportă diferit. Butaşirea este rar utilizată. de până la 20-30 cm lungime. Tulpina este destul de dreaptă. în despicatură. cu butaşi lignificati. nuzi sau cu puţini solzi. lucitori. foarte lungi. glabri. cu 20-24 foliole pe lujerii lungi şi dublu paripenate cu 10-16 perechi de 219 . de până la 10 (15) cm.. stau suprapuşi câte 2-5. de mărimea mai bine la ger. rezistă bine pe terenuri inundabile şi pe soluri argiloase. roşcov sălbatic.) Gleditsia (Gleditschia) triacanthos L. plătică Specie originară din America de Nord. prin butaşi şi altoire. fin striaţi. brun-roşcaţi sau verzui. (Gleditschia L. unde arealul său coincide parţial cu arealul salcâmului (fig. mai ales trifurcaţi. Temperament de lumină. înrădăcinarea este foarte bogată. iar altoiul va fi confecţionat din lujeri din sezonul de vegetaţie anterior.-Arborele Iudei Specie nord-americană. La noi. simpli sau ramificaţi. Mugurii mici. neexpuse îngheţurilor timpurii. în seră. Arbore de până la 45 m înălţime în ţara de origine. Semanatul se face în pepiniere toamna sau primavara cu seminţe stratificate.glădiţă.

Arbore până la 30 m înălţime. Folosire: se recomandă ca arbore izolat sau în grupuri. Seminţele brune-roşcate-lucitoare. de 80 cm lungime. Varietăţi: Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. rămân pe arbore. Înmulţire: prin seminţe forţate înainte de semănare. se introduce în terenuri degradate. Creştere rapidă în tinereţe. fără spini frunze alterne. Subfamilia PAPILIONATAE Taub. au tegument tare. flori poligame albe-verzui. dispuse în raceme axilare. pietros. inermis nu are spini Longevitatea 100-150 ani. dulce (fig. sesile şi apar mai târziu decât la salcâm. Genul Gymnocladus L. datorită aspectului interesant al ramurilor („coarne de cerb”). de 2-3.foliole pe lujerii scurţi. 201). mărunt şi neregulat crenate.5 cm lungime. introdusă rar la noi. indehiscente. turtite. pe tip 3-5 şi stamine 6-10. – roşcov de Canada Specie din America de Nord. răsucite longitudinal. brune-roşcate. subrotunde. opuse sau imperfect opuse. Fructele păstăi. dublu paripenat-compuse. înconjurate de un miez cărnos. înguste de 5-7 cm lungime. prin mai-iunie. Florile poligame sau dioice. frunze mari. se ţin o oră în apă fierbinte sau 5-10 minute în apă la aproximativ 100 ◦C şi apoi 10-12 ore în apă cu temperatura se 60-70ºC. libere. Se fac perdele de protecţie şi garduri vii. slab turtite. Au periant verzui. pe peluze. elegantissima nu are spini Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. mari de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime. pendula Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. 220 . mirositoare. Gymnocladus dioicus L. redus ca dimensiuni. lucitoare. Foliolele sunt oblong-lanceolate mai mici decât la salcâm.

verzi. în special la arbori izolaţi. Înfloreşte şi fructifică abundent de la vârste mici. variegata Lemn brun-cenuşiu. mirositoare şi nectarifere. Este putin exigentă faţă de sol. având vârful ascuţit. care se transformă de timpuriu în ritidom subţire. nuzi. Sophora japonica L. pendula – nu înfloreşte Sophora japonica var. cu scoarţa netedă. 221 . Fructele sunt păstăi verzi. indehiscente.salcâm japonez. cu miros neplăcut sub scoarţă. Florile. albe-verzui. Seminţele ovate. pe faţă verde-închis. în iulie-august. soforă Specie exotică. se obţin prin altoire în despicătură (în august în seră). Arbore de până la 20-25 m înălţime. mai târziu cenuşie. Lujerii. se deosebesc bine de cele de salcâm. imparipenat-compuse. utilizat în industria mobilei la obţinerea parchetelor. cu 7-11 foliole. ascunşi în cicatricea în formă de potcoavă cu trei urme fasciculare. de 15-25 cm lungime. se introduce ăpe terenuri degradate şi de protecţie. lucitoare. iar pe dos glauce şi alipit-pubescente. ovate sau ovatlanceolate. pedunculate. casant. Coreea şi Japonia. Sophora japonica var.Genul Sophora L. greu. 202). mai ales în tinereţe. este sensibil la ger. Este bine apreciată ca specie ornamentală. La noi se cultivă destul de frecvent prin parcuri şi în aliniamente. mici. suportă bine poluarea. la bază rotunjite. Rezistă la secetă. grupate în panicule terminale. pe margini întregi. tare. Coroana este destul de largă şi deasă. rotunzi. mugurii. rare. Longevitatea 80-100 ani. apar târziu. de un verde închis. negre. lungi de 15-35 cm lungime. Are temperament de lumină. au 8-10 mm lungime(fig. caracteristic. rar în plantaţii forestiere până în zona montană. glabri. originară din China. Frunzele alterne. erecte. lungi de 5-10 cm. Se înmulţesc prin seminţe umectate 12 ore.. polisperme cărnoase şi strangulate între seminţe. iar varietăţile ornamentale. alterni. Prezintă mportanţă forestieră redusă.

cu tulpinile erecte. verzi. Specie cultivată destul de rar prin parcuri şi grădini. Rezistă bine la ger şi secetă. frunze alterne penat-compuse şi flori albe (fig. Genul Genista L. acide. Seminţele în număr de 5-10. Subarbust de până la 0. păroase pe margini şi pe dos cu nervuri evidente. Temperament de semiumbră. 204). Creşte pe soluri nisipoase.5 m înălţime. 222 . Frunzele sunt simple. Folosire: pe terenuri nisipoase şi uscate. pe coaste însorite. până la compacte. cu marginea uneori curbată. pseudogleizate. în raceme aglomerate la vârful lujerilor cu caliciu persistent. Genista tinctoria L. Koch. Cladrastris lutea (Michx. La noi creşte de la câmpie până la munte. pe stâncării. neutre.Genul Cladrastris Raf. în luminişuri. introdusă în zonele de câmpie şi dealuri. în subzona alpină inferioară. Înmulţirea prin seminţe. glabre. Fructele sunt păstăi turtite. Arbore cu lujeri bruni. subţiri. Florile galbenaurii. verzi (fig. în locuri însorite. .) K. mici.drobiţă Specie indigenă. în staţiuni diverse. Rezistă bine la ger şi secetă. pe stâncării. în grupuri şi masive. la marginea pădurilor. Se înmulţeşte prin seminţe. lanceolate până la eliptice. Se foloseşte ca exemplare izolate. de 1-4 cm lungime. de 2-3 (5) cm lungime şi 3-4 mm lăţime. îngust-muchiate. 203). răspândită în Europa şi Asia de Vest. turtite. originară din America de Nord. păroase. înfloreşte mai bine pe soluri uscate. argiloase.

Înmulţire: prin seminţe (primăvara) cu seminţe înmuiate în apă caldă. cu peri alipiţi. (Cytisus laburnum L. A fost introdus până în regiunile montane ca arbust ornamental pentru frumuseţea racemelor florale. frunzele şi fructele sunt otrăvitoare. conţin alcaloidul citisina (fig. Varietăţile se obţin prin butaşi lignificaţi cu călcâi sau prin altoire în oculaţie (în iulie) sau în despicatură (în aprilie). în pepinieră toamna puieţii se repică.Genul Laburnum Fabr. Temperament de lumină. conici. se desfac în maiiunie. puţin exigentă faţă de sol. originară din Europa Sudică. spontană sau subspontană în Oltenia şi în Defileul Dunării. Frunzele trifoliate. 223 . de 2 cm. Florile mari. Scoarţa. Este extinsă mult în toate regiunile ţării. mirositoare. uneori drajonează. fum. cenuşii-gălbui.salcâm galben Specie indigenă. alb-cenuşii. cu foliole eliptice. pubescente în tinereţe. galbene-verzui. Fructele păstăi. alipit pubescente. au 3-7 seminţe mici. păroşi. secetă. Laburnum anagyroides Med. Laburnum x watereri (Laburnum alpinum x Laburnum anagyroides) Prezintă inflorescenţe mai lungi. sunt melifere. Este o specie termofilă. dispuse în ciorchini pendenţi. peţioli lungi de 5-8 cm lungime. Lujerii.) . foarte decorative. verzicenuşii. destul de rezistentă la ger. de 3-8 cm lungime. Rezistă bine la ger. cenuşii-argintii. uscate. mugurii sunt mari. Folosire: solitar sau în grupuri. cu scoarţa măslinie. se adaptează şi pe soluri compacte. 205). se coc în august. de numai 5 cm lungime. Arbore mic de până la 6-7 m înălţime. lungi de până la 30 cm lungime. Lăstareste bine.

Florile sunt galbene-aurii. cu tulpini tufoase. iar după uscare se înegresc. (Lembotropis nigricans (L. pietroase sau pe terenuri argiloase. Frunzele sunt alterne. mugurii cu 2-3 solzi. lemnu-bobului Specie indigenă. grozamă mare. este fixatoare de soluri mobile. Creşte în staţiuni însorite cu soluri grele. cele de la vârful lujerilor tineri unifoliate şi sesile cad înainte de sfârşitul verii. 4 cm lungime. lutoase. mai ales în Banat. 224 .) mătură verde. uşor crăpată. relativ uscate. mături Specie naturalizată. Sudică şi Siberia. La noi creşte sălbăticită în zonele de deal şi de munte. înfloreşte în Fructele. pe soluri oligobazice. 1000 m altitudine. Specie indicată pentru fonduri cinegetice – lujerii sunt mâncaţi de iepuri şi căprioare iarna. Lujerii subţiri. prin rarişti. urcă în făgete la cca. seminţele de fazani.Genul Cytisus Cytisus scoprarius (L.drob. trifoliate. superficiale. prin rarişti sau la marginea qvercetelor şi făgetelor. cu scoarţa cenuşie. de cca. de 1-2 cm lungime. are cerinţe ecologice modeste. scheletice.) Link. protejând solul.2 cm lungime. subţiri şi 5 aripat muchiate. verzi. 206). evită calcarele.) Griseb. Arbust până la 1 m înălţime. păstăi relativ mari. de cca. pe margini lung-ciliate. în gorunete constituie câte o dată un etaj de subarboret continuu. se acomodează în condiţii diferite de climă. ramuri verzi. mici. de la câmpie până la munte. suferă din cauza gerurilor. Arbust de până la 2 m înălţime. cu peri albicioşi (fig. la noi apare frecvent pe coaste uscate. aşezate pe ramuri câte 1-2. cu peri alipiţi. pentru culturi ornamentale şi de protecţie.) Wimm. subglobuloşi. negricioase. Central şi Sud Europeană. erecţi sau puţin curbaţi. erecte şi dese. (Sarothamnus scoparius (L. Se pretează la culturi de fixare a taluzurilor rutiere. Cytisus nigricans L.). Rezistent la secetă. peţiolate sau subsesile. la marginea stejăretelor. Mugurii mici. care la început au un miros de urzici strivite. originară din Europa Centrală. Drajonează puternic până la mari distanţe.

erecte. Din culturile făcute la noi. cu sezon de vegetaţie lung. Genul Amorpha Amorpha fructicosa L. pe soluri superficiale.noiembrie) cu butaşi cu călcâi din lujeri laterali lignificaţi. sunt aşezate câte 5-6. înfloresc abundent si au un colorit viu. Fructele păstăi turtite. trifoliate. Lujerii anuali sunt cu acoperiţi cu peri hirsuţi. galbene-aurii. denşi. eliptice. liniare. de 1. Arbust scund. Se acomodează cu umiditatea scăzuta din sol. în grădini. lungi. 225 . aşa încât scoarţa nu este vizibilă. ferit de îngheţuri timpurii. devenind sălbatică. originară din America de Nord. mucronate. nisipuri. originară din Alpi. Cytisus scoprarius se plantează în recipiente. mătăsospăroase.5-3 cm acoperite cu peri lânoşi şi denşi (fig. uneori în masive. apar în mai-iunie. pe stâncării. Asia Mică. vegetează bine pe soluri erodate.. cu foliole mici. tulpini culcate şi ramuri erecte. s-a răspândit mai ales prin zăvoaie de plop şi salcie. Florile galbene-limonii. Este adaptată la climate calde. La noi se instalează pe coaste însorite. amorfă Specie exotică. lung de 20-40 cm. Frunzele au trei foliole. pe dos sunt mătăsos păroase. obovate sau eliptice. Este un însoţitor al gorunului. 207). pe talazuri de drumuri şi căi ferate.). la limita superioară a arealului acestuia. sunt grupate în raceme terminale. Hirsutus (Cytisus leucotrichus Schur. Înmultire: prin seminţe sau butăşire (în octombrie . Frunzele.Frunzele lung peţiolate. Florile mici. Folosire: izolat sau în grupuri. florile şi fructele se înegresc uşor prin uscare(fig 207).drob de munte Specie indigenă. ca gard viu sau în perdele de protecţie. Este introdusă ca plantă ornamentală.5-2 cm. pe lujerii scurţi din partea superioară a tulpinii. uneori calcaroase (Tâmpa). ssp. în plantaţii de plop euramerican în Lunca Dunării. cu aspectul unui racem foliat. până în zona montană. alipit păroase. Cytisus hirsutus L. din regiunea de deal.salcâm mic. pe faţă cu peri disperşi. Fructele păstăi de 2. cu înălţimi până la 60 cm. scheletice. nisipoase şi în staţiuni inundabile (câte odată are rol de subarboret în arboretele de plop şi salcie). negricioase de 2-3 cm. pietroase.

9 mm). Păstăile se seamănă primavara în pepiniere. lung acuminate şi cu margine întreagă. i se acordă mare atenţie în cultura ornamentală. Wistaria sinensis (Sims. 1-3 (maximum 5-6) m înălţime. Florile sunt albastre-violacee. drajoni. Prezintă interes pentru că se adaptează pe terenuri degradate. imparipenat-compuse. apar mai-iunie. de 15-20 cm lungime. Genul Wistaria (Wisteria) Nutt. bruncatifelate.5 cm. se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă. depărtaţi de cicatrice. se înmulţeşte şi prin butaşi. mult extinsă lateral şi tulpini zvelte. Alba 226 . 209). Lujerii sunt verzui. 208). Se înmulţeşte uşor prin sămânţă. pretenţioasă faţă de sol. slab curbată.Arbust. Iubitoare de căldura. înfrunzeşte târziu. de 1. terminale. nespinoşi.) Sweet (Glycine sinensis Sims. dispers păroşi sau glabri. butaşi. imparipenat-compuse. glandulos verucoasă. Frunzele sunt alterne. la câmpie. dar fiind o plantă decorativă frumoasă. sub 1 cm lungime (0. mai rar prin lăstari. obişnuit de cca. de cca. de culoare liliachie. bogate. eliptice sau ovat-eliptice. Este o liană căţărătoare cu tulpini până la 20 m lungime. Lăstăreşete şi drajonează puternic. au 11-25 foliole. pergolelor. de 10-20 cm lungime. dispuse în ciorchini pendenţi. apar în iunie-iulie. pe dos fin pubescente sau glabre. la sfârşitul lunii mai. Mugurii gâtuiţi la bază. Fructele sunt păstăi mici. Fructifică de la 2-3 ani. Are calităţi modest din punct de vedere peisagistic. de10-15 cm lungime.5 cm (fig. Wistaria sinensis var. cu înrădăcinare bogată. în spice. de cca. cu 7-11 foliole. indehiscentă. se recomandă să se ţină 24 ore în apă. Fructele. pe care le consolidează. florile sunt melifere. scurte.3-0. Seminţele alungite. câte 2-3 suprapuşi. păstăi dehiscente. frecvent folosită la noi pentru decorarea zidurilor. foarte tari. 0. brune. de 6-8 cm.7-0. mirositoare. rotunjite şi mucronate la vârf. viguroasă. Florile mici.) – glicină Specie origiară din China şi Japonia. Frunzele alterne. lucitoare.5-4 cm lungime. sunt consumate de fazani (fig. 1. deal şi în regiunile submontane. raceme erecte. cu 1-3 seminţe turtite şi rotunde.

Păstaia turtită. grupate în ciorchini pendenţi. iar în august se taie creşterile lăstarilor lungi care se întrepătrund. Cuprinde aproximativ 10 specii de arbori şi arbuşti cu lujeri spinoşi. hermafrodite. în 2 valve. în pământ uşor nisipos.) D. Genul Robinia L. de 20-50 cm lungime. Originara din Japonia.C.Wistaria floribunda (Willd. originari din America de Nord. Altoirea se face în despicătură (februarie -martie). Creşte bine la semiumbră sau lumină. Înmulţire: prin seminţe (primăvara). 227 . grupate în raceme. Fructele sunt păstăi pubescente. înfloresc în maiiunie. se păstrează lăstarii formaţi pe ramuri bătrâne şi baza ramurilor de un an cu muguri. dehiscenta. prin marcotaj şerpuitor (primăvara). flori papilionacee. necesită sol bogat şi reavăn. Este o liana de 8 m lungime. cu 13-19 foliole. flori violete. Au frunze imparipenat-compuse. Particularităţi de cultură: se taie de 2 ori pe an. frunze imparipenat-compuse. dar plantele cresc încet. în martie. rezistă destul de bine la ger. prin butăşire cu butaşi de rădăcină (primăvara).

solurile afânate. După 1850 au fost înfiinţate primele culturi forestiere (BăileştiDolj) pe scară mai largă pe nisipurile din sud-vestul Olteniei.000 ha. În ţara noastră salcâmul s-a acomodat foarte bine. cu temperaturi medii sub 7-8ºC. S-a naturalizat la noi de la câmpie până în regiuni montane inferioare. cu toate că climatul este mai puţin umed decât cel din arealul său natural. Gheorghe) dar consumă mari cantităţi de substanţe minerale datorită bogatului sistem radicular. calcaroase nu-i priesc. Este plantat în zona rurală în curţi. cu 300 mm precipitaţii anuale. fără îngheţuri timpurii. Vânturile reci şi chiciura produc vătămări. Extins în clturi s-a acomodat în climate mediteraneene. prin urmare pe soluri sărace cultura repetată a salcâmului duce la scăderea rezervelor de substanţe minerale. vegetează în climate umede peste 850 mm anual cu temperatua medie anuală de 7-10 ºC. levigate de carbonaţi sunt indicate. de Jean Robin la noi este cunoscută din 1750 ca arbore de parc. solul se înierbează şi este expus uscăciunii.Robinia pseudacacia L. necesită sezon lung de vegetaţie şi suficientă căldură estivală în stepă şi silvostepă. ruperea ramurilor şi frunzelor. La noi condiţiile edafice sunt determinante pentru valoarea arboretelor. 36). care duc la degerarea lujerilor nelignifcaţi. Fiind o specie heliofilă. compacte. Se pare că plantaţiile de salcâm ocupă aproximativ 240. devenind subspontan. desprinderea lăstarilor pe cioată. vegeteaz mulţumitor pe nisipuri sărace sau chiar sărate (Sf. cu areal destul de restrâns (fig.000 ha. arboretele pure se răresc de timpuriu. La altitudini mari. aerisite şi permeabile. şosele de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Textura grosiaer (nisipoasă). Salcâmul nu este pretenţios faţă de troficitatea solului. peste 25. În patria de origine. spintecarea tulpinilor înfurcite. Specie subtermofilă.. terenurile argiloase. starea de vegetaţie este mai puţin activă. în Europa a fost introdusă în 1601.salcâm Specie originară din America de Nord. litiera anuală se depune în cantităţi foarte mici. La noi salcâmul manifestă vitalitate ridicată şi asigură o mare productivitate de biomasă în regiunile calde cu toamne lungi. 228 . Cele mai frumoase arborete se găsesc în sud-vestul Olteniei. A fost extins în toate regiunile ţării în condiţii variate.

intens consumatoare de apă şi substanţe nutritive. Sub aspect fiziologic. Are puţini vătămători biotici. Are o deosebită capacitate de regenerare pe cale vegetativă. având o puternică forţă de triere ecologică şi de concurenţă biologică. de aceea foarte puţine specii lemnoase se pot ţine în asociaţie cu salcâmul. reci sau cele expuse inundaţiilor sau cu apă stagnantă. mediul salcâmetelor este particular. necesită sezon lung d vegetaţie şi suficientă căldură estivală (stepă şi silvostepă). Vegetează bine pe soluri uşoare. denotă adaptarea la staţiuni uscate. plantaţiile de salcâm s-au uscat destul de puternic. Plantaţiile de salcâm modifică prea puţin climatul interior. subţiri. pe dunele din Oltenia. este vătămat de polei şi vânt. frunze cu numeroase foliole. rădăcinile pot utiliza apa din orizontul freatic. profunde. s-a acomodat în Europa în climate mai uscate şi mai reci decât în arealul natural. suportă şi umbrirea laterală. Rezistă bine la ger. La noi atacul ciupercilor ca Fomes cytissus şi Grifola sulphurea duce la putrezirea duramenului sau alburnului. înrădăcinare profundă. dar suferă de îngheţuri timpurii. lujeri spinoşi. lumina. chiar pe nisipuri. profunde şi uşoare. chiar dacă acesta este la mare adâncime. 229 . sub coroana transparentă. Creşteri bune şi producţii mari se obţin pe soluri relativ bogate în humus şi substanţe minerale. în condiţii staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi grosimea de 80-100 cm. precipitaţiile ajung în sol în cantităţi apropiate de cele din mediul liber.Este relativ pretenţios faţă de umiditate. denotă adaptarea la climate relativ umede. permeabile. Înrădăcinare viguroasă în stratul de humus. Pe solurile nisipoase. glabre. slab acide. pe soluri uscate la suprafaţă. Arbore de mărimea I. suficient de umede. În trăsăturile morfologice apar uneori caractere contradictorii: ritidom gros şi timpuriu. luminoasă. În ultima perioadă s-au înregistrat atacuri produse de Parectopa robiniella – molia minieră a frunzelor de salcâm. Specie subtermofilă. nu-i sunt favorabile. Vegetează p soluri revene. Are o plasticitate ecologică remarcabilă. În ultima perioadă cu toate că specia are o vigoare deosebită. Solurile excesiv de uscate şi cele prea umede. Este heliofil. caldura.

de 10-25 cm lungime.5-4. Scoarţa. aşezaţi câte doi.rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime. izolat la 5-7 ani. Se regenerează şi pe cale vegetativă din lăstari şi mai ales drajoni. Specie polimorfă cu numeroase varietăţi şi forme: Robinia pseudacacia var. Tulpina. pe dos cenuşiu-verzui. simetric de o parte şi de alta a cicatricei frunzei. nu suferă de îngheţuri. de timpuriu cu un ritidom foarte gros. albe. sunt foarte puternic şi placut mirositoare. durează mai mulţi ani. deasă.5 (6) cm lungime. emarginate. bruni-roşcaţi sau măslinii. se regenerează natural din sămânţă. glabri. la început erecte. papilionacee. prin mai-iunie. foarte luminoasă. rară. până în februarie-martie. Longevitate 100 . cu 9-19 foliole. pe faţă verzi.210). dehiscentă cu două valve. foarte mici câte 3-4. 1-2 cm lăţime.în acelaşi timp. la altitudini mari şi la exemplarele izolate devine adeseori strâmbă. ajungând cu pivotul până la 1-2 m sau chiar mai jos. glabre. proveniţi din modificarea stipelelor. turtite de culoare brun-roşcată. anuală şi abundentă. de 2. Spinii rigizi bruni-roşietici. melifere. ascunşi în cicatricea frunzei. Umraculifera . la înflorire. din lăstari la aceeaşi vârstă de 13 m3/an/ha. întinzându-se la mari distanţe de trunchi (cca. largă. au tegument foarte tare (fig. Frunzele sunt imparipenat-compuse. se ramifică mult lateral. 20 m). alterni. în primul an poate atinge câţiva metri. adânc brăzdat longitudinal. Productivitatea medie a celor mai bune arborete de salcâm din plantaţii este de 15 -17 m3/an/ha la 20 de ani. ramuri nespinoase. Exemplarele din lăstari cresc repede în tinereţe în condiţii optime. spinoşi. acoperă extrem de slab solul. scurt peţiolate. Fructele.coroana subglobuloasă. păstăi scurt pedicelate. Infloreşte relativ târziu. formând inflorescenţe (raceme) bogate. mucronate. Drajonii sunt mai longevivi şi mai sănătoşi decât lăstarii. Fructificaţie timpurie. Florile. Mugurii. de 5-10 cm lungime. subţiri. germinează greu la noi. Lujerii sunt muchiaţi. înfurcită şi noduroasă. Seminţe reniforme. la 5 ani poate avea peste 10 m înălţime.120 ani în condiţii ecologice bune. care la maturitate reprezintă până la 20% din volumul total şi conţine o cantitate mare de substanţe minerale. la vârf rotunjite. pendente. rar înfloreşte 230 . eliptice sau ovate. Seminţele se împrăştie din septembrie-octombrie. Coroana. pe margini întregi.

creşte repede. cherestea.înfloreşte continuu toată vara.tipul pinnata. tâmpărie. elastic. foarte durabil. la câmpie. coroane neregulate. se pretează pentru stâlpi de telegraf. la deal este introdus în scop ameliorativ. combustibil. relativ deasă.tipul spreading cu tulpini sinuoase. Lemnul cu alburn îngust alb-gălbui. lujeri nespinoşi. cozi de unelte. var. pe terenuri degradate.Robinia pseudacacia var. coroane largi. lujerii pierd spinii de timpuriu.coroana globuloasă spre ovoidă. După forma tulpinii şi coroanei au fost descrise încă trei tipuri la noi: . traverse. deoarece prin uscare crapă uşor în industria prelucrătoare are o imprtanţă destul de redusă.. construcţii. duramen lat brun-verzui. Salcâmul este specie repede crescătoare numai în anumite staţiuni. Cultura lui uşoară şi sigură se impune în regiunile calde şi uscate ale ţării. Microphylla foliole mici şi înguste Robinia pseudacacia forma Decasneana . instabile şi revene. şi în zonle cu nisipuri mişcătoare.oltenica cu tulpină monopodială. încet crescătoare. apar după tăieri repetate în crâng. 231 . pari de gard şi mină.flori roz Robinia pseudacacia forma Semperflorens . . Inermis – fără spni Robinia pseudacacia forma Bessoniana . Robinia pseudacacia forma Pyramidalis Robinia pseudacacia forma Pendula Robinia pseudacacia forma Tortuosa Robinia pseudacacia forma Monophylla cu o singură foliolă mare Robinia pseudacacia var.p.tipul palmata. frecvent pe nisipurile din Oltenia . flori fără petale sau mici. dur. cu tulpini drepte dar cu tendinţe de înfurcire. abrupte. Din plantaţiile din sudul Olteniei a fost descrisă R. tulpini înclinate cu defecte.

Suportă soluri grele. din America de Nord. Folosire: în aliniamente. Recomandat ca arbust ornamental. de 2-3. deşi. lat-oblongi. de 2-3. Înfloreşte la începutul luni iunie. lutoase. cu coroana rară. Are cerinţe ecologice modeste. câmpie.salcâm roşu Specie exotică. lungi. izolat sau în masive.5 cm lungime. sunt glabre. toamna. în oculaţie sau despicătură.salcâm roşu – vâscos Specie exotică. mai ales izolat. în grupuri. Înmulţire: prin seminţe. la noi numai în parcuri şi grădini. Arbust de cel mult 5 m înălţime. drajoni.5 cm lungime. în locuri adăpostite. apare în parcuri. în spaţiile verzi extravilane. Altoirea se execută în teren deschis. 232 . 211). uneori înfloreşte încă o data. rezistă la temperaturi scăzute. mirositoare. glanduloşi. dar acoperiţi cu peri roşcaţi.. de-a lungul şoselelor. mucronate. sau opărire prin oprire cu apă. Râşnov). dar suportă şi temperaturi scăzute până la -300C. glandulos-hispide (fig. până la -220C. Semintele se forţează cu acid sulfuric concentrat. Forma globuloasă a coroanei şi coloritul florilor îi conferă valoare decorativă. Fructele păstăi de 5-8 cm lungime.. Lujerii fără spini. culoarea florilor. Robinia viscosa Vent. Florile roz.Robinia hispida L. la vârf obtuze. Necesită climat călduros cu precipitaţii abundente. originară din America de Nord. Frunzele cu numai 7-13 foliole. în raceme păroase. tari. pentru consolidarea pantelor. compacte. Creşte mulţumitor şi în regiuni montane inferioare (Braşov. la deal. sunt dispuse numai câte 3-9. precipitaţii reduse. pentru aspectul deosebit al lujerilor. butaşi de rădăcină.

băşicoasă Specie indigenă. creşte viguros pe soluri sărăturoase sau uscate. Arbust apreciat pentru flori şi fructe. scoarţa tulpinilor. Arbust până la 2 m înălţime. Rezistent la secetă. cu butaşi semilignificaţi. 6-8 cm lungime. submediteraneană. suferă puţin din cauza gerurilor. prin butăşire (iulie-august) în sere sau pat cald. elipticesubrotunde de 2-3 cm lungime. glabri.. Mezoxerofit. foliole. la vârf emarginate şi mucronate. 212). Drajoneaza abundent. Specie exotică. Florile galbene asemănătoare cu cele de Caragana. se exfoliază în fâşii înguste. Lujerii sunt verzi. înfloreşte de timpuriu şi tot timpul veri (iunie-august). pe taluzuri. Frunzele imparipenat-compuse. Prezintă interes pentru culturi pe terenuri degradate. nisipoase. Muntenia şi Dobrogea. Colutea arborescens L. originară din sudul Europei şi nordul Africii. de culoare verde-palid. Fructele păstăi caracteristice. Halimodendron halodendron (L. superficiale. gălbui. 2 cm. se foloseşte în culturi forestiere de protecţie. pe dos cu peri disperşi. Lăstăreşte viguros. paripenat-compuse cu 1-2 (3) perechi de foliole. Frunzele sunt alterne. uneori cultivat prin grădini se sălbăticeşte. suportă bine poluarea. Utilizare: ca şi Caragana sp. ca şi a lujerilor de doi ani.Genul Colutea L. pubescente în tinereţe. longitudinale. păroşi au resturi de stipele pe ambele părţi. Genul Halimodendron Fisch. veziculoase. cu 20-30 seminţe reuniform-turtite. Importanţa forestieră este redusă. indehiscente. coaste erodate. puţin pretenţioasă faţa de sol. Înmulţire: prin seminţe (în februarie-martie) în lădiţe sau în răsadniţe. negricioase rămân pe lujeri iarna (fig. originară din Transcaucazia. Rezista la secetă şi ger. de cca.) Voss. Turkestan şi Irak. câte 48 în ciorchini axilari. obovat- 233 . cu tulpini spinoase. creşte bine pe soluri uscate. mugurii mici. slab muchiaţi. La noi apare sporadic în Banat. Atinge înălţimea de 4 m. calcicol.

Fructele sunt păstăi. aşezate solitare sau în buchete umbelate de până la patru. în stejărete de câmpie. Florile de 1. la bază cu 2 stipele persistente. la capete îngustate. ascuţite. pe terenuri sărăturoase. cu pieliţă cenuşie ce se exfoliază şi cu numeroase brahiblaste. pe pedunculi lungi de 2-4 cm. înrădăcinarea profundă. rahisul. cu caliciu tubulos. de la nisipuri la cernoziomuri. cu înălţimea ce nu depăseşte 6 m. ciliaţi. aruncând seminţele. se deschid pe măsură ce se coc. de 2-3 cm lungime. paripenat-compuse. Caragana arborescens var. ghimpos. îndreptate în sus. 214). Pendula specie rustică şi adaptabilă din punct de vedere ecologic.5-2 cm lungime. Plantată la noi în parcuri. folosită în scop decorativ sau pe terenuri degradate. în Dobrogea şi Moldova este subspontană. lung de 30-70 mm. de 4-5 cm lungime. înţepător. mari până la 2 cm. Înmulţirea: prin seminţe (primăvara). au pereţi pieloşi. – caragană Specie exotică. Frunzele. mătăsos-păroase. pe terenuri degradate şi în scop ornamental. se adaptează pe soluri diferite. brunigălbui (fig. care sunt brune. lujerii groşi. se termină într-un vârf moale. Tulpinile şi ramurile sunt groase. 234 . Florile sunt galbene-aurii. eliptice. mici. cu 4-6 perechi de foliole. Se foloseşte în perdele de protecţie. liniar-cilindrice. pe rădăcini se găsesc bacterii fixatoare de azot atmosferic. la vârf rotunjite şi mucronate. obovoide.lanceolate. au rahisul persistent. umflate. cu seminţe păstrate în vase metalice sau de sticlă închise. Mugurii mici. mucronate. 213). Rezistă la ger şi secetă. pubescenţi. de 2-4 mm lungime (fig. cu seminţe ţinute în apă călduţă. conici. Specie rustică folosită în culturile forestiere din stepă şi silvostepă. Caragana arborescens Lam. pe nisipuri. Arbust tufos. peste 2 m . după maturaţie se răsucesc. originară din Siberia şi Manciuria. aproape sferice. vase de lut în răsadniţe. Genul Caragana Lam.

strivite lasă un miros de hamei. Genul Ptelea L. destul de rară. păroşi. glabri. Este un arbust sau arbore de mărimea a -III-a. cu marginea întreagă. trifoliate. în regiuni calde. realizând uneori până la 7(8) m înălţime. Rezistă bine la secetă.ulm de Samaria Specie exotică. foliole oblong-ovate sau eliptice.ORDINUL RUTALES Familia RUTACEAE A. mugurii nuzi. îngrăpoaţi în cicatrice. 1 cm diametru. pe faţă verzui-lucitoare.rămân pendente pe lujeri şi în timpul iernii (fig.L. Juss. cu peţiol lung. Folosire: izolat sau în grupuri. ger şi fum. Florile sunt poligame. galbeneverzui. rotunde. sepale şi stamine 4-5. suportă umbrirea uşoară. pe tip patru. Scoarţa este cenuşie. Frunzele sunt alterne. originară din America de Nord. bruni-verzui. preferă soluri nisipo-lutoase şi staţiuni adăpostite. Fastigiata. obişnuit glabre. imediat după recoltare. de cca. 1 cm lungime. Pentapylla. ritidomul mărunt crăpat. Ele apar prin iunie şi prezintă un disc nectarifer între ovar şi stamine. 2 cm diametru. mici. Înmultire: prin seminţe. sunt asemănătoare cu cele de ulm. lujerii sunt rotunzi.. Ptelea trifoliata L. 235 . Monophylla.au simetrie radiară. Cultivaruri mai importante Aurea. Fructificaţie destul de abundentă şi anuală. primăvara după stratificare. la mijloc cu două seminţe. dar cu aripioare mai groase şi reticulate. stau pe pedunculi de cca. 215). de 6-12 cm lungime. În colecţiile dendrologice apar: Ptelea Nitens Greene şi Ptelea Serrata Small. Fructele samare. sunt de cca. dispuse în corimbe terminale. Coroana regulată.

păroşi. fructe decorative. Are temperament semiombrofil (subheliofil). mezoxerofit. consolidează taluzele şi coastele. sau prin butaşi de rădăcină.1 cm diametru.C. se poate folosi pe terenuri degradate. Folosire: izolat sau în grupuri. Prezintă interes frumos.. preferă soluri bogate dar manifestă o anumită plasticitate. Este arbore de până la 15 m înălţime. Fructele sunt drupe negre. opuşi.Phellodendron amurense Rupr. Este sensibil faţă de îngheţurile timpurii şi ger. Ailanthus altissima (Mill. de 6-11 cm lungime. acuminate. gros. industrial (produce plută) dar şi ornamental are port Familia SIMAROUBACEAE A. Mihăieşti. bogate. în Lunca Timişului. La noi există câteva culturi: lângă Arad (Ocolul silvic Pecica). 216). puieţii se protejează de îngheţ. pe alei. glabri. GENUL Ailanthus Desf. de cca. globuloase. Atinge 15-20 m înălţime (în China până la 30 m).P. fals oţetar Originar din China. Lujerii gălbui-cenuşii. rezistă relativ bine la secetă.arbore de plută de Amur Specie exotică răspândită în Extremul Orient. cu scoarţa cenuşie-argintie.) Swingle. cu multă căldură estivală. Rezultate bune se obţin în lunci. (A. cu sezon lung de vegetaţie. cu 5-11 foliole ovate sau ovatlanceolate. ce formează de timpuriu ritidom suberos. Hemeiuş. pe soluri aluvionare. 236 . mugurii mici. Temperament de lumină. Simeria. Frunzele imparipenat-compuse. mai ales în sudul ţării. glandulosa Desf. Înmultire: prin seminţe (se stratifică toamna şi se seamănă primăvara). unde este subspontan. La noi se recomandă la câmpie şi dealuri este pretenţioas faţă de umiditate. lucitoare pe faţă. cultivat la noi destul de des. Florile unisexuatdioice. Caransebeş.D. cele femele în panicule terminale (fig. Braşov.) . În arealul natural creşte în staţiuni cu climat continental.cenuşer. preferă climat cald.

transparentă. cu scoarţa netedă. tomentoşi. cu 11-25 foliole peţiolate. În spaţiile verzi se remarcă atât vara cât şi iarna. anual şi abundent. Creşte foarte rapid în tinereţe. lăstăreşte şi drajonează bine. iar prin strivirea scoarţei se degajă un miros greu (scoarţa se poate utiliza contra viermilor intestinali şi a dizenteriei sau pentru prepararea vopselelor de ulei). sub 1 cm diametru. în formă de scut. moale. la exemplarele femele. aşezaţi în partea superioară a cicatrice mari. 237 . Fructele compuse din 1-6 samare libere. de 3-4 cm lungime. crăpăturile sunt albicioase. cu fructe roşii. mugurii mici. ştirbită la mijloc.) Rehd. mai târziu brun-gălbui. Lemnul are duramen cenuşiu-gălbui. foarte mari. în primul an poate avea peste 2 m înălţime. obiecte de artizanat. celuloză. lujerii foarte viguroşi. scurt pubescenţi sau glabri şi măduvă largă. cenuşie-deschis. Este putin longeviv. Este utilizat ca arbore solitar. fructifică abundent şi samarele rămân în coroană. se prelucrează cu uşurinţă. imparipenat-compuse. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) şi prin butaşi de rădăcină. Frunzele sunt alterne. la bază trunchiate şi cu 1-2 (4) dinţi glanduloşi. de 15-20 cm lungime. brunroşcate la coacere. de alei şi pentru fixarea terenurilor în pantă. marcote. Rezistă bine la poluarea cu fum şi gaze. fiecare samară constă dintr-o aripioară răsucită. fin crăpată. dar din cauza distrugerii lujerilor nelignificaţi rămâne deseori de talie mică. se utilizează în construcţii rurale.Are tulpină scurtă. dispuse în panicule erecte. 217). Florile poligame. verzi sau gălbui. se lustruieşte bine. brună-portocalie. în dreptul seminţei aşezate central (fig. de 45-70 cm lungime. Ailanthus altissima forma Erytrocarpa (Carr. Fructifică la 5-6 ani. importanţa este redusă. de 6-12 cm lungime. laxe. oblongi. cu lenticele mari. Are coroană rară. ramificată. atacat de putregai. pe una din laturi. cu miros urât. mici. este uşor. furnire. bruni.

prezintă vârfuri rotunjite sau slab emarginate. mici. lucitori. lasă miros morcov. au petale verzui-gălbui. La noi se întâlneşte în Banat. rezistă la fum. înghesuite spre vârful lujerilor. glabri. 218). afânate. Florile poligame mici. au câţiva sozi carenaţi. Lemnul gălbui. Cotinus coggygria cv. se ridică insular până la deal. sunt negricioase (fig. (Rhus cotinus L. pe margini întregi. cu numeroşi pedunculi sterili. Creşte repede la început. iubitoare de căldură.ORDINUL SAPINDALES Familia ANACARDIACEAE Lindl. de câte 3-8 cm lungime. cu scoarţă fină. Formează tufe arbustive.) – scumpie Răspândită natural în Europa Meridională şi Centrală. stau grupate în panicule mari. chiar în regiunile montane. Lujerii. Dobrogea. 3 mm diametru. de la galben până la purpuriu. Ele de asemenea. Muntenia. ovoizi sau ovo-conici. la lumină şi semiumbră. Banat. mugurii mici. în subarboretul pădurilor de stejar din Dobrogea şi Banat uneori în brădete relativ termofile din sud-vestul ţării pe Valea Minişului. de cca. Oltenia. Cultivaruri: Cotinus coggygria cv. Lăstăreşte şi marcotează uşor. la un an lăstarii pot avea 1 m înălţime. care conţine tanin în cantităţi mari. obovate sau eliptice. Rubrifolius cu frunze roşii întunecate. înfloreşte mai bine pe soluri sărace. foarte decorative. care cresc mult după înflorire. prin zdrelire au miros de morcov. Cotinus coggygria Scop. într-o serie de puncte. Fructele drupe uscate. roşcaţi. Este specie arbustivă. la tăiere secretă un suc lăptos. fin ciliati. de 1-3 m înălţime. rezistă la secetă. Moldova. solzoasă. terminale. Purpureus cu frunze verzi şi panicule roşii 238 . Este nepretentioasă faţă de sol. panicule roşcate. de 3-4 mm diametru. când devin foarte păroşi. cenuşii sau purpurii-violeţi. tare de dimensiuni reduse. Frunzele alterne. în Asia de sud-vest. drajonează mai slab. conţin mult tanin şi toamna capătă colorit foarte frumos. simple. Genul Cotynus Mill.

Flori dioice. Preferă climat continental.) . cicatricea are forma de semilună îngustă. Are înrădăcinare bogată. miez acrişor. după rupere secretă suc lăptos. cultivată în parcuri. Lemnul are duramen brun-roşcat este uşor. hirta (L. Rhus glabra L. rezistă la secetă. Înmulţire: prin seminţe stratificate (primăvara). pufoşi. înfloresc în iunieiulie. în grupuri. catifelat-păroşi. 10-20 cm lungime. cultivarul Rubrifolius se poate obţine din seminţe stratificate 3-5 luni. Marcotaj prin musuroire sau arcuire. păros. imparipenat-compuse. de dimensiuni reduse. acuminate. mai mic şi nu este păros 239 . rămân pe lujeri până primăvara. Lujeri foarte groşi. în panicule terminale. mici. serate pe dos pubescente în tinereţe. foarte ornamentali (fig. Lăstăreşte şi drajonează extrem de abundent. iritant. rezistă şi iarna. emisferici. foarte decorative. prin butaşi de vară. grădini. până la 50 cm lungime. cele femele foarte îngrămădite. uneori în vase. din rădăcini se obtin varietatile. casant. Muguri alterni. adaptabil la condiţiile de climă şi sol din zona temperată. Genul Rhus L. pe terenuri degradate. oblong lanceolate. păroase. paniculele fructifere roşii-violacei. toamna se colorează în roşu aprins. Este utilizat pentru consolidarea coastelor şi taluzurilor. Are temperament de lumină. Frunze roşii-portocalii toamna. 219).oţetar roşu Specie exotică din America de Nord. Arbore de mărimea a III-a (10-12 m) sau arbust. creşte pe soluri nisipoase. (R. Frunze foarte mari. Rhus typhina L. primăvara. brunroşcaţi. periodicitate anuală.) Sudw. moale. Fructe drupe. verzi-gălbui. maturitate la 2-3 ani. toamnă. fructificaţie abundentă. grupate într-un ghem roşu-violaceu. specie foarte asemănătoare cu Rhus typhina. Vara necesită caldură.Folosire: izolat. 11-13 foliole. destul de bine la ger şi fum.

Frunze imparipenat-compuse. bruni. longevitate redusă. se obţine prin seminţe (în februarie – martie în sere. – koelreuteria Specie exotică din China şi Japonia. 4-8 cm lungime. Genul Koelreuteria LAXM. Apreciată specie ornamentală. Creşte bine pe soluri revene. rară. tulpină neregulată. roşcaţi. Laciniata cu frunze cu foliole foarte sectate. ovoid-alungite. Atinge până la 10 m înălţime. mai des prin butaşi de rădăcină şi drajoni. 7-15 foliole imperfect opuse. Creşte bine în staţiuni calde. Înmulţirea: rar prin seminţe. lenticele gălbui proeminente. frumos colorate. Fructe capsule veziculoase. 30-40 cm lungime. glabri. se coc prin septembrie şi se păstrează peste iarna pe lujeri (fig. galbene în panicule erecte. Utilizare: izolat sau în grupuri. Flori poligame. suportă soluri mai compacte. ovate. Lăstareste bine. coroană largă. Lujeri viguroşi. cu tendinţă glabre spre baza. fidate. de obicei se seamănă în februarie în pat cald sau seră. Periodicitatea fructificatiei este anuală. lat-ovoizi.L. destul de abundentă. primăvara roşcate. rezistă bine la uscăciune. neregulat şi rar crenat-dinţate. 220). începe să fructifice la 4-5 ani. muguri alterni. 240 .Rhus glabra var. rar terminale. Koelreuteria paniculata Laxm. Juss. cultivată numai în scop ornamental. Are temperament de lumină. permeabile. uscate şi sărăturoase. cenuşii-bruni. 35-40 cm lungime. însorite. datorită florilor mari. fructele persistă şi iarna. pendente 4-5 cm. fertile. prin butaşi de rădăcină (în decembrie în seră rece). înfloresc din iunie până în august. cicatricea obtuz-triunghiulară sau semicirculară cu trei urme. scoarţă cenuşie cu crăpături longitudinale. Familia SAPINDACEAE A. cu pereţi membranoşi. Mai ales în tinereţe este sensibil faţă de îngheţuri şi gerurile mari din iarnă. în lădiţe). acuminate.

uneori formează cu ulmul de munte mici arborete. Acer pseudoplatanus L. rar compuse. De regulă este diseminat sau în grupe mici. Arbore de mărimea I. scheletice (chei). înrădăcinare piuvotanttrasantă. sau staţiuni cu soluri nefavorabile fizic dar în care pretenţiile ridicate faţă de trofocitatea solului. Poate vegeta şi în climat mai călduros şi uscat (deal şi câmpie). cu umiditate suficientă. urcă până la 1500-1600 m înălţime. brun-gălbui. des andromonoice. Cuprinde aproximativ 110 specii de arbori şi arbuşti originari din Europa. simetrică şi groasă.paltin. pe conuri de dejecţie şi grohotişuri calcaroase. uneori vegetează viguros în staţiuni cu soluri superficiale. şi bogăţia în humus sunt corespunzătoare. lung aripate. bogate în baze de schimb. introdus artificial se comportă multumitor. Genul Acer L. Muguri opuşi. Scoarţa cenuşie în tinereţe. flori poligame. din şleaurile de deal până în molidişuri. cicatricele frunzelor se unesc direct sau printr-o linie stipelară. de la 30-40 de ani dezvoltă un ritidom caracteristic. mai mari decât la celelalte specii indigene. Juss. Are exigenţă ridicată faţă de fertilitatea solului.. Frunze simple. apare ca o specie pionieră. Se exfoliază în plci de mărimi şi forme variabile. Africa de Nord şi America de Nord. verzi până la brun-deschis. Nu supportă excesul de umiditate. Preferă regiunile montane cu climat răcoros şi umiditate atmosferică ridicată. Sud şi Sud-Est.Familia ACERACEAE A. 37).L. Coroana largglobuloasă. (paltin de munte) Arbore indigen răspândit în Europa. La noi vegetează la deal şi munte. de culoare verzui. Tulpina destul de dreaptă (uneori cu neregularităţi). muguri opuşi. afânate. dar ceva mai de lumină decât arţarul şi jugastrul. Lujeri viguroşi. mai rar dioice şi androdioice. Este întâlnit pe soluri bogate în humus (mull). în Centru. glabri. Factorii ecologici determinanţi pot funcţiona compensator. Fructele – disamare. pe 241 . Are temperament de semiumbră. în Vestul Asiei (fig. cu nuanţe roşcate. în general palmat-lobate. Asia. cu înălţimea de 30 (40) m. izolat în rarişti subalpine. bine drenate. nu suportă excesul de umiditate. numeroase lenticele.

margini tiviţi cu o dungă îngustă brună, au cicatricele frunzelor perechi unite printr-o linie stipelară scurtă orizontală stau depărtaţi de ax, mugur terminaltetragonali şi mai mari. Frunze: penat-palmat-lobate, 10-18 cm lungime, corolate, verde închis pe faţă, verzi albăstrui mate pe dos, lobi neregulaţi crenaţi-seraţi la vârf acuminaţi, îngustaţi şi obtuzi, sinurile înguste şi ascuţite, peţiol de 5-15 cm lungime, nu conţin suc lăptos. Flori: poligame, verzi-gălbui, grupate în panicule pendente 5-15 cm, apar după înfrunzire. Fructe: disamare, aripi depărtate sub un unghi drept sau ascuţit (fig. 221). Este o specie cu variabilitate relativ restrânsă: Acer pseudoplatanus var. Purpureum Lond. cu frunze purpurii pe dos. Acer pseudoplatanus var. Erytrocarpum Carr. cu frunze mici, lucioase, fructe roşii. Acer pseudoplatanus forma Palmatifidum cu frunze penta-partite. Maturitatea arborilor în masiv se atinge la 30-40 ani. Fructificaţii dese, aproape anuale, maturaţia fructelor are loc în septembrie, creşte repede în tinereţe. Longevitate: 400-500 ani. Dacă înmulţirea se face prin lstari, longevitatea este redusă, cioatele putrezesc. În amestec cu fagul sau gorunul se situează în primul etaj, volumul de masă lemnoasă este însemnat, este comparabil cu cel al fagului (la 80 de ani 12-13 m3/an/ha), sau gorun (120 de ani 7,5 m3/an/ha). Frunzişul este atacat de ciuperca Rhytisma acerinum pecinginea frunzelor de acerinee, are puţini vătămători biotici. Lemnul este foarte valoros rzistent, durabil, uniform, elastic, cu luciu în secţiunea longitudinală, cu desen frumos (paltin creţ), utilizat în industria mobilei, pentru producerea lambriurilor, instrumentelor muzicale. Deşi nu este o specie cu productivitate mare prin lemnul său deosebit, participă la ridicarea valorii fgetelor şi molidişurilor. Însuşirile silviculturale permit să consolidze arboretele de molid împotriva doborâturilor de vânt, să amelioreze solul prin frunzişul bogat în elemente minerale, care se descompune uşor. Ca arbore ornamental este cultivat izolat, în aliniamente (de la câmpie la munte) sau în masive (specie de amestec).

242

Acer platanoides L. - artar, paltin de câmp Arbore indigen, arealul coincide cu al paltinului de munte, îl depăşeşte în nord, ocupă teritorii din Scandinavia şi Finlanda, până în Munţii Urali (fig. 37). În ţara noastră se găseşte mai ales la deal şi câmpie (în şleauri), la munte mai rar, sporadic, prin făgete şi pădurile de amestec răşinoase cu fag. Este o specie de diseminaţie. Este mai adaptat la climatul excesiv-continental din nord-estul Europei, dar este pretenţios faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Suportă mai bine seceta în aer şi sol. Preferă soluri fertile, dar tolerează uneori şi soluri relativ compacte, cu umiditate mai redusă. Este semiombrofil, mai de umbră decât paltinul. Arbore de până la 25 m înălţime, înrădăcinare pivotant-trasantă, ritidomul se formează de timpuriu, nu se exfoliază, este bru-cenuşiu, subţire, cu crăpături superficiale longitudinale şi transversale. Lujeri brun-roşcaţi, muguri ovoizi sau globuloşi, brun-roşcaţi (rar verzi) alipiţi de lujer, cei terminali mai mari, tetragonali, caracteristic, unite direct, formând un unghi ascuţit. Frunze palmat-lobate, 10-15 cm lungime, cu 5-7 lobi, pe dos de culoare verde, lobi la vârf evident acuminaţi, pe margini cu câţiva dinţi prelungiţi, cu sinurile larg rotunjite, peţiol 8-15 cm, conţine suc lăptos. Flori poligame, galbene-verzui, apar prin aprilie-mai înaintea înfrunziri, în inflorescenţe corimbiforme erecte. Fructe disamare cu aripi divergente sub un unghi obtuz (fig. 222). Maturitatea arborilor şi caracteristicile fructificaţiei sunt ca la paltin. Taxoni de interes ornamental: Acer platanoides var. Schwdleri (var. Coloratum) cu frunze tinere roşiisângerii lucitoare, apoi verzi închis, cu nervurile şi peţiolul roşcate. Acer platanoides forma Globosum cu coroană rotundă Acer platanoides forma Palmatifidum cu frunze palmate, adanc penatpartite. Arţarul creşte destul de rapid în tinereţe, are o bună capacitate de concurenţă interspecifică la vârste mici; după 40-50 ani rămâne frecvent în etajul al II-lea. Valoarea lemnului este ceva mai redusă decât cea a paltinului, şi productivitatea este mai redusă, utilizările sunt similare.

243

Este o valoroasă specie de amestec în stejărete, se dezvoltă relativ bine şi în regiunile secetoase. Este mult apreciat ca arbore ornamental, de-a lungul şoselelor, cu aspect frumos mai ales toamna, când se colorează în galben. Acer campestre L. - jugastru Specie indigenă răspândită în Europa şi Asia Vestică (fig. 38). La noi este specie de amestec în şleaurile de la câmpie şi deal şi în qvercetele începând din silvostepă. Are pretenţii mai mari faţă de căldura estivală, dar este mai tolerant faţă de sol; se mulţumeşte cu soluri relativ uscate, compacte, suportă solurile sărăturoase. Rezistă relativ bine la umbrire; are temperament de semiumbră. Arbore de mărimea a II-a, rar are peste 15 m înălţime, tulpină rău conformată, noduroasă, ritidom format de timpuriu, relativ gros, friabil, fin şi neregulat crăpat, cenuşiu-gălbui, pete albicioase, mărunte, coroană deasă. Lujeri subţiri, pubescenţi în tinereţe, apoi glabrescenţi, gălbui-bruni, cei de doi ani sau mai bătrâni au uneori muchii sau aripi longitudinale, de plută ca la cel de câmp. Frunze: palmat-lobate, 5-10 cm lungime, 3-5 lobi obtuzi sau rotunjiţi, margini sinuate sau întregi, peţiol 2-4 cm lungime, conţine suc lăptos. Flori: inflorescenţe corimbiforme, multiflore, erecte, galbene-verzui ca la arţar, apar însă mai târziu, odată cu frunzele. Fructe: disamare cu aripi aşezate în prelungire sau puţin întoarse spre peduncul (fig. 223). La noi se deosebesc două subspecii: A. c. eucampestre – cu frunze pentalobate, A. c. marsicum – cu frunze trilobate. Lăstăreşte mai activ decât paltinul şi arţarul, are capacitate de drajonare. Creşterea încetineşte devreme, longevitatea până la 100 ani. Lemnul este fin, omogen, greu, trainic, dur, se prelucrează uşor dar este de dimensiuni reduse, tulpinile sunt rău conformate, are puţin utilizări, în strungărie, rotărie, este un bun combustibil.

244

Din punct de vedere silvicultural, specia este apreciată ca însoitor al stejarului în şleauri, stimulează creşterea şi elagajul speciilor principale, protejează şi ameliorează solul. Acer tataricum L. – arţar tătărăsc, gladiş Specie indigenă, răspândită în sud-estul Europei, Caucaz şi Asia Vestică (fig. 38). La noi se găseşte la câmpie şi coline în subarboretul pădurilor de stejar şi şleau. Este mai exigent faţă de caldură decât jugastrul şi mai tolerant faţă de troficitatea solului, apare pe soluri compacte, cu regim de umiditate variabil, pe soluri salinizate. Suportă bine umbrirea. Arbust sau arbore de mărimea III (sub 10 m), tulpină rău conformată, strâmbă şi scurtă, scoarţa caracteristic, rămâne netedă, cenuşiu-închisă, cu nuanţă roşiatică. Lujeri subţiri, uşor muchiaţi, brun-roşcaţi până la purpuriu, glabri, lucitori, muguri mici, alipiţi de lujer, roşii-bruni, cicatricele perechi se unesc printr-o linie stipelară, concavă. Frunze ovate sau ovat-oblongi, 5-10 cm lungime, acute, scurt acerminate spre deosebire de celelalte specii indigene, întregi neregulat dubluserate sau cel mult lobate spre bază, toamna devin roşii, foarte decorative. Flori albe-verzui, în panicule erecte, lung pedunculate, apar după înfrunzire, în luna mai. Fructe disamare glabre, nuculă bombată şi aripi roşii-purpurii, îndreptate înainte, suprapuse la vârf (fig. 224). Este o importantă specie de subarboret începând din pădurile din stepă pentru că suportă umbrirea protejează solul, rezistă la secetă. Se utilizează în plantaţii din terenuri degradate. Se foloseşte ca specie ornamentală în masive şi perdele. Poate fi introdus până în regiunile montane inferioare (600-700 m). Acer monspessulanum L. – jugastru de Banat Specie indigenă, originară din Sudul Europei, Asia Mică şi Africa de nord (fig. 38). La noi apare sporadic în sudul Banatului. Este termofil şi mezoxerofit, suportă gerurile şi solurile uscate, calcaroase, scheletice, superficiale.

245

Specie arbustivă sau arbore de mărimea a III - a până la 10 m, tulpină scurtă, ramificată adeseori de la bază, strâmbă, scoarţă netedă în tinereţe, cenuşiegălbuie mai târziu, ritidom solzos. Lujeri bruni sau galben-roşcaţi, muguri mici, ovoid-alungiţi, depărtaţi de lujer, brun- negricioşi, aproape glabri, linia stipelară dreaptă. Frunze cu 3 lobi, aproape egali, ovat-triunghiulari, cei laterali divergenţi, margini obişnuit întregi, pe faţă glabre-lucitoare, pe dos glaucescente, cu smocuri de peri la subsoara nervurilor, peţiol 2-6 cm lungime, conţine suc lăptos, cad târziu. Flori galben-verzui, în corimbe erecte, după aceea pendente, apar odată cu frunzele. Fructe disamare mici de 1,5-2,5 cm lungime, seminţe foarte bombate, aripioarele în unghi ascuţit, până la paralele (fig. 225). Lemnul este cu duramen roşcat mai omogen şi mai dens decât a celorlalţi aceri dar de dimensiuni reduse. Se introduce în staţiuni supuse uscăciunii ca specie protectoare şi amelioratoare de sol. În regunile calde şi uscate se foloseşte în scop ornamental. Acer negundo L. – arţar american Specie exotică originară din America de Nord. La noi se foloseşte ca arbore ornamental. Este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, rezistă la geruri. Vegetează pe soluri uscate, nisipoase sau compacte. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionale bogate, profunde, umede (Lunca Mureşului, la Simeria a devenit invadant). Lăstăreşte şi drajonează abundent. Are temperament de luminăsemiumbră. În arealul natural ajunge la 20 m înălţime, la noi 11-12 m, trunchiul sinuos, defectuos, ramificat de la mică înălţime. Lujeri verzui sau brun-violacei, acoperiţi cu o brumă albăstruie, muguri ovoizi de culoarea lujerilor, brumaţi, cicatricele unite sub un unghi ascuţit. Frunze imparipenat-compuse, 3-7 foliole, variabile ca formă, inegal sinuate pe margini, cea terminală des trilobată. Flori dioice (nu poligame) verzi-gălbui, cele mascule în fascicule, cele femele în raceme pendente.

246

Fructe disamare, cenuşii-albicioase, aripi aproape paralele, 2-3 cm, arcuite spre interior şi suprapuse la capete (fig. 226). Rezistă bine la poluare. Subunităţile au mare valoare ornamentală: Acer negundo var. Variegatum cu frunze cu marginea albă Acer negundo var. Auratum - puţin mai mic, cu frunze gălbui Acer sacharinum L. (A. dasycarpum Ehrh.) – arţar american argintiu. Specie exotică nord americană, nu rezistă la secetă, dar rezistă la ger, vegetează pe soluri nisipo-lutoase, afânate şi umede. Are temperament de lumină. La noi este cultivat ornamental pentru forma şi culoarea frunzelor, din regiunile de câmpie până la munte, solitar sau în grupuri, aliniamente. Arbore cu înălţimi de până la 25m, scoarţa cenuşie, ritidom din plăci alungite, cu marginile uşor răsfrânte. Lujeri roşcaţi cu multe lenticele, muguri scurt pedicelaţi, roşii, cicatricea frunzelor unite printr-o linie stipelară orizontală. Frunze cu 5 lobi adânc spintecaţi şi lobulaţi, 8-15 cm lungime, verzi pe faţă, argintii pe dos, vârful lobilor lung acuminat, peţiol lung 8-12 cm, nu conţine suc lăptos, înfrunzeşte în aprilie. Flori poligame, apetale, verzui în fascicule, apar înaintea înfrunziri. Fructe disamară mare, cu aripioare divergente şi puţin curbate (fig. 227). Din genul Acer în colecţiile dendrologice sunt cultivate şi alte specii, cum ar fi: Acer ginnala Maxim. – arţar de Manciuria Arbore mic sau arbust cu frunze trilobate, cu lobul central alungit. Creşte bine în Banat, pretinde climat mai blând. Acer palmatum Thunb. – arţar japonez Arbore mic sau arbust, frunze palmat lobate, cu 5-11 lobi lanceolaţi, toamna frunzişul este roşu-carmin. Acer palmatum cv. Atropurpurea cu frunze roşu închis tot anul Acer palmatum cv. Dissectum cu coroana semisferică, de 3 m înălţime.

247

platanoides. Se dezvoltă bine pe soluri profunde. – castan porcesc Specie exotică originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. largă. bogate. Mugurii sunt foarte mari. puternic ramificată şi de multe ori apare torsionată. La noi este cultivat în parcuri şi grădini sau aliniamente stradale. lucitori. Familia HIPPOCASTANACEAE A. ginnala). Lujerii groşi. Acer palmatum şi Acer rubrum nu rezistă la secetă. glabri sau slab pubescenţi cu lenticele evidente. rezistă bine la ger şi secetă. frumos. Acer sacharinum). A. vegetează şi pe soluri sărace şi bătătorite. arbore înalt cu samarele tinere roşii în raceme pendente. revene. Temperament de umbră – semiumbră. imediat după recoltare sau primăvara cu seminţe stratificate 60-90 zile). Folosire: solitar şi în grupuri. câteodată lipsa de precipitaţii din timpul verii produce necroze şi pârlituri ale frunzişului. globuloasă. are 3-9 urme fasciculare. Are amplitudine climatică destul de mare. Este un arbore cu înălţime mare. coroana rotunjită. A. are aspect 248 . Coroana este deasă.arţar roşu Originar din America de Nord. bruni. tataricum. Tulpina exemplarelor izolate este scurtă. A. prin marcotaj (Acer negundo. Aesculus hippocastanum L. în aliniamente ( Acer Pseudoplatanus. deasă. bruni. până la 30m.Acer rubrum L. opuşi cei terminali uneori au 2cm lungime.. cleioşi. prin altoire în ochi dormind (la colet sau în coroană). cicatricea este mare.P. A. La Acer platanoides se poate tunde coroana. campestre. cu ritidom cenuşiu-negricios. Înmulţire: prin seminţe (toamna.C.D. sacharinum). în masive şi perdele (A. ovoizi. Genul Aesculus L. groasă.

Aesculs x carnea Hayne (Aesculus rubicunda Lois. pătate în roşu la bază. Creştere activă in primii 2-3 ani. sunt în treimea superioară curbat-îngustate şi terminate într-un vârf scurt. ca arbore de aliniament. de talie mai mică decât castanul porcesc (10-15m). puţin rezistent. 249 . andromonoice. mari.Frunzele palmat-compuse. foarte decorative în timpul înflorii. Albovariegata. lung peţiolate. Înmulţirea prin seminţe (imediat după coacere sau după stratificare). Folosit în spaţii verzi de la câmpie la munte. Fructele capsule cărnoase. cu 5-7 foliole obovate la bază cuneate. cu o pată gălbuie sau brună-cenuşie (fig. relativ mici. prin butaşi de rădăcină confectionaţi în noiembrie. verzi-lucitoare. prevăzute la exterior cu ţepi mari. Aesculus hippocastanum var. cu ramuri în unghi de 400. iar castanele cu ghimpi rari. prinse pe un peţiol mai scurt. sunt grupate în panicule erecte. Pyramidalis cu coroana piramidală. turtit-sferice. brune. petale albicioase. în grupuri. se diminuează de timpuriu. la margine de masiv. vârful acuminat. pubescenţi în tinereţe. flori roz închis sau roşii. lucitoare. Lemnul este moale uşor. Pendula. albe. se deschid în trei valve. Aureovariegata. multiflore. sterile. Plena cu flori duble. Lujerii sunt cenuşii-gălbui. foliolele. Florile sunt roz-închis. foarte apreciat arbore ornamental. sferice. Aesculus hippocastanum x Aesculs pavia. Seminţele (castane). de importnţă redusă.) – castan roşu porcesc Este un hibrid între Aesculus hippocastanum şi Aesculus pavia. în masive. 228). Frunzele au cinci foliole. de culoare verde. marginea crenată. Fructificaţie anuală şi abundentă. este mai mic 10-15 m înălţime. de 9-12cm. solitar. Longevitate de aproximativ 150 ani. prin mai-iunie. în număr de 1-2 (3). Prezintă o serie de varietăţi: Aesculus hippocastanum var. Florile poligame. altoire în oculaţie. mici şi moi.

acute. lujerii verzi-măslinii. Este o specie termofilă. Golden. ovate. 229). Temperament de umbră. Arbust până la 5m înălţime (în ţara noastră).Arad). semnalat în pădurea Dosul Laurului (Zimbru . Ilex aquifolium L. Florile dioice sau poligame. mucronate la vârf. 7mm. globuloase. cu umiditate suficientă. Albo-Marginata Ilex aquifolium cv. relativ xerofită. revene.forma mascula. de culoare verde-închis. grupate în fascicule axilare şi apar prin mai-iunie. – laur Răspandit în sudul şi vestul Europei. rigide. seminţele nu germinează decât în anul II (fig. Golden-Queen . mirositoare. Rezistă relativ bine la ger. vegetează mult mai bine pe soluri bogate. Fructele sunt drupe baciforme. au un diametru de cca. cu margini aurii. spini mici. ferite de ger şi îngheţ. frunze eliptice cu margine aurie Ilex aquifolium cv. Africa de Nord şi Sud-Vestul Asiei. Prezenţa sa spontană la noi este sub semnul întrebării. ovat-eliptice.Familia AQUIFOLIACEAE Genul Ilex L. se cultivă în staţiuni adăpostite. Reprezintă un monument al naturii. albe. neregulate. mai late. frunzele alterne. Aureo-Marginata Ilex aquifolium var. Se cunosc numeroase forme horticole: Ilex aquifolium forma Pyramidalis Ilex aquifolium var. se adaptează şi la soare. sunt colorate în roşu aprins şi cu 4-5 sâmburi monospermi. persistente.forma femela. cenuşie. de 3-7cm lungime.King . spinos dinţate. ocupă teritorii însemnate în zona mediteraneană. frunze oval-rotunjite. vegetează cu dificultate. 250 . cu scoarţa netedă. slab muchiaţi. rămân pe lujeri până primăvara. Este un interesant arbore ornamental. Se găseşte cultivat în grădinile dendrologice din ţară. Lăstăreşte şi marcotează bine. dar în climate aspre. nepretentioasă faţă de sol.

putând ajunge până la 6m înălţime. . – Salbă moale. longitudinale. bisexuate. profunde. butăşire sau altoire. tolerează semiumbra. în fiecare lojă 1-2 seminţe învelite într-un aril portocaliu. Se obţine din sămânţă. Euonymus europeus L. frunze caduce. rotunjite. garduri vii tunse. fructul . uneori persistente. pe pedunculi de 1-3. preferă soluri eubazice. sferice. Rezistă bine la ger. Rezistă bine la secetă. sunt aşezate la subsuoara frunzelor. mai pronunţate la lăstari. de la câmpie până la deal. urcă în regiunile montane inferioare aici se localizează pe calcare şi pe versanţii însoriţi. Florile complete. cu patru lobi rotunjiţi pe spate. de cca. acuminate. pe dos albăstrui-verzui. Capsula.5 cm diametru. hermafrodite. uneori agăţătoare sau târâtoare. la 251 . Se folosesc ca plante izolate.Ilex crenata Thunb. cu solzi verzui. de 1-1. Br. de culoare albicioasă sau brună. flori complete. acuţi. la bază îngustate. Voniceriu Specie originară din Europa şi Asia de Vest. afânate. verzi-gălbui. Lujerii sunt verzi. în grupuri. muchiaţi.) Cuprinde peste 100 de specii arbustive din climate temperate şi calde. Genul Euonymus L.originar din Japonia. (Evonymus L. având patru mucii suberoase. crenat-serate. opuşi sau imperfect opuşi sunt ovoizi. peţioli de 0. ORDINUL CELASTRALES Familia CELASTRACEAE R. frunze mici 2-3 cm. Drajonează puternic. arbust de 2-3 m înălţime.capsulă lobată cu 4-5 loje. Creşte şi prin zăvoaie sau lunci. fructe negre.5 cm lungime. de 3-10 cm lungime. mult răspândită la noi în subarboretul pădurilor. slab acide. prin marcotaj. Mugurii. 1 cm în diametru. Frunzele alungit-lanceolate sau ovat-eliptice. dispuse câte 3-8 în cime laterale. glabre sau pubescente. Arbust de talie relativ mare. des ramificat.5 cm. aripate. cu secţiune tetragonală. creşte încet. apropiaţi de lujer.

Frunzele opuse. de cca. – Salbă râioasă Areal european şi asiatic.6 cm diametru. Are dimensiuni mai mici decât salba moale. mai mici. poate fi folosit în perdelele forestiere ca specie de subarboret. Lemnul este gălbui. albicioase. portocaliu.maturitate de culoare roşie-carmin sau roză. Euonymus verrucosus Scop.salbă pitică 252 . Drajonează mai slab. de 3-6 cm lungime şi 2-5 cm lăţime. mărunt crenat-serate. complete şi pe tipul patru. scoarţa rădăcinilor conţine gutapercă folosită în industria electrotehnică pentru izolarea cablurilor. de numai 0. brunii. Florile. 230). Euonymus nana Sieb. peţioli mai scurţi. Argenteovariegata. de culoare roză. lucitor (fig. sunt înconjurate compet de un aril cărnos. omogen. (E. Mult utilizate în culturi ornamentale sunt cultivarurile: Albus. 231). sunt ovatlanceolate sau alungit-eliptice. cărora le corespund patru loji. acuminate. caracteristice. la bază rotunjite sau îngustate. cu 5-6 solzi. cu patru lobi. suportă mai greu seceta şi uscăciunea. de culoare brună-închis. mai subţiri. cuielor şi carbonizat pentru cărbune pentru desen. 1 cm diametru. Protejează şi ameliorează solul. folosit la obţinerea scobitorilor. după deschiderea capsulei rămân suspendate un timp pe firişoare subţiri ( fig. creşte mai încet. de cca. sunt depărtaţi de lujer. Rosmarinifolia Hort. Atropurpureus. prevăzuţi cu numeroase verucoziţăţi. Seminţele. de maximum 2-3 m înălţime. la margine cu o dungă brună. preferă staţiuni umbrite şi suficient de umede. este un valoros arbust industrial. nemuchiaţi. lujerii verzi. 0. Ecologic se aseamana cu Euonymus europeus. câte 1-3 (4). aproape rotunzi.2-0. sunt grupate în număr mai mic decât salba moale. Fructul este o capsulă. Mugurii tot ovoizi. în cime reduse. Seminţele negre sunt înconjurate incomplet de un aril portocaliu. cu 1-2 seminţe. La noi este element de subarboret la câmpie şi dealuri. cel terminal mai mare.). pe pedunculi de 3-4 cm lungime.3 cm.

având germinaţie slabă. cu tulpini repente sau ascendente. cu frunze verzi închis care devin toamna roşii-purpurii. Aureo-Marginata Euonymus japonica var. Radicans arbust de 15 cm înălţime. de 1-4 cm lungime. Euonymus fortunei var. variegate cu alb. flori brune-purpurii. Arbust pitic. Gracilis – arbust mic. Coloratus arbust târâtor. la noi apare extrem de rar în nordul Moldovei şi Transilvaniei. verzi-închis. dar e sensibil la ger. puternic ramificat. Originar din China. frunze persistente. de la 0.3-2 m. semănăturile târzii şi cele de primăvara sunt riscante. frunze persistente. Euonymus japonica var. Albo-Marginata Euonymus japonica se poate planta solitar. . Euonymus japonica Thunb. liniare. Arbust tufos. Înmulţire: prin seminţe (septembrie-octombrie). deosebit de frumoase. rezistente la poluarea atmosferică. eliptice. Frunze persistente.Specie indigenă. arbust târâtor.. mai frecvent în Caucaz. frunze persistente.frunze de 3 cm. vârful lăstarilor este adesea roz. apare rar în Europa. prin butaşi – vara Euonymus fortunei şi Euonymus japonica. urcă pe trunchiul arborilor sau pe ziduri. Euonymus fortunei var. în mlaştini şi stâncării. Euonymus fortunei Turcz. relativ mici (1-3 cm). prin altoire (iulie) în oculaţie. cu nervuri mai deschise. de 2 m înălţime. eliptice. înfloreşte şi fructifică la vârste înaintate. câteodată devine urcător. fără stratificare. de 30 cm. Specia şi varietăţile sunt mai sensibile la ger. formele erecte. Euonymus fortunei cv. lucioase. numai 253 . Formele pitice cresc si mai încet. fructele capsule de culoare roz cu seminţe parţial acoperite de aril.

Florile albe-gălbui. Preferă staţiunile calde. verzi-măslinii până la roşii-bruni. cu numeroase tulpini drepte şi scoarţa cenuşie-brună. Mugurii sunt opuşi. după înflorire devin pieloase. fin crăpată. cu două margini carenate şi cu un singur solz aparent. albe-gălbui. Scoarţa lujerilor de doi ani prezintă striaţiuni albicioase în lung. acuminate. pe dos albăstrui. frunzele în tinereţe sunt subţiri. Seminţele. întâlnită sporadic de la câmpie şi deal. caduce. seminţele sună dacă sunt mişcate. 232). Specie de semiumbră. stâncării. în păduri. frunze trifoliate. Lujerii viguroşi. cu numeroase lenticele albe. sunt sferice. de culoare verde-închis. folosit în strungărie. prin august. câte 1-3 în fiecare lojă. tare. cu pete oblong-lanceolate. corola este campanulată. fizibil. pendente. foarte caracteristice. rareori în regiunile montane inferioare. însorite. rezistent faţă de secetă. ovo-conici. au cinci sepale petaloide. însoţeşte teiul. de o formă eliptică. lucitoare. fructe alungite. Fructele sunt capsule. sferice sau piriforme. verzi până la roşii-bruni.Familia STAPHYLACEAE Lindl. albe-gălbui. turtiţi lateral. – clocotiş Specie indigenă de origine mediteraneană. Originar din America de nord. acuţi. mari. Staphylea trifolia L. de unde şi denumirea de „clocotiş”. zăvoaie. umflate. reticulaţi. Lemnul este alb. de 2. Frunzele imparipenat-compuse. glabre. fin serate. glabri. 254 . luminişuri. După coacere. greu. la interior cu 2-3 loji. au 5-7 foliole.. inflorescenţe mai scurte. Arbust de până la 5m înălţime. de 5-12 cm lăţime. la vârf se termină cu doi muguri. tolerant faţă de umiditate. alungite. Genul Staphylea L. Staphylea pinnata L. brune-deschis. în formă de tufă. dispuse în panicule terminale. lung peţiolate. sunt comestibile (fig. suporta umbrirea. Înfloreşte în mai-iunie. Folosire: solitar sau în grupuri. la vârf roşietice.5-4 cm terminate cu două sau trei vârfuri prelungite şi având pereţi membranoşi.

superficiale. Mugurii sunt imperfect opuşi sau opuşi. la margini de pădure. scheletice. rezistă la ger şi secetă. curbaţi şi alipiţi de lujer. Asia Vestică şi Nordul Africii. frunze simple. Lujerii cenuşii. peţiolul de 1-4 cm lungime. pentru înrădăcinare se acoperă cu clopote de sticlă. părul ciutei Specie răspândită în Europa. calcaroase. – spinul cerbului. mari. Arbust. în păduri rărite. au lenticele răzleţe. ORDINUL RHAMNALES Familia RHAMNACEAE A. fiind adeseori terminaţi într-un spin care înlocuieşte mugurul terminal. acute sau obtuze. 255 . cu baza îngustată sau rotonjită. la noi. Juss. ovate până la eliptice. opuse sau alterne. ovo-conici ascuţiţi. pe margini crenat-serulate cu numai 3-4 perechi de nervuri evident arcuite. în staţiuni expuse insolaţiei. în răsadniţe reci şi stratificate (primăvara). prin butaşi se înmulţeşte greu. flori hermafrodite. Genul Rhamnus L. cicatricea verticală. Este un arbust pretenţios faţă de căldura estivală. fructe – drupe globuloase cu resturile caliciului persistente la bază.5 cm. aspră. de numai 2-3 m înălţime. Este întâlnit pe soluri uscate. Include aproximativ 100 de specii arbustive sau arbori mici din climat temperat al emisferei nordice. prin marcotaj prin muşuroire. subtermofil. glabri-lucitori. Rhamnus catharticus L. solzii pe margine ciliaţi şi cu o dungă lată cenuşie. cu trei urme fasciculare. cu lungimea de 4-8 cm şi lăţimea de 1-3. sub scoarţă lemnul fiind gălbui. verigariu. ce se exfoliază în inele. sunt variabile.L. scoarţa brună. asociat cu păducelul şi porumbarul. de regulă la maturitate glabre. din silvostepă până în regiunea montană inferioară.Înmulţire prin seminţe după recoltare. Frunzele. heliofil.

Florile sunt poligame sau dioice, mici, pe tip patru, verzi-gălbui, câte 2-5 în fascicule axilare, apar în mai-iunie. Fructele sunt drupe, negre, sferice, cu diametrul de 6-8 mm, au 2-3 seminţe negre, în trei muchii, ce prezintă o crăpătură longitudinală foarte îngustă, numai la capete puţin lărgită şi cu margine cartilaginee. Fructele conţin substanţe colorante şi substanţe purgative (fig. 233). Lemnul cu duramen roşcat, tare, greu, din care se cnfecţionează obiecte de artizanat şi strungite. Rhamnus tinctoria W. et K. – Spinul cerbului [Rhamnus saxalitis Jack. ssp. tinctorius (W. et K.) Nym.]. Specie răspândită în sud-estul Europei, Balcani. La noi apare sporadic, în staţiuni însorite din silvostepă până în regiunea montana inferioară, pe calcare, pe soluri superficiale, scheletice, stâncării. Rezistă bine la secetă. Este o specie fixatoare de sol. Atinge cel mult 1,5 m înălţime. Are tulpini ascendente, scoarţa brunroşcată, cu crăpături. Lujerii bruni-roşcaţi, pubescenţi. Frunzele mai mici decât la Rhamnus catharticus. Fructe obovoide, negre-lucioase, sămânţa prezintă ăe faţa dorsală o crăpătură longitudinală, largă, de jur-împrejur cu margine cartilaginee (fig. 234). Este o specie fixatoare de sol. În colecţiile dendrologice se cultivă peste 25 specii exotice, din Asia, Europa meridională, America de Nord.

Genul Frangula Mill.
Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) – paţachină, cruşin Specie indigenă cu areal eurasiatic. La noi se întâlneşte în zonele de câmpie şi coline, sporadic la munte. Specie mezotermă, exigentă faţă de umiditatea solului, poate vegeta pe soluri sărace, acide. Temperament de semiumbră. Specie arbustivă, până la 5 m înălţime, lujeri bruni cu lenticele albicioase, muguri nuzi, frunze lat-eliptice 4-7 (12cm) lungime, vârf acut, bază îngustată,

256

margini întregi nervuri arcuite şi evidente pe dos, flori hermafrodite, fructele drupe sferice de 6-8mm, la început verzi, apoi roşii, la maturitate violetnegricioase (fig. 235). Lăstăreşte şi drajonează. Specie importantă de subarboret, cu utilizări în farmaceutică.

Genul Paliurus Mill.
Paliurus spina-christi Mill. (Paliurus aculeatus Lam.) – spinul lui Christos, păulir Este un arbust indigen, cu areal mediteranean şi asiatic, sporadic în Dobrogea. Sensibil la ger şi îngheţuri târzii, termofil, xerofit, pe soluri scheletice, superficiale. Arbust de 2-5 m înălţime, cu scoarţa netedă, cenuşie, tulpinile şi ramurile curbate. Lujerii sunt geniculaţi, bruni, pubescenţi în tinereţe, prevăzuţi cu câte doi spini de o parte şi de alta a mugurilor, unul din spini fiind drept şi mai lung, altul curbat şi scurt. Mugurii sunt alterni, aproape opuşi, cu doi solzi. Frunzele aşezate distic, sunt scurt peţiolate, de 2-4 cm lungime, asimetrice, ovate, la vârf obtuze, la bază rotunjite, foarte mărunt crenat-serate sau întregi, cu trei nervuri, din care cele două laterale arcuite. Florile gălbui, mici, complete, pe tipul cinci, sunt grupate în cime umbeliforme, axilare. Fructele sunt drupe uscate, gălbui sau roşietice, au sâmburele semiglobulos, turtit, aşezat într-un înveliş uscat, înconjurat de o aripă rotundă reticulată, cu marginea ondulată (fig. 236). Se înmulţeşte prin lăstari, butaşi de rădăcină şi marcote; înainte de semănat fructele se stratifică. Se utilizează ornamental în garduri vii (climat arid şi secetos).

Familia VITACEAE A.L. Juss.
Genul Vitis L.
Vitis sylvestris Gmel. – Viţă sălbatică Specie indigenă cu areal mediteranean, apare sporadic prin pădurile din lunci, câmpie şi dealuri, în staţiunile însorite. Este o specie subtermofilă, apare şi pe soluri bogate, umede.

257

Liană agăţătoare, cu scoarţa ce se exfoliază în fâşii lungi şi înguste, lujerii cu cârcei opuşi frunzelor şi măduva brună, întreruptă la noduri. Frunzele sunt alterne, de 7-12 cm lungime, cu 3-5 lobi adânci şi neregulat seraţi, la bază profund cordate, iar florile, dioice (rar poligame), pe tip cinci, galbene-verzui, aşezate în panicule. Fructele sunt bace sferice, de cca. 6 mm diametru, albastre-violacee, cu gust acru, astringent; conţin trei seminţe aproape globuloase, cu rostru scurt, trunchiat. Element interesant al florei indigene, toamna frunzisul devine rosu, foarte decorativ.

Genul Parthenocissus Planch.
Parthenocissus tricuspidata (S. et Z.) Planch. (Ampelopsis tricuspidata S.et Z.) – viţă japoneză Specie originară din China şi Japonia, cultivată la noi pentru înfrumuseţarea clădirilor (un exemplar poate acoperi 100-200 m2). Rezistă bine la ger peste iarnă, vegetează bine pe soluri bogate şi revene. Suportă bine şi semiumbra. Arbust agăţător. Lujerii au cârcei cu 5-7 ramificaţii, terminate cu discuri aderente, care permit prinderea pe zidurile cele mai netede, până la mari înălţimi. Frunzele mari, de 10-20 cm lungime, sunt trilobate, cu lobii acuminaţi şi dinţaţi, lucioase pe faşă, toamna devin roşii. Florile apar prin iulie-august. Fructele bace, negre, brumate cu 1-4 seminţe, sunt consumate de păsări (fig. 237). Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (Ampelopsis iederaceaDC.) - viţă de Canada Specie exotică, din Nordul Americii, foarte puţin pretentioasă faţă de climă şi sol, utilizată pentru decorarea zidurilor. Liană cu cârcei, are câte 5-7 ramificaţii terminate cu un disc aderent, uneori cu rădăcini aeriene adventive. Frunze palmatcompuse, 5 foliole crenat-serate, se colorează în roşu mai intens decât P. tricuspidata. Fructe bace negre-albăstrui, slab brumate în panicule terminale (fig. 237).

258

Înmulţirea:cultura celor două este relativ uşoara, se înmultesc prin seminţe şi butaşi lemnificaţi (se recoltează în februarie), se statifică şi se plantează în martie-aprilie; varietăţile se înmulţesc prin altoire.

ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)
Familia TILIACEAE Juss.
Cuprind arbori şi arbuşti răspândiţi mai ales la tropice, cu puţini reprezentanţi în zonele temperate ale globului.

Genul Tilia L.
Cuprinde aproximativ 25 de specii de arbori din zone calde şi temperate ale globului, lujeri geniculati, frunze simple, flori hermafrodite, complete, grupate în cime pedunculate, pedunculul inflorescenţei se desprinde din nervura mediană a unei bractee late, în formă de limbă, flori bogate în nectar şi uleiuri volatile, fructul este o achenă globuloasă. Tilia cordata Mill. (Tilia parvifolia Ehrh.) – tei de deal, pucios, cu frunza mică Are arealul cel mai larg dintre teii indigeni. Se întâlneşte în majoritatea ţărilor europene din zone mediteraneene (fig. 39). La noi participă la constituirea şleaurilor de deal, urcă până la 900 m altitudine, sporadic, coboară la câmpie. Este frecvent cultivat ca arbore de aliniament şi în parcuri. Mai puţin exigent faţă de căldură, mai sensibil la seceta decât ceilalţi tei. Arbore de semiumbră-lumină. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, bogate, slab acide spre neutre, cu regim constant de umiditate. Evită solurile compacte, sărace, cu umiditate în exces. Atinge 20 m înălţime şi diametru de 1 m. Tulpina dreaptă, scoarţa în tinereţe netedă-cenuşie, după 20-30 ani formează ritidom negricios destul de gros, îngust brăzdat longitudinal. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roşcaţi, glabri-lucitori. Muguri ovoidali, frunzele relativ mici 5-7 cm lungime, subrotunde până la lat-ovate, baza cordată, uneori asimetric trunchiate sau rotunjite, vârf

259

brusc acuminat, margine serată, glabre pe faţă, pe dos cu smocuri caracteristice de perişori sulfurii la subsuoara nervurilor, peţiol 1,5-4 cm lungime. Flori galbene, mici şi mai puţin mirositoare decât la ceilalţi tei, erect divergente sau întinse orizontal, bracteea inflorescenţei verde-gălbui, lung pedunculată în formă de limbă, înfloreşte relativ târziu, în cime pedunculate. Fructe achene globuloase sau ovoide, aproximativ 5 mm lungime, netede sau cu 5 coaste puţin proeminente şi cu pereţii subţiri, pieloşi, fragili (se sparge între degete) (fig. 238). Lăstăreşte viguros şi drajonează bine, creşte destul de repede, mai ales în tinereţe până la 10 ani. Longevitate 200 - 300 ani, lemnul putrezeşte uşor la vârste mari, o valoroasă specie de amestec, ameliorează solul. Tilia cordata var. Pyramidalis – cu coroană îngustă şi piramidală Tilia tomentosa Moench. (Tilia argentea Desf.) – tei alb, argintiu Are un areal restrâns, concentrat în Asia Mica şi Europa de Sud-Vest (fig. 39). La noi se află la limita nordică a arealului său european. până la altitudini de 400-500 m. Este cultivat frecvent în aliniamente stradale. Este o specie termofilă, exigentă faţă de sol. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, afânate. Suporta destul de bine uscăciunea sau compactitatea solului. Arbore de mărimea I, până la 30 m înălţime. Scoarţa mult timp netedă, cenuşie, la bătrâneţe formează ritidom subţire, negricios. Coroana largă şi deasă, cu colorit general alb-argintiu. Lujerii cenuşii, tomentoşi, cu peri stelaţi. Mugurii stelat tomentoşi, scurt-conici. Frunze mari 7-13 cm lungime, subrotund-cordiforme, brusc acuminate, pe faţă verzi închis, puţin lucioase, pe dos argintii sau cenuşii, stelat tomentoase, caracteristic fără smocuri de păr în unghiul nervurilor, peţiolii stelat-tomentoşi. Flori în inflorescenţe pendente, mai mici decât lungimea frunzelor, cu bractee sesilă sau scurt pedunculată, plăcut mirositoare şi mai melifere, înfloreşte în iulie, după teiul de deal. Fructe achene asemănătoare în general, ceva mai mari: 6-7 mm, cenuşii tomentoase, cu pereţii tari, lemnoşi (fig. 239). Este bine reprezentat la noi în regiunile joase din sudul şi estul ţării, răspândit din câmpie

260

Lăstăreşte şi drajonează în vecinatatea tulpinii. Este foarte preţuit ca arbore decorativ şi melifer. Tilia platyphyllos Scop. (Tilia grandifolia Ehrh.) – tei cu frunză mare Arealul speciei este mai restrâns, concentrat în Centrul şi Sudul Europei (fig. 39). La noi se întâlneşte mai rar decât celelalte specii, la câmpie şi deal. Se cultivă ca arbore ornamental şi de aliniament. Exigenţele faţă de climă ca la teiul alb. Este pretenţios faţă de căldură (mezotermofil), dar mai rezistent faţă de uscăciune. Arbore înalt de 30-40 m, cu coroana largă, rotunjită, cu ramuri groase. Lujeri slab pubescenţi vara, apoi glabri. Muguri mai mari cu 3 solzi (ceilalţi doi cu cu câte 2). Frunze subrotunde până la ovate, 6-12 cm lungime, ades asimetric acutserate, pe faţă glabre sau slab păroase, pe dos verzi, până la cenuşii, tomentoase, cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui (nu sulfurii) la subsuoara nervurilor, cu nervuri terţiare proeminente paralele, peri pe ambele feţe, simpli. Flori în inflorescenţe cimoase stau pendent sub frunză, apar relativ devreme (2 săptămâni înainte de teiul alb). Fruct achenă globuloasă, piriformă sau ovoidă, mai mare 6-8 mm diametru, scurt tomentoasă, 4-5 coaste, pereţi tari (fig. 240). Tilia platyphyllos var. fastigiata Tilia platyphyllos var. laciniata - frunze neregulate, adânc sectate Tilia platyphyllos var. rubra lujeri roşii, portocalii, se remarcă iarna

Tilia euchlora Koch. – tei cu frunză lucioasă. Arbore de mărimea a II-a, cu coroană ovoidal globuloasă, ramuri pendente, frunze cordate, acuminate, verzi închis, lucioase pe faţă, pe dos verzi deschis, la noi se cultivă mai rar. Este utilizat doar în parcuri şi grădini. Specii întâlnite în grădini dendrologice:

261

Hibiscus syriacus L. La noi se întâlnesc hibrizi de tei între speciile indigene. Arbust de 3 m înălţime. Altoirea este indicată numai pentru înmulţirea varietăţilor şi pentru obţinerea arborilor de aliniament. Tilia rubra. Juss. Tilia euchlora). China. mai ales în regiuni cu climă caldă. cu 3 nervuri palmate. Lujeri tineri cu peri lungi şi moi.Tilia americana. Dacă se recoltează mai târziu. India. prevăzuţi cu 2 stipele filiforme şi persistente. sămânţa trebuie stratificată sau se introduce în baie de acid sulfuric. 5-12 cm lungime. Prin altoire primăvara în despicătură. Tulpina ramificată. Butăşirea se face rar. mai târziu glabri. Introdusă la noi frecvent ca plantă ornamentală. cu crăpături puţin adânci. apoi devine negricioasă. Rezistă destul de bine şi în regiunile montane. cenuşie. suportă şi umbra. utilizand ca portaltoi Tilia platyphyllos. Are temperament de lumină. Se foloseşte metoda de marcotaj prin muşuroire. Muguri mici. 262 . de regulă trilobate şi neregulat dinţate. păroşi.L. nu este pretenţioasă faţă de sol. în grupuri izolate. în oculaţie şi sub coajă. Înmulţirea: prin seminţe (toamna) cu sămânţă recoltată în pârgă. Folosire în masive (Tilia cordata. pentru aliniamente şi rar în parcuri (Tilia tomentosa. rezistente la îngheţuri şi brume de toamnă. ovate sau rombicovate. Familia MALVACEAE A. Rezistă la secetă şi ger. scoarţa la început netedă. Frunze alterne. – zămoşiţă de Siria Specie exotică originară din Asia Mică. dar nu înfloreşte bogat şi suferă din cauza îngheţurilor timpurii. Genul Hybiscus L. la bază formează o tufă compactă. Tilia platyphyllos). urmată de spalare şi stratificare în turbă (3-5 luni la 150C).

ORDINUL THYMAELEALES Familia THYMAELEACEAE A. preferă soluri bogate în humus. se coc în octombrie. Are amplitudine climatică largă. La noi se întâlneşte în pădurile montane.5 m înălţime. sub scoarţă lemnul e gălbui. noiembrie (fig. otus albus. până la sfârşitul verii. Hamambo. – tulichina. Juss. înfloresc din iulie până în septembrie. se rup extrem de greu. garduri vii. verzi. axilare. cei floriferi îngrămădiţi. în grupuri. răspândită în Asia Centrala şi de Nord. cu flori albe. aşa că par simple. tip 5. mari 6-10 cm. petale albe. Înmulţire: prin seminţe (primăvara). Este foarte mult apreciat ca specie ornamentală. cu flori roz. Lujeri cenuşii-verzui sau bruni deschis. coboară la câmpie şi coline. mezofilă. Muguri alterni. Genul Daphne L. eumezotrofă. În staţiunile de pe litoralul Mării Negre. Temperament de umbră. cu flori albastre. pătate cu roşu-violet. altoirea (iarna în sere) şi marcotajul (prin muşuroire). dovedeşte o vitalitate crescută. foarte depărtaţi de lujer. Folosire: izolat. Arbust scund de 1-1. foarte flexibili. Daphne mezereum L. Fructul capsulă dehiscentă cu 5 valve. până în staţiunile de luncă.Flori hermafrodite. flori albe cu mijloc roşu. lat campanulate. la strivire are miros greu. spre bază concrescute cu tubul staminal. cu tulpina slab ramificată. Cultivaruri deosebite: Red Heart. Specie mezotermo. Lăstăreşte şi se înmulţeşte uşor prin sămânţă şi butaşi. ovo-conici. prin butaşi vara (în răsadniţe) – se ţin 2 ani în ghivece. mai ales pentru florile sale care apar o perioadă mai lungă. glabri.L. 241). piperul lupului Specie indigenă. 263 . solitare. Osian Bleu. moderat acide.

marcotaj muşuroit sau arcuit. salcie mirositoare Specie exotică răspândită în sud-estul Europei şi vestul Asiei. Familia ELEAGNACEAE A. pentru florile sale. (termofilă) suportă uscăciunea (xerofită) şi se comportă bine pe soluri nisipoase. Juss. se repică primăvara urmatoare în teren. aproximativ 8 mm diametru. înrădăcinarea se face în sere sau răsadniţe. inclusiv pe cele sărăturoase. glabre.L. prelung-cuneate. 264 . întregi. roz-trandafirii. vârf obtuz sau acut. Flori hermafrodite. alterne. Daphne mezereum var. se deschid primăvara foarte devreme. frunze persistente sau căzătoare. plăcut mirositoare. la noi se cultivă des în regiunile calde şi uscate. mugurii şi frunzele au peri stelaţi. 3-8 cm lungime. sesile. pe dos verzi-cenuşii. fructe pseudodrupe. cad toamna târziu. grupate 2-4 în axilele frunzelor. margine întreagă. lujerii. flori hermafrodite sau unisexuat monoice. mult înaintea frunzelor. în parcuri şi grădini. Cuprinde arbori şi arbuşti des spinoşi. argintii sau arămii. datorita florilor frumos colorate şi plăcut mirositoare. Eleagnus angustifolia L. Fructe drupe roşii. Prezintă o anumită importanţă ornamentală. uneori înfloresc şi toamna. Rubra Select cu flori mari rosii-violacee Se foloseşte la marginea masivelor. în apropierea aleilor şi caselor. lanceolate. Frunze oblong-ovate. Fructele frunzele şi scoarţa otrăvitoare din cauza alcaloizilor (fig. – sălcioară. Prin butaşi (vara). Specie rezistentă la ger. Are temperament de lumină. Înmultire vegetativ sau generativ cu seminţe recoltate în pârgă sau dacă sunt mature se stratifica 1 an în lădiţe sau în răsadniţe reci. preferă regiuni calde. Genul Eleagnus L.globuloşi. bruni. 242).

perdele de protecţie. Maculata cu frunze mari. cu exteriorul argintiu. de 3 – 4 m înălţime. întregi pe margine. mat-argintii pe dos. Arbust originar din America de Nord. necesită protecţie iarna. pieloase şi tari. după plantare. mici. lujeri cu spini. Fructe false drupe. trăind în simboză cu bacterii nitrificatoare. verzi-cenuşii pe faţă. frunze argintii pe ambele feţe. aproximativ 1 cm. Arbust originar din Japonia. iar după recoltarea fructelor se înlătură partea cărnoasă. frunze persistente. butaşirea cu butaşi de iarnă (de 15 – 30 cm şi diametru la colet de 6 – 8 mm) se recolteză în noiembrie. înfloreşte prin iunie. acoperite cu solzi argintii. florilor plăcut mirositoare şi pseudodrupelor argintii persistente mult timp. lucioase pe faţă. Lujeri spinoşi. cu peri solzoşi. cu dungi galbene late. flori foarte parfumate. 243). 265 . în interior gălbui (apetale) melifere cu miros de fragi. Flori hermafrodite sau poligame.octombrie). Fructifică abundent din anul IV. ovoizi. grupate câte 1 – 3. fără spini.Arbust sau arbore de 7 – 8 m înălţime. Are valoare ornamental ridicată datorită frunzişului argintiu. Specie temofilă. Marcotaj prin musuroire (septembrie . Eleagnus pungens Thunb. andromonoice. tolereaza semiumbra. Lăstăreşte şi drajonează. cu tulpina neregulată. galbene. argintiu-lucitori. eliptic-alungite. Eleagnus commutata Bernh. aproximativ 1 cm lungime. elipsoidale. atinge 4 m înălţime. Frunze alungit-lanceolate. grupuri. Muguri alterni. stau solitare câte 2-3 pe lujeri din anul precedent. Se folosesc pentru plantări izolate. rezistă la fum şi gaze. acute sau obtuze. Înmulţire: prin seminţe toamna sau primăvara după stratificare. cei tineri albicios-mat-tomentoşi. scurt-peţiolate. galbeneportocalii. Eleagnus pungens var. 4-8 cm lungime. îmbogăţeşte solul în azot. Are temperament de lumina. Eleagnus angustifolia se preteză pentru gard viu. miez dulceag (fig. Drajonează şi lăstăreşte bine. receptacul la exterior argintiu. pe dos argintii-lucitoare. Este apreciată ca specie fixatoare pe terenuri inundabile.

în Subcarpaţii Munteniei şi Moldovei. Prezintă rezistenţă la secetă.Genul Hippophae L. până în regiunile montane inferioare. Excelent specie pentru terenuri degradate. Muguri mici. cu nodozităţi vizibile în care trăiesc bacterii fixatoare de azot din atmosferă. insular în Delta Dunării. Frunze liniarlanceolate. formează asociaţii pe soluri scheletice. foarte mici. pe dos cu peri solzoşi. formează tufe cu sistem radicular foarte întins. Scoarţa brun-închis. superficiale. cenuşii-argintii până la arămiu-roşcaţi lucitori. Flori dioice. se menţin şi iarna (fig. Are amplitudine ecologică foarte largă. vârf acut sau obtuz. 244). Fructe drupe false. bruni-arămii. cele femele în raceme spiciforme. Înălţime de 2 – 3 m. alterni.– cătina albă de râu Specie indigenă cu areal larg. arbust. portocalii. Vegetează bine de la câmpie şi coline. ovoide. scurt peţiolate. aproximativ 6 cm lungime. Lujeri anuali cenuşii-argintii. eurasiatic. ramurile laterale cu spini foarte puternici. cărnoase. margine întreagă. argiloase. fructe foarte bogate în vitamina C. cu cerinţe modeste faţă de sol. Hippophae rhamnoides L. 7-8 mm lungime. Înmulţirea prin seminţe (primăvara) sau prin marcotaj (august). superficial. Rusticitatea ecologică este completată de remarcabila putere de instalare şi extindere datorită capacităţii de drajonare şi lăstărire. ramurile laterale cu numeroşi spini puternici. Are temperament de lumină. grohotişuri şi nisipuri. apar înaintea frunzelor prin martie-aprilie. translucide. îngrămădite spre vârfurile ramurilor de 2 ani. suportă geruri foarte aspre şi călduri excesive. cu peri solzoşi. subglobuloşi. cele mascule în inflorescenţe globuloase. se poate folosi ca tufe izolate sau în garduri vii. Disponibilităţile ornamentale provin de la aspectul decorativ al frunzelor şi fructelor. La noi apare pe suprafeţe mari între Olt şi Siret. 266 .

roz-intens. slab mirositoare. foarte mici. acoperiţi de o frunză lungă. rezistentă la vânturi intense. flori mici. Muguri alterni. Flori în raceme spiciforme. de până la 5 m înălţime. Rezistă la secetă şi la un grad avansat de alcalinitate. se butăşeşte şi se marcotează bine. apar prin mai-iunie. 2-3 mm lungime. creşte repede. Fructe capsule cu 3-5 valve şi seminţe numeroase (fig. solziformă. adeseori sărăturoase. roz deschis sau albe. 267 . cultivată la noi datorită portului bogat ramificat. recomandate pentru cultură ca plantă decorativă prin portul elegant. Lujeri foarte subţiri. cu înflorire bogată. formează tufe cu numeroase tulpini subţiri. roşcaţi sau cenuşiu-roşcaţi. flori roz grupate în raceme laterale. grupate în raceme spiciforme terminale. Lujeri foarte subţiri. de culoare roz. alcaline. Specie arbustiva. 4-5 cm lungime. Rubra – flori viu colorate. Frunze mici. Tamarix pentandra Pall. – cătină roşie Specie indigenă. înfloreşte înaintea înfrunzirii (aprili-mai). – cătină roşie Originară din sudul Europei şi sud-vestul Asiei. Tamarix ramosissima Ldb. frunze verzi. Arbust originar din sud-estul Europei. solziforme. Tamarix tetranda Pall. Varietate: Tamarix pentandra var. numeroase.ORDINUL VIOLALES (PARIETALES) Familia TAMARICACEAE L. 245). pe soluri neutre. purpurii. ascuţite. Este o specie apreciată pe terenui degradate. întâlnită la noi de la câmpie până la deal. Specie de lumină. aproape amplexicaule. pe aluviunile nisipoase din albiile râurilor. în sud-estul Europei şi Asia. Lăstăreşte. Genul Tamarix L. Specie iubitoare de lumină. înfloreşte vara din iulie până în septembrie. flori foarte mici.

grupate în umbele sau cime. la munte urcă până la 900 – 1000 m altitudine. rar arbori din regiunile temperate ale Globului. Genul Cornus L. Înmultire: prin butaşi lignificaţi cu călcâi. – sânger Specie de origine eurasiatică. se deosebesc de cei de cătină roşie prin măduva largă. 246). pe prundişuri râurilor. amplasată central. în climate relativ umede. cu marginea întreagă. în grupuri. cu nervuri arcuite. pe soluri aluvionare.) – cătină mică Specie indigenă. Genul Myricaria Desv. apare în lunci. superficiale. frunze solziforme mici de 3-5 mm. unul din cei mai răspândiţi arbuşti din pădurile de câmpie şi deal. ORDINUL UMBELLIFLORAE Familia CORNACEAE L. Se remarcă mare amplitudine ecologică: în climat secetos. Cornus sanguinea L. uneori în masive. Specie hidrofită. pe versanţi umbriţi şi pe soluri calcaroase. la noi răspândită în regiuni premontane şi montane. frunze simple. Arbust de 1-2 m înălţime. unde înlocuieşte cătina roşie.Folosire: izolat. Fixează solurile erodate din bazinele torenţiale montane. fructul – drupă. flori hermafrodite. opuse. cu areal eurasiatic. pe peluze. cu muguri opuşi. Cuprinde aproximativ 30 de specii de arbuşti. Înmulţire prin butaşi. 268 . lujeri subţiri. florile în raceme terminale (fig. glaucescente. mici. alungit-conici. compacte. Arbust de umbră-semiumbră. pe soluri argiloase. Myricaria germanica (L. pe malul apelor. garduri vii.

atinge 3 – 4 m înălţime. dar pe dos. roşii-purpurii (mai ales pe părţile expuse soarelui).corn Specie originară din Europa Centrala şi de Sud-Est. 4-8 cm lungime. Lujeri fin-pubescenţi. alipiţi de lujer. Lăstăreşte şi drajonează. la întretăierea nervurilor. conici. purpurii lucitoare. Frunze ovat-eliptice. nervurile laterale arcuite şi convergente. apare da la câmpie şi deal până la maxim 700 m altitudine. peţiol mai scurt. Rezista la fum şi praf. Are temperament de lumină. Rezistă bine la umbrire. se coc prin august-septembrie (fig. 269 . sferici şi pedicelaţi. muguri floriferi mai mari. Înălţime până la 7-8 m şi diametru de 40 cm. Muguri opuşi. Rezista mai bine la secetă decât sângerul. cu ritidom roşcat. are valoare decorativă prin coloritul roşu-purpuriu al frunzelor toamna. lucitori. pubescente pe ambele feţe. negre-purpurii. Este mai puţin răspândită la noi decât Cornus sanguinea. galbene. pubescente pe ambele feţe. scurt-acuminate. fiind un valoros arbust decorativ. Fruct „coarne“ – drupe alungit-elipsoidale. Specie mai iubitoare de căldură decât sângerul şi manifestă amplitudine mult mai restrânsă în ceea ce priveşte umiditatea. apar în mai-iunie. toamna devin roşii-purpurii. aproximativ 1. întregi. . terminale. acrişoare. acoperă şi protejează bine solul. depărtaţi de lujer. pendente.5 cm lungime. Muguri opuşi. foarte asemănătoare cu ale singerului. albe-verzui. cenuşii-verzui spre brun-roşcaţi. 5-8 mm diametru (fig. apar înaintea înfrunzirii. Fructe drupe globuloase. De regulă arbust cu scoarţa formată de timpuriu. 248). Toamna frunzele devin roşii. mici. Varietate: Cornus mas var. are smocuri de peri caracteristici. cu solzi mărunţi. Asia Mică. 247). Variegata cu frunze cu dungi late albe. glabri. 3-4 perechi de nervuri arcuite spre vârf.Lujeri subţiri. 4-10 cm lungime. umbeliforme. albi-cenuşii. după înfrunzire. Flori în corimbe dese. peţoilate. astringente. Flori în cime umbeliforme dispuse axilar. Cornus mas L. Se situează ca importanţă printre cele mai importante specii indigene de subarboret. Frunze lat-eliptice sau ovate.

verzui. arbust sau arbore de talie mică. sângerul). Cornus kousa. prin marcotaj (mai . cu aspect de zmeură. înfloreşte în mai. fructe roşii. foarte decorative în timpul repausului vegetativ. prin butasi lignificati.prin seminţe. mici. . frunze mari (7 – 15 cm). fructele albicioase până la albăstrui. 270 . Înmulţire:. pe cale generativă se pot înmulţi şi Cornus florida. fructe roz – roşcate. Manciuria. vârf acuminat. inflorescenţe mici. Arbust sau arbore mic cu ramuri divergente.Cornus alba L. foarte decorative. ca şi în perioada de înflorire. dar au 4 bractei mari alb-rozalii ce înconjoară inflorescenţa mică (1 cm).Cornus mas şi Cornus sanguinea se pot tunde. Arbust de 3 m înălţime. cu lujeri şi ramuri roşii – brumate. Specie originară din Siberia. Coreea. apare ca o floare de 8 – 10 cm. toamna se colorează în nuanţe de roşu. Cornus kousa (Buerg. Arbust originar din America de Nord. albe. unde este considerată una din cele mai frumoase speci de arbuşti floriferi. cu 4 bractei mari. foarte ornamentale. grupate în corimbe. elipsoidale. frunze bronz-roşcate toamna. flori mici. după recoltare seamănă imediat sau după un an de sratificare (cornul. Rubra cu flori roşii. Varietate: Cornus floribunda var. cu limbul frunzei ovat.) Hance Originar din Extremul Orient. flori albe. apar în mai – iunie.iunie) se înmulţesc varietăţile. Cornus floribunda L.

a zidurilor. La noi apare de la coline până la munte.septembrie). prin altoire varietăţile. Liană agăţătoare. întregi. hermafrodite. poate ajunge la 20 m înălţime. moderat acide. Înmulţirea: prin butaşi din lăstari semilignificaţi (august . cele de pe lujeri sterile. în zăvoaie. cu mull. tufele târâtoare umbrite nu produc lujeri floriferi. . Hedera helix var. negre. Varietăţi: Hedera helix var. Aureo-Variegata cu frunze patate cu galben Hedera helix var. Arborescens cu port erect şi frunze ovate. nelobate. Hibernica .iedera de Irlanda cu frunze mari şi late. 249). cu nervuri albicioase. alcaline. prin care se fixează de scoarţa arborilor. ovat-rombice. cele de pe lujerii floriferi. Preferă soluri calcaroase. cu 3-5 lobi triunghiulari. stânci sau ziduri. Rezista bine la fum şi gaze. bace globuloase. Lujerii galben-cenuşii. pe dos verde palid. 4-10 cm lungime.Familia ARALIACEAE Genul Hedera L. aproximativ 5 mm diametru. Fructe (fig. Hedera helix L. Lăstăreşte.Baltica cu frunze mici. mai puţine. Tulpinile şi lujerii emit rădăcini adventive cu peri sugători. pe faţă verzi întunecat. se coc abia primăvara următoare 271 . înfloreşte prin septembrie. Are amplitudine ecologică largă. Are longevitate mare – cateva sute de ani. cu diametru la bază de 15 – 20 cm. pe stâncării şi pe ziduri umede. Hedera helix var. răspândită din Europa de Sud până în Caucaz. întregi. peţiolate. galbene-verzui. suportă umbrirea. stelat-păroşi.iederă Specie indigenă. culoare verde mai deschis. dar suferă din cauza gerurilor. Frunze alterne. Flori în umbele. marcotează şi se poate butăşi. Hedera helix var. Discolor cu frunze patate cu alb. Particularităţi de cultură: se taie periodic primăvara pentru reânoirea frunzişului. eubazice. Mult folosită în parcuri şi grădini pentru decorarea tulpinilor arborilor înalţi.

Formează adesea în Carpaţii Orientali şi Meridionali. Genul Rhododendron L. roşii purpurii sau roz. adaptată la climat alpin secetos fiziologic.5 cm. arctice. Prin hibridare s-au obţinut o serie de specii şi cultivaruri (inclusiv azaleele). cu marginea întreagă şi puţin răsfrântă. aer rarefiat. mugurii se formează din toamnă. eliptice. fiind sensibile la geruri mari. îngramadite spre vârful lujerilor. împreună cu afinul. rădăcinile prezintă micorize.5 m înălţime. Fructe capsule. extrem oligotrofe. Arbust pitic până la 0. fructul – capsulă sau bacă. Cuprinde arbuşti din regiunile montane. smirdar Specie indigenă întâlnită la noi în asociaţii alpine. ruginii (ca la lujeri). obişnuit persistente. Rhododendron kotschyi Simk. pieloase. muntele acoperit cu bujori de munte prezintă o mare atracţie. Vara. 250). frunze alterne. mari .bujor de munte. cu înrădăcinare întreţesută puternic. în iunie – iulie. cu insolaţie puternică. . Plantă alpină xerofită. împiedică erodarea solului. flori hermafrodite pe tipul 4 sau 5. Dintre speciile adaptabile în condiţiile iernilor mai blânde: Rhododendron Arborescens. ovate până la lanceolate. rar opuse. tufărişuri întinse. Florile în raceme terminale.L. Juss. Rhododendron Calendulaceum Rhododendron Rubiginosum Se cultivă mulţi hibrizi care în majoritate sunt arbuşti de talie medie (1.1. Au cerinţe deosebite faţă de umiditatea atmosferică şi cea din sol. simple. flori în corimbe dese. Necesită multă apa în sezonul cald şi înainte de iarnă.5 m). se desfac în 5 valve (fig. 1-2 cm lungime. 272 .ORDINUL BICORES Familia ERICACEAE A. Tulpini scurte. Creşte pe soluri puternic acide. pe dos cu glande solzoase. bogat ramificate. vânturi puternice şi permanente. tip 5. alpine. apar prin iunie-iulie. Lujeri bruni cu glande ruginii solzoase. persistente. Frunze alterne. frunze persistente.

turtiţi şi alipiţi de lujer. palid-rozee. în grupuri. în răsadniţe (mai . glabri. acide. Flori hermafrodite. fructul – bacă polispermă. roşii. Este o specie de lumină. Cele 4 – 5 frunze care se lasă nu vor atinge substratul. flori hermafrodite. Prin butaşi. fin serate. căzătoare. humus. cu muchii ascuţite. lucitoare. arbuşti montani sau alpini. sărace în baze de schimb. pe tipul 4 sau 5. foarte mici. Înmulţire: prin seminţe. se coc prin august-septembrie (fig. din care drajonează viguros.Frunze: rotund-ovate spre eliptice. dar necesită condiţii pedo-climatice favorabile. cu acumulari de humus brut sau moder. 1-3 cm lungime. Prezenţa ei nu este dorită din cauza efectelor negative asupra solului şi regenerării arboretelor. frunze persistente sau căzătoare. gust acrişor-amărui. subţiri. Lujeri verzi. la adapost de sticlă sau în ceaţă artificială (22 – 240 C). Genul Vaccinium L. se acomodează bine pe soluri uşoare. Vaccinium myrtillus L. drajonează şi marcotează viguros. pendente. Muguri alterni. întreţesute ca o pâslă. nisipoase sau nisip. la noi este specie comună din regiunile dealurilor până în zona alpină. Arbust pitic (maxim 50 cm) cu rădăcini superficiale foarte dese. geniculaţi. Specie cu valoare incontestabilă (farmaceutic şi alimentar). formează covoare imense şi contribuie decisiv la podzolirea şi acidificarea solului. verzi închis pe ambele feţe. răspândindu-se uşor. ferite de curenţi. solitare. unde mai rămâne 2 ani. 251). Fructe: „afine“ – bace sferice. după 2 ani se repică în răsadniţă. pământ de frunze sau turbă. Cuprinde aproximativ 130 specii. la vârf cu lobii caliciului persistenţi.noiembrie) pe substrat de turbă cu nisip. alterne. Asia şi America de Nord. acuminate. rozverzui. corolă globulos urceolată.iunie).Sunt plante de umbră. 273 . – afin Are un areal întins în Europa. Se foloseşte în locuri umbrite. solitare sau în raceme. Este un indicator fidel al solurilor uşoare. în seră (iunie . Prin marcotaj. se pot stimula cu hormoni.

bace sferice. apare în staţiuni similare. pe faţă de culoare verde-închis. Genul Calluna Sallisb. seamană cu Vaccinum myrtillus din punct de vedere ecologic. de 1-3 cm lungime. Vaccinum uliginosum L. şerbet. roşietice sau albe. Florile albe sau rozee. obtuze sau rotunjite şi adeseori emarginate. obovate. cocăzar Specie cu un vast areal eurasiatic şi nord-american. Arctostaphyllos uva ursi L. 252). – merişor. 30 cm înălţime. cu patru lobi. brune. puternic reticulate. lucitoare. nervuri proeminente. cu lujeri rotunzi. corola este campanulată. rotunzi. roşii lucioase. flori 3-12 în raceme nutante. Frunzele sunt persistente. căzătoare. amărui. La noi apare la altitudini mai mari decât afinul . roşii lucitoare la maturitate cu gust acrişor-amărui. 6-8 mm diametru. frunze: ovat eliptice. la noi apare destul de rar. pieloase. rar apare la dealuri înalte.Vaccinium vitis-idea L. 252. Arbust foarte scund. suportă mai bine uscăciunea şi condiţiile edafice din turbării. mai acidofil şi oligotrof. se conservă bine în apă proaspătă şi sunt apreciate pentru compot. în regiunea de deal şi munte (de la 500 – 1900 m altitudine). nedepăţind cca. întregi sau fin crenate. sărace. Genul Arctostaphyllos Adans. este mai putin răspândit la noi. vin.) Hull. pe soluri acide. – este o specie indigenă localizată în turbării. arbust târâtor. pe dos de un verde-palid. – strugurii ursului Specie relict. Calluna vulgaris( L. Fructele. Asia şi America de Nord. solzos. Fructe bace sferice. frunze obovate. cu tulpinile şi lujerii nemuchiaţi. cu puncte rare. – iarba neagră Specie indigenă cu areal foarte întins în Europa. florile în formă de ulcior (fig. făinoase. dulceaţă. se coc prin august-septembrie (fig. astringente. sunt grupate în raceme dese (nu solitare). iar caliciul 5 – lobat. Apare frecvent în nordul Europei. 274 .

La noi apare în etajul subalpin. nu înţeleneşte terenul ca afinul. roz-violacee. până la 25 cm. cu patru valve (fig. fructul capsulă sferică. Fructe capsule păroase. roz. roşii. mici. înfloreşte din iunie până în septembrie. Arbust pitic (1 m înălţime). aciculare. Înmulţire prin seminţe (toamna) în răsadniţe. aproximativ 1 mm lungime (fig. sărace şi puternic acide. argintii. în raceme spiciforme. 253). slab pubescente în verticile dese. rar albe. oligotermă. aşezate pe 4 rânduri. Particularităţi de cultură: în grădini solul se amestecă cu turbă şi nisip şi deasupra se aşterne un strat de turbă de 2 – 3 cm. persistente. liniar-lanceolate. cu ramuri neflorifere. Arbust pitic. Bruckenthalia spiculifolia (Salib. Genul Bruckenthalia Reichenb. nisipoase. violet) sau frunze colorate (aurii. 1-3 mm lungime. Specie de lumină. – coacăză Răspândită în sud-estul Europei şi Asia Mică. localizată pe soluri podzolice.Specie silicicolă. Flori hermafrodite. Este valoros indicator al solurilor extrem oligotrofice. mezofilă. acoperindu-se unele pe altele. frunze mici. Frunze foarte mici. aproximativ 5 mm în raceme spiciforme. purpurii). Folosire: în masive de culoare sau asociate şi prelungesc decorul în perioada de iarnă. 253). roz-violacee de tipul 4 cu corola campanulată. În parcuri şi grădini se folosesc numai cultivaruri sau specii decorative prin flori (albe. flori mici. poate coborâ până în gorunete.) Reichenb. cu numeroase tulpini ascendente. 275 . prin butaşi (august). în turbării.

5 cm lungime.ORDINUL TUBIFLORALES Familia SOLANACEAE A. creşte viguros pe soluri nisipoase (psamosoluri). pendente. Fructe bace ovoide. Este o specie rustică. la vârf obtuze sau acute. pentru că are multe tulpini spinoase. Lujeri cenuşii gălbui. gust dulceag. – cătina de garduri. folosită pentru garduri vii. adesea spinoşi. Rezistă bine la geruri. Se înmulţeşte prin seminţe. gărdurăriţă Specie exotică răspândită în Europa de sud-est şi Asia de Vest. Cultivata la noi în regiunile de câmpie şi coline. aproximativ 1 cm diametru. Faţă de sol are pretenţii modeste. Se utilizează în scop decorativ. alterni.) . Frunze lanceolat alungite. Genul Lycium L. fistuloşi. în farmacie sau pentru fixarea taluzurilor.et Z. 1. roşii-portocalii.L. flexibili. verzi-cenuşii pe dos. unde a devenit subspontană. Familia SCROPHULARIACEAE Lindl. Paulownia tomentosa ( Thunb. lungi. tulpinile spre vârf arcuite. creşte repede. câte 4-5 la un loc. stau câte 35 la subsuoara frunzelor. Are temperament de lumină. 254). la baza cuneate.paulovnia 276 . Arbust de 3 m înălţime. Genul Paulownia S. Muguri mici. Drajonează şi se butăşeste. dar necesită multă căldură estivală şi sezon lung de vegetaţie. purpurii-liliachii. înfloreşte din iunie până în septembrie. Juss. peţiol 1-2 cm. Flori hermafrodite. 2-6 cm lungime. corola din 5 petale răsfrânte . Lycium barbarum L. cu spini proveniţi din transformarea lujerilor. otrăvitoare (fig. drajoni. butaşi.

pe faţă mai pubescente. rotund-ovate. Lujeri viguroşi. Flori hermafrodite. Are temperament de lumina. înfloreşte abundent. Se înmulţesc prin seminţe semănte imediat după recoltare şi prin butaşi de rădăcină în seră. vârf acuminat. originară din China. se desfac în mai. dealuri şi în regiuni premontane. Muguri opuşi. (Bignonia catalpa L. cu 2 valve şi multe seminţe aripate (fig.) . zigomorfe. cu flori violet deschis. mici. cu margini întregi sau cu 3-5 lobi scurţi. Puieţii pot fi distruşi până la nivelul solului. violet deschis. la câmpie. Este un interesant arbore de parc. mirositoare. mari (5-6 cm lungime). cu suficientă umiditate. Juss. Catalpa bignonioides Walt. Fructe capsule lemnoase. lat-ovate. se pot dezvolta bine. pubescenţi. sezonul de vegetaţie lung. Genul Catalpa Scop. cultivată la noi în scop ornamental. fragili. La noi este sensibilă la ger şi faţă de îngheţurile timpurii care duc la degerarea lujerilor nelignificaţi. 20-30 cm lungime. în interior cu dungi gălbui. cultivată la noi în parcuri şi grădini. la început intens pubescenţi. globuloşi. afânate. la bază cordate. dar se refac viguros din lăstari. în panicule terminale. cu frunze mari. cu peţioli de 10-20 cm lungime. 3-4 cm lungime. 277 . cicatrice foarte mari. Familia BIGNONIACEAE A. pe dos mai tomentoase. uneori 50 cm. Vegetează bine pe soluri fertile. ovoide. exemplarele din sămânţă au la vârsta de 2 – 3 ani până la 5 – 6 m înălţime şi 10 cm diametru. verzi sau bruni-cenuşii cu lenticele albe. cu urme fasciculare dispuse în cerc. profunde.Specie exotică. obtuzi. sunt plantate la adapostul clădirilor. 255). 15-25 cm. campanulate. se plantează izolat. erecte.catalpă Specie originară din America de Nord. Frunze foarte mari. Dacă climatul estival este cald. Arbore de 15 m înălţime.L. cu creştere exceptional de rapidă (în anul I lăstarii ajung la 3 m înălţime şi diametru de 4 – 5 cm). Fructifica la 5 ani.

Rezistă bine la fum şi gaze. 15 cm lungime. 10-20 cm lungime. Muguri verticilaţi. nu rezistă la secete excesive. peşiol 10-15 cm lungime. Cultivaruri deosebite sunt Aurea şi Nana. în panicule terminale (15-20 cm lungime). 278 . câte 3 (rar 2). vârf prelungacumimnat. catalpă mare Specie originară din America de Nord. înfloreşte prin mai-iunie. baza trunchiată sau slab cordată. Are temperament de lumină. Lujeri viguroşi. pe dos des şi moipubescente. se cultivă la noi pe alei şi în parcuri. pe dos pubescente. Este o specie de lumină şi semiumbră. apar în iunie-iulie. Lujeri viguroşi. Fruct: capsule 20-40 cm lungime. glabri. scurt acuminate. suferă din cauza îngheţurilor mari din iarnă. brun-cenuşii sau brun-roşcaţi. glabri. cu diametru mai mare. 256). cicatrice foarte mari. netezi. Arbore de mărimea I. caracteristic perniţă mai puţin proeminentă. corola în interior cu linii violet-întunecat şi două dungi galbene. caracteristic 6-8 cm grosime. cu numeroase lenticele. 15 cm şi pereţi mai groşi (fig. nelobate. bruni. miros neplăcut. mari 5-6 cm lungime. 256). dar este sensibilă la îngheţuri timpurii şi târzii. pe faţă glabre. Rezista relativ bine la geruri de iarnă. peţiol 10-15 cm lungime. cu sezon lung de vegetaţie. Flori hermafrodite. nemirositoare. puţin cordate. margine ondulată. rezistă peste iarnă pe arbori (fig. Flori în panicule. îngheţurile timpurii afectează lujerii. Fructe capsule pendente. întreagă (uneori 2 lobi laterali mici). înalt de 35 m şi diametru de peste 1m. Frunze 15-30 cm lungime sau mai mari. revene sau reavan-jilave. proeminente. dar mai putin decât Paulownia tomentosa. Suportă o anumită deficienţă de umiditatea din sol. 20-40 cm lungime. până la 15 m înălţime. Catalpa speciosa Wander. Arbore de mărimea a III – a. verzi măslinii. Frunze mari. ovate. în interior cu pete purpurii şi dungi galbene. pe soluri aluvionare. cu creştere foarte rapidă. cu urme fasciculare dispuse circular. Creşte bine în regiuni cu climat cald şi umed. – catalpă. Tulpina este mai dreaptă. mici.Din punct de vedere ecologic se dezvoltă bine în climat relativ călduros. albe. Are creştere rapidă în tinereţe. subrotunde. bine conformată.

Juss. târzie. mari. Frunze opuse. în grupuri. Flori hermafrodite sau poligame. cu ajutorul cărora se fixează pe ziduri. Drajonează puternic. adaptabilă la diferite condiţii de climă şi sol. cel terminal mare. grupate în raceme (spice sau cime). Liană agăţătoare.În staţiuni de luncă (Simeria) există exemplare de mărimea I sau a II – a. serate şi pe dos păroase. cu frunze simple sau compuse. Genul Fraxinus L. portocalii. Genul Campsis Lour. et Link. Flori complete tip 5. frunze 279 . caracteristică. 8-12 cm (fig.trâmbiţă Specie exotică din America de Nord. Fructul este o bacă.L. 9-11 foliole cu 3-5 cm lungime. Cuprinde arbori şi arbuşti din zone temperate. Catalpa speciosa şi pe străzi. eliptice. dar se reface din lăstari. mai rar şosele. 257). drupă. plantă extrem de decorativă. ca arbore de alei. Fructe capsule alungite. imparipenat-compuse.) Seeman. ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES) Familia OLEACEAE Hoffmsgg. mai rar arbuşti din zone temperate. (Tecoma radicans A.) . prin butaşi de rădăcină. butaşi lignificaţi de lujeri anuali. tetragonal. Ca specie ornamentală are o înflorire bogată. grupate în buchete terminale. afectată de geruri. rar 5. Înmulţire: prin seminţe. corolă tubulară.mai mult sau mai puţin turtiţi în dreptul mugurilor. la noi introdusă ornamental. cilindrice. muguri opuşi sau imperfect opuşi. primăvara în sere. cu tulpini de peste 10 m. Folosire izolat. de tipul 4. cei laterali globuloşi. 6-10 cm lungime. Campsis radicans (L. Cuprinde 65 de specii de arbori. lujeri anuali viguroşi . cu frunzele şi fructele decorative. capsulă sau samară. rădăcini adventive. flori mari. Înmulţire prin butaşi de rădăcină.

globuloşi. la vârste destul de mici se formează un ritidom mărunt crăpat. Arbore înalt de 40 m înălţime şi diametru peste 1 m. tetragonali. pe soluri superficiale. Are plasticitate faţă de lumină. frecvent la deal şi în regiunile montane (1400 m altitudine). Frasin comun Răspândit în aproape întreaga Europă. intră în vegetaţie devreme. Mugurii sunt opuşi sau imperfect opuşi. Coroana este ovoidă. cu aripioara alungită. glabri. Polimorfismul frasinilor duce la o accentuată polivalenţă ecologică. reavene – jilave până la umede. Lujerii viguroşi. în tinereţe – specie de umbră. cei laterali sunt relativ mici.. Creşteri frumoase realizează în staţiuni de luncă. În regiunile de munte pe versanţii calcaroşi. la maturitate devine sensibil la umbrire (temperament de lumină). caracteristică. cenuşiu-deschis până la negricios. cu ramuri îndreptate în sus. – Frasin. afânate. Scoarţa are caractere variabile. mai mari. 40). flori poligame. (fig. fiind foarte bogată în rădăcini subţiri. 280 . la noi apare foarte rar în câmpie. dar vegetează şi pe soluri cu mai puţină umiditate. Faţă de climă manifestă o adaptabilitate remarcabilă. cei terminali. poate suporta inundaţii de durată. pe soluri fertile. mată. înaintea mugurilor laterali. care îi dau înfăţişarea unei perii. nu acoperă bine solul. uneori din cauza pierderii lujerului terminal. la un anumit nivel devine înfurcită. rar formează arborete pure. rară. luminoasă. se comportă ca specie relativ xerofită. faţă de sol este relativ pretenţios. Fraxinus excelsior L. ajungându-se astfel la înfurcirea tulpinii. cilindrică. Tulpina este dreaptă.imparipenat – compuse. fructele – samare. scheletice. cenuşii sau verzui. turtiţi evident în dreptul mugurilor. hermafrodite sau dioice. Înrădăcinarea se dezvoltă puternic lateral. gălbuie sau uşor roşietică. de obicei apare diseminat în păduri de amestec. cenuşie-verzuie. în tinereţe este netedă. aşa că pot fi surprinşi de îngheţurile târzii. de culoare neagră.

din muguri laterali. – Mojdrean Areal mult mai restrâns. Pendula Fraxinus excelsior var. Fructele sunt samare cenuşii-gălbui. la început erecte. emarginate sau mai rar acute. Fraxinus excelsior var. longevitatea 200 ani. au culoare violacee şi sunt grupate în panicule. forme. până la 40 cm lungime. Florile poligame. de 2-4 cm lungime şi 4-6 mm lăţime. apoi pendente. mai ales la deal. la Cazane). neregulat ramificată.frunze. în zona Mediteranei. subtermofil. lipsite de învelişuri florale. cu aripioara decurentă până la bază (fig. ovat-lanceolate. imparipenat-compuse. dar deseori se întâlneşte sub formă arbustivă. Monophylla . apreciat arbore ornamental şi de aliniament.Frunzele mari. mai ales de-a lungul nervurilor. În primii ani are creştere mai înceată. limita nordică trece prin Romania. Fraxinus excelsior var. mai puţin turtiţi sau neturtiţi în dreptul mugurilor. rar hermafrodite. 40). Frasinul este adaptabil în staţiuni variate. Scoarţa este netedă. Fraxinus excelsior var. Este exigent faţă de caldură. se dezvoltă mai mult sistemul radicular. cenuşii sau bruni-gălbui. Fraxinus excelsior var.Acuminata cu frunze ascuţite. acuminate. pe dos păroase. urmărind linia Carpaţilor Meridionali (fig. mărunt serate. 258). varietăţi. cu 2-3 stamine. scheletice. cenuşie. în staţiuni calde şi însorite. Aurea cu frunze si lujeri gălbui. La noi. apar înaintea frunzelor. Obtusata cu frunze obtuze la vârf. au 7-11 foliole. apare în Banat (Valea Cernei. atinge cel mult 12-14 m înălţime. lujerii bruni. Tulpina este scurtă. răspândit în Sudul Europei şi Asiei Mici.cu lungimea de 4-14 cm. La altitudini mari creşte pe versanţii însoriţi. care se încălzesc puternic. strâmbă. 281 . la bază rotunjite sau brusc îngustate. sunt sesile. la vârf trunchiate. Fraxinus ornus L. uşor cuneate. dintate sau trilobate. Arbore de dimensiuni mai reduse decât frasinul. Specie polimorfă. cu substrate calcaroase. ulterior creşterile în înălţime ating la 30 – 40 ani maxim-ul. Diversifolia Fraxinus excelsior var. alcaline. include subspecii. pe soluri acide. Lăstăreşte bine. oblong-lanceolate sau eliptice.

dar numai cu 5-9 foliole.Mugurii globuloşi. poartă la bază caliciu persistent (fig. sunt imparipenat-compuse. adânci. cu periant dublu. de 2-4 cm. rar obtuze. Florile sunt hermafrodite. Este mezofit. eutrof. sunt la vârf ascuţite. fin serate sau crenat-serate. mezohigrofită – higrofită. pe dos ruginiu-pubescente pe nervura principală. niciodată emarginate (fig. Fraxinus pallisae Wilmott (Fr. anual şi abundent. pe terenuri degradate. pe soluri supuse uscăciunii. la vârf trunchiată sau emarginată.frasin pufos Specie indigenă. Lujerii sunt glabri şi mugurii bruni-închis (nu negri). cu areal restrâns. de 3-4 cm lungime. au aripa de lungimea nuculei întinzându-se până la jumătatea seminţei. liniare. îngust-oblongi. în panicule terminale. ovat-lanceolate. sunt înguste. deosebişi de cei ai frasinului prin culoarea lor cenuşie. Fructele sunt samare. Frunzele. 282 . Florile sunt nude. mari de 7-12 cm lungime. prin luna mai. pe tip patru. brune. fin tomentoşi. Apare în Asia Mică.) – Frasin de câmp Specie indigenă originară din Sudul. apar după înfrunzire. plăcut mirositoare şi foarte decorative. în lunci. în Delta Dunării. Specie mezotrofă. la noi apare la câmpie şi deal. în Romania şi Bulgaria. Centrul Europei şi Nordul Africii. Creşte în staţiuni umede. zăvoaie. ascuţiţi şi recurbaţi la vârf. eutrofă. brusc acuminate. (Fr. Fructele sunt samare. higrofit. cu antere brune-roşcate. corola având patru petale înguste. îngust-lanceolate. cu dinţi rari. bogate. ovate sau eliptice (cea terminală obovată). albe-gălbui de 7-15 mm lungime. lung acuminate şi la bază cuneate. acut serate sau dinţate. Fraxinus angustifolia Vahl. nucula bombată. de 15-20 cm lungime. obişnuit cu 5-9 foliole. Fructifică de timpuriu. 259). pe coaste însorite. Frunzele. 260). Non Koehne) . oxycarpa Willd. holotricha Auct. în sud-estul Europei. Atinge până la 25 m înălţime. La noi se cultiva mai ales în scop ameliorativ.

cuprinde cel mult treimea superioară a seminţei şi păstrează la bază urmele caliciului persistent (fig. 262). Florile sunt unisexuat-dioice. uneori prevăzut cu peri disperşi. Se cultivă ca arbore de aliniament. anual. Arbore până la 20 m înălţime. la vârf rotunjită şi uneori ştirbită. apar cu cca. Fructifică de timpuriu. cei de doi ani cenuşii şi mugurii bruni-întunecat. 283 . florile sunt nude. pe ambele feţe evident pubescente. subtermofil. de 3-5 cm lungime. 260). excelsior ssp. Fructe. au sămânţa îngust-tubulară. Fructele samare. nu au la bază resturile caliciului(fig. întâlnită la câmpie şi coline. în formă de cupă. întregi sau puţin dinţate spre vârf. Fraxinus coriariaefolia Scheele. coriariaefolia (Scheele) E. suferă mai puţin la îngheţuri. glabri. Frunze cu foliole pubescente mai ales pe dos. cele femele sunt prevăzute cu caliciu mare. glabri. Murray) . de 3-5 (8) cm lungime. glabri până la păroşi. pubescenţi. aripa îngust-spatulată. glabre sau slab păroase în lungul nervurilor. Arbore de până la 40 m înălţime cu scoarţa de culoare cenuşie-deschis. cele mascule au caliciu mic. Apar înaintea înfrunzirii. mucron persistent. Două săptămâni mai târziu decât la frasin. 261). mugurii bruni sau bruni-închis. aşezate în panicule şi lipsite de corolă. cu vârful prelung ascuţit sau îngustat-rotunjit. (F. mai rezistentă la inundaţii decât frasinul comun. lujerii tineri verzi-întunecat sau bruni. cu lujerii evident cenuşii-pubescenţi. cu patru diviziuni. samare obovat-lanceolate (fig. Florile sunt poligame. Prezintă muguri de culoare brună pânî la brunînchis.frasin pufos de deal. gălbuie. frasin caucazian Origine pontică – caucaziană. Element mezoxerofit. ca şi rahisul.Arbore de până la 20 m înălţime. la noi introdusă mai mult în parcuri. nude. Frunzele au 5-9 foliole peţiolate de 5-12 mm. Fraxinus americana L. Specie tipică de lunci şi zăvoaie. Frunzele de 10-25 cm lungime cu 5-11 foliole lanceolate. pe dos albicioase. – Frasin american Specie exotică originară din America de Nord. cu patru lacinii. lungi de 6-15 cm. Fructele sunt samare. lucitori. intră târziu în vegetaţie. sunt ovat-lanceolate.

la noi este mai bine cunoscută: Fraxinus pennsylvanica var. primăvara. Fructele sunt samare. Înmulţire: prin seminte. Prin altoire varietăţile rare sau ornamentale. cu tulpini cu creşteri neregulate. rezistă cel mai bine la geruri şi secetă. pubescenţi. cu 5-9 foliole peţiolate şi rahisul brăzdat în lung şi păros. cu altoaie de 10 – 15 cm lungime. în aer liber. mugurii bruni-deschis. Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi. la maturitate pe faşă glabre. de 7-14 cm. (F. grupuri. Viridis. Suportă foarte bine radiaţia calorică a pavajelor şi rezistă destul de bine la gaze. în sol fertil şi reavăn. sunt dispuse în panicule dese. pe dos cenuşii-păroase. semănatul se face cât mai curând după recoltare. cu marginea întreagă sau slab dinţată. sămânţa se stratifică o lună în zăpadă. gheaţă sau nisip (0 – 50 C). în teren. cu hormoni şi ceaţă artificială. foliolele ovat-alungite. Florile dioice. Frunzele de 10-40 cm lungime. suportă satisfacător inundaţiile şi se foloseşte şi în culturi ornamentale. apetale. mai ales în lungul nervurilor. la vârf este rotunjită sau scurt mucronată şi cu caliciu persistent (263). în aliniamente sau solitari. pubescente. de 3-6 cm lungime. Arbore de cel mult 20 m înălţime. (F. 284 . ca portaltoi Fraxinis excelsior şi Fraxinus ornus. pubescens Lam.) – Frasin de Pensilvania Specie exotică din America de Nord. sub scoarţă. Butăşirea se face greu. Introducere: în masive.Fraxinus pennsylvanica Marsh. verzi-deschis. cu caliciul redus. pentru semănatul de primăvara. înainte de intrarea în vegetaţie. Lanceolata sin. au aripioara decurentă până spre baza seminţei.) frasin verde Specia cea mai puţin exigentă.

Frunzele de 6-12 cm lungime. 1-1.Genul Syringa L. lungi de 10-20 cm. 264). cu lobii divergenţi. de cca. cu numeroşi solzi muchiaţi. lila. Buffon– flori mov. sunt ovat-cordiforme. Înfloreşte în luna mai . cu peţiolul de 2-3 cm lungime. se desfac în două valve. Pasteur – flori purpurii închis. Dobrogea. Syringa vulgaris cv. Syringa vulgaris cv. Charles Joly– flori duble. în Munţii Cernei. Arbust de 3-4 m înălţime. purpurii. în panicule dese. Katherin Havermayer– mov purpurii. Syringa vulgaris cv. se butăşeşte uşor. Plena – flori duble. Syringa vulgaris cv. la vârf cu doi muguri. pe coaste pietroase. Specie termofilă. Syringa vulgaris L. Primros– flori galbene. Florile liliachii. Syringa vulgaris cv. albăstrui. şi 6-10 cm lăţime. lăstăreşte viguros. Scoarţa este cenuşie. pe stâncării calcaroase. roşii – purpurii. – Liliac Specie indigenă. Preferă soluri bogate.5 cm lungime. în Oltenia. verzi-închise. Mugurii opuşi. seminţele sunt brune. areal sud-est european şi vest asiatic. plăcut mirositoare. Are temperament de lumină. Syringa vulgaris CV. lat-ovoizi. cu tulpina care se ramifică aproape de bază. Syringa vulgaris cv. slab acide. Marengo– flori mov. 285 . măslinii. Fructele. creşte şi pe soluri superficiale. lujerii viguroşi. până la 1 cm. rezistă bine la geruri şi secetă. acuminate. cu aripioară îngustă marginală (fig. Include o serie de varietăţi. forme horticole. scheletice. Purpurea – flori în panicule dese. peste 800 cu flori simple: Syringa vulgaris var. din regiunile de dealuri şi montane. rareori mai mult (6-8 m). acuminate. Drajonează puternic. glabri. depărtaţi de lujer. apare spontan în Banat. Jan Van Tol– flori albe. tubul corolei este scurt. Syringa vulgaris cv. sunt capsule elipsoidale.

ascendente. Syringa reflexa Schneid. Înmulţire: prin seminţe. tot de 6-12 cm lungime (ca şi la liliac) însă la bază rotunjite sau brusc îngustate. lujeri cenuşii. lobii erect-divergenţi. pe dos albiciosglaucescente şi uneori. calcaroşi din zone secetoase şi în perdelele para-zăpezi. în grupuri. Introducere în spaţiile verzi: solitar. Ca aspect decorativ este inferior speciei Syringa vulgaris. Florile mai slab mirositoare. de la câmpie până în zone montane joase şi mijlocii. garduri vii libere. se introduce în parcuri şi grădini. merită să fie ocrotit ca monument al naturii. vestul Someşului Cald şi vestul Arieşului. frunze oblong-lanceolate. rar păroase. dar datorită rarităţii şi caracterului de cvasi-endemism.Specia. în văi montane. de culoare purpurie-violacee. Puieţii cresc încet. pe dos verzi – cenuşii. Specie exotică. originară din China. Arbust de până la 4 m înălţime. cu marginea scurt-cicliată. în Polonia şi Ucraina. peţiolul este scurt de 1 cm. Tulpinile au ramurile mai groase. Rezistent la ger şi poluanţi atmosferici. sunt aşezate în panicule mici şi înguste. până la 1000 m altitudine. datorită înrădăcinării trasante şi capacităţii de drajonare. flori roz-închis cu interior alb. 286 . 3 – 4 m înălţime. pe nervuri. iar lujerii tineri păroşi. întrerupte şi cu flori puţin numeroase. 2 ani rămân pe loc. tubul corolei de 1-1. – liliac transilvănean Specie indigenă cu areal limitat la o serie de staţiuni din Transilvania (Munţii Apuseni). cu un singur mugur terminal. la marginea masivelor de arbori. Frunzele sunt eliptic-oblongi. se instalează în staţiuni cu umiditate mare în aer şi sol. paniculele se recoltează toamna. păroase. Syringa josikaea Jacq. Importanţa ornamentală deosebită.5 cm lungime. este indicată în împădurirea versanţilor scheletici. după stratificare de 2 – 3 săptămâni. se seamănă primăvara. înfloreşte în iunie.

îl structurează cu rădăcinile sale bogate. se dezvoltă bine în teren descoperit. Suportă umbrirea în tinereţe. rămân pe lujeri şi peste iarnă (fig. mai frecvent pe butaşi înrădăcinaţi. pentru a nu drajona se altoieşte pe lemn câinesc. bace globuloase. suportă tunderea. rezistă la ger şi secetă. Tulpina este ramificată de la bază. ce prin strivire lasă un miros neplăcut. cu lenticele evidente spre bază. de 6-8 mm diametru. sunt întregi. la plantele altoite pe Syringa vulgaris se înlătura drajonii. Prezintă amplitudine ecologică mare. afânate. alipiţi de lujer. negre. cu solzi desfăcuţi. de culoare albă. piramidale. Ligustrum vulgare cv. Genul Ligustrum L. cenuşii. Se înmulţeşte uşor prin drajoni. – lemn câinesc Originar din Europa. uneori rămân verzi şi în timpul iernii. Florile hermafrodite. Africa de Nord şi Asia Mică. lungi de 6-8 cm. creşte bine pe soluri diferite. cu înrădăcinare superficială şi numeroase ramificaţii fine. Acoperă bine solul. 287 . se poate altoi în oculaţie (iulie). lăstarii noi se marcotează prin musuroire pe timp cald. de 3-6 (10) cm lungime. Lujerii sunt subţiri. aerisite. 265).Prin altoire. alungit-ovate până la lanceolate. lucitoare cu 1-4 seminţe elipsoidale. suportă poluarea. erecte. Atrovirens– frunze mai închise cu uşor luciu metalic. este unul din cei mai comuni arbuşti de la noi. Frunzele. ovoconici. sunt dispuse în panicule terminale. neplăcut mirositoare. mugurii imperfect opuşi sau opuşi. fin păroşi. Fructele. cu corola infundibulbiformă. Arbust de până la 4 m înălţime. Ligustrum vulgare L. cu vârful brun. în zonele de deal şi câmpie. plantele altoite se vor tăia scurt în anul II după plantare. Prin marcotaj. pe tipul patru. verzi. Particularităţi de cultură: după înflorire se taie inflorescenţele. marcote şi butaşi. cu scoarţa cenuşie-brună.

pendente. Prin tundere se obţin tufe dese. apar foarte devreme primăvara. Frunzele. cu nuanţe aurii şi cu stamine mai lungi decât pistilul. anul doi. câte 1-3(6). are ramurile şi tulpinile arcuite. până la pendente.) Vahl. Forsythia suspensa var. de 3-7 cm. acute şi serate. 266). 288 . se stratifică până în noiembrie. Ligustrum vulgare. revene. în parte întregi. Fructele sunt bace negre. flori cu corola larg deschisă. Înmulţire: prin seminţe. s-a adaptat bine la condiţiile climatice de la noi. 1 cm lungime (fig. grupate în panicule dese de 5-10 cm. Lujerii sunt galbeni-verzui-roşcaţi. de 6-10 cm lungime. Ligustrum ovalifolium cv. Genul Forsythia Vahl. proeminente. Ligustrum ovalifolium Hassk. în patru muchii. Fructele sunt capsule aspre. ovoide. Lodense – frunze mai mici. Prin butaşi în sezon şi în timpul repausului vegetativ. lucioase. Forsythia suspensa (Thunb. verzi-închis. –lemn câinesc Arbust cu frunze semipersistente sau căzătoare. îmbrăcaţi în frunze eliptic-alungite. Are creştere erectă. înaintea înfrunzirii. Ligustrum ovalifolium cv. Florile. Se dezvoltă bine la soare şi la semiumbră. caduce sau sempervirescente. Specie exotică din Asia.Ligustrum vulgare cv. sunt oblong-ovate. fertile. cultivat ca gard viu din câmpie până în regiunea montană. Arbust. de cca. cu reversul verde-gălbui. Lăstarii sunt drepţi. Fortunei – arbust foarte viguros cu ramuri lung arcuite. în parte trifoliate sau trifidate. Argenteo-Marginatum– frunze cu marginea albicioasă. albe-gălbui. se extrag prin macerare. Florile sunt mici. apar în iunie. galbene. caracteristic fistuloşi. cu măduva întreagă numai la noduri. cu lenticele numeroase. de până la 1. ajunge până la 5 m înălţime. Aureum – frunze galbene. globulare sau umbeliforme. se păstrează până în mai. toamna cu nuante de bronz. mari. preferă soluri uşoare.50 m înălţime. Rezistă bine la ger.

Arbust. Este un hibrid. Juss.5 m înălţime. 267). Florile câte 1-3 galbene deschis. serat-dinţate numai în partea superioară. are tulpinile şi ramurile verzi-măslinii. mici. muchiate. suspensa x viridissima). aproape lanceolate. Frunzele sunt îngust-eliptice. întâlnit foarte frecvent. numeroase. se introduc ca plante izolate. 1. Forsythia x intermedia Zbl.Forsythia viridissima Lindl. imparipenat – compuse sau întregi. între noduri măduva fiind lamelară sau lipsind complet. frunze opuse. lujeri cu măduva groasă. albe. se taie ramurile bătrâne. mai mică. frecvent cei terminali avortaţi. Folosire: înfloresc foarte devreme bogat şi frumos. scurt-mucronată. împreună cu speciile de bază. 1 cm lungime (fig. nu se intervine prea puternic pentru a nu favoriza dezvoltarea lăstarilor lacomi. mari. au nuanţe verzui şi cu stamine mai scurte decât stilul. importanţă similară cu a speciei precedente. cu înălţimi de 2-3 m şi ramuri erecte. de 8-14 cm lungime. Înmulţire: prin butaşi lignificati. înfloreşte cu 8 – 10 zile mai repede decât celelalte specii. fructe – drupe baciforme. ORDINUL RUBIALES Familia CAPRIFOLIACEAE A. Specie exotică din China. caracterizat prin măduvă la noduri. 289 . muguri opuşi. cu măduva lamelar întreruptă pe întreaga lungime.L. flori foarte mici. Cuprinde aproximativ 20 de specii de arbuşti şi arbori mici. de cca. Forsythia ovata Nakai Specie exotică originară din Coreea. nu se lignifică la vârf. flori hermafrodite. grupuri sau garduri vii. (F. Genul Sambucus L. Capsula este netedă. Particularităţi de cultură: tăieri dupa înflorire.

Asia de Nord şi America de Nord. solzii cad de timpuriu şi lasă să se vadă frunzişoarele. Sambucus racemosa L. urcă până în regiunea subalpină. Soc de munte Specie originară din Europa. cenuşiu. sunt plăcut şi puternic mirositoare. litiera se descompune foarte rapid. sferice. – Soc roşu. creşte bine în regiunile calde. ovoid-ascuţiţi. au 5-7 foliole eliptice. 268). cu 5-7 foliole eliptice până la ovat-lanceolate. pe soluri fertile. rareori de dimensiuni arborescente (maximum 10 m înălţime). gălbui- 290 . suberos. aşezate în cime umbeliforme. Frunzele imparipenat-compuse. depărtaţi de lujer. Lujerii groşi.Sambucus nigra L. este destul de deasă. se butăşeşte uşor. au numeroşi solzi. până la vârf. cu 3(5) sâmburi turtiţi (fig. La noi comuna în câmpie. până în regiunile montane inferioare. globulară. sunt mai mici. bogate în humus. deseori cei terminali sunt avortaţi. Mugurii ovoid-globuloşi. Are temperament de semiumbră. deoarece lujerii nu se lignifică complet. ritidom format de timpuriu. de 4-12 cm lungime. cu marginile neregulat ascuţit-serate. ameliorează solul. negricioase. Asia. are tulpina neregulat ramificată. Mugurii sunt opuşi. depărtaţi de lujer. de 12-20 cm diametru. Lăstareste bine. bogate. pe dos dispers păroase în lungul nervurilor şi neplăcut mirositoare. de culoare albă-gălbuie. Soc negru Specie răspândită în Europa. Înlocuieşte socul la altitudini mari. Africa de Nord. au lenticele proeminente şi măduva largă. nu rezistă la umbrire puternică. profunde. des pe soluri scheletice este o specie de semiumbră. Florile albe. Coroana extinsă lateral. terminale. la deal. – Soc comun. mari. mai înguste şi mai lung acuminate decât la socul comun. Florile. adânc serate. vegetează viguros în plină lumină. apar prin mai-iunie. de 2-4(5) m înălţime. Rezistă bine la ger. cu lujerii bruni-verzui. Frunzele. De regulă arbust. la bază cu 2-4 solzi. de 6-8 mm diametru. cu măduva brună-roşcată. Este exigentă faţă de climă şi sol. Arbust tufos. Fructele drupe baciforme. afânate. spongioasă. verzi-cenuşii sau verzi-gălbui. caracteristică. Este o preţioasa specie de subarboret.

cei floriferi circulari. drupe. fiind foarte decorative (269).verzui. sunt la început verzi apoi roşii. drupe baciforme. nuzi. drepţi. cv. scheletice. cu frunze căzătoare sau persistente. frecventă la noi din silvostepă până în regiunile montane. Vegetează des pe soluri uscate. Mugurii sunt opuşi. rezistă la secetă. plasaţi la vârful lujerilor. Fructele. acoperiţi. cei foliari formaţi din două frunzuliţe alungite. America de Nord. de cca. calcaroase. Florile. foarte flexibili. – dârmox Specie indigenă. pe dos. stelat-pubescente de-a lungul axului inflorescenţelor şi pedicelilor. 270). complete. dispuse în panicule ovoidale. Înmultire prin butaşi lignificaţi. 291 . apar mai devreme. de 6-10 cm diametru. turtiţi. de 1-3 (5) m înălţime. izolat şi în grupuri şi în alcătuirea masivelor. Frunzele mari. aspru-pubescente pe faţă şi abundent stelat-tomentoase. de peri stelaţi. opuse. de 5-12 cm lungime. Asia. între doi muguri foliari. iar la maturitate negre-strălucitoare (fig. originară din Europa şi vestul Asiei. albe sau palid-rozee. cu culoarea roşie. Arbust tufos. dese. flori hermafrodite. 5 mm diametru. Africa de Nord. ca şi întreaga plantă cu o pâslă gălbuie. Plumosa Aurea– mic (1 m). cime umbeliforme. prin aprilie-mai. cu frunze fin Genul Viburnum L. cordiforme. produce constant din baza tulpinii lăstari robuşti. înainte sau odată cu frunzele. Introdus ca arbust ornamental. globuloase. de culoare cenuşie. încreţite. Reprezentat prin aproximativ 150 de specii de arbuşti din Europa. aşezate în cime umbeliforme. revene. terminale. Viburnum lantana L. de formă ovodă-turtită. mărunt dinţate. Fructele. sunt ovate sau alungit-ovate. Sambucus racemosa divizate si aurii.

slab dinţaţi. de 5-10 cm diametru. de 4-12 cm lungime. au lobi scurţi şi adânc dinţaţi. Roseum– frunze roz. rotunjite la bază. Arbust viguros. Florile albe-gălbui. roşii (fig. Florile din mijlocul inflorescenţei sunt mai mici. 292 . au poziţie pendentă şi aspect rugos. trunchiate la bază. terminale. aproape de limb cu patru glande proeminente. cu corola albă. 3-5 lobate. cele de pe lujerii lungi şi lăstari. groase. foarte decorativă. iar pe faţa inferioară sunt puternic tomentoase. Viburnum rhytidophyllum Hemsl. Peţiolii. sunt canaliculaţi. –călin Specie originară din Europa. de la câmpie până în munţi. de 8-18 cm. Înfloresc în mai-iunie. multiflore. lanceolate. de 1-2 cm lungime. alipiţi de lujeri. erect. Frunzele verzi-închis. Viburnum opulus var.Viburnum opulus L. Asia. Are cerinţe mari faţă de umiditatea solului. cărnoase. aplatizate. cu un singur solz aparent. Fructele drupe. cele de pe lujerii scurţi. cu ramuri tomentoase. lungi. formează inflorescenţe mari. cenuşii sau gălbui-ruginii. 271). Specie originară din China. devin apoi negre. la noi apare frecvent prin pădure. dense. specie sensibilă la afide. inegal divizată. fertile. Arbust înalt de 2-5 m cu lujeri fragili. au lobii acuminaţi. erect. de 15-25 mm lăţime. cenuşii. sterile. au de regulă vârful uscat. Frunzele sunt lat-ovate. înalt până la 3 m. cu frunziş persistent. până la 3 m înălţime. ovoizi. glabri-lucitori care din cauza îngheţurilor. Fructele roşii la început. roşietici. Florile sunt complete.arbust viguros. iar cele marginale mult mai mari. Mugurii sunt opuşi. cu faţa externă bombată. terminale (10-20 cm în diametru). toamna frunzele capătă culoare roşietică.

depărtaţi de lujer. lujerii mai bătrâni sunt acoperiţi cu o pieliţă ce se exfoliază. Viburnum opulus la marginea masivelor. Cuprinde aproximativ 120 de specii de arbuşti erecti sau căţărători. flori aşezate obişnuit câte 2 pe un peduncul comun. în grupuri. Muguri opusi. înflorescente aproape globuloase. flori roz deschis. rotundifolium – frunze mai rotunde. verziînchis. Arbust de 1 m înălţime. sterile. după recoltarea în pârgă (iulie). pe dos cu peri stelaţi. grupate în cime globuloase. Folosire: izolat. Viburnum plicatum var. Genul Lonicera L. varietaţile şi prin marcotaj. de 2 – 3 m înălţime. fiecare pereche de flori are 2 bractei şi 4 bracteole (concrescute). . Înmultire: prin seminţe direct în teren.Viburnum carlesii Hemsl.mai). suferă de îngheţuri. pe dos cu nervuri roşii. flori mai mari. Prin butaşi lignificati (Viburnum rythidophillum) si semilignificati (Viburnum opulus). 293 .flori albe. seminţele se stratifică 2 ani. trebuie protejat iarna. primavara. emană miros frumos. frunze eliptic – ovate. fructul este bacă. cu frunze lat-eliptice şi păroase. Dacă se recoltează mature. Prin altiore. pe tot Globul. Specie din China şi Japonia. înfloreste în mai – iunie. înfloreşte odată cu înfrunzirea (aprilie . Toamna se coloreaz în roşu-închis până la brun-violet. Frunze cu marginea întreagă. înfloreşte cu 2 săptămâni mai repede decât Viburnum plicatum. Arbust originar din Coreea. are nevoie de climă mai blândă. Viburnum plicatum Thunb. des 2 – 4 suprapusi.

Este o specie semiombrofilă. cu amplitudine ecologică mare. Florile. la noi mai ales în nordul ţării. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. la noi la dealuri înalte şi la munte. pe langă pâraie. 272). scheletice. – Caprifoi Specie indigenă din Europa şi Asia. acuşi. Arbust. cu tulpini drepte. cu solzii lung-acuminaţi. roşii-întunecate (fig. în regiunea muntoasă şi subalpină. specie heliofilă.Lonicera nigra L. preferă soluri calcaroase. pe tip cinci. cenuşii. se coc prin septembrie (fig. Fructele sunt bace. stau câte două pe pedunculi glabri. are lujerii glabrii. cu marginea întreagă. ovo-conici. foarte depărtaşi de lujer (aproape perpediculari) cu numeroşi solzi cenuşii. alungiţi. iunie. suportă umbrire uşoară. Fructele sunt bace negre. de 3-6 cm lungime. conici. Frunzele de 4-7 cm lungime. 272). Lujerii cenuşii. apar prin mai. Lonicera tatarica L. sunt aşezate pe un peduncul comun. de 3-4 cm. şi au corolă albă sau gălbui-roşieatică. ger şi fum. la exterior pubescentă. fistuloşi. pe dos mai palide şi des pubescente. pe sărături. ramificate. Specie puţin pretentioasă faţă de sol. Rezista bine la secetă. acoperă destul de slab solul. câte două la subsuoara frunzelor. Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate. pe soluri scheletice. sunt eliptice sau ovatlanceolate. Florile roşietice. puţin striaţi şi măduva plină. cultivată la noi prin parcuri în toate regiunile ţării. pe dos verde-pal şi păroase cel mult pe nervura mediană. 294 . subţiri. de 1-2 cm lungime. mugurii opuşi. – Caprifoi tătărăsc Specie exotică din Asia. la vârf obtuze sau acute. până la 2m înălţime. puţin concrescute la bază. mugurii bruni-negricioşi. la bază cu un tub scurt. Lonicera xylosteum L. ciliaţi. afânate. pe faţă dispers-pubescente. Arbust de până la 2-3 m înălţime. – loniceră Specie europeană şi asiatică. depărtaţi de lujer. verzi-cenuşii. în cinci colţuri. poate vegeta pe soluri pseudogleizate.

cu solzi bruni. fructe negre – globuloase. lujeri lungi. sunt ovat-lanceolate. rezistă bine la ger. puţin lucitoare. Fructele bace. pe pedunculi de 1. glabri. îngustate treptat spre vârf. Frunzele. şi cu corola lungă. frunze tari şi pubescente. ultimele 2-4 perechi de frunze dinspre vârful lujerilor sunt concrescute (conate). cu bractei roşii persistente. însoţite de un involucru bazal din 4 bractei roşii. Originară din California. apar prin mai. de 4-10 cm lungime. originară din Europa de Sud. pe dos verzi-mat. se coc în iulie ( fig. 273). creşte bine în staţiuni însorite. Fructele roşii-portocalii. este o specie subspontană. plăcut mirositoare. pe dos glaucescente sau verde-deschis. Florile în perechi. de 4-5 cm. pe soluri revene.roşii sau galbene-portocalii. cu 4-8 solzi glandulos-ciliaţi. albe-gălbui sau roşietice. câte şase în verticile. lat-eliptice. de 3-6 cm lungime. cu lujerii uşor muchiaţi. înalt până la 3 m. se formează din iulie până toamna (fig. în Banat. bruni-cenuşii. bruni-gălbui. roz sau albe. Arbust căţărător. sunt aşezate la subsuoara frunzelor.5-2 cm lungime. bruni-gălbui. Frunzele. Asia de Vest şi Africa de Nord.Este un arbust. 273). fistuloşi şi mugurii solitari. de 1. sesile. fistuloşi.52 cm lungime. Florile. sunt pe faţă verzi-închis. – Caprifoi Specie exotică. arbust până la 2 m înălţime. câte 2. glabre. scurt-conici. În parcuri se mai cultivă: Lonicera lebebourii Esch. 295 . flori bicolore. lung-ascuţiţi. glabri-lucitori. cu lujerii rotunzi. glabre. Înfloreşte abundent în mai-iunie. corole galben – roşcate. Arbust ornamental prin coloritul frumos şi variat al florilor. suprapuşi câte doi. cultivat din silvostepă până la dealurile înalte. Lonicera caprifolium L.

roşii. fiind foarte decorative (fig.6 cm). lujeri foarte subţiri. din iunie până în septembrie. mugurii mici. albe-roz. creşte bine pe soluri afânate. Originar din America de Nord. în fascicule axilare şi spice terminale. Fructele bace sferice. Înmulţire: prin butaşi lignificaţi. verzi-închise pe faţă. flori mici albe. fructe – bace globuloase. de 2-5 cm lungime. Este nepretenţioasă faţă de climă şi sol. roşii. purpurii – violete. Folosire: grupuri. Non (L. sferice. care are până la 1 m îălţime. albus Auct. Originară din China. sunt eliptice.Lonicera pileata Oliv. calcaroase. circulare. frunze lat-eliptice. cultivată frecvent la noi în garduri vii. până la 1 m (80 cm). dispuse în spice terminale. frunze mici (12 – 25 mm). uneori câte trei colaterali. pubescente pe dos. Genul Symphoricarpus L. cu diametru de 1 cm. se menţin peste iarnă. rezistă la fum şi gaze. Înfloreşte toată vara. având o urmă fasciculară. garduri vii. în parcurile din regiunile de câmpie până la munte. Folosire: izolat. masive. întregi sau neregulat lobate. de 0. recoltaţi timpuriu şi prin butaşi verzi. pe cele compacte. mai mult sau mai puţin fistuloşi. uscate. urmuz Specie exotică originară din Canada. 274). în grupuri. pe tip patru.5 cm. lanceolate.) Blake) – cîrmîz. Glabri. albe. sărăturoase. Symphoricarpus orbiculatus Mnch. revene. pe dos pubescente. pe dos verzi-deschis. garduri vii libere sau tunse. arbust de 1 – 2 m înălţime. Florile sunt mici (0. lăstari păroşi. cu cicatricea mică. Drajonează abundent. cenuşii. (S. cu lujerii subţiri. rămân pe lujer şi în timpul iernii. opuşi. Arbust sub formă de tufă. masive. lucioase. cate 2. Frunzele variabile ca formă. fructe mici. 296 . Înmulţire: butaşi lignificaţi. Symphoricarpus rivularis Suksd.

la câmpie şi silvostepă (Dolj. ramificată. Pe dealurile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei apare ca subarboret în pădurile de stejar sau fagete. prezintă rizomi oblici. 1 cm diametru. slab acide. cu înălţimi până la 60 cm. ţepoase. şi flexibilă. cele femele. Genul Ruscus L. acuminate. Florile unisexuat-dioice. ocrotit ca monument al naturii. numite filocladii. specie temofilă. Ilfov. originară din sudul şi vestul Europei. la subsuoara unei bractee mici. striată. pe soluri calcaroase. lungi de 1-3. Are importanţă exclusivă ca element floristic rar. cărnoase. Mehedinti. Tulpina este verde. rigide. Tulcea. Bihor). foarte mici.ghimpe Specie indigenă de climat atlantic – mediteranean. Subarbust sempervirescent. 0. cu fibre radicelare foarte lungi. albe-verzui. de culoare verde-închis. Constanta. comprimate. Fructele bace globulare. cele mascule au trei stamine cu filamente concrescute. Ruscus aculeatus L. Ramurile lăţite. La noi apare sporadic în sudul ţării. sunt solzoase şi greu vizibile. sunt eliptic-lanceolate sau ovate. Frunzele.5 diametru. . 297 . se păstrează şi peste iarnă. verzui sau violete. groase. Bacau.ORDINUL LILIALES Familia LILIACEAE Dumort.5 cm sesile. roşii de cca. de cca. sunt aşezate câte 1-2 către mijlocul feţei superioare a filocladiilor.

de 7-12 cm lungime. Înmulţire prin seminţe stratificate până primăvara. albe-verzui. Oltenia. cel mult 30 cm înălţime. cu filocladii eliptice mai mari. Subarbust de talie redusă. – ghimpe Originar din Europa meridionala. la vârf nespinoase şi flori mici. în parcuri. la noi sporadic în regiunile de câmpie şi în părţile joase ale munţilor din Banat. .Ruscus hypoglossum L. izolat. Are semnificaţie naturalistă similară cu Ruscus aculeatus Folosire: în locuri adăpostite şi umbrite. pieloase. Transilvania şi Dobrogea.

Academiei. 9.. Al. ed. Ceres Bucureşti. 4..) din Masivul Bucegi. Enescu. 1974 – Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Ed. Berlin. Georgescu. 1968 – Dicţionar etnobotanic.. Academiei.. 1971 – Cercetări ecologice din Podişul Babadag. 1994 – Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri. V. 7.5. vol.. Bucureşti.Lux libris.S. Agrosilvică. I. Nicolescu. Bucureşti 2. Enescu. Doniţă. Gh. Al. Ed.. A. T. determinator ilustrat al plantelor vasculare I.. Bucureşti 13. – Molidişurile presubalpine din România. I.. Costea. 1953 – Plantele lemnoase din R. 14. Rev. Bândiu. Ed. Academia R. Ed. Enescu.. Bândiu. Agrosilvivă.. R.. 12-Auflage. I. N. Dumitriu-Tătăranu. C. Enescu V. 18. 5. 3. C. şi col. Dihoru. V. „Vasile Goldiş” University Press. Geambaşu.S.. Chiriţă. Hulea. 1964.I.R. Doniţă. Bucureşti. Band I 1954.. Bucureşti.. Ed. Florescu. Beldie. Bucureşti. C. Bucureşti 12.. Bucureşti.P.. Gh..C.. 1988 – Compatibilitatea ecologică şi silvăproductivă a unor specii lemnoase exotice în R. Pădurilor nr. 15.S. Ed. Beldie. Ceres. 17. I. Ioniţă L. Universitatea Transilvania Braşov. 2004 – Dendrologie. M. Arad. Palada-Nicolau. A. 1994 – Împăduriri.. Brad. N. şi col..R.A. Ed. 1996 – Silvicultură. 1960 – Contribuţii la studiul fructificaţiei laricelui (Larix decidua Mill. Al. 1960 – Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în România. Ceres. Ceres. Ceres. Band II.. 1984 –Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri. Bucureşti.. 1977 – Flora României. Borza. Doniţă. 10. 11.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1.. 1940 – Răspândirea orizontală a pinului silvestru în Carpaţii României.. Bucureşti 6. Ed. C. N. 1985 – Genetica ecologică.. Ed.. 16. Bucureşti. Braşov.România. 8. I.. Engler A. Bucureşti .. Ed. Ceres. V. 1975 – Ameliorarea principalelor specii forestiere.. Dumitriu-Tătăranu. Florescu..C. Florescu. 1988. N. 1964 – Syllabus der Pflanzenfamilien mit besonderer Berücksichtigung der Nutzpflanzen nebst einer Übersicht über die Florenreiche und Florengebiete der Erde.

Iliescu. 38. Cluj.S. D. Hulea A. 29. Alexe. Al. V. Danciu. Bucureşti 33. Negulescu.. 32. Săvulescu. 1980 . Ed. A. Ed. Krüssmann. Ed.. Ped. 1962 – Handbuch der Laubgeholze. Leandru.. I... 1973 – Botanică generală şi sistematică. 1964 – Dendrologie. 1965 – Dendrologie. Haralamb... V.. Morariu... Negulescu. Moraru. E. Ceres Bucureşti.. Verlag Paul Parey.. 1981 – Die Baumschule. Producerea vegetală. V. Did Ped. A. 1998 – Arboricultură ornamentală. Krüssmann. 1996 – Botanica forestieră. Ed. V. 1974 – Cercetări privind extinderea culturii molidului în R. Ceres Bucureşti.J. Agro-Silvică. A. Giurgiu.. Berlin. Agrosilvică. Milescu. Iliescu. 37. 22. 1978 – Conservarea pădurilor. D. Bucureşti.România...Cultura speciilor forestiere.Spaţii verzi. A. Ene.. 1989 – Metode de favorizare a germinaţiei seminţelor de arbori şi arbuşti. Marcu... 35. Agrosilvică. Tomescu. H. 1967 . Ed.. Bucureşti 30. M. Ed. Contribuţii privind obţinerea. Agrosilvică. Parascan. Bucureşti. Ceres.. 1948 – Monografia stejarilor din România. Săvulescu.. 25. 36. Ed. Negulescu. 1960 – Die Nadelgeholze. Berlin. Ionescu. Bucureşti 34. Ceres. G. Parascan. Bucureşti.. verificarea în cultură şi descrierea unor hibrizi interspecifici de pin. Horticultură Nr. A. Rezumatul tezei de doctorat. Bucureşti. 1967 – Fagul.C. Did. N..T. Ana-Felicia. Ed. 28.. Bucureşti 31. Ana-Felicia. I. Gh.. M. Fischer. Stuttgart. Bucureşti.. E.. Stănescu. I.. Grinţescu. 26. 1984 – Waldbau auf soziologisch – okologischer Grundlage. cultura şi protecţia pădurilor.. Verlag Paul Parey.19. 1983 – Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase. 23. I. Ceres. Benea..3. C. Bucureşti. 21.. 1928-1934 – Curs de botanică generală. Geogescu. 20.. Danciu. 1988 – Cercetări dendrometrice şi auxologice privind nucul negru (Juglans nigra) din România. Berlin. ASAS Bucureşti 24. 1982 – Hibrizi interspecifici de pin. Bucureşti 39. Krüssmann. G. Negruţiu. . Mayer. Ed. Verlag Paul Parey. E. Ed. Bucureşti. Ed. 27. Filofteia. M. 1957 – Dendrologie. G. Ceres. Ed.

R.. 19521977. 1979 – Dendrologie.. Stănescu. A. Bucureşti 50. Văetuş. 1970 – Arealkunde Ulmer. 41. D. Ed.. Stichmann.. Popescu. 49. 54. 1979 – Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră. H. Ed. V. Radu. V. teza doctorat. . S. V.. 45.. hamburg und Berlin 47. D... Sârbu. 1974 – Cultura şi valorificarea pinului strob. 1979 – Zone de cultură şi staţiuni indicate pentru cultura principalelor specii de pin (pin silvestru.. Ed. H. 1982 – Făgetele carpatice. Agro-Silvică.40. S. Simpozion mai 1979.. Ceres. Stuttgart 52. I. Şt. Universitatea „Transilvania” Braşov.. 1992 – Pedologie şi staţiuni forestiere. 1999 – Cercetări privind variabilitatea şi polimofismul frasinilor indigeni. Târziu. Al. vol I-XIII. S. 1986 – Die Fichte (Band I... Radu. 1996 – Flora lemnoasă spontană şi cultivată din România. Iliescu Ana-Felicia. Bucureşti. Ed. Zanoschi. Semnificaţia lor bioistorică şi ecoproductivă. Curtu.. Stănescu. Palade. Ed.. Ed. 56. N. Şofletea. Şofletea. Purcelean.. Vişoiu.. W. Boşcaiu. Did. 2000 – Dendrologie. Stuttgart... V. 1954 – Specii exotice din grădina dendrologică Snagov (Tâncăbeşti).. Phillips. 1984 – Aplicaţii ale geneticii în silvicultură.. Ed. T.. Ed. Universitatea „Transilvania” Braşov. V. N. 1984 – Plantaţii de arbori în oraşe şi sate. Bucureşti 43. Did. „Pentru Viaţă”. Walter.. Oana. Dunitriu-Tătăranu. 1977. Straka. Ceres Bucureşti. Stuttgart 58. Braşov 53. Universitatea „Transilvania” Braşov 55. 46. vol I. Toniuc. Cluj 42. T. Bucureşti.Flora României. vol I-II... *** . I. Bucureşti 48. Ceres.. Cocalcu.. Preda. Ed. Beldie. Stănescu. Glasul Bucovinei.. L. Târziu. 44. Ed. 1998 – Den grosse Kosmos-Naturführer Baüme.. 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. Stichmann Marny. Radu. V. Sonea. L. N. Academiei. Schmidt-Vogt.. II) Verlag paul Parey. Ped. D. pin negru. H. pin strob) în scopul producerii de răşină (în culturi speciale) ICAS. Ped. Bucureşti. 57.. Franckh-Kosmos. 51. franckh-Kosmos. U. 1994 – Ecologie. Ceres Bucureşti. 1999-Der neue Kosmos Pflanzenführer.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Special offer for students: Only $4.99/month.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Cancel anytime.