Speciile lemnoase ornamentale din România.

Cuprins 1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare........................7 2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase.........................................8 3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase............................8 4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase................................9 4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) ......................................11 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase..............12 4.2.1.Factorii climatici.....................................................................12 4.2.2. Factorii edafici.......................................................................18 4.2.3. Factorii geomorfologici..........................................................21 4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase..................21 5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase.......................22 6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase.27 7. Particularităţile biochimice..................................................................29 Ordinul CYCADALES............................................................................32 Familia CYCADACEAE.....................................................................32 Genul Cycas L. ................................................................................32 ORDINUL GINKGOALES.....................................................................33 Familia GINKGOACEAE Engl...........................................................34 Genul Ginkgo L................................................................................34 ORDINUL CONIFERALES...................................................................36 Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE) .............37 Genul Abies Mill..............................................................................37 Genul Tsuga Carr.............................................................................45 Genul Pseudotsuga Carr...................................................................46 Genul Picea Dietr.............................................................................49 Genul Larix Mill..............................................................................57 Genul Cedrus Trew..........................................................................60 Genul Pinus L...................................................................................61 Familia TAXODIACEAE F.W.Neger.................................................74 Genul Taxodium Rich......................................................................74 Genul Sequoia Endl..........................................................................76

Genul Metasequoia Hu et. Cheng....................................................78 Genul Cryptomeria D. Don.............................................................78 Familia CUPRESACEAE F.W.Neger.................................................80 Genul Thuja L..................................................................................80 Genul Biota Endl..............................................................................83 Genul Thujopsis Sieb et. Zucc.........................................................84 Genul Cupressus L...........................................................................85 Genul Chamaecyparis Spach............................................................86 Genul Juniperus L............................................................................89 Familia ARAUCARIACEAE F.W.Neger............................................93 Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.Neger......................................93 Genul Cephalotaxus S. et. Z.............................................................94 ORDINUL TAXALES............................................................................94 Familia TAXACEAE...........................................................................94 Genul Taxus L..................................................................................95 Genul Torreya Arn...........................................................................97 ORDINUL GNETALES..........................................................................98 Familia EPHEDRACEAE....................................................................98 Genul Ephedra Town.......................................................................98 ORDINUL FAGALES..........................................................................100 Familia BETULACEAE S.F.Gray.....................................................100 Genul Carpinus L...........................................................................101 Genul Ostrya Scop.........................................................................104 Genul Corylus L.............................................................................104 Genul Betula L..............................................................................106 Genul Alnus Mill............................................................................109 Familia FAGACEAE Dumont...........................................................113 Genul Fagus L. ..............................................................................114 Genul Castanea Mill.......................................................................117 Genul Quercus L...........................................................................119 ORDINUL JUGLANDALES................................................................131 Familia JUGLANDACEAE Linde....................................................131 Genul Juglans L..............................................................................132 Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.)..................................................135 Genul Pterocarya Kunth.................................................................136 ORDINUL SALICALES.......................................................................137 Familia SALICACEAE Mirbel..........................................................137 Genul Populus L. ...........................................................................137 GENUL Salix.................................................................................144 ORDINUL URTICALES......................................................................152

Familia MORACEAE Lindl..............................................................152 Genul Morus L..............................................................................152 Genul Maclura Nutt........................................................................154 Genul Ficus....................................................................................155 Genul Broussonetia .......................................................................155 Familia ULMACEAE Mirbel............................................................156 Genul Ulmus L...............................................................................156 Genul Celtis L................................................................................162 ORDINUL SANTALALES...................................................................164 Familia LORANTHACEAE Don......................................................164 Genul Viscum L. ...........................................................................164 Genul Loranthus L. .......................................................................165 ORDINUL ARISTOLOCHIALES........................................................166 Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl.............................................166 Genul Aristolochia L......................................................................166 ORDINUL POLYGONALES...............................................................166 Familia POLYGONACEAE A.L.Juss...............................................166 Genul Bilderdykia Dumort.............................................................166 ORDINUL TRICCOCAE......................................................................167 Familia BUXACEAE Dumort...........................................................167 Genul Buxus L...............................................................................167 ORDINUL RANALES..........................................................................168 Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss.............................................168 Genul Magnolia L..........................................................................168 Genul Liriodendron L....................................................................172 Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss............................................173 Genul Clematis L...........................................................................173 Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss............................................175 Genul Berberis L............................................................................175 Genul Mahonia Nutt. .....................................................................177 ORDINUL ROSALES...........................................................................178 Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss.............................................178 Genul Philadelphus L.....................................................................178 Genul Deutzia THUNB..................................................................180 Genul Ribes L. .............................................................................181 Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. .............................................184 Genul Liquidambar L. ...................................................................184 Familia PLATANACEAE Dumort....................................................185 Genul Platanus L............................................................................185 Familia ROSACEAE A.L. Juss.........................................................187

Genul Spiraea L.............................................................................187 Genul Physocarpus Maxim. ..........................................................189 Genul Dryas L. ..............................................................................190 Genul Kerria D.C..........................................................................190 Genul Rhodotypus Sieb et Zucc.....................................................191 Genul Rubus L. .............................................................................191 Genul Rosa.....................................................................................193 Genul Cydonia Mill........................................................................195 Genul Chaenomeles Lindl. ............................................................196 Genul Cotoneaster Medik..............................................................197 Genul Malus Mill...........................................................................199 Genul Pyrus....................................................................................201 Genul Sorbus L..............................................................................202 Genul Crategus L...........................................................................206 Genul Mespilus L. .........................................................................208 Genul Prunus L..............................................................................209 ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES).....................................216 Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss..................................................216 Genul Albizzia Durazz...................................................................217 Genul Cercis L...............................................................................218 Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.)................................................219 Genul Gymnocladus L...................................................................220 Genul Sophora L. ..........................................................................221 Genul Cladrastris Raf. ..................................................................222 Genul Genista L.............................................................................222 Genul Laburnum Fabr. ..................................................................223 Genul Cytisus.................................................................................224 Genul Amorpha..............................................................................225 Genul Wistaria (Wisteria) Nutt......................................................226 Genul Robinia L.............................................................................227 Genul Colutea L.............................................................................233 Genul Halimodendron Fisch..........................................................233 Genul Caragana Lam......................................................................234 ORDINUL RUTALES..........................................................................235 Familia RUTACEAE A.L. Juss.........................................................235 Genul Ptelea L................................................................................235 Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C.............................................236 GENUL Ailanthus Desf.................................................................236 ORDINUL SAPINDALES....................................................................238 Familia ANACARDIACEAE Lindl..................................................238

Genul Cotynus Mill........................................................................238 Genul Rhus L.................................................................................239 Familia SAPINDACEAE A.L. Juss...................................................240 Genul Koelreuteria LAXM............................................................240 Familia ACERACEAE A.L. Juss......................................................241 Genul Acer L..................................................................................241 Familia HIPPOCASTANACEAE A.P.D.C......................................248 Genul Aesculus L...........................................................................248 Familia AQUIFOLIACEAE.............................................................250 Genul Ilex L. .................................................................................250 ORDINUL CELASTRALES.................................................................251 Familia CELASTRACEAE R. Br. ....................................................251 Genul Euonymus L. (Evonymus L.)..............................................251 Familia STAPHYLACEAE Lindl......................................................254 Genul Staphylea L..........................................................................254 ORDINUL RHAMNALES....................................................................255 Familia RHAMNACEAE A.L. Juss..................................................255 Genul Rhamnus L..........................................................................255 Genul Frangula Mill. .....................................................................256 Genul Paliurus Mill........................................................................257 Familia VITACEAE A.L. Juss..........................................................257 Genul Vitis L..................................................................................257 Genul Parthenocissus Planch.........................................................258 ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)...............................259 Familia TILIACEAE Juss..................................................................259 Genul Tilia L..................................................................................259 Familia MALVACEAE A.L. Juss....................................................262 Genul Hybiscus L...........................................................................262 ORDINUL THYMAELEALES............................................................263 Familia THYMAELEACEAE A.L. Juss...........................................263 Genul Daphne L.............................................................................263 Familia ELEAGNACEAE A.L. Juss.................................................264 Genul Eleagnus L. .........................................................................264 Genul Hippophae L........................................................................266 ORDINUL VIOLALES (PARIETALES).............................................267 Familia TAMARICACEAE L. .........................................................267 Genul Tamarix L............................................................................267 Genul Myricaria Desv. ..................................................................268 ORDINUL UMBELLIFLORAE...........................................................268 Familia CORNACEAE L...................................................................268

Genul Cornus L..............................................................................268 Familia ARALIACEAE.....................................................................271 Genul Hedera L.............................................................................271 ORDINUL BICORES............................................................................272 Familia ERICACEAE A.L. Juss........................................................272 Genul Rhododendron L.................................................................272 Genul Vaccinium L........................................................................273 Genul Arctostaphyllos Adans. ......................................................274 Genul Calluna Sallisb.....................................................................274 Genul Bruckenthalia Reichenb. ....................................................275 ORDINUL TUBIFLORALES...............................................................276 Familia SOLANACEAE A.L. Juss...................................................276 Genul Lycium L.............................................................................276 Familia SCROPHULARIACEAE Lindl...........................................276 Genul Paulownia S.et Z..................................................................276 Familia BIGNONIACEAE A.L. Juss. .............................................277 Genul Catalpa Scop........................................................................277 Genul Campsis Lour. ....................................................................279 ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)............................................279 Familia OLEACEAE Hoffmsgg. et Link..........................................279 Genul Fraxinus L............................................................................279 Genul Syringa L.............................................................................285 Genul Ligustrum L.........................................................................287 Genul Forsythia Vahl.....................................................................288 ORDINUL RUBIALES.........................................................................289 Familia CAPRIFOLIACEAE A.L. Juss............................................289 Genul Sambucus L. .......................................................................289 Genul Viburnum L.........................................................................291 Genul Lonicera L...........................................................................293 Genul Symphoricarpus L...............................................................296 ORDINUL LILIALES...........................................................................297 Familia LILIACEAE Dumort............................................................297 Genul Ruscus L..............................................................................297 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................................10

cele de anatomie şi morfologie din Anatomia şi Morfologia plantelor. morfologic. ecologic. metoda investigaţiilor corelative şi deductive morfo-ecologice şi anatomo-ecologice. Metodele de cercetare folosite sunt: metoda morfologică şi cea anatomică. de distribuţia acestora în spaţiu. arealogic. morfologic. Cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică au fost preluate din taxonomia şi sistematica plantelor. Speciile lemnoase din România au ca obiect de studiu plantele lemnoase. Specii lemnoase ornamentale (Dendrologia) are ca obiect de studiu plantele lemnoase (arbori. respectiv studiul speciilor lemnoase ornamentale oferă specialiştilor din Arhitectura peisajului cunoştiinţe privind folosirea eficientă a plantelor lemnoase în crearea şi întreţinerea amenajărilor peisagere urbane şi periurbane. biologic şi a însuşirilor lor ornamentale. silvobiologic şi al însuşirilor lor ornamentale. Metode de cercetare Ca şi dendrologia (din limba greacă dendron-arbore. areologic. ecologic. sunt preluate din geografia plantelor. logos-ştiinţă) care. Disciplina. Legături interdisciplinare. Obiect. pe care le analizează cu prioritate sub aspect sistematic. metode de cercetare ecologice cantitative şi experimentale prin culturi comparative şi simulări ecologice etc. pe care le analizează din punct de vedere taxonomic-sistematic. prin urmare Dendrologia are legături cu Botanica. bazate pe studii comparative între specii şi unităţile intraspecifice. arbuşti. Dendrologia. deşi este o disciplină complexă. cele legate de valoarea silviculturală şi peisagistică din Silvicultură şi Arhitectura peisajului.1. Cunoştinţele legate de răspândirea speciilor lemnoase. 7 . cele legate de provenienţă din Genetica ecologică a plantelor. subarbuşti). cele legate de cerinţele (comportamentul) lor ecologice din Ecofiziologia plantelor şi Ecologia plantelor. nu este o ştiinţă în sensul strict al cuvântului (deoarece nu dispune de o metodă proprie de cercetare).

Unitatea sistematică fundamentală. coajă. secţia. ca unităţi inferioare de natură morfologică-sistematică. înaltă. subclasa. se diferenţiază subspecia. În unele cazuri au fost introduse şi unităţi ca: seria. are mai mult semnificaţie genetica. în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der Pflanzenfamilien” a lui Engler. forma. În cadrul speciilor. coroana mult dezvoltată în lărgime (poate coborî până la sol). varietatea. curăţată de craci pe mari lungimi şi o coroană restrânsă. La forma forestieră tulpina este dreaptă. Arborii izolaţi prezintă de obicei o tulpină scurtă şi îngroşată la bază. subgenul. 3. are ca unităţi principale superioare: genul. ordinul. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase După forma de creştere. fapt care permite deosebirea acestora după portul lor. subarbuşti şi liane.2. unitatea intraspecifică utilizată la plopi şi sălcii. Arborii. chiar mii de ani. tribul. La răşinoase. care stă la baza marilor lucrări floristice. concentrată spre vârful tulpinii. cilindrică. Forma arborilor diferă de la o specie la alta. subîncrengătura. care ating înălţimi de cel puţin 7m. produc lemn şi alte materii prime ca răşini. durata de viaţă şi dimensiunile atinse se deosebesc următoarele categorii de plante lemnoase: arbori. denumită forma forestieră. specia. substanţe tanante şi exercită o influenţă benefică asupra mediului înconjurător. clasa. coroană este de 8 . subfamilia. în cazuri excepţionale pot depăşi 100m şi diametre mari. familia. de la zeci la sute. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină. arbuşti. cu o durată de viaţă lungă. Se face o distincţie între forma arborelui crescut izolat care are o forma specifica sau habitus şi forma arborelui crescut în masiv. Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri. Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative dar trebuie subliniat că majoritatea speciilor forestiere au şi remarcabile calităţi ornamentale. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase Din punct de vedere taxonomic se va utiliza sistemul de clasificare adoptat în „Flora Europea” şi în „Flora României”. Clona.

4. piramidală. caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. dar produsul lor principal îl constituie fructele. Arbuştii. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor 9 . neregulată. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini. bine individualizate sub aspect morfologic. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase Plantele lemnoase sunt organisme vegetale cu fizionomie şi structură proprie. În funcţie de înălţimea realizată la maturitate arborii se împart în: . care depăşesc 25m înălţime. Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase sunt cei din botanica generală şi forestieră. cu o durată de viaţă relativ redusă. părţile superioare sunt nelignificate (erbacee). Subarbuştii. înălţimi până la 60cm. întreruptă etc.arbori de mărimea III. cu goluri. înălţimi până la 7m şi diametre mici. cu tulpina lemnoasă numai la bază. Arborii şi arbuştii nu pot fi analizaţi numai din acest punct de vedere.arbori de mărimea I. Sunt plante lemnoase. cu durată de viaţă relativ redusă. Tulpinile lianelor sunt volubile. cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de arbuşti pitici. neregulată. La foioase. uneori de dimensiuni mari. ovoidă. până la câţiva zeci de ani. se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei. cu înălţimi între 7 şi 15 m. coroană este globuloasă. rădăcini adventive sau peri sugători. cu durată de viaţă medie. sub formă de tufă. obovoidă. Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile. cu lungimi până la zeci de metri.arbori de mărimea II. cu înălţimi între 15 şi 25 m. cu diametre mici. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază. Pomii fructiferi. . Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii.obicei conică. până la 10 ani. Arbuştii cu înălţimi sub 1m. piramidală. . deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel individual de integrare.

rezistente la forţele naturii. cunoscut ca autecologie. a unui segment a acesteia. redau variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici. care constituie comunitatea de viaţă sau ecosistemul. solului. profunzimea. căldura din aer şi sol. ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor) care în raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici. Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale atmosferei. structura. sălbatice. luaţi separat în cazul în care ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi. de exemplu apa din sol influenţează accesibilitatea substanţelor minerale. deoarece şi factorii ecologici condiţionează efectul altor factori ecologici. pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale. reliefului. mărind sau micşorând efectele factorilor ecologici propriu-zişi. scheletul solului. mai ales la valori extreme ale acestora. elemente ale mediului fizico-geograficsunt: mişcări de aer.lemnoase cu factorii externi pentru că studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie. prezintă o profundă specializare ecologică. Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice. cu tor caracterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase erau formate la sfârşitul terţiarului). logosştiinţă). Diferenţierea elementelor fizico-geografice şi biotice după importanţa acţiunii lor. Arborii. cât şi la acţiunea factorilor individuali. sau radiaţia luminoasă a cărei intensitate influenţează mişcările stomatelor (deci accesibilitatea CO2). domeniul ecologiei forestiere. De exemple. Ele sunt adaptate atât la acţiunea întregului complex de factori din arealul natural. textura. Deoarece schimburile trofice şi de energie implică relaţii neîntrerupte ale plantelor lemnoase cu factorii externi în studiul dendrologic este inclusă şi latura decelării lor. Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe. în factori şi condiţii de mediu. integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant sau habitatul. rămâne însă arbitrară. 10 . aciditatea. Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt „condiţii de viaţă”. Ecologia forestieră este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plantele şi animalele forestiere şi mediul lor de viată (oikos-locuinţă.

densitate.Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice. factori fitocenotici 1. insecte) 2. textură. înrădăcinare. Factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie. precipitaţiile. 11 .geotopul (altitudine. structură. desime. factori zoocenotici (zootop): fauna 1. Factorul macrofaună (mamifere. profunzime. factori staţionali. frecvenţă. microrelief. aciditate şi alcalinitate. consistenţă. Factorii arboretului: compoziţie. răspândire. factori climatici . relief. pantă). expoziţie. factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale. Grupa factorilor biocenotici (biotici). consistenţă. apă.climatopul: (căldura. 2. Complexul factorilor ecologici (ecotop) Complexul factorilor ecologici este constituit din: I. aer. resturi organice 3. dimensiuni. litieră. volum edafic. vântul. înrădăcinare. humus. schelet etc. resturi organice 4. compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică) b. lumina. grad de acoperire. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici. 4. factori geomorfologici .1. II.) c. Factorii microflorei: compoziţie. structură. Factorul microfaună O categorie aparte o constituie factorii antropeici (omul şi animalele domestice) care exercită acţiuni diverse şi de multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase. de sinteză edafoclimatice. Factorii păturii vii: compoziţie. habitat) a. căldură. structură. frecvenţă b.Biotop a. permeabilitate. umiditatea atmosferică. păsări.

4.specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu. . la câmpie suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia.. Buxus sempervirens. specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină. dar care suportă puţină umbră). cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura. . Paulownia tomentosa.. specii cu exigenţe mici faţă de lumină: Abies alba. înflorire. Thuja sp. .specii heliofile (cu temperament de lumină). într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat.2. Speciile montane heliofile. umiditatea aerului.specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră). Hibiscus syriacus. Puieţii de brad.. dolobrata. fructificare. Acer campestre. Tsuga canadensis..specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină). Abies nordmanndiana. . Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii. Ilex 12 . Larix decidua. absorbţie şi transportul apei. Robinia pseudacacia. În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină. fag. unele se dezvoltă în plină lumină. Betula pendula. umbră şi semiumbră): Taxus baccata. condiţii edafice. Fagus sylvatica. Platanus sp. creştere. Acer saccharinum. Hydrangea Ulmus sp. macrophylla. altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză).specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină. Carpinus betulus. transpiraţie. se poate face următoarea clasificare: . exigente faţă de lumină: Gingko biloba. Lumina Este un factor determinant în procesul de fotosinteză. tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină.2. Daphne mezereum. Tilia sp. cu vârsta creşte pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al plantelor. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase 4.Factorii climatici 1.1. Pinus sylvestris. Sorbus aria). specii relativ exigente faţă de lumină: Thujopsis aquifolium.

Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii. Se modifică regimul iniţial de lumină. 2. Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a plantaţiilor. ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele mature). mesteacăn. datorită umbrii reciproce. alun) sau mai târziu ( catalpa. Mărimea. completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră. În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure. deshidratarea şi pot duce la efecte extreme . La asocierea speciilor de mărimi diferite. Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu fenologia. Vinca minor. prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente. iar înălţimile să descrească spre exterior. cu timpul se vor introduce specii cu temperamentul de umbră. în aşa fel încât fiecare exemplar să poată valorifica la maxim intensitatea luminii.Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei. hibiscus). Căldura Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri. vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină. compactitatea frunzişului. ca Hedera helix. În parcuri. salcâm. Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor pentru spaţii verzi. sub plantaţiile de-a lungul aleilor. rapiditatea de creştere a arborilor. Euonymus fortunei radicans. pentru a înlocui gazonul. plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie etajată. De exemplu. zidurilor. în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor. favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă. trebuiesc luate în consideraţie la preconizarea efectului de umbrire. intrarea mai devreme în vegetaţie (pin. Ultima grupă fiind mai sensibilă. 13 . Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită faţă de acest factor.moartea puieţilor şi chiar a exemplarelor mature. eliminarea exemplarelor care suferă din cauza deficitului de lumină.

cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute (temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C.puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de . Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii pozitive: molidul. Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor. stejar). În cazul solurilor reci şi umede. cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la +200C). . reacţia este inversă. Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim.. Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C până la +90C). A. 14 . .30°C. specii lemnoase tropicale şi subtropicale. 1967). florilor în curs de formare uneori chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad. sub care nu se pot dezvolta): . fag. prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii. Paulownia tomentosa). care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4 °C.specii euterme. Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie). Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează pornirea vegetaţiei mai devreme. Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca. nuc negru. .specii mezoterme.specii subtermofile. duglas. lujerilor. Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este influenţată şi de factori specifici. necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 °C. stejarul pufos adaptat la o temperatură medie anuală de 9-12° necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10°C (Tomescu. Amorpha fruticosa.specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până la +150C).

ramurile se pot frânge. Umiditatea atmosferică.. Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală a speciilor. înfiltrare în pânza freatică. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol. prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob. 15 . zăpadă. la acestea se adaugă uneori şi apa freatică de suprafaţă. umiditate atmosferică. apă de condensare.restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a plantei cu apă. de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor în timpul iernii. apără vegetaţia (semănături.specii oligoterme. apa din sol. mai ales în perioada estivală mijlocie. Gruparea nu este rigidă. Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă. scurgeri de suprafaţă. gheaţă. când maximele termice duc la intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. prin formele variate prin care influenţează dezvoltarea plantelor (ploaie. în corelaţie cu temperatura aerului influenţează dezvoltarea plantelor lemnoase. Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea şi încovoierea ramurilor. puieţi tineri. dacă poleiul este urmat de vânt. . pierderi prin evaporare. unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm. chiciură. Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de dezvoltare. uneori a trunchiurilor. Decisivă este umiditatea în perioada de vegetaţie. apa sub formă de zăpadă. Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde .specii euriterme. dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau negative. subarbuşti) împotriva îngheţurilor. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică Regimul de umiditate este foarte diversificat. cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub 00C). chiciură. Iarna. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. 3. cu mare amplitudine faţă de căldură. poate fi o sursă de aprovizionare cu apă. apa freatică).

rezerva din sol se micşorează.În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă. ele se clasifică în: . Deficitul ca şi excesul de apă. Alnus viridis. durata în raport cu pragul de toleranţă. dacă deficitul nu este acoperit din precipitaţii sau prin irigare. Quercus cerris. . specii care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite consumul de apă în funcţie de cantitatea existentă.specii higrofite (higrofile). Aerul Dintre componenţii aerului. aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor. cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate. Prin transpiraţie creşte umiditatea relativă atmosferică. care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umedeude.specii helofite (helofile). deoarece bilanţul în atmosferă a CO 2 şi O2 este echilibrat (variaţii neînsemnate apar în zonele industriale). Carpinus orientalis. Pseudotsuga menziesii. pe soluri suprasaturate cu apă: Taxodium distichum. Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă de umiditatea mediului (sol şi atmosferă) condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de plantare (pante.specii mezofite (mezofile). Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO 2. -specii eurifite (eurifile). -specii xerofite (xerofile). care se dezvoltă în mlaştini. cu exigenţe mijlocii faţă de apă. Quercus frainetto. cu exigenţe mari faţă de apă. poate avea efecte diferite asupra vegetaţiei lemnoase. Prunus padus. Relaţia inversă: plantă . şosele). Abies alba. uneori poate ajunge la limita coeficientului de ofilire. Plantaţiile reduc scurgerea de suprafaţă a apei din precipitaţii. Alnus glutinosa. Quercus pubescens. cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides. astfel în interiorul spaţiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o atmosferă mai umedă. Ilex aquifolium. străzi. dar fără apă stagnantă: Acer pseudoplatanus. Prin consumul de apă. Calitatea aerului 16 . Climatul României favorizează existenţa speciilor mezofile. maluri. Picea abies. .factor ecologic. bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de fotosinteză şi cel de respiraţie. 4. arată că vegetaţia lemnoasă influenţează umiditatea mediului. Fagus sylvatica. uneori letale. Betula pendula.

Doborâturi pe suprafeţe întinse. care au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului. Căldura excesivă şi seceta accentuează vara deficitul de apă al plantelor. În spaţiile verzi. La viteze mai mari ale vântului. 17 . apare seceta fiziologică cu urmări grave mai ales la răşinoase. efectele gerului sunt amplificate de vânt. puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor. plop. exemplarele izolate. acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor. iar arborii mari ancoraţi. de intensitate. mesteacăn. exemplarele cu coroana asimetrică şi cele vătămate sunt mai expuse pagubelor şi prin instalarea putregaiului. Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi.depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere. Plantaţiile cu specii lemnoase reduc viteza vântului. frecvenţa şi intensitatea vânturilor dominante. pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase. prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. Pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de protecţie în spaţiile verzi şi pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcţia. se înregistrează numai în masivele forestiere. Speciile sensibile la deshidratare şi temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul altor plantaţii sau al construcţiilor. speciile cu lemnul mai puţin rezistent (tei. fiind amplasate în aşezările urbane. Pentru a evita acţiunile mecanice negative în plantaţiile nou înfiinţate din amenajările peisagere. doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale. Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie. salcâm) pot fi puternic afectate. Vântul. de suprafaţa ocupată şi de poziţie în interiorul sau la adăpostul lor. industriei. în grupuri mici şi în aliniamente vor fi tutorate. reduce din apa în exces. Mişcările aerului exercită diferite influenţe în funcţie de intensitatea lor. mijloacelor de transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei. adevărate dezastre. încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi negativă. în funcţie de compoziţie. În locurile deschise se rup ramurile şi trunchiurile. mişcările de aer se resimt mai puţin. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă (tranportă mase de aer umed.

cu amplitudine ecologică mare faţă de troficitatea solului: Picea abies. B. S. magneziul. calciul prin acumularea sub formă de cloruri. puţin exigente faţă de troficitatea solului. Fe ) şi microelemente (Zn. În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale se disting: . Cl ).2. Cunoaşterea cerinţelor ecologice în diferite condiţii de sol şi mai ales a condiţiilor limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a plantelor lemnoase pentru spaţiile verzi. -specii euritrofe.4. Factorii edafici Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie. care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ): Fraxinus excelsior. Speciile mezotrofe şi oligotrofe nu preferă solurile sărace. Fagus sylvatica. Salix caprea. necesare nutriţiei. P. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 70-100%: Fraxinus excelsior. Fagus sylvatica. Elementele nutritive. Ca. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze sub 30%: Pinus mugo. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente (N. au efecte nefavorabile asupra speciilor dependente de concentraţia sărurilor şi gradul de toleranţă al acestora. sulfaţi sau bicarbonaţi determină sărăturarea solurilor. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze mai redus. Juniperus sabina. cu exigenţe mijlocii faţă de troficitatea solului. În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea solului distingem: . Pinus sylvestris. Mn. Ulmus pumila . Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutritive din sol. Cu. Betula pendula. 18 .sp. K. -specii mezotrofe. Castanea sativa. Mo. foarte exigente faţă de troficitatea solului.specii calcifuge sau calcifobe. care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia. dar se pot dezvolta şi supravieţui în asemenea condiţii edafice.2. care necesită o mare cantitate de elemente. -specii eutrofe. 25-85%: Acer campestre. pe care plantele le absorb selectiv.specii megatrofe. Co. sub formă de ioni. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 85-100%: Tilia argentea. -specii oligotrofe. Quercus petraea. Sodiul. calcifile sau calcicole.

specifice diferitelor tipuri de sol.. Alcalinitatea solului este tolerată de speciile lemnoase în intervalul 7. După exigenţele faţă de aciditatea solului. Distingem: . Acer pseudoplatanus.0-7. . . Caragana arborescens.5-5.specii nitrofile (nitrofite). Pinus sylvestris.specii puternic acidofile (pH 3. Solurile acide şi cele puternic alcaline necesită aplicarea de amendamente.5): Vaccinium myrtillus. Gleditsia triacanthos. 19 . cauzează puternica alcalinizare a soluţiei solului prin acumulare în sol (este nociv pentru rădăcinile plantelor şi distruge structura glomerulară a solului).este mai toxic decât ionul sulfatic SO42-. Fagus sylvatica. Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-ului. Juniperus communis. în domeniul slab acid-neutru (6.5) a soluţiei solului de unde rezultă salinizarea cu efecte toxice.5-6. Ionul de Na+. . provoacă o secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului.5): Picea abies. . slab alcalin (7..5-7. Fraxinus sp.Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate. Betula pendula.specii halofile. se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra. Cea mai toxică acţiune exercită cationii de magneziu (Mg2+).specii neutrofile (pH 6. concentrarea sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH>8.2). Salix alba..5): Abies sp.specii slab acidofile (pH 5. Quercus robur.8-4. Populus tremula. Erica sp. care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia.8-7) sau neutru. plantele lemnoase se împart astfel: . . Majoritatea speciilor cresc corespunzător la intervale ale pH.2): Tilia sp.2): Tamarix ramosissima.5-8. Tamarix romosissima. Reacţia soluţiei solului (ph) concentraţia ionilor de hidrogen intervine în dinamica elementelor nutritive accesibile. Calluna vulgaris. ionul Cl.specii bazifile (pH peste 7.specii acidofile (pH 4. Amorpha fructicosa. Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului. Hippophae rhamnoides. Rhus typhina. Dintre anionii din solurile saline. Pinus mugo. deşi mai puţin nociv. Aciditatea solului. Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ. Larix decidua.. Halimodendron halodendron.

Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel: -specii psamofile. Structura solului Situaţiile extreme. -specii compactifile. Robinia pseudacacia. Carpinus orientalis. Cotoneaster integerrima. Colutea arborescens. Rosa canina. Ulmus laevis. 20 . Cotinus coggygria. îngrăşăminte. Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt influenţate de textura solului. Pentru majoritatea speciilor. pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto şi cerris. accesibilitatea substanţelor nutritive. Pinus cembra şi mugo. Acer campestre.Însuşirile fizice ale solului Textura influenţează consistenţa. amendamente şi se cultivă specii care îmbogăţesc solul în azot. uneori în spaţiile verzi „pământ de împrumut”). regimul de apă. sylvestris şi mugo. Aesculus hippocastanus. nisip. lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase şi impun ameliorarea acestuia (îngrăşăminte organice şi verzi. Alnus glutinosa. deoarece sunt o importantă sursă de humus. Populus tremula. Berberis vulgaris. praf) generează însuşiri diferite. Pentru ameliorarea fertilităţii solurilor în spaţiile verzi. solurile cu textură luto-nisipoasă. pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Abies concolor. Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de participare a celor trei fracţiuni – argilă. Eleagnus angustifolia. Fraxinus ornus. în zonele supuse sistematizării pe verticală a terenului se aduce pământ vegetal. Sorbus aria şi aucuparia. frunzele căzute nu se vor înlătura. procesele biochimice din activitatea microorganismelor. pentru soluri scheletice: Picea abies. -specii saxicole şi subsaxiole. Hippophae rhamnoides. Gleditsia triacanthos. Cornus mas. structura. amendamente. Rhus typhina. Larix decidua. căldura şi aer din sol. Picea pungens. Caragana arborescens. Acer monspessulanum. Sambucus racemosa. Salix alba şi caprea. bine structurate sunt favorabile. Pinus nigra. Juniperus communis. În plantaţiile masive din parcuri.

3. Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea intensităţii insolaţiei şi capacitatea de reţinere a apei în sol. Influenţa exercitată de microrelief este evident mai mică. Configuraţia terenului . În spaţiile verzi. determinând local condiţii microclimatice şi schimbări ale condiţiilor edafice. mai uscate vor creşte specii mai xerofite mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii. mai ales în sectoarele în care se produc puieţi livraţi cu balot de pământ.câmpie. prin urmare intervine şi în alcătuirea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică unde temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe versanţii nordicii. microrelieful poate fi natural (depresiuni. dealuri. iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce. munţi determină zonarea vegetaţiei datorită schimbării climatului. ridicături) sau artificial (în parcuri). care duc la modificări climatice şi edafice. se vor aplica judicios îngrăşăminte organice şi minerale. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase Factorii biotici influenţează direct (prin acţiuni de contact) ori indirect prin modificarea mediului climatic şi edafic sau prin intermediul unor substanţe 21 . cu curenţi puternici mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger. deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim hidric bun. Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală cu creşterea altitudini scad temperaturile. Expoziţia influenţează atât regimul de căldură. iar în văile reci.macro relieful .3. iar umiditatea este ceva mai redusă. Factorii geomorfologici Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici. Pe pantele însorite. 4. cât şi umiditatea solului. asolamente cu îngrăşământ verde şi ierburi perene şi se va iriga. 4. se dezvoltă un număr mai mare de specii heliofile şi xerofite.La plantaţiile de aliniament ale arterelor de circulaţie trebuie asigurat volumul edafic corespunzător. În pepiniere.2.

de exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate alte exemplare din plantaţie. Prin urmare. 5. Limitele răspândirii plantelor lemnoase depind. Unele specii au fost introduse în afara 22 . La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care drajonează puternic sau a lianelor. reducându-le capacitatea de fotosinteză şi aspectul estetic. cantitatea de lumină şi precipitaţii interceptată de coronament prin consumul de apă. Arborii acţionează unul asupra altuia prin umbrire. elemente nutritive şi microelemente din sol. uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real. Arealul unei specii reprezintă expresia adptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului aerian şi radicular. apare concurenţa între fag sau carpen. Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor arealelor naturale.chimice secretate de anumite plante sau microorganisme. susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor. În staţiuni de deal. Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe. ar putea fi eliminate exemplare valoroase. prin capacitatea de exploatare a solului de către rădăcini. deoarece determină convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare. răriri. acre elimină uneori puieţii de gorun. Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri. concreşterea rădăcinilor. dezvoltarea plantelor lemnoase. au un areal geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte specii. mai mult sau mai puţin. Acţiuni directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeaşi specie sau specii diferite). Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate. raporturile de stânjenire. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor. presiunea fizică a rădăcinilor. tăieri.

rezistenţa la adversităţi. 23 . iar la alte specii s-a restrâns arealul. pe soluri de regulă sărace şi acide. adaptabilitatea specifică la condiţiile de mediu şi conservatismul ereditar. boreale şi două zone de tufărişuri. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale Carpaţilor. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite climate locale. Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale. începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. La acestea se adaugă şi condiţiile edafice. a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de cultură. Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România s-a realizat prin elaborarea unor sisteme de clasificare şi se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor staţionale. în condiţii climato-edafice corespunzătoare. Vegetaţia de munte a. dintre care cele climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator.graniţelor lor geografice. latitudini şi altitudini. temperate. Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale. tropicale. I. Arealel geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite longitudini. de substraturi şi de soluri. arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic. altitudini de peste 2200m. în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine. capacitatea de reproducere şi migrare. într-un cadru staţional bine determinat. 1. pe anumite forme de relief. Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 1. Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România. zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră (subarctică). în care perioada de vegetaţie este scurtă(2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee. subtropicale. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă. 2004). orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (capacitatea lor competitivă. Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor. De obicei. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed. uneori chiar până la totala lor dispariţie. care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi.

plop tremurător.brad. zâmbru. iar limita superioară urcă în mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului. Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase limita altitudinală inferioară este situată la aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700m în cei Meridionali. Subarbotetul este format din alun (Corylus avellana). ca şi rariştile de molid şi de larice. molid şi brad. Lonicera xylosteum (caprifoliu). Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales vegetaţiei forestiere. 24 . dintre arbuşti amintim: Sambucus racemosa (soc roşu). Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile. gorunul şi pinul silvestru. care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare întindere). ierni reci şi bogate în zăpadă. Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali (în M-ţii Banatului). precipitaţiile abundente (900-1200mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. Rhododendron kotschyi. limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400-1500 m. Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul (Pinus mugo). frasinul. specii care se asociază între ele. Vegetaţia este predominant constituită din fag. Temperaturile medii anuale sunt pozitive. aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente.Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii. precipitaţii abundente (peste 800 mm). Pădurile de fag şi răşinoase se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. cât şi amestecate . Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp.2. alte specii lemnoase Alnus viridis. plopul tremurător. b. Bruckenthalia spiculifolia. larice. Pinus cembra. aninul alb. ulmul de munte. Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase. paltin de munte. Lonicera tatarica. Vaccinium myrtillus. salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa). mesteacăn. teiul. călin (Viburnum opulus). în Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii Banatului). Salix caprea (salcie căprească). iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag. mesteacănul. până la limita superioară a pădurii. Specia caracteristică este molidul. 2. subarboretul este slab reprezentat. Juniperus communis. Iernile sunt aspre. fag. dar mai scurte. păducelul (Crataegus monogyna). Se disting trei subzone de vegetaţie: 1.

dar se prelungeşte şi în regiunea dealurilor şi podişurilor. Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii. de tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800m. Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed. dar în Transilvania şi Moldova urcă la 500m altitudine. Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie.Vegetaţia dealurilor şi podişurilor. În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi subzona cerului şi gârniţei. jugastru şi chiar gorun şi stejar). dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a pădurii. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum lantana(dârmox). favorabil speciilor mezofite şi în special gorunului. Altitudinal 600-1200 m. dar în care apar şi perioade de uscăciune în sol. Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii. tei. De remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea. la peste 1400 m. II.3. pin negru de Banat. paltin de câmp. fiind specie de umbră. chiar gârniţa şi cerul. În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. pin silvestru. III. De remarcat că fagul. exercită în cele mai bune condiţii funcţii protectoare. se întâlnesc în părţile mai joase ale subzonei stejarul pedunculat. Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor. 1. Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare. în care celelalte etaje de vegetaţie se dezvoltă greu. brad. Vegetaţia de câmpie. în M-ţii Măcinului. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat. iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în subzonele anterioare. carpen. a. Subzona este fărâmiţată - 25 . 1. apar şi multe specii termofile. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10°C. dar urcă uneori până la altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Braşov). Pe lângă fag. precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. iar pe solurile mai compacte şi grele. ulm. pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid. Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă. constituie păduri dese închise. ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului. 2.

iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte specii de foioase. mărul şi părul pădureţ. 26 . (pânza de apă freatică aproape de suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol. plop cenuşiu). Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai mare. argiloase. Aici apar mai puţine specii lemnoase. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti. c. Se localizează pe soluri grele. dar pătura erbacee este bogată cu specii de graminee şi dicotiledonate. alternând cu pajişti ierboase. se întâlneşte vegetaţie azonală. n-au mai rămas decât pâlcuri. ulmul de câmp. IV. neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-550mm anual. teiul. Arbuştii sunt mai puţin numeroşi. teiul alb. formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil. Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat. ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare. în partea de sud a ţării apare cerul şi gârniţa. Pădurea apare în pâlcuri. b. ulmul. având prelungiri în vegetaţia silvostepei. Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale. sălcioara (Eleagnus angustifolia). Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia Olteniei. jugastru. sunt zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb. de regulă stepic.speciile care apar sunt: carpenul. În condiţiile acestor soluri şi a unui climat. Vegetaţia silvostepei. Munteniei şi Dobrogei. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării. puternic podzolite şi pseudogleizate. cât şi în subzona stejarului pedunculat şi chiar a gorunului. gârniţa. 2. altitudinal 40-50m şi 300-500m. neprielnice altor specii mai pretenţioase pe soluri mai puţin compacte apare stejarul brumăriu. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens). Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în lunca şi Delta Dunării. mojdreanul (Fraxinus ornus). pe lângă acestea pot apărea şi cerul. jugastrul. jugastrul şi frasinul. compacte. vişin turcesc (Prunus mahaleb). răspândite sporadic: stejar pufos şi brumăriu. În condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat salcâmul. frasinul. jugastrul. Vegetaţia stepei.

creşterea este înceată în primii ani apoi devine destul de viguroasă. Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate şi unele specii periodic. la Abies alba. 27 . cerris la 4. Larix la 20-25 ani. Abies alba la 60-70 ani. Ginkgo biloba.. ger. Există specii încet crescătoare: Quercus. Magnolia kobus la 10. mai redusă la arbuşti. Ulmus sp. Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânţă). de condiţiile staţionale şi de poziţia din arboret. Acer la 30-40 ani. poluare. Quecus petraea. Acer sp. etc. la Fagus sylvatica. de-a lungul existenţei. La Abies alba creşterea este foarte înceată în primii ani. În luncile interioare din regiunile mai înalte se instalează aninul alb. Taxus. Tilia. Astfel la Ailanthus şi specii din Rosaceae fructificaţia se produce la 5-6 ani. Buxus. înmulţirea s-a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase.12 ani. Thuja occidentalis. speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate. Gleditsia. La Ginkgo biloba.). pânză de apă freatică. Fructificaţiile se produc la diferite vârste în funcţie de specie. în silvicultură au fost înfiinţate plantaje pentru a obţine material genetic valoros. Quercus. Fraxinus. Ulmus. Betula la 8-10 ani. vârsta este mai mare la arbori (cu unele excepţii: Salix caprea la 3-4 ani). Ritmul de creştere este dependent de condiţiile staţionale (sol. este tot o caracteristică a speciei. Tsuga canadensis. redusă până la 15-20 ani. Salix. Picea. la Quercus robur 6-10 ani. Paulownia. Acer pseudoplatanus. Fagus la 40-50 ani. Pseudotsuga. Betula. apar schimbări. Pseudotsuga. dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase Ritmul de creştere este specific fiecărei specii. Pinus sylvestris la 15-20 ani.În luncile cu soluri mlăştinoase se găsesc păduri de anin negru. 6.Q. Tilia sp. In ritmul de creştere al speciilor. Pseudotsuga menziesii periodicitatea este 2-3 ani.6 ani . altoaiele provin din arbori “elită” pe bază de teste de provenienţă. repede crescătoare Robinia. apoi se activează. Particularităţile creşterii. pentru a obţine material semincer heterogen. Populus. Periodicitatea de fructificaţie la multe specii este anuală. Carpinus.

Prunus.. Abies alba. 50-100 ani: Populus tremula. Specii care lăstăresc bine sunt: Tilia. Forsythia. antropici. butaşi. Ulmus. Carpinus.Taxodium distichum poate ajunge până la 50006000 de ani. Capacitatea de lăstărire este o însuşire a plantelor lemnoase.longevitate foarte mică. Rhus typhina . excepţie face Buxus sempervirens. Syringa vulgaris. Longevitatea arborilor este mai mare decât a arbuştilor. sau moderată la Chaenomeles. la acestea butăşirea este o metodă apreciată de înmulţire de ex. Capacitatea de butăşire este o însuşire bine dezvoltată la unele specii. Acer. Aceste performanţe se realizează numai în condiţii staţionale foarte bune şi arealul natural al acestor specii. 200-300 ani: Platanus sp. ca mijloc de înmulţire a plantelor sau 28 . determinate genetic. drajonarea la unele specii este foarte puternică. Vârste medii atinse de specii din ţară în condiţii staţionale corespunzătoare: . . Acer. dar şi de condiţiile de mediu şi de modificările antropice (intervenţii dorite sau accidentale). Capacitatea de drajonare. Quercus. Ailanthus altissima. . Fraxinus.Longevitatea este caracteristică speciilor. Robinia hispida. la Robinia pseudacacia. . Arbori mai longevivi . Rhus thyphina şi o mare parte a arbuştilor. cum ar fi: Clematis vitalba. > 300 ani: Larix. Pinus sylvestris. Forsythia. Specii care lăstăresc puternic invadează şi inhibă dezvoltarea altor specii. edafici. Celtis. care asigură regenerarea vegetativă a acestora.longevitate medie. Carpinus betulus care duce la fenomenul de cărpinizare.longevitate foarte mare. Marea capacitate de drajonare. lăstari. Clematis vitalba. Taxus. În funcţie de existenţa mugurilor adventivi pe rădăcină. Fagus. Salix alba. Betula. Sequoia giganteia pînă la 3000-4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. marcote este Taxus baccata. sub 50 ani: Salix caprea. specii din genurile Sorbus.longevitate mică. la Salix. Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici. Populus nigra. biotici. Capacitatea de lăstărire a lianelor influenţează suprafaţa care este acoperită de acestea. Populus. iar foarte greu se butăşesc speciile: Quercus. Singura specie de răşinoase care are capacitate normală de înmulţire vegetativă.

Calităţi medicinale au speciile: Betula. Rosa cannina. Capacitatea de marcotare naturală. Sophora (florile). dar numai puţine gimnosperme. Anumiţi alcaloizi toxici se folosesc în indusrtia farmaceutică.fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi utilă. Capacitatea de înmulţire vegetativă este mare la plantele tinere şi se reduce treptat cu vârsta. Aesculus. deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei. apare la specii a căror ramuri ajung la sol: Juniperus horizontalis. Taxus baccata (frunze). Pinus mugo. constitue o metodă foarte eficientă de înmulţire a acestor specii. pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociaţie sau populaţie. Fraxinus (frunze). 7. Prunus laurocerasus (inflorescenţele). dulceaţă). în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea acestor specii tocmai pentru a evita accidentele. sunt benefice şi pentru om. prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus). fructe). Tilia. Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate angiospermele. liane. Prunus avium (dulceaţă de fructe). Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies. de ex. Particularităţile biochimice Toxicitatea. Quercus. Pinus sylvestris. Cotoneaster. Robinia. Daphne mezereum (planta). Populus). Frangila alnus (scoarţa). Vinca (partea aeriană) Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem. Castanea sativa. Sambucus (socată. Laburnum angygroides (scoarţă. Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia. Juniperus sabina. frunze. Pinus. pastă de fructe) Sorbus. În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici. la Rhus toxicodendron (lăstari). Precizări de ordin sistematic Speciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta: Gymnospermae şi Angiospermae 29 . Hippophae (sirop). Juniperus communis. Populus (mugurii). Malus.

numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau tabulare. 11 ordine. rar acoperite cu un înveliş cărnos fals. Frunzele sunt de regulă persistente. rareori dioice (Ginkgo. numai la speciile din genurile Cycas şi Taxus are câte un singur cotiledon. Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili). Lemnul are o structură simplă. Lemnul. De obicei. Taxus. din care pentru flora lemnoasă actuală prezintă importanţă 5 ordine: Cycadales. florile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme. cu ramificarea în verticil. fără înveliş floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales. sunt de forme variate. Ginkgo. este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu punctuaţii simple sau dublu areolate.. solzi sau scvame. cu tulpini monopodiale. Taxodium) în formă de ace. cu structură anatomică xeromorfică. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse. provenite din lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite. Cepalotaxus. Cephalotaxus). au apărut la sfârşitul perioadei devoniene. Florile unisexuat monoice. mai rar căzătoare ( Ginkgo. 30 . Coniferopsida. Taxus. dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani) Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase. cu habitus în general regulat conic sau piramidal. Pseudolarix. Torreya. Larix. Podocarpus. cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite. Gimnospermele sunt sistematizate în patru clase: Cycadopsida. Ginkgo biloba cu limb lăţit şi unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat. în general la speciile dioice Cycas. Juniperus.Specii lemnoase de interes general si ornamental Subincrengatura (Filum) Gymnospermae Gimnospermele sunt specii foarte vechi. Taxopsida şi Chlaemydospermae (Gnetopsida). cu o singură nervură. embrionul are numeroase cotiledoane. scoarţa. acum 355 milionae de ani. frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere exceptând Taxus.

Clasa Coniferopsida Ord. Nilissoniales. Pentaoxylales şi Cordaitales includ Genul Sequoia. Taxodiaceae Pteridospermae. Coniferales a. Taxales şi Gnetales. Sequoiadendron Genul Metasequoia Genul Taxodium. Ordinele numai fosile. Callitroidae Tribul Libocedreae Genul Libocedrus. Calocedrus Subfam. Fam. Coniferales. Pinoideae Genul Pinus b. Clasa Cycadopsida Ord. Fam. Pinaceae Subfam. Ginkgoales B. Glyptostrobus Genul Criptomeria Genul Atrotaxis c. Cupressoideae Tribul Cupresseae Genul Cupressus Genul Chamaecyparis Tribul Thujopsideae 31 . Abietoideae Genul Abies Genul Pseudotsuga Genul Tsuga Genul Picea Subfam. Caytoniales. Laricoideae Genul Pseudolarix Genul Larix Genul Cedrus Subfam. Subîncrengătura Gymnospermae A.Ginkgoales. Fam. Cupressaceae Subfam. Cycadales Ord. Bennettitales.

preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale emisferei boreale. Fam. Clasa Chlamydospermae Ord. Taxales a. Genul cuprinde 17 specii din Japonia. Sunt specii tropicale sau subtropicale. estul Africii şi Australia. Familia CYCADACEAE Genul Cycas L. 32 . nordice .Genul Thujopsis Genul Thuja Tribul Junipereae Genul Juniperus d. CLASA CYCADOPSIDA Ordinul CYCADALES Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de frunze persistente. e. Araucariaceae Genul Agathis Genul Araucaria C. Cephalotaxaceae Genul Cephalotaxus Fam. Fam. Taxaceae Genul Torreya Genul Taxus D. Gnetales a. din Cycadaceae. Auraucariaceae. Ephedraceae Genul Ephedra Gimnospermele au un areal vast. Fam. Pinaceae sunt specii răspândite şi în zona intertropicală şi în emisfera australă. Clasa Taxopsida Ord. Podocarpaceae.

Este originară din Orientul îndepărtat. ORDINUL GINKGOALES Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 1-2cm lungime. agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică). Seminţele sunt ovoide. conferins peisajului in „aspect tropical”. care apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia. în flora actuală a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii chinezeşti. care probabil a găsit specia în Japonia. fără endocarp. Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii 200 de milioane de ani. Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior. Cycas revoluta var. Cycas revoluta (fig. grupate în smocuri. prolifera Siebold & Zucc. brevifrons Miq. Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice. Cycas revoluta var. robusta Messeri.P. planifolia Miq. Frunzele sunt penat compuse. Cycas revoluta var. Cycas revoluta var. Thunberg. poate fi considerată „o fosilă vie”. În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului. cel extern cărnos. – palmierul Sago. A fost descrisă în 1782 de botanistul suedez C. semi-lucioase. Lungimea frunzelor este de 60-100cm. semnifică arbore cu fruct de argint. verde intens. Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). Longevitatea depăşeşte 200 de ani. cel intern tare. brun roşcate.Cycas revoluta Thunb. Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -110C la 420C. cele mascule în formă de conuri. La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în spaţiile verzi. Creşterea este înceată. Florile unisexuat dioice. rahisul se termină de regulă într-un spin. 33 . cu înveliş dublu. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m. cele femele grupate în coroană în formă de frunze. lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm.

formate din două carpele. iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. obovoide. Tulpina este dreaptă. lung pedunculate. la uscăciune şi poluarea din localităţi. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal. Genul Ginkgo L. etalat la cele femele. Pentru rodire este necesară cultivarea în grupuri. variabilitatea este restrânsă. galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi caracteristici.5cm lungime. depărtaţi de lujer. dar include totuşi câteva forme şi varietăţi. până aproape perpendicular pe lujer. în climate reci. sau larg. Mugurii sunt alterni. dicotomică. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt sensibili la secetă. netezi. Frunzele caduce. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate. în grădini. cu limb lăţit. relativ sărace în substanţe nutritive. Fructele. cultivat la noi în exclusivitate ca arbore ornamental. îngust conic sau larg. Portul este variat. lucitori. Rezistă bine la geruri până la -30 0C. nervaţiunea paraleleă. se observă cicatricele frunzelor căzute.Familia GINKGOACEAE Engl. de 5-8cm lungime. cicatricea cu două urme fasciculare. cuneate la bază. profunde. se acomodează şi în regiunile montane. Înfrunzeşte în aprilie. arborele cu fruct argintiu. Ritidomul este gros. ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele mascule. afânate. Lujerii sunt lungi (macroblaste) rotunzi. monopodială. Fiind o specie veche. ramificată neregulat verticil şi portul de conifere. în formă de amenţi. colecţii dendrologice. toamnă frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. apoi ritmul de creştere se accelerează. cu o 34 . grupaţi câte 2-8.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. nu suportă concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu. conici. pe lujerii lungi alterne. Florile unisexuatdioice: cele mascule solitare. Ginkgo biloba – ginkgo. suportă şi soluri compacte. cu câte un ovul descoperit. aşezat pe o umflătură cărnoasă. de ~ 2. tolerează calcarul. cu marginea bilobată sau neregulat denticulat lobată. sunt coriacee. Creşte încet în primii ani. arborele pagodelor. revene. cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. cele femele lung pedunculate. în formă de evantai. Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa. verzi la început şi galbene după coacere. Este un arbore (fig. lung peţiolate. este o specie care se adaptează uşor. false drupe (galbulus). parcuri. Temperamentul este de lumină.

Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri. în locuri ferite de curenţi.. în seră. ca în parcul Bazoş. Longevitatea este de peste 1000 de ani. La noi în ţară fructifică destul de abundent.A. Rareori se regenerează natural.sămânţă tare. Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. acoperită de un înveliş cărnos. triangulaţie sau oculaţie) înaintea începerii creşterilor sau în seră. cu coroana conică. cu nervuri evidente. provenind din ovule nefecundate. dar seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate. Ginkgo biloba var.U. lanciniata Carr. prin octombrie. Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură. Ginkgo biloba var. caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ. se seamănă în octombrie imediat în ghivece.: altoirea în ochi. în august. Ginkgo biloba var. Pe marginea aleilor nu se recomandă plantarea exemplarelor femele. pe puieţi de 3 ani. late de 20-30cm. Fructele se recoltează în septembrie-octombrie. la adăpostul perdelelor de răşinoase. Ginkgo biloba var. din seminţe. Semănatul se poate executa şi primăvara cu sămânţă nestratificată. cu frunze galben aurii. cu coroana lăţită. Sunt cunoscute varietăţile: Ginkgo biloba var. 35 . pe portaltoaie în ghivece. seci. iarna. puieţii se plantează în sol primăvara. sensibilă. seminţele se curăţă de pulpă. frunze cu striaţiuni galbene-aurii. divizate. cu coroana conică până la columnară. aurea. ramuri ± pendente. Maturaţie anuală. când învelişul cărnos este strivit emană un miros neplăcut. pendula Carr.. După 1-2 ani de cultură în recipiente. fastigiata Henry. fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ. variegata. pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca. Pentru înmulţirea exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S. frunze mari. umbrelată. Sub aspect morfoecologic.

datorită mugurilor axilari (genul Pinus). uneori au caracterul unei false verticilări. spre axul conurilor. persistente.. bogate şi cu mult polen.). Larix. se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule. ramificaţii în verticil. ramurile sunt în exclusivitate lungi la genurile Abies. Florile femele. rareori dioice (Juniperus. cu ovule descoperite. pieloasă. rar căzătoare la genurile Larix.ORDINUL CONIFERALES Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale. constituie adaptări xerofite. la uscăciunea din timpul iernii. Pseudotsuga. Picea. 36 . Florile unisexuat-monoice. Frunzele persistente. Pseudolarix. cu limbul îngust. monopodiale. Glyptostobus. La unele specii inflorescenţele femele sunt situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite fecundarea alogamă. cu hipodermul dezvoltat. lăţit numai la Araucariaceae şi Podocarpaceae. În general sunt arbori de talie mare. cu stomate îngropate. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de conifere. tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare. constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor.). coroane înguste. adăpostite la subsuoara solzilor. care conţ răşină. Pseudolarix. grupate în canale sau izolate. şi prin urmare. rar turtite. la degenerescenţă. Cedrus. tabulare. Abies sp. Inflorescenţele femele. cu structură xeromorfică mai slab pronunţată. subţiri. Se caracterizează prin tulpini drepte. rareori false drupe sau false bace. hermafroditismul nu apare în natură. Speciile cu frunze caduce din genurile Larix. pe acelaşi exemplar. piramidale sau conice. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus. cu ovule ortrotope sau anatrope. Taxodium au ace moi. ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen propriu). Frunzele sunt aciculare sau solzoase.. În lemn. temperate sau meridionale. Corelaţii morfo-ecologice. Pinus. cu polen de la alţi arbori (Picea sp. scoarţă. cu cuticulă groasă. etc. Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi. tot axilare sau terminale. muguri. rar arbuşti. protejate pe benzi de ceară. continuă. Tsuga sau scurte şi lungi la genurile Larix. Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a luminii. Taxodium. aciculare sau solziforme. Inflorescenţele mascule sunt poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici.

are pungi de răşină. pe dos cu 37 . fertil – solzul şi unul exterior. Celelalte şase familii. Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi. numai cu semnificaţie filogenetică. Scoarţa tulpinii rămâne mult timp netedă. răşina din ţesuturi măreşte rezistenţa acestora la frig. cât şi lujeri scurţi (Larix. cu înrădăcinare pivotantă. Carpele prezintă doi solzi concrescuţi numai la bază.a). Cephalotaxaceae. Pseudotsuga. Cele două ovule se transformă în două seminţe simetrice. din zone reci sau relativ calde. Frunzele persistente (se schimbă la 6-15 ani). seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală. dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili. grupate în amenţi gălbui. Lujerii de obicei netezi. Pinus. cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520): Pinaceae.Pentru o diseminare uşoară. alungiţi sau globuloşi. unul inferior. au structură xeromorfă. ramificaţie regulat-verticilată. Pseudolarix). steril – bracteea. al doilea sau al treilea an de la apariţie. cele mascule au numeroase stamine. turtite dorso-ventral. Ordinul include 10 familii. câte doi saci polinici. Taxodiaceae. plantulele au şi mai multe cotiledoane (peste 10 la genul Pinus). umbroasă. Seminţele se coc în primul. rar brăzdaţi. Larix. Tsuga. Arbori mari. se formează conul. aciculare. Coroana piramidală. aşezaţi imbricat şi din bractee mai înguste decât solzii. Au dimensiuni mari. rar căzătoare (Larix. piramidală (rareori tabularăturtită sau lăţită). (ABIETINEAE. După fecundare. Genul Abies Mill. alcătuir din solzi pieloşi sau lemnoşi. persistente. La unele genuri apar atât lujeri lungi. tulpină cilindrică şi verticile regulate. Araucariaceae. Familia PINACEAE Lindl. de regulă aripate (excepţie Pinus cembra). Cedrus. cilindrică sau conică. izolat sau în fascicule. Pseudolarix s. tulpină dreaptă. Frunzele aciculare. Florile unisexuat-monoice. Cupresaceae. La baza solzilor stau descoperite câte două ovule. Genul Abies include peste 40 de specii din regiunile montane ale emisferei nordice. aşezate spiralat. Cedrus. coroana regulat conică. Germinaţie epigee. deasă. Podocarpaceae. ABIETACEE) Familia include mulţi arbori aparţinând genurilor Abies. cele femele sunt compuse din numeroase carpele dispuse spiralat şi au formă elipsoidală. monopodială.

Balcani.) Mill.. Alpi. Conurile erecte. în parcuri şi parcuri dendrologice. în munţii din bazinul Mării Mediteraniene (Spania. pendenţi. Florile unisexuatmonoice. pare aproape imposibilă daca se ţine seama de diseminarea greoaie (seminţe mari şi grele).2). Puţin răspândit apare şi în Munţii 38 . pe trasee extrem de lungi. Vosgi.dungi albe de stomate (numai câteva specii au dungi şi pe faţa superioară). de mii de kilometrii. – brad. şi spre est. Acele. mugurii femeli aşezaţi câte unul sau doi. În Carpaţii Meridionali. mai mari. deoarece migrarea sa. pare sa se fi produs pe două trasee principale. dar şi ca arborete pure. ocupa aproape 5% din suprafaţa păduroasă a tării. în afara arcului carpatic. Carpati.C. cele mascule dispuse în amenţi alungiţi. deţine un loc subordonat în pădurile de amestec fag şi molid. lasă o cicatrice netedă. dintre răşinoase. din perioada cretacică (mezozoic). În munţii noştri. 1971). Surprinde omogenitatea morfologică şi ecologică a bradului autohton din diferite zone ale ţării.1200m în amestec cu fagul şi molidul. ovoide sau cilindrice. Munţii Atlas) (Ciobanu I. Ipoteza permanenţei bradului în refugii intracarpatice pare mai întemeiată. după cădere. în postglaciar. brad alb. nu apare. montan (în Munţii Pirinei. triunghiulare. cu bracteea vizibilă (răsfrântă sau îndreptată spre vârful conului) sau ascunsă. concentraţi spre vârful coroanei. Caucaz. circulară. Mugurii floriferi masculi foarte numeroşi. Este bine reprezentat în Carpaţii Orientali. în cultură. la altitudini de 400. respectiv prin Carpaţii Nordici (pe traseul Balcani-spaţiul alpino-sudetic). Apenini. Repopularea spaţiului carpatic cu brad. bradul se situează ca răspândire după molid. Genul Abies datează de 130 de milioane de ani. au mai fost introduse cca. cu pungi de răşină în tegument şi cu aripioara sudată. dispuse obişnuit pectinat. nu se poate explica decât prin permanenţa speciei în refugii carpatice în timpul glaciaţiunilor würmiene. La maturaţie. La noi spontan creşte numai Abies alba Mill. izolate. prin Banat. mai ales la vest de Olt. Seminţele sunt mari. pe partea superioară a lujerilor din anul precedent. Abies alba (Abies pectinata D. Abies alba are areal european (fig. Sicilia. Cu răcirea climatului din preglaciar se presupune ca bradul s-a retras din teritoriile Europei Centrale spre sud. Jura. Dincolo de paralela de 55 0. apar de cu toamna la subsuoara frunzelor. 15 specii. solzii cad o dată cu seminţele şi pe lujer rămâne persistent numai axul. Creta. cele femele ovoide. Balcani).

Oravita. În zonele de optim ecologic au fost identificate exemplare de 50-60 m înălţime şi 3-4 m diametru. Bradul are cerinţe ridicate faţă de umiditate şi este sensibil la îngheţurile târzii. de culoare cenuşiuverzuie cu pungi de răşină. conformaţie şi vitalitate excelentă. Bradul este o specie cu temperament pronunţat de umbră. Bradul are cerinţe mari faţă de condiţiile staţionale (cel mai pretenţios răşinos de la noi). La bătrâneţe formează ritidom cenuşiu. este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi aer. mai ales pe colinele platoului calcaros Anina.Apuseni. Bradul (fig.43) este un arbore de mărimea I. ferite de îngheţuri. Altitudinea maximă se realizează în Carpaţii Sudici unde urcă până la 1500m (excepţional exemplare pitice ajung la 1750m). creşte viguros pe soluri cu gradul de saturaţie cu baze de peste 50. La intensităţi mari ale vântului. superficiale. Se dezvoltă optim în climate moderate. altitudinile cele mai joase se înregistrează în Banat. 39 . pe soluri scheletice. Bradul. Specie mezofilă-mezohigrofită. dar nu sub -270C. cu creşteri riguroase. subţire. Tulpina este dreaptă. cu arealul său natural. Regenerarea bradului se poate face numai sub masiv. se situează imediat după tisă. bogate în precipitaţi. extrem de rar apar doborâturi de vânt. pe Valea Nerei (192m) şi în Moldova de Nord (Bucovina). Arealul de cultura al bradului coincide. o extindere relativ importantă prezintă în Munţii Banatului. remarcabile prin dimensiunile atinse. specie eutrofă spre mezotrofă. cilindrică. În Romania se întâlnesc (provenineţe) populaţii de brad deosebit de valoroase cu însuşiri genetice de elită. cu înălţimea de 30-40m şi diametre de 1-2 m. întrucât extinderea acestei specii pe cale artificială este problematică. ca nişte mici proeminenţe ce pot fi sparte prin apăsare. uneori cu ritidom solzos. în special când pivotul putrezeşte. rezistă la ger. Are amplitudine climatică mult mai redusă decât molidul şi fagul. solzos. Înrădăcinarea profundă. fără variaţii mari de temperatură. Scoarţa în tinereţe netedă. Este extrem de pretenţios în tinereţe. sau nu se dezvoltă suficient. a gerurilor mari de iarnă şi a vânturilor reci şi uscate. plantulele suferă din cauza secetei. în mare măsură. sensibilă la secetă. pivotantă.

pe faţă de un verde mai deschis. iniţial de 30-50% se reduce rapid. Acele. cu vârful ascuţit în tinereţe şi lăţit tabular la bătrâneţe. Seminţele sunt concrescute cu o aripă gălbuie-roşcată. Conurile se coc în toamna primului an. iar pe dos cu două dungi de stomate albicioase. cu terebentină frumos mirositoare. Mugurii. în afară de cel terminal cu răşină la bază. iar capacitatea de germinaţie. cele femele de culoare verzuie. Florile sunt unisexuat-monoice. După forma coroanei s-au diferenţiat formele: Abies alba pyramidalis (Carr. scurt păroşi. aşa încât păstrarea seminţelor este problematică. obtuze sau emarginate la vârf. aşezate mai mult spre vârful coroanei. mai lungă. Abies alba pendula (Carr. de culoare gălbuiebrună. Et Graebn. plantula prezentând 5-6 cotiledoane şi o rădăciniţă foarte bine dezvoltată. Seminţele. cu coroană tipică piramidală.) Asch. Lujerii cenuşii-verzui. evidente. erecte. au vârful acuminat şi întors. 40 . cu vârful ascuţit. compactă. care se alterează uşor. cu ramificaţie pendentă. la vârful coroanei apar stomate şi pe faţă. obtuzi.) Rehd. când lujerul terminal rămâne mai scurt decât lujerii laterali. când solzii cad împreună cu seminţele.. căpătând o formă caracteristică de „cuib de barză”. cilindrică-piramidală. aşa încât bradul se pretează mai bine ca pom de Crăciun decât molidul. în funcţie de altitudine şi expoziţie. Înflorirea se produce de la începutul lunii mai până în iunie. sunt terminate într-un peţiol scurt. Abies alba columnaris (Carr. triunghiulară. Unităţi morfologice intraspecifice. în formă de perie. sunt relativ mari (7-9mm lungime) şi relativ grele.. netede. cu pete de răşină. Pe lujerii fertili stau îndreptate înainte. cu ramuri aproximativ egale şi port columnar. ovoizi. Conurile lungi de 10-20 cm. Germinaţia este epigee. Tegumentul conţine pungi de răşină.Coroana este deasă. nerăşinoşi. Bracteele proeminente. lăsând pe lujer numai axul conurilor. groşi şi alungiţi. răsucit. Cad după un număr mare de ani (6-15) şi rămân pe ramuri mult timp după tăierea exemplarelor. Solzii lăţiţi şi rotunjiţi în partea superioară şi treptat îngustaţi spre bază. liniar lăţite. cele mascule grupate în amenţi gălbuiverzui sau roşietici. mici. mai lungi decât solzii. cu trei muchii. înţepătoare. pe faţa superioară a lujerului şi sunt rigide. câte 3-5. cicatricele acelor circulare.) Voss. lungi de 2-3cm.

70 ani. ca arbori solitari sau în grupuri. intră în alcătuirea masivelor mixte. conurile se recoltează înainte de dezmembrarea si diseminarea naturala. Seminţele înmuiate 24 de ore în apă rece sau pregerminate în nisip aproximativ o săptămână se seamănă pe strat nutritiv. plantula abia atinge 5. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2. ca urmare a rădăcinilor pivotante. Creşterea este foarte înceată în primii ani.). Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea. Puieţii se transplantează cu dificultate. în sere sau în luna august. formă pitică. cu coroană foarte deasă. se poate semăna şi primăvara (aprilie-mai) sub adăpost (solar. semănăturile de toamna asigură un procent sporit de seminţe germinate. tunel). Specie de umbra. Se utilizează seminţe din partea inferioara a conurilor. celelalte sunt des sterile. după care se activează şi continuă pînă la vârste înaintate. Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 50. Longevitatea este de 400-500 (700) ani. În pădurile de amestec cu molid. tinerele plante se repică după un an (cele din paturi) sau după 2 ani (cele din straturi). în teren descoperit sau în seră.Abies alba compacta (Parson) Rehd.6 cm înălţime. Creşterea se menţine redusă până la 15–20 ani. Formele ornamentale se obţin prin altoire. de nuanţă alb-gălbuie. cu frunze striate. umbririi şi tratamentelor anticriptogamice. Bradul este foarte sensibil la poluanţi. foarte rar in aliniamente (numai în parcuri). Abies alba variegata (Carr. placaj lateral iarna.3 ani (în unele zone. Se foloseşte în parcuri. Bradul se obţine din sămânţă. Postăvarul. prezenţa bradului asigură o mai mare stabilitate a arboretelor faţă de vânt. Valea Prahovei. unde umiditatea atmosferică este mai ridicată. Se acordă multă atenţie udărilor. Semănatul se execută toamna în zonele lipsite de îngheţuri târzii. se păstrează la rece şi la aer. 41 .. fructifică aproape anual). este în fruntea răşinoaselor indigene.

pe faţă de un verde-închis-lucitor. Arbore (fig. Specie de climat montan. cilindrice. se poate cultiva în buchete sau ca exemplare izolate. Se poate obţine şi prin butăşire. Suportă cu dificultate deficitul de apă din sezonul estival. cu pinul galben. de aceea acest mod de înmulţire nu este prea folosit.Abies nordmanniana (Stev. stau dispuse în perie. iar pe dos cu două dungi albicioase de stomate. deoarece înrădăcinează destul de bine. Originar din vestul Americii de Nord.3200m altitudine. apoi bruni lucitori. Et Glend.(Gord. Este un arbore apreciat în spaţii verzi. de aceeaşi lungime cu sămânţa. dar este considerat mai rezistent faţă de poluanţii cu oxizi de sulf. şi Sierra Nevada. glabri sau slab pubescenţi (după provenienţă). diametrul de 0. cu o culoare mai închisă. Înmulţirea. obtuze sau ştirbite la vârf. unde are un areal în Munţii Stâncoşi. Se pare că poate fi pus mai repede în lumină decît bradul alb. Vegetează bine în staţiuni cu umiditatea atmosferică ridicată. Lujerii. brad de Colorado. Sămânţa de 11-14mm lungime. (mugurii pornesc în vegetaţie mai târziu decât la Abies alba). la început verzi.brad de Caucaz Specie exotică originară din zonele montane vestice ale Caucazului şi nordice ale Turciei.) Lindl.5-1m. Mai frecvent ocupă staţiuni cuprinse între 500-1200m (2000m) altitudine. – brad argintiu. Creşterea este înceată în tinereţe. pe soluri formate pe substraturi calcaroase. Formează arborete de amestec cu duglasul albastru. Acele au lungimea de 2-3 cm. Abies concolor . înclinate spre vârful lujerului. însă plantele obţinute nu au o creştere dreaptă.44) cu înălţimea de peste 50 m. cu bracteea răsfrântă şi solzii din zona mediană a conului mai laţi decât lungi. cu muguri nerăşinoşi. rezistentă la frig şi la îngheţurile târzii. între 1800. Conurile de 14-15cm lungime. Este destul de sensibil faţă de poluarea globală a atmosferei. neînţepătoare. 42 . se activează după 20 ani. cu coroană bogată. pieloasă. cu frunzişul des şi întunecat. la ramificaţiile terminale apare uneori un lujer divergent. cu aripioara brun-deschis. molidul de Arizona şi molidul înţepător.) Spach .

Este relativ puţin pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă. cu înălţimi de până la 70-80 m (fig. lucitori. Arbore de mari dimensiuni. de 7-12cm. care atinge înălţimea de 40 m înălţime în patria de origine (fig. Abies grandis (Dougl. cu frunziş argintiu. Acele foarte lungi. În primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţului şi arşiţei. blând şi umed. din zonele de dealuri şi zone montane inferioare. mugurii ovoizi. rotunjite la capete. Abies concolor „Aurea”. Abies concolor Brevifolia Datorită portului. mai răspândit este Abies concolor „candicans”. glabri. cu precipitaţii suficiente ca în vestul ţării. Conurile sunt cilindrice.) Lindl. cu muguri răşinoşi. Dintre cultivari. bracteele ascunse între solzi. netedă. cu numeroase pungi de răşină. Arbore de mărimea I. dar este sensibil faţă de poluarea cu fluor si oxizi de sulf şi azot. de 43 . brad de Vancouver. prezintă pungi de răşină aromată. ca port-altoi se folosesc puieţii de Abies alba. cenuşiu argintiu spre albicios. lujerii bruni-verzui.47). Se poate butăşii. Abies nordmanniana. dar apar aceleaşi inconveniente ca la Abies nordmanniana. cenuşii violacei. verzui-roşcate. Specie exotică din America de Nord. Coroana este piramidală. la altoire. Suportă bine fumul şi praful din centrele industriale. Înrădăcinarea mai profundă îl recomandă pentru utilizarea pe soluri slab hidromorfe. au numeroase dungi albicioase pe ambele feţe. de 4-6 cm. unde este răspândit de-a lungul coastei Pacificului. Abies concolor”Pendens”. Scoarţa este subţire. În interiorul continentului urcă la altitudini de aproximativ 1200m. Abies concolor „Variegata”. Vegetează într-un climat oceanic. Abies concolor „Fastigiata”. lujerii verzi-gălbui.45). groase de 3-5cm. Sensibilitatea manifestă în tinereţe faţă de îngheţurile târzii şi cerinţele ridicate faţă de umiditate cer utilizarea la noi în staţiuni cu climat moderat. dispuse pectinat şi strivite lasă un miros foarte plăcut. Acele dispuse distic. coloritului şi dimensiunilor acelor bradul argintiu este foarte apreciat ca arbore ornamental. cu un colorit mai deschis. din California în sud până insula Vancouver (Canada) în nord. scoarţa cenuşiedeschis. răşinoşi. – brad uriaş. ceea ce dă o coloraţie generală verde-argintie. iar ca altoi. curbate în sus (falcate). Abies concolor. numai vârfurile de ramură.

chiar la câmpie. Preferă un climat cald şi substraturi calcaroase. sunt rigide. flexibile. şi 2-2. Mugurii conici. Sămânţa este ovoid-triungiulară. rigide. Rezistă la secetă dar este sensibil la geruri mari şi îngheţuri târzii. acele lungi de 8-15 mm şi late de 2-2. – brad de Grecia. cu bracteea ascunsă. 44 . Este o specie ornamentală care poate fi cultivată în zonele cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de bradul de Caucaz şi cel uriaş.5 mm. iar pe dos cu două dungi albe de stomate. Se foloseşte ca arbore ornamental la altitudini mici. la altitudini de 12001800m. Abies cephalonica „Latifolia” Abies cephalonica „Robuasta” Abies pinsapo Boiss – brad de Spania. Acele. Abies cephalonica Loud. Cultivaruri mai importante: Abies cephalonica „Aurea”. bracteele răsfrânte înapoi. obtuze sau înţepătoare.46). de 1. de cca. unde creşte între 700 şi 1700 m altitudine. muguri foarte răşinoşi. de culoare brună. cu dungi de stomate puţin vizibile. cu bractee ascunsă între solzi. Este relativ sensibil faţă de poluanţi. Arbore exotic.48). cu aripioara lungă de cca. piramidală şi deasă (fig. în staţiuni adăpostite.3-6 cm lungime. se deschid primăvara devreme. lucitori. cu două dungi de stomate pe dos şi cu un puternic miros de lămâie. are coroană frumoasă. ferite de îngheţ şi cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de brazii mezofili. glabri. dispuse perpendicular împrejurul lujerului şi din ce în ce sunt mai scurte spre vârful acestuia (fig. Conurile sunt lungi de 10-15 cm şi late de 4-5 cm. Arbore de până la 30m înălţime. 7 mm lungime.5cm lungime. Lujerii sunt brun-roşcaţi.5-2. şi 2mm lăţime. originar din Munţii Meridionali ai Greciei si pe Insulele Ionice. de 5-10 cm lungime. de 12-16cm lungime şi 45cm diametru. Este un endemism al munţilor din sudul Spaniei. Atinge până la 30 m înălţime. brun-deschis. Conurile cilindrice. Este sensibil la ger şi îngheţ.5 mm lăţime. glabri. cu lujeri brun-roşcaţi. lăţită la vârf. acoperiţi cu răşină. 15 mm. Conurile sunt cilindric-ovoide. ascuţite şi înţepătoare. pe faţă de un verde-închis-lucitor.

Tolerează 45 . în S. Dintre Pinaceae.3).– brad de Nikko. verzi închis. revene.U. Fastigiata Abies pinsapo cv. originar din Japonia. Solurile să fie profunde.) Carr. Bradul de Nikko şi cel corean suportă bine fumul şi praful atmosferei urbane. cu coroană piramidală. Ace de culoare verde-închis. recurbate în sus. Glauca Abies pinsapo cv. cu revers alb si conurile tinere violacee. Pendula Abies balsamea . originar din Canada. deasă. Apreciat este cultivarul „Nana”. ace de 3cm lungime. Argentea Abies pinsapo cv. pe dos cu două dungi de stomate albicioase. Genul Tsuga Carr. cu miros aromat. pe dos albicioase. zona Marilor Lacuri şi în Munţii Appalachieni (fig. Arbore de mărimea a II-a. Tsuga canadensis (L. tufos.brad balsamifer. & Z. cu răspândirea cea mai mare în sudul Canadei. Evită solurile calcaroase. Rezistă bine la ger.A. verzi lucioase. dar bine drenate. lucioase. Cuprinde aproximativ 10 specii răspândite în America de Nord şi estul Asiei. bogate. compactă. lucioase.Un deosebit interes prezintă Abies pinsapo cv. Specie exotică din estul Americii de Nord. coroană piramidală. Arbore de mărimea II. dar este pretenţios faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. – tsuga. Conurile tinere violacee. foarte decorativ prin acele de 2cm. Abies pinsapo cv. conic. Arbore de mărimea I. Abies koreana – brad corean. Abies homolepis S. până la 20m. au conurile cele mai mici. Aurea.

Fructificaţiile sunt dese (2-3 ani). toamna. mai lăţite spre bază. de cca. începând din luna octombrie. Albospica Tsuga canadensis cv. seminţele germinează în proporţie ridicată. Se poate semăna şi primăvara în anul al doilea de vegetaţie. Cultivaruri: Tsuga canadensis cv. Conurile foarte mici. erecte. Cuprinde cinci specii de arbori. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. scurte. pendente după coacere. rămân mult timp pe arbore după desfacerea solzilor şi căderea seminţelor. cu pungi 46 . Creşte destul de încet. în parcuri unde există mai multă umiditate atmosferică Se obţine din seminţe şi butaşi. Seminţele sunt mici. cu hormoni. scurt pedunculate. supravieţuieşte în subetaj o perioada îndelungată. primăvara. verzi-închis lucioase pe faţă şi cu două dungi albe pe dos. Nana Maturaţia anuală. pubescenţi. originare din vestul Americii de Nord şi estul Asiei. scoarţa mult timp netedă. flexibili. Acele liniare. bruni-cenuşii. Genul Pseudotsuga Carr.A. suportă tunderea. de 8-18 mm. se recomandă repicatul. Puieţii necesită protecţie împotriva insolaţiei. Scoarţa este cenuşie-negricioasă. cu solzi rotunjiţi la vârf. repicarea se face în anulal treilea. de 2-4 mm. Compacta Tsuga canadensis cv. dispuse oarecum pectinat. cu vârful obtuz. cu pungi de răşină în tegument. 2 cm. cu dungile albe deasupra. se prind de lujer printr-un umeraş proeminent. Lujerii sunt subţiri. Au ramificaţii regulat verticilate. cu crăpături înguste şi ritidom subţire. ovoide.U. În S. se seamănă imediat după recoltare. Patul se acoperă peste iarnă u un strat de ace de conifere de 1cm grosime. în amestec de nisip cu turbă. Arbore cu înălţimi până la 30 m şi tulpina dreaptă. Aspectul interesant este pus în valoare prin plantarea izolată sau în grupuri. un şir de ace stau culcate pe partea superioară a lujerului. cu vârful curbat (fig. 49). Globosa Tsuga canadensis cv Pendula Tsuga canadensis cv.umbra. Butăşirea se face în sere. uneori înfurcită.

fără pungi de răşină. uneori.) Britt. cu muguri ovoid-conici. P. roşiatici-vişinii. atinge chiar peste 100 m înălţime şi diametre până la 4-5 m (recordul absolut este menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7. aproximativ 3000km pe direcţia nord-sud). excepţional. roşietici. de 1-1. liniare. Este mai rezistent la uscăciune decât molidul şi bradul. În Europa a fost introdus cu 150 de ani în urmă. emană un miros 47 . Duglasul este o specie de dimensiuni foarte mari. cu pungi de răşină plăcut mirositoare.50) sunt subţiri. cu areal foarte larg mai ales în latitudine (între 27 şi 520 latitudine nordică.) Carr. sunt însă mai înguste. duglas. scurt pubescenţi în primul an. se elaghează destul de greu. cu trei vârfuri. Lujerii (fig. cu câte două seminţe aripate. bractee lungi şi vizibile. prinse pe un umeraş uşor proeminent (nu decurent ca la molid) şi după strivire. Coroana conică.5mm lăţime. Tulpina dreaptă. Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco [P. ca la brad. Acele turtite. uşoare. 1994). Arbore exotic. de la câmpie până la altitudine de 1400m (subzona molidului). Conuri pendente. dar mai de lumină decât bradul şi molidul. ovoid-conici. Are temperament de semiumbră. Lujerii subţiri şi flexibili. argiloase. drepte. turtite.] .6 m diametru – Parde. solzii necăzători. dispuse pectinat. spongios. au două dungi longitudinale albicioase de stomate pe dos. adânc şi larg crăpat.3). Frunzele aciculare. fiind plantat pe suprafeţe din ce în ce mai mari. labătrâneţe. în partea inferioară formează ritidom gros. cilindrică. lucitori. mugurii mari. sunt inserate pe un umeraş mai scurt decât la molid. în staţiuni cu temperaturi medii anuale de 7-9 0C (100C) şi precipitaţii de 550-650mm în sezonul de vegetaţie. Spre deosebire decele de brad. cu vârf ascuţit (nu obtuz). taxofolia (Lam.duglas verde. Scoarţa netedă. aerisite. cu verticile regulate. cu vârful ascuţit. La noi a fost introdus de 120 de ani. Cele mai reuşite culturi de duglas în ţara noastră sunt în Banat. ascuţite la vârf. neînţepător. originar din vestul Americii de Nord (fig. cu vârful evident ascuţit. mai moi. triunghiulare. Suportă mai bine perioadele de secetă dacă în sol se găsesc rezerve suficiente de umiditate.. fără însă să poată egala bradul în ceea ce priveşte rezistenţa pe soluri compacte. îngheţuri periculoase puţin frecvente. Îi priesc solurile afânate.douglasii (Lindl.de răşină. dar se dezvoltă mai bine în regiuni cu ierni relativ blânde. lungi de 2-3cm. În California ajunge la altitudini de aproximativ 2000m.

Dintre cultivarurile mai importante se numără: Pseudotsuga menziesii cv. de lămâie.specific. cu trei muchii şi fără pungi de răşină. cu lobul mijlociu evident mai lung şi mai îngust. rotunjiţi. Conurile se recoltează în septembrie. bracteele evidente. cu lujeri pendenţi. formă cultivată bine în Scandinavia. Manifestă sensibilitate mare faţă de poluanţi. Plantula are 6-8 cotiledoane. „viminalis”. mucronata Schwer. et Graebn. Puterea germinativă 40-60%. Cu ace verzui-cenuşii. Pseudotsuga taxifolia fastigiata (Knight) Sudw. Formele tipice. este mai rezistent şi la poluarea atmosferică. cu numeroşi solzi persistenţi. Un loc aparte în sistematică ocupă Pseudotsuga glauca. Pseudotsuga menziesii cv. care se comportă mai bine şi la secetă. Seminţele de cca. prinse pe un peduncul scurt. Pseudotsuga taxifolia caesia (Schwer. Asch. 7mm lungime (lungimea aripioarei de 7-10mm). îndeosebi faţă de fluor şi oxizi de azot. duglasul albastru creşte mai încet. Specia cea mai repede crescătoare dintre toate răşinoasele cu frunze persistente din climatul nostru. comparativ. de 5-19cm lungime. din Munţii Stâncoşi. „Elegans”. „Pygmaea”. Creşterea devine viguroasă şi susţinută chiar după primii 2-3 ani. În tinereţe este sensibil la îngheţuri. et Graebn. – cu coroana piramidală. (până la 1m) Maturitatea arborilor este timpurie. alipite de solzi. (până la 2m) Pseudotsuga menziesii cv. dar trilobate şi nerăsfrânte. convexe. Longevitatea de 600-1000 de ani. „Nana” (până la 3m) Pseudotsuga menziesii cv. ceea ce a şi făcut ca în cadrul ei să se diferenţieze o serie de taxoni. sunt drepte. (Pseudotsuga douglasii ssp. Duglasul se obţine din sămânţă iar formele şi varietăţile ornamentale prin altoire. Pseudotsuga menziesii cv. uneori fructificaţiile se produc chiar de la 10-15 ani (mai frecvent însă pe la 30-40 ani).) Asch. Este o specie foarte variabilă. cele femele verzui. au fost descrise ca Pseudotsuga taxifolia viridis (Schwer). cu ace verzi (din zonele de coastă ale Pacificului). semănatul se face la sfârşitul lui 48 . pendente. cele mascule în amenţi galbeni. cu coroana neregulată. Conurile sunt ovoid cilindrice. „Globosa”. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani.). Florile sunt unisexuat-monoice. considerată adeseori ca specie distinctă. ceea ce îl face deosebit de apreciat în spaţii verzi. O rezistenţă mai bună la îngheţuri o are duglasul albastru.

cu numeroase carpele. rigide. persistenţi şi cu bractee scurte. conurile de asemenea mai scurte. glauca (Mayr) Schneid. Florile sunt unisexuat-monoice. în formă de amenţi galbeni-roşcaţi. Speie originară din Munţii Stâncoşi (fig. Este un arbore mai puţin cultivat la noi. din toamnă se acoperă cu ramuri pentru a le proteja de temperaturile scăzute. aciculare. apoi cad întregi. Pseudotsuga glauca .51) după coroana compactă. Procentul de germinaţie mare. stau aşezate în spirală împrejurul lujerului şi sunt prinse pe perniţe evidente. conică. aripate. în sere sau în septembrie-octombrie. în grupuri sau aliniamente (în parcuri). de culoare verde-albăstrui în tinereţe şi după. după o stratificare de trei săptămâni.taxifolia var. păstrează puterea de 49 . Frunzele sunt persistente.aprilie. cele mascule. duglas brumăriu. la început erecte apoi devin repede pendente. seminţele se împrăştie. fără pungi de răşină. iar conurile mai rămân un timp pe arbore. în răsadniţe reci. la care acele sunt plate. cu excepţiacelor de Picea omorica. Habitusul frumos. ritidom mai puţin suberos. ascunse. din cauza proeminenţelor lemnoase decurente. transformându-se apoi în conuri. Dimensiuni mai reduse. ascuţite. tot trilobate. Cuprinde 40 de specii de arbori din zonele boreale şi temperate ale Americii de Nord şi Eurasiei. prezentând numai lujeri lungi – macroblaste. Maturaţia anuală. ale căror bractee. plantele se protejează de soare. Butăşirea se aplică iarna. după coacere. Lujerii de pe care au căzut acele sau au fost rupte. Seminţele mici. cu înălţimi de maximum 45-50m. Datorită coloritului frumos al coroanei se utilizează ca specie de interes ornamental. sunt răsfrânte spre baza conului. păstrând mugurele terminal al portaltoiului.Mayr. Conurile au solzi lemnoşi. devin brăzdaţi-zgrăbunţoşi.[P. se desprind uşor de pe aripioară.3). Altoirea se practică în placaj lateral. Picea sitchensis . ramificaţie verticilată. regulat este bine pus în valoare prin plantări izolate. se dezvoltă pe lujerii din anul precedent. Se recunoaşte (fig. în patru muchii.] duglas albastru. cele femele terminale. de 5-6 cm lungime. coroană piramidală. acele mai scurte. înălţimi mari şi tulpină dreaptă. Picea jezoenzis. Genul Picea Dietr. verzi sau purpurii. ca la brad.

Genul Picea are o origine foarte veche. Picea obovata şi Picea korainsis ar rezulta că molidul european a ajuns la noi din Orientul Îndepărtat trecând peste Siberia şi Munţii Ural. În perioada subatlantică cu climat mai răcoros şi umed între etajele molidului şi stejarilor se interpun la început carpenul. În nord se întinde dincolo de cercul polar. sub influenta glaciaţiunilor cuaternare.5). După aceleaşi criterii de deosebire între molidul european şi cel asiatic s-ar putea deduce un al doilea traseu intercontinental de migraţiune din sud-est peste Himalaia. definitivându-se actuala zonare a vegetaţiei din ţara noastră. După diferenţele morfo-anatomice reduse dintre Picea abies. Molidul european datează probabil din terţiar (fig.germinaţie mai mulţi ani. la 50027’ longitudine estică. molift. localizându-se în munţi.regiunea alpina sud-est europeană şi regiunea hercinică-carpatică destul de frământată (fig. Molidul este o specie din Europa Vestică. unde prezintă în esenţă un areal montan . apoi se îndreptă către nord în lungul masivului Jura. Graniţa de sud se realizează în Munţii Rodopi (Grecia).4). molidul se găseşte la altitudine redusă. În Pleistocen. În Balcanii de Vest. molidul pierde teren în regiunile joase în favoarea stejarului şi altor foioase. excelsa (Lam. boreală. brad roşu.5 milioane ani. În climate tot mai calde din subboreal şi atlantic. conurile mature sunt pendente. Secţia Eupicea Cuprinde specii cu ace în patru muchii. 50 . molidul are o importanţă deosebită forestieră şi ornamentală. molidul a trecut prin diverse transformări. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare.)Karst [P. cu linii de stomate mai mult sau mai puţin evidente pe toate feţele. apariţii izolate se înregistrează în Macedonia.molid. de unde în postglaciar a migrat către nord-vest şi nord. Clima mai caldă. de unde ajunge în Munţii Pădurea Neagră. scoarţa conţine substanţe tanante. În mezozoic cunoaşte deja o mare dezvoltare. Limita vestică naturală se află în masivul Vercores. la altitudini mari. Centrală şi Estică. apoi fagul şi bradul. a determinat extinderea sa în munţi.) Link] . Picea abies (L. Centrul ancestral al originii molidului se află în Asia de Est. Printre centrele sale de refugiu glaciar se numără şi Carpaţii româneşti. Mare valoare economică. În Postglaciar (perioadă climatică preboreală rece şi uscata). de 200 milioane de ani. acum 1.

turbării dar lâncezeşte. molidişurile formează o insulă izolată faţă de restul arealului carpatic. coboară la 500m la Gheorgheni şi în Bucovina. montană şi subalpină. slab scheletice şi aerisite. dar puşi în lumină pre târziu se usucă. Are un sezon de vegetaţie mai scurt decât bradul. peste 60 m şi diametre de 1-2m. foarte acide. Se poate instala şi în 51 .6). iar cele superioare ajung la 1800m (în Retezat). Este sensibil la secetă. În ceea ce priveşte solul. pătrunzând. dacă acestea sunt afânate. molidul este mult mai puţin pretenţios ca bradul. de exemplu. de climat rece şi umed (temperaturi anuale de +2 la +40C şi precipitaţii de 800-1200mm). Are temperament de semiumbră. La noi molidişurile realizează o remarcabilă continuitate în regiunile montane ale Carpaţilor. Puieţii rezistă sub masiv chiar două-trei decenii. iar deasupra rariştilor subalpine urcă în golul de munte ca. molidişurile se plasează la altitudini tot mai mari. litiera sa bogată se descompune greu şi imperfect. Molidul este o specie continentala. Molidul atinge frecvent înălţimi de 30-40 m. În Munţii Apuseni. apare mai ales în munţii înalţi. Din aceast motiv. nu ca la brad. De la est către vest. cu suficientă umiditate. cu nebulozitate mare. În Carpaţii Meridionali se fragmentează oarecum. În Carpaţii româneşti. molidul suferă Molidul acidifică solul. Înrădăcinarea sa este tipic trasantă (în vestul Europei înrădăcinarea este descrisă ca relativ profundă). Limitele inferioare în Carpaţii sudici coboară rar sub 1000-1200m. când puieţii au o înrădăcinare extrem de superficială. Culturile artificiale în prelungirea arealului natural s-au extins până la altitudini de 400-500m sau chiar mai jos (fig.1550(1600)m pe versanţii estici şi între 800 şi 1600m pe versanţii vestici. Îngheţurile târzii pot provoca vătămări puieţilor. cu excepţia munţilor Banatului unde nu creşte natural. iar în unele cazuri. exemplare izolate. este indiferent fata de conţinutul de substanţe nutritive. molidişurile se concentrează în Carpaţii Orientali. Creşte destul de viguros pe soluri cu humus brut. mai ales în primii 2-3 ani. Pe soluri uscate lâncezeşte. în amestecurile de fag cu răşinoase până la altitudini inferioare. formând masive compacte între 700(600). Arealul molidului a fost mult extins prin culturi artificiale începând încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.Arealul molidişurilor în Carpaţi nu coincide cu arealul molidului care depăşeşte limitele formaţiei respective.

stau pendente în luna august. unele ramificaţii pătrunzând adânc prin fisurile rocii. poligonali până la rotunjiţi. de obicei oblic sau pendent. Ramurile sunt dispuse în verticil şi au poziţii diferite. Se compun din solzi lemnoşi. pe care stau inserate acele şi care imprimă un aspect deosebit de caracteristic. rombice în secţiune transversală. Bracteele ascunse între solzi. fără pungi de răşină. cu o aripioară de 10-15 mm. precum şi ramurile dintre verticile. mai mult sau mai puţin îngrămădite ca o perie pe faţa superioară a lujerului. alungite şi lipite de baza solzului. Ramurile se elaghează anevoie. adeseori este de culoare roşcată (denumire şi de „brad roşu”). terminale. Conurile de formă cilindrică. răspândiţi în toată coroana. denticulat sau emarginat. manifestă rezistenţă relativ ridicată la acţiunea mecanică a vântului. dispuse spiralat. roşii purpurii sau galbene-verzui. rombici. au proeminenţe lemnoase. brune-închis. din tinereţe. Lujerii de culoare brunăroşiatică. caracteristic sunt mai ales cele de ordinul doi. rigide. Seminţele sunt mai mici. verzi sau roşii-violacee. Florile sunt unisexuat-monoice. şi 4-5 cm diametru. spre deosebire de brad păstrează vârful ascuţit până la vârste înaintate. iar cei laterali ovoizi. Mugurii sunt nerăşinoşi. cele femele. lăsând pe lujer urmele perniţelor proeminente. dispuse în spirală. cilindrică. sunt mici. şi mai uşoare decât la brad. acuminaţi sau rotunjiţi la partea superioară şi cu vârful trunchiat. (fig. conică. Solzii se desfac în forme diferite. Uneori culoarea este cenuşie sau brună. alungit-cilindrice. stâncoase. Au durată de 5-7 ani. Puterea germinativă a seminţelor este de 70-80% şi seminţele se pot păstra mult mai bine decât cele de brad. de care se desprind uşor. chiar pe soluri foarte superficiale. cele mascule amenţi roşii-gălbui. cei terminali conici. care stau. au 10-15 cm lungime. de 45mm lungime. 51). Împrăştierea seminţelor se produce după desfacerea solzilor la conurile mature care ulterior cad întregi dar se menţin pe arbore chiar până toamna următoare. Frunzele aciculare. Coroana este îngustă. triunghiulare. aşa încât coroana se menţine deseori compactă şi deasă mai ales în arborete tinere. prezintă culori diferite. erecte. deoarece dezvoltă mai puternic şi mai simetric sistemul radicular. Semănate primăvara răsar în 4-5 săptămâni. decurente. pe lujeri anuali sau din anii precedenţi. persistenţi. provenite din muguri intermediari. Scoarţa – ritidomul are caractere variabile.de doborâturi de vânt mai mult decât oricare altă specie indigenă.5 cm. lungi de 1-2. brusc îngustate la vârf şi terminate într-un mucron înţepător. Fructifică la 3-4 ani. după uscare cad imediat. 52 . Arborii crescuţi izolat. Prezintă tulpină dreaptă. cu 2-4 şiruri de stomate.

iar cele de ordinul II lungi. rece şi umed. viminalis Caspary. cu ramuri de ordinul I pendente. inversa Beiss. conuri cu solzi romboidali.. şerpuitoare.straturi groase. Molidul este foarte sensibil la atacul insectelor sau ciupercilor. Resturile organice nedescompuse sau parţial descompuse se depun sub formă de humus brut . cu ramuri lungi.. Astfel după forma coroanelor sunt cunoscute varietăţile: Picea abies var. Picea abies var. pyramidalis Carr.53): Picea abies var.europaea. neramificate etc. îngustaţi. Molidul este un creator de mediu specific aproape neîntrecut. adeseori apar calamităţi adevărate. Molidul prezintă un accentuat polimorfism. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea (ca la brad). Picea abies var.. Molidul este cultivat în amenajări peisagere şi datorită calităţiilor sale ornamentale. Molidul reduce scurgerile de apa pe versanţi. exercitând importante funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională în bazinele montane.. înfluenţează climatul intern cât şi solul. columnaris (Jacques) Rehd. Picea abies var. cu ramurile de ordinul I orizontale. virgata (Jack) Caspary. cu coroana piramidală. subţiri. în Munţii Apuseni. columnare. cu conuri violet purpurii înainte de maturitate (august) şi Picea abies chlorocarpa. solzi acuminate. Picea abies var. După culoarea conurilor se diferenţiază formele: Picea abies erytrocarpa. montana (carpatica). pendente. Picea abies var. lipsit de curenţi puternici de aer. Sub coroane mediul devine umbros.. În condiţiile fotoclimatului respectiv solurile se acidifică.Puieţii cresc încet în primii 3-5 ani. Longevitatea până la 600 de ani. sau moder. zăpada interceptată în coroane atinge uneori 40 % din întreaga cantitate căzută.cu coroane înguste. Dupa forma solzilor distingem (fig. Creşterea se activează după această vârstă şi lujerii anuali depăşesc de multe ori 1 m lungime. la vârf rotunjiţi. cum s-au semnalat şi la noi. conuri tinere de culoare verzuie. În parcuri şi grădini se cultivă unele varietăţi de talie redusă: 53 . în cuprinsul vastului său areal diferenţiindu-se o serie de forme şi varietăţi.

argentea Beiss. puţin recurbate. Varietăţi: Picea pungens var. dispuse radial pe lăstarii erecţi. de culoare brună-deschis. ace rigide. În arealul natural atinge până la 50 m înălţime. frunzele mici. A fost introdus ca arbore ornamental de la câmpie până în regiunea montană. are o formă rotunjit aplatizată. – molid argintiu. Adaptat la climatul montan continental. Specie exotică din Munţii Stâncoşi (America de Nord) la altitudini de 1800-3300m. ramuri şi lujeri divergenţi. sunt aşezate împrejurul lujerului. 50-60cm. Picea abies var maxwellii. foarte compactă. Picea pungens var. de 6-10 cm. conformaţie regulată şi vigoare bună. scurţi şi groşi. sferic-turtită.. ştirbiţi la vârf. – molid înţepător. cu solzi subţiri. dispuse radial. Acele de 2-3cm lungime. formă pitică. lujerii sunt foarte subţiri. rigide şi lăstari divergenţi. molid argintiu. Scoarţa este cenuşie. de culoare brună-gălbuie-deschis. intra în componenţa masivelor alături de Picea abies şi Picea orientalis.5m înălţime. Cultivarele pitice sunt indicate pentru alpinarii şi chiar pentru cultura in jardiniere. mugurii terminali mai mari. conurile sunt cilindrice. înţepătoare. Picea pungens Engelm. Dintre selecţiile înmulţite se cultivă în parcuri: 54 . foarte decorativ primăvara când apar noile creşteri. Se foloseşte în parcuri şi grădini. glabri. neînţepătoare.Picea abies var gregoryana. În zonele cu climă umedă se foloseşte pentru garduri vii tunse şi perdele de împrejmuire (aliniamente dese). vârful solzilor evident răsfrânt (fig. cu ramuri scurte. cel mai răspândit molid pitic. lujerii viguroşi. rigide.54). Suportă bine temperaturile scăzute. arbori cu un port regulat se folosesc în aliniamente. oblongi. de colorit verde-cenuşiu. cu acele albe argintii. Picea abies var nidiformis. este deosebit de rezistent la fum şi praf industrial aşa că este cultivat cu succes în oraşe şi centre populate. glauca Reg. uscăciunea în aer şi în sol. formă asemănătoare cu un cuib voluminos care la vârsta adultă ajunge la 1-1. cu acele verzi-albăstrui. rotunjite. se plantează solitar sau în grupuri. În anumite situaţii. de culoare verde-cenuşie. nerăşinoşi. ace scurte.

molid de Arizona. Creşte bine pe soluri luto-nisipoase.5). de formă larg conică. cu areal vast pe versanţii vestici în Munţii Stâncoşi. laţi (1-3 cm). dar încetineşte în scurt timp. culoarea se păstrează bine şi în timpul iernii. Preferă locurile cu umiditate atmosferica mare. bine aprovizionate cu apă. cu vârful solzilor mai rotunjit. Temperament de umbra (aproape ca bradul) este sensibil la schimbarea bruscă a condiţiilor de mediu. porneşte primăvara cu 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie de cât Picea pungens. neînţepătoare. altitudinea 700. este unul din cei mai cunoscuţi şi răspândiţi molizi albăstrui-argintii.molid de munte. formă sferic lăţită. Picea pungens „Glauca Montgomery”. Relativ rezistentă la secetă şi fum. drepte. cu peri scurţi. până la 1cm. cu verticile neregulate. argintii-brumate. Arbore până la 50 m înălţime. ace mai scurte pe creşterile tinere. răşinoşi şi cu solzi alipiţi. lucitori.) Link . lujerii scurţi şi glandulos-păroşi. flexibile şi puţin înţepătoare.Picea pungens „Glauca Globosa”. Cultivaruri: 55 . este astfel periclitat de îngheţuri. cu solzi bruni. de 3.5-7. Glauca Picea engelmanni cv. Picea pungens „Glauca Koster”.molid de Caucaz Specie exotică caucaziană (fig. mugurii tomentoşi. Argentea Picea orientalis (L. cu înălţime de 10-15m. acele foarte lucitoare şi scurte. rigide. lujerii (fig. asemănătoare cu cele de Picea pungens.5 cm. conuri de 6-10 cm. scoarţa subţire de culoare brună-deschis.5m înălţime.5 cm lungime. conurile scurte. Atinge peste 40m înălţime (60m). pitic. verzi.5-2. acele de 1. dar de un brun mai deschis. Are puţine cultivaruri: Picea engelmanni cv. Creşterea la început mai rapidă. şi are coroana îngustă şi columnară. 1-1. ramuri foarte dese. rotunjiţi cu marginile întregi. care acoperă tulpina până aproape de bază. cu miros neplăcut. îndreptate în sus. Picea engelmanni Parry .55) lucitori. Specie exotică. profunde. ajunge la 2m înălţime. bruni-roşcaţi. aşezate culcat pe lujer. lăsând o cărare pe faţă cu un spaţiu liber.2100 m.

5). fiind foarte decorativ şi rezistent la ger. Expansa. cu două dungi albe pe dos. brune deschise. Arbore până la 30 m înălţime. în grădinile dendrologice de la Snagov şi Dofteana (Bacău) nu suferă de ger şi secetă. Unul dintre cele mai frumoase exemplare in parcul de la Covasna. (tufă de până la 1m înălţime) La noi apreciat ca arbore ornamental. la vârf triunghiular-obtuze. sunt dispuse în formă de perie spre faţa superioară a lujerului. cu margini galbene.molid sârbesc Specie exotică cu areal foarte restrâns pe Valea Drinei . de 8-18 mm lungime. . se găseşte de-a lungul Coastei Pacificului. Secţia Omorika Picea omorica (Pan. Conurile mici. la vârf denticulaţi. Lujerii sunt cenuşii-bruni. înţepător. cu două dungi albicioase pe dos. fum si praf. mucronat. cu marginea rotunjită şi întreagă.) Purk. cele de pe partea superioară a lujerului îndreptate înainte. neînţepătoare. ritidomul brun-roşcat. în tinereţe violaceae. Conurile de 5-10cm. cu solzi neregulaţi. scurt păroşi (fig. Are puţine cultivaruri: Picea omorica cv. subţire. cu înălţimea 1m Este introdus in exclusivitate ca arbore de parc. (înălţimea de 3m) Picea omorica cv. în Alpii Dinarici(fig. „Aurea”. bruni-gălbui (fig. (înălţimea de 2m) Picea omorica cv. considerat relict terţiar. au solzi laţi. cu un scurt mucron. acele turtite. Picea sitchensis (Bang) Carr – molid de Sitka Specie exotică din America de Nord.: 25 m înălţime la 95 de ani. de 3-6 cm. columnară (în limba sârbă „omorica” înseamnă zvelt. 56 . cu înălţimi de până la maximum 60 m. înalt). Arbore de mari dimensiuni. verzi-lucitoare pe faţă. „Nana”. lujerii glabri. „Nana”.Picea orientalis cv. cu solzi subţiri. Picea orientalis cv „Nutans”. brune. acele de 10-25 mm lungime. cu ramuri pendente Picea orientalis cv. „Gnom”. cu coroana îngustă. cu vârful lung acuminat.57). turtite.56).

în placaj lateral. Lujerii lungi au muguri axilari din care se dezvolta în anii următori brahiblaste purtătoare de flori şi frunze.10 zile. moi. La Picea pungens se face altoirea prin alipire. originar din America de Nord. Înmulţirea prin butaşi. în august-septembrie sau decembrie-martie. iar in decembrie-ianuarie la Picea abies. Maturaţia anuală. conuri mici (3. Picea glauca. în teren. cu înălţimea de 2.În parcuri si gradini dendrologice mai sunt introduse alte specii de molizi ca Picea obovata. Lăstarii pentru altoi să fie terminali. ace 8. Picea glauca „Conica” este sensibil la atacul păianjenului roşu. Pentru obţinerea puieţilor port-altoi. în sere. Habitus conic. În cultură. cu verticile neregulate. 57 . persistenţi. ace liniare. altfel trunchiul nu va fi drept. foarte des ramificat. Înmulţirea prin altoire. creşte ca un con compact. Tutorarea se menţine mai mulţi ani. înrădăcinarea durează 2 ani. varietăţile pitice. cu butaşi din lăstari de 2 ani. lujeri lungi şi scurţi. iar semănatul se execută în luna aprilie. căzătoare.18mm. aripate. regulat.2. Înmulţirea prin seminţe. conurile au solzi pieloşi.6cm). mai târziu nuanţă uşor albăstruie. primăvara. cu ace verde deschis primăvara. seminţe mici. Florile unisexuat monoice. pe lujerii lungi inserate spiralat. Foarte apreciat este cultivarul „Conica”. Recoltarea este diferenţiată: în septembrie se recoltează seminţele de Picea glauca şi Picea pungens. pe cei scurţi grupate în rozete sau smocuri.5 m. Picea glauca Voss (Picea canadensis) – molid canadian. Arbore de marimea II. Pregerminarea seminţelor în nisip umed 8. Genul Larix Mill Include aproximativ 10 specii din emisfera nordică. recoltaţi în perioada iunie-august. semănăturile de Picea abies se menţin pe loc 2 ani. verticali. Arborii au coroana rară.Picea omorika şi Picea orientalis. fără pungi rezinifere. în aprilieiunie.

cu textură uşoară bine drenate sau chiar pe stâncării. în climate continentale. Dacă precipitaţiile sunt bogate. de aceea nu-i convin decât versanţi bine aerisiţi şi cu insolaţie puternică. Pretinde soluri afânate. ajunge frecvent la 1700 (2000)m. laricele european a rămas cantonat în zone montane şi premontane cu climat continental. La noi laricele spontan se concentrează în cinci centre montane: Ceahlău. În era terţiară (jurasic şi cretacic) în China Centrală s-au separat două grupe de specii ale genului Larix. laricele eurasiatic sa divizat în Larix decidua în Europa şi Larix sibirica în Siberia.larice. Înrădăcinarea este dezvoltată mai mult oblic 58 . care reţin bine apa. În Sudeţi şi Tatra cresc la altitudini între 300 şi 800m. îngheţuri frecvente. una orientală. structurate. iar altitudinea minimă este de 650m. decidua. Transpiraţia este intensă (primul loc la conifere). Laricele din ţara noastră aparţine ssp. Creşte natural în Munţii din Europa Vestică şi Centrală. carpatica . pseudogleizate. Specia se poate adapta cu succes în climate mai calde şi mai moderate. Are temperament pronunţat de lumină. Laricele (fig. În timpul glaciaţiunilor cuaternare. 58) este arbore de mărimea I şi atinge înălţimi de 40-50 m (60 m) şi diametre de 1-2 m. Larix decidua a migrat prin Siberia până în Europa încă din jurasic. caracterizate prin amplitudini mari de temperatură. Lotru. În Alpii Elveţiei. Laricetele naturale vegetează de regulă. scheletice. Pentru cultura laricelui în aceste condiţii sunt periculoase îngheţurile târzii. Larix europaea) . alta occidentală din care s-a desprins Larix decidua şi Larix sibirica. în general se întâlneşte la altitudini de peste 1000m. în Alpii Centrali şi Orientali unde coboară până la 400m. cu areal fragmentat şi concentrat aproape exclusiv pe teritorii montane (fig. În postglaciar. ierni aspre. Apuseni. în Polonia ajung chiar la 150-200m. carpatica (Larix decidua var polonica. în Alpii Maritimi şi Occidentali ai Franţei. lâncezeşte în văi umede. mai ales în Alpi. cu prea multă umiditate. argiloase. Bucegi. sezon de vegetaţie relativ scurt. Laricele este o specie europeană. Munţii Gârbova.Larix decidua Mill subsp.7). Nu suportă soluri compacte. Strămoşul laricelui european este Larix glacialis. aerisite. ajunge până la 2500 de m altitudine în amestec cu Pinus cembra. zadă Genul Larix datează din era secundară. Larix decidua ssp. nevoile sale ridicate pot fi satisfăcute şi pe soluri relativ superficiale.

5 cm lungime. cu suficientă umezeală. verzi-albăstrui. & Zucc.60). Lujerii sunt subţiri. Scoarţa este cenuşie. gălbui. Frecvent se produce însăbierea (arcuirea) trunchiului la bază sau înfurcirea vârfului (sub formă de baionetă) etc.şirădăcina este bine ancorată în sol. sunt concrescute cu o aripă de 7-8mm lungime şi fără conţin pungi de răşină. Specie exotica endemică din Japonia (insula Honda). cu lujeri roşcaţi-violacei şi mugurii roşii (fig. persistente. pagubele sunt provocate de rupturile de zăpadă şi vânt. brunedeschis. unde ocupă un areal restrâns. cu numeroşi solzi imbricaţi. Longevitatea este de 400-500 ani. cu bractee neevidente. rădăcinile devin superficiale. Florile sunt monoice: cele femele. bracteea ascunsă. Are o mare plasticitate ecologică. Pe solurile argiloase. Preferă soluri profunde. toamna se colorează în violaceu. mai ales în plantaţii tinere. Rezistent la doborâturi de vânt. se desprinde în plăci neregulate. Tulpina este dreaptă. bine elagată. Seminţele de 3-4mm lungime. de 1-3 cm lungime. la altitudini de 1200-2400m. Acele de 2-3. Laricele are o creştere rapidă în tinereţe. Larix leptolepis (Sieb. concentrată în partea superioară a tulpinii. pendenţi. foarte decorative. este destul de rezistent la îngheţuri târzii şi geruri de iarnă. ritidom gros. roşii-violacee. Arbore până la 30 m înălţime. care porneşte mai devreme primăvara decât mugurii de pe lujerii lungi. grupate în fascicule de câte 30-40 pe lujerii scurţi. au câte un mugure terminal. este foarte rară şi luminoasă. stau prinse pe un peduncul recurbat. pseudogleizate. grupate în fascicule de 40. rotunjiţi sau emarginaţi la vârf. în condiţii de luminare neuniformă se dezvoltă asimetric. solzii au 59 . glabri. Florile mascule galbene. Conurile aproape sferice. cad târziu. cu precipitaţii şi umiditate atmosferică abundente. la 3 ani poate ajunge la 1m înălţime. Conurile de 2-3 cm lungime. format de timpuriu. fertile. negricioşi. cu fundul crăpăturilor de culoare roşie-violaceae. scurt ovoide sau aproape sferice.) Gard – larice japonez. cele femele roşii-carmin. iar toamna înainte de cădere devin galbene-portocalii. de 3-5cm. Acele căzătoare. lujerii scurţi. Au culoarea verde-deschis. relativ îngustă. sunt izolate şi aşezate spiralat pe lujerii lungi. Necesită un climat montan-oceanic. Creşterile cele mai mari în înălţime au loc la 25-30 de ani. Coroana este conică. cu solzi concavi. Se compune din verticile neregulate şi ramuri orizontale.

iar temperatura 0. Polonia s-au obţinut puieţi şi prin butaşire în anumite condiţii (pe pietriş la o căldură de 220C şi irigare automată). răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc. De aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării. Oradea) Este arbore de mărimea I. Pendula Larix leptolepis cv. Speciile de larix suportă tunderea.8). Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe. până la 40 m înălţime. Înmulţirea prin seminţe: în aprilie-mai (recoltarea se face în martie şi conurile se usucă natural la soare). În climatul continental de la noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. adăpostite. În Anglia. Lujerii. Cedrul este o specie termofilă. Sunt introduse ca exemplare solitare. Bazoş. prin uscare se depărtează mult de ax. Larix leptolepis cv.2200m (fig. cu ramuri groase. Cedrus atlantica (End. sunt foarte interesante. Africa de Nord. Preferă locuri însorite. cedru de atlas Specie exotica. în spaţii intravilane. Cuprinde 4 specii cu areale restrânse în Cipru. atlantica] – cedru. în majoritate inseraţi pe partea superioară 60 . grupuri şi garduri vii tunse (în poziţii bine luminate). cei scurţi.30 zile. tabulară. Pyramidalis. Cultivarurile: Larix leptolepis cv. Germania. lungi şi scurţi. Umbrirea şi uscarea sunt necesare la început. pretenţioasă faţă de umiditate.marginea superioară ştirbită şi mult răsfrântă în afară. Genul Cedrus Trew. La noi a fost introdus mai mult Cedrus atlantica. Argentea Larix leptolepis cv. Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii staţionale (Macea. cu sămânţă nestratificată dar tratată cu miniu de plumb ori umectată două săptămâni (rezultate s-au obţinut prin refrigerarea seminţelor umectate 18. unde creşte la altitudinea de 1400.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger. începând de la vârste mijlocii devine neregulată.50C). Asia Mică şi Himalaia. ssp. Prostrata.

Acele de 1. ca la brad. câte 2.5-3cm lungime. 61 . Genul cuprinde aproximativ 120 de specii de arbori. Florile unisexuat-monoice. din zona boreală până în cea ecuatorială. Conurile erecte sau pendente. Frunzele aciculare. care prinde sămânţa ca un cleşte. înfloreşte toamna. Maturaţia este bienală. simetrice sau asimetrice. Solzii sunt de regulă îngroşaţi în partea de la vârf formând apofiza. altitudinea de 22002700m. Conurile erecte. foarte răşinoase. Subgenul Diploxylon Koehne Secţia Eupitys Spach. se desfac foarte uşor de aripioară. Genul se împarte în subgenuri şi secţii: Subgenul Diploxylon Koehne cuprinde specii de pin care au câte 2-3 ace (după specie) într-o teacă.61). grupate în fascicule. rămânând deseori pe arbore până târziu. solzii cu o dungă brun-închis la partea superioară. de 10-15mm lungime. numită carenă.a ramurilor (fig. se schimbă la 3-4 ani. Pinii prezintă o deosebită importanţă ornamentală.cedru Specie originară din etajul montan al Himalaiei. În climate continentale sunt obişnuit specii rezistente la ger şi secetă şi mai puţin pretenţioase faţă de sol. persistente. cu multe subspecii şi varietăţi în emisfera nordică. de 5-8cm lungime. 25 de ace) pe lujerii scurţi. Conurile în primul an se dezvoltă foarte puţin. care cade în primul an. verzi sau albăstrui. . cu o proeminenţă numită umbelic. iar după coacere se desfac în general greu. Subgenul Haploxylon Koehne cuprinde specii care au câte 5 ace într-o teacă. Florile sunt unisexuat-monoice. Seminţele stau câte două la baza fiecărui solz. Cedrus deodora Loud. seminţele se împrăştie obişnuit în primăvara a treia. când solzii cad de pe axul conului. rigide. 3 sau 5 într-o teacă membranoasă. Maturaţia la 2-3 ani. au forme variabile. ascuţite la vârf. apofiza poate avea o muchie transversală. solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. sunt aripate (foarte rar nearipate). Apare în colecţia dendrologică de la Bazoş. rareori arbuşti. Seminţele aripate. de obicei persistentă. Genul Pinus L. este utilizat pe scară destul de largă în zonele din vestul Europei . brune. carenate. ovoidale.

subatlantic) aria sa de vegetaţie se restrânge în continuare. Alpii Dinarici. fiind una din cele mai răspândite specii de pe glob (fig.. Formele de Pinus sylvestris au fost identificate în sudul Europei în depozite pliocenice alături de Pinus mugo. menţinându-se mai ales în zona montană.pin silvestru. Cuprinde teritorii vaste în Europa şi Asia. creşte satisfăcător pe soluri cu humus brut.6000 de ani. a devenit specie predominantă. Este arborele cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre speciile răşinoase indigene. Carpaţi. puternic 62 . Apare pe soluri cu regim hidrologic foarte diferit. Glaciaţiunile cuaternare duc la răspândirea sa pe arii vaste din refugiile terţiare iniţiale în Pirinei. Rhodopi. La noi în ţară. până la cele cu apă în exces sau în turbării. Balcani. Este foarte puţin pretenţios faţă de condiţiile edifice. Este totodată foarte puţin pretenţios în raport cu troficitatea solului. rămâne pe suprafeţe mici. Pinul silvestru ocupă un areal imens. deci depăşeşte limita polară a molidului. în staţiuni neprielnice altor specii. în zonele vestice şi centrale se localizează la dealuri şi la munte. În Spania. pin comun. conurile simetrice. Pinus sylvestris L. Genul Pinus datează din mezozoic.Secţia Eupitys cuprinde specii cu câte două ace într-o teacă. de la cele nisipoase. seminţe aripate.9). Carpaţi şi Caucaz are un areal discontinuu şi insular spre deosebire de zonele nordice unde arealul prezintă o mare continuitate. În prezent pinetele naturale ocupă suprafeţe restrânse. în parte refugii glaciare ale speciei La noi este o specie premontană şi montană. Aria de maxima răspândire este Bazinul Trotuşului. În centrul şi nordul Europei este arbore de câmpie. În perioadele climatice care au urmat (atlantic. Este foarte adaptabil în ceea ce priveşte umiditatea. cu o răspândire apreciabilă de la coline până în munţii înalţi. În climatul boreal pierde teren în favoarea molidului. Vârsta arealului actual euro-asiatic al pinului este apreciată la 4000. Suportă în bune condiţii gerurile puternice ca şi arşiţele prelungite. în postglaciar. expuse uscăciunii înaintate. între circa 300m altitudine în Subcarpaţii Moldovei şi aproximativ 1700m în Munţii Retezat (unde excepţional ajunge la 1900 m altitudine în Bazinul Gemenele). subboreal. de la Atlantic (Pirinei. Scotia) până la Pacific (ajunge la 70 020’ latitudine nordică.

relativ grele. puţin răşinoşi. Mugurii sunt ovoizi. de 6-12mm lungime. acuţi. la 15. Pinul silvestru este o specie pionieră tipică. Dar cele mai frumoase creşteri se realizează pe soluri relativ bogate în substanţe nutritive şi fără exces de umiditate. calcaroase sau pe stâncării. când ating 3-7cm lungime. În turbării rămâne pipernicit. Pinul silvestru (fig. la vârste mai mari creşterea se domoleşte. care realizează frecvent înălţimi de 25-30m. în multe cazuri. câte două într-o teacă.acide. ovo-conice. devenind crăpat. Coroana este piramidală numai în tinereţe. Fructifică devreme. încolţesc repede după semănare şi sunt relativ uşoare. poate să atingă dimensiuni apreciabile şi să formeze tulpini de calitate pe stâncării lipsite aproape complet de sol mineral. se îngroaşă şi se închide la culoare. neregulat ramificată. pe soluri nisipoase. în turbării sau pe stâncării. ajung la maturitate în anul al doilea. periodicitatea fructificaţiei este de 3. durează 2-3 ani. pe soluri nisipoase afânate. la maturitate capătă uneori formă caracteristică tabulară. brun-cenuşiu. îşi pierde rectitudinea în partea superioară. de 3-7cm lungime. relativ rigide. neaerisite. Lujerii groşi. compacte. brunecenuşii. aşa că dimensiunile atinse la 100 ani rămân inferioare celor realizate de molid şi brad. verde-albăstruie sau cenuşie. care se exfoliază în foiţe subţiri. scurt dar evident pedunculate. Acele. de culoare deschisă. Pinul silvestru creşte viguros în tinereţe. Conurile.62) este un arbore de talie mare. iar la vârste mari. Seminţele de 35mm lungime. care dispun de capacitate mult mai mare de fructificaţie şi diseminare. sunt ascuţite. cu mare capacitate de adaptare. permeabile sau dimpotrivă. uneori până la 40 (50)m şi diametre de 1m. scheletice. brun-verzui sau cenuşii. 63 . mai ales în păduri rărite sau la arborii izolaţi. până la foarte profundă.5 ani. Are temperament pronunţat de lumină. puţin răsucite. Longevitatea 200-300 ani. pe soluri superficiale. se bifurcă sau se desface într-o serie de ramuri groase. în partea bazală a trunchiului. Tulpina este mai puţin dreaptă decât la ceilalţi arbori răşinoşi. de la superficială.20 ani. Scoarţa dezvoltă de timpuriu un ritidom de culoare roşiatică-cărămizie. apofiza rombică. cu carene puţin proeminente şi umbelic nemucronat. Rusticitatea acestei specii este deosebit de mare. dar nu egalează mesteacănul şi plopul tremurător. Înrădăcinare variabilă. aripate.

Mugurii sunt cilindrici. cu ace rigide de 4 cm. relativ deasă. mari. originară din terţiar. Dezvoltă puternic rădăcinile laterale. până la negricioşi. Solul se acidifică din cauza litierei greu alterabile. îngrămădite spre vârful lujerului. mai ascuţite şi mai negricioase decât la pinul silvestru. chiar în Africa de Nord (fig. creează un mediu climatic specific. Turcia. expuse încălzirii excesive şi uscăciunii înaintate (terenuri degradate). tabulară numai la vârste mari. în care se dezvoltă bine alţi arbori. rigide. formă pitică. Vegetează bine în condiţii staţionale grele. adânc crăpat. sesile sau scurt 64 . pin negru austriac Specie exotică. de culoare cenuşie sau cenuşie albicioasă (mugurele terminal). Insule izolate formează în ţara noastră în Banat. durează 4-6 ani. Bulgaria. mai regulată şi cu mai puţine deformări în partea superioară decât la pinul silvestru. Spania. Grecia. nigra (Pinus austriaca) – pin negru. ocupă un areal mult mai restrâns decât pinul silvestru. tolerează calciul dar poate vegeta şi pe soluri acide. rare (suportă totuşi destul de bine gerurile de iarnă din ţinuturile mai nordice). însorite şi calde. de timpuriu se formează un ritidom gros. sud-vestul Franţei. câte două într-o teacă. Tulpina este dreaptă.10). Pinus nigra Arn. Este un arbore de talie mare. verzi. pe soluri scheleto-pietroase sau stâncoase. Are temperament de lumina dar mai puţin pronunţat ca pinul silvestru şi protejează mai bine solul. Este nepretenţios faţă de substanţele din sol. Este o specie de regiuni mediteraneene. luminoase. având coroane rare. ssp. până la 1m înălţime. sunt evident mai lungi (8-14cm).Este sensibil la vătămări produse de vânt sau zăpadă. Acele. atingând 40m înălţime. Dintre formele horticole prezintă interes cele de talie mică: Pinus sylvestris „Pumila”. de 12-24 mm lungime. mai rigide. Ucraina. Alpii Italiei şi Austriei. cenuşiu-negricios. în cele mai multe cazuri nu depăşeşte însă 30 m. bruni cenuşii. Lujerii viguroşi. Pinus silvestris „Globosa viridis”. cu îngheţuri târzii. ceea ce îi permite să se ancoreze bine pe solurile superficiale. 3-5m înălţime. cu ace de 10cm. apare pe soluri cu texturi diferite. formă arbustivă deasă. Coroana ovoid-piramidală. des ramificată. devine largă. răşinoşi. arbuşti şi plante erbacee. Conurile sunt grupate câte 2-4. Pinul negru manifestă amplitudine ecologică mai limitată decât pinul silvestru.

cu umbelic brun-întunecat. carenă evidentă şi umbelic central.1500m în Carpaţii nordici şi la 1600. ace mai închise. de 3-6 cm lungime. mugurii răşinoşi. Almăjului. brune-gălbui. Mehedinţi-Domogled. strălucitoare (fig. foarte rigide şi înţepătoare. câte 2-4.64). Seminţele au 5-6 mm lungime. specie oligotermă se dezvoltă bine pe versanţi umbriţi. lujeri galbeni şi verzui-violaceu. închis. Arealul este european. pin de munte. de un verde. Acele câte două într-o teacă. Este un frumos arbore ornamental. cu o aripă neagră. Maturaţia conurilor este bienală.2300m în Carpaţii Meridionali. greu de străbătut. Apofiza cu carene ascuţite. Valea Dunării-Tricule). chiar în condiţii de vegetaţie grele. pe stâncării. Lujerii sunt bruni până la cenuşiu-negricioşi.) – jneapăn.)Novak. Este specie arbustivă. Conurile solitare sau în verticile. alcătuieşte tufe compacte.10). vegetează la 1400. Pretinde umiditate în aer şi sol. cu coroane etajate. de 2-5 cm lungime (mai mici decât la ceilalţi pini indigeni). montan şi subalpin. Se deosebeşte de specia tipică prin tulpini foarte bine conformate. ovoid globuloase. jep.Ion) – pin negru de Banat Creşte spontan în Banat şi vestul Olteniei (Munţii Cernei.(fig. iar periodicitatea fructificaţiei 2.pedunculate. ovoide sau ovoid-conice. sunt aproape sesile.3 ani. are tulpini culcate şi ascendente cu înălţimea până la 2m. rigide. puţin proeminentă. fiind totuşi mai adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase. cu apofiză lat-rombică. Longevitatea 400-500 ani Pinus nigra ssp banatica (Barb. La noi. în munţii înalţi.63). lucitoare. între 150 (Tricule) şi 1500m altitudine (Munţii Mehedinţi) fiind un endemism al Carpaţilor Sudici (fig. conuri galbene sau galben-verzui. brune. pe stâncării calcaroase. (Pinus nigra var banatica Gera get. scurt 65 . cu un ghimpe scurt pe solzii superiorii. elastici. Manifestă cerinţe ecologice similare cu ceilalţi pini negri. de 4-7 (10) cm lungime. Solurile prea umede şi văile înguste sau depresiunile în care se acumulează zăpada în cantităţi excesive sunt evitate. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate. Pinus mugo Turra (Pinus montana Mill. în consolă. orizontale.

5-2m. cenuşii. mughus. Rezistă bine la ger şi secetă. Secţia Banksia Mayr. şi compact. a grohotişurilor. considerate varietăţi sau chiar specii distinste. scheletice. globulos. Lujerii sunt bruni-gălbui.3m. cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu. Seminţele mici. neînţepătoare. În cadrul zonei naturale de creştere jneapănul prezintă importanţă datorită însuşirilor de protector şi fixator al coastelor erodate. câte două ace într-o teacă.65). câte două în verticil. rigide. Coroana este rară. arbust târâtor cu înălţimea de 2. apofiza aproape plană. Arbore de până la 25 m înălţime. de exemplu: . Pinus banksiana Lamb – pin banksian Specie nord-americană. răsucite şi curbate. neregulată. Conurile. Este apreciat şi din punct de vedere peisagistic.12). de culoare deschisă. adeseori cu un inel negru împrejur. cu crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului (fig. brune sau cenuşii. adeseori recurbate. cu ramuri subţiri. de 3-6 cm lungime. În culturi nu a dat rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri degradate. „Gnom”. în secţiune transversală semicirculare. tari. Conurile se pot dezvolta şi 66 . asimetrice. din răşină se extrage terebentină de calitate superioară. Acele câte două. În Masivul Bucegi s-au constituit rezervaţii de jnepenişuri. poate vegeta pe soluri sărace. conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân câţiva ani în coroana. Cultivare – „Mops”. divizată în subunităţi.5m înălţime. Creşterea este foarte înceată. galbene. scurte. până la 1. cu înălţimi de 1.mucronat. În arealul natural este considerată specie pionieră. Longevitatea 100-200 ani. glabri. cel mai răspândit pin pitic. Este o specie variabilă. galbenă-verzuie. foarte răspândită în America.Pinus nugo var. uscate. cu solzii strâns alipiţi. de 2-4cm. datorită eficientului control hidrologic pe care-l exercită în bazinele alpine. tufă compactă. foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. mai ales în Canada (fig. pin pitic. asemănătoare pinului silvestru. Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster). Acele.

Acele câte trei. fragmentat. Longevitatea este relativ redusă (maxim 200 ani). Specie exotică din estul America de Nord (fig. globuloase. negricioasă. Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică. La noi se cultivă doar ca arbore de parc. de culoare verde-închis. creşte la altitudini de 900-1000m. are capacitate de lăstărire. răşinoşi. cu ramificaţii orizontale. Atinge înălţimi de până la 25 m. Arborii vârstnici au coroane largi. Coroana rară şi neregulată. conurile se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani). 5. apoi cenuşii-roşcaţi. asimetrice. în nord până în Canada (fig. În sud ajunge până în Noul Mexic.direct pe tulpină. pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. Tulpina dreaptă. cad imediat după diseminare. răsucite. Lujerii tineri bruni-gălbui. – Pin galben. Sămânţa triunghiulară. au apofiza rombică. aproape sesile. de 4-6 mm. aproape drepte.6 ani. Secţia Taeda Spach. de 2-4 mm lungime. Seminţe lung aripate. mai adaptate la uscăciune în aer şi sol.12). periodicitate anuală. având solzii cu vârfurile dezlipite. La noi. de climat rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi. Maturaţia are loc toamna a doua sau în anul al treilea. umbelicul proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit. Fructifică la vârste mici. de 3-7 cm lungime. rigide. îndeosebi sub raport climatic. din muguri proventivi. pietroase sau nisipoase. carenată. de-a lungul Pacificului. Conurile simetrice.12). lungi de 7-14 cm. abundent şi aproape anual. Maturitatea arborilor forte timpurie. 67 . Cuprinde pini cu trei. Secţia Pseudostrobus Endl. Sămânţa este mică. Creşterile încetează practic la 100 de ani. impresionante. urcă până la 2000m altitudine. Conurile ovoide. Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg. Se disting populaţii nordice. patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. Pinus ponderosa Laws. Mugurii ovoid-alungiţi. Pinus rigida Mill. Scoarţa este brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. pe soluri uscate.

Sămânţa obovoidă. mobile sau cele mlăştinoase. scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă. crăpat în plăci neregulate. drepte sau puţin îndoite. Arbore de până la 50 m înălţime. formând de timpuriu ritidom gros. mai adesea câte două într-o teacă. Pinus jeffreyi Grev et. Lujerii brun-verzuibrumaţi. Improprii pentru cultura sa sunt solurile nisipoase. Coroana este îngust piramidală. mugurii mari. alb-cretaceu. Tulpina dreaptă. ovoid-conice.5 m diametru. Conurile până la 7-8 cm diametru.Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice. Arbore de mărimea I. cu puncte negricioase (fig. rigide. simetrice. cu areal restrâns. uneori recurbat. lungi de 12-28 cm. rezistând bine la secetă şi ger şi manifestă exigenţe mari faţă de sol. de un verde-închis. partea internă a scoarţei are culoare gălbuie. teaca rămâne pe lujer până la 10 ani. atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1. cilindrici. Acele. strălucitoare. o fâşie îngustă în lanţul muntos din apropierea Coastei Pacificului. este cenuşie. Prezintă amplitudine ecologică largă. câte trei într-o teacă. sunt lungi de 8-15 cm. Acele câte trei într-o teacă. brune-roşcate. terminat într-un ghimpe puternic. uneori două sau cinci. cu apofiza proeminentă şi umbelic prevăzut cu ghimpe. Balf Specie originară din America de Nord. Ca specie ornamentală. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. Lujerii sunt foarte groşi. La Pinus ponderosa var. lungi de 10-25 cm lungime. cu muguri mari ovoizi-cilindrici.67). dispuse terminal. după căderea acelor. Trunchiul cu un ritidom gros. răşinoşi şi solzi cu vârful dezlipit (fig. Conurile câte trei sau patru în verticile. de unde şi denumirea de „pin galben”. Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate. cu coroana globuloasă până la tabulară. sunt pedunculate. după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o rozetă pe ramură. verzicenuşii sau glaucescente. în general rigide. scopulorum acele sunt mai scurte. de 6-19 mm.52. în regiunea de câmpie. 68 . Cultura sa în ţara noastră ar putea prezenta interes în zonele mai uscate.67). în smocuri la vârful lujerilor. ascuţite. se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi. La noi se cultivă mai ales în scop ornamental. având consumuri specifice mici de elemente nutritive. de 12-16 cm. crăpat în plăci neregulate. răşinoşi. cu apofiza brună-lucitoare. puternic carenată şi umbelic caracteristic.

lungi de 10-14 mm. pendente. În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea. Culturile de interes ornamental. sunt frecvente. cu apofiza puţin proeminentă. Ca şi la pinul galben. începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Specie exotică din America de Nord. Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în substanţe nutritive şi humus. în staţiuni diferite. Vegetează din ţinuturi cu clima foarte variată. Sub aspect ecologic. în momentul căderii conurile lasă aderentă pe lujer rozeta bazală de solzi. Pinus strobus L. Arealul este vast (fig. Creşte activ în tinereţe. răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său (întins pe circa 1900km). Creşteri viguroase se realizează şi pe soluri mai sărace şi acide.12). dar foarte sensibil la secetă. lujeri subţiri iar conurile lungi. cu aripa de circa două ori mai lungă decât sămânţa. În staţiuni de luncă şi 69 . aproape cilindrice. profunde şi cu suficientă umiditate. în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă. pin neted. pinul strob rămâne mai mult arbore de câmpie. ferite de extreme climatice. În partea nordică a teritoriului respectiv. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii. niciodată ghimpos. În culturile indigene. Secţia Strobus Sweet. afânate. necarenată şi umbelic terminal. dar profunde. Subgenul Haploxylon Koehne. Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a portului globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau glaucescente) şi conurilor foarte mari (7. – pin strob.8cm diametru). Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă. în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300m). cerinţele ecologice ale pinulu strob au fost în mare măsură verificate. de pe roci silicioase. Seminţele mari. în parcuri publice şi grădini dendrologice. aspră. se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1800km. ferite de uscăciune.recurbat. bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni cu ierni blânde.

plan. Ritidomul apare spre baza trunchiului şi numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare. destul deasă. Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70. Plantulele necesită umbrire în primele două luni. câte cinci la un loc. Scoarţa este subţire. de culoare verzuie-cenuşie. sunt îngustcilindrice. aplicându-se tehnologia clasică cunoscută de la alte răşinoase. la 20-30 de ani. încovoiate.68) atinge înălţimi mari. Tulpina dreaptă. cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri. „Prostrata”. sunt dotate cu o aripă îngustă. până la 50 m. rămân adeseori până spre baza tulpinii. „Glauca”. fiind rezistentă la doborâturi de vânt. Longevitate mare. Conurile trebuie să fie recoltate la timp (augustseptembrie). „Contorta”. pinul strob (fig. a fost insuficient verificat. pitică. Creştere rapidă. cu ramuri întinse pe sol. dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii. dispuse inelar. Conurile. flexibile. „Minima”. 70 . aşezate spre vârful ramurilor. cu pungi de răşină. elagajul lasă de dorit. mult timp netedă. de 10-15 cm lungime. stau răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani. În ţara de origine. apofiză subţire. de circa 5-10 cm lungime. pendente. lucitoare. la noi în unele staţiuni a depăşit 30 m. subţiri. iar urmele verticilelor. acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul negru. sub formă de cioturi groase. „Pendula”. se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri.. de 5-6 mm. puţin proeminentă şi umbelic terminal. verzui-cenuşie. cu ace verzui albăstrii. Are temperament de semiumbră. Cultivaruri cu valoare ornamentală mare: Pinus strobus cv.90%. Pinus strobus cv. Seminţele lungi. deoarece există pericolul ca diseminarea să se facă rapid. cilindrică. Cultura pinului strob este relativ uşoară. Pinus strobus cv. verzui-albăstrui. Pinus strobus cv. Acele. Coroana piramidală. 1m Maturitatea arborilor este timpurie. cu ramuri răsucite. cu solzi bruni. Se preferă semănăturile de toamna. Suferă de atacul ciupercii Cronartium ribicola. Pinus strobus cv. caracteristici.de terasă. flexibile. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi.

glabri. pe pedunculi de 2-5 cm. de 15-30 cm. Acele.Pinus griffithii Mc. Bulgaria. lemnul conţine multă răşină. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani cu cinci ace. în staţiuni caracterizate prin climat umed. Acele câte cinci. după împrăştierea seminţelor rămân încă mult timp pe arbore. lungi de 8-15 cm. moi. Arbore de până la 50 m înălţime. Conurile foarte lungi. La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice. verzi-brumaţi. unde vegetează în etajul montan superior şi subalpin până la 2200m altitudine. sunt brumate-albăstrui. cu pungi de răşină. relativ rigide. Conurile terminale. Coroana este larg-piramidală. răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig. scoarţa cenuşie. dar foarte lungi. Scoarţa netedă în tinereţe. lucitori. de 2-3 cm. ca şi scoarţa tânără. cu apofiza brună-gălbuie. lujerii şi conurile. cenuşiu-verzuie. Arbore de până la 30 m înălţime. subţiri. glabri. şi Albania. din Grecia. 71 . dând un aspect foarte decorativ. striată longitudinal. Clelland (Pinus wallichiana. scurt pedunculate. lungi de 7-10 (12) cm. cu climat moderat şi suficient de umed. Seminţele de 8-10 mm lungime. câte cinci într-o teacă. formând arborete pure sau de amestec cu Cedrus deodara sau Abies pindrow. Lujerii relativ groşi. stau multe îngrămădite spre vârful lujerilor. aripate. crăpat longitudinal. de 10-18 cm. în mănunchiuri îndreptate spre vârful lujerilor. aspre la pipăit. mai târziu cu un ritidom solzos. piramidală. cu tulpină dreaptă.69). drepte. Staţiunile recomandate sunt cele din zonele montane inferioare şi de dealuri. rezultând astfel o coroană îngustă. având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral. lucitori. Lujerii relativ groşi. cu numeroase pungi de răşină. în tinereţe subţire şi netedă. atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig. aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive. verzui. erecte. cu ramuri scurte. cu soluri profunde şi reavăne. prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă. Pinus excelsa) – pin de Himalaia Specie exotică.9) între 1600 şi 4000m altitudine. Creşterea este rapidă în tinereţe. Pinus peuce Grieseb – pin grecesc Specie endemică din Munţii Balcani. pendente. La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora. Seminţele de 7-9 mm lungime.

şisturi cloricito-sericitoase. în văile cu fenomene glaciare. lăţită la bază. cu vârful evident îndreptat în sus. Pinus cembra L. indehiscente. formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu. unde coboară la aproximativ 1200 m altitudine. câte cinci într-o teacă. bruni sau gălbui-roşietici şi tomentoşi. acide.4 luni. aşa încât după 30 de ani arborele capătă un aspect tufos. Bucegi. micaşisturi etc. brun roşcaţi. plan. Lujerii. Florile 72 . în special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră. ramificaţia la început verticilată. rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul. îngrămădite la vârful lujerilor. Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă. La noi se întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere. Făgaraş. iar în cele înalte devine relativ pretenţios faţă de lumină . flexibili. Necesită soluri bogate în humus. Înrădăcinarea este pivotantă. la maturitate cad întregi. caracteristic nearipate. cu regim normal de umiditate. lucitoare. Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. Acele. subţire şi adânc brăzdat. durează 3-5 ani.Secţia Cembra Spach. sau cu aripă foarte scurtă. pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000m altitudine (în Alpi 2500m) în zona Tăului Negru. devine apoi neregulată. Tulpina conică. de pe granite. verzi-întunecate. gneise. ascuţiţi. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin. Scoarţa. răşinoşi. destul de groşi. destul de rigide. Calimani. Apofiza prezintă umbelic terminal. variaţii termice extreme şi vânturile puternice de la altitudinile mari. Godeanu. de 5-10 cm lungime. glabri în al doilea an. – Zâmbru Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor. în tinereţe verde-cenuşie şi netedă. Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru. Conurile sunt erecte. cu coroană ovoidă. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3. compactă. în Munţii Rodnei. drepte. Ţarcu şi mai ales în Retezat. rădăcinile laterale puternice îi asigură o bună rezistenţă la vânt. Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice. Mugurii sunt ovoizi. seminţele mari. fine.

brunroşcat. cât şi pentru adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. asemenea unor lumânări. în grupuri. mai ales în nordul ţării. în octombrie pentru Pinus sylvestris. fiind striaţi longitudinal pe spate. subsesile. sunt nearipate şi comestibile. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată primăvara. Pinus griffithii şi Pinus ponderosa. coroana devine cu vârsta mai mult sau mai puţin neregulată. Solzii cărnoşi. „Glabra” Pinus cembra cv. 6. denumite coconari. erecte. de 8-12 mm. prevăzut cu un mucron scurt. „Aureovariegata” Pinus cembra cv. prin iunie-iulie. Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară. brune la coacere. Seminţele ovoide. cele femele violet-roz. au tegument tare. germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani). „Pygmea” Maturaţia este bienală. Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere. Creşterea în înălţime este foarte înceată. dar susţinută. de 5-8cm lungime. cele mascule elipsoidale. lăţitela bază.80%.sunt unisexuat-monoice. de multe ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsăsri. Înfloreşte târziu. Puterea germinativa este de 60. datorită creşterilor tinere. conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează.10 ani. „Glauca” Pinus cembra cv. Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în recipiente de gradină. Pot fi plantaţi izolat. unde climatul corespunde. atât pentru frumuseţea lor. În culturile ornamentale se folosesc cultivarurile: Pinus cembra cv. câte 2-4 în verticile. Înmulţirea prin seminţe. groşi. Conurile terminale. alungite. lăţită şi cu umbelic terminal. mari. în septembrie pentru Pinus strobus. şi spre iarnă pentru Pinus mugo. uneori în masive. sunt violaceubrumate în tinereţe. Pinus cembra şi Pinus 73 . Recoltarea conurilor se face diferenţiat. longevitatea putând depăşi 1000 de ani. Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane. au apofiza puţin bombată. fenomen care permite împrăştierea lor. roşii carmin şi sesile. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente.

speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna. Genul Taxodium Rich. sau se stratifică seminţele 70. Sunt arbori de dimensiuni mari şi foarte mare. Familia TAXODIACEAE F. cu frunze căzătoare (Taxodium distichum (L. Conurile cu solzi lemnoşi sau pieloşi. pinul cu trei ace. 74 . Se seamănă toamna şi primăvara. Înmulţirea prin butaşi.) Rich şi Taxodium ascendens Boongu. eventual cu pregerminare. Pinus aristata (secţia Parryana).Neger Cuprinde 10 genuri exotice. solzoase sau scvamoase. Foarte greu. se utilizează numai plante mamă tinere.W. în America de Nord şi Asia estică. ca port-altoi pentru cele cu două ace Pinus sylvestris. dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon. din S. valvaţi. cu câte 2-9 seminţe aripate sau nearipate. la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece. aciculare.(secţia Pinea). În placaj pentru varietăţi. Înmulţirea prin altoire.A) sau persistente (Taxodium mucronatum Ten. se recomandă recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni. endemic în Tasmania (emisfera sudică). răspândite în regiunile calde şi temperate ale emisferei nordice.. din Mexic). deseori căzători şi frunze persistente sau caduce. cu lujeri scurţi. Florile unisexuat-monoice. La unele genuri bracteea concreşte cu solzul.80 de zile. După extragere seminţele se păstrează în vase închise la rece şi întuneric. Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L. pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea mugurilor în faza de alungire. excepţie face genul Athrotaxis.nigra. cele femele terminale.U. În pepiniere. Include trei specii de arbori de mari dimensiuni.

Taxodium distichum (L.) – chiparos de baltă Specie exotică originară din America de Nord, din regiunile de coastă şi de mică altitudine ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic (fig.14). În interiorul continentului, formează o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. Nu se găseşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea. În ţară, cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Craiova, Braşov etc). Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în Arboretumul Simeria, pe malul canalului Strei, au diametre de aproximativ 1m. În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice bogate în precipitaţii şi fără variaţii mari de temperatură. În Europa, s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate, fără a rezista însă în condiţii de continentalism accentuat (geruri puternice, secete prelungite). Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. Astfel, în ţinuturile meridionale, datorită pneumatoforilor, poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. În ţara noastră, în asemenea staţiuni extreme, la câmpie, se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile higrofile indigene (ca salcia albă, aninul negru, plopul alb). Creşte totuşi viguros pe soluri cu umiditate moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau soluri foarte sărace (Letea). Are temperament de lumină. Chiparosul de baltă realizează în patria de origine înălţimi de până la 50 m şi diametre până la 4 m. Tulpina este dreaptă, groasă, bine elagată, cu o bază puternică, muchiată, din care pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii, protuberanţe ca nişte genunchi, de până la 2 m înălţime, cu funcţii respiratorii. Pe solurile cu umiditate normală, pneumatoforii nu se mai formează. Scoarţa este brună-roşcată, ritidomul subţire până la bătrâneţe, ce se desface în fâşii înguste. Coroana este piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, răsfirată, transparentă, luminoasă, protejează foarte slab solul. Lujerii sunt de două tipuri: cei terminali, persistenţi, bruni-lucitori, glabri, cu muguri şi frunze solzoase, mici, dispuse spiralat, ce cad toamna după un timp de la uscare; cei laterali, căzători, subţiri, lipsiţi de muguri, poartă frunze aşezate distic (fig.71). Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare, de 1-1,5 cm calde,

75

lungime, înguste, turtite. Acele, toamna, capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii, arborele rămânând peste iarnă desfrunzit. Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în inflorescenţe ramificate, cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte. Conurile globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi, romboidali, mucronaţi. Seminţele nearipate, de forme neregulate, mari, bogate în răşină, câte două la subsuoara fiecărui solz, se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol. Se poate regenera vegetativ, lăstărind şi butăşind. Maturitatea este timpurie, fructifică la 30- 40 ani. Puieţii au creşteri active, din primul an, realizează înălţimi de 50cm. Este o specie deosebit de longevivă, până la 5000- 6000 ani. Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile, îngheţurile şi seceta. Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă, cât şi datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul de vegetaţie. Chiparosul se foloseşte solitar şi în grupuri, pe marginea lacurilor şi cursurilor de apă. Se obţine din sămânţă sau prin butăşire. Prin seminţe, conurile se maturează în octombrie-noiembrie, după recoltare se păstrează până în martieaprilie, când se stratifică o perioadă scurtă şi se seamănă în sol reavăn, cu umiditate constantă. Semănatul se poate face în răsadniţe sau paturi nutritive. Plantele tinere se protejează de temperaturile scăzute. Se recomandă utilizarea puieţilor de talie mare, repicaţi şi produşi cu balot de pământ.

Genul Sequoia Endl.
Cuprinde două specii originare din vestul Americii de Nord, arbori de dimensiuni impresionante şi foarte longevivi.

76

Sequoia

gigantea

(Lindl.)

Dechne

(Wellinngtonia

gigantea,

Sequoiadendron giganteum) – arborele mamut, sequoia. Specie răspândită pe o fâşie îngustă din Munţii Sierra Nevada (fig.14). Creşte la altitudini de 1500- 2400m, în amestec cu Pinus ponderosa. Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane, Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea, Baia Mare), unde au creşteri active mai ales în diametru. Este o specie sensibilă la secetă şi geruri. În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde, bogate, permeabile, revene, cu conţinut redus de carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile. Are temperament moderat de lumină. Arbore gigant, ajunge la 100m înălţime şi diametre impresionante, de peste 10m. Tulpina conică, lăţită la bază, are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. Ritidomul depăşeşte 0,5 m grosime şi este fibros, cu crăpături adânci, brun-roşcat. Coroana piramidală, deasă, cu ramurile puternice. Lujerii, la început verzibrumării, apoi bruni-roşii, cu muguri nuzi, neevidenţi. Frunzele sunt aşezate spiralat, mici, de 3-12mm lungime, solziformrme-aciculare, lanceolate, cu vârful ascuţit, puţin îndepărtat de lujer, baza decurentă, lăţită, cu două dungi de stomate pe dos; după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii laterali. Conurile sunt ovoide de 4-8cm lungime, roşcate-întunecat, cu solzi scutiformi, valvaţi, prelungcuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită, cu un scurt mucron la mijloc (fig.71). Seminţele sunt mici, de 3-6 mm, câte 3-9 sub fiecare solz, eliptice, turtite, cu două aripi înguste. Fructifică abundent, la 2- 3 ani, puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %. Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000- 4000 ani. La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală, impresionează prin dimensiuni şi portul său regulat. Se obţine din sămânţă. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de primăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor târzii. Necesită protecţie împotriva arşiţei.

77

Sequoia sempervirens (Lamb.) Endl. Cu frunze aciculare, persistente, nu a fost introdus la noi din cauza climatului continental (în vestul Europei s-a acomodat).

Genul Metasequoia Hu et. Cheng.
Genul a fost descris pornind de la specii fosile. În 1941, în China, a fost descoperită specia Metasequoia glyptostroboides Hu et. Cheng. În arealul natural au fost identificate aproximativ 1000 de exemplare la altitudinii cuprinse între 500 şi 1400 m. La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria, Cluj, Craiova, Gurahonţ, Braşov). Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic moderat, precipitaţii abundente şi soluri profunde. Este un arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime. Tulpina este dreaptă, cu baza îngroşată, canelată şi ritidom subţire, brun-roşcat, exfoliabil în fâşii. Coroana este piramidală, rară. Prezintă două feluri de lujeri: lungi, terminali, necăzători, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi de 3-4 mm lungime, opuşi: şi scurţi, distici, opuşi, caduci toamna (ca la chiparosul de baltă). Frunzele căzătoare, aciculare, turtite, lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm, cu baza decurentă, verzi-glaucescente pe faţă, verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos. Florile unisexuat-monoice; conurile subglobuloase, de cca.2,5 cm diametru. Seminţele de 4-6mm lungime, cu două aripioare laterale inegale. Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat, dar suficient de umed, chiar şi pe soluri hidromorfe. Este o valoroasă specie de parc.

Genul Cryptomeria D. Don.
Cryptomeria japonica L. Don. Specie exotică, originară din Japonia şi China. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale până la 1800m altitudine. În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea. Se comportă mulţumitor în climate temperat moderate, cu precipitaţii bogate. Preferă climate blânde, cu umiditate ridicată tot timpul anului, soluri bogate, bine drenate, cu umiditate suficientă în sezonul estival. Are temperament de umbră.

78

La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii, o parte din lujeri se brunifică iarna, dar se refac primăvara. În patria de origine atinge dimensiuni mari, înălţimi până la 45m. Are tulpina dreaptă, conică; ritidom brun-roşiatic, ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste. Coroana este piramidal-ovoidă. Lujerii anuali sunt verzi, apoi bruniroşcaţi, iar mugurii nuzi, ascunşi la subsuoara frunzelor. Frunzele persistente, aciculare, subulate, aşezate spiralat în jurul lujerului, sunt curbate şi cu vârful ascuţit, iar la bază decurente; destul de rigide, lungi de 12-15 mm, cu trei sau patru muchii. Florile mascule sunt în formă de amenţi, îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele sunt ovoid-sferice, dispuse terminal, pe lujerii scurţi. Florile apar de cu toamna, dar se dezvoltă numai primăvara. Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime. solzii lemnoşi, imbricaţi, la vârf cu 3-6 dinţi; bracteea concrescută numai la bază, cu vârful îndoit. După diseminaţie, conurile rămân pe arbori. Seminţele mici, de 4-8mm lungime, câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz, sunt lanceolate, turtite, cu aripioare laterale înguste. Maturaţia este anuală. Lăstăreşte şi marcotează. Se utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase, cu ierni blânde. Are frunziş aparte, iar conurile mici, sferice (1-3 cm), cu aspect rugos, la început verzi, apoi brune, care rămân mult timp pe plantă sunt decorative. În parcuri şi grădini se folosesc cultivaruri de talie redusă: Cryptomeria japonica „Elegans”, cu înălţimea 4- 5 m, formă compactă, larg piramidală, cu frunziş fin, ace (1-2cm) subţiri şi flexibile, detaşate de ax, iarna se colorează în bronz spre brun-roşcat; Cryptomeria japonica „Globosa nana”, formă pitică, 1-1,5m înălţime, sferic turtită, cu ramuri dese care sunt acoperite cu frunze ceva mai mici; vara este verde deschis, iarna verde-glaucescent. Cryptomeria japonica „Aurea-variegata”, Cryptomeria japonica „Elegans aurea”, Cryptomeria japonica „Fasciata”, cu remuri şerpuitoare. Fiind o specie deosebită, mai ales ca plantă solitară sau asociată cu specii faţă de care se evidenţiază (Chaemaecyparis lawsoniana). Formele pitice în stâncării sau în combinaţii de răşinoase pitice sau plante floricole. Se obţine din sămânţă, marcote sau butaşi, formele horticole prin altoire (în sere, cu port-altoi crescuţi în ghivece). Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe bine protejate peste iarna, se pot semăna şi primăvara

79

(seminţele vor fi păstrate în amestec cu praf de cărbune în recipiente ermetic închise). Se obţine şi prin butăşire în luna august, sub sticlă în răsadniţe, cu transfer în sere reci. Puieţii tineri se umbresc.

Familia CUPRESACEAE F.W.Neger
Cuprinde 140 de specii (circa 20% dintre gimnospermele actuale), arbori sau arbuşti cu frunze persistente, solziforme sau aciculare. Uneori apare dimorfism foliar. Sunt specii unisexuat-monoice sau dioice, cu maturaţie anuală sau la 2-3 ani. Florile mascule au filamentele staminale scurte şi anterele în formă de scut; cele femele prezintă două sau mai multe frunzişoare solziforme fertile, la bază cu 1-20 de ovule erecte. În unele situaţii numai o parte din solzi sunt sterili. Carpele sunt concrescute complet cu bracteele, formând un singur solz. Conurile sunt mici, de forme variabile, cu solzi pieloşi, lemnoşi sau cărnoşi, aşezaţi valvat sau imbricat, opus sau verticilat. Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae, Cuprossoideae, Juniperoideae. Subfamilia Thujoideae Pilg. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi, pieloşi sau cărnoşi, ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi); la coacere, conul se desface prin îndoirea solzilor în afară. Include Thuja L., Biota (L.) Endl. şi Thujopsis Sieb. Et Zucc.

Genul Thuja L.
Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia. Lujerii sunt comprimaţi, acoperiţi cu frunze solziforme, plane şi în formă de luntre, aşezate opus şi imbricate, alipite de lujer. Ramificaţia în planuri orizontale. Florile unisexuat-monoice; cele mascule, mici, sferice; cele femele, ovoide sau alungite, cu 1-2 (3) ovule; conuri mici, alungite, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. Maturaţia este anuală. Seminţele, îngust aripate, stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. Plantula are două cotiledoane.

80

câte două la subsuoara solzilor. este folosită frecvent în parcuri şi grădini pentru portul său foarte decorativ. columnaris). Iarna se colorează în ruginiu. sunt aşezate opus. – tuie. tuie de Canada Specie exotică din sud-estul Americii de Nord.14). fără pete albicioase (fig. Thuja occidentalis var Rheingold. cu frunze cu pete galbene. este constituită din mai multe ramificaţii de lungimi apropiate. culoare verde spicate cu alb. de la câmpie până în regiunile montane inferioare. frunze spicate cu galben. Frunzele solziforme. secetă şi suportă bine umbrirea. rotundă. cu 2 aripioare laterale. dispuşi în planuri orizontale sau oblice. Seminţele. 1-1. în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori arbustiv. Arbore demărimea a III-a. cele laterale îndoite sub formă de luntre. Thuja occidentalis var albospicata. Thuja occidentalis var aureo variegata. plane. formă columnară. scurt mucronaţi la vârf. pe patru rânduri. Tulpina dreaptă. acre se poate modela uşor. Rezistă la ger. dintre care numai 2-3 perechi sunt fertili. Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari. bruni-gălbui. Lujerii sunt comprimaţi. mici de cca. Thuja occidentalis var Pyramidalis compacta. Thuja occidentalis varfastigiata (pyramidalis. 81 .73). ramuri scurte. care se exfoliază în fâşii. La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice. Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngustovoide. uscaţi. cu vârfurile lujerilor tineri albe. cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi. cu scoarţa brună-roşcată. Thuja occidentalis var lutea. Plantula are două cotiledoane. pieloşi. unde prezintă un areal destul de larg (fig. Coroana piramidală. Prezintă o serie de varietăţi deosebit de apreciate din punct de vedere ornamental: Thuja occidentalis var globosa. cele dorso-ventrale plate. frunzele perechi dorso-ventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă. de culoare verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos.Thuia occidentalis L. coroana globuloasă. cu forma conică. îmbracă complet lujerul. Thuja occidentalis var aureospica.5 cm lungime. Thuja occidentalis var alba. sunt mici. verde închis). Fructifică la vârste mici (15-20 ani).

cu port columnar. lucioase.2000m altitudine. în patria de origine până la 60 m.Thuja plicata Don. Thuja plicata fastigiata. galbenă. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi. Seminţele de 5-7 mm lungime. are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot. longevitate până la 1000 ani. frunze striate cu galben. În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării până la 1200 m altitudine. aromat. au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa propriu-zisă. În horticultură sunt deosebit de apreciate formele: Thuja plicata aurea. Bazoş. Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe. de 12-18 mm. frunze solzoase mai mari.14). Are temperament de umbra. (Thuja gigantea Nutt. Mihăieşti. Faţă de troficitatea solului. iar spre interiorul continentului între 600. Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria. fără glande proeminente. Thuja plicata atrovirens. solzii exteriori mai scurţi. Fructifică anual. Este un arbore de mari înălţimi. Conurile sunt mari. Rezistă relativ bine la poluanţi 82 . pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui. cu miros plăcut. folosit la garduri vii. la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai mari de 50cm). cu ramuri pendente. Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal. unde se întâlneşte din California până în Alaska sudică (fig. pentru a supravieţui necesită protecţie. verzi peste iarnă şi frumos mirositoare (fig. Thuja plicata excelsa.) – tuie gigantică. verde închis. Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord.74). frunzele solziforme. La noi. cu forma îngust piramidală. calciu şi are exigenţe relativ mici faţă de potasiu. Braşov (în colecţia facultăţii. cu tulpina dreaptă şi scoarţa roşie-brună. Thuja plicata zebrina. cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident. compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed. Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer. abundent. Thuja plicata pendula. fosfor.

iarna se colorează uneori în roşubrun. până la 10 m. în formă de corn. Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează în septembrie. arborele vieţii. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de caractere.) Endl. Are totuşi o amplitudine climatică relativ mare. caracteristice (fig. mai ales în ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală.76). caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie. lăsând să cadă seminţele. de culoare brună. relativ mari. cărnoase. alcătuite din 6-8 solzi groşi. Biota orientalis var aureo-nana. ca o zgârietură. Biota orientalis var aurea. dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. aşezate opus. de 5-7mm lungime. cu frunze aurii. Astfel.Genul Biota Endl Biota orientalis (L. are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe. (Thuja orientalis L. putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a. cu frunze cu pete argintii. de 10-25mm.) – tuia. În culturile ornamentale de la noi este una din speciile cele mai importante. nearipate. cu vârful curbat în afară. în locul glandei convexe au o adâncitură îngustă şi alungită. Biota orientalis var Minima. mai târziu galben-verzui. iar pentru Thuja orientalis în octombrie. Biota orientalis var nana-compacta. urmează selectarea plantelor cele mai fidele. Frunzele tot solziforme.9). cat si pentru garduri vii Prezinta o serie de forme foarte apreciate din punct de vedere ornamental: Biota orientalis var argenteo-variegata. Specie exclusiv ornamentala. dispuşi în planuri verticale. se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis. Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse Este o specie arbustivă. se deschid larg. 83 . Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele cultivaruri. port globulos si frunziş galben-auriu primăavara. de dimensiuni mici şi port columnar. Rezistă bine la seceta şi fum. la maturitate solzii devin mai tari. Conurile sunt mai mari. Biota orientalis var Elegantissima. lemnoşi. Specie exotică originarădin China (fig. verzui-albăstrui.

Cuprinde o singură specie. Se dezvoltă bine semiumbrite Este un arbore de până la 15 m înălţime sau arbust. prin butaşi. are solzi lemnoşi. Fiind rar în cultură. până la 5 sub fiecare solz. Are cerinţe mari faţă de umiditate. La noi s-a cultivat exclusiv în scop ornamental. neregulat verticilată.2-1. imbicaţi cu vârful îngroşat şi mucronat. În arealul natural vegetează într-un climat specific moderat şi umed. realizând numai dimensiuni arbustive. plani. în august-septembrie. se lasă 2 ani pe loc. Frunzele solziforme. semănatul se face primăvara. Et Zucc. Seminţele. Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa. Florile unisexuat-monoice. însă la adăpostul altor specii de răşinoase. montan-oceanic. cele laterale cu vârf acut sau obtuz. în tinereţe necesită protecţie. cu coroana piramidală. Ramificaţia este în planuri orizontale. cele dorso-ventale sunt plane. înrădăcinarea este foarte lentă si axul plantei se formează foarte greu. de 1. la noi suferă din cauza gerurilor mari. se plantează ca exemplar de elită. cultivată şi la noi în scop ornamental.5 cm lungime. falcate spre suprafaţa inferioară. Lujerii sunt puternic comprimaţi (fig. terminale. evident îndepărtate de lujer. romboidale. în Insula Honda se întâlneşte la altitudini între 400. primăvara. Zucc.2000 m. multe seminţe sterile). dar folosind metoda curentă. Conul este subglobulos sau lat-ovoid. toate varietăţile. Înmulţirea se face prin seminţe importate din Japonia. în locuri 84 . în răsadniţe reci. sunt verzi-lucitoare pe faţă şi cu două dungi albe pe dos (două benzi albe pe frunza ventrală şi câte una în zona mediană a fiecărei frunze laterale). Prin butaşi: vara.Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile. Specie endemică din Japonia. Genul Thujopsis Sieb et. în răsadniţe. mici.75). Thujopsis dolobrata Sieb. cu două aripioare laterale.

Cupressus arizonica Greene .5-3cm. Specie nord-americană. lucitoare. Genul Cupressus L. obtuze. dispuşi opus. de 3-5 mm. solziforme. la coacere. verzui-cenuşii sau glauce. Noului Mexic şi Texas. Florile unisexuat-monoice. neexfoliabil. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu. cu ierni blânde. dese şi alipite de lujeri.77). sunt globuloase sau alungite. cu 8-12 solzi scutiformi. răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei. se depărtează între ei. 85 . brun-cenuşiu. brune-roşate. între 1000. opuse. la mijloc cu umbelic ascuţit (fig. pe faţa superioară au o mică glandă reziniferă. Lujerii subţiri. care a fost mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei. cu ritidom subţire. până la 20 sub fiecare solz. orizontale. Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm.chiparos de Arizona. Conurile sferice. Specie tipică de climat mediteranean. pentru a elibera seminţele. cu glande rezinifere pe dos. din acest motiv la noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ. Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici. de 2. neimbricaţi. cu umbelic puţin evident. Lujerii anuali. puţin alungite. cu frunze solziforme mici. Cuprinde genurile Cupressus L. brun sau negricios.1500m altitudine. Este un arbore de până la 20 m înălţime. Specie adaptată la climat uscat. subţiri până la 1mm. penta sau hexagonali. apoi fibros şi crăpat. – chiparos. înconjurate de o aripioară îngustă.Subfamilia Cuprossoideae Pilg. de obicei în patru muchii. suportă bine gerurile şi îngheţurile. Cipru). Cupressus sempervirens L. Conurile au 6-8 solzi scutiformi. Siria. cu ramurile de ordinul I scurte. în formă de scut. călduros şi uscat. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală. valvaţi. rombice. solzos şi exfoliabil în plăci la vârste mici. Specie exotică. de culoare verde-închis. originară din zonele est-mediteraneene (Iran. care. Se caracterizează prin conurile care la maturitate au solzi lemnoşi. Seminţele. şi Chamaecyparis Spach. de 4-5 mm. iar cele de ordinul II divergente. Frunzele mărunte. de mărimea unei nuci (2-4 cm). de la câmpie până în zonele montane.

strâns lipite de lujer. caracteristic curbat 8nutant). Seminţele alungite. Florile sunt unisexuat-monoice. mici. Prezintă o serie de forme horticole. Arbore de talie mare. cu două aripioare laterale. Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca specie ornamentală în aproape toate zonele ţării. în staţiuni adăpostite pe versanţi cu climat moderat. cu forma conică. Scoarţa brună-roşcată. 8-10 mm. pe soluri fertile. concentrat de-a lungul Coastei Pacificului (fig. frunze la exterior galben-aurii şi în interior galben-verzui. în Europa s-a adaptat în condiţii mai puţin favorabile. mult mai mici. frunziş dens. erecţi. alumii. dispuşi orizontal. Lujerii sunt turtiţi. Lane. Chamaecyparis lawsoniana var. cu port columnar şi frunziş albăstrui. Chamaecyparis lawsoniana (A. sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte. se exfoliază în plăci solzoase.Genul Chamaecyparis Spach. verzui-albăstrui la început. cu lăstari scurţi. rotunde. Coroana este conică în masiv. Frunzele solziforme. cu frunziş albăstrui intens sau aproape alb.chiparos de California Specie exotică originară din America de Nord.15). dezlipite de lujer. inegal rombici. 86 . carenate.78). La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor. cu mare valoare ornamentală: Chamaecyparis lawsoniana var. la fel de late ca şi ele. Chamaecyparis lawsoniana cv. Murr. Conurile sferice. umede. difuze (fig. prezintă 8-10 solzi lemnoşi. feriţi de vânturile reci şi uscate. altele centrale. frunziş albăstrui¸ Chamaecyparis lawsoniana cv Elwoodii. Chamaecyparis lawsoniana var. lăstari cu vârfuri galbene. Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol.argentea. În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine. . cu areal foarte restrâns. de cca. verde-glaucescent. La noi. cu vârfuri mai acute. cele de pe faţa inferioară a lujerului având linii albe.) Parl. 4 mm. cu frunziş auriu. columnaris. Vârful tulpinii. rombice. cu diametru de cca. atinge în patria de origine până la 60 m înălţime. culturi s-au făcut puţine (Simeria. cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. brune la maturitate.

atinge 10 m înălţime. înţepător. aripate. Conurile sunt sferice.”Stewarti”. fără dungi albe de stomate. drept. recurbaţi. pitică (1. Originar din vestul Americii de Nord. Westermannii. pitică (1. câte 2-4 87 . pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un verde clar. Chamaecyparis lawsoniana cv. Chamaecyparis lawsoniana cv.5 m înălţime). caracteristice. cu lăstari pendenţi. răspândit pe litoralul Nordic a Coastei Pacificului. Coroana conică.5 m înălţime). cu frunziş auriu. larg conic. sub fiecare solz. În colecţiile dendrologice de la noi se mai întâlnesc: Seminţele. cu vârful ascuţit şi evident îndepărtat de lujer. cu ramurile de ordinul I orizontale şi cele de ordinul superior pendente. de 6-10 (12) mm diametru. Ritidomul subţire. Chamaecyparis lawsoniana cv. exfoliabil în fâşii longitudinale. Chamaecyparis nootkatensis (Don) Spach. minima glauca.Chamaecyparis lawsoniana cv. Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente. . La noi s-a cultivat numai în scop ornamental. până la 30-40 m înălţime.chiparos de Nutka. Maturaţia este bienală. cu frunziş verde-albăstrui. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la ger. Rezistă la poluare. creşterile tinere galben-verzui. minima aurea. dar necesită mai multa umiditate în aer şi sol. cu 4-6 solzi prevăzuţi cu un ghimpe mic. cu frunziş auriu. Este arbore de mărimea I.

izolat sau în grupuri. iar la Chamaecyparis nootkatensis. la început neregulat sferică. de la care se folosesc cultivaruri de talie mică şi foarte mică: „nana gracilis”. Originar din Japonia. cultivar pitic. în răsadniţe reci. Se utilizează în parcuri şi grădini. în schimb. ca altoiul să emită propriile rădăcini. formele pitice în stâncării. formă larg conică. lăstari scurţi în formă de scoică. frunze verzi-cenuşii. Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana. 0. Facultatea germinativă este de 10%. amestecate cu praf de cărbune. cunoscut sub numele de „Hinoki”.Chamaecyparis obtusa Setz. Chamaecyparis lawsoniana se pretează pentru obţinerea de garduri vii înalte Înmulţirea prin seminţe: conurile se recoltează în septembrie. în recipiente de sticlă. ca port-altoi se poate folosi Thuja orientalis. în acest caz. Se recomandă semănarea toamna. cu port îngust. cu ramificaţie în evantai. „nana”. 88 . ramuri recurbate. lăstari subţiri.3 m înălţime. Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august. penduli.închis. se utilizează butaşi cu inel (reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte. Chamaecyparis pisifera „plumosa”. Chamaecyparis pisifera „Plumosa aurea”. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în răsadniţe Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş.5 m înălţime. cu frunziş auriu. formă larg conică. cu înălţimea de 10 m. Altoirea se face în placaj în mai-iunie. la plantarea puieţilor zona de altoire se îngroapă. se aleg numai lăstari erecţi.chiparos japonez numit „Sawara” Arbore înalt de la care se cultivă forme horticole interesante: Chamaecyparis pisifera „Filifera”. compact. se cultivă în ghivece timp de 1 an. apoi larg conică cu lăstari aplatizaţi. care prezintă maturaţie bienală. forma sferică aplatizată. . iar daca se execută primăvara. devin brune iarna. se recoltează numai acele conuri care sunt bine dezvoltate (cu tendinţa de brunificare şi crăpare). 2. frunziş verde. cu înălţimea de 5 m. bine închise. frunziş verde închis. terminali sau iarna în sere.2 sezoane de vegetaţie. seminţele se păstrează la rece. În primul an necesită umbrire. Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote înrădăcinate după 1. în seră. frunze aciculare. Chamaecyparis pisifera Setz.

îngheţuri. se coc numai în anul al doilea sau al treilea. drepte. opuse sau în verticile câte trei. Se caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată. pe faţă verzi-deschise. la altitudini mici şi mijlocii.Subfamilia Juiperoideae Plig. unde se foloseşte ca fixator. Conurile sunt cărnoase. frunzele aciculare sau solzoase. Juniperus communis L.6-0. La noi apare în întregul lanţ carpatic.Ienupăr. Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia. insular până în nordul Africii. lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi. Are conurile mature cărnoase (pseudobace). arbori şi arbuşti. pe grohotişuri sau pe versanţii repezi. cu ramuri numeroase. Plantula prezintă trei cotiledoane. Conurile cărnoase. Acele. 89 . Rezistă la ger. sunt persistente. mai rar monoice. formate din concreşterea solzilor la maturitate. de 6001400 m. Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna). arşiţă şi vegetează pe soluri sărace. negre-albăstrui la maturitate. pe dos albăstrui brumate cu margini cu dungi verzi (fig. provenite din concreşterea solzilor. câte trei în verticile. bătătorite.. cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în mod excepţional şi înălţimi arborescente). persistente. indehiscente (pseudobace). Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului. rigide. Genul Juniperus L. brune. iar fructificaţia anuală şi abundentă. germinaţia se produce anevoie. acuminate. exemplarele mascule au uneori şi flori femele. cu regim de umiditate variabil. Florile unisexuat-dioice. care nu se desfac. cu diametrul de 0. lungi de 1-1. suculente (pseudobace). Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială. cu trei muchii. Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice Specie arbustivă. Florile sunt dioice. sferice. Se instalează uşor în terenuri descoperite. Seminţele câte trei.5cm. înţepătoare.9 mm. acide. Fructifică bogat şi anual. formează tufişuri dese.79). Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi.

cu lujeri scurţi şi groşi. au cca. puţin recurbate. brădişor. originar din Eurasia şi America de Nord. moi. Parâng. cu 1-3 seminţe. triunghiulare. are ramuri târâtoare.cetina de negi. pe versanţi sudici. puţin recurbate. mai ales pe ramurile exemplarelor mature. Acele de 4-8mm lungime). pe faţa superioară plane (fig. unele tulpini marcotează în mod natural. Specie indigenă. Atinge numai 0. acele până la 10mm lungime. Specie nepretenţioasă. cu formă columnară. foarte ramificat şi des. nana. obtuze. este târâtor. . sunt verzi-albăstrui. Mehedinţi. pe dos convexe. Juniperus sabina L. Juniperus communis ssp. cu miros neplăcut. 4mm lungime. Juniperus communis var intermedia întruneşte toate formele intermediare între Juniperus communis şi Juniperus communis ssp. pe faţă plane. spre vârf oblicascendente. pe stânci şi grohotişuri calcaroase (rar gneise). nana Wild. neînţepătoare. localizată sporadic în Cheile Bicazului. Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi uscate. Munţii Vrancei. dar cu vârful lujerilor curbat în jos şi ace verzi-albăstrui. cu formă columnară şi ace verzi şi Juniperus communis varsuecica (L). relativ înţepătoare. cărnoase. de 5-8 mm. pe faţă plane. Frunzele sunt solziforme sau aciculare. 90 . sferice.5m. rezistă la ger şi secetă Arbust până la 3m înălţime. se coc în toamna primului an sau în primăvara următoare. Arbust până la 1m înălţime. de 1-3 mm lungime. negre-albăstrui brumate. cu o glandă alungită. mai mult sau mai puţin rigide. ascuţite. Juniperus communis var hibernica (Lodd) Gord. Pseudobacele mici. la vârf. Înlocuieşte ienupărul în regiuni mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000m altitudine. cu verticilele acelor distanţate de la 3 la 6 mm. de regulă. cele aciculare. Arbust indigen. îngustate.Ienupărul prezintă două varietăţi horticole interesante folosite şi la noi în cultură. Cozia. mai mult sau mai puţin rigide.81). cele solziforme sunt opuse. Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. Apare pe grohotişuri şi invadează păşunile. – ienupăr pitic.

cu vârful puţin dezlipit de lujer şi plăcut mirositoare. un ulei otrăvitor. Juniperus sabina var. lungi de până la cca. pseudobace. 10 mm (fig. erecta. Juniperus virginiana bunki. rareori monoice. formate pe marne. 15 m. rombic-ovate. largă. cărnoase.15).5 mm lungime. ajunge la 30 m înălţime.80). Frunzele sunt obişnuit solziforme. La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale. apar şi frunze aciculare. . Uneori.ienupăr de Virginia Originar din America de Nord. Tulpina este dreaptă. grădini şi alpinetumuri. frunziş solziform (în interior frunze aciculare) culoare albastru ca oţelul. 91 . mai ales forma columnară Juniperus virginiana pyramidalis Carr. liniar-lanceolate. formă scundă.2. compacte. albăstrui-brumate. cu scoarţa brună-cenuşie. aşezate opus. aureo variegata Juniperus sabina var. calcare. de 3-4m înălţime. fastigiata Juniperus virginiana L. Florile sunt dioice. ovoide. 6-9mm lungime. frunziş albastru-cenuşiu vara. argile. Conurile. tamariscifolia. forma fastigiată. 0. superficiale. conică. cultivat frecvent de la cîmpie (silvostepă) până în regiunea montană inferioară. compactă. glauce. prin parcuri. Are temperament de semiumbră. pe faţă canaliculate. folosit în medicină. iarna cu nuanţe purpurii. mai ales la exemplarele tinere. iar coroana compactă. de 5 m înălţime. Juniperus virginiana var glauca. Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate. câte două. Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi (nu turtiţi ca la Chamaecyparis).5 m înălţime Juniperus sabina var. creştere redusă. ce se desface în fâşii longitudinale. la noi nu depăşeşte cca. De mare valoare peisagistică este: Juniperus sabina var. „Pendula”. zveltă. unde ocupă o suprafaţă vastă (fig. Frunzele conţin sabinol. mici de cca. Specie arborescentă care în mod excepţional. Alte cultivaruri: Juniperus virginiana cv. fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi grădini.Arbust ornamental. Ca arbore decorativ este foarte apreciat. de cca. scheletice. 1.0. au 1-2 seminţe şi se coc în toamna primul an. piramidală. Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice.

4 m lungime. aciculare. Juniperus horizontalis var glauca. intens colorate în albastru-argintiu. 15 cm înălţime.Juniperus virginiana cv. Arbore în arealul natural. „Globosa”. „Blue Star” (globosus. se execută imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa 92 . deşi. mici şi alipite de lujeri (frunziş adult) şi aciculare înţepătoare. Formă larg-conică sau semitârâtoare. Fructe pseudobace globuloase de 6-8mm. solzoase. Juniperus chinensis cv. „Nana compacta” Juniperus chinensis L. cu port alipit de sol. Juniperus virginiana cv. ascuţite. Cultivaruri Juniperus chinensis cv. grupate frecvent câte trei. Înmulţirea prin seminţe: Juniperus communis. Originar din America de Nord. cu ramuri subţiri şi frunziş dens. în Europa arbust. Semănatul cărnoasă. cu ramificaţii orizontale de 3. cu ramuri neregulate. solziform. Frunze frumoase. arbust care poate atinge 3 m înălţime. lăstari scurţi. Juniperus virginiana cv. cu două dungi albe (frunze juvenile). „Aureovariegata” Juniperus squamata Buch. la început verzi. 2-6mm lungime. Originar din China. arbust târâtor. Adesea frunzele sunt numai aciculare. Juniperus squamata cv. apoi bruneviolacee. „Prostrata”. Juniperus virginiana. Juniperus sabina. în China. Alte cultivaruri: Juniperus squamata cv. de 1 m înălţime. ascendente. de culoare verde-albăstruie. „Nana”. 2m) Juniperus horizontalis Mnch. „Globosa”. cultivarul „Meyeri”. şi 3-4m larg. cu extremităţile tinere înclinate în jos. cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze. albăstrui.

Brown (Pin de Norfolk). Conurile erecte. cu frunze în formă de ace – genul Araucaria A.Neger După o serie de clasificări această familie aparţine ordinului Taxales.W. de 3-5. Bail. Jussieu . Familia ARAUCARIACEAE F. câteodată aripaţi. 25 specii (fig.R. cu frunze aciculare. iar în august-septembrie în răsadniţe. una din puţinele specii care au putut fi introduse în Europa.Neger Cuprinde specii din emisfera sudică-Australia. Familia CEPHALOTAXACEAE F. America de Sud. scurte. coriaceae. dese. în atmosferă umedă. În vestul Europei.5cm lungime. cu solzi lemnoşi.M. Rezultate bune în iulie august în răsadniţă Juniperus sabina. În Australia este bine cunoscută Agathis robusta (C. dispuse des împrejurul ramurilor. Noua Guinee.83). folosind procedeul în placaj. Altoirea se poate efectua iarna. Juniperus communis. de talie mare. formând un manşon şi Araucaria angustifolia O. Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire. Noua Caledonie. (Anglia. au seminţe sudate cu solzii şi se desfac la maturitate. Sunt arbori monoici sau dioici. Franţa) Araucaria araucana rezistă bine în culturile ornamentale.Înmulţirea prin butaşi: varietăţile. Juniperus hibernica (chiar Pentru Juniperus squamata „Meyeri” se fac butăşirile în octombriedecembrie în seră (cu butaşi cu inel sau cu călcâi). iar polenul nu prezintă saci aerieni. 93 . butaşi simpli). brasiliana A. – cu nervaţiune paralelă. Moore) F. curbate spre ramură. globuloase. L. Ritidomul se exfoliază adeseori în benzi orizontale.Kuntze (A. La noi se cultivă rar şi numai în seră speciile de Araucaria: Araucaria excelsa R. Juniperus chinensis. în sere. Înrădăcinarea durează mult.) (Pin de Parana). pe Coasta de Azur.sau cu limb lăţit – genul Agathis Salisb. Din genul Agathis se cunosc cca. cu frunze aciculare.W. lanceolat-ovate. în martieaprilie.

pieloase. ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. Cephalotaxus drupacea S. şi sudul Coreei. curbate. China. Necesită un climat blând. cu tegument cărnos. albicioase. dispuse distic. ovoide.(Cephalotaxus harringtonia var. persistente şi ritidom subţire. Seminţele. La noi a fost cultivată în grădini dendrologice. pedunculate. sunt pendente. locuri adăpostite. Se foloseşte ca plantă solitară sau asociată cu alte specii din zonele cu climat moderat. Se înmulţeşte prin sămânţa. după fecundare. cu frunze aciculare. relativ scurte. ferite de ger şi arşiţă şi soluri fertile. lucitoare. ORDINUL TAXALES Familia TAXACEAE Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale. Creşte destul de încet. Fructele (galbulus) se maturizează într-un an (în septembrie-octombrie). recoltată şi curăţată de pulpă. 94 .et. sunt aciculare. cu nervura mediană evidentă şi pe dos. de 2-4. de dimensiunile unei măsline. adeseori solitare. Florile dioice. Frunzele. Arbore de talie mică sau arbust cu mai multe tulpini.Z. prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere o formaţiune cărnoasă numită aril. cele mascule sunt grupate în capitule globuloase. et. Este o specie termofilă. care se acomodează la semiumbră. cu câte două carpele şi cu câte două ovule. care acoperă sămânţa total sau parţial. pentru obţinerea de exemplare bine conformate se fac butaşi de vârf. permeabile.Genul Cephalotaxus S. unde sunt numeroase exemplare sub forma de tufă până la 5-6 m înălţime şi 5. slab înţepătoare la vârf. drupacea) Specie exotică din Japonia. cu solzi desfăcuţi de trunchi. afânate. se poate semăna imediat sau se stratifică şi se seamănă primăvara sau prin butaşi. Ovule în general solitare. terminale.10 cm diametru (la circa 80 ani). brune-roşcate. Are scoarţă brunroşcată. Z. destul de tari. ortrotope sau anatrope. cele femele câte trei. Embrionul are două cotiledoane.5 cm lungime. cu două dungi late de stomate. pe faţă verzi-închis.

se aseamănă cu cele de brad. care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină. însă vârful lor este treptat acuminat. Are temperament pronunţat de umbră.Tisă Este o specie cu areal în Europa. Asia Mică şi nordul Africii (fig. plane. La noi se întâlneşte în zonele montane carpatice. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici). Exemplarele crescute sub masiv. la bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt. Taxus baccata L. Ritidom timpuriu. decurent pe lujer. de culoare întunecată. are cetină foarte bogată. Tulpina este dreaptă. grupaţi la vârful lujerilor.. grohotişuri sau sub forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase. dar se întâlneşte frecvent sub formă arbustivă. canelată. bogate în schelet. au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m altitudine. umbrite. ca şi lujerii. ca şi cele vârstnice. subţire. În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu. de culoare cenuşie-roşcată. de culoare verzuie. În sudul Angliei. căpătând formă de tufă. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m. în câteva puncte coboară şi la dealuri. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat. de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos. cu regim normal de umiditate. În locurile accesibile a fost exterminată. lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor. slab acide. deasă. Se localizează soluri de pe calcare. la Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în 95 . fără dungi albe de stomate. iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate. sunt moi.16). stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere (fig. au coroane mult mai rare şi mai puţin compacte. Specie de climat montan-oceanic. aerisite. sunt ovoizi.84). la exemplarele provenite din lăstari. dezvoltată până aproape de sol. Acele liniar-lăţite. tulpina devine ascendentă sau culcată.Genul Taxus L. pe stâncării. mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală. Coroana ovoid-conică sau rotunjită. Mugurii. 2 mm. cu umiditate atmosferică ridicată. tisa preferă staţiuni adăpostite.

pendula . Taxus baccata var. acoperită până aproape de vârf de un aril roşu.mugure încă din toamna precedentă. Se pot tunde şi modela uşor. cărnos. înconjurate de 3 perechi de solzi. cu un singur ovul. comestibil. mucilaginos. frunzele de pe lăstarii tineri au marginile aurii-galbui. cu un gust dulceag. butaşi şi marcote. formă columnară compactă. tisa a fost declarată monument al naturii. cu partea inferioară glaucă. erect. Taxus baccata var. cu tegument lemnos. căpătând forme deosebite. „Pygmea”. Longevitate este foarte mare. Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de înmulţire vegetativă prin lăstari. Taxus baccata var. brună la maturitate. şi cultivaruri: Taxus baccata cv. cu înălţimea de 3 m. cele femele. 96 . 20 ani) şi anual. ajungând până la 1000 de ani. 80%). cu formă de tufă neregulată. iar diseminaţia se face prin păsări. sunt aşezate pe un lujer scurt. tare. Seminţele se coc prin august-septembrie. Se cunosc o serie de varietăţi ornamentale: Taxus baccata var. Fructifică destul de timpuriu (de cca. după fecundare dau naştere unui fruct fals. adpressa. au putere germinativă ridicată (cca. „Pumila aurea”. (înălţimi de 50cm) Din cauza rarităţii. terminal. Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa. cu ace scurte şi late. cu ramuri erecte şi lăstari scurţi. numai plante femele. devenind apoi verzi. fastigiata . numeroşi.tisă de Islanda. întrucât exemplarele au aspect decorativ. Prezintă valoare ornamentală remarcabilă.fastigiata aurea. Taxus baccata cv. se cunosc numai exemplare femele. fiind şi relict terţiar. denumit galbulus. fiind constituite din 8-10 stamine. Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee). Sămânţa este ovoidă. solitare. de până la 1 cm lungime.

Se folosesc ca exemplare solitare. Seminţele (numai la Taxus baccata) se seamănă după recoltare (august-septembrie) puterea germinativă 80%. cu nervura mediană puţin proeminentă şi au două dungi de stomate înguste. Mugurii prismatici. Butăşirea pentru specii şi varietăţi se face în august-septembrie. Z. pe dos plane.) S. cu butaşi semilignificaţi cu călcâi. Marcotajul se execută prin muşuroire sau arcuire. care are scoarţa brună. la început verzi. Lujerii sunt aproape distici.et. Taxus x media Rehd (Taxus cuspidata x baccata). Altoirea se face cu puieţi de trei ani de Taxus baccata. cele femele 97 . Taxus baccata se obţine din sămânţă. albăstrui. în cultură creşte ca arbust. forme tunse. ca arbust etalat. cu caractere intermediare. varietăţile şi formele prin altoire. iarna în sere şi vara în răsadniţe reci. frunzele aciculare. vârful ascuţit. Originară din Japonia. Deosebiri faţă de Taxus baccata: frunze mai groase şi mai late. peţiolul foarte scurt şi răsucit. sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. până la 1m înălţime.– tisa japoneză În arealul natural arbore. colorate verde mai deschis. de 2-3 cm lungime şi 3-4 mm lăţime. aşezate distic. Florile sunt unisexuat-dioice. forma pitică. cu solzi parţial dezlipiţi. drepte sau foarte puţin curbate.Taxus cuspidata Set. Este un arbore de până la 15m înălţime. Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice. grupuri. sunt liniar-lanceolate. Pentru formele piramidale se folosesc butaşi de vârf. apoi bruni-lucitori (fig. garduri vii. prin marcotaj şi prin butăşire. se cultivă foarte rar la noi în parcuri dendrologice. Forme horticole Taxus cuspidata nana. Torreya nucifera (L. strălucitor. se curăţă de partea cărnoasă şi se seamănă imediat (germinează abia în primăvara anului al doilea sau chiar al treilea din cauza tegumentului lemnos sau se stratifică 18 luni). plantele tinere compacte. mai viguros decât Taxus Genul Torreya Arn. pe faţă sunt convexe şi evident lucitoare. creşte baccata. sensibilă la ger. puternic înţepător. Specie termofilă.85).

au un înveliş cărnos. de câte 2035 mm lungime. Familia EPHEDRACEAE Genul Ephedra Town. La noi se găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale. galbene. inserate perechi la subsuoara unor ace. cele femele câte 1-2. Florile unisexuat-dioice. striate (fig. grupate. formate din stamine cu un perigon cu 2-4 lobi. târâtoare. 98 . acest ordin include cele mai evoluate specii. 2 mm. înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar. Frunzele mici. Are importanţă naturistică. cele mascule câte 8-16 grupate în glomerule. xerofit şi calcicol. La noi în ţară se mai cultivă Torreya californica Torr. ramuri verzi. Ephedra dystachia L. Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos.foarte mici. roşiatic. opuse.86). Creşte încet. neplăcut mirositor (drupe false). Înmulţire: prin seminţe îm seră şi prin butaşi. Seminţele ovoide. brun deschis. alcătuiesc o pseudobacă. în Cheile Turzii. şi Torreya taxifolia. comestibil. tolerează umbra. Subarbust de 30-50cm înălţime. Lemnul are traheide şi trahei. cu tulpini ramificate. Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajări peisagere. – cârcel. originare din America de Nord. specia face trecerea de la gimnosperme la angiosperme). Este termofil. sub formă de teacă. dar şi pe stâncării calcaroase. ORDINUL GNETALES Dintre gimnosperme. Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia. se maturează în al doilea an.

Quercus. dar frecvent şi uscate. Ovarul are un stigmat care primeşte polenul. Fructele. greacă: aggeion = înveliş. poligame. tropicale şi subtropicale. Caracteristic pentru angioasperme este faptul că florile femele au marginile carpelelor concrescute. Nervaţiunea frunzelor este ramificată. în formă de limb lăţit sau de foaie. Au tulpini simpodiale sau monopodiale. flora terţiarului se îmbogăţeşte cu noi elemente. Actualmente. port foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă). Florile. iar seminţele care se dezvoltă din ovule rămân închise (acoperite) în fruct (în lb. În condiţiile unui climat cald. 99 . Liriodendron au apărut în cretacicul mediu şi superior. Sunt plante lemnoase şi ierboase. Salix. şi datorită diferenţierii sezoniere a climatului. Ulmus. Carpinus. apar treptat foioasele cu frunze căzătoare. Acum 100 milioane de ani dominarea angiospermelor şi regresul gimnospermelor. se manifestă din neozoic. fiind dezvoltat deopotrivă în zonele reci şi temperate ale celor două emisfere. alcătuind o cavitate ovariană. bisexuate (hermafrodite). extrem de diversificate. iar sperma = sămânţă). Betula. dar şi dioice. Juglans. ca şi în zonele ecuatoriale. ca şi Magnolia. angiospermele lemnoase sunt reprezentate printr-un număr mult mai mare de specii decât gimnospermele şi sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. Frunzele sunt căzătoare sau persistente. grup fosil) Genuri importante ca Fagus. dehiscente sau indehiscente la maturitate Arealul angispermelor atinge cotele cele mai ample. Populus. ramuri neverticilate. frecvent unisexuat-monoice. Tilia. cărnoase adeseori. de aceea denumite foioase (excepţie Ginkgo biloba).Subîncrengătura (Filum) Angyospermae Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele şi descind din gimnosperme dispărute (Benettitalele. Fraxinus. în care se formează şi stau închise ovulele. Acer.

cu un singur cotiledon. bananul (Musa sp. temperate şi subtropicale din emisfera nordică. prezentând o mare amplitudine adaptativă ecologică.). silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase. Câteva specii ajung şi în zonele tropicale. au învelişuri florale puţin dezvoltate.F. ORDINUL FAGALES Familia BETULACEAE S. Speciile unisexuat-monoice sau dioice. Foioasele se regenerează viguros. Leguminoase). cât şi pe cale vegetativă prin lăstari. cele femele tot în amenţi sau fascicule. cu învelişuri florale bine dezvoltate şi viu colorate (Fam. foarte rar lemnoase. Angiospermele se împart în două clase. Frunzele sunt caduce. depăşesc chiar Ecuatorul. Florile unisexuat-monoice. palmierii (Chamaerops sp. plantele lemnoase hermafrodite.Gray Familia include peste 100 specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în regiunile boreale. cu limb îngust. au adeseori flori mari. simple. Monocotiledonatele sunt plante ierbacee. alterne. cuticulă groasă. Specii lemnoase indigene sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales. cuticulă subţire. tropicale: bambusul (Arundinaria sp. din sămânţă. fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat. iar unii anini.)..În general. Cele mai multe din numărul mic de plante lemnoase sunt exotice. atât sexuat. în timp ce speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. Speciile care vegetează în climate reci şi umede. marcote (gimnospermele şi-au pierdut în cea mai mare parte capacitatea de înmulţire vegetativă). 100 . Rosaceae.). sunt mai plastice decât gimnospermele. ceea ce se şi reflectă în morfologia lor. dinţate sau slab lobate. altoaie. în America de Sud. drajoni. reci şi uscate sau calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna. La majoritatea speciilor. speciile din zonele expuse secetelor prelungite (stepă. în zonele temperate). la care polenizarea se face prin insecte. Phyllostachys sp. etc. amenţii masculi se formează de cu toamnă. butaşi. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii tranpiraţiei. în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului: Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae. la care polenizarea se face prin vânt. cele mascule grupate în amenţi.

este alcătuită dintr-un ovar bilocular. 1000m altitudine. fără perigon. Florile sunt unisexuat-monoice. amenţii femeli au numeroşi solzi membranoşi. învelită la bază de o bractee păroasă. fusiformi. Deşi pretenţios faţă de căldura din timpul sezonului de vegetaţie. Carpinus betulus L. odată sau imediat după înfrunzire. după cum nu suportă nici gerurile excesive (sub – 350C). mugurii alterni. acut serate. În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. de unde se întinde spre vest şi sud până la ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. la vârf cu urmele perigonului şi stilele persistente. până la cca. aşezate distic. Chinei. în făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase. Floarea masculă are 3-20 stamine. aşezat la baza involucrului fructifer. denticulat. Lăstăresc şi rareori drajonează. Maturaţia este anuală. Din zona sa optimă altitudinal. care poartă o cimă bifloră. 100 şi 450m. Carpenul este mezoterm şi rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special. grupate în amenţi. Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale Europei. ceea ce îi permite instalarea găuri de ger. acesta este mezofit. uneori poate fi samară. cu perigon îngust. Americii de Nord. Centrul răspândirii sale îl constitue ţinuturile EuropeiCentrale mijlocii. turtită şi costată. nu suportă seceta şi uscăciunea. Scoarţă netedă. la îngheţuri târzii. brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat). pătrunde şi în regiunea pădurilor montane. După fecundare. aflată la subsuoara unei bractei şi a două bracteole. Floarea femelă. în Carpaţii Meridionali. TRIBUL CORYLEAE Genul Carpinus L. Japoniei. – carpen Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest (fig. Fructul este o achenă.Fructul este o achenă. prevăzut cu involucru foliaceu la bază. caduci.17). Are temperament de semiumbră-umbră. 101 . frunzele ovat-eliptice. apar primăvara. numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe. de la câmpie ş deal între cca. amentul devine pendent.

costate longitudinal. apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie). dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri) longitudinale. din lăstari. aşezate distic. la vârf acuminate. cu lenticele albicioase. lat-ovoide. cu variaţii mari de umiditate. geniculaţi. Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25m. 102 . pentru a încetini din nou şi în mod definitiv la 40-50 de ani. accuţiţi. Fructele sunt aşezate la baza involucrului. fastigiata. cu frunziş des ce acoperă bine solul. care după fecundare. cu coroană piramidală. Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). Specie puţin variabilă. carpenul prezintă totuşi câteva forme şi varietăţi interesantă. la vârf cu cele două stile şi resturi de perigon. uneori răsucită. purpurea K. pe dos sericeu-păroase. de 6-15 cm lungime. Florile sunt unisexuat-monoice. torsionată. apoi brune. Are scoarţa netedă. În anii de fructificaţie abundentă. bogat ramificată.5-1cm lungime şi alipiţi de lujer. carpenul posedă şi o remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă.8-1 cm lungime. solzoşi.Prosperă pe soluri fertile.cele femele au perigon îngust. turtite lateral. argiloase. (periodicitatea 1-2 ani). asemănătoare cu a fagului. verde-închis. Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani. dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie. fusiformi. cu nervuri proeminente. dau nota dominantă în întreaga coroană. de 0. Carpinus betulus var. Frunzele. pe margini dublu serate. incisa Alt. Carpinus betulus var. cu frunze lobate. grupate în amenţi pendenţi. bine dezvoltate. cu frunze în tinereţe purpurii. Are coroana ovoidă. cilindrici.87). cenuşie-albicioasă. de pe cele compacte. denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici. Rădăcina este ramificată. Mugurii sunt alterni. bogate şi constant umezite. iar după germinaţie (capacitatea germinativă 50-70%). Lujerii subţiri. la vârf păroşi. cum sunt: Carpinus betulus f.. plantulele se instalează în număr apreciabil. de 5-8 cm lungime. Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă. lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. el lipseşte complet.. sunt ovat-eliptice. slab-pubescenţi în tinereţe (fig. Jacq. de 0. involucrele fructifere. Longevitatea mică cca. Koch. ca în staţiunile de terase sau de interfluvii. la bază uşor cordate sau rotunjite. 80-100 ani. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile. puternic dezvoltată. Tulpina dreaptă în masiv.

Se întâlneşte în Dobrogea. cu areal submediteranian.17). în sud-estul Europei. prin pădurile rărite de cvercinee. pe dos 103 . în despicătură.5 cm. Formează tufărişuri caracteristice. înaintând. Asia Mică şi Centrală. de 0. în seră. după dezaripare. – cărpiniţă. cu mult schelet Are temperament mai de semiumbră. şi pronunţat xerofită. îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. dar poate totuşi şă reziste şi în subarboret. Se deosebeşte de carpen prin: înălţimea redusă. pe care-l structurează. uşor alterabilă. se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate. cu seminţe recoltate în pârgă (august-septembrie).88). cu muguri mai mici. sudul Banatului şi vestul Olteniei. se obţine prin altoire. modificând sensibil climatul intern. pe coaste însorite. fin pubescenţi. Semănatul se execută toamna. îl afânează şi îl îmbogăţeşte cu litiera sa bogată. vegetează şi pe solurile cele mai uscate. Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă. Carpinus orientalis Mill. răcoros. protejează şi solul. ciliate. în patru muchii (fig. lujerii foarte subţiri. Altoaiele se confecţionează din lujeri lignificaţi din sezonul de vegetaţie precedent. Carpinus betulus se obţine din sămânţă. Crimeea Caucaz. 8-10m. Carpinus betulus var. mărunt dublu-serate. iar varietăţile prin altoire pe forma tipică. Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii. mai de lumină decât carpenul. sfinaec Specie indigenă. nepretenţioasă faţă de condiţiile edafice. deoarece poate fi tuns. executate în februarie. în general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian (fig. dar destul de rezistentă la ger. frunzele de numai 2-5 cm lungime. în staţiuni calde şi relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. moderat. Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la formarea zidurilor verzi (mult utilizat în grădinile arhitecturale).Carpinus betulus var pendula etc. mediul devine umbros. seminţele vor fi stratificate şi semănate primăvara. superficiale. incisa. în aer liber. La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie. Este o specie termofilă. Are puţini vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau zăpadă.

rezistă la secetă şi nu are pretenţii mari faţă de sol. desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei). Florile unisexuatmonoice.pubescente. contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. fructele achene mici. mică. asemănătoare celor de carpen (fig. de 3-6 cm. în septembrie. din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei nordice. sunt nucule (aluna). Specie termofilă. Înmulţire.89). rezultat din concreşterea bracteei şi bracteolelor. pentru a se pune în evidenţă fructele interesante. Ne se pretează la tundere. 104 . sunt înconjurate de un involucru fructifer. Genul Corylus L. Cu toate că are aspect decorativ. devenind pe alocuri chiar copleşitoare. dar ceva mai late. unde apare frecvent. imediat după recoltare sau primăvara. este destul de rar folosit ca arbore ornamental. tolerează terenurile calcaroase. Fructele. înconjurate aproape complet de involucrul fructifer. se adaptează în zone mai călduroase. Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor. cu frunze eliptice. Importanţă sporită are însă în Dobrogea. interesează ca specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate. asimetrică şi neregulat dinţată. fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită. Prin seminţe. puterea mare de lăstărire. după stratificare. cu margini serate şi achene costate. Genul Ostrya Scop. Cuprinde specii de arbuşti. Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc. Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă. rar arbori. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. cu peţiol scurt şi păros. amenţi fructiferi mai scurţi. Ostrya carpinifolia Scop. – carpenul negru Specie de origine mediteraniană.

în staţiuni calde. Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc. lăsând să iasă afară numai stilele roşii. la bază inegal cordiforme. în partea superioară brusc acuminate. înainte de înfrunzire. obovate. cele femele închise în muguri. Este un arbust de până la 4-5m înălţime. dispuse în amenţi cilindrici.Corylus avellana L. pe margini inegal dublu-serate. Se dezvoltă bine în plină lumină. uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare). formând tufe bogate.. glandulos pubescenţi. Pe Domogled atinge dimensiuni mari. drepţi. netedă. câte (1) 2-4. bogate în substanţe nutritive. Florile sunt unisexuat-monoice. sunt dispuse distic. lăstari de nuanţă portocalie iarna. Este o specie termofilă. cu coaja subţire. Frunzele. frunze galbene-aurii. calcaroase. prinse pe peţioli de 1-2 cm lungime. lobat neregulat în partea superioară. pe dos păroase (mai ales pe nervuri). bruni. 105 . mare efect decorativ prin ramurile şi lăstarii contorsionaţi. slab acide. Lujerii sunt geniculaţi. formaţi în anul precedent. pe coaste însorite. de 5-10 cm lungime.). Se acomodează însă şi în climate relativ reci. sunt nucule ovoide sau globulare. Forme horticole: Corylus avellana „aurea”. Asia Mică. Mugurii sunt ovoizi sau sferici. prin februarie-martie. ferite de uscăciune. Specie indigenă. mai târziu verzi-gălbui. la cca. cele mascule. Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab. Fructele (alune). gălbuicenuşii. la bază cordiforme. pe calcare. – alun Alunul prezintă un areal întins. însorite. apar de timpuriu. în Europa şi Asia Mică. Corylus avellana „contorta”. glandulos păroşi.90). roşcat-glandulos-păroşi. porniţi de la bază. Caucaz. este de semiumbră dar rezistă şi la o oarecare umbrire. flexibili. la altitudini mari (Sinaia. În România. Se dezvoltă bine ca specie de suarboret în păduri rărite. la câmpie coboară sporadic până la silvostepă. cu areal sudic în Peninsula Balcanică. se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar. – alun turcesc. Corylus colurna L. La noi apare numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului. Alunul are nevoie de soluri fertile. din mulţi lăstari subţiri. apar foarte devreme primăvara. adeseori scheletice. urcă până în subzona molidului. cu peri roşcaţi şi lenticele albicioase (fig. 1400m altitudine. Preferă soluri calcaroase.

până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. Tulpina dreaptă şi coroana ramificată. Se coc în septembrie-octombrie. Corylus maxima var. ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun. cenuşiigălbui. neregulat-dinţaţi.5-3. Creşterea este relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani. Rehd. dublu serate. până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt. sunt lat elipsoidal-turtite. 40 de specii de arbori. glandulos-pubescenţi. este complet închisă în involucrul tubulos. cuprinse până la vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate. Arbore de parc şi grădină. mai rar închisă. stratificat.91). care se exfoliază circular în 106 . Corylus maxima Mill.92). de culoare albă-cretacee sau gălbuie. Include cca. se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe. spre bază) au scoarţa suberoasă. de 8-15 mm (fig. are frunze de culoare roşieînchisă. perechea de nervuri inferioară pornind chiar din peţiol. fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat. pe un peduncul lung de 1. Scoarţa este prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos. cenuşiu-gălbui. puternic glanduloase. Genul Betula L. Periodicitatea este anuală. Este cultivat frecvent în parcuri. cu coaja roşiatică. purpurea (Loud). de 8-12cm lungime. lucitori. originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. până la 2 cm. pe faţă glabrescente. – alun cu frunza mare Specie exotică. cu muguri scurt ovoconici. cu coaja groasă. mai ales în Oltenia şi Banat. sunt prinse de un peţiol lung de 4cm. Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos. aluna mai mare. Frunzele mari. în zona boreală şi subarctică. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10. cei de doi ani (uneori şi cei de un an. Fructele sunt aşezate câte 1-4. Lujerii tineri sunt zvelţi. tare şi muchiatzgrăbunţoasă.Este un arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru. cilindric-alungită. este cultivată frecvent prin parcuri. cu frunze mari.5 cm. ce se exfoliază în solzi. mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia. pe dos pubescente. arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică. cultivată rar la noi. Fructele. crăpată (fig. terminându-se în lobi înguşti. alunele mai mari. Este un arbust. adânc cordate.

elastici. răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi Altai. luminoase. mai mult sau mai puţin glanduloase. rămânând pe arbore numai axul floral. Suporta bine gerurile puternice de iarnă. Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25m înălţime. uneori sinuoasă.18). lucioase pe faţă. netedă. de 6(7)cm lungime. Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh. constituită din numeroşi lujeri pendenţi. sesili. supli. Tulpina este zveltă. la partea bazală. de aceea. Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început. sunt cilindrici. Frunzele peţiolate. Au capacitate germinativă redusă. Amenţii masculi se formează în vara precedentă. prinse pe peţioli de 2-3cm lungime. cu solzi imbricaţi. devreme. cu temperament pronunţat de lumină. la vârful lujerilor. iar câteodată rămâne arbustiv. înfrunzesc devreme. În Europa şi Asia. amentul se risipeşte. la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi arbustive. poate fi comparat cu pinul silvestru. Este o specie rustică.). cu marginea serată. cu aripioare laterale. acoperiţi cu o secreţie vâscoasă (fig. adânc crăpat. Cei femeli apar numai primăvara. dezvoltă la bătrâneţe. glabri.93). extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. primăvara. care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici. Frunzele sunt romboidale până la triungiulare. Coroana este foarte afânată şi luminoasă. de culoare albă pronunţată. iar samarele se împrăştie o dată cu solzii. Este cel mai de seama arbore pionier din pădurile noastre. cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi. în Rusia până în silvostepă (fig. crenată sau lobulată. presăraţi cu o serie de glande – verucozităţi albicioase.fâşii subţiri. o dată cu înfrunzirea. Acoperă foarte slab solul cu coroanele sale rare. După coacere. arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine edafică. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. sunt 107 . Amenţii femeli se transformă într-un fel de con fructifer alungit. subţiri. Mugurii sunt alterni. (Betula alba L. Scoarţa. La noi este localizat la munte 700-1550m. dincolo de cercul polar. Din punct de vedere ecologic. un ritidom negricios. în sud ajunge în Apenini şi Balcani. la limita latitudinală a pădurilor. prelung acuminate dublu-serate până la lobulat-serate. glabre.) – mesteacăn Prezintă un areal foarte întins. glabri. Mugurii sunt ovoid-conici. conică. coboară rar la 250 m. iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi.

cu scoarţă portocalie. Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani). de 2-4cm lungime. la vârf cu două firişoare (resturi de stiluri). iar mugurii păroşi şi lipicioşi (fig. Frunzele. Betula pendula var. Betula ermanii Cham. roşcatnegricioase. înainte de căderea zăpezii sau primăvara. îndreptate în sus. la vârf ciliaţi. prevăzute cu două aripioare membranoase. din sudul Groenlandei şi Islanda până în Siberia (fig.94). nelucitori. dar pretenţios faţă de umiditate. laciniata. scoarţa se derulează în fâşii mari. în turbării şi piemonturi. Longevitate mică 6-90ani. neregulat seraţi. semănatul se face imediat după recoltarea seminţelor. anual şi foarte abundent. fără verucozităţi.alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi. Arbore de mărimea a III-a. La noi puţin răspândit. Adesea cu mai multe tulpini. Betula nigra L. ovat-rombice. scurt acuminate.fastigiata. Betula pendula var. Betula albo-sinensis Burk. Originar din China. scurte. . rămâne de multe ori arbust. toamna. care nu se desprind Betula pubescens Ehrn.18). Spre deosebire de Betula pendula are ramurile. neregulat- 108 . În seră se poate altoi în februarie.se obţine din sămânţă. ca şi lujerii. lobi acuminati. Foarte rezistent la ger. se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie. Necesită un climat mai blând.mesteacan pufos Arbore cu areal vast. cu seminţe stratificate. frunze adânc lobate. Prin altoire se obţin varietăţile. mai mici. Betula pendula . Cu coroana foarte largă şi scoarţa albă-gălbuie. care se exfoliază în fâşii circulare subţiri. Fructele sunt samare mici şi foarte uşoare. Lujerii sunt cenuşiipubescenţi.purpurea. amenţi erecţi Necesita un climat mai blând ca şi Betula albo-sinensis. În culturile ornamentale importantă este varietatea (forma) Betula pendula var. sub care se găsesc fructele.

Are importanta exclusiv floristica. – mesteacăn pitic Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane. cu muguri mici şi glande verucoase. Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali. Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime. Mesteacănul pufos de la noi aparţune ssp. frunzele rotund-ovate. este pe cale de dispariţie. sunt pe faţă de un verde întunecat. crenate. au aripioara numai dublu de late decât sămânţa. în America de Sud). amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici. Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. Se recunoaşte după: lujerii foarte subţiri. + rotunde. lujerii verucoşi şi pubescenţi la început.5m înălţime. peţiolul este pubescent.2cm. sub formă de tufă. 0. Arbust pitic indigen. Betula humilis Schrank – mestecănaş Arbust indigen. Trebuie ocrotit necondiţionat. mici. iar stilele se ridică deasupra marginilor aripilor. 109 . carpatica (Wild. Trebuie să fie protejat pentru a putea supravieţui în turbăriile montane. de cca. apar primăvara. Înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât Betule pendula. foarte decorativă este culoarea scoarţei şi forma siluetelor. Amenţii fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptaţi înainte..4-1. de 1-2cm. de 0. iar pe dos evident păroase. Genul Alnus Mill Cuprinde circa 30 specii de arbori şi arbuşti originari din emisfera nordică (câteva excepţii. frunzele foarte mici.simplu sau dublu adânc-serate. Unele specii se ridică până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase sau până în regiunile alpine. până la 2m.95). cu 2-4 perechi de nervuri. Fructele samare. pe terenuri mlăştinoase-turboase. la început pubescente (fig. amenţii erecţi. apar primăvara. neregulat dinţate. circumpolar. ca element boreal.) A. scoarţa de culoare închisă. Betula nana L. Prezintă interes naturalistic. tomentoşi. fiind considerat un endemism carpatic. cu ramuri culcate sau ascendente. în special de-a lungul nervurilor. et G. Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor.

acoperiţi în tinereţe cu o brumă lipicioasă. izolat în nordul Africii. variabilă în funcţie de sol.900 m. Lăstăresc. lemnos. scurţi şi grupaţi în raceme. Este pretenţios faţă de factorii edafici. în fascicule. Scoarţa este netedă. La noi creşte de regulă. poate fi urmărită până la vârf. cenuşie în tinereţe. Florile unisexuat-monoice. de regulă. cei masculi pendenţi. Are creştere rapidă. îmbogăţeşte solul (rădăcini au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot) . rădăcinile conţin ţesuturi aerenchimatice. în care se formează rezerve de aer pentru respiraţia rădăcinilor în staţiuni cu soluri submerse. Răspândirea maximă o are în zona boreală. în care trăiesc simbiotic bacterii şi actinomicete asimilatoare de azot. manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol. ovoizi. mai puţin în zona temperată. Aninul negru. Împrăştierea seminţelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei. fiind specie higrofită. Amenţii femeli. amentul femel se transformă într-un con fals mic. Lujerii sunt muchiaţi spre vârf. excepţie făcând la noi Alnus viridis. obişnuit pedicelaţi şi frunzele simple. specie mezotermă. Longevitatea sub 100 de ani. se găseşte aproape în întrega Europă (fig. Aninul negru atinge frecvent înălţimi de 20-25m. După fecundare. se formează din vara precedentă. Înrădăcinarea este de la superficială până la pivotant-trasantă.Mugurii alterni. suportă amplitudini termice mari. vegetează activ pe soluri umede. turbării. în lucile râurilor. acoperiţi cu 110 . pe rădăcinile tinere se dezvoltă adeseori de nodozităţi. Înfloresc înainte de înfrunzire. arin Specie cu areal foarte întins. la câmpie şi la dealuri. se formează de cu toamnă (cu câteva excepţii).19). piemonturi. Mugurii evident pedicelaţi. bruni-verzui sau roşcaţi. denumit rânză. depresiuni.16%). glabri. care se coace toamna târziu. continuă. Urcă până în regiunea de munte 800. de o rectitudine remarcabilă. Tulpina. după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi. depărtaţi de ax. în staţiunile foarte favorabile realizează chiar 30m. în lunci. dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât aninul alb. conţine tanin în proporţii egale cu stejarul (cca. în Lunca Dunării apare foarte rar. în amenţi.) Gaertn. Alnus glutinosa (L. – anin negru. este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii şi timpurii. iar la unele specii chiar drajonează. Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea vătămătorilor biotici şi abiotici.

foarte îngust aripate. Semănatul se execută toamna sau primăvara timpuriu.. mici de 2-3mm. Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani. Toamna. de 2-3cm. care permit să fie purtate de ape la mari distanţe. 111 . lăsând să se disemineze fructele.5cm. la maturitate se transformă în conuleţe (rânze). ce se formează de cu vară şi se desfac primăvara următoare foarte timpuriu. ovoide sau elipsoidale. mult mai scurţi. unisexuat-monoice.doi solzi. de 1-2cm lungime.96). stau pendent. au flori lipsite de perigon. cilindrici. sub cei masculi. Rânzele prezintă solzi lemnoşi. până la 1. Amenţii masculi. În condiţii favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani. neregulat-dublu serată în rest. glanduloşi şi vâscoşi (fig. iar solzii se desfac.cu frunze gălbui: Alnus glutinosa var. laciniata (Leske)Wild. Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. verzi-întunecate. Frunzele alterne. După coacere. larg emarginat. rânzele rămân suspendate multă vreme pe arbore. Se obţine din sămânţă şi marcotaj. Fructele. cu frunze adânc lobate. uneori până la 80%. se plantează pe malurile apelor curgătoase. se înnegresc. amenţii femeli. obovate sau aproape rotunde. pyramidalis. gălbuie. Alnus glutinosa var. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate.aurea Versch. Florile. la maturitate negricioşi. înainte de cădere. Pe faţă sunt glabre. glutinoase în tinereţe. pe dos cu o nuanţă mai deschisă. varietăţile prin altoire. Marcotajul prin muşuroire şi cel chinezesc a dat rezultate mulţumitoare. de 6-10cm lungime. au vârful rotunjit. sunt grupate în amenţi. în raceme. prezintă smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor şi un peţiol lung. În cadrul speciei se diferenţiază varietăţi şi forme: Alnus glutinosa var. marginea întreagă spre bază. samare pentagonale. îngroşaţi la vârf. grupaţi în raceme de câte 35. Capacitate germinativa foarte variabilă. bruni-violeţi. sunt roşcat-brumaţi. conţin saci cu aer în tegument. Altoirea prin apropiere sau în placaj. Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces. pot consolida malurile. cuneate la bază. lobi ovaţi sau lanceolaţi.. de 612cm lungime. care continuă să cadă până primăvara. înainte de înfrunzire.

„Monstrosa” (sub formă de tufă). în văile montane. Tulpina este canelată. atingând înălţimi de 18-20m. Scoarţa netedă. 40-80 de ani. Este un arbore de mărimea a II-a. ajunge la circa 1000m (maxim 1300m). Nu suportă apa stagnantă. adeseori strâmbă şi neregulată. cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. sunt grupate câte 4-8 în ciorchini. nemuchiaţi şi nelipicioşi.Alnus incana (L. dar se deschid şi mai de timpuriu.30 ani. La noi în Carpaţi. „Aurea” Alnus incana f. mai scurt pedicelaţi.97). dublu-serate. Este o excelentă specie amelioratoare de sol. bun fixator de sol şi terenuri degradate. pubescenţi. de 4-10cm lungime. prin februarie. glabre pe faşă. numai spre baza exemplarelor bătrâne. asemănătoare. Vegetează bine pe soluri sărace şi mai acide. Lipseşte în Munţii Banatului. Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice. În Europa dincolo de cercul polar. pe coaste erodate. Creşterea este rapidă la început. 112 . cenuşiupubescente pe dos. aspre. iar mugurii cu doi solzi. are crăpături puţin adânci. Samara este de culoare mai deschisă. cu sezon de vegetaţie scurt. ca şi la aninul negru. grohotişuri şi bolovănişuri. cenuşie albicioasă. caracteristic acuminate sau acute la vârf şi vâscoase. Lujerii sunt pubescenţi. În ţară se află la limita sud-estică a speciei în Europa. În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la climate reci. vegetează pe soluri relativ uscate. până la 20. fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America de Nord. Longevitate se menţine mai redusă. Conuleţele. Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. Este ceva mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului (mai puţin higrofit). „Variegata” Alnus incana f. – anin alb Dispune de un imens areal (fig. Amenţii se formează vara.) Moench. se întinde de asemenea în Asia de Est. Are şi forme de cultură Alnus incana f. înlocuieşte aninul negru la altitudini mari. mai mici şi mai apropiaţi de ax (fig. în luncile montane.19).

apoi brune-gălbui. elastice. fructele nucule.) Chaix – anin de munte. vitaliatea lor ieşită din comun. este puţin pretenţios faţă de sol. frunzele simple. Familia FAGACEAE Dumont Cuprinde numeroşi arbori de talie mare şi mai rar arbuşti. Crescând în climate foarte aspre. pe văi reci şi umede. prin mai-iunie. pe dos verzui-deschis. Maturaţia anuală sau bienală. verzi-măslinii. în Alpi şi în Carpaţi. Frunzele sunt mici. mugurii nepedicelaţi. 113 . la cote maxime.Alnus viridis (D. de 34cm lungime. se mulţumeşte cu un sezon scurt de vegetaţie şi rezistă la avalanşe. dezvoltă seminţe mari.18). întâlnindu-se cu aninul alb. având în vedere capacitatea neobişnuită a peciilor respective de a dezvolta rădăcinile.C. Florile sunt unisexuatmonoice. cu vârful acut. întregi. tulpinile. lipicioase în tinereţe. lipicioşi. cu aparatul lor reproductiv adaptat la polezizarea uşoară prin vânt. liliac de munte Se întâlneşte spontan în Europa. grele. Lujerii sunt flexibili. frunzişul. (excepţii câteva specii de Quercus. când condiţiile climatice se îmbunătăţesc. cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare. amenţii se deschid mai târziu. Reprezintă sub aspect filogenetic-evolutiv o soluţie biologică aproape optimă. Este interesant faptul că fagaceele. serate sau dublu-serate. originari din regiunile temperate şi călduroase ale emisferei nordice. sunt la început verzi-vâscoase.98). Nu a fost introdus până acum prea des în amenajările peisagere cu toate că este decorativ prin formă. frunze şi amenţi mici. caduce sau persistente. rânzele în ciorchini lung pedicelaţi. verzi-purpurii. samarele lat-aripate. cu solzi imbricaţi. cu diseminare anevoioasă şi numai excepţionala lor vitalitate şi longevitate le-a permis în aceste condiţii să ocupe teritorii atât de întinde. de mare altitudine. dar mai adeseori dinţate sau adânc lobate. şi în Groenlanda (fig. după înfrunzire. către limita superioară a pădurilor. iar cei femeli apar din muguri numai primăvara. care apar în Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe). coboară la 1000 de m. Este un arbust cu înălţimi până la 3m. cu smocuri de peri la baza nervurilor. Muguri laterali. Uneori. rotund-ovate. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus mugo). Amenţii masculi se formează din vara precedentă. la altitudini mari. comprimaţi. adeseori aşezaţi distic (fig.

fag. fusiformi. Genul Fagus L.Fagaceele au evoluat şi s-au răspândit considerabil din centre ancestrale de origine meridională sau cu climă caldă. iar spre nord se ridică 114 . Fagul este o specie europeană. Florile sunt unisexuat-monoice. scoarţa netedă. Maturaţia anuală. Fagus sylvatica şi Fagus orientalis au avut la origine areale distincte. adeseori întregi. el este într-un uşor declin în favoarea molidului. în Saxonia. Balcani .20). răspândită în ţinuturile vestice. din Franţa până în Grecia. originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi Asia Mică. că apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romană. În postglaciar revine pe vechi teritorii nordice. cu secţiune triunghiulară. fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud. America de Nord). Japonia. În perioada glaciaţiunilor. La noi. Spania. Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic. în Crimea. iar limita estică până în nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi. China. ceea ce a dus şi la formarea de forme hibride în zonele de contact. Frunzele caduce. Corsica. Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa. Franţa. şi că. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei. de altfel. Fagus sylvatica L. de acum aproape 100 milioane de ani.inclusiv Carpaţi. ipoteză totuşi greu de acreditat ţinând cont de diseminaţia greoaie a jirului. cu înrădăcinarea pivotant-trasantă. Sunt specii foarte rezistente la umbră. În era terţiară speciile acestui gen erau mult răspândite în Europa (numeroase resturi de fosile au fost găsite). Sicilia. fagul şi stejarul ocupă mai mult de jumătate din întreaga suprafaţă a pădurilor. care în timpul glaciaţiunilor cuaternare par să se fi suprapus parţial.. închise complet într-o cupă. centrale şi sudice ale continentului (fig. mugurii alterni. Fructele (jirul) sunt nuculeîn trei muchii. caracter derivat din sempervirescenţa iniţială. Apenini. Cuprinde circa 10 specii. obişnuit fără ritidom. Unii cercetători consideră că în postglaciar fagul a revenit în Carpaţii noştri din refugiile balcanice. datează din Cretacic. în prezent. câte două. Se consideră. fapt ilustrat de marcescenţa frunzelor. în neolitic ajungând aproape de limita nordică a arealului natural actual.

cilindrică. bazice. acide şi pe soluri calcaroase. În afară de umiditate. adică 31% din suprafaţa păduroasă a ţării. este netedă. La noi climatul făgetelor suferă vădite influenţe continentale. pe trunchi rămân adeseori acolade negricioase numite 115 . În Europa Centrală fagul vegetează în climate montane. pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arborete până la circa 100m. să coboare în regiunea de coline. Prin elagarea ramurilor laterale. nu formează ritidom decât rareori la baza trunchiului. se desface mai târziu în numeroase ramificaţii oblice şi orizontale. cenuşie până la albicioasă. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300-500m. În Europa. Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă. profunde.până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave. atlantic. ocupând aproximativ 2 milioane de hectare. care asigură o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt. cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie. cu pete mari de culoare mai deschisă. Cele excesive îi cauzează însă gelivuri (crăpături în lemn). urcă în parâng şi Apuseni la 1650m altitudine. Rădăcina pivotantă în primul deceniu. care-i permite pe văi. Pretutindeni însă fagul manifestă pretenţii mari faţă de umiditate. Se dezvoltă pe soluri oligobazice. Faţă de vântul puternic manifestă o rezistenţă bună. se întreţes şi concresc (concreşterea se realizează şi între rădăcinile arborilor vecini). Gerurile sunt suportate destul de bine.21). urmată de România. Scoarţa. dând astfel o bună ancorare în sol. În unele cazuri prezintă însă tendinţă de înfurcire. Se dovedeşte sensibil la secetă şi uscăciune. în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000m altitudine). dar optim se dezvoltă pe soluri fertile. este specia cea mai răspândită (fig. cu caracter oceanic. Arbore de mari dimensiuni. În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 5-10m altitudine). Se întinde în întregul lanţ carpatic. un alt factor decisiv în răspândirea fagului sunt îngheţurile. ce se întind mult în suprafaţă. La noi. O anumită reducere a cantităţii de precipitaţii poate fi compensată de umiditatea atmosferică sporită. Coboară insular pe văi umede până la 150-200m. cea superioară la 1200-1400m. reavăn-jilave. perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. în Banat. mai ales în ţinuturile răsăritene. constituind şi adevărate nuclee de rezistenţă în molidişuri calamitate. fagul atinge înălţimi de până la 40(45)m şi diametre de maximum 2m. subţire.

numai în cazuri rare 300 de ani. la bază îngustate sau rotunjite. Coroana. câte două. cele inferioare târâtoare. Longevitatea de 200-250 de ani. cu frunze roşii negricioase sau brune întunecate. Lăstăreşte slab. pe dos păstrând smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Florile.80 de ani. unite la bază. Frunzele eliptice până la ovate. cu tulpina şi ramurile răsucite. ovoid-alungită în masiv. înconjurate de numeroase bractee.99). cele femele. pe margini sinuate. abia către 30. de 1-1. piramidală. lung pedunculate. apar concomitent cu înfrunzirea. este o nuculă în trei muchii. cu trei stile. bogată în ramuri şi frunze. Fagus sylvatica var. atropurpurea (Fagus sylvatica f. de 2-3cm lungime. iar fructificaţiile abundente se repetă destul de rar (o dată la 4-6 ani). Fructul. la arborii izolaţi. pe margini sunt ciliate. bruni sau verzui. la început păroşi.pendula. ramuri erecte. Fagus sylvatica var. pyramidalis (Fagus sylvatica var. După caracterele frunzelor s-au descris: Fagus sylvatica var. cu coroană îngustă. denumit jir. După forma şi structura coroanei se diferenţiază varietăţile: Fagus sylvatica var. Florile mascule. sunt acute la vârf. mari.5cm lungime. se dezvoltă mult lateral şi în profunzime. Mugurii sunt fusiformi. cu ramuri pendente. 1cm.„bărbi chinezeşti”. În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual). ascuţiţi.tortuosa. cu 4-7 lacinii profunde. sunt erecte şi scurt pedunculate. prinse pe peţioli de cca. Fagul fructifică târziu. păros. forma pitică. apoi glabri (fig. achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi. ulterior creşterea în înălţime se activează.fastigiata). în 116 . rămân pe ramuri până spre primăvară (marcescente). slab dinţate sau aproape întregi. Maturaţia are loc septembrie-octombrie. brunăroşcată. ţepoşi. unisexuat-monoice. atropunicea). în tinereţe au peri moi pe ambele feţe. Fagus sylvatica var. brune arămii şi mai ales la exemplarele tinere. foarte depărtaţi de lujer. de 5-10cm lungime. cu frunze grosolan şi regulat dinţate. mai târziu devin glabre pe faşă. constituite dintr-un perigon campanulat. Lujerii anuali sunt geniculaţi. sunt grupate în capitule pendente. divizate şi 8-16 stamine.grandidenta. formând un involucru păros cu patru diviziuni. Spre toamnă devin pieloase. în masiv la 70.40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). cu numeroşi solzi bruni.

curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig. Fructele sunt închise într-o cupă păroasă. de 9-15cm lungime. Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun. Pe puieţii de Fagus sylvatica. la 2. Asia Mică şi Orientală. Florile mascule au perigonul divizat cel puţin pe 1/3 de la vârf şi foarte păros. caracteristici. Genul Castanea Mill.100).20 m înălţime. Turciei. ascuţit-dinţate. prezintă caractere intermediare. Au frunze caduce. în seră. aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf. Fagus orientalis Lipsky . iar în coroană. varietăţile ornamentale prin altoire. Florile sunt unisexuat-monoice. de climat dulce. Muntenia. frunzele relativ mari. piramidală. care la bază prezintă apendiculi foliari.asplenifolia (Bazoş). mult mai alungiţi. Oltenia. se altoiesc la colet varietăţile şi formele cu pot erect. Sunt arbori iubitori de căldură. Cuprinde cca. fag de Caucaz. formele pletoase sau cu frunze colorate. cu 7-14 perechi de nervuri secundare. Fagus sylvatica se obţine din sămânţă.fag de Crimeea Hibrid între Fagus sylvatica şi Fagus orientalis. pupurea pendula. . până la 40 m înălţime. La noi apare în Banat. Arbore de mărimea I.fag oriental. dar cu dimensiuni mai reduse şi cu un număr relativ mare de perechi de nervuri. Caucaz. Specie indigenă. lujerii mai viguroşi şi mătăsospubescenţi până în iarnă. răspândite în Europa Meridională. Frunzele sunt asemănătoare fagului oriental. suportă mai bine uscăciunea. care se deosebeşte de fagul comun prin coroana mai îngustă. Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica. 10 specii. închise câte 1-3 117 . Altoirea se aplică în februarie. Alba). Iran. întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia.2. Seminţele se seamănă imediat după recoltare sau se stratifică dacă se seamănă primăvara. precum şi în sud-estul Americii de Nord. ca nişte frunzişoare verzi. Fagus x taurica Popl. peţiolate. cu frunze lobate. inclusiv Japonia.Fagus sylvatica f. Fagus sylvatica var. Muntenia. Fructele suntnucule globuloase. Transilvania (jud. lanceolate. Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice.

Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani. Longevitate este foarte mare. Specie ornamentală. nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor. Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi. de culoare galbenă. probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu. Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice. cca. Castanea sativa Mill. treptat îngustate spre vârf. aerisite. erecţi. cu ramificaţii joase. în Africa prezintă un areal restrâns (fig. 30m şi mai ales de grosimi remarcabile – 1. acide.101). Are temperament mai de umbră decât stejarul. Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică. cu miros specific. Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed. apropiat de al carpenului. prevăzută cu spini lungi. lungi de 10-13cm. aproape lemnoasă. de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime. Sămânţa este comestibilă.vesca Gaertn. dar fiind sălbăticit în multe puncte. care se transformă într-o cupă sferică. Baia Sprie). castanele. cu habitus şi frunziş frumos. La noi apare în regiunile cu climat blând. Fructele. se desface în patru valve. în Oltenia şi nord-vestul ţării (Baia Mare. prezintă la bătrâneţe tulpini groase şi este de înălţimi relativ reduse.22). (C. afânate. răspândită în Europa. Lujerii anuali sunt viguroşi. permeabile (nu tolerează calcarul activ). deşi. la coacere.într-o cupă aproape sferică. se introduce izolat sau pe alei. acoperită cu spini lungi. Arbore de înălţimi mari.5-2m. câte 2-3 într-un involucru spinos. Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici foarte numeroşi. au culoare brună-întunecată (castanie). adânc crăpat. La noi creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi. Se cunosc cultivarurile: 118 .) – Castan bun Specie cu areal circummediteranean. Maturaţia anuală. diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3 închise în cupa fructiferă. cu marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă (fig. înţepători. Are o remarcabilă rezistenţă la poluare. bruni-roşcaţi. ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. frunzele mari. glabri. înţepători. Castanele au mare valoare nutritivă. începând din Spania până în Peninsula Balcană. oblong-lanceolate. peste 1000 de ani. larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis. prin octombrie. de unde trece în Asia Mică şi Caucaz. Lăstăreşte puternic şi drajonează. cu lenticele albicioase.

Castanea sativa cv. se seamănă toamna sau primăvara. Stejarii prezintă frunze alterne. prinsă la bază. „Argentea variegata”. 19% din suprafaţa păduroasă. Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea inferioară. cilindrică. după stratificare. obişnuit cu lobi ascuţiţi. „Purpurea”. caduce.. Fructul (ghinda) este nuculă. Se înmulţeşte prin seminţe. iar maturaţia este bienală. prin marcotaj prin muşuroire. Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor. uneori aproape în întregime. răspândite în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice. în majoritate arborescente. Include specii originare din America de Nord. 119 . Castanea sativa cv. Subgenul Erytrobalanus Spach. marcescente sau persistente (specii exotice). „Aureo marginata”. Florile sunt unisexuatmonoice. „Fastigiata”. varietăţile prin altoire. La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un loc cca. Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi tehnologice. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă introduse alte peste 20 specii exotice. Genul Quercus L. Castanea sativa cv.Castanea sativa cv. cu frunze căzătoare sau persistente. „Pendula”. „Pyramidalis”. într-un involucru lemnos (cupă). întregi sau mai ales lobate. lobate sau dinţate. elipsoidală sau aproape emisferică. toamna frunzele se colorează intens de la galben până la roşu-purpuriu. liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi. rareori întregi (specii exotice). pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus robur. Gen cu peste 200 de specii. Castanea sativa cv. Castanea sativa cv.

) – stejar roşu. lucitori. Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente). aproape anual şi destul de bogat. în arborete rărite. 6mm lungime. cu defecte. până la mijlocul jumătăţii limbului. Arbore de lumină. are scoarţă subţire. roţii-bruni. glabri. Spre toamnă frunzişul. stejar roşu american. Ghindele sunt scurt-pedunculate. începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană inferioară. duce la acumulări de substanţe organice nedescompuse. devine adeseori rău conformată. de 10-22cm lungime. brune. ca la tei. cu smocuri de peri bruni în axilele nervurilor (fig. argiloase. Rezistă surprinzător de viguros şi pe soluri grele. mai ales în condiţii staţionale necorespunzătoare. lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu. adaptate la climatul continental din nord. (Quercus borealis Michx. cu lenticele gălbui. La noi suportă bine gerurile de iarnă. dar şi în plantaţii în vestul ţării. cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală). pe cca. deoarece Quercus rubra prezintă mai multe ecotipuri. Lujerii sunt roşii-bruni. au lobii triunghiulari-ovaţi. în scop decorativ. În masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată. Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. la climatul călduros cu nuanţe subtropicale din sud. Creşte bine pe soluri bogate. 1/3 din lungime. greu alterabilă. mari. La noi folosit frecvent în cultură. prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor. În America dispune de o largă amplitudine climatică. iar mugurii ovoid-ascuţiţi. de cca. cu textură uşoară şi umiditate suficientă. Partea inferioară. stă aşezată într-o cupă plană sau uşor conică. 120 . Spre deosebire de speciile indigene de stejar. După 40 de ani. sau dimpotrivă. afânate. fiind foarte decorativ. 1m. complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil.23). Frunzele oblongi. suportă şi umbrirea. Originar din estul Americii de Nord (fig.102). asemănătoare într-o anumită măsură cu cea de fag. Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul. în special către baza tulpinii. scoarţa dezvoltă crăpături rare. netedă. de cca. se colorează în roşu sau portocaliu. Foarte importantă este provenienţa seminţelor. iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii. 2cm grosime. bogat şi marcescent. lat-ovoide până la semisferice. În staţiuni montane şi reci creşte încet. iar litiera.Quercus rubra L. cenuşie. ceea ce a făcut să fie folosit în Europa în condiţii variate. pe faţă sunt verzi-întunecat. adânc lobate.

sinusurile adânci. eliptice sau obovate. Lujerii. cu 3-4 perechi de lobi. . se coc în anul al doilea.Quercus borealis var. care cuprind ghinda numai la bază. de numai 1-2cm lungime. depăşesc mijlocul jumătăţii frunzei. Atinge înălţimi până la 25m. Ghindele şi cupa sunt asemănătoare cu cele de Quercus coccinea. roşii-portocalii. 121 . când depăşeşte stejarii indigeni. Quercus benderii – Benitz. până. Hibridul între Quercus borealis var. Frunzele. prevăzuţi fiecare cu 3-7 dinţi sau lobului terminaţi într-un vârf subţire. Braşov. uneori. Şoseaua Kisselef). lobulaţi sau dinţat-lobulaţi. Timişoara. Frunzele sesile. lobi alungiţi. cupa îngustgâtuită în partea bazală. are cupe mari. Cluj. Arbore de dimensiuni mai mari. L. sunt lat-ovoide. evident turtite. aşezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor. Quercus coccinea Muenchh. pe dos peri evidenţi la intersecţia nervurilor. au numeroase lenticele roşcate (nu galbene ca la Quercus rubra). Toamna frunzele se colorează în roşu aprins. maxima şi Quercus coccinea prezintă caractere intermediare. mai mici decât ale speciei precedente. fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri şi aliniamente (Ex. păroşi în jumătatea superioară. rămânând pe arbori până spre iarnă târziu. are tulpini drepte. Mugurii sunt bruni-întunecat. Iaşi. rotunjite la bază. Este o varietate a acestei specii introdusă la noi mai mult decât varietatea tipică.stejar roşu Specie de origine americană. până la 30-40 de ani. a fost introdusă la noi în parcuri şi grădinile botanice din Bucureşti. brune-ruginii. la 50m înălţime. A fost confundat deseori cu Quercus rubra. maxima (Marsh.)Ashe. cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumătăţii laminei. glabri. de 8-15cm lungime. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea. Bucureşti. mai ales în tinereţe. 6m înălţime. Bacău. inclusiv cerul. La 10 ani atinge. Creşterea este foarte rapidă.

50m. de peste 25m şi prezintă frunze relativ mici. Atinge înălţimi de 20m. mici.) Oerst.25). de 812cm. cupa prezintă solzi alungiţi. ovoizi. eliptice. greu permeabile. cu 2-3 perechi de lobi înguşti şi sinusurile larg rotunjite. Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei. concentrată spre vârful tulpinii. compacte. Quercus imbricaria Michx . în vestul Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri (fig. Lujerii anuali muchiaţi. se cultivă la noi în scop ornamental. de regulă bienală.stejar cu frunza întreagă Originar tot din America de Nord. Quercus cerris L. în profunzime de culoare roşie-cărămizie. subtropicale. are scoarţa netedă. cu marginea lobată. uneori marcescente. foarte rar sempervirescente. apendiculaţi. – stejar de baltă. dinţată sau întreagă. stejar de mlaştini Este originar din sud –estul Americii de Nord. Maturaţia. Este o specie termofilă şi xerofită. ca şi specia precedentă. Cerul atinge dimensiuni mari. frunze oblongi. mediteraneene. Ceroi Specie cu areal nord-mediteranean din Spania până în Turcia. Mugurii. În ţara noastră se găseşte la câmpie. Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde. cu marginea întreagă. – Cer. pietros şi negricios. foarte adânci. tomentoşi. de asemenea 122 . dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase. puternic uscate în timpul secetelor de vară). şi urcă la 500-600m altitudine la coline. Este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice. cu crăpături longitudinale. caracteristică. Coroana. Subgenul Cerris (Spach. suportă bine seceta şi uscăciunea. cu sezon de vegetaţie lung. uneori înţepători. Are frunze caduce. cilindrice. cenuşii sau bruni-verzui. pe dos pubescente. În Munţii Apuseni urcă la 900 m altitudine. este îngustă şi destul de bogată în frunziş.Quercus palustris Muench. creşte în climate calde. nelobată. lung-peţiolate (peţiol de 2-5cm). care se pot urmări până la vârf. Are tulpini drepte. Atinge înălţimi mari. de 7-16cm lungime şi 2-5cm lăţime. înălţimi de până la 35m şi grosimi de 1. cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primăvara. ritidom format de timpuriu. gros.

Subgenul Lepidobalanus se împarte în şase secţii şi mai multe serii. marcescente. Longevitate este relativ redusă. alungiţi. ascuţiţi la vârf. Frunzele sunt eliptice până la oblong-ovate. numai în lungul nervurilor). Include arbori originari din regiunea temperată a emisferei nordice. dinţate sau întregi.5cm lungime. „Aorentevariegata” Quercuss cerris cv. verde-închis lucitoare şi cenuşii sau gălbui pubescent-tomentoase (la maturitate. pe faţă aspre.tomentoşi. Mai rar folosiţi în amenajări peisagere sunt cultivarurile: Quercuss cerris cv. sau scurt pedunculate. cu frunze caduce. trunchiat şi mucronat. rotunjite. Maturaţia ghindelor este anuală.)Oerst. Ghindele sesile. triunghiulari. Lăstăreşte viguros. ca la stejarul roşu. în afară de Quercus cerris. Ele au lobii întregi. Frunzele sunt pieloase. la vârf acute. este prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate. Creşterea puieţilor în primele decenii este mult mai rapidă decât la stejar sau gorun. persistente. divergenţi. Din cele şapte specii de stejari care cresc spontan la noi. de 5-15cm lungime.300 de ani. rar bienală. terminaţi într-un mucron scurt. Stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi lemnoşi. recurbaţi. lobate şi rareori dinţate: excepţii Quercus suber cu frunze aproape întregi şi Quercus ilex cu frunze persistente. slab cordate. se recunosc după stipele filamentoase. Peţiolul de până la 2. mai des decât ceilalţi stejari indigeni (periodicitate 3-5 ani). dinţaţi sau lobulaţi. nu depăşeşte 200. ce depăşesc lungimea mugurilor. „Laciniata” Subgenul Lepidobalamus (Ende. 123 . se coc numai în toamna anului al doilea. celelalte sunt incluse în acest subgen. la bază îngustate. Au lungimi de până la 4-5cm. pe margini sinuatdinţat-lobulate până la penat-sectate. ghimpoşi. cu vârful caracteristic. şi foarte rar drajonează. Fructifică la vârste relativ reduse.

ca şi ghindele. Are temperament de ceva mai delicat decât stejarul. afânate. cu ierni aspre şi amplitudini mari de temperatură. deşi sistemul radicular este mai puţin profund decât la stejar. compacte. Coroana este relativ 124 . solzii cupei neconcrescuţi. datorită litierei bogate în substanţe tanante. Există şi motive ca şi cele trei subspecii să fie considerate specii veritabile: Altitudinal. gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile foarte puternice. sesile. mai îngust şi mai regulat brăzdat. deasupra celorlalţi stejari indigeni şi formează obişnuit arborete pure. La noi. Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. greu alterabile. Caucaz şi Liban. cu solzi mărunţi. mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari indigeni. Caracterul mezofil al gorunului. lăţite treptat spre stigmate. se dovedeşte însă mai puţin adaptat la rigorile climatului continental excesiv. Ritidomul este cenuşiu închis. Tulpina. dreaptă aproape până la vârf. rămânând totuşi o specie de lumină. flori femele cu stile libere. afânate. fără a fi sensibil la doborâturi. mai superficial. în general. Spre deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate. Scoarţa conţine tanin în proporţii ridicate. gorunii se situează. Din punct de vedere ecologic. pe terase şi coaste însorite. profunde (Fig. gorunii sunt reprezentaţi prin trei subspecii cunoscute şi sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis. În regiunea de dealuri. de până la 40-45m. Gorunul ca şi stejarul contribuie puternic la levigarea solurilor. ssp. petraea (Liebl. cu 5-9 perechi de lobi. Seria sessiliflorae Loj. Asia Mică. Gorunii Cuprinde patru specii. Gorunul atinge înălţimi mari. aerisite.26.gorun Arealul este redat în fig. gorunul se comportă în multe privinţe diferit de stejar. lipsite de peri. care se întind din Africa de Nord şi Peninsula Iberică spre estul Europei. suportă mai greu solurile argiloase. cilindrică. cu marginile laterale nesudate între ele. cu textură mai grosieră li umiditatea mai constantă. Este mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii. Seria se caracterizează prin: frunze relativ lung peţiolate. aşa că.Secţia Roburoides Schw.27). este pus în evidenţă de frunzele sale subţiri.) Soó . Rădăcinile se dezvoltă viguros din primul an. adeseori pe soluri cu textură grosieră. numite gorunete.

de 1-2. asemănător cu Quercus petraea ssp. smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Lujerii.bogată şi uniformă. au 1. rotunjiţi. stau îngrămădite către vârful lujerilor. răspândită în sudul ţării. petraea şi mezoxerofită. prinse pe un peţiol lung. Ulterior îşi activează creşterea care se menţine susţinută până la vârste înaintate. Arbore de mărimea I. petraea. Florile. Quercus petraea pendula. Quercus petraea laciniata. de 8-13cm. Subspecie mai termofilă. cele femele şi fructele (nucule) dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt. cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară. de culoare brună. de care se deosebeşte mai ales prin: muguri evident mai mari. unisexuat-monoice. de cca. variabile ca formă. 8mm lungime. verziîntunecat. atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 60-70 de ani). glabri. cu 5-8 perechi de lobi. ovoid ascuţiţi. la vârful lujerilor. la bază trunchiate sau 125 . de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. iar mugurii. Florile mascule sunt grupate în amenţi. gorun de Dalmaţia. uneori 500 de ani. au puţine lenticele eliptice.5cm lungime şi sunt de formă caracteristică. fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani. gorun auriu.5cm. Gorunul creşte încet în primul deceniu. cu frunze tinere purpurii. Frunzele. neauriculate. Longevitatea atinge circa 300-400 ani. ca şi muguri. de 8-16cm lungime. pe dos la maturitate fin pubescente (perişorii nu pot fi însă observaţi decât cu lupe) sau cel puţin. sunt ovoizi sau ovoconici (fig. de regulă rombic-ovate. frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului. Varietăţi şi forme: Quercus petraea purpurea. sunt subţiri. Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea ssp. Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5.5cm lungime.5-2. frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate. frunzişul acoperind destul de bine solul. dalechampii (Ten) Soo. întregi sau slab lobulaţi. Quercus petraea longifolia. ca stejarul. Pe margini. „de butoiaş”. Gorunul fructifică la vârste înaintate. la bază îngustate. în general mai mici decât la stejar. până la gălbuie. până la 1-1. spre vârf treptat şi lung îngustate.105). Quercus petraea ssp. ovoid-elipsoidală. apar prin aprilie-mai. mici. dezvoltând mai puternic rădăcinile.

glabri. Stejarul este o specie de climat variat. ca şi ghindele. uneori glabre (fig. polycarpa (Schur) Soo -gorun transilvănean Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. vegetând adeseori pe soluri superficiale. cu vârful lat rotunjit. în general. la vârf pubescenţi. glabre sau păroase. dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora. Quercus robur L. (Quercus pedunculata Ehrh. Prezintă următoarele caracteristici: ritidom adânc crăpat. cu 5-7 perechi de lobi.) – Stejar.2cm. frecvent cu trăsături continentale. frunzele mari. obovate. sunt sesile sau scurt pedunculate. câte 1-3. marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf). Tufan Arealul este redat în fig. la început pe dos stelatpubescente sau glabre (fig.107). Secţia Robur Schb. cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi (gheboşi). Creşte 126 . penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei. lujeri anuali. dalechampii decât de Quercus petraea ssp. aproape egal distanţate pe lujer. la câmpie şi coline. scheletice. mugurii relativ mari. baza trunchiată sau uşor cordată. Atinge până la 25m înălţime. Frunzele sunt caracteristice. lujeri brun-roşcaţi sau verzi-întunecat. ovaţi până la oblong-lanceolaţi. fructe tot sesile. de 7-15cm lungime şi 5-7cm lăţime. uneori acuţi. Include două specii îndigene întâlnite la altitudini joase. până la adânc penat-lobate. florile femele. coroane globulare. Ghindele. cu marginile concrescute şi cu vârful liber. cu pereţi groşi. numai la vârf pubescenţi. Seria pedubculatae Schwz. îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe). prinse pe un peduncul lung. cupa brună. cei de la bază evident gheboşi. până la 1. la maturitate.28. cu baza auriculată.lat-cuneate. ovoid-alungiţi. se dovedeşte foarte rezistent la gerurile de iarnă. prevăzuţi cu solzi laţi. Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie. lat-eliptice până la obovate. cu perii. pe dos.106). cupa cenuşie. petraea. solzii cupei alipiţi. cu peţiol scurt. Quercus petraea ssp. Este pretenţios faţă de sol. sinuat-lobate.

lungimea lujerului anual se menţine la 20-30cm. concrescuţi. La maturitate.viguros pe soluri aluvionare din lunci. până la 0. două săptămâni mai devreme decât la gorun. glabre. în masiv după 70 de ani. liberi numai spre vârf. de 2-4cm lungime. sunt lobate până la penatsectate. cu unele neregularităţi de creştere. se cunosc formele: Quercus robur fastigiata. alungită până la cilindrică. de 2-4mm lungime bruni-lucitori. Nucula. După port. de 6-20cm lungime. mugurii ovoizi. tulpina devine conică. deşi au caractere variabile. de 3-6(10)cm. Florile uniasexuat-monoice. triunghiulari. întinse orizontal. plani sau mai mult sau mai puţin bombaţi (cei de la bază). În arborete rărite sau în special în stare izolată. noduroase. argiloase. de formă ovoidă. pe dos. pietros. de culoare brună-gălbuie. pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10m). Este pretenţios faţă de lumină. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să reziste şi pe soluri compacte. grupate câte 3-6 în ciorchini. are capacitate de adaptare la diferite cuantumuri de precipitaţii (ca şi de căldură) evident sporită faţă de gorun. în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1m sau mai mult. în lungul nervurilor. rădăcinile pe soluri profunde. verzi (la ghindele proaspete). lipsită de peţiol sau peţiol scurt. tare. mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului. izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp. acoperită cu numeroşi solzi imbricaţi. după care poate fi deosebit uşor de gorun. deşi cu caracter în general mezofil. muchiaţi. cele femele lung pedunculate.10 ani. strâns alipiţi. Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung. Cupa lemnoasă. Creştere înceată în primii 5. Frunzele. bruni-măslinii. aproape semisferică. la maturitate pieloase şi numai rareori cu peri disperşi. Stejarul. Fructifică târziu. se desface în ramuri viguroase. cel terminal cu cinci muchii. Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brunnegricios. Coroana. odată la 6-10 ani. alterni şi mai numeroşi spre vârful lujerilor (fig. are tulpină dreaptă. cu lăţimea maximă în treimea superioară. se recunosc uşor după forma generală obovată şi baza terminată în două urechiuşe evidente (auriculată).6cm lungime. Lujerii sunt viguroşi.108). Apar cu cca. glabri. adânc brăzdat longitudinal şi transversal (crăpături până la 10cm adâncime). 127 . bine elagată şi coroană destul de îngustă. este la vârf acută. Stejarul poate atinge până la 50m înălţime şi 1-2m diametru. cu câteva dungi longitudinale. Are înrădăcinare pivotantă.

reuşind să fructifice mai des decât acestea. Creşte pe soluri profunde. Munteniei. lipseşte complet din Banat şi Transilvania. Asia Mică. cupa are solzi gheboşi. foarte caracteristici. Ghinda este mare. aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. Pe faţă sunt verzi-întunecat. au lăţimea cea mai mare la mijloc sau spre vârf. sunt prinse pe un peţiol scurt de 4-10mm. lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană. Caucaz (fig. Frunzele. La noi se găseşte în silvostepa Olteniei. Quercus robur concordia. de regulă pubescente. Este un impunător arbore ornamental. cu peri fasciculaţi. rareori glabrescente. aşezaţi în rânduri circulare. formate pe loess dar şi pe psamosoluri. de talie mică. reuşind să fructifice mai des decât acesta.29). cu vârf lat. cu frunze galben aurii. are tulpina dreaptă. Longevitate 200-300 ani.26). Fructele sunt aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15cm). pe dos caracteristic cenuşii-brumării. relativ rezistent la secetă. Ritidomul se formează de timpuriu. 128 . Quercus pedunculiflora K. de 3-5cm lungime şi până la 2cm grosime. Dobrogea (fig. glaucescente. foarte diferite ca formă. dar mai puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. Este o specie iubitoare de căldură şi mai rezistentă la secetă decât Quercus robur.Koch – stejar brumăriu Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică. Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul. Arbore cu înălţimi până la 25m (exemplare chiar peste 25m înălţime în pădurea Punghina-Mehedinţi).Quercus robur pendula. mai gros şi mai adânc crăpat decât la stejar. În staţiunile cele mai uscate frunzele devin coriace. Înfloreşte cu circa 2 săptămâni mai târziu ca stejarul aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii.

nu depăşeşte 25-30m. La noi apare în Muntenia şi Oltenia. Frunzele. Are temperament de lumină-semiumbră (ceva mai puţin de lumină decât stajarul). frunze adânc penat lobate. auriculate şi sesile sau scurt peţiolate. rezistă la geruri. Tulpina.8cm lungime. câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală. măslinii. Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. dar înaintea cerului. mai subţire decât la ceilalţi stejari. sunt lat până la obovat-eliptice. flori femele aproape sesile. formează de timpuriu ritidom caracteristic. are solzi caracteristici. cu stipele persistente. inclus în arealul cerului. Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit. muguri cu stipele mai mult sau mai puţin persistente. poate creşte pe solurile cele mai compacte şi îndesate. brun-negricios.110). Se întinde începând din sudul Italiei. de ţinuturi sudice. dreaptă şi plină. dezlipiţi de pereţii cupei şi peri deşi.5cm lungime. lujeri viguroşi. iarna glabri. Seria Confertae Simk. relativ deasă. dar în mod obişnuit. până în Ungaria şi România (fig. tomentoşi. dosul laminei fiind moale şi cenuşiu-gălbui. păros. la coline şi dealuri. liberi. pentru că transpiră foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol. În staţiunile cele mai favorabile. dispuşi simetric aproape orizontal. de culoare brună-gălbuie. în Banat şi Transilvania. despărţiţi prin sinuri foarte înguste. până la 1. bruni-gălbui. ovoizi.29). Seria se caracterizează prin lujeri anuali tomentoşi. 129 .) . Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari. de peste 30m. dar sensibilă la îngheţuri.2cm înălţime). cupa lăţit-conică. Sub raport edafic. Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar. de regulă mari. moale şi friabil. Ca şi cerul.24). obtuză sau trunchiată. tomentoşi sau pubescenţi. liniar-lanceolaţi. în vestul ţării. solzos. de 10-12cm lungime şi 6-12cm lăţime. prin întreaga Peninsulă Balcanică. de până la 2. Coroana este largă. concentrate spre vârful lujerilor. acuţi. mai scurte şi mai rare decât la cer. călduroase şi ierni relativ blânde.Secţia Dascia Kotschy. tomentoşi. solzii cupei alungiţi. nu prea mare (maximum 1. gârniţa este o specie semixerofită. până dincolo de 500 m altitudine (fig. cu veri lungi. cu lenticele eliptice. cu lobii principali profunzi. gârniţa poate atinge înălţimi mari. Ghinda este ovoid-elipsoidală.gârniţă Prezintă areal restrâns. se dovedeşte foarte puţin exigent. care înconjoară uneori mugurii terminali (fig.

de 0. Specii indigene: Quercus pubescens şi Quercus Quercus macranthera. ovoizi. sinuat lobate până la penat-lobate. dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios. Se găseşte pe soluri grele şi uscate. Coroana este rară. pieloase. uneori rămânând chiar arbust. Lujerii sunt cenuşii. cu lobi pe margine ondulaţi.stejar pufos. În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile. iar tulpina scurtă. tare. Frunzele. strâns alipiţi. frunze mici.Periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. Cuprinde arbori din regiuni calde şi uscate cu: lujeri anuali tomentoşi. sunt foarte variabile ca dimensiuni şi forme. des şi crăpat.8-2cm. . despărţiţi prin sinuri înguste. de 4. ovat-lanceolaţi. 100-150 ani. iar mugurii mici. pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice. dar apare dispersat în pâlcuri şi tufărişuri izolate. cenuşiu-pubescenţi. Quercus pubescens Willd. xerofită. specii exotice 130 . mai ales în tinereţe. păroşi. tufă râioasă Este un element sud-european. Seria Lanuginosa Simk. până la altitudini destul de mari 500-600m. tari. Pufosul este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni. virgiliana. Apare în staţiuni calde. 15m înălţime. Longevitatea limitată. Cupa are solzi mărunţi. des tomentoase. Creşterea este mult mai lentă decât a celorlalţi stejari indigeni.111). tomentoşi. nedepăşind cca. rezistă la secetă şi uscăciune. luminoasă. situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. submediteranean al cărui areal seamănă cu cel al cerului. strâmbă. Este o specie de valoare în staţiuni extreme. îngust-ovoide. Creşterea este mai înceată decât la ceilalţi stejari. solzii cupei ovat-lanceolaţi.5-8cm lungime. mici. Ghindele. Lăstăreşte viguros. defectuoasă. plaţi. simplu sau dublu lobate. Este o specie iubitoare de căldură. mediteranean. acuminate (fig. sunt sesile sau foarte scurt pedunculate.

puternici. cu aplicarea de hormoni şi înrădăcinare în pat cald. aşezatespiralat. Quercus suber L. Quercus marilandica Muenchh. iar 131 . ghindele mari. în aprilie prin procedeele copulaţiei.Quercus virgiliana Ten. Se înmulţesc prin seminţe. cei inferiori bombaţi. de 2-4cm lungime. prin altoire. Include arbori şi arbuşti cu lujeri cu măduva lamelar întreruptă sau continuă şi frunze alterne. de 5-8mm. cei superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit. Arbori maiestoşi.. Pentru alei şi străzi se recomandă stejarii roşii care rezistă şi mai bine la poluare. Creşte de obicei împreună cu stejarul pufos cu care se aseamănă sub aspect ecologic. Numai Quercus cerris ocupă o poziţie aparte. Quercus macrocarpa Michx. între speciile de stejari indigeni sau produs o serie de hibridări. Sunt specii unisexuat-monoice. câte 2-4 pe un peduncul lung de 1. decorează prin amenţii masculi primăvare.. Florile. Snagov) sunt cultivate şi alte specii: Quercus alba. grupuri şi izolat. imparipenat compuse. În parcuri şi grădini dendrologice (Simeria. cu solzii mai lax imbricaţi. uneori până la 8cm. Se deosebeşte de Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi. dar care se regăsesc aproape toţi în Pădurea Bejan.5-3cm. după stratificare. de 8-16cm. Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă. etc. tomentoşi. cu baza cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi (fig. frunzele mai mari. numai cu material de la plante tinere. pe dos tot pubescente tomentoase. hibrizi cu caractere intermediare. pendenţi. Bazoş. prin butaşi. ORDINUL JUGLANDALES Familia JUGLANDACEAE Linde. mascule sunt grupate în amenţi axilari. în seră. care se găsesc în diferite staţiuni din ţară. sub ceaţă artificială. Quercus bicolor Wild. Neudorf. cupa mai mare. de lângă Deva. triangulaţiei sau placaj lateral. toamna sau primăvara. sub tunel închis etanş.. În figura 30 este redată diagrama hibrizilor genului Quercus. Datorită compatibilităţii la reproducere.112). cu peţioli mai lungi. acesta nu se încrucişează cu celelalte specii de stajari. Se utilizează pentru plantaţii masive.

au un miros aromatic. până la 30m şi formează tulpină dreaptă. totuşi starea de masiv nu-i prieşte. Vânturile reci şi uscate sunt defavorabile. axilari. În stare izolată. de culoare 132 . mult timp netedă. Florile unisexuat-monoice. Juglans regia L. Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg. Este pretenţios şi faţă de sol. cei terminali cu 2-5 solzi. cu 2-4 solzi. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe. mai ales în Europa şi Asia. constant asigurată (mezohigrofit). cu coroană destul de strânsă. Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă. rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici. Frunzele imparipenat-compuse.cele femele solitare sau grupate în raceme sau spice terminale. Scoarţa. având sâmburele cu tegument lemnos şi neregulat brăzdat. cu trei grupe de urme fasciculare. mare. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Iran. dar şi în America de Nord şi Sud. India. foliole asimetrice. nuc Originar din Europa (sud-est) şi Asia. specific. China. Cele mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase. rămâne obişnuit mai scund şi tulpina prezintă o serie de umflături (gâlme). vegetează viguros pe soluri bogate. cu umiditate suficientă. Pachistan. în cea sudică (America de Sud). cu cea mai mare răspândire la dealuri. apar e uneori sălbăticit (subspontan). 15 specii arborescente. La noi se dezvoltă bine numai în zonele cu climat blând cu ierni relativ dulci. arealul cuprinde Peninsula Balcanică. primăvara se dezvoltă în amenţi lungi. Cicatricea frunzei. Maturaţia anuală Genul Juglans L Include cca. – nuc comun. globuloasă. răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai mică. fără geruri mari şi cu îngheţuri puţin frecvente. cu ramificaţii puternice. uneori suprapuşi câte doi. Înrădăcinarea pivotantă. Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. iar scoarţa şi frunzele conţin substanţe aromatice. Mugurii sunt alterni. Himalaia. Are temperament mijlociu. În masiv poate atinge înălţimi mari. iar coroana devine largă. pendenţi. începând de la câmpie până la circa 800 m altitudine. Asia Mică. în raceme terminale. cei laterali globuloşi. tanante şi colorate.

Drupele elipsoidale. amenţii masculi negricioşi sau verzi-negricioşi. Frunzele imparipenat-compuse. au miros aromat şi măduva largă. Înrădăcinarea este puternic pivotantă. înveleşte o sămânţă mare (miezul nucii). lucitori. puieţii din sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an.argintie-cenuşie. lamelar întreruptă (fig. câte 1-4. „Pendula”.113). Florile sunt unisexuat-monoice. 133 . este comestibilă. glabre. sferici. de 6-12 cm lungime. Nuca ovoidă. zbârcită. nucul comun este preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă. sunt acute sau acuminate. rădăcinile fiind cărnoase şi suculente. verde. ovoidglobuloşi. Capacitatea germinativă 60-80%. nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru alte specii. aşa încât puieţii se transplantează greu. incomplet despărţită de doi pereţi subţiri. Se obţine din sămânţă şi lăstari. Celelalte specii de nuci reclamă aceeaşi tehnologie de înmulţire şi cultură. are numai la bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis. Sămânţa. care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure. „Purpurea”. Lujerii sunt viguroşi. iar cei laterali mici. florile femele terminale. Cicatricea frunzei este mare. foarte nutritivă. Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. purpurii sau verzui. sesile. doar pe dos cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor. dar la Juglans regia se preferă semănăturile de primăvară. asimetrice. Creşterile se menţin active în tinereţe. eliptice. glabri. pe margini întregi. Juglans regia cv. Longevitatea până la 300–400 ani. pendenţi. până la 7 mm. Importanţa deosebită rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului. are puţini dăunători biotici. Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari. cu stigmate răsfrânte. Dintre cultivarurile mai frecvente se amintesc: Juglans regia cv. acoperită de o pieliţă subţire. cu crăpături rare. Mugurii cu solzi negricioşi. lungi de 8-10 cm. Lăstăreşte viguros. de 4-5 cm diametru. cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat. au înveliş exterior cărnos. cei terminali mai mari. suprapuşi. după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn. se seamăna toamna. bruni-verzui. la 8 ani poate atinge 1m înălţime. de 12-14m. sunt adeseori grupaţi câte doi. plăcută la gust. Ca şi celelalte juglandacee. Conţine substanţe tanante şi puternic odorante. pieloşi. cu trei grupe de urme fasciculare. dar e sensibil faţă de poluanţi. cu 5-9 (11) foliole opuse.

bine aprovizionate cu apă. creşteri active realizează numai pe soluri bogate. în zonele cu climat blând. dar urcă adesea în zonele colinare. Faţă de condiţiile din sol este mai puţin exigent. afânate. Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia. La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea. nuca aproape globulară. Arbore de talie mare. brun întunecat. Constituie un excelent arbore ornamental. cu coaja mai groasă. plină bine elagată. neregulat serate pe margini. însă pubescent şi nedehiscent. utilizarea în cultura este mult mai restrânsă faţă de nucul negru. pubescenţi. suferă totuşi de pe urma de îngheţuri târzii şi timpurii. se păstrează mult timp netedă. uneori puţin piriforme. ritidom adânc brăzdat.nuc negru. cei 134 . iar mugurii. Tulpina este destul de dreaptă.nuc american cenuşiu Originar din estul Americii de Nord. cu înveliş cărnos. Lujerii sunt pubescenţi şi glanduloşi în tinereţe. verde (la maturitate negru). Este ceva mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decât ceilalţi nuci. foarte zbârcită şi foarte tare. Are temperament intermediar între nucul comun şi nucul negru. mai adânc şi mai neregulat brăzdată. care atinge 40-45 (50) m înălţime. lung acuminate. permeabile. dar mai mari. Juglans cinerea L. . Lujerii sunt nelucitori. Fructele. până la 40 cm lungime. tomentoşi. cu foliole mai numeroase (15-23).114). unde arealul său se suprapune parţial pe cel al nucului negru.23). Frunzele imparipenat-compuse. Se foloseşte izolat. conţine un miez ce se scoate cu dificultate (costeliv). cu muguri cenuşii-tomentoşi. . la 350-400m. Are temperament mai de lumină decât nucul comun. ovat-lanceolate. pe alei sau în grupuri. unde se localizează de preferinţă în luci. Tulpina dreaptă. scoarţa este cenuşie. drupe sferice. des pubescente şi glanduloase pubescente pe dos. nu suportă soluri compacte. Arbore de mărimea a-II-a. de asemenea. până la 20 m înălţime (excepţional până la 30 m). foliola terminală este mai mică (fig. Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline (până la 500m altitudine). s-a folosit exclusiv ca specie ornamentală. nuc american Specie originară din sud-estul Americii de Nord (fig.Juglans nigra L. ferit de îngheţuri timpurii şi târzii. La noi. este relativ rezistent faţă de poluanţi din grupa oxizilor de sulf. puţin turtită. Longevitatea 400 ani. prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia). cu veri lungi şi călduroase.

iar cei laterali câte doi. ca şi rahisul. Lujerii anuali viguroşi. creşte bine pe soluri profunde. La noi se găseşte în parcuri dendrologice (Simeria. pubescenţi numai la început. cu miezul dulce sau amărui. serate. de 12-18 mm. Florile unisexuat-monoice. pubescente.115). cei laterali mai mici. se sparge extrem de greu. cu vârful ascuţit şi coaja foarte groasă. cu 3-4 solzi păroşi. iar pe faţă numai fin pubescente(fig. rezistă destul de bine la ger. apoi glabri. (Hicoria Raff. câte 2-3. cel superior pedicelat. se desface în fâşii lungi. cu tegumentul adesea muchiat longitudinal. de 1317 mm lungime. frunzele imparipenat-compuse. este sensibil la transplantare Arbore de dimensiuni mari. Este un interesant arbore ornamental. Frunzele imparipenate. bine conformată şi elagată. în patru muchii. alungită. ovoizi. lipicioase.23).) Cuprinde specii arborescente. Spre deosebire de nuc. în regiuni de câmpie şi deal ale ţării noastre. iar miezul este puternic strivit între pereţii despărţitori. cei laterali. Bazoş. Creşte destul de încet în tinereţe. în aliniamente sau grupe. Reclamă zone de cultură cu climat blând. au la bază un inel păros caracteristic şi măduva continuă. temperament de semiunmbră. în patria sa de origine poate atinge înălţimi de 40 m şi grosimi de cca. areal asemănător cu nucul negru. glanduloase. mici. grupate câte 2-5 în ciorchini pendenţi. Mihăeşti). cu măduva continuă. al XVII-lea. Cicatricea cu marginea superioară întreagă şi ciliată.) K. Carya ovata (Mill.terminali foarte mari. stau suprapuşi câte 2-3.) – carie. revene. Genul Carya Nutt. Nuca. compuse din cinci sau uneori. hicory Specie din sud-estul Americii de Nord (fig. Fructele sunt ovoid-alungite. suprapuşi. Se foloseşte izolat. lăstăreşte puternic. În masiv are tulpină dreaptă. introdus în Europa din sec. ca şi la nuc. cu amplitudini mici de temperatură la câmpie şi dealuri. drupa globuloasă sau alungită. dehiscentă în 4 valve. nuca. din şapte foliole 135 . Frunzele au 11-17 foliole. cu lujeri viguroşi. ritidomul său. Longevitate 350 de ani. pe dos glandulos-pubescente. adeseori suprapuşi. vâscoase. bine dezvoltat. este tare şi neregulat brăzdată. Koch (Hicoria ovata Britt. mugurii terminali mari. Mugurii terminali sunt mari. 1 m.

fertile. chiar mlăştinoase. aproape anual. fără geruri prea mari şi soluri umede. de 3-6 cm diametru. netedă. oblong-lanceolate. (Carya pecan). Pterocarya caucasica C. sferice. Scoarţa are crăpături subţiri.Koch. cu măduva lamelar întreruptă. spre vârf puţin pubescenţi. Nuca. Carya glabra (Mill) Sweet. dezvoltă un înveliş gros. comestibil. după aceea creşterea se intensifică. În primii 5-10 ani creşte mai lent. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni.Mey) Specie exotică. sesile. Drupele. verzi-măslinii. cei din vecinătatea cicatricei foarte mici. unii pedicelaţi. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. cu înveliş subţire. Mugurii nuzi. lungi de 10-15 cm. cel superior mai mare. pe margini serate şi ciliate.A. (Pterocarya fraxinifolia Spach.117). Se recomandă metoda Dunster – semănarea individuală în recipiente înguste şi adânci.. Florile sunt monoice. Pterocarya pterocarpa (Michx) Kunth. acut-serate. Se foloseşte în grupuri la marginea masivelor. Realizează până la 30 m înălţime. Dacă se obţine din sămânţă. prelungit în două aripioare semicirculare. stau la distanţă mare faţă de cicatrice. dar în culturile de la noi puterea germinativă a seminţelor este relativ mică. care permit dezvoltarea pivotului. care se crapă regulat. în patru valve de mărime asemănătoare. originară din Asia Centrală. Frunzele sunt imparipenat-compuse.116). asemănătoare cu cele de frasin. la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini botanice. iar fructele sunt nuci foarte mici. foliola din vârf fiind mult mai mare (fig. dehiscent. cu 11-21 foliole. de 812 cm lungime. suprapuşi câte 2-3. În culturi la noi s-au introdus şi alte specii de Carya: Carya cordiformis (Wangenh) K. Preferă climate montane. pendente. racemul fructifer având în total până la 20 cm lungime. Fructifică abundent. Lujerii sunt viguroşi. dar cu muchii longitudinale şi cu o coajă mult mai subţire în comparaţie cu a nucului. lipsită de zbârcituri. are miezul dulce. 136 . în raceme lungi. pe dos cu peri stelaţi (fig. nucile se stratifică în nisip reavăn şi se seamănă primăvara în februarie-martie.Koch.eliptice până la oblong-lanceolate. Carya illinoiensis (Wangenh) K. Genul Pterocarya Kunth. alburiecenuşie.

răspândire mare. Se foloseşte izolat sau în grupuri. Genurile Populus şi Salix. butaşi de rădăcină. Europa. prezintă muguri pe rădăcini. Cuprinde aproximativ 35 de specii. sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive. are creştere rapidă. ORDINUL SALICALES Familia SALICACEAE Mirbel. Fructele capsule. Muguri alterni. America de Nord. sălcii. Multe vegetează pe malul apelor. marcotaj prin muşuroire sau drajoni. butaşi. flori unisexuat-dioice. Seminţele pot germina la scurt timp după diseminare (chiar în câteva ore). drajoni sau marcote). în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi. Înmulţirea se poate face din sămânţa. din regiunile polare până în zona ecuatorială. inclusiv pe cale vegetativă (lăstari. rezistă la inundaţii. care le-a permis să ocupe teritorii însemnate.Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă. în amenţi pendenţi. deoarece frunzele rămân verzi până toamna târziu. simplitatea structurii florale (specii unisexuat-dioice). Genul Populus L. Salicaceele dispun de o mare capacitatea de regenerare. În general. se desfac în 2-4 valve. Asia şi nordul Africii. sau primăvara. răspândite în majoritate în emisfera nordică. după o prealabilă stratificare. se coc devreme (diseminarea prin mai-iunie). 137 . conţin seminţe cu smocuri de peri albi. uşurinţa diseminării şi marea capacitate de regenerare pe cale vegetativă sunt strâns corelate cu larga adaptabilitate a multora dintre speciile de plopi. Semănatul se execută imediat după recoltare.

la bază trunchiate până la slab cordate. alb tomentoase pe dos. lung-peţiolate şi tomentoase pe faţa inferioară. afânate. dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm lungime. Frunzele. negricios la bătrâneţe. Populus alba L. umede). caracterizate prin scoarţa tulpinii mult timp netedă. de asemenea. Frunzele. ovate până la rotund-ovate. în Lunca şi Delta Dunării. rămâne totuşi o specie heliofilă. uneori lobate.31). prin martie-aprilie. dar de culoare cenuşie. Înrădăcinarea este relativ profundă.5 m în diametru). la începutul primăverii. Coroana. 3-5 palmat-lobate. adânc brăzdat. de obicei prin luncile râurilor. cu scvame dinţate. La noi creşte la câmpie şi dealuri joase. albicioşi. iar seminţele sunt mici. cilindică. putrnic ramificată. se împrăştie imediat. albicioasă. Lujerii anuali şi mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu. destul de luminoasă. Înfloreşte devreme. Capsulele sesile sau scurt pedunculate. de 3-4 mm lungime. Mugurii sunt alterni. Realizează dimensiuni mari (30-35 m înălţime şi peste 1. ramificată viguros şi neregulat.Secţia Leuce Duby Cuprinde specii de plopi albi şi tremurători. deşi rămâne în urma celorlalţi plopi indigeni. acute. rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă. subrotunde sau ovate. – Plop alb Specie indigenă. prin mai. ovo-conici. prevăzute cu smocuri de peri lungi. Tulpina. Florile sunt unisexuat-dioice. dar mai bogată decât la ceilalţi plopi. cu numeroase rădăcini laterale. cu 3-5 solzi. lung peţiolate. pe margini numai sinuat-dinţate sau lobulate. dezvoltate în amenţi de 5-7 cm lungime. verzuie sau cenuşie (doar arborii bătrâni formează ritidom). cu textura uşoară. groasă. este exigent faţă de căldura estivală. cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici. Prezintă două varietăţi mai importante: 138 .118). se situează în fruntea plopilor indigeni în ce priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri profunde. albă şi netedă până târziu şi ritidom pietros. rar şi lung ciliate pe margini (fig. ca de „vată”. se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei (fig. Plopul alb denotă o amplitudine climatică largă. numeroase. are scoarţa caracteristică. Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari. Are temperament mai de umbră decât plopul negru. Capsulele se coc de timpuriu. ovate până la oblongi.

200–300 ani. netedă. cu frunze alb-cretaceu tomentoase pe dos. Rezistă relativ bine la inundaţii. bine elagată. scoarţa netedă verde-cenuşiu-deschis. La noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg. cu 5-7 lobi. Rezistă la asprimile climatul continental. arbore de dimensiuni mijlocii. cei floriferi sunt globuloşi. Tulpina este dreaptă. este compusă din puţine ramuri groase. Fructifică la vârste relativ mici. nivea (Willd. afânată. acide. în partea inferioară. Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate. din care drajonează puternic. Coroana. formează uneori ritodm gros. la munte sau deal. ovoidală sau larg cilindrică.Populus alba var. bruni-roşcaţi. conici. câteodată chiar la câmpie. dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral. cu areal foarte larg în Europa şi Asia (fig. Vegetează destul de activ şi pe soluri sărace. . Lujerii sunt obişnuit. Faţă de sol are pretenţii mici. este o veritabilă specie pionieră. de culoare negricioasă. Este o specie rustică faţă de condiţiile climatice. argintii pe dos. fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. Specie indigenă. dar după 100 – 150 ani tulpinile devin larg scorburoase. anual şi abundent. cu scoarţa albicioasă-verzuie. la vârste mari. Populus tremula L. cu vârful ascuţit. plopul tremurător este obişnuit. Nu este un arbore tipic de luncă. sunt foarte lucitori. creşte pe soluri de pantă.) Dippel. frunze adânc lobate. Mugurii. mai rar sericeu păroşi. îndeosebi pe malul apelor. Sistemul radicelar este superficial. coboară frecvent la deal. Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. pyramidalis (Bunge) Dippel. urcă până la 1600m în molidişuri. numai în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I. Longevitate destul de mare. cu port piramidal. apropiaţi de lujer. sărăturoase sau alcaline. cu 3-4 solzi. de 6-7 (10) mm lungime.plop tremurător. apare foarte rar pe solurile expuse uscăciunii. până la 30 m. transparentă. Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde sau lat 139 . Populus alba var. bruni-roşcaţi şi lucitori. mai mari decât la plopul alb. Sub aspect morfologic. Are temperament pronunţat de lumină.31). rezistent la poluanţi. glabri.

mugurii şi frunzele cu toment. apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare. deşi specie e foarte decorativă. glabre. cu peţiol tomentos. cele de pe lăstari sunt mai mari. 140 . lung de până la 8 cm (de aceea. Înfloreşte de timpuriu. cordiforme. sau lobulate. la distanţe foarte mari. fructifică aproape anual şi abundent. Arbore de mărimea I. În spaţii verzi. rotunjite sau slab cordate. pe dos glabrescente. nivea) – plop cenuşiu. la bază trunchiate. Longevitate mica. poate deveni invadant. cenuşii-verzui. ovat-triunghiulare. de până la 30 m înălţime. la noi.ovate. Ajunge la maturitate de timpuriu. Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime). Hibrid natural. cu caractere mai apropiate de plopul alb: lujerii. Populus x canescens (Ait. de 4-8 cm diametru sau lungime. Se cunoaşte Populus tremula var pendula. dar mult mai puţin turtit decât la plopul tremurător). lăstăreşte realtiv slab.) Sm. cu scvame laciniate şi lung ciliate. arbore mascul. de până la 15 cm lungime. Drajonează puternic. cu peţiol puternic comprimat. Creşterile sunt foarte active în tinereţe. la vârf acute sau rotunjite. 60-80 ani. înaintea înfrunzirii. după 20 de ani. păroase pe dos (fig. (Populus tremula x Populusalba var. dar de nuanţă cenuşie (fig. pe margini inegal serat-crenate. Seminţele se împrăştie rapid.122). Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme. frunzele de pe lujerii lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb (ovate. cenuşii-tomentoase pe dos. Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai. sinuat-dinţate. Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase. se mişcă la cea mia mică adiere de vânt). relativ uscate estival (Lacul Sărat).119). cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde. foarte păroşi.

Ritidomul se formează de timpuriu şi adeseori. Populus nigra L. Capsulele. lung acuminate. cu miros aromat cleioşi. şi are pretenţii mai reduse faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Amenţii masculi ating 4-6 cm lingime. cu port caracteristic. iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă. conici-alungiţi-ascuţiţi. Este arbore de mărimea I. este mai rezistent la geruri. de 1-2 cm lungime. pe margini mărunt crenat-serate. Coroana este asimetrică. Sub aspect edafic este mai puţin exigent. cv. Din punct de vedere al cerinţe ecologice se apropie mai mult de plopul alb. numai cu vârful puţin recurbat spre exterior. Tulpina este dezvoltată adeseori neregulat. neregulată. iar cei femeli au 10-15 cm. Italica (P. rombic-ovate. gros. la bază lat-cuneate sau evident cuneate. cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m. şi ritidomul adânc 141 . apropiaţi de lujer. Plopul negru prezintă unele varietăţi sau varietăţi de cultură (cultivare): Populus nigra L. glabri. iar lujerii sunt rotunzi. scoarţa cenuşie-negricioasă. Pe porţiuni acoperite de aluviuni apar rădăcini adventive. glabre. nigra pyramidalis (Borkh) Spach) – plop negru piramidal. iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite (fig. În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede. galbeni-verzui. galbeni-verzui. Capsule evident pedicelate. largă. lung pedicelate. cad de timpuriu. Frunzele sunt lung peţiolate. Scvamele mici. cu muguri caracteristici. este format de timpuriu.Secţia Aigeiros Duby Include plopii negrii şi hibrizii dintre ei. Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor. Frunzele verzi. suportă soluri mai compacte şi argiloase. piramidalcolumnar. laciniate. tulpina canelată la bază. este negricios. la câmpie şi coline. sunt ovoide. glabre pe ambele feţe. Este arbore de până la 25 m înălţime. drepte. dar este totuşi mai puţin pretenţios faţă de climă. Ritidomul negricios. cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire. mari. adânc brăzdat. adânc brăzdat. vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer).120). Temperament pronunţat de lumină. cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din care lăstăreşte abundent. de 7-9 mm lungime. plută Arbore indigen. pe teritoriu asemănător celui ocupat de plopul alb (fig. cele de pe brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse.31). – plop negru. Înfloreşte prin martieaprilie. Mugurii mari. răspândit în Europa şi Asia.

plopi euramericani. mai adesea însă deltoide. În general. dar ceva mai îndepărtaţi de lujer. Se cunosc numai exemplare de sex femel. muguri asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru. laciniate. 142 . Creşterea activă de la vârste mici. galbeni-deschis. Lujerii viguroşi. pe margini crenat-serate. este subţire. Scvamele sunt laciniate şi cad în timpul înfloriri. . Longevitatea 300-400 ani.n. n. Amenţii sunt de 3-5 cm lungime. netede.123). Serotina. rară.Canada). plopi negri hibrizi. frunzele au forme şi mărimi variabile. Populus canadensis Moench (Populus x euramericana) . caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt. Se poate înmulţi uşor prin butăşire. sunt glabre şi de culoare verde-deschis.brăzdat longitudinal. la bază rotunjite. tot lipicioşi. mai scurt acuminate. Înfrunzeşte aproape cu două săptămâni mai târziu decât P. ritidomul format la vârste înaintate. plopi de Canada Rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus deltoides Marsh. cu cicatrice mari. acuminate. thevestina (Dode) Bean) – plop algerian Arbore de până la 30 m înălţime. caracteristică datorită scoarţei pronunţat albicioase. cu tulpina dreaptă. triunghiular-ovate. mai rar lat cuneată. însă mai puţin apropiaţi de lujer. cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate la baza limbului (fig. trilobate. obişnuit muchiaţi. Caracteristic este faptul că se întâlnesc aproape numai la exemplare mascule. de sex bărbătesc. de până la 6-7 mm. Frunzele. Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu plopii indigeni. canelată. larg cordată sau foarte larg sagitată. căzătoare în timpul înfloriri. Fructificaţia coacerea şi diseminarea ca la plopul alb. cilindrici. Populus nigra L. Drajonează slab dar lăstăreşte şi se butăşeşte cu uşurinţă. cenuşiu. de 6-8 cm lungime. mai mici. cu coroana piramidală. Coroana îngust piramidală. are ramuri subţiri. Lujerii glabri. Mugurii sunt mici. cu crăpături relativ regulate. rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile. glabri sau dispers pubescenţi. cu scvame glabre. Nu tolerează apa stagnantă. cu baza trunchiată. iubitori de căldură. Cultivare larg creditate: Populus canadensis cv. cv. cv. Thevestina (P. Frunzele. Italica. rombic-ovate.

Frunzele. iar coroana îngustă. au frunze şi muguri cu miros aromatic. La noi. pe margine fin crenat-serulate. pe margine fin crenat-serate. verzi închis şi lucitoare pe faţă. Creşteri excepţional de rapide. cu muguri lungi. coroana piramidală. la bază rotunjite sau slab cordate. lungi de 8-14 cm. Secţia Tacamahaca Spach Cuprinde plopii balsamiferi. rombic-ovate. coroana îngustpiramidală. pe dos verzui-albicioase. recurbaţi puternic şi vâscoşi. cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită. butaşii de Populus alba var. ca arbore izolat.Populus canadensis cv. glabri sau fin pubescenţi. apoi largă. Foarte ornamentală este Populus simonii var fastigiata – coroana tipic piramidală. cu luciu metalic (fig. Eugenei. pyramidalis se plantează în răsadniţe. de 5-10 (12) cm lungime. ovoidal-piramidală. glabri. ovate sau obovate. cu muguri mari. direct în teren. La noi se cultivă în scop ornamental în aliniamente intravilane sau extravilane. de sex bărbătesc. frunzele mai mici. prin seminţe la speciile care nu butăşesc uşor (plopul alb. coroana foarte largă. coroana îngustă. bruni-roşcţi. semănatul se face imediat după recoltare. foarte flexibili. plopul tremurător). fiind rezistent la ger.124). Destul de rezistenţi la poluare. Populus canadensis cv. de sex femeiesc.124). acuminate. Populus trichocarpa Torr. Realizează înălţimi de 15-20 m. tulpina fiind dreaptă. – plop chinezesc Originar din Chinei nordică. Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi. Populus canadensis cv. se taie ramuri cu fructe înainte de desfacere şi se ţin în apă. Robusta. culturi experimentale în staţiuni premontane. pieloase. Prin butaşi lignificaţi. Înmulţirea. Frunzele. Populus simonii Carr. Et Gray – plop balsamifer Originar din vestul Americii de Nord. de sex bărbătesc. în parcuri. Lujerii sunt gălbui-bruni. Realizează înălţimi de până la 60 m. Populus canadensis cv Marilandica – sex femeiesc. Se butăşeşte uşor. în buchete. Regenerata. se situează în frunte arborilor repede crescători indigeni sau exotici introduşi la noi. ascuţiţi la vârf. albicioase sau ruginii pe dos (fig. butaşii se 143 . conici-alungiţi. vâscoşi-aromatici.

uneori pe străzi şi în amenajări peisagistice. Mugurii au un singur solz aparent. cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală. manifestă pretenţii mai mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Fructificaţie este abundentă şi anuală. Flori unisexuat dioice. seminţele încolţesc rapid. frunze lanceolate. După 144 . Salcia albă are o amplitudine termică largă. până la nivelul maxim al apelor de inundaţie. Se foloseşte în aliniamente. peţiolate sau sesile. La noi este o specie comună la câmpie. În general este arbore de până la 10-15 m. arbuşti. . cu stipele persistente. perdele şi plantaţii de înverzire rapidă. Polenizarea se face prin insecte. pendula pe trunchi de Populus alba. Salix alba L. în lungul văilor urcă la dealuri. Cultivarurile se obţin prin altoire – Populus alba var.salcie albă Cea mai reprezentativă specie indigenă a genului. Reprezentanţii acestui gen. Preferă soluri afânate sau moderat-compacte. în grupe. de regula erecţi. Are temperament pronunţat de lumină. Specii cu lujeri netezi şi flexibili. pe căile rutiere (plopul negru). grupate în amenţi. cu răspândire foarte largă în Europa. Se preferă arborii masculi în localităţi. Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de peri albi. în teren. dar puterea germinativa se păstrează cel mult o lună. dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m. arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul. Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată. pe margini obişnuit serate sau crenate.recoltează primăvara timpuriu. în special în lunca inundabilă. Himalaia).32). Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie. GENUL Salix Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride. arbori. limita latitudinală 62-64º şi Africa de Nord (fig. ajunge până în Asia Centrală (China. masive. mai rar întregi. la temperaturi de peste 0 0C. rezistentă la geruri mari şi la îngheţuri timpurii sau târzii. iar Populus alba var. se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe soluri argiloase. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop hibrid in decembrie. În zonele frecvent inundabile formează rădăcini aeriene la înălţimi mari pe tulpină.

splendes (argentea). alungiţi. foarte decorative. Mugurii. Florile dioice. iar lujerii sunt flexibili. la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe. Ritidomul este cenuşiu. la 20 de ani atinge înălţimi de 10-20 m. Zăvoaiele de salcie albă sau de amestec cu plopi sunt asociaţii cu structură şi configuraţie aparte. lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm.5 m lungime şi diametrul de 5 cm). subţiri. rară. cele femele în amenţi verzi. Seminţişurile (renişuri) apar repede după ce se retrag apele. Salix alba var. Prezintă a serie de varietăţi: Salix alba var. la bază cu o singură glandă nectariferă. Capsulele se coc prin mai-iunie. cu lujeri elastici şi subţiri. iar seminţele încolţesc rapid. Se înmulţeşte bine şi pe cale vegetativă din lăstari (din trunchiuri după tăiere). galbeni sau galben-roşcaţi (în răchitării). cu două stamine. Longevitate scăzută. Clone selecţionate cu o productivitate de 25 m3/an/ha. 80–100 ani. format de la vârste mici. Înfloreşte la începutul lunii aprilie. din coajă se poate extrage tanin. La vârste mici producţia de lemn este ridicată. Lemnul are albun îngust şi duramen brun-roşcat. o dată cu înfrunzirea. chiar pe apă. anual şi abundent.stipele cad de timpuriu (fig. În general tulpinile sunt defectoase. vitellina (L) Stokes. Frunzele lanceolate. globuloasă. Fructifică de timpuriu. adânc crăpat. cu frunze argintii mătăsos-păroase pe ambele feţe. au fost obţinute prin programe speciale de ameliorare. cu ovarul glabru. este uşor dar nu este durabil. vitellina pendula Rehd. este folosit în industria celulozei la chibrituri sau PAL şi lemn de foc. creşterea în volum a celor mai productive arborete este de 20 m3/an/ha. butaşi şi sade (butaşi de dimensiuni mari de 2-2. În acest sens în lume rezervaţia biosferei Delta Dunării ocupă un loc deosebit. spontană (la altitudini mari). au vârful acuminat şi marginile mărunt serate. uneori putregaiul şi scorburile apar la vârste mici 8-10 ani. rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”. albe. din ramurile tinere se pot face împletituri. alburiu-mătăşoşi-păroţi în tinereţe.retagerea apelor. încadrate în ecosisteme specifice luncior râurilor. alipiţi de lujer. Coroana este neregulată. porţiunile respective de trunchi devin foarte caracteristice. sunt foarte dese. mici. Salix alba f. iar la maturitate păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane. gălbui-roşcaţi. cu scvame păroase. verzi-gălbui sau bruni. sinuoase.125). 145 . Creşterea este accentuată. cele mascule în amenţi gălbui.

împletiturile realizate sunt grosolane.5-3 cm. cu răspândire foarte largă. lat cuneate la bază. Este o specie care invadează puternic.Pe depozite aluviale şi proluviale sau terenuri alunecătoare este introdusă ca o specie ameliorativă. brun-deschis spre bază. amenţii femeli au până la 7 cm lungime. Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. taluzuri. plesnind din locul de inserţie pe ramură. lucitori. Are temperament de lumină. relativ groşi. pe perniţe proeminente.32). Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime). obtuzi sau aproape ascuţiţi. întreruptă. Lujerii bruni- 146 . rară. este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră. apoi cu ritidom subţire. negricioşi spre vârf. dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la inundaţii mari de lungă durată. Lujerii. neregulat crăpat. ajungând la limita latitudinală a pădurilor. cu 1-2 glande proeminente la baza laminei (fig. tăieturi. Mugurii. Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca. Se instalează uşor în poieni. . stau alipiţi de lujeri. 5 cm lungime. verzui până la bruni-verzui. . pe margini mărunt-glandulos-serate. pe lizieră. cu tulpina strâmbă şi scoarţa netedă în tinereţe. Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. sporadic coboară până la câmpie. pe drumuri forestiere. Frunzele sunt oblonglanceolate. păduri rărite. Realizează înălţimi de până la 20 m. ceva mai restrânsă (fig.salcie căprească. cu răspândire asemănătoare cu salcia albă. aproximativ 700 latitudine nordică (fig. pe faşă verzi-lucitoare. La noi este o specie des întâlnită la munte şi la deal. iovă. glabri. Apar înainte de înfrunzire. Specie europeană şi asiatică. Coroana este neregulată. Preferă însă climate mai răcoroase estival.32). cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1.salcie plesnitoare Specie indigenă. prin urmare ste şi o specie pionieră care uneori se asociază cu mestecănul şi plopul tremurător. prelung-acuminate. cenuşie-verzuie. lung păroase şi cu două glande nectarifere. Creşte pe soluri de la uscate la mlăştinoase. Suportă climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. Salix caprea L. Salix fragilis L. Salcia plesnitoare se cultivă mai rar în răchitării. se rup cu uşurinţă.127). pe dos verzi-deschis sau albăstrui.

în tăieturi şi turbării. Salix silesiaca Willd. Salix caprea va fi tăiată la intervenţiile silviculturale. Se deosebeşte de Salix caprea. În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active. formă bărbătească cu amenţi galben-aurii. în amenţi erecţi. apoi glabri. Ca şi Salix caprea este o specie pionieră.salcie căprească de munte Specie originară din Balcani şi Carpaţi. duramenul de culoare roşcată mai greu. Florile. puţin răsucit sau curbat. mai tare. pletoase şi amenţi galbeni. nervurile foarte proeminente. formă bărbătească de talie mică. gălbui-roşcaţi. cenuţii-păroşi numai în tinereţe. la început tomentoşi. alb-tomentoase pe dos. Dacă regenerarea naturală se realizează greu. cu ovarele verzui. groase. destul de greu. eliptice. florile femele au un ovar glabru. ochiuri din păduri şi rarişti. cu stamine galbene aurii.126). Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului. cercuri de butoaie. . până dincolo de limita altitudinală a pădurilor. Salix caprea f. pendula. cei masculi ovoizi. păroase. apoi glabri. pe marginea pâraielor. cu ramuri scurt arcuite. se deschid primăvara foarte devreme. se poate utiliza doar pentru pari de gard. Mugurii ovo-conici. cu amplitudine ecologică largă. Dintre varietăţi şi forme amintim: Salix caprea mas. araci. cuneat-înguste. (6–12cm lungime). în tinereţe roşietice la maturitate compet glabre. Lemnul este mai rezistent decât cel al celorlalte specii de sălcii.roşcaţi sau verzui-gălbui. pe faţă glabre. devenind invadantă. fascine. 147 . apar înaintea înfrunziri. fiind mai rezistentă la ger şi îngheţuri. Frunzele. lucitori. întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine. la adăpostul salciei căpreşti se pot instala specii de bază. cu vârful acut. totişi: frunzele au peţiol mai scurţi. u marginea întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată. scoarţa conţine tanin. cei femeli cilindrici. aşa că limbul este încreţit (fig. cu peţioli de până la 2 cm lungime. comprimaţi.

incana) – răchită albă. Specie arbustivă. ovarul are stil lung şi stigmate divergente. 148 . sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă. lucitoare. sunt la vârf prelung acuminate. reavene. cu lujerii lungi. au lăţimea maximă în jumătatea inferioară. Salix elaeagnos (S. foarte flexibili. verzui sau brun-gălbui. Câteodată nuielele vor fi despicate din cauza grosimii mai mari pentru împletituri sau acestea vor fi folosite drept schelet pentru mobilier de răchită. uşor răsfrântă. se întâlneşte sporadic în luncile râurilor. erecte. pe prundul apelor şi pe conurile de dejecţie ale torenţilor. începând de la câmpie până la dealuri uneori cu răchita roşie. cenuşii-pubescenţi la îneput. erecţi. cu peri alipiţi şi cu nervura mediană proeminentă şi galbenă. randamenul maxim se obţine după 2-3 ani dacă întreţinerea este corespunzătoare solurile bogate şi irigate produce 20 t/ha. . uneori câte doi deasupra cicatricei. albicioşi-păroşi. fragile. de 8-15 cm lungime şi 0. nervura mediană este galbenă. în luncile râurilor dar realizează creşteri active şi pe soluri grele lutoase şi luto-argiloase. Mugurii sunt inegali ca mărime. cu marginea întreagă. Asia Mică.Salix viminalis L. Specie autohtonă originră din centrul şi sudul Europei. Este un arbust de 6 m înălţime. pe dos alb-cenuşiu-păroase. cu vârf obtuz. răchităriile intră în producţie chiar din primul an. cel puţin dublu de lungi decât laţi.5-1. La noi apare sporadic la munte. adeseori curbat. Amenţii apar înaintea înfrunzirii. eurasiatică. numai spre vârf mărunt serate. La început tomentoase mai târziu tomentoase doar pe faţa inferioară. lujerii la început cenuşiu tomentoşi apoi glabrii. comprimaţi pe lujer. de până la 6 m înălţime. Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală datorită frunzişului decorativ. prezentând scvame brune. brune-gălbui. îngustate spre vârf. cu marginea întreagă sau neregulat-sinuată. Uneori frunzele cad în august-septembrie dacă sunt afectate de făinare. frunzele linear lanceolate 4-10 cm lungime şi 1 cm lăţime. Preferă soluri bogate cu humus. Este una din cele mai valoroase specii de răchită. în zovoie de Alnus incana.5 cm lăţime. Frunzele lanceolate. importană redusă. bruni.răchită Specie indigenă. Este numai un element floristic. ramurile sunt subţiri.

în mlaştini. turbării. Specie higrofită. – zălog. la noi apare pe prundişurile râurilor.răchită roşie. p. pe malul apelor. roşii-purpurii sau galbeni (fig. datorită coloritul lujerilor. de la câmpie până în zona montană. în zona de coline până în cea subalpină. lambertiana cu frunze obovate sau oblongi. răspândită în Europa. S. Salix pentandra L.180). var.128). 149 . de staţiuni cu apă stagnantă sau încet-curgătoare. Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală. la bază rotunjite. Se cultivă în răchitării dar nu este productivă. Preferă soluri nisipo. pe faţă verzi lucitoare. Specie arbustivă.argilose. var. late de 2-4 cm. Specie indigenă eurasiatică. Arbust de 3 m (excepţional 10 m) cu lujeri glabri lucitori. răspândită între 42-70 º latitudine nordică de climă temperată şi boreală. Specie eurasiatică. lipicioase. umede. până la 4 m înălţime.Salix cinerea L. frunze eliptice. Salix purpurea L . p. iar frunzele persistă până toamna târziu. Asia şi Africa de Nord.128). aproape pieloase (Fig. nuielele subţiri se folosesc la împletituri fine. purpurea cu frunze îngust lanceolate sau lineare cuneate. elastici. Preferă staţiunile reci şi umede. calitatea este slabă. Specie cu areal larg. Nuielele sunt fragile. La noi apare în nordul şi estul Transilvaniei. brun roşcaţi. Poate fi utilizată în zonele verzi pe marginea apelor şi oferă o imagine plăcută în timpul înfloririi (fig. rezistă relativ bine la uscăciune. lujeri subţiri. pe dos mai deschise. Forme şi varităţi: S. în locuri mlăştinoase şi chiar pe stâncării umede. apare foarte des la noi.

ultrahigrofită). rigide. Amplitudinea cerinţelor faţă de trofocitatea solului este mare. originară din Iran şi China. salcie pletoasă. prin lunci şi zăvoaie de la câmpie şi deal.130). gălbui. rezistă la boli şi atacul insectelor. cu vârf acut şi bază cordată. Atinge până la 15 m înălţime. Arbust până la 1 m. preferă soluri cu multă umiditate (mezohigrofil-higrofit). verde-albăstrui pe dos. lujeri bruni. La noi apare pe malul apelor. nuielele decojite sunt folosite la realizarea împletitutrilor albe. plângătoare. Specie eurasiatică. lujeri subţiri (fig. pe margine serate. pe soluri foarte fertile creşte luxuriant şi mlădiţele devin prea groase. Specie eurasiatică. Specie exotică. suportă soluri mlăştinoase (higrofită. specie indigenă localizată sporadic pe terenuri nisipoase. galben-roşcaţi. frunze verde-închis pe faţă. frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm). flexibili. lujeri muchiaţi.Salix trianda (Salix amygdalina L. Este cultivată la noi ca specie de răchitărie. uneori ajungând până 150 . scoarţa cu miros de migdală. se întâlneşte la noi numai ca arbore ornamental. nuielele fiind de o calitate foarte bună şi producţia de 20 t/an/ha. frunze ovat-lanceolate sau oblong-lanceolate de 10-15 cm lungine şi 2-4 cm lăţime. în turbării de câmpie şi mlaştini. – salcie târâtoare de nisipuri. apare sporadic la munte. este cea mai longevivă şi productivă răchită 20 t/an/ha. Este cultivată în răchitării. Salix rigida – răchita americană. relativ groase. Arbust până la 5 m înălţime. până la munte. având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi. Specie de importanţă redusă dar poate să fie folosit la fixarea nisipurilor mobile.130). Nuielele flexibile foarte bune se obţin pe soluri moderat fertile.) – salcia cu frunză de piersic. complet glabri şi lucitori. Arbust de până la 4 m înălţime. glabri. pendenţi. din regiunile reci şi temperate. umede. glabre (fig. Salix rosmarinifolia L. Salix babylonica L.

cu tulpini şi ramuri culcate. în poziţii bine luminate. albăstrui-albicioase pe dos. Ajunge la 30cm înălţime. . altoiul tutorează. fiind frecvent utilizată prin grădini. Se foloseşte izolat. Înmulţirea. cu nervuri proeminente. care drajonează. frunze îngust-lanceolate. în grupuri sau în componenţa masivelor. cu ramuri erecte. . Lujeri glabrii. lucitoare pe ambele feţe. roşiatice. Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi. de obicei pe Salix viminalis. Se instalează pe stâncării şi grohotişuri alpine. în etajul alpin şi subalpin.salcie japoneză.128). mai ales în locuri mai umede.salcie pitică. Specie extrem de decorativă. alcătuind o reţea deasă. în staţiuni cu zăpezi abundente. subrotunde sau ovate. prin butaşi lemnificaţi. îngust-lanceolate. iarna. Salix reticulata . Specie indigenă cu areal european. parcuri. pe faţă verzi închis. frunze mici. foarte variabile. Scheid. Salix matsudana Koitz. alburii. creşte la altitudini mari.K. Dimensiuni mici(pânăla 20 cm). iar primăvara se plantează în teren. pe dos de un verde-cenuşiu (fig.salcie pitică. prin altoire. tortuosa Vilm. este de mărimea a III-a.) sau pendente (Salix matsudana f. Frunzele sunt glabre. Salix retusa L. 151 . exceptând Salix caprea. tortuoase (Salix matsudana f.la pământ. Toate speciile din genul Salix lăstăresc bine şi se butăşesc uşor. prezentând tulpini noduroase. blabre. marginea uşor răsfrântă.). pe dos caracteristice. mici (1–3cm). pendula C. de 8-16 cm lungime. târâtoare sau ascendente. Originară din China şi Corea. Frunze verzi iarna. Importanţă numai naturalistică.

Florile. sincarp. ramificată de la mică înălţime. rezistă bine la ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă). creşte bine şi în plină lumină. pe margini neregulat serate. întregi. ritidom format de timpuriu. sunt de tipul patru. formată din ramuri lngi. scurtă. Scoarţa brună-cenuţie.133). Arbore de mărimea a III-a. sunt subţiri. Mugurii sunt mici (3 mm). alcătuiesc un fruct compus. bruni-cenuţii. Speciile din acest gen au muguri mici. iar pe dos glabre sau răzleţpubescente pe nervuri. Coroana globulară. cu peţioli lungi de 1-5 cm (fig. America de Nord şi Africa. afânate. La noi este cultivat la câmpie şi dealuri. Frunzele sunt ovate sau eliptice. dispuşi spiralat sau distic. fructele rezultate dintr-o inflorescenţă. până la 15 m înălţime. s-a dovedit foarte pretenţios faţă de căldură. Inundaţiile trecătoare sunt suportate. comestibil. de multe ori asimetrice. iar baza uşor cordată sau rotunjită. solzoşi. netede. cu tulpina dreaptă. Cicatricele subrotunde. serate. cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului. de 6-18 cm lungime. are nevoie de protecţie în tinereţe. s-a extins până la latitudinea de 550. Temperament de semiumbră. Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă terenurile bătătorite din islazuri. dar evită solurile mlăştinoase. unisexuat- 152 . poate să apară şi sălbăticit. Introdus în Europa de peste 1000 ani. Arbori şi arbuşti originari din Asia. fructul este o soroză. frunze simple. Flori unisexuat-monoice sau dioice. cu vârful acut sau scurt acuminat. glabri şi cicatrice mari. – dud. dar este sensibil faţă de îngheţurile timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi. dinţate sau lobate. Din punct de vedere ecologic. grupate în amenţi pendenţi. pe faşă glabre. glabri sau slab pubescenţi. revene. ovoizi.ORDINUL URTICALES Familia MORACEAE Lindl. cu numeroase urme fasciculare. dar se dezvoltă mult mai bine pe soluri uşoare. întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici. cu crăpături largi. Morus alba L. cu numeroase ramificaţii secundare. Genul Morus L. are lujerii zvelţi. cu maturaţie anuală (iunie). din curţi. Specie subspontana originară din China şi Japonia.

monoice sau dioice, apar în mai. Fructele, de 1-2,5 cm lungime, alb roşietice şi chiar negricioase, stau pe pedunculi de aceeaşi lungime cu duda, comestibile, dulci. Lemnul cu duramen galben-brun sau brun-roşcat, tare, rezistent, durabil, se lustruieşte frumos, este utilizat în tâmplărie, artizanat, dogărie. În culturi ornamentale se întâlneşte Morus alba f. pendula, de obicei are dimensiuni arbustive, cu ramuri subţiri, pendente; Morus alba f. constantinopolitana, cu ramuri groase, tortuoase; Morus alba f. nana. Maturitatea este timpurie, maturaţie anuală, în vară, fructificaţia abundentă. Este o specie apreciată pentru sericicultură, şi pentru fructele comestibile. Se poate folosi pentru garduri vii, în aliniamente de-a lungul şoselelor, (dar nu pe străzi şi alei din cauza fructelor, excepţie fac exemplarele mascule). Se poate obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă prin butăşire, altoire, marcotaj. Semănăturile de vară se fac imediat după coacerea fructelor, fără a le descărna; cele de primăvară se fac cu sâmburi descărnaţi (sfârşitul lunii aprilie), ţinuţi în apă 3 zile sau stratificaţi aproximativ 40 de zile. Semănatul se face în răsadniţe; puieţii tineri se protejează de îngheţuri. Butăşirea se face vara (iunie-iulie), cu butaşi cu călcâi semilignificaţi. Marcotajul se practică rar, prin muşuroire. Formele ornamentale se multiplică prin altoire de primăvară ( procedeul în oculaţie). Cultura dudului negru se face în mod similar. Morus nigra L. - dud negru. Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. Ca şi dudul alb, la noi a fost cultivat în curţi, grădini, livezi, dar mai rar. Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri, dar este mult mai puţin utilizat în sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre, pe dos păroase). Se deosebeşte de dudul alb prin: coroana mai largă şi mai deasă; lujerii pubescenţi, mugurii mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5 solzi; frunzele, de obicei nelobate, cu marginea neregulat şi adânc serată, la bază profund cordate şi mai

153

scurt peţiolate, relativ groase, pe faţă scabre, iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri (fig.134). Florile sunt obişnuit dioice, iar dudele, de culoare roţie-închis până la neagră, foarte scurt pedunculate. Este un arbore decorativ, pretându-se la cultura în parcuri, izolat sau în grupuri, în aliniamente, etc.

Genul Maclura Nutt.
Maclura aurantiaca Nutt.[Maclura pomifera(Raf. C.K.Schneid)]- maclură Specie originară din sudul Americii de Nord, din zona preeriilor. În ţară este cultivată în scop ornamental, prin parcuri şi grădini. Manifestă sensibilitate la geruri şi faţă de îngheţurile timpurii, care în tinereţe produc degerarea lujerilor anuali. Rezistă la secetă, vegetează pe orice sol, dar pe soluri sărace şi deficitare în umiditate rămâne de dimensiuni arbustive. Creşteri frumoase se realizează numai pe soluri fertile, cu apă freatică la mică adâncime. Temperamentul este de semiumbră. Atinge până la 20 m înălţime, uneori rămânând sub formă de tufă. Tulpina este dreaptă, ramificată de la mică înălţime, cu scoarţa portocalie-întunecat şi ritidom de timpuriu, adânc brăzdat. Coroana este largă, deasă; lujerii geniculaţi, verzi-măslinii până la bruni, glabri, cu spini puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lângă muguri; mugurii alterni, mici, sferici, cu cicatricea aproape rotundă şi cu o singură urmă fasciculară vizibilă. Frunzele sunt întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate, la bază brusc îngustate ori slab cordate, cu marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare (fig.137). Florile unisexuat-dioice, apetale, cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice, lung pedunculate, cele femele în capitule sferice, de 2,5-3,5cm diametru. Înfloreşte în luna mai. Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm diametru, cu suprafaţa neregulată, de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase drupe false, mici, (sincarp), provenite din dezoltarea caliciului sudat cu ovarul. Seminţale albe, conţin un suc lăptos, care în contact cu aerul se înegreşte. Maclura aurantiaca var. inermis (André) Schneid., are lujeri nespinoşi sau cu rudimente de spini. Maturaţia este anuală, în octombrie, la noi fructele nu dau în pârgă, seminţele germinează totuşi. Lăstăreşte şi drajonează. Creşte destul de repede şi suportă tunderea.

154

Specie de primă împădurire, pentru ameliorarea terenurilor degradate (Savet-Mureş). Lemnul este greu, foarte tare, fin, rezistent în pământ. Este o interesantă specie ornamentală, are frunziş frumos, dar îndeosebi arborii încărcaţi cu fructe sunt pitoreşti. Se utilizează ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea aleilor sau în garduri vii. Se poate obţine din sămânţă sau butaşi, formele ornamentale prin altoire în despicătură. Semănăturile se fac în mai în pepiniere sau răsadniţe, cu sămânţă stratificată circa o lună. Pentru butăşire se folosesc fragmente de rădăcină (butaşii de ramură, cu călcâi, se înrădăcinează greu) în răsadniţe, în decembrie.

Genul Ficus
Ficus carica L. – smochin. Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă, în sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol) (fig.135). Arbore de 10m înălţime, trunchiul ramificat de la bază, lujeri verzimăslinii până la bruni, glabri, frunzele de la lat-ovate la subrotunde, 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri largi, marginale, neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase, peţiol de 3-5cm lungime. Fructele, sicone, 5-8cm lungime, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci.

Genul Broussonetia
Broussonetia papyrifera (L) Vent. – dud japonez. Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice. Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri. În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime). Lujerii pubescenţi, viguroşi. Frunzele polimorfe, asimetrice, de 7-10 cm lungime, acuminate, la bază cordiforme sau rotunjite, pe margine dinţate, la plantele tinere, mai ales, adânc şi simetric lobate, pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig.136). Florile dioice, pe tipul patru. Fructele compuse, polidrupe globuloase, de cca. 2 cm diametru, portocalii.

155

Familia ULMACEAE Mirbel
Genul Ulmus L.
Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire largă în Europa, Asia şi America de Nord. Lujerii sunt geniculaţi, frunzele căzătoare, aşezate distic, cu baza asimetrică şi margini dublu-serate. Florile sunt hermafrodite, mici, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructul samară orbiculară eliptică, obovată, turtită, înconjurat complet de o aripioară membranoasă, ştirbită, purtând stigmatele persistente la partea superioara şi urmele caliciului la bază. Coacere şi diseminare sunt timpurii, la câteva săptămâni după înflorire. Ulmus minor Mill. (Ulmus foliacea Gilib., Ulmus glabra Mill., Ulmus campestris Auctnon L., Ulmus carpinifolia Gled.) – ulm de câmp Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig.33). Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează aproximativ paralela de 550. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Pe versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară, pe Tâmpa la Braşov urcă la 900 m altitudine. De regulă este specie de amestec, diseminată în şleauri sau cvercete. Rar în silvostepă sau lunci formează arborete pure (ulmete) pe suprafeţe mici. Este o specie relativ termofilă, rezistentă la secetă, la îngheţuri târzii şi timpurii. Gerurile de iarna îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului. Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. Faţă de lumină se comportă diferit, după staţiune. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. Este o specie de semiumbră. Variabilitatea ecologică intraspecifică mai trebuie studiată, deocamdată au fost diferenţiate 2 ecotipuri climato-edafice: - populaţii de luncă, pe soluri umede, aluvionare, uneori chiar grele, compacte; - populaţii de soluri relativ uscate, afânate în silvo-stepă. Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, la vârste înaintate cu numeroase rădăcini superficiale, din care drajonează. Tulpina dreaptă,

156

elagată, îngroşată la bază; ritidomul timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. Coroana este conică până la globulară, regulată, cu ramuri ascendente. Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe margini albicios-ciliaţi. Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate, evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2cm (fig.138). La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri de peri albi numai la subsuoara nervurilor, în rest scabre (aspre) pubescente; uneori au numeroase glande punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe crăci lacome, care sunt frecvent aspre, uşor păroase, fapt pentru care nu trebuie folosite la determinări). Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie), înainte de înfrunzire. Fructele sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare. Sămânţa este plasată excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul seminţei. Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată, se cunosc o serie de forme şi varietăţi: Ulmus minor var suberosa, cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase; Ulmus minor var stricta (Lindl.) Rehd., cu coroana piramidală, cu ramuri ascendente; Ulmus minor f. pendula, cu lujeri pendenţi; Ulmus minor var. dampieri, cu coroana columnară, frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi; Ulmus minor var. dampieri f. wredii, cu frunzele galbene-aurii, Ulmus minor var. umbraculifera, cu coroana deasă, globuloasă; Ulmus minor var. variegata,cu frunze cu pete albe. Formează hibrizi naturali: - U. x ambigua (U. minor x U. procera) - U. x holandica (U. minor x U. glabra ) în parcuri. Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). Fructificaţiile sunt dese, aproape anuale şi abundente, fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. Lăstăreşte şi drajonează abundent, puieţii cresc repede, pot

157

copleşi şi elimina puieţii de stejar, la 5 ani ating înălţimi de 3–5 m. Longevitatea este de 300–400 ani. Pagube importante sunt provocate de Ophiostoma ulmi, agent fitopatogen care opreşte circulaţia sevei prin obturarea vaselor lemnoase, ceea ce a dus la uscarea masivă a ulmilor din Europa. Lemnul este colorat, alburnul lat, duramenul brun-închis, greu, trainic, elastic, rezistent, se disting bine inelele anuale, este apreciat în producerea mobilierului masiv, a furnirelor, placajelor, decoraţiunilor interioare, în construcţii. Valoarea silviculturală este mare, este o importantă specie de amestec în pădurile de luncă şi de şleau, stimuleză creşterea şi elagajul stejarului, poate fi introdus pe terenurile uscate din silvo-stepă şi pe terenuri degradate. În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă sau piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Se poate folosi cu bune rezultate în aliniamente în regiuni calde şi secetoase. Ulmus procera Salisb. (Ulmus campestris L.) – ulm de câmp, ulm păros de câmp. Specie indigenă, răspândită în centrul vestul şi estul Europei. La noi se întâlneşte sporadic, la câmpie şi dealuri; din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor, mai ales iarna. Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom adânc brăzdat. Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. Frunzele subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis, scabre, pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoaranervurilor au smocuri de peri albicioşi. Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică, atingând fundul crestăturii. Cultivaruri rezistente la grafioză: Ulmus procera cv. Bea Schwartz.; Ulmus procera cv. Christine Buisman. Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With, Ulmus scabra Mill) – ulm de munte Specie indigenă, la care pe direcţia est-vest, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp, este mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ 70 0 latitudine nordică în Suedia, limita sudică lasă în afară unele zone mediteraneene, din

158

aspre (rar netede) pe faţă. uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. prevăzuţi cu peri aurii. poate să formeze mici arborete pure sau apare în amestec cu paltinul. Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi). cu frunze purpurii.3-0. Ulmus glabra var. Frunzele sunt eliptice până la obovate. mai moale şi de culoare mai verzuie. samarele. cel puţin de-a lungul nervurilor. Preferă soluri bine drenate. În ceea ce priveşte cerinţele ecologice. lujerii viguroşi. lipsiţi de crăpături longitudinale. pe dos pubescente. maturitate. este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm) decât ulmul de câmp. durabilitate redusă. periodicitatea fructificaţiei. Lemnul mai puţin valoros. Varietăţi: Ulmus glabra var purpurea. După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă. arbore de mărimea a II-a.139). Este în mod obişnuit. dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil). coroana aplatizată. cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). scurt peţiolate (0. şi mai neregulat ramificată. lucitori. bruni-verzui sau roşcaţi.arealul ulmului de câmp (fig. de 8-16 cm lungime. are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”). Are temperament de semiumbra. cu lujeri pendenţi. Este pretenţios faţă de bogăţia solului în substanţe nutitive. Caracterul de specie tipică de diseminaţie este mai accentuat decât la ulmul de câmp. dar cu lenticele numeroase. Longevitatea este de 100-200 de ani. faţă de precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). caracteristic. Creşte rapid în tinereţe. cu vase largi. Tulpina. pubescenţi. brui-negricioşi. cu ritidom mai închis.5 cm). violacei. La noi este răspândit diseminat sau în pâlcuri. acut dublu-serate. sămânţa aşezată central. alburn lat.în masiv. Se coc ceva mai târziu.5 cm lungime. Are coroana mai largă. prin mai-iunie. lat-eliptice până la rotunde. duramen brun-gălbui. Florile sunt mai mari. uneori.33). cu crăpături înguste. obtuzi. lung şi brusc acuminate la vârf. Lăstăreşte mai slab şi nu drajonează. dreaptă sau cu creştere neregulată. în special pe lăstari. scabru pubescenţi. de până la 2. altitudinea maximă fiind de 1100 – 1300m. rar până la 30 m înălţime. neatinsă de ştirbitură (fig. cu aripă încreţită. 159 . în chei sau pe grohotişuri calcaroase. pendula. din regiunea de deal până în cea de munte. asimetrice. mugurii ovo-conici.

Este un arbore cu tulpina dreaptă.33). vânj. La noi suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii. în molidişurile de productivitate inferioară ridică valoarea. La noi ocupă suprafeţe mult mai mici decât ceilalţi ulmi. înalt de până la 30-35 m . se poate introduce în staţiuni de luncă. au peţiolul scurt. glabri. costată la bază. Fructifică la vârste mici şi aproape anual. Florile sunt grupate în fascicule de câte 20-25.6-3 cm). Mugurii. au solzii bruni-deschişi.Importanţa silviculturală este mare. (Ulmus effusa Willd. acuminate. neciliaţi şi prevăzuţi pe margine cu o dungă lată. adânc ştirbite la vârf. Specie exotică. .140). Specie indigenă.33). Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri. lung şi inegal pedunculate (0. des şi moale pubescente pe faţa inferioară. Caracteristice sunt pronunţat asimetrice. cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile.) – velniş. de culoare brună mai închisă. subţiri. evident cicliate pe margini. dublu-serate. Mongolia şi China (Fig. răspândită în Siberia. Prezintă o amplitudine termică destul de largă. Lemnul în comparaţie cu cel al celorlalte specii de ulm este inferior acestora. conici sau fusiformi. exfoliabili. Frunzele. drajonează slab.5 cm (fig. Este atacat de Ophiostoma ulmi. este foarte rezistent la secetă şi geruri. Lăstăreşte bine. zveltă. La noi a fost introdus în culturi ornamentale şi forestiere. este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi şi are temperament mai de lumină.ulm de Turkestan. este un valoros arbore de amestec în pădurile montane. Ulmus pumila L. de până la 1 cm lungime. uneori aproape pendenţi. Are mare amplitudine de 160 . cu areal destul de întins în Europa (fig. mai ales în regiunea de câmpie. Ulmus laevis Pall. Creşte într-un climat excesiv-continental. 0. lucitori. 1cm) decât la speciile anterioare. brun-verzui. Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi zăvoaiele din sudul şi sud-vestul tarii. Lujerii sunt geniculaţi. ovate. Samarele sunt pendente. La noi manifestă preferinţe pentru climate blânde. Longevitate până la 100-200 de ani. mai mici (cca. dar este mai puţin sensibil decât ulmul de câmp. de cca. eliptice sau obovate. Importanţa forestieră este ceva mai mică. ascuţiţi. duramenuleste de culoare mai deschisă şi este mai noduros.

pe terenuri sărăturoase. prezintă scoarţă cenuşie-deschisă şi formează ritidom cu crăpături destul de adânci. Tulpina are tendinţă de înfurcire. mult ramificată. exemplarele tinere au uneori ramurile îndreptate în sus. Creşte activ în tinereţe (50 cm/an). până la 15 m. Ulmii se obţin din sămânţă. altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie). peţioli de 2-4 mm lungime. Realizează înălţimi mici. de 1-1. sămânţa centrală. Coroana este deasă. marcote. Înfrunzeşte primăvara devreme (fig. glabri. Samarele se seamănă imediat după recoltare. terenuri sărăturoase. arbori izolaşi. cenuşii-pubescenţi. violete. Este utilizat la împădurirea terenurilor degradate. august). Florile. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se foloseşte în Olanda pentru Ulmus minor. altoirea da vară .5 cm. acuminate. iar samarele sunt orbiculare. unde salcâmul vegetează greu „salcâmul solurilor compacte calcaroase”. au marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată). Marcotajul muşuroit este des utilizat la obţinerea hibridului Ulmus hollandica.141).adaptare la condiţiile edafice. simetrice. Lujerii sunt subţiri. cu internoduri scurte. bruni-întunecaţi. se pretează la tundere (garduri vii) şi este folosit în aliniamente. la vârf adânc şi lat crestate. cultivat în parcuri şi ca arbore de alei. la 5-6 mm adâncime. compacte. Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5 ani. nu drajonează. Mugurii sunt mici. Frunzele. glabri. eliptice sau eliptic-lanceolată. uscate. (Ulmus minor x Ulmus glabra) Hibrid natural. de 2-7 cm lungime. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind. în grupuri.5-3 cm. dezvoltată lateral şi în profunzime. în masiv. Este o specie cu mare valoare ornamentală. glabre. Longevitate 100 de ani. 161 . Înrădăcinarea este foarte puternică. distici. prezentând o formă fastigiată. cu port elegant. La noi se întâlneşte frecvent Ulmus pumila var pinnato-ramosa. mici. ulterior ritmul scade foarte mult. uscate şi pietroase şi pe soluri degradate. Rezistă bine la soluri grele. ovoizi. butaşi şi drajoni. compacte. Ulmus hollandica Mill. Lăstăreşte. Are temperament mai de lumină decât ceilalţi ulmi. piramidal. calcaroase. de 1.

în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. formată din ramuri subţiri. peţiolul de 5-18 mm lungime (fig. la început verzi. Creşteri active numai în tinereţe. cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor. cele mascule în fascicule la baza lujerilor. răspândită în Europa mediteraneană. Florile cu perigon cu cinci lacinii. sâmburele carenat. andromonoice. ovoid-conici. obişnuit solitare. negricios-punctaţi. din regiunile tropicale până în cele temperate. specie xerofită. Specie indigenă. scabre. cu muguri mici. Cuprinde circa 70 de specii. lat-cuneată sau rotunjită. Lujerii sunt subţiri. Celtis australis L. cenuşie-închis. acoperă şi umbreşte bine solul. bruni-verzui. neregulată. Rezistă bine la secetă. pedunculul puţin mai lung decât peţiolul frunzei. Africa de Nord şi Asia de Vest. pe dos verzi-deschis şi moi pubescente. – sâmbovină. Flori poligame. comprimaţi. fără excrescenţe suberoase. se coc prin septembrie. Scoarţa este netedă. Fructele. alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit). Fructele – drupe sferice sau ovoidale. Longevitate de până la 400 ani. arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică. cu puţine utilizări. Frunzele. duramen cenuşiu. cu 3 nervuri din baza. 162 .142). distice. Lujerii au măduva întreruptă. Preferă soluri uşoare. creşte bine şi pe soluri sărăturoase. fertile. de 4-12 cm lungime. Maturitatea este timpurie. Oltenia şi Dobrogea. pe faţă verziîntunecat. formată din lamele foarte dese.Genul Celtis L. cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos. fructificaţiile abundente. cu pereţi tari. pubescenţi. cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică. de 8-12 mm diametru. lenticelaţi. apar prin mai. Realizează înălţimi de până la 20 m. ovat-lanceolate. o dată cu înfrunzirea şi sunt mici. flexibili.la maturitate brune-violacei-negricioase. drupe sferice. Frunze asimetrice. verzui. Lemnul cu alburn gălbui. bine drenate. pe margini numai spre bază întregi. solzi păroşi. Seminţele încolţesc greu. dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă. se pretează pentru culturi pe litoralul Mării Negre. nu foarte valoros. Este o specie termofilă. La noi apare sporadic în Banat. Lăstăreşte relativ viguros. în rest acut-serate. Are temperament de semiumbră.

grupuri sau izolat. Celtis occidentalis L. . în parcuri de-a lungul aleilor şi şoselelor a dat rezultate foarte bune. iar pe dos pubescente numai pe nervuri (fig. Celtis glabrata Stev.Prezintă importanţă forestieră. (originară din Caucaz şi Crimeea).143). cu muguri de 5-6 mm. Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate. Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă. fructele se pot trata cu acid sulfuric concentrat. uşor alungite.144) şi Zelkova crenata. sunt ovate sau ovat-lanceolate. cu mezocarp foarte subţire şi sâmburele slab carenat. Puieţii au o creştere rapidă. 30-60 minute. În colecţiile dendrologice din ţară se mai întâlnesc: Celtis reticulata Torr. Frunzele de 5-12 cm lungime. Vegetează activ pe soluri fertile. glabre lucitoare. de 7-10 mm. Se seamănă primăvara.K. roşiibruni. profunde. geniculaţi. înverzeşte peisajul şi umbreşte bine solul. cu peţiolul de până la 2 cm. Specie exotică. altoaie). Se poate utiliza pe terenuri uscate. adânc şi neregulat crăpat. Florile au 6 lacinii. Din această familie în parcurile din România se mai cultivă specii din genul Zelikova: Zelkova hirta (fig. Se foloseşte în masive. (originară din sud-estul Americii de Nord). peduculul aproximativ la fel de lung ca şi peţiolul frunzei. 163 .. Celtis jesoenssis (originară din Coreea şi Japonia). răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. cu excrescenţe suberoase. de culoare cenuşie. apoi se formează un ritidom caracteristic. este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. În ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini (exemplare frumoase se găsesc la Bazoş şi Simeria). rezistă mai bine la ger. cu vârful lung acuminat. pe faţă sunt netede. (originară din vestul Americii de Nord). seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi. Scoarţa este netedă numai în tinereţe.(orginare din China şi Coreea). Poate atinge 25 m înălţime. Celtis bungeana Bl şi Celtis labilis C. Schneid. Lemnul este de calitate superioară aminteşte de cel de frasin. iar fructele sunt drupe globuloase. Lujerii glabri sau slab pubescenţi. pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre). serate numai în jumătatea superioară. strâns alipiţi de lujer.sâmbovină americană. Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă. dar de obicei. Celtis tenuifolia Nutt. marcote. Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni. portocalii sau purpurii-întunecat. zbârcit.

cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă. Cuprinde arbuşti semiparaziti (seva brută se extrage din planta gazdă şi se prelucrează). rămân pe lujeri până primăvara. de regulă.ORDINUL SANTALALES Familia LORANTHACEAE Don. frunze opuse. translucide. albe. nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. ramificat dicotomic. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie. care se întăreşte în contact cu aerul. verzi-gălbui. după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate. 8 mm diametru. sferice. Se cunosc trei subspecii: 164 . de cca. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină frecvenţă de instalare a vâscului. Fixarea de planta mamă se face prin haustori. cleioasă – viscina. persistente sau căzătoare. Ramificaţie dicotomică. opuse. fructul falsă bacă. în partea opusă suportului. ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”). Flori dioice. vâsc alb. deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor să germineze. întregi pe margine. galbene-verzui. îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent. alungit-obovate. Fructele. care fixează plantula în planta gazdă. înfloreşte prin februarie-aprilie. sămânţa dezvoltă un pseudopivot. false bace. groase.145). păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa aderă la suport. de 2-4 (8) cm lungime. concolore (fig. sunt verzi-gălbui. Diseminarea se produce. se coc prin decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări. Endospermul seminţei conţine alburn deosebit de bogat în rezerve nutritive. Specie indigenă răspândită în centrul. Florile unisexuat-dioice. Frunzele persistente. – vâsc. care asigură hrănirea plantulei de la germinaţie până când acesta devine dependentă de planta-gazdă. mici. Este un arbust de până la 50-60 cm. sesile. Genul Viscum L. realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi cele ale gazdei. Viscum album L. glabre.

vegetează pe diferite foioase. Spre deosebire de vâscul alb. 165 . peţiolate. ramificate dicotomic. mesteacăn. Atacul se poate solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. cu seminţe cu laturile plane (nu convexe). La noi apare în regiunea de dealuri. cu frunze lungi până la 8 cm. abietis (Wiesb) Abromeit. debilitaţi. ulm. provocând umflarea puternică a ţesutului atacat.vâsc de stejar.pini). vegetează pe brad şi molid. cu frunze lungi până la 4 – 6 cm. galbene.145). Fructele. rar pe frasin. conţine viscotoxin. Viscum album ssp. paltin. stejar. tradiţie la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. Răspândit în Europa sudica şi central-estică. plopi. oblong-obovate. aproape sferic. nu apare niciodată pe fag. Haustorul este însă neramificat. mesteacăn sau fag). instalat masiv. prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă. sălcii. carpen. de trei ori mai lungi decât late. cuneate. chlorin şi histamin. Se înmulţesc vegetativ. tei argintiu. după fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod. formează tufe de până la 50-60 cm înălţime. album. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. Se instalează de preferinţă tot pe arbori slăbiţi. fructificaţii anuale sunt abundente. false bace sferice. . verzi-întunecate (fig. de preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil. lungi de 2-4 cm. apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. uneori revolută. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental. Viscum album ssp. cu marginea întreagă. austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var. cel puţin de 5 ori mai lungi decât late. se coc în octombrie. parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus nigra. Florile unisexuat-dioice. maceratul se foloseşte pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. lujerii sunt bruni. vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor.Viscum album ssp. Prezintă interes medicinal. Loranthus europaeus Jacq. iar frunzele căzătoare. Maturitatea este timpurie. Genul Loranthus L. Tulpinile cresc încet. Ca şi vâscul alb. tei. jugastru.

Specie de lumină-semiumbră. Aristolochia durior Hill. Florile sunt solitare. de 6-8 cm lungime. cu pete purpurii.ORDINUL ARISTOLOCHIALES Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl. ca liană decorativă.Juss Genul Bilderdykia Dumort. 3 cm lungime. cu lujerii anuali verzi. glabri şi frunzele mari (10-30 cm). ORDINUL POLYGONALES Familia POLYGONACEAE A. la început pubescente şi cu peţiol lung (fig. 166 . Genul Aristolochia L. cu vârful scurt acuminat sau obtuz. La noi se cultivă prin grădini şi curţi. rezistentă la secetă. Plantă volubilă de până la 10 m lungime. xeromezofilă. sunt tubuliforme. Aristolochia macrophylla) – mărul lupului Specie exotică originară din America de Nord. Preferă locurile adăpostite.L. La noi se cultivă rar. reniforme. în regiunile de câmpie şi deal. (Aristolochia sipho. dar se poate cultiva şi în regiunile montane inferioare. apar prin luna mai. Preferă locuri însorite. alterne. în tinereţe va fi ferită de îngheţuri şi geruri excesive. semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. aşezate la subsuoara frunzelor. marginea întreagă. baza cordifomă. nepretenţioasă faţă de sol. o capsulă dehiscentă. Fructul. Prezintă numai importanţă ornamentală. lung pedunculate. de cca. palid-verzui pe dos. recurbate (în formă de lulea). Bilderdykia aubertii (Louis Henry) Moldenke Specie originară din estul Mării Caspice (din Turkmenia). cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului. perigonul este format din 3 lobi verzui.146).

pieloase. cu frunze oval-rotunjite. stamine 4 şi ovarul trilocular. rezistă bine la ger. Genul Buxus L. mici (1-3 cm). de cca. ORDINUL TRICCOCAE Familia BUXACEAE Dumort. uşor modelabilă prin tundere. Are temperament pronunţat de umbră. axilare. pe margine întregi. faţă de sol este nepretenţios. eliptice. au perigonul pe tipul 4. o capsulă globuloasă. uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii). Florile unisexuat-monoice. peţiolul de 1-3. achene mici. mici. în patru muchii.147). cu tulpini ce pot depăşi 5 m lungime. mai late. verzi-închis lucitoare pe faţă. apetale. glabri. 167 .rotundifolia. Prezintă o serie de forme şi varietăţi: Buxus sempervirens var. balcoane. Fructele.Este un arbust volubil. ovate. necesită protecţie în tinereţe împotriva insolaţiei. Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime. striaţi. cu vârful obtuz sau emarginat. alburii. creşte mai înalt. cu câte două seminţe negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve. negre. Lujerii sunt verzi. Fructul. verzi-gălbui pe dos (fig. de 4-10 cm lungime. 8 mm lungime. Înfloreşte din iulie până în octombrie. sau ovate. Frunzele alterne. cu coroana deasă. lujerii sunt glabri. Buxus sempervirens L. Este un valoros arbust ornamental cu care se pot îmbrăca chioşcuri. cu frunze ovale. marginea întreagă. Ulterior se poate dezvolta în plină lumină. mici. la noi nu depăşeşte 5-6m. Tulpina este ramificată.148). cimişir Specie exotică originară din Europa de Sud. Asia Mica şi Asia de Vest. -merişor. dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate degera. Buxus sempervirens var. Provine din regiuni cu climă blândă. ziduri şi garduri mai puţin estetice. cu o floare femelă înconjurată de mai multe flori mascule. trivalvată. (6-8 mm diametru) grupate în panicule multiflore terminale. cu perigonul din 5 lobi. arborescens.5 cm lungime (fig. Frunzele persistente. opuse. Africa de Nord. trimuchiate. verzi. cu vârful acut sau acuminat şi baza cordată sau hastată. albe. Florile hermafrodite.

aureo-variegata (aureo-maculata). Florile sunt hermafrodite. carpelele şi pistilele numeroase şi libere. fie în garduri vii. capsule sau bace. carpele libere.5cm. (aureo-marginata). Rezistă bine la poluare. longevitatea mare. ORDINUL RANALES Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. Americii Centrale şi de Nord şi Himalaia. simple. Creştere este foarte înceată. L. prin marcotaj (primavara). de 2–3. alterne. în formă de con.anguatifolia. în regiunile calde din sud-vestul ţării. în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. lemnoase. Juss Include peste 100 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile subtropicale şi temperate ale Americii şi Asiei. Frunze căzătoare sau persistente. Frunze căzătoare sau 168 . Lujerii prezintă un inel stipelar la noduri. Florile hermafrodite. cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă). În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi numai în plină lumină. Buxus sempervirens var. terminale. uneori alungit sub formă de con.Buxus sempervirens var. toamna) şi butăşire. Fructele frecvent folicule. În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau grupate. alungit la maturitate. Lujerii viguroşi. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august) şi plantaţi la loc umbrit. mugurii terminali mari. Formele horticole se obţin prin altoire în placaj lateral. Buxus sempervirens var. dispuse în spirală pe receptaculul proeminent. Buxus sempervirens var. cu marginea întreagă. despărţirea tufelor (primăvara. receptaculul este bombat. fum şi praf.marginata. cu învelişurile florale dispuse spirociclic şi numeroase carpele şi stamine. Genul Magnolia L. rar samare. fructele multiple plurifolicule sau plurisamare. dispunerea elementelor florale este spiralată. Familia MAGNOLIACEAE A. Se obţine din sămânţă (foarte greu).argenteo-variegata. Cuprinde aproximativ 80 de specii din estul Asiei. cu frunze lanceolate.

Se dezvoltă bine pe soluri aerisite. 169 . dar poate ajunge până la 30m înălţime şi 1m diametru. Reprezentative sunt aici biogrupele de Magnolia. apoi lemnoase. magnolie Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului Mississippi). De obicei este arbore de mărimea a II-a. se coc în septembrie. apar după înfrunzire în mai . în formă de con. utilizat ca furnir. puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80% (ridicată). Juglans nigra. cărnoase până la maturitate. Magnolia acuminata L. Flori solitare. Coroana larg-piramidală. iar cu timpul devine neregulat lăţită. durabil. Scoarţa este mult timp netedă. Tulpina dreaptă. bine şi constant aprovizionate cu apă. La noi a fost cultivată cu bune rezultate în Staţiunile de luncă din arboretul Simeria. Florile de 3-6 cm diametru. seminţele sunt suspendate de un fir lung. Fructifică abundent. Fructele multiple. fiecare foliculă are 1-2 seminţe acoperite de un aril roşietic.persistente. mai ales în tinereţe. cu 3 sepale. mari. nu au miros.iunie. ritidomul este cenuşiu-deschis. Liriodendron. uneori foarte mari. cu frunziş abundent în tinereţe. numeroase carpele şi stamine. roşii-închis. pentru mobilă şi celulorză. – magnolie mare. 149). Fructele plurifolicule. (pe soluri aluvionare de luncă). în tinereţe necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. cu 6 sau mai multe urme fasciculare. se poate urmări până la vârf (fig. Creşte rapid. Este mai bine adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii. cenuşiu-albicioasă. 6-16 petale. la 2-3 ani. Dintre formele pentru amenajări peisagere se remarcă Magnolia acuminata forma „variegata”. placaj. cu 3 sepale şi 6 petale. rezistă bine la ger şi îngheţuri. cicatricea lăsată de frunză este mare. dispune de o bună capacitate de concurentă interspecifică. verzi-gălbui. apar înainte sau după înfrunzire. de 4-6 cm lungime. Specie de semiumbră. uşor. moale. lucitor. Lemnul cu duramen alburiu puţin evident.

Varietăţi: Magnolia kobus var. cu coroana larg. dar în China atinge 10 m. ramurile laterale şi lujerii rigizi şi groşi la bază mai mult de 5 mm. cu coroană conică. înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. Originară din Japonia. Arbore de mărimea a III-a. Coroana largă şi bogată. arbore până la 30 m înălţime. Arbore de 2-4 m. cad în septembrie. la noi este arbust. brune-verzui. Flori mari în formă de cupă. puterea germinativă este de 60-70%. kobus –arbore cu ramuri laterale şi lujeri subţiri. 149). Exemplarele izolate. atinge până la 10-12m înălţime.Magnolia kobus D. Flori mari.C. Seminţele acoperite cu arile purpurii. Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. cu diametrul de 12-14 cm. de la câmpie până în regiunile premontane.. apoi mai larg campanulate. Reprezintă un valoros arbore ornamental. stellata – arbust de 3 m înălţime şi 3 m diametru.arbore viguros. înălţime. Magnolia obovata Thunb. Flori cu 9 sepale şi petale strâns campanulate la început. cilindrice.magnolie Specie originară din Japonia. obovate. când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini. căzătoare şi 6-9 petale albe cu o dungă roz-violet la bază. frunze de 10-15 cm lungime. 170 . borealis . de 10 cm diametru. Magnolia kobus var. Frunze obovate. pot suferi din cauza gerurilor din perioada de iarnă. se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini. frunze obovate cu marginea uşor ondulată (lobată). Magnolia denudata Desr. păroase. Fructele sunt plurifolicule alungite. albe. piramidală. lucitoare. parfumate. Florile persistă scurt timp şi sunt afectate de temperaturile scăzute. în tinereţe au nevoie de protecţie.creşte în climat cald si umed. de 10-12 cm lungime (fig. neprotejate. Fructifică destul de bine. În ţara de origine. apar în luna iunie. Magnolia kobus var. de 20-40 cm lungime. cu 3 sepale mici. La noi se dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral.

creşte numai pe soluri profunde şi bogate. Flori de 20-30 cm. frunze cordate la bază. Atinge înălţimi de 25 m..U. de 12 cm lungime.. blânde. de 10-20 cm diametru.. cu lungimea de 20-50 (80) cm. Frunze nereticulate sau slab reticulate. Originară din S. Este un arbust de 3 m înălţime. cu ramificaţie slabă. Nigra – flori mult mai mari. Frunze persistente de 8-18 cm lungime. înfloreşte în iunie fructul de 6-8 cm. cu miros neplăcut. cu ierni puţin geroase şi locuri adăpostite. Magnolia x soulangiana Soul. lucioase pe faţă. multe specii cresc bine în condiţii de masiv. Arbust. flori albe. Toate speciile cresc pe soluri fertile. de 30-60 cm lungime. de culoare roz. revene. pe dos verzui-argintii. de 10-15 cm lungime. Flori mari. înfloreşte după înfrunzire. Magnolia tripetala L. păros. ferite de curenţi reci. mult cultivată în Japonia. Flori cu petale purpurii la exterior. înfloresc din mai până în august.magnolie Originară din S. Magnolia macrophylla Michx. suportă numai climate calde. de 10-18 cm. cad în anul al doilea.magnolie Este un hibrid între Magnolia denudata şi Magnolia liliiflora. Magnoliile sunt specii termofile. parfumate. fructe în formă de con de 10 cm lungime. albe.U. Magnolia liliflora cv. dar şi la semiumbră.Magnolia grandiflora L. în parcuri trebuie ferită de vânturi. Originară din America de Nord. rar depăşeşte 3-4 m înălţime. coroana largă şi globuloasă. pe dos mai mult sau mai puţin pubescente. cu coroana largă. frunze obovate până la eliptice. mai ales cele cu frunze 171 . roz. frunze obovate. lujeri glabri.A. Arbore de 10 m înălţime. Bod. cu umiditate suficientă. Magnolia liliiflora Desr. albe în interior. . cu petale purpurii-închis la exterior şi purpurii-deschis în interior. se îngustează spre vârf. Se dezvoltă bine la lumină. cu 6 petale albe. preferă un climat blând. Originară din China.A. la bază cu o pată roz de semilună. arbore de 10 m înălţime.

grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor destul de fragile. cenuşiu-închis. Frunze lung peţiolate. Maturitatea are loc toamna. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute. include numeroase samare monoaripate. uneori răspândirea durează până primăvara. Genul Liriodendron L. Recoltarea seminţelor se face în septembrie şi se seamănă primăvara. la bătrâneţe are ritidom subţire. periodicitate 172 . Liriodendron tulipifera L. Flori hermafrodite terminale. cu scoarţa subţire. 150). asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte leirion înseamnă crin şi dendron arbore). se utilizează metoda prin arcuire (în august . Fructe în formă de conuri alungite. preferă soluri afânate. Tulpina dreaptă.arbore lalea Specie originară din sud-estul Americii de Nord. La noi specia este mult introdusă de mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. Formele ornamentale se înmulţesc prin altoire în seră iarna sau vara pe portaltoi în ghivece. iar pentru cele mai puţin viguroase specia Magnolia kobus. de 6-8 cm. în perioada de vegetaţie. Fructificaţiile sunt destul de abundente. Este un arbore de mărimea I. are temperament de lumină. La noi se găsesc chiar în zone mai reci (Braşov). robuste. Butăşirea se execută utilizând hormoni de înrădăcinare.mari şi cele care înfloresc devreme. cele din sămânţă înfloresc după 12-15 ani. Se folosesc izolat sau în grup. Înmulţirea Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă. se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. Marcotajul este o metodă des folosită. relativ slab crăpat longitudinal. iar zăpezile abundente. se vor utiliza ca portaltoi specia Magnolia acuminata. Se protejează iarna plantulele. în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4 m. cilindrică. cu apa freatică la mică adâncime. fiind sensibil la îngheţuri târzii. profunde. se poate face în seră. nu rezistă la secetă. .septembrie). toamna galben – auriu intens (fig. Pentru speciile viguroase. Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol. La Simeria sau obţinut rezultate deosebite. rezistă relativ bine la gerurile mari din iarnă. bine elagată. Preferă zonele cu climate moderate.

Interes dintre speciile lemnoase prezintă cele din genul Clematis. 173 . frumuseţii frunzelor şi florilor. Înmulţire: Se practică semănatul de toamnă . mai rar dioice. Cuprinde multe specii ierboase. folosit pentru producerea furnirului şi celulozei. persistent. Forme horticole: Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă. se vor proteja. muguri opuşi. temperatura nu va depăşi 50C. Familia RANUNCULACEAE A. Lemnul este moale. Importanţa forestieră creşte. putere de germinaţie foarte mică (10–15%). grupate în cime.seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează greu. puţine subarbustive. Genul Clematis L. Fructele sunt achene cu stil lung. Longevitate de aproximativ 500 ani.mică. sensibili la arşiţă. Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului. pe puieţii de 1an în ghivece. Altoirea dă rezultate bune în sere prin procedeul în despicătură. multe ierboase. Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. este o valoroasă specie exotică pentru culturile din staţiunile de luncă. uşor. formei şi coloritului de toamnă al frunzelor. Puieţii.L. Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi admirate sau de-a lungul aleilor.Juss. Cuprinde aproximativ 230 de specii. flori hermafrodite. de obicei liane agăţătoare. solitare sau în panicule. puţine lemnoase. Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal. plumos. Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed.

caracteristică regiunilor de mare altitudine. Viguroasă. dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea zăpezii în coroană şi apare riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor. Himalaya.curpen de munte Specie indigenă. 174 . . Clematis montana Buch-Ham. vegetează pe soluri grele şi uscate. poate acoperi o suprafaţă de 20-30 m2. mari (8cm). Fructe multiple. are importanţă redusă. formate din numeroase achene plumoase. de 2 cm. Liană agăţătoare de până la 10 m lungime. albe-verzui. la altitudini mari. chiar pe stâncării. urcă până în zonele montane inferioare. o notă de disconfort în peisaj. 151). Flori cu 4 sepale. Are frunze cu 3 foliole. de până la 2 m lungime.) Mill. Rezistă bine la umbră.curpen Specie originară din China. albastreviolet. . dar şi pe cele revene. înfloreşte abundent şi este foarte decorativ în aprilie – mai. Fructifica anual şi abundent. „Tetraroze” – frunze roşcate. cu climate reci. Caucaz. parfumate. 152).Clematis vitalba L. La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite. Este utilizat numai ca portaltoi. acide. înfloreşte în mai – august (fig. Cultivaruri: Clematis montana cv. Clematis montana cv. . de la câmpie şi coline. din Europa şi Asia. Africa de Nord. campanulate. cu înălţime până la 8 m. introduce în general.curpen de pădure Specie răspândită în Europa. Rezistă bine la fum. Flori hermafrodite. se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor. scheletice. în general nu provoacă vătămări arborilor-suport. Ornamental. flori albe. Este o specie rustică. de 3-5 cm. Prezintă importanţă naturalistică. târâtoare în lipsă de suport. grupate în panicule (fig. mult timp persistente. „Rubens” – frunze purpurii la început. La noi este comună. Tulpinile sunt agăţătoare. flori roz-lila . Clematis alpina (L. se poate dezvolta şi în plină lumină. Lăstăreşte şi drajonează viguros. flori roşii-roz. Se instalează pe soluri superficiale. mici. apoi verzi-bronz.

L. Prin altoire se obţine Clematis x jackmanii. Este indicat pentru locuri adăpostite. Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. Genul Berberis L. mari de 5-10 cm. 175 . Fructe bace roşii sau negre. Lanuginosa x C. Europa şi Nordul Africii. solitare. Moore (C. căzătoare sau persistente. cu frunze alterne pe lujerii lungi şi grupate în fascicule pe cei scurţi. în despicătură. zidurilor şi gardurilor. Prezintă tulpini volubile lungi.Clematis viticela L. flori violet-albăstrui sau rozpurpurii. pe rădăcini de Clematis vitalba. frunze penate. 152). Flori hermafrodite. grupate în fascicule sau raceme. Cuprinde aproximativ 175 de specii din America de Nord. se foloseşte la decorarea chioşcurilor. Prezintă tulpini de 2-4 m. – curpen Familia BERBERIDACEAE A. înfloreşte în iunie – august. Înmulţire: Se obţine din sămânţă semănata în aprilie – mai în răsadniţe. violet închis (fig. Arbuşti spinoşi. Juss. Clematis x jacmanii Th. cu foliole întregi până la trilobate. Viticella) de grădină La noi se cultivă frecvent de la câmpie până în zonele montane (1000 m altitudine). prin butaşi sau marcote (marcotaj şerpuit). Are importanţă ornamentală deosebită. însorite sau semiumbrite. iar plantele altoite se păstrează un timp sub clopot de sticlă. flori solitare sau câte 2-5 pe ramurile scurte.

poate fi tunsă când se foloseşte pentru garduri vii. are temperament de lumină. care are florile în inflorescenţe umbelate. de până la 2-2. Este o specie de interes ornamental. fum.dracilă Specie europeană. Rezistă bine la secetă. chiar scheletice. Rezistă bine la fum. lăstarii au spini trifurcaţi. Are o anumită rusticitate. var. drajonează uşor. la noi des întâlnită în toată ţara. subtiri.5 m înălţime. Este un arbust tufos. Foarte apreciate în horticultură sunt varietăţile pluriflora Koehne. Berberis wilsonae Hemsl. pe soluri uşoare sau grele. până la revene. are sistem radicular bine dezvoltat. apar în mai şi au miros puternic (fig. Atropurpurea – frunze roşii-închis. foarte deasă. foarte decorativ. . Tufa mică de 1 m înălţime. fiind gazdă intermediară pentru rugina grâului. cu înălţime de 2 m. . Flori galbene. este sensibil la poluanţii cu fluor. uscate. de la câmpie la deal. Berberis thumbergii D. Rezistă la ger. Flori galbene. atropurpurea nana – tufă deasă. fructe decorative. cu frunze pătate cu alb şi var. se instalează pe soluri eubazice. poate vegeta în plină lumină sau la umbră. se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna. et Wils. este nepretenţioasă faţă de sol. Se recomandă pentru fixarea terenurilor degradate. nu se recomandă prezenţa sa în apropierea terenurilor agricole. cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei. cu fructe mici verzi-cenuşii care devin purpurii toamna.Berberis vulgaris L.dracilă japoneză Specie originară din Japonia. argenteo-marginata Schneid. frunze. mici.C. la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. Rezistă la atacul ruginii grâului. Arbust originar din China. scundă de (30-50 cm). 176 . Fructe bace elipsoidale. Fructele bace roşii strălucitoare (fig. ger. adesea calcaroase. Se înmulţeşte uşor din lăstari. grupate în fascicule. Berberis vulgaris cv. Este un arbust des ramificat. grupate în raceme pendente. cu flori. ornamentală prin abundenţa florilor. 153). 154).

crestere densă. persistente. galbene-aurii. Berberis buxifolia. sesile. Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă. viguroasă. dinţate. Flori galbene. Genul Mahonia Nutt. îngustelipsoidale. mari.Berberis aggregata. Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire. verzi-închis-lucitoare pe faţă. Flori abundente. Nutt. de 2-3 m înălţime. compact. până la 1m. frunze verzi-închis. toamna cu nuanţe roscate de diferite intensităţi. dar se recomandă acoperirea cu resturi vegetale pe timpul iernii. cu vârful acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri bogate în humus. Ramurile cenuşii. apar în mai – iunie. cele cu frunze persistente şi de talie mică se utilizează în recipiente. Fructe mici. lucioase. contrar cu frunzişul multicolor de toamnă. Berberis amurensis. La noi se cultivă frecvent în parcuri şi grădini. Berberis julianae Schneid. asemănătoare cu frunzele de Ilex. puternic brumate. verzi-deschis pe dos 177 . negre-albăstrui. imparipenatcompuse. trifurcaţi. eliptice. atinge 0. Frunzele persistente.Berberis darwinii Hook. – mahonie Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord. în grădini. apar în aprilie – mai. cu 5-9 foliole ovate. grupate în mici raceme pendente. cu ramuri cu spini puternici. pe portaltoi de Berberis vulgaris. Este un arbust de mici dimensiuni. spinoase. Arbust originar din America de Sud. Se practică altoirea în cazul speciilor rare. grupuri. groase. constituind tufe dese. rigide. uneori aproape albe. de 4-8 cm lungime. Fructe verzi-albăstrui până la negre. Specie originară din China. Se folosesc ca exemplare solitare. Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu călcâi în răsadniţe reci. Frunze persistente. garduri vii libere şi tunse.5 m înălţime. grupate în facicule. iar lujerii tineri sunt verzi. Mahonia aquifolium Pursh. revene. Berberis chinensis. spinos-serate. lucioase. Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: . seminţele se seamănă toamna sau primăvara.

dar înfloreşte mai slab. Fructele capsule sau bace. de culoare verde-albastrui închis. bace negre-brumate. Uneori este subspontană. sunt grupate în raceme terminale erecte.(iarna devin vineţii sau roşietice). treptat. este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. 178 .) Specie originară din China. rezistă bine în zonele umbrite. Se înmulţeşte la fel ca speciile din genul Berberis. cu flori foarte plăcut mirositoare. Fructele. mici. se regenerează natural pe versanţi. Are pretenţii reduse faţă de sol. la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii. drajonează. Juss. Philadelphus coronarius L. Cuprinde specii din regiuni temperate. frunze mari. răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. Rezistă destul de bine la geruri. 155). devin mature prin septembrie. ajunge la înălţimi de până la 4 m. Este un arbust de până la 3 m. Tolerează fumul. cu foliole mari cu spini. frunzele se înlocuiesc anual primăvara. se exfoliază longitudinal. Genul Philadelphus L. răspund bine la tăieri.iasomie. lujerii sunt uşor muchiaţi. lămâiţă Specie exotică. bealii Fedde. în plină lumină înfloreşte abundent şi anual. de 30-40 cm. (Mahonia japonica var. îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. în apropierea centrelor urbane (Tâmpa). prin aprilie-mai şi sunt neplăcut mirositoare (fig. ORDINUL ROSALES Familia SAXIFRAGACEAE A. Este utilizată în farmacologie (berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive). Cresc încet. La noi se cultivă în grădini şi parcuri. După transplant. bruni. complete. apar devreme. Florile hermafrodite. Are importanţă ornamentală deosebită. cu mai multe seminţe. plante ierboase sau lemnoase cu flori hermafrodite. . pe tipul 5. Mahonia bealii (Fort) Carr. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. galbene. frunzele cad de multe ori. scoarţa este brun-roşcată.L.

frunze foarte mici. flori fără miros. frunzele sunt. Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf.glabri. de 3 cm diametru. apoi galben-verzui. frunze mari. de 1 cm. puţin vizibili. Philadelphus coronarius var. dar cu înveliş floral dublu. eliptice. Lăstăreşte. Philadelphus tomentosus Wall.. Este una din cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. pe dos pubescente. Se poate tunde şi utiliza pentru garduri vii. întregi. butăşeşte şi marcotează. până la 10cm lungime. lemonei (Philadelphus coronarius x Philadelphus 179 . ovate. „Dublex” – flori des solitare. mugurii sunt opuşi. pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor. arbust până la 1 m. apar în luna iunie. caliciu pubescent. – frunze la început galben-aurii. 156). Philadelphus delavayi Louis. flori foarte parfumate. cu ramuri erecte. rar grupate câte 3 (5 cm diametru). Specie originară din America de Nord. Philadelphus incanus Koehne. (Philadelphus pubescens) Specie originară din America de Nord. florile sunt albe. Philadelphus microphyllus) Prezintă caractere intermediare între cele 2 specii. lucitoare pe faţă. Specie originară din America de Nord. grupate în raceme. solitare. otrăvitoare pentru păsări (fig. flori pedunculate. fructele sunt capsule cu seminţe mici. plăcut mirositoare. frunze de 5 cm lungime. Varietăţi horticole: Philadelphus coronarius var. „Aureus” Rehd. din care s-au creat o serie de cultivaruri. cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază. Philadelphus microphyllus Gray. Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus hirsutus Nutt. Philadelphus latifolius Schrad. acuminate. Philadelphus inodorus L.

marcote. Candidissima Rehd.ovoizi. mugurii sunt opuşi. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. izolat. La noi se cultivă în parcuri şi grădini. Se înmulţeşte prin sămânţă. 157).august). în apropierea aleilor. 180 . rezistă bine la fum. Plena Rehd. Este o specie mai sensibilă la ger. deci va fi cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri adăpostite. – cu flori foarte pline. Genul Deutzia THUNB Deutzia scabra Thunb. Butăşirea de primăvară dă rezultate bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. grupate în panicule albe.Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri. – cu flori roz. Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie . sferice. Înmulţirea prin sămânţă sau marcotaj se face mai greu. Deutzia scabra var. nu se recomandă. fructele sunt capsule trivalente. involte. butaşi. este totuşi o specie rustică. – cu flori simple. florile sunt albe sau roz. Lădiţele cu puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. dispuse în panicule erecte aşezate la vârful lujerilor anuali. vara sau iarna. mărunt crenate. rotunjite la bază. în pat cald. Watereri Rehd. compacte. la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii tunse. Această specie lăstăreşte şi marcotează. roşcaţi. butaşii se recoltează din lujeri laterali. (Deutzia crenata Sieb et Zucc) Arbust originar din China şi Japonia. se foloseşte un amestec de nisip şi turbă. se exfoliază. albe. frunzele sunt ovat lanceolate. cu 3 stile lungi (fig. Marcotajul se execută primăvara. tulpinile şi ramurile sunt brun-roşcate. Varietăţi: Deutzia scabra var. în toată ţara. Deutzia scabra var. cu pete roşiicarmin la exterior. formează tufe până la 2 m înălţime. Se utilizează şi în masive.

se poate utiliza izolat. cu scoarţa cenuşiu-negricioasă. galben-cenuşii. pe dos glabrescente. rar în garduri vii. se exfoliază. În colecţiile dendrologice din ţară mai apar: Deutzia parviflora Dge. lujerii sunt subţiri. 158). cu areal european. mai puţin cultivată la noi. Flori albe. numai pe lujerii scurţi în fascicule. mugurii alterni. florile sunt unisexuat-dioice. Formează tufe până la 2 m înălţime. vegetează pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe. frunzele obişnuit palmat. roz-pal. necesită un amplasament mai ferit. formează o tufă de 1m. mai rar dioice. Tufele ating 2 m înălţime. ca nişte rozete. fructele sunt bace roşii (fig. arbust cu flori roz-albe duble. La noi se întâlneşte pe stâncării şi în chei. cu 3-5 lobi. Deutzia purparescens Rehd. la exterior roşcate. de culoare verzuie. Deutzia x rosea (Lem) Rehd (Deutzia gracilis x Deutzia purparescens ). montan – alpin. la bază larg cuneate sau rotunjite. . pe margini ciliaţi. curbate. frunze oblong lanceolate. mici. Tulpinile şi lujerii au uneori spini. are lujeri mai subtiri. mugurii sunt fusiformi. răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din emisfera nordică. Florile hermafrodite. galbeni-cenuşii. Prin înflorirea bogată este o specie foarte atrăgătoare. glabri. grupate în panicule compacte. Mai sensibilă la ger şi îngheţuri. puţin pedicelaţi. şi sunt formate din tulpini lungi. grupate în raceme erecte. în grupuri sau masive. flori larg campanulate. ornamentală. marginile neregulat serate pe faţă cu peri stelaţi mari.lobate. Ribes alpinum L. alterne. uneori în garduri vii. Genul Ribes L. fructele – bace polisperme.Deutzia gracilis (Sieb et Zucc) Specie exotică din Japonia. grupate în raceme sau panicule erecte. Deutzia x magnifica (Lem) Rehd (Deutzia scabra x Deutzia vilmorinae). frunze ovate. Se cultivă ca specie 181 . cu urmele caliciului la vârf. grupate în raceme sau facicule. Arbust de lumină. mezofil-higrofit. la altitudini mari. oligoterm. Cuprinde peste 150 specii arbustive.coacăz de munte Specie indigenă. în etajul montan. lung acuminate.

Se cultivă ca arbust fructifer. se cultivă adesea ca şi arbust fructifer. P. Specie apreciată în farmacologie pentru fructele cu conţinut ridicat de vitamine (C.Ribes nigrum L.) . 160). este considerat relict glaciar. în zonele Central-Vestice ale Asiei. negre. aşezate în raceme. au gust acrişor şi sunt comestibile (fig. neregulat dublu-seraţi. pubescenţi. lujerii sunt cenuşii-gălbui.coacăz negru Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei. flori hermafrodite. asiatic şi Nord-african. iar la baza frunzelor cu spini trifurcaţi. uneori fără spini. . mari. tulpinile sunt foarte numeroase. creşte pe soluri scheletice. ovoizi. frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi. (Ribes grossularia L. florile sunt mici. are pretenţii mari faţă de umiditate. fructele sunt bace ovoid-globuloase. mai rar cultivat ornamental. hermafrodite. se exfoliază în partea inferioară şi au miros neplăcut. se cultivă în grădini ca arbust fructifer. 182 . campanulate.agriş Specie indigenă. cu gust neplacut (fig. au scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii. erecte.5 m. La noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane. în boli de inimă şi stomac. suportă umbrirea. Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1. mugurii sunt ovoconici. A şi B). Rezistă bine la ger şi îngheţ. Ribes uva-crispa L. Preferă soluri cu substrat calcaros. Tulpinile sunt viguroase. mugurii sunt pedicelaţi. Este un arbust înalt până la 1-2 m. verzi-galbene sau roşii. La noi creşte sporadic în regiunea montană şi subalpină. Moldova). cu areal european. Specia lăstăreşte şi marcotează. lujerii sunt tomentoşi. negricioase. Vegetează pe lăcovişti şi în depresiuni cu apă stagnantă. bruni până la roşcaţi. pe margine crenat-serate. verzui. cu 3-5 lobi triunghiulari. în ţinuturi reci (Transilvania. frunzele sunt cordiforme. prevăzuţi pe internoduri cu numeroşi spini simpli. 159). glandulos-păroase sau glabre. fructele sunt bace sferice.

Ribes petraeum Wulf. albe până la roşcate. Ribes aureum Pursh. Are înălţimea de până la 2m. fructele sunt bace negre forte acre (fig. cu 3-5 lobi obtuzi. Se cultivă frecvent pentru bacele roşii. glabri. uşor sărăturoase. iar scoarţa nu se exfoliază. foarte decorativ prin florile mici. lujeri aromatici. creşte şi pe soluri nisipoase. fructele sunt bace negre-purpurii. de-a lungul nervurilor. 162). înfloreşte în aprilie – mai. înalt de până la 2 m. lujerii cenuşii. rezistă la ger şi secetă. cu areal în Europa şi Asia. 161). lucioase. Este înalt de până la 1m. cu scoarţa brun-închis. 162). frunzele sunt mari. tulpinile sunt viguroase. ascuţiţi. sesili.coacăz auriu. . Atinge înălţimi de până la 2 m. – păltior Specie europeană. contribuind la fixarea lor. florile sunt hermafrodite.coacăz Arbust originar din America de Nord. florile sunt hermafrodite.coacăz roşu Specie indigenă. frunze cu 3-5 lobi. cu 3-5 lobi triunghiulari. scheletice. . lucitori. Urcă pânî în subzona alpină inferioară. pe dos pubescente. se exfoliază. bruni. florile verzi-brune. Ribes sanguineum Pursh. de culoare roşie sau roz. Are cerinţe ecologice modeste. ovoid-ascuţiţi. cuişor Specie exotică. frunzele sunt mici. originara din America de Nord. grupate în racem. fără pretenţii faţă de sol. în raceme pendente de 8 cm. Ribes rubrum L. Este o specie de interes ornamental şi fructifer. aşezate în raceme. pietroase şi umede. marginea dublu-serată şi ciliată. fructe bace roşii (fig. bruni. Cultivaruri: 183 . cultivată la noi în parcuri şi grădini. dublu seraţi. au miros plăcut de cuişoare. sporadică la noi prin făgete şi molidişuri. mugurii sunt conici. vegetetând în locuri umbroase. trilobate. La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe stâncării. dispuse în raceme. mugurii sunt alipiţi de lujer. fin-păroşi. frunze subrotunde. Preferă solurile humifere. lujerii sunt cenuşii-gălbui. viguroşi. lujerii sunt rotunzi. pubescente numai pe dos. asiatică şi nord-africană. bruni-roşcaţi. cenuşii. cu gust acrişor (fig. eutrofice. superficiale. .

roşii. Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. Preferă un climat moderat şi soluri fertile. piramidală. Speciile se obţin prin butăşire. imediat după Forsythia. Înfloresc timpuriu. Florile sunt unisexuat monoice. acuminaţi. cu coroană deasă. Particularităţi de cultură: după înflorire se îndepărtează lemnul bătrân pentru a permite înlocuirea prin lujeri tineri. iar cele bărbăteşti în spice terminale. marcotaj. seminţele se stratifică. în grupuri. fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m).Ribes sanguineum cv. “King Edward VII” – flori mari. Liquidambar stryaciflua L. Este o specie de semiumbră. profunde. Simeria. la bază trunchiate sau slab cordate. se păstrează foarte mult timp pe arbore (fig. 184 . drenate. garduri vii libere. despărtirea tufelor. Ribes sanguineum cv. tomentoase pe ambele fete la început. Tulpina este dreaptă. Macea). Se plantează izolat. pendente. originară din America Centrală şi de Nord. flori roşii cu mijloc alb şi raceme foarte mari. alungiţi. în axilele nervurilor. frunzele au 3-7 lobi triunghiulari. înfloreşte în mai. seamănă cu cele de platan. Speciile de Ribes înfloresc şi se colorează frumos în poziţii însorite. Marcotajul se realizează prin muşuroire. “Poulborough Scarlet” – peste 2 m înălţime. Specie exotică. Nu se recomandă înmulţirea prin seminţe (germinare greoaie). glabri cu muguri alterni. dar suportă şi semiumbra. cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci). cele femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. lujeri verzi-bruni. Genul Liquidambar L. ovoizi-conici. pluricapsule. 163). apoi cu smocuri de perişori numai pe dos. Fructele sunt compuse. La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş. creşte activ în lunca râului Mississippi.

cenuşii sau brun-roşcaţi. palmat-lobate. la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu. Genul Platanus L. Arbore de dimensiuni mari. achenele au 185 . frunzele se colorează mai puternic. Tulpina este scurtă şi groasă. Fructul este compus. Este o specie sensibilă la transplant. până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. Mugurii sunt alterni. se exfoliază în placi mari. foarte decorativ. Familia PLATANACEAE Dumort. Se poate utiliza în şleaurile de luncă şi în zăvoaie. Florile smocuri la bază. globuloase. Înrădăcinare puternică. de obicei se transplantează cu balot. Rezistă bine la ger. rădăcinile laterale se dezvoltă mult. conici. Frunzele mari. pe malul apelor. Are o unisexuat-monoice. grupate în inflorescenţe mari. Platanus x hybrida Brot. Coroana are ramuri groase. florile femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. cu 3-5 lobi triunghiulari. Cultura: prin seminţe şi marcotaj. revene sau chiar umede. Florile sunt unisexuat-monoice. afânate. pluriachenă sferică. (Platanus x acerifolia Ait. mărunt crăpat. cu scoarţa caracteristică. sferic. pendente. Wild. o pluriachenă. poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte. peţiolul cu o teacă la bază. Americii de Nord şi Asiei Mici. Are temperament de lumină. rămâne pe arbore peste iarnă (fig. Fructul este compus. alterne. întregi sau rar dinţaţi.) . palmat-lobate. cu lujeri bruni-verzui.platan Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis.Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu. preferă soluri fertile. cenuşiu-gălbui. izolat sau în aliniamente. 164). profunde. la noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini. acoperă complet mugurele. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. Frunzele sunt mari. Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei. Dacă este introdus în lunci. geniculaţi. glabri.

Arbore de până la 30 m înălţime. Fructifică anual şi abundent. scoarţa se exfoliază în plăci mari. Seminţele au putere germinativă mică. lăsând cea mai mare parte a trunchiului netedă. 186 . folosit în industria celulozei. iar staţiunile preferate sunt cele de lunci. fructul este pluriachenă. Ca specie forestieră pote fi utilizat în şleauri de luncă. dar şi în forme tunse în aliniamente. putrezeşte uşor.creştere viguroasă. chiar în scop ornamental. frunzele au 5 lobi mici la bază. scoarţa se exfoliază în plăci mărunte. cultivat izolat. preferă soluri bogate şi umede. iar perii de la suprafaţa capitulului ies la suprafată. Necesită un climat moderat. Lemn tare. cu multă căldură estivală. la bază frunzele sunt cuneate. pe dos cu smocuri de perişori în axilele nervurilor. dându-i un aspect ţepos (fig. Longevitate 500-600 ani.platan occidental Originar din America de Nord. vârful achenei este rotunjit (fig. frunzele sunt mari. longevitate de câteva sute de ani. 164). Este o specie cu valoare ornamentală deosebită. se confecţionează iarna şi se conservă până primavara. Asia Mică şi Caucaz. 164). Arbori de alei şi străzi. În America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m. praf şi poluanţi. . după stratificarea seminţelor (1-2 săptămâni). dinţaţi pe margine. slab lobate. Rezistă bine la fum. zăvoaie. fructele sunt pluriachenă.platan oriental Originar din Grecia. numai ca specie ornamentală. La noi se întâlneşte rar. Se obţine din seminţe sau marcote (marcotaj chinezesc – Platanus orientalis). rar 5. Nu suportă apa stagnantă. când se plantează direct în pepinieră. mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri. . cu numai 3 lobi triunghiulari. Rezista bine la ger. Butăşirea se recomandă la hibrid (Platanus x acerifolia). Platanus orientalis L. cu marginea lobilor dinţat-lobulată. La noi este foarte putin cultivat. Semănatul se face primăvara în pepiniere. Platanus occidentalis L. pe dos slab păroase. butaşii se recoltează de la exemplarele foarte tinere. mai ales datorită trunchiului cu scoarţa puternic exfoliată. grupate câte 3-4 pe un peduncul lung. greu.

iar alte 4 specii sunt spontane. glabre (fig. în rest simple sau dublu-serate. Sufamilia SPIRAEOIDEAE Agardn. muchiaţi. fructele sunt folicule brune. Cuprinde peste 2000 de specii. stau departati de lujeri. Genul Spiraea L. taulă Specie eurasiatică. Arbust până la 2 m înălţime. Flori cu inveliş floral complet. fructele drupe. peste 80. 165). în chei. lujerii sunt geniculaţi. ovoizi. florile sunt albe. Prunoideae. Se cultivă frecvent în scop ornamental. Spiraea ulmifolia Scop.L. Juss.Familia ROSACEAE A. Familia se împarte în 4 subfamilii: Spiraeoideae. Pomoideae. ca tufe izolate sau gard viu. cu ramuri arcuite.cununiţă. între care numeroşi arbori şi arbuşti cu frunze simple sau compuse. ornamentală şi pentru amenajarea terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor. 187 . glabri. Cuprinde multe specii şi hibrizi. cu baza cuneată până la rotunjită. de obicei alterne. grupate în raceme umbeliforme bogate. Rosoideae. mugurii sunt mici. întregi în treimea superioară. spontană la noi în zonele montane şi subalpine. frunzele sunt ovate sau ovat-lanceolate. pe soluri calcaroase şi grohotişuri. Această specie prezintă importanţă naturalistică. . bruni sau cenuşii. din care la noi în ţară se cultivă aproximativ 35. apar în mai-iunie. acute. folicule sau capsule sau drupe false (poame).

tavalgă Arbust indigen. frunzele sunt alungit-obovate. Arbust de 1. dispuse în umbele. Atinge 1 m înălţime. frunzele sunt lanceolate. frunze mai înguste. . de 1-3 cm.) Zab. se dezvoltă bine în plină lumină. La noi creşte sporadic.taulă. specie mezoxerofită şi adesea pe substrate calcaroase. bruni-gălbui.5 m înălţime. cu margini simplu sau dublu-serate.5m. Se cultivă ca arbust ornamental şi are înălţimi până la 2 m. cu baza cuneată. acute. forma Little princess – pitică de 50 cm. de 2 m înălţime. florile de culoare albă. întregi sau uşor crenate numai în jumatatea superioară. drajonează puternic. Lanceata cu flori frumoase. mlaştini. Specie originara din China si Japonia. se prezintă sub formă de tufa. duble. 165). la deal şi în zona montană. răspândită în Europa şi Asia. Specie originară din America de Nord. cununiţă. cantoniensis x S. cu frunze mici.taulă Specie indigenă.floarea miresei. 165). Spiraea x vanhouthei (Briot. Spiraea cantoniensis Lour. trilobata) . apoi glabri. prin păduri însorite şi luminate. 188 . Se cultivă ca plantă ornamentală. Spiraea douglasii Hook.Spiraea salicifolia L. nepretenţios faţă de climă şi sol. ciliate. (S. la câmpie şi dealuri. Cultivaruri: Spiraea cantoniensis cv. Spiraea japonica L. . rar întâlnit la noi. terminale. Evită substratele calcaroase. cu flori roşii-purpurii. La noi frecvent se cultivă ca arbust de parc şi gard viu. la bază cuneate. florile sunt albe. arbust cu înălţimea de 1. dar şi în zone relativ umede. Prezintă o largă amplitudine ecologică. în zăvoaie. înfloreşte în iunie-iulie (fig. florile sunt roz. înfloreşte în mai-iunie (fig. grupate în panicule erecte. Spiraea crenata L. lujerii tineri sunt pubescenţi. turbării. Rezistă bine la secetă.

grupate în corimbe terminale. (S. Speciile rezistă la poluare. se adaptează la semiumbră. frunzele sunt rombice sau obovate. Spirea x bumalda Burv. flori roz-albe. dese. se introduc în spaţiile verzi izolat. frunziş tânăr roşcat. apropiaţi de lujeri. Se foloseşte în grupuri. fructele sunt folicule de culoare brun-deschis (fig. 189 . garduri vii libere sau tunse. la bază întregi şi cuneate. Physocarpus opulifolius (L. acut serate în jumătatea superioară. florile sunt albe. albiflora x S. mugurii sunt alterni. masive. diviziunea tufelor. deosebit de apreciat pentru bogaţia florilor şi rusticitatea lor. garduri vii tunse. fructele sunt folicule (fig. lujerii sunt nemuchiati. în lungul nervurilor. înfloreşte abundent în mai-iunie. rezistă la ger şi secetă.taulă Specie exotică. subţiri. originară din America de Nord. subţiri. Creşte bine pe soluri aluvionare. afânate.Este un arbust până la 2 m înălţime. depărtaţi de lujer. La noi se cultivă ca specie ornamentală. japonica) Arbust de talie mică. 165). în grupuri. cu butaşi cu călcâi sau vara cu butaşi semilignificaţi. Butăşirea se poate face iarna în sere. Genul Physocarpus Maxim. mugurii sunt mici. Subfamilia ROSOIDEAE Focke. Tufele au 4 m înălţime. păroase pe dos. glabri.) . lucitori. florile sunt grupate în umbele albe. lujerii sunt brun-roşcaţi. bruni sau bruni-roşcaţi. până la 80 cm. marcotaj. cu tufe compacte. 166). Se obţin pe cale vegetativă prin butăşire. Înmulţirea se face prin butaşi lemnificaţi.) (Spirea opulifolia L. frunzele sunt ovat-lobate până la palmat-lobate. scoarţa este roşietică şi se exfoliază. Creşte repede. Este un hibrid între 2 specii asiatice ( Spirea cantoniensis x Spirea trilobata). devin foarte largi în timp (diametru de 2-3m).

albe. la noi se întâlneşte frecvent de la câmpie până la munte. ovat-oblongi.. de obicei cu 8 petale.keria Creşte natural în Asia. cu frunze pe margine albicioase. florile sunt solitare. târâtoare şi apoi erecte. Este un arbust de 2 m înălţime. tulpina şi lujerii sunt verzi. florile sunt solitare. Este o specie calcicolă. verde deschis pe partea superioară şi slab pubescente pe partea inferioară. crenate pe margini. fructele sunt achene negricioase (fig. cu baza rotunjită şi margini din ce în ce mai pronunţat dublu-serate de la vârf spre baza laminei. eliptice. este un relict glaciar. uneori când iarna temperaturile sunt foarte scăzute. La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine. cu mai multe petale galben-portocalii. 190 . . Genul Kerria D. superficiale. în grupuri sau se poate utiliza susţinută pe spalier. Variegata T. are pretenţii reduse faţă de climă şi sol. frunzele sunt persistente. prelung acuminate. Kerria japonica var. cu tulpini repente. de soluri scheleto-pietroase. Moore. Arbust pitic. Rezistă destul de bine la ger. cu o valoare ornamentală deosebită. fin striaţi. fructele sunt achene (fig. ca arbust florifer. În horticultură se foloseşte o varietate cu flori duble: Kerria japonica var. erecte.C. Se obţine din sămânţă.Genul Dryas L. lung pedunculate. ) D. 168). astfel încât formează tufe largi. Pleniflora Witte. Asia. frunzele sunt alterne. diviziunea tufei sau butaşi. mari. Se foloseşte izolat pentru a pune în evidenţă frumuseţea florilor. America de Nord. Preferă locuri semiumbrite. 167). verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea inferioară. deficitare în humus. Kerria japonica ( L. glabri.C. lujerii sunt geniculaţi. Este o specie cu o mare capacitate de drajonare. alterne. Este frecvent utilizată ca specie ornamentală prin curţi şi grădini. cu importanţă naturalistică aparte. – argintică Specie indigenă. răspândită în Europa. Dryas octopetala L. înfloreşte în mai. lăstarii degeră.

la bază cu 4 bractee mici. obişnuit compuse. Genul Rhodotypus Sieb et Zucc Rhodotypus kerrioides Sieb et Zucc Specie originară din Japonia şi China. revene. 191 . acuminate. Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite într-un fruct multiplu. Flori hermafrodite. staminele numeroase. cu sămânţă stratificată. căţărătoare sau târâtoare. însorite sau semiumbrite. cărnos. cu butaşi cu călcâi sau în iunie – iulie. 169). Diviziunea tufei se practică primăvara şi toamna. de 4-8 cm lungime. Genul Rubus L. de 3-5 cm diametru. pe dos. Formeaza tufe de până la 2 m înălţime. mai rar unisexuate. verzui-cenuşii. pe faţă verzi închis. negre. lujerii sunt glabrii. lucitoare. relativ rar cultivată la noi. la început. albe. Se poate utiliza în locuri adăpostite. Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive. Frunze alterne. în sol uşor (turbă amestecată cu nisip). pe soluri variate. sericeu-păroase. Florile sunt tot solitare. câte 4 (5). la Timişoara se găseşte în Parcul Clinicilor Noi. globuloase sau elipsoidale. dar opuse şi mai mari. cu butaşi semilignificaţi din lujeri terminali sau laterali. obişnuit polidrupă. 8 mm. Fructele. pe margine acut dublu serate. iar frunzele se aseamănă cu cele de Kerria japonica: sunt tot ovat-oblongi. înconjurate de caliciul persistent (fig. de cca. drupe uscate. Butăşirea se face în octombrie – noiembrie. învelişul floral pe tipul 4. cu ghimpi sau peri. Se poate tunde şi înmulţi ca şi Keria japonica. mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. rar poliachenă.Semanatul se face primăvara în sere.

verzi şi iarna (fig. cu fructe galbene. cu tulpini roşietice-violacee. Se obţine din samânţă. Rubus idaeus var. lujerii sunt geniculaţi. În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen. butaşi sau prin marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină). cu înălţimi de 12. 171). rugi Este foarte răspândit în Europa. Are pretenţii mari faţă de umiditatea atmosferică. relativ acide. imparipenat-compuse. Formează tufe cu tulpini numeroase. ajungând până în Asia Mică şi Caucaz. foliolele sunt ovate inegal. verzi. De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani. grupate în raceme..zmeur Specie indigenă. Preferă soluri afânate. se detaşează uşor de receptacul (fig.5 m. fructificaţii abundente. cu vârful arcuit. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. mai rar cu 5 foliole. Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor: Rubus idaeus var. preferă soluri bogate.mur târâtor. et K. tomentoase pe dos. mai ales în plină lumină.Rubus idaeus L. cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile. albe. . dublu-serate. cu ghimpi pe tulpină. 170). relativ scund. Rubus hirtus W. glandulos păroase şi ghimpoase. Leucocarpus Heyene. cu ghimpi foarte înţepători. apar prin mai-iunie. fructul este o polidrupă globuloasă. Deşi este o specie semiombrofilă. roşie la maturitate. revene. frunzele sunt alterne. frunzele sunt trifoliate. albicioase. permeabile. Este un arbust târâtor. glabre şi verzi pe faţă. cu fructe albe. La noi este o planta comună. florile sunt mici. rezistă la ger şi îngheţ. Are temperament de lumină. dar nu rezistă la secetă. 192 . Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi devine un concurent de temut. Albus Simk. cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. din regiunea de dealuri până la munte. Tulpinile devin mature în anul al II -lea. destul de deşi. Suportă bine gerurile şi îngheţurile. revene. umede. tulpinile sunt erecte.

Genul Rosa Cuprinde foarte multe specii montane. glabre pe ambele feţe. Asia Mică. verzi pe ambele feţe. târâtoare.mur de câmp Specie indigenă. Florile albe. recurbaţi. Are temperament de lumină. fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui. cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse. solitare sau în perechi până 193 . păroase. erecţi sau căţărători. scurţi. Siberia şi Asia Centrală. frunzele sunt imparipenatcompuse. în corimbe scurte. este un arbust comun la dealuri şi în regiunile montane. Prezintă o amplitudine climatică mare. mugurii sunt mici. specie eutermă – mezotermă. Este o specie subarbustivă. Arealul său cuprinde Europa. obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la revene. terminale. Asia Centrală şi Nordul Africii.cu tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi. lungi de 3-7 cm. rari şi peri glanduloşi. Specii spontane. suportă bine solurile compacte şi chiar cele degradate. de soluri bogate. La maturitate receptacul devine cărnos. trifoliate. terminale. lăţiţi la bază. cu ghimpi moi. La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa. care include numeroase achene mici. roşii. La noi se întâlneşte la câmpie. Rosa canina L. acrişoare. Florile complete. (R. lujeri bruni-roşcaţi şi ghimpi foarte puternici. cu stipele concrescute la baza peţiolului. alterne. cu 7 foliole oval-eliptice. urcă până la 1700 m. .) – măceş Specie indigenă cu largă răspândire. Este un arbust de până la 2-3 m înălţime. solitare sau în raceme umbeliforme. cu ghimpi puternici. florile sunt roz-albe. cu ramuri arcuite. comprimaţi lateral. căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia.Rubus caesius L. formând un fruct fals multiplu (măceaşa). sepale întregi sau divizate. Dumalis Bechst. se maturează în august – septembrie (fig. pe margine dinţate. hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol. cu înveliş floral pe tipul 5. cu foliole subţiri. 172). recurbaţi. se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. răspândită în Europa. Sunt arbuşti târâtori. se întâlneşte din câmpie. suportă soluri compacte. cu margini simplu sau imperfect dublu-serate. Frunzele hibernante.

Semănatul se face la sfârşitul verii. Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi. (R. dar suportă şi soluri compacte. Sudică şi Asia Vestică. Rosa gallica L. multiplu. cu nervaţiuni proeminente pe dos.) . pieloase. verzi-deschis. suportă o uşoară umbrire. butaşi şi marcote. cu stoloni subterani şi tulpini aeriene. primăvara sau vara. Fructele sunt piriforme sau globuloase.la 3. Arbust până la 1 m înălţime. 173). Este un arbust cu înălţimi mai mici decât Rosa canina. Frunzele sunt pentate. P şi D. aspre pe faţă. divergente. cu înălţime de 0.închis. preferă soluri scheletice. Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri. Rosa pendulina L. verzi. 174). ornamentală şi în cosmetică. elipsoidal. Specie eutermă şi xerofită. lucitoare. preferă substrate calcaroase. . La noi apare la munte. rar grupate câte 2-3. efectuată la colet. cu ghimpi inegali. superficiale. frunzele au 7-9 (11) foliole ovat-eliptice. mărunt dublu-serate. păroase. rotunjit-obtuze la vârf. eliptice. aspru păroase. Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol. drepţi sau arcuiţi. se obţine -“apă de roze”. fructul este fals. Prezintă importanţă naturalistică. în august-septembrie sau primăvara.măceş de câmp Arbust originar din Europa Centrală. adesea fără spini. Se obţine din sămanţă. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din genul Rosa. Lujerii sunt verzi sau roşcaţi. cu petale purpurii. (fig. de 1-1. Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. măceşul are importanţă pentru fructele sale bogate în vitaminele C. Se preferă altoirea în ochi dormind în august – septembrie. alpina L. urcând în etajul subalpin. răspândită la noi în regiunile de câmpie.5 – 1 m. Rezultate bune se obţin din marcotajul de vară cu ramuri arcuite. Florile sunt solitare. cu sămânţă stratificată.măceş de munte Specie indigenă. cu numeroase achene mici.5 cm. adesea târâtoare. dar cu uşoară umiditate. de soluri bogate. cu ramuri subţiri. glabre pe faţa 194 . Exemplarele altoite se acoperă complet cu pământ. subţiri. păroase (fig. din care pornesc ramuri ascendente. răspândită în regiunile montane din Europa Centrală şi de Sud.

măceş Specie indigenă. permeabile. la vârf acuminate. mari. Rosa spinosissma L. inclusiv pe faţă. se cultivă la noi în toată ţara. până la 8 m. galbene-verzui. scheletice. formând tufe cu tulpini numeroase. lujerii sunt verzigălbui la început. Florile sunt de obicei solitare. alipiţi de lujer. tomentoase. florile sunt mari. 177). 195 . unele dintre ele cu flori viu – colorate. 176). fructele se recoltează pentru conţinutul ridicat de vitamina C. uneori pitic. de culoare albă sau roz. preferenţial pe substrate calcaroase. Frunzele sunt ovate sau eliptice. drajonează şi marcotează. mai frecvent 7. Este un arbust scund.) . de până la 1 cm diametru. Fructele sunt globuloase. Se poate cultiva ca specie ornamentală. pe margine întregi. mici eliptice sau subrotunde. albe.superioară. (C. cu soluri superficiale. mai ales pe nervurile principale. ferite de geruri şi îngheţuri. aromate (fig. Mugurii sunt mici. Fructele poame sferice sau uşor piriforme. în locuri însorite. mai ales la câmpie şi deal. Cydonia oblonga Mill. cu 5-11 foliole. cu numeroşi ghimpi. preferă soluri fertile. pimpinellfolia L. dar mai ales pe dos. Maturaţie anuală (în septembrie). inegali şi cu peri rigizi.) . Se poate folosi la consolidarea versanţilor abrupţi.gutui Specie exotică. păroase pe fata inferioară. doar cu baza gălbui sau slab rozee. Necesită climă caldă şi locuri însorite. la bază rotunjite sau slab cordate. fructele sunt elipsoidale. mai târziu bruni-verzui. (R. alteori până la 1 m. Este un arbust sau arbore de înălţime mică. cenuşii-tomentoşi. cenuşii-păroşi. Iran. În cultură se folosesc varietăţi horticole. 175). uneori încovoiate (fig. numai spre vârf tomentoşi. Temperament de lumină. vulgaris Pers. Lujerii sunt subţiri. la început evident ciliate şi cenuşiu-tomentoase. întâlnită la noi de la câmpie până la munte. originară din Turkestan. Frunzele imparipenat-compuse. cu răspândire în Europa şi Asia. Lăstăreşte. cu umiditate suficientă. Florile sunt solitare. negri-purpurii (fig. lat conici. brun-închis sau bruni-roşcaţi. Sufamilia PRUNOIDEAE Focke. erecte. pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă corespunzător. Genul Cydonia Mill.

frunzele alterne. Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Chaenomeles japonica Auct non (Thunb. galbene. Rezistă la ger şi secetă. nivalis cu flori albe. înaintea frunzelor. de 2-4cm diametru. Chaenomeles japonica var. dar suportă bine şi umbrirea. semiduble. 178).iulie. Se poate semana toamna sau Genul Chaenomeles Lindl. Se poate obţine din butaşi de lujeri sau rădăcină. Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd (Chaenomeles japonica x Chaenomeles speciosa) Cultivaruri şi varietăţi: Chaenomeles japonica cv. Fructe globuloase. glabre. Se obţine din sămânţă sau vegetativ. – gutui japonez Originar din China şi Japonia. pşăroşi. Se înmulţesc la fel ca şi gutuiul. tari maturaţia în octombrie (fig. până la 1 m. verzi-închis lucitoare pe faţă. izolat sau în garduri vii.Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală. arbust decorativ în perioada de înflorire cu tulpini şi coroane mult ramificate. . roşii-cărămizii sau roşu-roz intens. ceva mai mare decât Chaenomeles japonica. la bază stipele rotund-ovate.gutui japonez Specie exotică din Japonia. pe margini crenat-serate. primăvara cu sămânţă stratificată 3-4 luni. mugurii sunt mici. ovate sau obovate. Chaenomeles japonica (Thunb) Lindl. iar la butaşi se folosesc biostimulatori în iunie . putând fi tuns. mult cultivată ca arbust ornamental în spaţiile verzi de la noi. Se adaptează de la câmpie până în regiunile montane inferioare. nu este pretenţios faţă de sol.) sinonim Chaenomeles legentaria (Loisel) Koidz. coriace. Se dezvoltă în plină lumină. ramuri divergente şi lujeri spinoşi. Este un arbust cu înălţime mică. 196 . apar treptat. Lindl. târziu căzătoare. decorativ în perioada de înflorire. cu înălţime de 2 m. flori solitare sau 2-6. obtuze sau acute. simonii cu flori roşu – intens.

Este arbust de mici dimensiuni. Cotoneaster nebrodensis (Guss. corimbe sau cime. tomentoase. Fructele poame subrotunde. de 1. Frunzele ovat-subrotunde. Frunze simple. Asiei şi Africii de Nord. 197 . roşii-purpurii. Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri. mai rar persistente. cu mugurii mici. fără ghimpi. raceme umbeliforme. tomentosa (Ait. pe coaste însorite. de 68 mm. În colecţiile dendrologice de la noi sunt aproximativ 50 de specii exotice. căzătoare.Înmulţirea prin seminţe. Genul Cotoneaster Medik. primăvara după stratificare.). întâlnită la noi sporadic în regiuni montane şi subalpine. de tipul 5. cimoase. pe stâncării calcaroase. cu resturi de caliciu la vârf. au tulpini ramificate. 179). Speciile spontane de la noi sunt: Cotoneaster integerrima Medik. erecte. câte 3-12. fin serate sau întregi. pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase. pe dos cenuşii-gălbui. cu vârful scurt mucronat sau rotunjit. pe faţă pubescente. Frunzele lat eliptice. glabre pe faţă. cu doi sâmburi (fig.) C. cu 1-4 (5) flori. Arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime. Cuprinde arbusti şi subarbuşti răspândiţi în regiunile temperate ale Europei. păroşi îndepărtaţi între ei. pe soluri scheletice şi substrate calcaroase. întregi. înalte până la 2 m. cu lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe. Fructele sunt drupe false sau poame. ovo-conici. Florile albe sau roşietice. apoi glabri.) Lindl. târâtoare sau erecte. în locuri uscate şi însorite. Flori grupate în panicule. – bârcoace Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. bruni-verzui. glabre. până la 2 m înălţime. Florile rozee sau albe. prin altoire. Tulpinile sunt de obicei. prin butaşi (stimulare cu hormoni) prin marcotaj simplu. prin drajoni. stau dispuse în inflorescenţe nutante.5-4 cm lungime. (C. bârcoace Specie răspândiă în Europa Centrală şi Vestică. de obicei cu flori puţine. Koch. iar lujerii sunt cenuşiutomentoşi până târziu. de 3-6 cm lungime. La noi apare sporadic în regiuni de coline şi montane.

) – bârcoace Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia. pe soluri scheletice superficiale. din regiunea dealurilor până în cea subalpină. tomentoasă (fig.cu receptacul şi pedunculi tomentoşi. Fructele sunt poame globuloase. în grupuri sau masive. Arbust originar din China. Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere. cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. dar pe dos sunt alburiitomentoase. Arbust de până la 1. toamna se colorează des în roşu. Cotoneaster divaricatus Rehd et Wils. pe dos puţin păroase. 179). Formele târâtoare pot îmbrăca taluzurile. cu înălţime de 1-2. de 7-8 mm diametru. Speciile Cotoneaster multiflora. Se pot obţine prin seminţe sau butaşi. căzătoare. roşie-purpurie. stau pe arbust până în octombrie. negre. Cotoneaster niger (Thunb. căzătoare.) Fernald (C. în iunie – iulie. lucioase. 179). La noi este o specie rară. melanocarpa Lodd. Arbust originar din China. 198 . Cotoneaster daomeri şi Cotoneasters alicifolius sunt originare din China şi sunt sensibile la ger. câte 3-12 în corimbe nutante. . ramificatie distică. albe. frunze eliptice. obişnuit (fig. au calităţi decorative deosebite. Fructele globuloase. Prin butaşi. pe versanţii însoriţi. Florile roze. sub 1 m cu tufe largi. Cotoneaster bullata. verzi-închis. flori mici. cu baza roşcată. Se instalează pe stâncării calcaroase. toamna se colorează în roşu. Frunzele asemătătoare cu ale speciei precedente.5 m. de 6-7 mm diametru.5-2 m înălţime. glabre la maturitate.specii exotice des întâlnite: Cotoneaster horizontalis Decne. se folosesc izolat. speciile cu frunze căzătoare şi în august – septembrie cele cu frunze persistente. frunze mici de 5-10 mm. fructe roşii-închis. verzi-închis.

serate sau lobate. eliptice sau subrotunde. cărnoasă. gerurile. 181). în livezi sau în scop ornamental. Mugurii sunt păroşi. bruni-închis. mai rar căzător. compacte. mari. globuloase sau ovoidale. mai mari decât la părul pădureţ. lat ovate. peţiolul de 1-3 cm lungime. stipelate. numai pe dos. răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa. adeseori spinoşi. Fructele. La noi este o specie comună la câmpie şi deal. cu puţine utilizări. Arbori sau arbuşti cu numeroase brahiblaste fructifere şi frunze alterne. de 2-2. vârful brusc îngustat. bruniroşietici. apoi glabri. slab pubescente. verzi-gălbui. Frunzele alterne. astringente (fig. Lemnul cu duramen brun-roşietic. În ţara noastră. brun-negricios. ritidom solzos. cu receptacul adâncit. exfoliabil în plăci poligonale. brahiblastele fructifere numeroase. revene. preferă soluri permeabile. 199 . flori hermafrodite. dar suportă destul de bine umbrirea. Florile complete.măr pădureţ Specie indigenă. greu. baza rotunjită. cu caliciul persistent. grupate în raceme umbeliforme. scurtă. puţin adaptate la soluri argiloase. în lungul nervurilor. Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură.Genul Malus Mill. Malus sylvestris Mill. concrescut cu carpelele. Lujerii la început păroşi spre vârf. în raceme umbeliforme sau corimbe. Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust . Cuprinde specii şi hibrizi din flora spontană şi cultivată. Are temperament mijlociu. Suportă bine climatul continental.. hermafrodite. Fructul este o poama globuloasă. albe sau roze. apoi glabre. simple. în tinereţe sunt scurt pubescente. Tulpina neregulat ramificată.5 cm diametru sau lungime. Specia nu prezintă un real interes forestier. eventual se utilizează fructele. în scop ornamental se cultivă specii şi hibrizi de Malus. marginile simplu sau dublu crenat-serate. poame cu caliciul persistent. uscate.

Malus floribunda S. roz la înflorire şi roşu – carmin în faza de boboci.) Borkh.5 cm. apar în luna mai. frunze lucitoare. Malus x purpurea (Malus pumila x Malus atrosanguinea) Este un hibrid frecvent cultivat ornamental. apoi verzi închis. Fructele mici. prin mai.) Mill. fructe decorative. de 2 cm. Malus sieboldii (Rge) Rehd. lung pedunculate. Înmulţirea se face prin altoire. frunzele ovate sau alungit-ovate de 8-9 cm. foarte de decorativ la înflorire. Particularităţi de cultură: taierile se fac numai după înflorire. Înfloreşte bogat odată cu înfrunzirea. pieloase. cu lujerii purpurii. verzi. Este un arbore scund. în tinereţe purpurii. Fructe sub 1 cm. 200 . Malus coronaria ( L. mici. pe toata lungimea lujerilor. Specie originară din America de Nord. frunzele devin toamna roşcate şi arămii. 181). foarte parfumate. parfumate. care ajunge până la 7 m înălţime. cu peduncul lung. flori mari. înfloresc târziu. – măr siberian Ajunge la 15m înălţime. Malus baccata (L. înfloreşte abundent. fructe globuloase. globuloase. de 4 cm. roşcate pe partea însorită. la înfrunzire dar şi la începutul iernii prin persistenţa fructelor. roz. de 3 cm. flori de 3 cm diametru. arbore sau arbust cu coroană deasă şi largă. cu coroana îngustă şi foarte ramificată. galben-roşcate. lucitoare pe faţă. cu peduncul lung (3-5 cm). Arbust cu flori albe. foarte abundente. înfloreşte în mai – iunie şi fructe foarte mici. de 0. flori albe. roşii-purpurii. roz-roşietice sau purpurii. exact ca în pomicultură. globuloase. în mai – iunie. flori mici. mici (1cm) diametru. Originar din Japonia. galben – roşcate. verzi – gălbui. apar în aprilie – mai. cu caliciul persistent rămân pe ramuri până la începutul iernii (fig.

Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă. uneori are dimensiuni arbustive. până în zona dealurilor. de până la 3 cm lungime sau diametru. pe margine întregi sau serate. peţiolul cât limbul sau mai lung. stipelate. 2-5 cm. omogen. Pyrus elaeagrifolia Pall. glabre. brun lucitori. albe. uneori roz. înecăcioase (fig. Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi. Fructele sunt consumate de vânat. Temperament de lumină. brun-roşcat. (Pyrus babadagensis Prod.) . glabri lucitori. Tulpina cu ritidom solzos.) Burgsd – păr pădureţ Specie indigenă. glabri. la obţinerea furnirelor şi instrumentelor muzicale. mai rar arbuşti cu frunze simple. în corimbe umbeliforme. Pyrus pyraster (L. în silvostepă. slab brăzdat. pe margine întregi sau fin dinţat-serate. astringente. Fructele poame obovoidale sau globuloase. suportă soluri grele. Florile umbeliforme. 182). compacte. Frunzele mici. coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi numeroase brahiblaste. colorat. la vârf cu resturi de caliciu. vârful ascuţit. în zona montană inferioară apare rar. Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură. la noi apare prin luminişuri. la maturitate sunt verzi sau cafenii. petale albe. originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. lat-eliptice sau rotund-ovate. utilizat în sculptură. pe faţă verzi-închis lucitoare. vârful acut. cu cavitate numai la vârf. dens. înfloreşte abundent. se lustruieşte frumos.Genul Pyrus Cuprinde arbori. Lujerii slab muchiaţi. supuse uscăciunii prelungite. suportă însă şi o uşoară umbrire. îngustate la bază. pe terenuri degradate. greu. depărtat de lujeri. Fructe – poame de formă obovoidală. Flori complete. Poate ajunge până la 20 m înălţime. baza rotunjită sau uşor cordată. alterne. 34). sepale divergente. Lemnul este frumos. rezistă la ger şi spre deosebire de măr.păr argintiu corimbe 201 . Mugurii ovoid-conici. pieloase.

Portul caracteristic. fructe – drupe false. pe tipul 5. rar în zonele calde şi uscate din sudul şi sud – estul ţării se poate utiliza ca specie ornamnetală. Genul Sorbus L. complete. arbore de mărimea a III -a. La noi.. simple sau imparipenat – compuse. tomentoase. Muguri cenuşii tomentoşi şi globuloşi (spre deosebire de părul pădureţ). iar mai târziu glabrescente pe faţă şi cenuşiu . cu baza cuneată. Speciile acestui gen se pot folosi ca arbori solitari. Este un element termofil şi xerofit. 202 . albe. spinoşi. mai ales în Dobrogea. la marginea masivelor. terminale. scundă. flori hermafrodite.Specie indigenă. globuloase. cu frunziş fin. Crimeea. răspândite în emisfera nordică (fig. Este de dimensiuni mici. Fructele poame foarte tari.tomentoase pe ambele feţe. în corimbe multiflore. Înmulţire: prin seminte. în grupuri.tomentoase pe dos. obtuze sau scurt acuminate. Alte specii din Sud – Estul Europei: Pyrus nivalis Jac. pe margine întregi. de 4-7 cm lungime. se întâlneşte sporadic în sudul ţării. sub 10 m sau arbust. Asia Mică. Tulpina este rău conformată. Frunzele sunt lanceolate sau obovat-lanceolate. cu ramuri erecte şi coroana argintie. Cuprinde aproximativ 80 de specii. mai ales primăvara. prin altoire (mai ales pentru Pyrus salicifolia “pendula” ). rar fin serate. Lujerii cenuşiu-tomentoşi şi scoarţa brună. 34). linear. Prezintă importanţă ca element naturalistic. la început alb . 183). peţiolul de 1-4 cm lungime Florile grupate în inflorescenţe alungite. şi Pyrus salicifolia Pall. răspândită în sudul şi estul Europei. de 2-3 cm diametru (fig. Caucaz. Au frunze alterne.

tare. sesile. roşii mai rar gălbui. cu sămânţă descărnată sau primăvara cu sămânţă stratificată şi pe cale vegetativă din butaşi nelignificaţi. 184). mai târziu cu ritidom închis. dar coboară şi la altitudini mai mici. . se instalează şi pe soluri scheletice. Florile hermafrodite. Este un arbore de mici dimensiuni. aproximativ 100 ani. formează arborete numai pe suprafeţe foarte restrânse. lucitori brun-roşcaţi. Este o specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. roşietice (fig. La noi se găseşte mai ales la munte în molidişuri. până în câmpie. la început tomentoşi. albe mici (1 cm diametru). omogen. brăzdat longitudinal. rece şi umed. grupate în corimbe erecte. cu seminţe alungite. cu 9-17 foliole oblonglanceolate acute sau obtuze. În spaţiile verzi se poate folosi izolat în aliniamente. uneori chiar în turbării. gorunete de deal.compuse. până la 10 m (15-18 m) înălţime. pe margini acut-serate. 34). Fructifică abundent la vârste mici. Coroana este rară. A fost semnalat şi în Dobrogea. tulpina este dreaptă sau siniuoasă. cu lujerii cenuşii. pe dos glabre sau păroase. Se obţine din sămânţă.Sorbus aucuparia L. Lemnul este rezistent. întâlnit şi în Asia Mică (fig. Longevitate redusă. frecvent specie arbustivă. Fructele. Preferă soluri brune . curbat. sorb păsăresc Specie indigenă cu areal foarte larg în Europa. ochiuri sau la liziere. semănatul se face toamna în septmbrie-octombrie. complete. De obicei se găseşte în proporţie redusă în tăieturi. lăstăreşte. globuloasă. solzi negricioşi. mai rar drajonează. Fructele se utilizează în medicină.acide. dar rezistă destul de bine şi la secetă.scoruş de munte. pietroase. Specie de semiumbră – lumină. toamna se colorează frumos în roşu întunecat. mugurii necleioşi. terminale multiflore. cel terminal mai mare. Din punct de vedere silvicultural importanţa se datoreză posibilităţii folosirii ca specie de amestec în molidişuri şi chiar ca specie amelioratoare de sol. cu puţine utilizări din cauza dimensiunilor reduse. apoi glabri. mătăsos-păroşi. Formele şi varietăţile ornamentale: 203 . cu scoarţa exemplarelor tinere cenuşie-lucioasă. preferă climat montan. poame ovoide sau globuloase. urcă până în subzona alpină inferioară. Frunzele imparienat .

asplenifolia . ca părul pădureţ. de 2-4 cm lungime sau diametru de culoare verzui sau cafenii (fig. verzi-gălbui. port îngust piramidal. 204 . se altoieşte în ochi dormind sau despicatură. marginea pădurilor. Suportă uscăciunea. Florile de 1. luminişuri. rezistent. tomentoase. Frunzele imparipenat-compuse. Uneori este specie de cultură. cu foliole dublu dinţate. numai spre vârf sunt slab păroşi. Arbore de lumină – semiumbră. Fructele sunt poame piriforme sau globuloase. foliole dinţate numai la vârf. fastigiata . cu 13-21 foliole sesile. cei terminali mai mari. Lemnul este frumos colorat. Sorbus aucuparia var. cu o pieliţă exfoliabilă. puţin depărtaţi de lujer. Lujerii sunt glabri-lucitori. lanceolate sau eliptic-alungite. 185). Preferă climate calde şi Staţiuni ferite de extreme termice.cu frunze ca de ferigă.roşcată. Asia Mică şi Nordul Africii. Mugurii sunt cleioşi. utilizat în industria mobilei.5 cm diametru.Sorbus aucuparia var. Fructele sunt comestibile. în sudul şi Centrul Europei. dens. Sorbus domestica L. partea inferioară este măslinie-brun. albe-roşietice. Ajunge până la 15 (20) m înălţime şi prezintă ritidom solzos. sunt ovoizi-conici. cenuşie. grupate în corimbe terminale. vegetează bine pe soluri fertile. cu duramenul roşiatic-brun. Se foloseşte ca specie ornamentală la câmpie şi deal. – scoruş Specie indigenă. glabri. în Subcarpatii Olteniei şi Munteniei. Specie sporadică la noi pe coline însorite.cu frunze mai mici. în Transilvania. în rest acut-serate şi rahisul albpăros. întregi la bază. Banat şi Dobrogea.

apare ca specie ajutătoare în şleaurile de câmpie şi de deal. albicios punctate. de 1. cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari. grupate în corimbe. după care formează ritidom. solzii cu marginile desprinse de pe trunchi. tot mai mici spre vârful frunzei. coboară şi în câmpie în zona forestieră. albe.Sorbus torminalis L. chiar în silvostepă. Frunzele. lat ovate. de 5-10 cm lungime. pe soluri cu umiditate constantă şi troficitate ridicată (fig. Scoarţa rămâne mult timp netedă. rămane uneori arbustiv. 34). cu solzi verzi. în zonele de dealuri. foarte rezistent. uneori are şi fibră creaţă. La altitudini mari apare pe soluri calcaroase. cu receptacul tomentos. Rezistă bine la umbrire. ajunge până la 20-25 m înălţime.5 cm lungime. fin şi elastic. brunicenuşii sau brun-roşcaţi. Cr. 205 . este folosit la producerea mobilei fine. Mugurii globuloşi sau ovoid-globuloşi. cu o dungă brună şi îngustă pe margine. brune. în subarboretul pădurilor de qvercinee. Lujerii sunt tomentoşi în tinereţe. Lăstăreşte destul de activ. Are longevitate redusă: 100-200 ani. glabrilucitori.. Creşte în regiuni cu clima caldă.5 cm diametru. Este şi specie ornamentală. cu areal asemănător cu cel al speciei anterioare. 186). uneori drajonează. foarte tari (fig. o depăşeşte în ţinuturile Europei central-estice. Silvicultura central europeană acordă acestei specii în ultimul timp o importanţă tot mai mare. simple. Lemnul este frumos colorat brun-roşcat. Florile de 1-1. cu frunziş bogat. apoi devin glabri. Coroana este globuloasă sau ovoidală. foarte rar urcă până în făgete. – sorb de câmp Specie indigenă. Fructele poame elipsoidale sau obovoidale. cleioşi. lucitori. La noi se întâlneşte sporadic ca specie diseminată. lobii sunt neregulat-seraţi.

frunzele şi coloritul de toamnă al frunzelor. ovate sau eliptice. din regiunea de deal până în zona montana inferioară. pe coaste calcaroase şi însorite. serate sau lobate. în aliniamente sau în grupuri. – sorb de stâncă Specie indigenă. de la câmpie la munte. La noi se întâlneşte rar. depărtaţi de lujer. Se obţine din sămânţă. Asia Mică şi Caucaz. Se seamănă toamna cu seminţe descărnate sau primăvara. Cuprinde multe specii de arbori şi mai ales de arbuşti. cu 10-14 perechi de nervuri proeminente. pe faţă glabrescente. pe soluri scheletice. Mugurii ovoid-conici.Sorbus aria L. Importanţa forestieră este redusă. apoi glabri. cu resturi de caliciu în vârf. pe margine dublu serate. verzi. florile. Genul Crategus L. Are temperament de lumină. cu lujeri spinoşi. de culoare brun-verzui sau brun-roşcaţi. Este un arbust sau arbore de mărimea a III -a. în Europa. la bază rotunjite. vâscoşi. frunze simple. pe dos argintiitomentoase. Este o specie deosebit de decorativă datorită coloritului frunzelor şi florilor. Lujerii. frunzele par groase. răspândită în Europa Centrala şi de Sud. Fructele sferice sau ovoidale. în stâncării. Frunzele simple. Rezistă relativ bine la secetă (mezoxerofită). Se poate înmulţi şi prin butaşi nelignificaţi. cu marginile albicios-ciliate. acuţi. rar solitare. dispuse în corimbe terminale de 5-8 cm diametru. Se foloseşte izolat. Florile sunt albe. cu scoarţa mult timp netedă. Fructe – poame. roşii-portocalii. argintiu-tomentoase. pe tipul 5. la început acoperiţi de un toment alb-cenuşiu. cu sămânţă stratificată. cenuşie-închis şi coroana rară. sunt caractere apreciate în spaţiile verzi. stipelate. 187). cu sepale persistente în vârf (fig. în corimbe. până la 10 (12) m înălţime. ovoidal-globuloasă. 206 . aproximativ 900. America de Nord şi Asia. Flori hermafrodite. acute. de 512 cm lungime. cu posibilităţi de introducere în parcuri şi grădini.

Dispune de o largă amplitudine ecologică. îndreptaţi înspre înainte. mai rar în zona montană. pe margine serulaţi. albe. Ca şi ecologie. Crategus oxyacantha (Auct. mărăcine Specie răspândită în Europa. pe faţă glabre. paulii cu flori sângerii. globuloşi. cu ritidom solzos. roşii. cu spini de cca. rezistă la ger şi îngheţ. Frunzele sunt obovate.) D. Este de obicei arbustiv. fiecare cu 2-3 stile. rar arbore de mărimea a III -a. cu 2-3 sâmburi (fig. Florile. corimbe erecte 207 . cu smocuri de peri pe dos la subsuoara nervurilor. pe faţă sunt verzilucitoare. gherghinar. apoi glabre. din silvostepă până în zona montană. relativ groşi. duble. la început păroase pe nervuri. Florile complete.păducel. în (receptacul şi peduncul glabri). iar lujerii sunt glabri. Frecvent este arbust. Coroana este neregulată. Fructele. plena cu flori albe. La noi are un areal foarte larg.5 cm lungime. de 8-15 mm lungime. preferă caldura estivală. Crategus oxyacantha var. roşii (fig. pe dos albăstrui-verzui. bruni-roşcaţi sau bruniverzui. de 2-5 cm lungime. Mugurii sunt mici. cu 3-7 lobi neregulaţi cu sinuri adânci. cenuşiu-brun. ovoide sau sferice de aproximativ 1 cm.Crategus monogyna Jack. brun-roşcaţi. Fructele drupe false (poame). Lujerii sunt scurţi. cu baza cuneată şi numai trei lobi (rar cinci). 188). rombic-ovate. suportă bine uscăciunea şi compactitatea solului. cu spini puternici. 1cm lungime dispuşi lateral faţă de mugure. Frunzele alterne. Tulpina este neregulată. apar mai devreme decât la Crategus monogyna. format de timpuriu.C) păducel Răspândit în Centrul şi Sud-Estul Europei. corimbe multiflore. de 8-10 m înălţime. drupe false globuloase sau elipsoidale. Asia şi Africa de Nord. obtuzi. 189).. coriace la maturitate. realizând până la 4-5 m înălţime . caracteristic. de până la 1-1. În spaţiile verzi se cultivă mai mult în scop ornamental: Crategus oxyacantha var. Non L. La noi creşte la câmpie şi coline. prin mai. asemănător cu Crategus monogyna.) (Crategus laevigata (Poir. apariţii sporadice.

de 1. creşte în poziţii însorite sau la semiumbră. grupate în umbele. despărţiţi prin sinuri profunde.Crategus pentagyna W. Asia Mică. rezistă la ger şi insolaţie. în zonele din sudul ţării. Realizează înălţimi până la 5 m. stilele cinci şi anterele roşii. apar în mai-iunie. negre-purpurii cu 5 sâmburi relativ mici (fig. pubescenţi. 208 . – moşmon Specie exotică. Frunzele cu 3-7 lobi. Se folosesc ca exemplare izolate. puţin pretenşioasă faţă de sol. deasă şi ramuri cu spini mari (7-10 cm).păducel Specie răspândită în Sud-Estul Europei. are coroana largă. Este o specie iubitoare de căldură. pe faţă sunt verzi-închis. nelucitori. . roşii închis. devin toamna portocalii-stacojii. apare şi subspontan. Are temperament de semiumbră. Florile albe. Iran. în oculaţie. lobii inferiori adeseori perpendiculari pe nervura mediană. pe dos mai păroase. puţin brumate (octombrie). în grupuri. în componenţa masivelor sau la garduri vii. Florile au caliciul. de 1 cm. Rezista la ger şi secetă.păducel Specie originară din America de Nord. arbust sau arbore de mărimea a III -a. Lujerii cenuşii-bruni sau verzi-bruni.5 cm. K. rotunjită. mult timp persistente. Genul Mespilus L. Mespilus germanica L. La noi se întâlneşte rar. Crategus crus-galli L. et. mari. 190). acut serate. . după recoltare (august-septembrie) sau primăvara. dar preferă soluri bine aprovizionate cu apă. Înmulţirea se poate face prin sămânţă. receptacul şi pedunculii lânos-tomentoşi. Frunzele obovate. Semănatul se face imediat. Caucaz. Fructele sunt globuloase. Specie rustică. Fructele sunt elipsoidale sau globuloase. varietaţile ornamentale prin altoire. curbaţi. răspândită în Europa de sud. cu seminţe stratificate. Asia Mică. La noi se cultivă prin parcuri şi grădini ca arbust decorativ sau fructifer.

tulpina fiind strâmbă. cu soluri scheletice. iar sepalele persistă la vârf (fig. lungime. în februarie. Arbust spinos. cu muguri alterni. uneori cu lujerii spinoşi. pe margini crenate. au cinci sâmburi tari. se semănă în anul al II -lea. pe versanţi puternic înclinaţi. Rezistă bine la ger şi este puţin pretenţios faţă de sol. Scoarţa este închis- 209 . de 2-3 cm. pubescente în special pe dos. cu cinci petale albe şi cinci sepale triunghiular-alungite. Fructele: drupe. lujerii pubescenţi. sub formă de tufă deasă. cu sclereide care se înmoaie la un timp după maturitatea fructului (noiembriedecembrie). Florile sunt solitare. serate sau întregi. Arbori şi arbuşti. Pentru altoire se aplică metoda în despicătură. Genul Prunus L. mai lungi decât petalele. este considerată o specie pionieră. suportă bine solurile cu umiditate ridicată (zăvoaie). Seminţele se stratifică 15 luni. cu solzi bruni. cu înrădăcinare profundă şi numeroase ramificaţii laterale. Frunze simple. Frunzele oblonglanceolate sau eliptice (6-12 cm) lungime. ovoid-conici. pe margine întregi sau numai spre vârf mărunt glandulos-serate. iar ca portaltoi se poate folosi păducelul sau gutuiul. solitari sau colaterali. Muguri alterni. moi. cu scoarţă cenuşie.. primăvara. câteodată în regiunile montane inferioare la aproximativ 900-1000 m altitudine prin păduri rărite. pe alocuri la munte. Este un arbust xerofit (mezoxerofit). Fructele. în câmpie (silvostepă) şi la deal. expuse insolaţiei. Asia Mică şi Nordul Africii. Include aproximativ 200 de specii din zona temperată.porumbar Specie indigenă. numeroşi. Flori solitare sau în fascicule. 191). Subfamilia Prunoideae Focke.Atinge 5 m înălţime. Drajonează puternic prin urmare invadează luminişurile şi terenurile învecinate. parchete. poame piriforme sau globuloase. larg răspândită în Europa. Vegetează pe soluri compacte. uşor muchiaţi. Prunus spinosa L. Se obţine din sămânţă sau prin marcotaj şi altoire. La noi apare frecvent în toată ţara. păroşi. bruni. groase. apar desişuri spinoase greu penetrabile care apără pădurile de animale. nu depăşeşte 3 (5) m înălţime. zăvoaie. nelucitoare. Ramurile cu brahiblaste spinoase.

Florile albe. în unele regiuni colinare. 210 . Mugurii sunt mici.) Woron. cu mai mulţi muguri aglomeraţi spre vârf. Prezintă interes ca arbust forestier. pubescenţi.5 cm diametru.cenuşie. lucitoare. mici. răspândită în Europa Centrală şi Estică. crenat-serate. se introduce pe terenuri degradate. obtuze la vârf. glabri cu o pieliţă cenuşie. păroase. consolidează lizierele de pădure. de 1 cm diametru. au un gust astringent şi rămân pe ramuri până primăvara (fig. Prunus fructicosa Pall. îndepărtaţi de lujer. La noi apare sporadic în staţiuni xerofite (Dobrogea. cu tulpini uneori târâtoare. Florile hermafrodite. aşezaţi unul lângă altul. apar în aprilie-mai. la maturitate. sunt eliptic obovate. Câmpia Munteniei şi Transilvaniei).5 cm lungime. Drajonează abundent. este o specie rustică. brahiblaste numeroase. Fructele sunt globuloase. Se poate utiliza ca portaltoi pentru prun şi cais. de regulă pe dos.cireş pitic de Bărăgan. Frunzele de 2-2. mici. vişinel Specie indigenă. glabre. 192). Frunzele eliptice sau alungit-obovate. pe margini crenat-serate. de 11. cel mijlociu foliaceu. până în Siberia. albe. Prezintă importanţă naturalistică şi ornamentală. cei laterali terminaţi cu 1 spin. subcalcicolă. pe versanţi însoriţi calcaroşi (Dealul Lempeş-Braşov).) . erecte sau pendente de 1-1. verzi întunecate. muguri mici. ovoizi. subtermofilă. 194).5 cm. Arbust târâtor de până la 1 m înălţime. sferic şi mai mic decât cei laterali (floriferi). de 2-4 cm. îngustate la bază. de obicei trei. de 1. Fructele globuloase. pedicelate. Drajonează puternic şi are creştere înceată. sunt la bază cuneate. Specie xerofită. Lujerii sunt cenuşii. solitare. cu peţioli de 512 mm lungime. (Cerasus fructicosa (Pall. roşii-închis. câte 2-4 în fascicule umbelate.5 cm diametru.5 mm. şi ca specie de primă împădurire în silvostepă şi în staţiuni uscate din zona forestieră. Prunus chamaecerasus (Jacq. negrealbăstrui-brumate. puţin crăpată. de 1-1. apar înaintea înfrunzirii. lujeri brun-roşcaţi. cu gust acrişor (fig.

Mugurii alterni.). lucitoare. stau îngrămădiţi spre vârful lujerului.) Moench. Lujerii zvelţi. pe soluri fertile. . care atârnă. de 1 cm diametru. Cerasus mahaleb (L.vişin turcesc Arbust originar din Europa Centrală şi de sud. de 2. La noi creşte diseminat. (Padus mahaleb (L. răspândit în Europa. negricios.5-3. cu sezon lung de vegetatie. pe margini neregulat dublu-crenat-serate. Irak. netedă. erecţi sau nutanţi. lungi de 8-15 cm. la munte poate urca până la 1000 m altitudine. Se instalează pe versanţi însoriţi. Are temperament de lumină. prinse pe peţioli de până la 5 cm lungime. Fructifică de timpuriu. Siberia. de la 8-10 ani. lucitori. Cultivaruri: Pruns avium cv. brună-violacee. acoperiţi cu o pieliţă care se desface. pe faţă mate. Asia Mică (fig. Fructele . de obicei erecte. cu gust dulce-amărui (fig. prin grădini apar varietăţi şi forme.) . Prunus mahaleb L.drupa (cireaşa) pedunculată. (Cerasus avium (L. Ca specie de cultură se întâlneşte în toată ţara. coboară la câmpie. Este înalt de până la 20-25 m. Africa de Nord (fig. 35). de culoare roşie-închis spre negricios. glabri. sunt dispuse în fascicule umbelate câte 3-6 pe pedunculi de 3-5 cm lungime. este şi un valoros arbore ornamental. bruni-cenuşii. suficient de umede. 35).5 cm diametru. apar în aprilie-mai înaintea frunzelor. cenuşii sau bruni-roşcaţi. glabre şi puţin aspre (rugoase). la bătrâneţe are ritidom gros. anual şi abundent. bine dezvoltat numai la bază. acuminate. Frunzele sunt oblong-ovate.cireş pădureţ Arbore indigen cu areal larg. solzoşi. Longevitate 100 de ani. 195). este constituită din ramuri lungi. se poate regenera prin lăstari. păstrează la baza pedunculului solzii persistenţi ai mugurelui. bogate.) Mill. permeabile. 211 . Caucaz. cu tulpina dreaptă şi scoarţa caracteristică. Florile albe. Asia Mică. puţin muchiaţi.Prunus avium L. pendula Pruns avium cv. la bază cu 1-2 glande roşcate. impresionează prin frumuseţea florilor.) Borkh. plena cu flori duble. pe dos slab pubescente. ce se exfoliază în fâşii circulare. globuloasă. Importanţa speciei rezidă şi prin utilizări date fructelor. lucitoare. Coroana este ovoidală sau piramidală.

cu fibre torse. Florile mici. În parcuri este introdusă şi var. dar comestibile (fig. depărtaţi de lujeri. Flori albe. Fructifică de timpuriu (8-10 ani). cu duramen roşiatic brun. strâmbă. de cca. pe coaste însorite. greu. sunt albe. miroase plăcut. de cca. cilindrici. scurte. înfloreşte abundent. lat-ovate sau rotund-ovate. se lustruieşte frumos. dogorite. verzi palid pe dos şi peri în lungul nervurii principale pe dos. 199). furnire estetice. în zone cu deficit de umiditate şi în perdele forestiere. Se poate folosi ca portaltoi pentru alte specii de Prunus. bogate în calcar. omogen. Prunus serrulata Lindl. Lemnul cu alburn alb-gălbui. la câmpie şi deal. măslinii. – cireş japonez Este un arbore de marimea a II -a cu coroană foarte largă. frunze acuminate. numai la vârf pubescenţi. globuloase. cu duramen roşcat. fin crenate. 6 mm diametru. mobilă. Este un arbore decorativ. mirositoare. lucioase. Mugurii ovo-conici. Are creştere activă în primii ani (la 2-3 ani poate atinge 2-3 m înălţime). Fructele negre. Temperament de lumină. bruni-gălbui cu vârful pubescent. larg-rotunjită. prin zdrelire lasă miros aromat. Lemnul este valoros. foarte amare. Este folosit în tâmplărie.mai. Este specie termofilă. Se poate regenera şi prin lăstari. Se pretează pe terenuri degradate. lujerii subţiri. se alterează uşor la variaţii de umiditate. apar prin aprilie. 4 cm. Arbust până la 7 m înălţime cu tulpină scurtă. care apar în aprilie . dur. odată cu înfrunzirea. ulterior slăbeşte considerabil. uscate.5 cm diametru. scurt acuminate. verzi-lucitoare pe faţă. în Sudul şi Sud-Vestul ţării. instrumente muzicale. uneori şi pe soluri de luncă. în corimbe sau raceme erecte. suportă bine gerurile şi secetele. pendula. calcaroase. Este o apreciată specie în lucrările de împădurire a terenurilor degradate. cu o pieliţă cenuşie-gălbuie.Specie indigenă apare sporadic în Banat şi Dobrogea. are ramurile divergente. peţioli de 1-2 cm lungime. Frunzele 3-6 cm. de până la 1. lăstareşte şi drajonează slab. cu pete (ochiuri strălucitoare). Cultivaruri: 212 . Coroana rară. se lustruieşte şi se şlefuieşte frumos. anual şi abundent. apare în păduri rărite. poate creşte pe soluri scheletice.

Lemnul este de culoare roz. Prunus serrulata cv. (Prunus myrobalana Lois. mult timp netedă. de culoare roz. Fructele globuloase. odată cu frunzele. mici.) – corcoduş Specie subspontană cu areal sud-est European. frunze purpurii – vineţii. pietroase sau argiloase. 2 cm. Prezintă tulpină neregulată. rotunzi. la bătrâneţe semiduble. neregulat crenat-serate. Prunus serrulata cv. Shirotae cu flori albe. compacte. de 2-3 cm lungime. cu scoarţa cenuşiu-lucitoare. nepăroase. Ukon cu flori galbene. de timpuriu. 213 . marmeladă. fin. la bază brusc îngustate. foarte mari. apar prin aprilie-mai. glabri. ce se exfoliază inelar. flori roz.purpurii.Prunus serrulata cv. fructe roşu închis. Specie puţin pretentioasă. de 2-7 cm lungime. rezistă la secetă şi ger. Prunus cerasifera Ehrh. scundă. pe soluri uscate. roşii-brune. Realizează până la 8 m înălţime.. cu vine roşietice.Schneid. uneori puţin roşcaţi. în sudul şi vestul ţării. se îngălbenesc toamna. sunt verzi. Vest Asiatic şi Caucazian. pisardii (Carr. se poate folosi pentru confecţionarea obiectelor de artizanat. roz. slab pubescente pe dos numai pe nervura mediană. se întâlneşte frecvent în regiuni de câmpie şi coline. Din fructe se poate face compot. Prezintă o varietate cu mare valoare ornamentală: Prunus cerasifera var. mari. solitare sau câte două. cei laterali terminaţi în spini. lăstăreşte puternic. Kanzan cu frunze tinere roşcate. flori simple. stau solitari sau colaterali câte 2-3. flori duble. 193). Prunus divaricata Ldb. Se introduce ca specie de amestec în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate din regiunile secetoase. Florile albe. pedicelate. Mugurii bruni. băuturi alcoolice. – corcoduş roşu cu lujeri întunecat . frunze adânc dinţate.) CK. semiduble. Prunus serrulata cv. glabre. de cca. eliptic-ovate. înflorire abndentă. se coc prin iulie (fig. Corcoduşul fructifică des. Are temperament de lumină. Lujerii subţiri. Frunzele. comestibile. Hisakura cu creştere viguroasă. lucioşi.

Mugurii mici. de 2 cm (fig. scurt peţiolate. Frunzele sunt lanceolat-obovate. Deşi înfloreşte anual şi abundent. glabri.) – mălin Specie indigenă. apar înainte de înfrunzire. dar adeseori. răspândit în zonele de stepă ale Europei şi Asiei. Realizează până la 1-1. tufărişuri pe platouri.Se cultivă în perdele de protecţie şi în spaţiile verzi. bogate. prin staţiuni de luncă. glabre. Este un arbore cu înlţimi de până la 15 m. glabri-lucitori. uneori se instalează în plină lumină. poate urca şi în regiuni montane. cu lenticele gălbui. 6-10 mm lungime. cuneate la bază. ajunge până în Siberia (fig. umbroasă. pe soluri bogate în baze de schimb. Lujerii sunt viguroşi. prin aprilie. cenuşie. cei de 2 ani cu numeroase lenticele albicioase. Amygdalus nana L. pe loess. Florile roz-închis. formând tufe dese ramificate. (Padus racemosa Lam. cu alte specii termofile şi xerofite. Prunus tenella Batsch (Pruns nana Stokes. vegetează în staţiuni aride. 35). Lujerii verzi sau bruni-verzui. sesile. numai pe margine păroşi. tubular. Rezistă bine la uscăciune. rămâne arbust pitic. cu arie mare de răspândire în toata Europa. afânate. Schneid. evidente. preferă locuri umbrite. piemonturi. Fructele sunt ovoid-turtit. uşor pubescenţi sau glabrescenţi. produce fructe putine.5 m înălţime. Prezintă interes ca element naturalistic şi ornamental.K. drajonează foarte viguros. La noi este specie de câmpie şi deal. în Dobrogea. galben-cenuşiu-tomentoase. la câmpie şi dealuri. creşte des pe malul apelor.) C. dar mai mici..migdal pitic Arbust indigen. de 3-7 cm lungime. cu perniţele cicatricelor foarte proeminente. 214 . cu suficientă umiditate. rar apare în subzopna fagului chiar a molidului. globuloşi. de multe ori câte trei colaterali. mărunt-ascuţit-serate. 196). la zdrelire lasă miros neplăcut caracteristic. cu tulpină dreaptă sau sinuoasă. Preferă soluri fertile. negricioasă şi coroana deasă. câte 1-3. Este folosit drept port-altoi pentru obţinerea varietăţilor de corcoduşi sau pruni. bruni-lucitori. La noi apare sporadic. uneori scheletice.) . cu solzi bruni. la câmpie şi coline. cu receptacul laung. Bărăgan şi Câmpia Transilvaniei. asemănător cu migdala. Prunus padus L. cu scoarţa netedă. Mugurii mari.

peţioli de 5-25 mm lungime. cu numeroase lenticele proeminente şi o peliţă cenuşie. cu ritidom solzos. bogate în humus. Rezistă bine la ger şi secetă. Specia se introduce cu precădere în zăvoaie. negricioase. Datorita florilor şi coloritului de toamnă al frunzelor. mici până la 1 cm. se dezvoltă bine în subetaj (exemplu în salcâmetele de la Foieni-Carei). Preferă soluri profunde. Prunus serotina Ehrh. toamna. lucitori. apar în luna mai. cu glande nectarifere.5 cm diametru.fusiformi. de 5-12 cm lungime. în unghi ascuţit. Mugurii sunt bruni-roşcaţi. Lemnul este de calitate (seamănă cu cel de cireş). unele frunze se colorează în galben-portocaliu şi cad devreme. Lujerii sunt roşii-bruni. pe faţă glabre. exfoliabilă. alipiţi de lujeri. 197). aşezate în raceme cilindrice. Florile albe. de 6-12 cm lungime. Este un arbore de până la 20 m înălţime. amărui. lucioşi. pe dos cenuşii-albastrui-verzui. pătrunzător. fin-crenate-serate. mari. lungi de 5-12 cm. pe dos verzi-deschis şi ruginii-păroase de-a lungul nervurii mediane. apar prin mai-iunie. Fructele sunt drupe 215 . glabri. pendente.) – mălin american Arbore originar din America de Nord. cel terminal evident mai mare decât cei axilari. Agadh. întregul frunziş se colorează. mai ales în anii secetoşi sau în staţiuni cu mai puţănă umiditate estivală. diametru. se evită solurile cu exces de umiditate. Lăstăreşte şi drajonează viguros. dar cu vârful depărtat. 1. ovoidalungiţi şi depărtaţi de lujer. bruni. este mult apreciat ca arbore ornamental. Frunzele eliptice sau ovate. uşor zbârcite din cauza nervaţiunii proeminente. Are o creştere activă şi o longevitate de 70-80 ani. plăcut mirositoare. Coroana cu ramuri scurte. Frunzele sunt oblong-lanceolate. cuneate. Fructele globuloase. la bază rotunjite. de cca. acut-serate. necomestibile (fig. la zdrelire lasă un miros neplăcut. brun-roşcat sau brun-cenuşiu. înguste. mici de 6-8 mm. se adaptează şi pe soluri sărace. (Padus serotina (Ehrh. grupate în raceme multiflore (1535). de 10-15 cm lungime. introdus la noi în culturi pe nisipuri. Florile albe. brusc acuminate. de regulă pendente. Este destul de rezistent la umbrire (semiombrofil). groase. lucitoare. cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor şi la bază două glande roşii. alungite. Incepând din vară. în arboretele de Quercus rubra şi Juglans nigra de la Săcuieni.

Prunus laurocerasus L. Prunus persica (L. Periodicitatea fructuaţiei este anuală şi abundentă. Pisardii. însoţite de stipele.) Batsch – piersic de China Cuprinde foarte multe varietăţi dintre care importanţă ornamentală prezintă. de 8-10 mm diametru. lucioase şi pieloase. verzi închis. formează tufe. prezintă lujeri verzi. Speciile acestui gen se înmulţesc prin seminţe. subtropicale şi tropicale. cu dispunere spiralată.globuloase. se coc prin august-septembrie (fig. purpurea cu frunze roşii-purpurii şi flori simple roz. Juss. aşezate în înflorescenţe racemoase. Arealul speciei se poate urmări în figura 35. Este o importantă specie de cultură în zona forestieră de la câmpie şi dealuri. este cel mai răspândit şi rezistent la frig cultivar. dioice. 198). înfloresc în luna mai. subarbuşti. Frunze obişnuit compuse. În spaţiile verzi se utilizează izolat sau în grupuri. ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES) Familia LEGUMINOSAE A. în seră sau răsadniţă. Prin butaşi lemnificaţi. Prunus laurocerasus cv. sunt comestibile. frunze lanceolate până la eliptice. Prunus persica var. semănate imediat după coacere sau toamna. cu creştere rapidă numai în tinereţe. după stratificare. rar poligame. liane şi plante erbacee din zonele temperate. Prunus laurocerasus. iar specia Prunus laurocerasus. Cuprinde 430 de genuri şi peste 12. rareori 216 . flori albe grupate în raceme erecte. speciile indigene în masiv. Specie originar din sud-estul Europei si Asia Mică. dulci-amărui. Prin marcotaj la Prunus tenella sau prin altoire la toate varietăţile.L. la garduri vii libere. mai ales Prunus cerasifera var. arbuşti.000 de specii de arbori. de 2-5 m înălţime. brune-negricioase la maturitate. Arbust cu frunze persistente. în iulie – august. Flori hermafrodite. Lăstăreşte şi drajonează puternic. cu caliciul persistent. caucazia.

La multe leguminoase se formează pe rădacini mici tubercule cu bacterii simbiotice. termofilă. Se poate folosi ca arbore solitar sau în grupuri. roşii).. nu suportă rigorile climatulului continental. călduros. Cultivar. Fructele păstăi dehiscente sau indehiscente. în vestul ţării şi în sud (staţiunea Bărăgan). Specie repede crescătoare. În iernile grele lăstarii pot degera. Albizzia julibrissin cv. înveliş floral dublu. Din această familie fac parte trei subfamilii: Mimosoideae Taub. Au frunze sau filodii (foliole provenite din transformarea peţiolului).. dublu penat-compuse. Este specie de o rară frumuseţe introdusă în staţiuni cu climat blând. La altitudini mari nu s-a putut aclimatiza. rezistă mulţumitor şi înfloreşte frecvent.solitare. rosea cu fori roz mai intens. Majoritatea plantelor nu se pot cultiva la noi decât în sere.august . Inflorescenţele sunt ca nişte buchete dese de filamente mătăsoase. acumulatoare de azot. Cesalpinoideae Taub. are nevoie de poziţii adăpostite şi însorite. pretenţioasă faţă de soluri. Specie originară din Extremul Orient.6 mm) şi aspectul este foarte elegant şi aerat. Albizzia julibrissin Durazz. de culoare brun deschis. este mult mai răspândit decât speciatipică fiind mai rustic. pot fi considerate uneori ca şi familii distincte. Frunze foarte fin dublu penat-compuse. Fructul este o păstaie. Specie de lumină. foliole mici (5 . Valoarea ornamentală se datorează perioadei lungi de înflorire (iulie . 217 .octombrie). Flori cu simetrie radiară (actinomorfă). Genul Albizzia Durazz. Papilionatae Taub. Subfamilia Mimosoideae Taub. (ale staminelor) petalele sunt profund divizate (roz. Fructe – păstăi indehiscente (10 – 12 cm lungime). mai rar plante erbacee din zone tropicale şi subtropicale. dar planta se reface repede prin creşteri noi.. coroană rară cu ramuri divergente. Arbore de mărimea a III – a. Grupează arbori şi arbuşti.

glabre.cauliflorie. rămân mult timp pe arbore (fig. suportă bine seceta în staţiuni cu soluri fertile.Înmultire: uşor prin seminţe. au numeroase lenticele mici. Subfamilia Cesalpinoideae Taub. Realizează până la 10 m înălţime. Cuprinde arbori şi arbuşti din regiuni subtropicale şi temperate. bruni-roşcaţi. semanatul se face primavara. Caliciul concrescut (gamosepal). apar pe lujerii mai bătrâni sau pe tulpină . tari şi negricioase. campanulat. cu petale inegale. Frunzele simple. mugurii sunt ovoid-ascuţiţi. variegata 218 . Mai importante pentru ţara noastră sunt genurile Cercis şi Gleditsia. necesită adapost în tinereţe. Toamna se scot pentru replantare în pepinieră şi se protejează de ger. Fructele păstăi. introdus la câmpie şi la deal. apar prin aprilie înaintea frunzelor. pubescenţi. Sensibil la ger. deshiscente. . Este un foarte interesant arbore ornamental.arborele Iudei Specie exotică. se reface uşor prin lăstari. Are nevoie de un sezon lung de vegetaţie. rozviolacee. originară din sudul Europei. de 7-10 cm lungime. au marginea întreagă. longitudinale şi transversale. afânate. Crimeea şi vestul Asiei. Specie de lumină – semiumbră. Corolă pe tip 5. alba cu flori albe Cercis siliquastrum var. Scoarţa este negricioasă. reniforme (7-12 cm). Cercis siliquastrum L. cu seminţe umectate. Varietăţi: Cercis siliquastrum var. Genul Cercis L. dispuse câte 3-6 în fascicule sesile. 200).2 cm lungime. Florile zigomorfe. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. lung peţiolate (4-6 cm). A fost introdusă la noi numai în parcuri şi grădini. alipiţi de lujer. cu baza adânc cordată. cu crăpături fine. libere. de cca. fructele se recoltează în octombrie. Lujerii geniculaţi.

rigizi. mai ales trifurcaţi. în culturile făcute mai ales prin parcuri nu depăşeşte obişnuit 20 m. roşcov sălbatic. Se dezvoltă bine în regiunile calde. cu 20-24 foliole pe lujerii lungi şi dublu paripenate cu 10-16 perechi de 219 . în ianuarie. prin butaşi şi altoire. La noi. cu butaşi lignificati. stau suprapuşi câte 2-5. rezistă Genul Gleditsia L.) Gleditsia (Gleditschia) triacanthos L. fin striaţi. Se poate folosi ca şi exemplare izolate sau grupuri. pe ramuri sau chiar pe tulpină prezintă spini caracteristici. Temperament de lumină. unde arealul său coincide parţial cu arealul salcâmului (fig. primăvara în seră. Arbore de până la 45 m înălţime în ţara de origine. simplu paripenatcompuse. în seră. în despicatură. frunze scurt acuminate. din cauza dificultăţilor de adaptare la condiţiile ecologice de la noi (cu toate acestea în unele zone a devenit subspontană) şi productivitatea este mai mică decât la salcâm. lucitori. iar altoiul va fi confecţionat din lujeri din sezonul de vegetaţie anterior. înrădăcinarea este foarte bogată. luminoasă cu lujeri netezi.. asemănătoare cu Cercis siliquastrum.glădiţă. Altoire se face sub colet. de până la 20-30 cm lungime. glabri. Este o specie puţin folosită în culturile forestiere. în lădiţe. compacte. plătică Specie originară din America de Nord. Frunzele sunt alterne. Coroana este rară.Cercis canadensis L. flori mai mici roz-deschis mai rustic. Tulpina este destul de dreaptă. cu sezon lung de vegetaţie. proveniţi din transformarea lujerilor. brun-roşcaţi sau verzui. ritidom solzos. foarte lungi. se poate semana în februarie-martie. Butaşirea este rar utilizată. simpli sau ramificaţi. nuzi sau cu puţini solzi. Faţă de sol se comportă diferit.-Arborele Iudei Specie nord-americană. Se poate obţine din sămânţă. a III-a. Suportă seceta puternică. (Gleditschia L. de până la 10 (15) cm. 36). cu care se aseamănă în privinţa cerinţelor climatice. rezistă bine pe terenuri inundabile şi pe soluri argiloase. Semanatul se face în pepiniere toamna sau primavara cu seminţe stratificate. în sere sau în răsadniţe. Mugurii mici. neexpuse îngheţurilor timpurii. de mărimea mai bine la ger. ascunşi în cicatrice ori în scoarţă.

mirositoare. turtite. Înmulţire: prin seminţe forţate înainte de semănare. Varietăţi: Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. Arbore până la 30 m înălţime. Subfamilia PAPILIONATAE Taub. Au periant verzui. subrotunde. 201). se ţin o oră în apă fierbinte sau 5-10 minute în apă la aproximativ 100 ◦C şi apoi 10-12 ore în apă cu temperatura se 60-70ºC. dispuse în raceme axilare. Genul Gymnocladus L. pe peluze. inermis nu are spini Longevitatea 100-150 ani. sesile şi apar mai târziu decât la salcâm. Foliolele sunt oblong-lanceolate mai mici decât la salcâm. pendula Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. Gymnocladus dioicus L. înguste de 5-7 cm lungime. dulce (fig. Folosire: se recomandă ca arbore izolat sau în grupuri. mari de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime. rămân pe arbore. dublu paripenat-compuse. Fructele păstăi. libere. elegantissima nu are spini Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. brune-roşcate. lucitoare. frunze mari. se introduce în terenuri degradate. înconjurate de un miez cărnos. flori poligame albe-verzui. – roşcov de Canada Specie din America de Nord. mărunt şi neregulat crenate. 220 . Creştere rapidă în tinereţe. Se fac perdele de protecţie şi garduri vii. pietros. indehiscente. prin mai-iunie. au tegument tare. opuse sau imperfect opuse. redus ca dimensiuni. Seminţele brune-roşcate-lucitoare. introdusă rar la noi. de 2-3. slab turtite. fără spini frunze alterne.foliole pe lujerii scurţi. datorită aspectului interesant al ramurilor („coarne de cerb”). Florile poligame sau dioice. de 80 cm lungime. răsucite longitudinal.5 cm lungime. pe tip 3-5 şi stamine 6-10.

202). Fructele sunt păstăi verzi. originară din China. Se înmulţesc prin seminţe umectate 12 ore. Rezistă la secetă. alterni. pe margini întregi. nuzi. la bază rotunjite. ovate sau ovatlanceolate. polisperme cărnoase şi strangulate între seminţe. este sensibil la ger. Este bine apreciată ca specie ornamentală. Sophora japonica var. Seminţele ovate. soforă Specie exotică. cu scoarţa netedă. de un verde închis.. rar în plantaţii forestiere până în zona montană. iar varietăţile ornamentale. pe faţă verde-închis. mirositoare şi nectarifere. cu miros neplăcut sub scoarţă. La noi se cultivă destul de frecvent prin parcuri şi în aliniamente. rare. utilizat în industria mobilei la obţinerea parchetelor.salcâm japonez. mai ales în tinereţe. verzi. lungi de 15-35 cm lungime. care se transformă de timpuriu în ritidom subţire. suportă bine poluarea. ascunşi în cicatricea în formă de potcoavă cu trei urme fasciculare. Longevitatea 80-100 ani. greu. mici. 221 . apar târziu. erecte. grupate în panicule terminale. Florile. se introduce ăpe terenuri degradate şi de protecţie. se obţin prin altoire în despicătură (în august în seră). Are temperament de lumină. Sophora japonica L. negre. de 15-25 cm lungime. Înfloreşte şi fructifică abundent de la vârste mici. casant. tare. Arbore de până la 20-25 m înălţime. caracteristic. albe-verzui. mai târziu cenuşie. Prezintă mportanţă forestieră redusă. glabri. Coreea şi Japonia. lungi de 5-10 cm. indehiscente. variegata Lemn brun-cenuşiu. au 8-10 mm lungime(fig. pendula – nu înfloreşte Sophora japonica var. lucitoare.Genul Sophora L. mugurii. pedunculate. în iulie-august. Coroana este destul de largă şi deasă. cu 7-11 foliole. Este putin exigentă faţă de sol. Lujerii. având vârful ascuţit. imparipenat-compuse. se deosebesc bine de cele de salcâm. rotunzi. iar pe dos glauce şi alipit-pubescente. în special la arbori izolaţi. Frunzele alterne.

în subzona alpină inferioară. glabre. Temperament de semiumbră. pe stâncării. pe coaste însorite. în luminişuri. Genul Genista L. pe stâncării. Rezistă bine la ger şi secetă. îngust-muchiate. în locuri însorite. introdusă în zonele de câmpie şi dealuri. acide. Florile galbenaurii.drobiţă Specie indigenă. argiloase. verzi (fig. originară din America de Nord.) K. La noi creşte de la câmpie până la munte. turtite. cu tulpinile erecte. Fructele sunt păstăi turtite. 204). Koch.5 m înălţime. cu marginea uneori curbată. .Genul Cladrastris Raf. înfloreşte mai bine pe soluri uscate. neutre. verzi. Creşte pe soluri nisipoase. de 1-4 cm lungime. păroase pe margini şi pe dos cu nervuri evidente. Arbore cu lujeri bruni. Subarbust de până la 0. Rezistă bine la ger şi secetă. Se foloseşte ca exemplare izolate. Frunzele sunt simple. de 2-3 (5) cm lungime şi 3-4 mm lăţime. 222 . păroase. mici. 203). Genista tinctoria L. subţiri. Se înmulţeşte prin seminţe. răspândită în Europa şi Asia de Vest. la marginea pădurilor. până la compacte. în staţiuni diverse. Cladrastris lutea (Michx. Specie cultivată destul de rar prin parcuri şi grădini. în grupuri şi masive. Folosire: pe terenuri nisipoase şi uscate. Seminţele în număr de 5-10. pseudogleizate. lanceolate până la eliptice. în raceme aglomerate la vârful lujerilor cu caliciu persistent. Înmulţirea prin seminţe. frunze alterne penat-compuse şi flori albe (fig.

de 3-8 cm lungime. au 3-7 seminţe mici. cu foliole eliptice. conici. se desfac în maiiunie. alipit pubescente. Este o specie termofilă. cu scoarţa măslinie. spontană sau subspontană în Oltenia şi în Defileul Dunării. sunt melifere. lungi de până la 30 cm lungime. conţin alcaloidul citisina (fig. mugurii sunt mari. Rezistă bine la ger. pubescente în tinereţe. peţioli lungi de 5-8 cm lungime. 205). dispuse în ciorchini pendenţi. Lujerii. uscate. originară din Europa Sudică. cenuşii-argintii. (Cytisus laburnum L. destul de rezistentă la ger.) . de 2 cm. se coc în august. Este extinsă mult în toate regiunile ţării. de numai 5 cm lungime. Lăstareste bine. frunzele şi fructele sunt otrăvitoare. Frunzele trifoliate. Laburnum anagyroides Med. verzicenuşii. 223 . Scoarţa. Folosire: solitar sau în grupuri. cu peri alipiţi. păroşi. cenuşii-gălbui. galbene-verzui. uneori drajonează. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) cu seminţe înmuiate în apă caldă. Florile mari. secetă. în pepinieră toamna puieţii se repică. fum. se adaptează şi pe soluri compacte.salcâm galben Specie indigenă. Fructele păstăi. foarte decorative. Temperament de lumină. Varietăţile se obţin prin butaşi lignificaţi cu călcâi sau prin altoire în oculaţie (în iulie) sau în despicatură (în aprilie). A fost introdus până în regiunile montane ca arbust ornamental pentru frumuseţea racemelor florale. puţin exigentă faţă de sol. Laburnum x watereri (Laburnum alpinum x Laburnum anagyroides) Prezintă inflorescenţe mai lungi.Genul Laburnum Fabr. alb-cenuşii. mirositoare. Arbore mic de până la 6-7 m înălţime.

verzi. (Sarothamnus scoparius (L. subţiri şi 5 aripat muchiate. evită calcarele. Drajonează puternic până la mari distanţe. originară din Europa Centrală. cu peri alipiţi. prin rarişti. Lujerii subţiri. lemnu-bobului Specie indigenă. mături Specie naturalizată. negricioase. de la câmpie până la munte. subglobuloşi. Cytisus nigricans L. pentru culturi ornamentale şi de protecţie. 224 . aşezate pe ramuri câte 1-2.drob. seminţele de fazani. Arbust de până la 2 m înălţime.2 cm lungime. suferă din cauza gerurilor. grozamă mare. 206).) Griseb. pe margini lung-ciliate. se acomodează în condiţii diferite de climă. peţiolate sau subsesile. iar după uscare se înegresc. mugurii cu 2-3 solzi. trifoliate. este fixatoare de soluri mobile. (Lembotropis nigricans (L. Se pretează la culturi de fixare a taluzurilor rutiere. Florile sunt galbene-aurii. cu scoarţa cenuşie. superficiale. urcă în făgete la cca. uşor crăpată. Sudică şi Siberia. Central şi Sud Europeană. cu tulpini tufoase. mai ales în Banat. în gorunete constituie câte o dată un etaj de subarboret continuu. lutoase. protejând solul. care la început au un miros de urzici strivite. Frunzele sunt alterne. pietroase sau pe terenuri argiloase. Creşte în staţiuni însorite cu soluri grele. Specie indicată pentru fonduri cinegetice – lujerii sunt mâncaţi de iepuri şi căprioare iarna. La noi creşte sălbăticită în zonele de deal şi de munte.) mătură verde. scheletice. 4 cm lungime. cele de la vârful lujerilor tineri unifoliate şi sesile cad înainte de sfârşitul verii. erecţi sau puţin curbaţi. Arbust până la 1 m înălţime. prin rarişti sau la marginea qvercetelor şi făgetelor. ramuri verzi. de cca.) Wimm. de cca. 1000 m altitudine. înfloreşte în Fructele. la noi apare frecvent pe coaste uscate. de 1-2 cm lungime. pe soluri oligobazice. cu peri albicioşi (fig.) Link. păstăi relativ mari. relativ uscate. la marginea stejăretelor.).Genul Cytisus Cytisus scoprarius (L. Rezistent la secetă. are cerinţe ecologice modeste. mici. erecte şi dese. Mugurii mici.

ssp. 225 .5-3 cm acoperite cu peri lânoşi şi denşi (fig. tulpini culcate şi ramuri erecte.Frunzele lung peţiolate. originară din Alpi. Frunzele. trifoliate. pe stâncării. pietroase. în grădini. cu foliole mici. cu aspectul unui racem foliat. negricioase de 2-3 cm. liniare. nisipoase şi în staţiuni inundabile (câte odată are rol de subarboret în arboretele de plop şi salcie). sunt aşezate câte 5-6. Se acomodează cu umiditatea scăzuta din sol. 207). devenind sălbatică.5-2 cm. uneori în masive. Cytisus scoprarius se plantează în recipiente. ferit de îngheţuri timpurii. sunt grupate în raceme terminale. aşa încât scoarţa nu este vizibilă. mătăsospăroase. alipit păroase. s-a răspândit mai ales prin zăvoaie de plop şi salcie. lungi. ca gard viu sau în perdele de protecţie.. cu sezon de vegetaţie lung. Asia Mică. Arbust scund. obovate sau eliptice. Florile mici. pe dos sunt mătăsos păroase. cu înălţimi până la 60 cm. Înmultire: prin seminţe sau butăşire (în octombrie . Cytisus hirsutus L. în plantaţii de plop euramerican în Lunca Dunării. de 1. La noi se instalează pe coaste însorite. pe soluri superficiale.salcâm mic. lung de 20-40 cm. scheletice.drob de munte Specie indigenă. uneori calcaroase (Tâmpa). înfloresc abundent si au un colorit viu. Din culturile făcute la noi. florile şi fructele se înegresc uşor prin uscare(fig 207). galbene-aurii. pe talazuri de drumuri şi căi ferate. la limita superioară a arealului acestuia.noiembrie) cu butaşi cu călcâi din lujeri laterali lignificaţi. nisipuri. Este adaptată la climate calde. Este introdusă ca plantă ornamentală. erecte. Lujerii anuali sunt cu acoperiţi cu peri hirsuţi. Florile galbene-limonii. Hirsutus (Cytisus leucotrichus Schur. până în zona montană. din regiunea de deal. Fructele păstăi turtite. Genul Amorpha Amorpha fructicosa L. Este un însoţitor al gorunului. mucronate. vegetează bine pe soluri erodate. amorfă Specie exotică. pe faţă cu peri disperşi. denşi. originară din America de Nord.). apar în mai-iunie. Frunzele au trei foliole. Fructele păstăi de 2. pe lujerii scurţi din partea superioară a tulpinii. eliptice. Folosire: izolat sau în grupuri.

de 6-8 cm. indehiscentă.) – glicină Specie origiară din China şi Japonia.Arbust. pergolelor. scurte. deal şi în regiunile submontane. 209). drajoni. apar mai-iunie. nespinoşi. Fructifică de la 2-3 ani. imparipenat-compuse.) Sweet (Glycine sinensis Sims. păstăi dehiscente. depărtaţi de cicatrice. apar în iunie-iulie. Florile mici. imparipenat-compuse. lucitoare.9 mm). Iubitoare de căldura. la sfârşitul lunii mai. mirositoare. cu 1-3 seminţe turtite şi rotunde. 1-3 (maximum 5-6) m înălţime. bogate. cu înrădăcinare bogată. de culoare liliachie. 208).3-0. viguroasă. la câmpie. foarte tari. rotunjite şi mucronate la vârf. florile sunt melifere. Wistaria sinensis (Sims. Seminţele alungite. Frunzele sunt alterne. de 1. se recomandă să se ţină 24 ore în apă. Se înmulţeşte uşor prin sămânţă. Prezintă interes pentru că se adaptează pe terenuri degradate. pe dos fin pubescente sau glabre. sub 1 cm lungime (0. Mugurii gâtuiţi la bază. glandulos verucoasă. butaşi. dispers păroşi sau glabri. Alba 226 . 1. Păstăile se seamănă primavara în pepiniere. de cca. bruncatifelate. Frunzele alterne. Fructele. 0. lung acuminate şi cu margine întreagă. se înmulţeşte şi prin butaşi. eliptice sau ovat-eliptice. câte 2-3 suprapuşi. în spice. de 10-20 cm lungime. brune. Fructele sunt păstăi mici. Florile sunt albastre-violacee.5-4 cm lungime. dar fiind o plantă decorativă frumoasă.5 cm (fig. slab curbată. Este o liană căţărătoare cu tulpini până la 20 m lungime. înfrunzeşte târziu. de cca.7-0. de 15-20 cm lungime. Genul Wistaria (Wisteria) Nutt. obişnuit de cca. de10-15 cm lungime. dispuse în ciorchini pendenţi. cu 7-11 foliole. terminale. frecvent folosită la noi pentru decorarea zidurilor. Are calităţi modest din punct de vedere peisagistic. raceme erecte. pe care le consolidează. se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă. Lujerii sunt verzui. Wistaria sinensis var. pretenţioasă faţă de sol. Lăstăreşete şi drajonează puternic. sunt consumate de fazani (fig.5 cm. au 11-25 foliole. mult extinsă lateral şi tulpini zvelte. mai rar prin lăstari. i se acordă mare atenţie în cultura ornamentală.

Wistaria floribunda (Willd. dehiscenta.) D. originari din America de Nord. hermafrodite.C. flori papilionacee. cu 13-19 foliole. Au frunze imparipenat-compuse. Cuprinde aproximativ 10 specii de arbori şi arbuşti cu lujeri spinoşi. prin marcotaj şerpuitor (primăvara). în martie. înfloresc în maiiunie. 227 . grupate în raceme. frunze imparipenat-compuse. grupate în ciorchini pendenţi. Păstaia turtită. dar plantele cresc încet. Creşte bine la semiumbră sau lumină. Înmulţire: prin seminţe (primăvara). în 2 valve. Fructele sunt păstăi pubescente. rezistă destul de bine la ger. necesită sol bogat şi reavăn. în pământ uşor nisipos. se păstrează lăstarii formaţi pe ramuri bătrâne şi baza ramurilor de un an cu muguri. Genul Robinia L. flori violete. iar în august se taie creşterile lăstarilor lungi care se întrepătrund. de 20-50 cm lungime. Originara din Japonia. Este o liana de 8 m lungime. prin butăşire cu butaşi de rădăcină (primăvara). Altoirea se face în despicătură (februarie -martie). Particularităţi de cultură: se taie de 2 ori pe an.

cu toate că climatul este mai puţin umed decât cel din arealul său natural. în Europa a fost introdusă în 1601. de Jean Robin la noi este cunoscută din 1750 ca arbore de parc. La noi condiţiile edafice sunt determinante pentru valoarea arboretelor. În patria de origine. S-a naturalizat la noi de la câmpie până în regiuni montane inferioare. Specie subtermofilă. Este plantat în zona rurală în curţi. solurile afânate. terenurile argiloase. devenind subspontan. cu areal destul de restrâns (fig. spintecarea tulpinilor înfurcite. ruperea ramurilor şi frunzelor. 36). Cele mai frumoase arborete se găsesc în sud-vestul Olteniei. fără îngheţuri timpurii. litiera anuală se depune în cantităţi foarte mici.000 ha. vegetează în climate umede peste 850 mm anual cu temperatua medie anuală de 7-10 ºC. starea de vegetaţie este mai puţin activă. şosele de la câmpie până în regiunile montane inferioare. În ţara noastră salcâmul s-a acomodat foarte bine. vegeteaz mulţumitor pe nisipuri sărace sau chiar sărate (Sf. calcaroase nu-i priesc. Se pare că plantaţiile de salcâm ocupă aproximativ 240. prin urmare pe soluri sărace cultura repetată a salcâmului duce la scăderea rezervelor de substanţe minerale. care duc la degerarea lujerilor nelignifcaţi. După 1850 au fost înfiinţate primele culturi forestiere (BăileştiDolj) pe scară mai largă pe nisipurile din sud-vestul Olteniei. solul se înierbează şi este expus uscăciunii.salcâm Specie originară din America de Nord. desprinderea lăstarilor pe cioată. levigate de carbonaţi sunt indicate.. Fiind o specie heliofilă. cu 300 mm precipitaţii anuale. compacte. arboretele pure se răresc de timpuriu. Gheorghe) dar consumă mari cantităţi de substanţe minerale datorită bogatului sistem radicular. Extins în clturi s-a acomodat în climate mediteraneene. Salcâmul nu este pretenţios faţă de troficitatea solului. peste 25. aerisite şi permeabile. 228 . Vânturile reci şi chiciura produc vătămări. A fost extins în toate regiunile ţării în condiţii variate.000 ha.Robinia pseudacacia L. necesită sezon lung de vegetaţie şi suficientă căldură estivală în stepă şi silvostepă. Textura grosiaer (nisipoasă). La altitudini mari. La noi salcâmul manifestă vitalitate ridicată şi asigură o mare productivitate de biomasă în regiunile calde cu toamne lungi. cu temperaturi medii sub 7-8ºC.

denotă adaptarea la staţiuni uscate. Arbore de mărimea I. rădăcinile pot utiliza apa din orizontul freatic. plantaţiile de salcâm s-au uscat destul de puternic. Rezistă bine la ger. pe dunele din Oltenia. suficient de umede. precipitaţiile ajung în sol în cantităţi apropiate de cele din mediul liber. Vegetează bine pe soluri uşoare. glabre. chiar pe nisipuri. Creşteri bune şi producţii mari se obţin pe soluri relativ bogate în humus şi substanţe minerale. Sub aspect fiziologic. intens consumatoare de apă şi substanţe nutritive. dar suferă de îngheţuri timpurii. sub coroana transparentă. lumina. subţiri. În ultima perioadă s-au înregistrat atacuri produse de Parectopa robiniella – molia minieră a frunzelor de salcâm. profunde. Vegetează p soluri revene. reci sau cele expuse inundaţiilor sau cu apă stagnantă. 229 . Plantaţiile de salcâm modifică prea puţin climatul interior. Solurile excesiv de uscate şi cele prea umede. Pe solurile nisipoase. având o puternică forţă de triere ecologică şi de concurenţă biologică. necesită sezon lung d vegetaţie şi suficientă căldură estivală (stepă şi silvostepă). profunde şi uşoare. nu-i sunt favorabile. La noi atacul ciupercilor ca Fomes cytissus şi Grifola sulphurea duce la putrezirea duramenului sau alburnului. s-a acomodat în Europa în climate mai uscate şi mai reci decât în arealul natural. Are o plasticitate ecologică remarcabilă. Are puţini vătămători biotici. Înrădăcinare viguroasă în stratul de humus. suportă şi umbrirea laterală. luminoasă. frunze cu numeroase foliole. de aceea foarte puţine specii lemnoase se pot ţine în asociaţie cu salcâmul. lujeri spinoşi. pe soluri uscate la suprafaţă. denotă adaptarea la climate relativ umede. În ultima perioadă cu toate că specia are o vigoare deosebită.Este relativ pretenţios faţă de umiditate. În trăsăturile morfologice apar uneori caractere contradictorii: ritidom gros şi timpuriu. Are o deosebită capacitate de regenerare pe cale vegetativă. înrădăcinare profundă. permeabile. mediul salcâmetelor este particular. este vătămat de polei şi vânt. caldura. chiar dacă acesta este la mare adâncime. în condiţii staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi grosimea de 80-100 cm. Specie subtermofilă. Este heliofil. slab acide.

Specie polimorfă cu numeroase varietăţi şi forme: Robinia pseudacacia var. Fructificaţie timpurie. la înflorire. prin mai-iunie. Drajonii sunt mai longevivi şi mai sănătoşi decât lăstarii. de 5-10 cm lungime. se regenerează natural din sămânţă. spinoşi. 20 m). se ramifică mult lateral. simetric de o parte şi de alta a cicatricei frunzei. glabre. de 2. Se regenerează şi pe cale vegetativă din lăstari şi mai ales drajoni. eliptice sau ovate. Frunzele sunt imparipenat-compuse. Spinii rigizi bruni-roşietici. Infloreşte relativ târziu. adânc brăzdat longitudinal. melifere.coroana subglobuloasă. turtite de culoare brun-roşcată. pe faţă verzi. glabri.5 (6) cm lungime. de 10-25 cm lungime. Florile. înfurcită şi noduroasă. largă. Seminţele se împrăştie din septembrie-octombrie. mucronate. ascunşi în cicatricea frunzei. din lăstari la aceeaşi vârstă de 13 m3/an/ha.rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime. proveniţi din modificarea stipelelor. de timpuriu cu un ritidom foarte gros.5-4. Productivitatea medie a celor mai bune arborete de salcâm din plantaţii este de 15 -17 m3/an/ha la 20 de ani. au tegument foarte tare (fig. foarte mici câte 3-4. păstăi scurt pedicelate. dehiscentă cu două valve. acoperă extrem de slab solul. Longevitate 100 . la 5 ani poate avea peste 10 m înălţime. anuală şi abundentă. în primul an poate atinge câţiva metri.120 ani în condiţii ecologice bune. izolat la 5-7 ani. Tulpina. întinzându-se la mari distanţe de trunchi (cca. la vârf rotunjite. Lujerii sunt muchiaţi. deasă. ramuri nespinoase. durează mai mulţi ani. rar înfloreşte 230 . la început erecte.în acelaşi timp. Umraculifera . rară. ajungând cu pivotul până la 1-2 m sau chiar mai jos. la altitudini mari şi la exemplarele izolate devine adeseori strâmbă. aşezaţi câte doi. albe. alterni. Exemplarele din lăstari cresc repede în tinereţe în condiţii optime. scurt peţiolate. formând inflorescenţe (raceme) bogate. foarte luminoasă. până în februarie-martie. Scoarţa. subţiri. Seminţe reniforme. care la maturitate reprezintă până la 20% din volumul total şi conţine o cantitate mare de substanţe minerale. bruni-roşcaţi sau măslinii. Mugurii. sunt foarte puternic şi placut mirositoare. pe dos cenuşiu-verzui. nu suferă de îngheţuri. Coroana.210). papilionacee. pendente. cu 9-19 foliole. Fructele. germinează greu la noi. 1-2 cm lăţime. emarginate. pe margini întregi.

231 . pe terenuri degradate. lujeri nespinoşi. cozi de unelte. tâmpărie. cherestea. var. deoarece prin uscare crapă uşor în industria prelucrătoare are o imprtanţă destul de redusă. creşte repede. combustibil. se pretează pentru stâlpi de telegraf.flori roz Robinia pseudacacia forma Semperflorens . Lemnul cu alburn îngust alb-gălbui. . coroane neregulate. frecvent pe nisipurile din Oltenia . Microphylla foliole mici şi înguste Robinia pseudacacia forma Decasneana . lujerii pierd spinii de timpuriu. coroane largi.p. abrupte. Robinia pseudacacia forma Pyramidalis Robinia pseudacacia forma Pendula Robinia pseudacacia forma Tortuosa Robinia pseudacacia forma Monophylla cu o singură foliolă mare Robinia pseudacacia var. După forma tulpinii şi coroanei au fost descrise încă trei tipuri la noi: .oltenica cu tulpină monopodială. cu tulpini drepte dar cu tendinţe de înfurcire. elastic. la deal este introdus în scop ameliorativ. Inermis – fără spni Robinia pseudacacia forma Bessoniana .tipul spreading cu tulpini sinuoase. şi în zonle cu nisipuri mişcătoare.înfloreşte continuu toată vara.coroana globuloasă spre ovoidă. apar după tăieri repetate în crâng. Salcâmul este specie repede crescătoare numai în anumite staţiuni. la câmpie.Robinia pseudacacia var. încet crescătoare. duramen lat brun-verzui. flori fără petale sau mici.. foarte durabil. pari de gard şi mină. construcţii. Cultura lui uşoară şi sigură se impune în regiunile calde şi uscate ale ţării. dur. traverse. Din plantaţiile din sudul Olteniei a fost descrisă R. tulpini înclinate cu defecte. relativ deasă.tipul pinnata.tipul palmata. instabile şi revene.

Are cerinţe ecologice modeste. în grupuri. Robinia viscosa Vent. glandulos-hispide (fig. în oculaţie sau despicătură.. culoarea florilor. mirositoare.Robinia hispida L. toamna. izolat sau în masive. compacte. 211). tari. sunt glabre. Lujerii fără spini. Altoirea se execută în teren deschis. în spaţiile verzi extravilane. de-a lungul şoselelor. la deal. din America de Nord. Suportă soluri grele. Înmulţire: prin seminţe. Creşte mulţumitor şi în regiuni montane inferioare (Braşov. lutoase. Florile roz. originară din America de Nord. la noi numai în parcuri şi grădini. sau opărire prin oprire cu apă. lungi. mucronate. rezistă la temperaturi scăzute. glanduloşi. Necesită climat călduros cu precipitaţii abundente. de 2-3. deşi. câmpie. butaşi de rădăcină. Frunzele cu numai 7-13 foliole. pentru consolidarea pantelor. precipitaţii reduse. Semintele se forţează cu acid sulfuric concentrat. Forma globuloasă a coroanei şi coloritul florilor îi conferă valoare decorativă.salcâm roşu Specie exotică. în locuri adăpostite. sunt dispuse numai câte 3-9. Fructele păstăi de 5-8 cm lungime. uneori înfloreşte încă o data. de 2-3. Înfloreşte la începutul luni iunie. până la -220C. dar suportă şi temperaturi scăzute până la -300C. Folosire: în aliniamente. drajoni. Arbust de cel mult 5 m înălţime. în raceme păroase.. lat-oblongi. 232 . la vârf obtuze. pentru aspectul deosebit al lujerilor. cu coroana rară.salcâm roşu – vâscos Specie exotică. Râşnov). apare în parcuri. dar acoperiţi cu peri roşcaţi. mai ales izolat. Recomandat ca arbust ornamental.5 cm lungime.5 cm lungime.

de cca. de culoare verde-palid. Genul Halimodendron Fisch. obovat- 233 . veziculoase. Arbust până la 2 m înălţime. coaste erodate. indehiscente. Rezistent la secetă. Importanţa forestieră este redusă. 2 cm. Rezista la secetă şi ger. creşte bine pe soluri uscate. suportă bine poluarea. Prezintă interes pentru culturi pe terenuri degradate.. elipticesubrotunde de 2-3 cm lungime. Atinge înălţimea de 4 m. pe dos cu peri disperşi. Muntenia şi Dobrogea. Arbust apreciat pentru flori şi fructe. suferă puţin din cauza gerurilor. calcicol. 6-8 cm lungime. 212). uneori cultivat prin grădini se sălbăticeşte. Florile galbene asemănătoare cu cele de Caragana. pe taluzuri. Turkestan şi Irak. superficiale. înfloreşte de timpuriu şi tot timpul veri (iunie-august). paripenat-compuse cu 1-2 (3) perechi de foliole. Lujerii sunt verzi. păroşi au resturi de stipele pe ambele părţi. originară din sudul Europei şi nordul Africii. cu butaşi semilignificaţi. Drajoneaza abundent. foliole. ca şi a lujerilor de doi ani. glabri. negricioase rămân pe lujeri iarna (fig. se exfoliază în fâşii înguste. slab muchiaţi. câte 48 în ciorchini axilari. Lăstăreşte viguros. Specie exotică. se foloseşte în culturi forestiere de protecţie. la vârf emarginate şi mucronate. Frunzele imparipenat-compuse. La noi apare sporadic în Banat.) Voss. pubescente în tinereţe.Genul Colutea L. originară din Transcaucazia. submediteraneană. cu tulpini spinoase. Colutea arborescens L. longitudinale. mugurii mici. prin butăşire (iulie-august) în sere sau pat cald. puţin pretenţioasă faţa de sol. Înmulţire: prin seminţe (în februarie-martie) în lădiţe sau în răsadniţe. Frunzele sunt alterne. Mezoxerofit. creşte viguros pe soluri sărăturoase sau uscate. scoarţa tulpinilor. Fructele păstăi caracteristice.băşicoasă Specie indigenă. cu 20-30 seminţe reuniform-turtite. gălbui. Utilizare: ca şi Caragana sp. Halimodendron halodendron (L. nisipoase.

5-2 cm lungime. conici. brunigălbui (fig. cu caliciu tubulos. Pendula specie rustică şi adaptabilă din punct de vedere ecologic. Plantată la noi în parcuri. au pereţi pieloşi. mătăsos-păroase. de 2-4 mm lungime (fig. Florile sunt galbene-aurii. pe rădăcini se găsesc bacterii fixatoare de azot atmosferic. Mugurii mici. care sunt brune. Se foloseşte în perdele de protecţie. cu seminţe ţinute în apă călduţă. se termină într-un vârf moale. cu înălţimea ce nu depăseşte 6 m. Tulpinile şi ramurile sunt groase. pe terenuri sărăturoase. cu pieliţă cenuşie ce se exfoliază şi cu numeroase brahiblaste. Fructele sunt păstăi. Rezistă la ger şi secetă. se deschid pe măsură ce se coc. au rahisul persistent. la vârf rotunjite şi mucronate. aruncând seminţele. Frunzele. mari până la 2 cm. în Dobrogea şi Moldova este subspontană. obovoide. pe pedunculi lungi de 2-4 cm.lanceolate. în stejărete de câmpie. cu seminţe păstrate în vase metalice sau de sticlă închise. peste 2 m . se adaptează pe soluri diferite. 214). originară din Siberia şi Manciuria. îndreptate în sus. lung de 30-70 mm. 234 . pe nisipuri. de 4-5 cm lungime. Genul Caragana Lam. la bază cu 2 stipele persistente. Înmulţirea: prin seminţe (primăvara). înţepător. la capete îngustate. Specie rustică folosită în culturile forestiere din stepă şi silvostepă. pe terenuri degradate şi în scop ornamental. umflate. cu 4-6 perechi de foliole. lujerii groşi. Arbust tufos. aproape sferice. de la nisipuri la cernoziomuri. mici. folosită în scop decorativ sau pe terenuri degradate. paripenat-compuse. rahisul. liniar-cilindrice. ascuţite. Florile de 1. – caragană Specie exotică. ghimpos. ciliaţi. vase de lut în răsadniţe. mucronate. de 2-3 cm lungime. Caragana arborescens Lam. 213). pubescenţi. aşezate solitare sau în buchete umbelate de până la patru. eliptice. după maturaţie se răsucesc. Caragana arborescens var. înrădăcinarea profundă.

Fastigiata. pe tip patru. foliole oblong-ovate sau eliptice. obişnuit glabre. În colecţiile dendrologice apar: Ptelea Nitens Greene şi Ptelea Serrata Small. Fructificaţie destul de abundentă şi anuală. ritidomul mărunt crăpat. glabri. Fructele samare. Scoarţa este cenuşie. Înmultire: prin seminţe. Juss. primăvara după stratificare. Folosire: izolat sau în grupuri. Frunzele sunt alterne. cu marginea întreagă. cu peţiol lung. imediat după recoltare. Rezistă bine la secetă. sepale şi stamine 4-5. 1 cm diametru. trifoliate. sunt asemănătoare cu cele de ulm. Coroana regulată.rămân pendente pe lujeri şi în timpul iernii (fig. Cultivaruri mai importante Aurea. destul de rară. păroşi. 235 . dar cu aripioare mai groase şi reticulate. dispuse în corimbe terminale. Florile sunt poligame. strivite lasă un miros de hamei.L. suportă umbrirea uşoară. preferă soluri nisipo-lutoase şi staţiuni adăpostite. Este un arbust sau arbore de mărimea a -III-a. ger şi fum. îngrăpoaţi în cicatrice. lujerii sunt rotunzi. sunt de cca. realizând uneori până la 7(8) m înălţime. Genul Ptelea L. Pentapylla.ORDINUL RUTALES Familia RUTACEAE A. stau pe pedunculi de cca. Ptelea trifoliata L. 1 cm lungime. pe faţă verzui-lucitoare. la mijloc cu două seminţe. 215). Ele apar prin iunie şi prezintă un disc nectarifer între ovar şi stamine.au simetrie radiară. originară din America de Nord. de 6-12 cm lungime. Monophylla.ulm de Samaria Specie exotică. în regiuni calde. mici. bruni-verzui. rotunde. de cca.. mugurii nuzi. 2 cm diametru. galbeneverzui.

unde este subspontan. Hemeiuş. consolidează taluzele şi coastele. Caransebeş. fructe decorative.arbore de plută de Amur Specie exotică răspândită în Extremul Orient. mugurii mici. La noi se recomandă la câmpie şi dealuri este pretenţioas faţă de umiditate. Prezintă interes frumos. cultivat la noi destul de des. Atinge 15-20 m înălţime (în China până la 30 m). lucitoare pe faţă. ce formează de timpuriu ritidom suberos. opuşi.cenuşer. industrial (produce plută) dar şi ornamental are port Familia SIMAROUBACEAE A. cu multă căldură estivală. Înmultire: prin seminţe (se stratifică toamna şi se seamănă primăvara). (A. de cca. Braşov. cu 5-11 foliole ovate sau ovatlanceolate. Este sensibil faţă de îngheţurile timpurii şi ger. rezistă relativ bine la secetă. Are temperament semiombrofil (subheliofil). fals oţetar Originar din China.. se poate folosi pe terenuri degradate. în Lunca Timişului. 236 . glandulosa Desf. În arealul natural creşte în staţiuni cu climat continental. sau prin butaşi de rădăcină. pe soluri aluvionare. bogate. GENUL Ailanthus Desf. Este arbore de până la 15 m înălţime. păroşi.) . 216).C.1 cm diametru. gros. cu scoarţa cenuşie-argintie.Phellodendron amurense Rupr. pe alei. acuminate. Temperament de lumină.) Swingle.D. puieţii se protejează de îngheţ. preferă climat cald. Fructele sunt drupe negre. mezoxerofit. Folosire: izolat sau în grupuri. Ailanthus altissima (Mill. preferă soluri bogate dar manifestă o anumită plasticitate. Simeria. glabri. Lujerii gălbui-cenuşii. globuloase. Frunzele imparipenat-compuse. Florile unisexuatdioice. Rezultate bune se obţin în lunci. cu sezon lung de vegetaţie. mai ales în sudul ţării. Mihăieşti. La noi există câteva culturi: lângă Arad (Ocolul silvic Pecica). de 6-11 cm lungime. cele femele în panicule terminale (fig.P.

importanţa este redusă. În spaţiile verzi se remarcă atât vara cât şi iarna. imparipenat-compuse. se prelucrează cu uşurinţă. lujerii foarte viguroşi. în primul an poate avea peste 2 m înălţime. cu miros urât. ştirbită la mijloc. cu lenticele mari. cu 11-25 foliole peţiolate. verzi sau gălbui. de 45-70 cm lungime. foarte mari. mici. pe una din laturi. transparentă. de 15-20 cm lungime. de alei şi pentru fixarea terenurilor în pantă.Are tulpină scurtă.) Rehd. fructifică abundent şi samarele rămân în coroană. fin crăpată. sub 1 cm diametru. mai târziu brun-gălbui. obiecte de artizanat. brunroşcate la coacere. Este putin longeviv. Ailanthus altissima forma Erytrocarpa (Carr. se utilizează în construcţii rurale. furnire. Creşte foarte rapid în tinereţe. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) şi prin butaşi de rădăcină. la bază trunchiate şi cu 1-2 (4) dinţi glanduloşi. aşezaţi în partea superioară a cicatrice mari. crăpăturile sunt albicioase. atacat de putregai. cenuşie-deschis. lăstăreşte şi drajonează bine. Fructele compuse din 1-6 samare libere. brună-portocalie. fiecare samară constă dintr-o aripioară răsucită. 237 . cu fructe roşii. se lustruieşte bine. laxe. cu scoarţa netedă. mugurii mici. 217). anual şi abundent. Are coroană rară. celuloză. la exemplarele femele. este uşor. Frunzele sunt alterne. oblongi. Rezistă bine la poluarea cu fum şi gaze. Lemnul are duramen cenuşiu-gălbui. de 6-12 cm lungime. marcote. bruni. scurt pubescenţi sau glabri şi măduvă largă. Este utilizat ca arbore solitar. dispuse în panicule erecte. Fructifică la 5-6 ani. ramificată. în formă de scut. tomentoşi. iar prin strivirea scoarţei se degajă un miros greu (scoarţa se poate utiliza contra viermilor intestinali şi a dizenteriei sau pentru prepararea vopselelor de ulei). Florile poligame. moale. în dreptul seminţei aşezate central (fig. de 3-4 cm lungime. dar din cauza distrugerii lujerilor nelignificaţi rămâne deseori de talie mică.

obovate sau eliptice. mugurii mici. Creşte repede la început. cenuşii sau purpurii-violeţi. de câte 3-8 cm lungime. lasă miros morcov. Florile poligame mici. Moldova. pe margini întregi. roşcaţi. panicule roşcate. Este specie arbustivă. rezistă la fum. când devin foarte păroşi. Cotinus coggygria Scop. la tăiere secretă un suc lăptos. se ridică insular până la deal. în Asia de sud-vest. rezistă la secetă. mici. înfloreşte mai bine pe soluri sărace. iubitoare de căldură. Formează tufe arbustive. Cultivaruri: Cotinus coggygria cv. tare de dimensiuni reduse. stau grupate în panicule mari. prezintă vârfuri rotunjite sau slab emarginate. de la galben până la purpuriu. La noi se întâlneşte în Banat. (Rhus cotinus L. Muntenia. Genul Cotynus Mill. Ele de asemenea. la lumină şi semiumbră. Oltenia. care conţine tanin în cantităţi mari. de 1-3 m înălţime. chiar în regiunile montane. afânate. 3 mm diametru. 218). Este nepretentioasă faţă de sol.ORDINUL SAPINDALES Familia ANACARDIACEAE Lindl. solzoasă. Fructele drupe uscate. terminale. Banat. Rubrifolius cu frunze roşii întunecate. care cresc mult după înflorire. au câţiva sozi carenaţi. conţin mult tanin şi toamna capătă colorit foarte frumos. au petale verzui-gălbui. Cotinus coggygria cv.) – scumpie Răspândită natural în Europa Meridională şi Centrală. la un an lăstarii pot avea 1 m înălţime. prin zdrelire au miros de morcov. ovoizi sau ovo-conici. fin ciliati. în subarboretul pădurilor de stejar din Dobrogea şi Banat uneori în brădete relativ termofile din sud-vestul ţării pe Valea Minişului. Lujerii. foarte decorative. simple. cu numeroşi pedunculi sterili. de cca. lucitori. de 3-4 mm diametru. drajonează mai slab. Lemnul gălbui. sunt negricioase (fig. într-o serie de puncte. cu scoarţă fină. înghesuite spre vârful lujerilor. glabri. Purpureus cu frunze verzi şi panicule roşii 238 . Dobrogea. Frunzele alterne. Lăstăreşte şi marcotează uşor.

Folosire: izolat. Rhus typhina L. miez acrişor. brunroşcaţi. 219). Arbore de mărimea a III-a (10-12 m) sau arbust.) . cicatricea are forma de semilună îngustă. mici. 11-13 foliole. creşte pe soluri nisipoase. rezistă şi iarna. de dimensiuni reduse. înfloresc în iunieiulie. din rădăcini se obtin varietatile. în grupuri. Flori dioice. foarte decorative. imparipenat-compuse. rămân pe lujeri până primăvara. toamnă. Preferă climat continental. grădini. moale. iritant. adaptabil la condiţiile de climă şi sol din zona temperată. Lujeri foarte groşi. Muguri alterni. serate pe dos pubescente în tinereţe. cultivată în parcuri. verzi-gălbui. mai mic şi nu este păros 239 . cultivarul Rubrifolius se poate obţine din seminţe stratificate 3-5 luni. foarte ornamentali (fig. maturitate la 2-3 ani. grupate într-un ghem roşu-violaceu. toamna se colorează în roşu aprins. casant. pufoşi. Frunze foarte mari. specie foarte asemănătoare cu Rhus typhina. paniculele fructifere roşii-violacei. uneori în vase. Vara necesită caldură. Marcotaj prin musuroire sau arcuire. catifelat-păroşi. primăvara. după rupere secretă suc lăptos. Genul Rhus L. hirta (L. Lemnul are duramen brun-roşcat este uşor. 10-20 cm lungime. periodicitate anuală. emisferici. rezistă la secetă.) Sudw. (R. fructificaţie abundentă. Rhus glabra L.oţetar roşu Specie exotică din America de Nord. păros. Înmulţire: prin seminţe stratificate (primăvara). oblong lanceolate. în panicule terminale. destul de bine la ger şi fum. păroase. acuminate. pe terenuri degradate. Are temperament de lumină. până la 50 cm lungime. Lăstăreşte şi drajonează extrem de abundent. Frunze roşii-portocalii toamna. cele femele foarte îngrămădite. Fructe drupe. Este utilizat pentru consolidarea coastelor şi taluzurilor. Are înrădăcinare bogată. prin butaşi de vară.

7-15 foliole imperfect opuse. Familia SAPINDACEAE A. acuminate. Are temperament de lumină. Utilizare: izolat sau în grupuri. fidate. neregulat şi rar crenat-dinţate. mai des prin butaşi de rădăcină şi drajoni. Creşte bine în staţiuni calde. Atinge până la 10 m înălţime. se obţine prin seminţe (în februarie – martie în sere. Flori poligame. Fructe capsule veziculoase. de obicei se seamănă în februarie în pat cald sau seră. Koelreuteria paniculata Laxm. însorite. fertile. cu pereţi membranoşi. 220). cu tendinţă glabre spre baza. uscate şi sărăturoase. Mai ales în tinereţe este sensibil faţă de îngheţuri şi gerurile mari din iarnă. Frunze imparipenat-compuse. 4-8 cm lungime.L. înfloresc din iunie până în august. destul de abundentă. Lujeri viguroşi. Lăstareste bine. Înmulţirea: rar prin seminţe. în lădiţe). ovoid-alungite. prin butaşi de rădăcină (în decembrie în seră rece).Rhus glabra var. longevitate redusă. cicatricea obtuz-triunghiulară sau semicirculară cu trei urme. lat-ovoizi. frumos colorate. se coc prin septembrie şi se păstrează peste iarna pe lujeri (fig. rar terminale. roşcaţi. bruni. cenuşii-bruni. rezistă bine la uscăciune. fructele persistă şi iarna. coroană largă. Laciniata cu frunze cu foliole foarte sectate. galbene în panicule erecte. ovate. datorită florilor mari. primăvara roşcate. Creşte bine pe soluri revene. permeabile. 240 . cultivată numai în scop ornamental. începe să fructifice la 4-5 ani. glabri. muguri alterni. lenticele gălbui proeminente. – koelreuteria Specie exotică din China şi Japonia. Periodicitatea fructificatiei este anuală. tulpină neregulată. rară. Apreciată specie ornamentală. Genul Koelreuteria LAXM. 35-40 cm lungime. 30-40 cm lungime. scoarţă cenuşie cu crăpături longitudinale. suportă soluri mai compacte. Juss. pendente 4-5 cm.

apare ca o specie pionieră.. cu nuanţe roşcate. Juss. afânate. Tulpina destul de dreaptă (uneori cu neregularităţi). bogate în baze de schimb. cu umiditate suficientă. pe 241 . bine drenate. De regulă este diseminat sau în grupe mici. Factorii ecologici determinanţi pot funcţiona compensator. în general palmat-lobate. în Centru. Preferă regiunile montane cu climat răcoros şi umiditate atmosferică ridicată. Africa de Nord şi America de Nord. Coroana largglobuloasă. nu suportă excesul de umiditate. muguri opuşi. Arbore de mărimea I. uneori formează cu ulmul de munte mici arborete. Nu supportă excesul de umiditate. Frunze simple. Asia. simetrică şi groasă. pe conuri de dejecţie şi grohotişuri calcaroase. 37). Fructele – disamare.paltin. Genul Acer L. în Vestul Asiei (fig. şi bogăţia în humus sunt corespunzătoare. izolat în rarişti subalpine. scheletice (chei). brun-gălbui. cicatricele frunzelor se unesc direct sau printr-o linie stipelară. mai rar dioice şi androdioice.L. cu înălţimea de 30 (40) m. (paltin de munte) Arbore indigen răspândit în Europa. Poate vegeta şi în climat mai călduros şi uscat (deal şi câmpie). sau staţiuni cu soluri nefavorabile fizic dar în care pretenţiile ridicate faţă de trofocitatea solului. Muguri opuşi. uneori vegetează viguros în staţiuni cu soluri superficiale. Sud şi Sud-Est. de culoare verzui. mai mari decât la celelalte specii indigene. lung aripate. numeroase lenticele. verzi până la brun-deschis. de la 30-40 de ani dezvoltă un ritidom caracteristic. Lujeri viguroşi. din şleaurile de deal până în molidişuri. Se exfoliază în plci de mărimi şi forme variabile. La noi vegetează la deal şi munte. Acer pseudoplatanus L. Este întâlnit pe soluri bogate în humus (mull). Are temperament de semiumbră. glabri. dar ceva mai de lumină decât arţarul şi jugastrul. urcă până la 1500-1600 m înălţime. Cuprinde aproximativ 110 specii de arbori şi arbuşti originari din Europa. Scoarţa cenuşie în tinereţe. introdus artificial se comportă multumitor. Are exigenţă ridicată faţă de fertilitatea solului. înrădăcinare piuvotanttrasantă. flori poligame.Familia ACERACEAE A. des andromonoice. rar compuse.

margini tiviţi cu o dungă îngustă brună, au cicatricele frunzelor perechi unite printr-o linie stipelară scurtă orizontală stau depărtaţi de ax, mugur terminaltetragonali şi mai mari. Frunze: penat-palmat-lobate, 10-18 cm lungime, corolate, verde închis pe faţă, verzi albăstrui mate pe dos, lobi neregulaţi crenaţi-seraţi la vârf acuminaţi, îngustaţi şi obtuzi, sinurile înguste şi ascuţite, peţiol de 5-15 cm lungime, nu conţin suc lăptos. Flori: poligame, verzi-gălbui, grupate în panicule pendente 5-15 cm, apar după înfrunzire. Fructe: disamare, aripi depărtate sub un unghi drept sau ascuţit (fig. 221). Este o specie cu variabilitate relativ restrânsă: Acer pseudoplatanus var. Purpureum Lond. cu frunze purpurii pe dos. Acer pseudoplatanus var. Erytrocarpum Carr. cu frunze mici, lucioase, fructe roşii. Acer pseudoplatanus forma Palmatifidum cu frunze penta-partite. Maturitatea arborilor în masiv se atinge la 30-40 ani. Fructificaţii dese, aproape anuale, maturaţia fructelor are loc în septembrie, creşte repede în tinereţe. Longevitate: 400-500 ani. Dacă înmulţirea se face prin lstari, longevitatea este redusă, cioatele putrezesc. În amestec cu fagul sau gorunul se situează în primul etaj, volumul de masă lemnoasă este însemnat, este comparabil cu cel al fagului (la 80 de ani 12-13 m3/an/ha), sau gorun (120 de ani 7,5 m3/an/ha). Frunzişul este atacat de ciuperca Rhytisma acerinum pecinginea frunzelor de acerinee, are puţini vătămători biotici. Lemnul este foarte valoros rzistent, durabil, uniform, elastic, cu luciu în secţiunea longitudinală, cu desen frumos (paltin creţ), utilizat în industria mobilei, pentru producerea lambriurilor, instrumentelor muzicale. Deşi nu este o specie cu productivitate mare prin lemnul său deosebit, participă la ridicarea valorii fgetelor şi molidişurilor. Însuşirile silviculturale permit să consolidze arboretele de molid împotriva doborâturilor de vânt, să amelioreze solul prin frunzişul bogat în elemente minerale, care se descompune uşor. Ca arbore ornamental este cultivat izolat, în aliniamente (de la câmpie la munte) sau în masive (specie de amestec).

242

Acer platanoides L. - artar, paltin de câmp Arbore indigen, arealul coincide cu al paltinului de munte, îl depăşeşte în nord, ocupă teritorii din Scandinavia şi Finlanda, până în Munţii Urali (fig. 37). În ţara noastră se găseşte mai ales la deal şi câmpie (în şleauri), la munte mai rar, sporadic, prin făgete şi pădurile de amestec răşinoase cu fag. Este o specie de diseminaţie. Este mai adaptat la climatul excesiv-continental din nord-estul Europei, dar este pretenţios faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Suportă mai bine seceta în aer şi sol. Preferă soluri fertile, dar tolerează uneori şi soluri relativ compacte, cu umiditate mai redusă. Este semiombrofil, mai de umbră decât paltinul. Arbore de până la 25 m înălţime, înrădăcinare pivotant-trasantă, ritidomul se formează de timpuriu, nu se exfoliază, este bru-cenuşiu, subţire, cu crăpături superficiale longitudinale şi transversale. Lujeri brun-roşcaţi, muguri ovoizi sau globuloşi, brun-roşcaţi (rar verzi) alipiţi de lujer, cei terminali mai mari, tetragonali, caracteristic, unite direct, formând un unghi ascuţit. Frunze palmat-lobate, 10-15 cm lungime, cu 5-7 lobi, pe dos de culoare verde, lobi la vârf evident acuminaţi, pe margini cu câţiva dinţi prelungiţi, cu sinurile larg rotunjite, peţiol 8-15 cm, conţine suc lăptos. Flori poligame, galbene-verzui, apar prin aprilie-mai înaintea înfrunziri, în inflorescenţe corimbiforme erecte. Fructe disamare cu aripi divergente sub un unghi obtuz (fig. 222). Maturitatea arborilor şi caracteristicile fructificaţiei sunt ca la paltin. Taxoni de interes ornamental: Acer platanoides var. Schwdleri (var. Coloratum) cu frunze tinere roşiisângerii lucitoare, apoi verzi închis, cu nervurile şi peţiolul roşcate. Acer platanoides forma Globosum cu coroană rotundă Acer platanoides forma Palmatifidum cu frunze palmate, adanc penatpartite. Arţarul creşte destul de rapid în tinereţe, are o bună capacitate de concurenţă interspecifică la vârste mici; după 40-50 ani rămâne frecvent în etajul al II-lea. Valoarea lemnului este ceva mai redusă decât cea a paltinului, şi productivitatea este mai redusă, utilizările sunt similare.

243

Este o valoroasă specie de amestec în stejărete, se dezvoltă relativ bine şi în regiunile secetoase. Este mult apreciat ca arbore ornamental, de-a lungul şoselelor, cu aspect frumos mai ales toamna, când se colorează în galben. Acer campestre L. - jugastru Specie indigenă răspândită în Europa şi Asia Vestică (fig. 38). La noi este specie de amestec în şleaurile de la câmpie şi deal şi în qvercetele începând din silvostepă. Are pretenţii mai mari faţă de căldura estivală, dar este mai tolerant faţă de sol; se mulţumeşte cu soluri relativ uscate, compacte, suportă solurile sărăturoase. Rezistă relativ bine la umbrire; are temperament de semiumbră. Arbore de mărimea a II-a, rar are peste 15 m înălţime, tulpină rău conformată, noduroasă, ritidom format de timpuriu, relativ gros, friabil, fin şi neregulat crăpat, cenuşiu-gălbui, pete albicioase, mărunte, coroană deasă. Lujeri subţiri, pubescenţi în tinereţe, apoi glabrescenţi, gălbui-bruni, cei de doi ani sau mai bătrâni au uneori muchii sau aripi longitudinale, de plută ca la cel de câmp. Frunze: palmat-lobate, 5-10 cm lungime, 3-5 lobi obtuzi sau rotunjiţi, margini sinuate sau întregi, peţiol 2-4 cm lungime, conţine suc lăptos. Flori: inflorescenţe corimbiforme, multiflore, erecte, galbene-verzui ca la arţar, apar însă mai târziu, odată cu frunzele. Fructe: disamare cu aripi aşezate în prelungire sau puţin întoarse spre peduncul (fig. 223). La noi se deosebesc două subspecii: A. c. eucampestre – cu frunze pentalobate, A. c. marsicum – cu frunze trilobate. Lăstăreşte mai activ decât paltinul şi arţarul, are capacitate de drajonare. Creşterea încetineşte devreme, longevitatea până la 100 ani. Lemnul este fin, omogen, greu, trainic, dur, se prelucrează uşor dar este de dimensiuni reduse, tulpinile sunt rău conformate, are puţin utilizări, în strungărie, rotărie, este un bun combustibil.

244

Din punct de vedere silvicultural, specia este apreciată ca însoitor al stejarului în şleauri, stimulează creşterea şi elagajul speciilor principale, protejează şi ameliorează solul. Acer tataricum L. – arţar tătărăsc, gladiş Specie indigenă, răspândită în sud-estul Europei, Caucaz şi Asia Vestică (fig. 38). La noi se găseşte la câmpie şi coline în subarboretul pădurilor de stejar şi şleau. Este mai exigent faţă de caldură decât jugastrul şi mai tolerant faţă de troficitatea solului, apare pe soluri compacte, cu regim de umiditate variabil, pe soluri salinizate. Suportă bine umbrirea. Arbust sau arbore de mărimea III (sub 10 m), tulpină rău conformată, strâmbă şi scurtă, scoarţa caracteristic, rămâne netedă, cenuşiu-închisă, cu nuanţă roşiatică. Lujeri subţiri, uşor muchiaţi, brun-roşcaţi până la purpuriu, glabri, lucitori, muguri mici, alipiţi de lujer, roşii-bruni, cicatricele perechi se unesc printr-o linie stipelară, concavă. Frunze ovate sau ovat-oblongi, 5-10 cm lungime, acute, scurt acerminate spre deosebire de celelalte specii indigene, întregi neregulat dubluserate sau cel mult lobate spre bază, toamna devin roşii, foarte decorative. Flori albe-verzui, în panicule erecte, lung pedunculate, apar după înfrunzire, în luna mai. Fructe disamare glabre, nuculă bombată şi aripi roşii-purpurii, îndreptate înainte, suprapuse la vârf (fig. 224). Este o importantă specie de subarboret începând din pădurile din stepă pentru că suportă umbrirea protejează solul, rezistă la secetă. Se utilizează în plantaţii din terenuri degradate. Se foloseşte ca specie ornamentală în masive şi perdele. Poate fi introdus până în regiunile montane inferioare (600-700 m). Acer monspessulanum L. – jugastru de Banat Specie indigenă, originară din Sudul Europei, Asia Mică şi Africa de nord (fig. 38). La noi apare sporadic în sudul Banatului. Este termofil şi mezoxerofit, suportă gerurile şi solurile uscate, calcaroase, scheletice, superficiale.

245

Specie arbustivă sau arbore de mărimea a III - a până la 10 m, tulpină scurtă, ramificată adeseori de la bază, strâmbă, scoarţă netedă în tinereţe, cenuşiegălbuie mai târziu, ritidom solzos. Lujeri bruni sau galben-roşcaţi, muguri mici, ovoid-alungiţi, depărtaţi de lujer, brun- negricioşi, aproape glabri, linia stipelară dreaptă. Frunze cu 3 lobi, aproape egali, ovat-triunghiulari, cei laterali divergenţi, margini obişnuit întregi, pe faţă glabre-lucitoare, pe dos glaucescente, cu smocuri de peri la subsoara nervurilor, peţiol 2-6 cm lungime, conţine suc lăptos, cad târziu. Flori galben-verzui, în corimbe erecte, după aceea pendente, apar odată cu frunzele. Fructe disamare mici de 1,5-2,5 cm lungime, seminţe foarte bombate, aripioarele în unghi ascuţit, până la paralele (fig. 225). Lemnul este cu duramen roşcat mai omogen şi mai dens decât a celorlalţi aceri dar de dimensiuni reduse. Se introduce în staţiuni supuse uscăciunii ca specie protectoare şi amelioratoare de sol. În regunile calde şi uscate se foloseşte în scop ornamental. Acer negundo L. – arţar american Specie exotică originară din America de Nord. La noi se foloseşte ca arbore ornamental. Este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, rezistă la geruri. Vegetează pe soluri uscate, nisipoase sau compacte. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionale bogate, profunde, umede (Lunca Mureşului, la Simeria a devenit invadant). Lăstăreşte şi drajonează abundent. Are temperament de luminăsemiumbră. În arealul natural ajunge la 20 m înălţime, la noi 11-12 m, trunchiul sinuos, defectuos, ramificat de la mică înălţime. Lujeri verzui sau brun-violacei, acoperiţi cu o brumă albăstruie, muguri ovoizi de culoarea lujerilor, brumaţi, cicatricele unite sub un unghi ascuţit. Frunze imparipenat-compuse, 3-7 foliole, variabile ca formă, inegal sinuate pe margini, cea terminală des trilobată. Flori dioice (nu poligame) verzi-gălbui, cele mascule în fascicule, cele femele în raceme pendente.

246

Fructe disamare, cenuşii-albicioase, aripi aproape paralele, 2-3 cm, arcuite spre interior şi suprapuse la capete (fig. 226). Rezistă bine la poluare. Subunităţile au mare valoare ornamentală: Acer negundo var. Variegatum cu frunze cu marginea albă Acer negundo var. Auratum - puţin mai mic, cu frunze gălbui Acer sacharinum L. (A. dasycarpum Ehrh.) – arţar american argintiu. Specie exotică nord americană, nu rezistă la secetă, dar rezistă la ger, vegetează pe soluri nisipo-lutoase, afânate şi umede. Are temperament de lumină. La noi este cultivat ornamental pentru forma şi culoarea frunzelor, din regiunile de câmpie până la munte, solitar sau în grupuri, aliniamente. Arbore cu înălţimi de până la 25m, scoarţa cenuşie, ritidom din plăci alungite, cu marginile uşor răsfrânte. Lujeri roşcaţi cu multe lenticele, muguri scurt pedicelaţi, roşii, cicatricea frunzelor unite printr-o linie stipelară orizontală. Frunze cu 5 lobi adânc spintecaţi şi lobulaţi, 8-15 cm lungime, verzi pe faţă, argintii pe dos, vârful lobilor lung acuminat, peţiol lung 8-12 cm, nu conţine suc lăptos, înfrunzeşte în aprilie. Flori poligame, apetale, verzui în fascicule, apar înaintea înfrunziri. Fructe disamară mare, cu aripioare divergente şi puţin curbate (fig. 227). Din genul Acer în colecţiile dendrologice sunt cultivate şi alte specii, cum ar fi: Acer ginnala Maxim. – arţar de Manciuria Arbore mic sau arbust cu frunze trilobate, cu lobul central alungit. Creşte bine în Banat, pretinde climat mai blând. Acer palmatum Thunb. – arţar japonez Arbore mic sau arbust, frunze palmat lobate, cu 5-11 lobi lanceolaţi, toamna frunzişul este roşu-carmin. Acer palmatum cv. Atropurpurea cu frunze roşu închis tot anul Acer palmatum cv. Dissectum cu coroana semisferică, de 3 m înălţime.

247

cu ritidom cenuşiu-negricios. – castan porcesc Specie exotică originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. tataricum. prin altoire în ochi dormind (la colet sau în coroană). groasă. platanoides. revene. Înmulţire: prin seminţe (toamna.P. A. are 3-9 urme fasciculare. A. A. frumos. Coroana este deasă. sacharinum). lucitori. opuşi cei terminali uneori au 2cm lungime. până la 30m. rezistă bine la ger şi secetă.. bogate. coroana rotunjită. Este un arbore cu înălţime mare. Genul Aesculus L. A. Temperament de umbră – semiumbră. ginnala). Mugurii sunt foarte mari. imediat după recoltare sau primăvara cu seminţe stratificate 60-90 zile). ovoizi. glabri sau slab pubescenţi cu lenticele evidente. Folosire: solitar şi în grupuri. Lujerii groşi. puternic ramificată şi de multe ori apare torsionată. în aliniamente ( Acer Pseudoplatanus. bruni. în masive şi perdele (A. largă. Tulpina exemplarelor izolate este scurtă. vegetează şi pe soluri sărace şi bătătorite. Se dezvoltă bine pe soluri profunde. bruni. Acer palmatum şi Acer rubrum nu rezistă la secetă. câteodată lipsa de precipitaţii din timpul verii produce necroze şi pârlituri ale frunzişului. Familia HIPPOCASTANACEAE A. cleioşi.Acer rubrum L. La Acer platanoides se poate tunde coroana. campestre. are aspect 248 . Aesculus hippocastanum L. prin marcotaj (Acer negundo. cicatricea este mare. globuloasă. arbore înalt cu samarele tinere roşii în raceme pendente. Acer sacharinum). deasă.arţar roşu Originar din America de Nord.C. Are amplitudine climatică destul de mare. La noi este cultivat în parcuri şi grădini sau aliniamente stradale.D.

Creştere activă in primii 2-3 ani. Lemnul este moale uşor. Înmulţirea prin seminţe (imediat după coacere sau după stratificare). de 9-12cm. de importnţă redusă. solitar. brune.Frunzele palmat-compuse. în număr de 1-2 (3). Aesculs x carnea Hayne (Aesculus rubicunda Lois. Aureovariegata. sunt în treimea superioară curbat-îngustate şi terminate într-un vârf scurt. Aesculus hippocastanum var. cu 5-7 foliole obovate la bază cuneate. Prezintă o serie de varietăţi: Aesculus hippocastanum var. verzi-lucitoare. sterile. de talie mai mică decât castanul porcesc (10-15m). în masive. puţin rezistent. foarte apreciat arbore ornamental. prinse pe un peţiol mai scurt. pubescenţi în tinereţe. Albovariegata. cu ramuri în unghi de 400. lung peţiolate. Florile poligame. multiflore. pătate în roşu la bază. Pyramidalis cu coroana piramidală. se deschid în trei valve. 228). 249 . Florile sunt roz-închis. la margine de masiv. cu o pată gălbuie sau brună-cenuşie (fig. Folosit în spaţii verzi de la câmpie la munte. prevăzute la exterior cu ţepi mari. flori roz închis sau roşii. marginea crenată.) – castan roşu porcesc Este un hibrid între Aesculus hippocastanum şi Aesculus pavia. Fructificaţie anuală şi abundentă. ca arbore de aliniament. albe. este mai mic 10-15 m înălţime. andromonoice. sunt grupate în panicule erecte. sferice. se diminuează de timpuriu. foliolele. mici şi moi. foarte decorative în timpul înflorii. de culoare verde. relativ mici. turtit-sferice. în grupuri. petale albicioase. Seminţele (castane). iar castanele cu ghimpi rari. prin butaşi de rădăcină confectionaţi în noiembrie. mari. altoire în oculaţie. Pendula. prin mai-iunie. Fructele capsule cărnoase. Plena cu flori duble. Aesculus hippocastanum x Aesculs pavia. lucitoare. Frunzele au cinci foliole. Longevitate de aproximativ 150 ani. vârful acuminat. Lujerii sunt cenuşii-gălbui.

revene. Florile dioice sau poligame. mucronate la vârf. lujerii verzi-măslinii. ocupă teritorii însemnate în zona mediteraneană. Temperament de umbră. frunze eliptice cu margine aurie Ilex aquifolium cv. Reprezintă un monument al naturii. acute. cu umiditate suficientă.forma femela. nepretentioasă faţă de sol. de 3-7cm lungime.Arad). cu margini aurii. vegetează mult mai bine pe soluri bogate. cu scoarţa netedă. – laur Răspandit în sudul şi vestul Europei. seminţele nu germinează decât în anul II (fig. vegetează cu dificultate. mirositoare. Golden-Queen . Este un interesant arbore ornamental. sunt colorate în roşu aprins şi cu 4-5 sâmburi monospermi. slab muchiaţi. 7mm. Ilex aquifolium L. Golden. Se găseşte cultivat în grădinile dendrologice din ţară. 229). neregulate. cenuşie. au un diametru de cca. frunzele alterne. de culoare verde-închis. ovate. Este o specie termofilă. Rezistă relativ bine la ger.King . Arbust până la 5m înălţime (în ţara noastră). ovat-eliptice. rigide.Familia AQUIFOLIACEAE Genul Ilex L. Albo-Marginata Ilex aquifolium cv. persistente. frunze oval-rotunjite. Africa de Nord şi Sud-Vestul Asiei. se adaptează şi la soare. relativ xerofită. grupate în fascicule axilare şi apar prin mai-iunie. spinos dinţate. albe. dar în climate aspre. semnalat în pădurea Dosul Laurului (Zimbru . se cultivă în staţiuni adăpostite. Lăstăreşte şi marcotează bine. Prezenţa sa spontană la noi este sub semnul întrebării. spini mici. Se cunosc numeroase forme horticole: Ilex aquifolium forma Pyramidalis Ilex aquifolium var. 250 . ferite de ger şi îngheţ. Aureo-Marginata Ilex aquifolium var. mai late. Fructele sunt drupe baciforme.forma mascula. globuloase. rămân pe lujeri până primăvara.

Florile complete. uneori agăţătoare sau târâtoare. de culoare albicioasă sau brună. frunze caduce. Euonymus europeus L. arbust de 2-3 m înălţime. prin marcotaj. creşte încet. frunze mici 2-3 cm. Se folosesc ca plante izolate. fructul . Se obţine din sămânţă. Lujerii sunt verzi. fructe negre. opuşi sau imperfect opuşi sunt ovoizi. mult răspândită la noi în subarboretul pădurilor.Ilex crenata Thunb. urcă în regiunile montane inferioare aici se localizează pe calcare şi pe versanţii însoriţi. . Capsula. de 1-1. de la câmpie până la deal. Drajonează puternic. rotunjite. cu secţiune tetragonală. pe dos albăstrui-verzui. Arbust de talie relativ mare.5 cm diametru. cu solzi verzui. sferice. Frunzele alungit-lanceolate sau ovat-eliptice. de 3-10 cm lungime. la bază îngustate. Rezistă bine la secetă. în fiecare lojă 1-2 seminţe învelite într-un aril portocaliu. ORDINUL CELASTRALES Familia CELASTRACEAE R. hermafrodite. flori complete. aripate. apropiaţi de lujer. Voniceriu Specie originară din Europa şi Asia de Vest. glabre sau pubescente. crenat-serate.) Cuprinde peste 100 de specii arbustive din climate temperate şi calde.5 cm. slab acide. mai pronunţate la lăstari. sunt aşezate la subsuoara frunzelor. acuţi. având patru mucii suberoase. (Evonymus L. garduri vii tunse. putând ajunge până la 6m înălţime. cu patru lobi rotunjiţi pe spate. muchiaţi. – Salbă moale. dispuse câte 3-8 în cime laterale. acuminate. la 251 . de cca. preferă soluri eubazice. afânate.originar din Japonia. Mugurii. Creşte şi prin zăvoaie sau lunci. uneori persistente. longitudinale. profunde. peţioli de 0. Br.5 cm lungime. pe pedunculi de 1-3. butăşire sau altoire. bisexuate. des ramificat. 1 cm în diametru. tolerează semiumbra.capsulă lobată cu 4-5 loje. Rezistă bine la ger. în grupuri. verzi-gălbui. Genul Euonymus L.

este un valoros arbust industrial. Florile. mărunt crenat-serate. Mult utilizate în culturi ornamentale sunt cultivarurile: Albus. suportă mai greu seceta şi uscăciunea. (E. Fructul este o capsulă. cu 5-6 solzi. Euonymus nana Sieb. acuminate. la bază rotunjite sau îngustate. de cca. sunt grupate în număr mai mic decât salba moale. 230). sunt ovatlanceolate sau alungit-eliptice. sunt înconjurate compet de un aril cărnos. după deschiderea capsulei rămân suspendate un timp pe firişoare subţiri ( fig. de culoare roză. Atropurpureus.2-0. de maximum 2-3 m înălţime. lujerii verzi. de 3-6 cm lungime şi 2-5 cm lăţime. Rosmarinifolia Hort. Frunzele opuse. aproape rotunzi.3 cm.). cu patru lobi. omogen. brunii. creşte mai încet. Mugurii tot ovoizi. Seminţele. nemuchiaţi. peţioli mai scurţi.maturitate de culoare roşie-carmin sau roză. preferă staţiuni umbrite şi suficient de umede. La noi este element de subarboret la câmpie şi dealuri. 0. cel terminal mai mare. în cime reduse. Seminţele negre sunt înconjurate incomplet de un aril portocaliu. Lemnul este gălbui. Protejează şi ameliorează solul. mai mici.salbă pitică 252 . caracteristice. câte 1-3 (4). lucitor (fig. la margine cu o dungă brună. Are dimensiuni mai mici decât salba moale. 231). cărora le corespund patru loji. de culoare brună-închis. folosit la obţinerea scobitorilor. cuielor şi carbonizat pentru cărbune pentru desen. 1 cm diametru.6 cm diametru. complete şi pe tipul patru. prevăzuţi cu numeroase verucoziţăţi. Argenteovariegata. Ecologic se aseamana cu Euonymus europeus. Drajonează mai slab. mai subţiri. portocaliu. de cca. albicioase. de numai 0. pe pedunculi de 3-4 cm lungime. sunt depărtaţi de lujer. Euonymus verrucosus Scop. scoarţa rădăcinilor conţine gutapercă folosită în industria electrotehnică pentru izolarea cablurilor. cu 1-2 seminţe. poate fi folosit în perdelele forestiere ca specie de subarboret. – Salbă râioasă Areal european şi asiatic.

cu tulpini repente sau ascendente. cu nervuri mai deschise. semănăturile târzii şi cele de primăvara sunt riscante. relativ mici (1-3 cm). la noi apare extrem de rar în nordul Moldovei şi Transilvaniei. vârful lăstarilor este adesea roz. mai frecvent în Caucaz. Arbust pitic.. Coloratus arbust târâtor. eliptice. Gracilis – arbust mic. rezistente la poluarea atmosferică. Euonymus fortunei cv. puternic ramificat. Specia şi varietăţile sunt mai sensibile la ger. arbust târâtor. fructele capsule de culoare roz cu seminţe parţial acoperite de aril. liniare. Arbust tufos. de 30 cm. fără stratificare. Euonymus fortunei var. Euonymus japonica Thunb. Radicans arbust de 15 cm înălţime. . Frunze persistente. variegate cu alb. Euonymus fortunei Turcz. Originar din China. dar e sensibil la ger. verzi-închis. eliptice. în mlaştini şi stâncării. lucioase. flori brune-purpurii. deosebit de frumoase.frunze de 3 cm. Euonymus fortunei var. Formele pitice cresc si mai încet. Euonymus japonica var. Aureo-Marginata Euonymus japonica var. înfloreşte şi fructifică la vârste înaintate. câteodată devine urcător. de 1-4 cm lungime. prin altoire (iulie) în oculaţie. Albo-Marginata Euonymus japonica se poate planta solitar. cu frunze verzi închis care devin toamna roşii-purpurii. de 2 m înălţime.Specie indigenă. urcă pe trunchiul arborilor sau pe ziduri.3-2 m. frunze persistente. apare rar în Europa. de la 0. formele erecte. frunze persistente. având germinaţie slabă. frunze persistente. numai 253 . prin butaşi – vara Euonymus fortunei şi Euonymus japonica. Înmulţire: prin seminţe (septembrie-octombrie).

câte 1-3 în fiecare lojă. în păduri. frunze trifoliate. Arbust de până la 5m înălţime. Fructele sunt capsule. de unde şi denumirea de „clocotiş”. Folosire: solitar sau în grupuri. zăvoaie. reticulaţi. seminţele sună dacă sunt mişcate. brune-deschis. sunt sferice. pe dos albăstrui. Originar din America de nord. fructe alungite. la interior cu 2-3 loji. au cinci sepale petaloide. caduce. 254 . însorite. sunt comestibile (fig. sferice sau piriforme. suporta umbrirea. Lujerii viguroşi. de culoare verde-închis. de 5-12 cm lăţime. fin crăpată. dispuse în panicule terminale. însoţeşte teiul.Familia STAPHYLACEAE Lindl. cu două margini carenate şi cu un singur solz aparent. – clocotiş Specie indigenă de origine mediteraneană. albe-gălbui. verzi-măslinii până la roşii-bruni. lucitoare. verzi până la roşii-bruni. Genul Staphylea L. Lemnul este alb. folosit în strungărie. după înflorire devin pieloase. fin serate. acuminate. în formă de tufă. inflorescenţe mai scurte. prin august. lung peţiolate. tolerant faţă de umiditate. ovo-conici. turtiţi lateral. Staphylea trifolia L. luminişuri. Mugurii sunt opuşi. corola este campanulată. foarte caracteristice. umflate. După coacere. Florile albe-gălbui. Frunzele imparipenat-compuse. cu numeroase tulpini drepte şi scoarţa cenuşie-brună. cu numeroase lenticele albe.. albe-gălbui. la vârf se termină cu doi muguri. glabre. pendente. de o formă eliptică. tare. glabri. Înfloreşte în mai-iunie. mari. la vârf roşietice.5-4 cm terminate cu două sau trei vârfuri prelungite şi având pereţi membranoşi. rareori în regiunile montane inferioare. frunzele în tinereţe sunt subţiri. alungite. fizibil. întâlnită sporadic de la câmpie şi deal. rezistent faţă de secetă. cu pete oblong-lanceolate. au 5-7 foliole. Preferă staţiunile calde. 232). Scoarţa lujerilor de doi ani prezintă striaţiuni albicioase în lung. greu. acuţi. Seminţele. Staphylea pinnata L. de 2. stâncării. Specie de semiumbră.

cu lungimea de 4-8 cm şi lăţimea de 1-3. Rhamnus catharticus L. Include aproximativ 100 de specii arbustive sau arbori mici din climat temperat al emisferei nordice. flori hermafrodite. cu baza îngustată sau rotonjită. cu trei urme fasciculare. prin marcotaj prin muşuroire. Este un arbust pretenţios faţă de căldura estivală. au lenticele răzleţe. – spinul cerbului. calcaroase. în răsadniţe reci şi stratificate (primăvara). Frunzele. opuse sau alterne. subtermofil. ovate până la eliptice. glabri-lucitori. cicatricea verticală. acute sau obtuze. în păduri rărite. ORDINUL RHAMNALES Familia RHAMNACEAE A. fructe – drupe globuloase cu resturile caliciului persistente la bază. Este întâlnit pe soluri uscate. pe margini crenat-serulate cu numai 3-4 perechi de nervuri evident arcuite.Înmulţire prin seminţe după recoltare. rezistă la ger şi secetă. Asia Vestică şi Nordul Africii. frunze simple. scheletice. verigariu. la margini de pădure. ce se exfoliază în inele. de numai 2-3 m înălţime. ovo-conici ascuţiţi. din silvostepă până în regiunea montană inferioară. fiind adeseori terminaţi într-un spin care înlocuieşte mugurul terminal. sub scoarţă lemnul fiind gălbui. în staţiuni expuse insolaţiei. Genul Rhamnus L. scoarţa brună. 255 . solzii pe margine ciliaţi şi cu o dungă lată cenuşie. Mugurii sunt imperfect opuşi sau opuşi. sunt variabile. curbaţi şi alipiţi de lujer. Juss. Lujerii cenuşii. pentru înrădăcinare se acoperă cu clopote de sticlă. Arbust.5 cm. mari.L. prin butaşi se înmulţeşte greu. heliofil. aspră. părul ciutei Specie răspândită în Europa. superficiale. la noi. de regulă la maturitate glabre. asociat cu păducelul şi porumbarul. peţiolul de 1-4 cm lungime.

Florile sunt poligame sau dioice, mici, pe tip patru, verzi-gălbui, câte 2-5 în fascicule axilare, apar în mai-iunie. Fructele sunt drupe, negre, sferice, cu diametrul de 6-8 mm, au 2-3 seminţe negre, în trei muchii, ce prezintă o crăpătură longitudinală foarte îngustă, numai la capete puţin lărgită şi cu margine cartilaginee. Fructele conţin substanţe colorante şi substanţe purgative (fig. 233). Lemnul cu duramen roşcat, tare, greu, din care se cnfecţionează obiecte de artizanat şi strungite. Rhamnus tinctoria W. et K. – Spinul cerbului [Rhamnus saxalitis Jack. ssp. tinctorius (W. et K.) Nym.]. Specie răspândită în sud-estul Europei, Balcani. La noi apare sporadic, în staţiuni însorite din silvostepă până în regiunea montana inferioară, pe calcare, pe soluri superficiale, scheletice, stâncării. Rezistă bine la secetă. Este o specie fixatoare de sol. Atinge cel mult 1,5 m înălţime. Are tulpini ascendente, scoarţa brunroşcată, cu crăpături. Lujerii bruni-roşcaţi, pubescenţi. Frunzele mai mici decât la Rhamnus catharticus. Fructe obovoide, negre-lucioase, sămânţa prezintă ăe faţa dorsală o crăpătură longitudinală, largă, de jur-împrejur cu margine cartilaginee (fig. 234). Este o specie fixatoare de sol. În colecţiile dendrologice se cultivă peste 25 specii exotice, din Asia, Europa meridională, America de Nord.

Genul Frangula Mill.
Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) – paţachină, cruşin Specie indigenă cu areal eurasiatic. La noi se întâlneşte în zonele de câmpie şi coline, sporadic la munte. Specie mezotermă, exigentă faţă de umiditatea solului, poate vegeta pe soluri sărace, acide. Temperament de semiumbră. Specie arbustivă, până la 5 m înălţime, lujeri bruni cu lenticele albicioase, muguri nuzi, frunze lat-eliptice 4-7 (12cm) lungime, vârf acut, bază îngustată,

256

margini întregi nervuri arcuite şi evidente pe dos, flori hermafrodite, fructele drupe sferice de 6-8mm, la început verzi, apoi roşii, la maturitate violetnegricioase (fig. 235). Lăstăreşte şi drajonează. Specie importantă de subarboret, cu utilizări în farmaceutică.

Genul Paliurus Mill.
Paliurus spina-christi Mill. (Paliurus aculeatus Lam.) – spinul lui Christos, păulir Este un arbust indigen, cu areal mediteranean şi asiatic, sporadic în Dobrogea. Sensibil la ger şi îngheţuri târzii, termofil, xerofit, pe soluri scheletice, superficiale. Arbust de 2-5 m înălţime, cu scoarţa netedă, cenuşie, tulpinile şi ramurile curbate. Lujerii sunt geniculaţi, bruni, pubescenţi în tinereţe, prevăzuţi cu câte doi spini de o parte şi de alta a mugurilor, unul din spini fiind drept şi mai lung, altul curbat şi scurt. Mugurii sunt alterni, aproape opuşi, cu doi solzi. Frunzele aşezate distic, sunt scurt peţiolate, de 2-4 cm lungime, asimetrice, ovate, la vârf obtuze, la bază rotunjite, foarte mărunt crenat-serate sau întregi, cu trei nervuri, din care cele două laterale arcuite. Florile gălbui, mici, complete, pe tipul cinci, sunt grupate în cime umbeliforme, axilare. Fructele sunt drupe uscate, gălbui sau roşietice, au sâmburele semiglobulos, turtit, aşezat într-un înveliş uscat, înconjurat de o aripă rotundă reticulată, cu marginea ondulată (fig. 236). Se înmulţeşte prin lăstari, butaşi de rădăcină şi marcote; înainte de semănat fructele se stratifică. Se utilizează ornamental în garduri vii (climat arid şi secetos).

Familia VITACEAE A.L. Juss.
Genul Vitis L.
Vitis sylvestris Gmel. – Viţă sălbatică Specie indigenă cu areal mediteranean, apare sporadic prin pădurile din lunci, câmpie şi dealuri, în staţiunile însorite. Este o specie subtermofilă, apare şi pe soluri bogate, umede.

257

Liană agăţătoare, cu scoarţa ce se exfoliază în fâşii lungi şi înguste, lujerii cu cârcei opuşi frunzelor şi măduva brună, întreruptă la noduri. Frunzele sunt alterne, de 7-12 cm lungime, cu 3-5 lobi adânci şi neregulat seraţi, la bază profund cordate, iar florile, dioice (rar poligame), pe tip cinci, galbene-verzui, aşezate în panicule. Fructele sunt bace sferice, de cca. 6 mm diametru, albastre-violacee, cu gust acru, astringent; conţin trei seminţe aproape globuloase, cu rostru scurt, trunchiat. Element interesant al florei indigene, toamna frunzisul devine rosu, foarte decorativ.

Genul Parthenocissus Planch.
Parthenocissus tricuspidata (S. et Z.) Planch. (Ampelopsis tricuspidata S.et Z.) – viţă japoneză Specie originară din China şi Japonia, cultivată la noi pentru înfrumuseţarea clădirilor (un exemplar poate acoperi 100-200 m2). Rezistă bine la ger peste iarnă, vegetează bine pe soluri bogate şi revene. Suportă bine şi semiumbra. Arbust agăţător. Lujerii au cârcei cu 5-7 ramificaţii, terminate cu discuri aderente, care permit prinderea pe zidurile cele mai netede, până la mari înălţimi. Frunzele mari, de 10-20 cm lungime, sunt trilobate, cu lobii acuminaţi şi dinţaţi, lucioase pe faşă, toamna devin roşii. Florile apar prin iulie-august. Fructele bace, negre, brumate cu 1-4 seminţe, sunt consumate de păsări (fig. 237). Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (Ampelopsis iederaceaDC.) - viţă de Canada Specie exotică, din Nordul Americii, foarte puţin pretentioasă faţă de climă şi sol, utilizată pentru decorarea zidurilor. Liană cu cârcei, are câte 5-7 ramificaţii terminate cu un disc aderent, uneori cu rădăcini aeriene adventive. Frunze palmatcompuse, 5 foliole crenat-serate, se colorează în roşu mai intens decât P. tricuspidata. Fructe bace negre-albăstrui, slab brumate în panicule terminale (fig. 237).

258

Înmulţirea:cultura celor două este relativ uşoara, se înmultesc prin seminţe şi butaşi lemnificaţi (se recoltează în februarie), se statifică şi se plantează în martie-aprilie; varietăţile se înmulţesc prin altoire.

ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)
Familia TILIACEAE Juss.
Cuprind arbori şi arbuşti răspândiţi mai ales la tropice, cu puţini reprezentanţi în zonele temperate ale globului.

Genul Tilia L.
Cuprinde aproximativ 25 de specii de arbori din zone calde şi temperate ale globului, lujeri geniculati, frunze simple, flori hermafrodite, complete, grupate în cime pedunculate, pedunculul inflorescenţei se desprinde din nervura mediană a unei bractee late, în formă de limbă, flori bogate în nectar şi uleiuri volatile, fructul este o achenă globuloasă. Tilia cordata Mill. (Tilia parvifolia Ehrh.) – tei de deal, pucios, cu frunza mică Are arealul cel mai larg dintre teii indigeni. Se întâlneşte în majoritatea ţărilor europene din zone mediteraneene (fig. 39). La noi participă la constituirea şleaurilor de deal, urcă până la 900 m altitudine, sporadic, coboară la câmpie. Este frecvent cultivat ca arbore de aliniament şi în parcuri. Mai puţin exigent faţă de căldură, mai sensibil la seceta decât ceilalţi tei. Arbore de semiumbră-lumină. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, bogate, slab acide spre neutre, cu regim constant de umiditate. Evită solurile compacte, sărace, cu umiditate în exces. Atinge 20 m înălţime şi diametru de 1 m. Tulpina dreaptă, scoarţa în tinereţe netedă-cenuşie, după 20-30 ani formează ritidom negricios destul de gros, îngust brăzdat longitudinal. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roşcaţi, glabri-lucitori. Muguri ovoidali, frunzele relativ mici 5-7 cm lungime, subrotunde până la lat-ovate, baza cordată, uneori asimetric trunchiate sau rotunjite, vârf

259

brusc acuminat, margine serată, glabre pe faţă, pe dos cu smocuri caracteristice de perişori sulfurii la subsuoara nervurilor, peţiol 1,5-4 cm lungime. Flori galbene, mici şi mai puţin mirositoare decât la ceilalţi tei, erect divergente sau întinse orizontal, bracteea inflorescenţei verde-gălbui, lung pedunculată în formă de limbă, înfloreşte relativ târziu, în cime pedunculate. Fructe achene globuloase sau ovoide, aproximativ 5 mm lungime, netede sau cu 5 coaste puţin proeminente şi cu pereţii subţiri, pieloşi, fragili (se sparge între degete) (fig. 238). Lăstăreşte viguros şi drajonează bine, creşte destul de repede, mai ales în tinereţe până la 10 ani. Longevitate 200 - 300 ani, lemnul putrezeşte uşor la vârste mari, o valoroasă specie de amestec, ameliorează solul. Tilia cordata var. Pyramidalis – cu coroană îngustă şi piramidală Tilia tomentosa Moench. (Tilia argentea Desf.) – tei alb, argintiu Are un areal restrâns, concentrat în Asia Mica şi Europa de Sud-Vest (fig. 39). La noi se află la limita nordică a arealului său european. până la altitudini de 400-500 m. Este cultivat frecvent în aliniamente stradale. Este o specie termofilă, exigentă faţă de sol. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, afânate. Suporta destul de bine uscăciunea sau compactitatea solului. Arbore de mărimea I, până la 30 m înălţime. Scoarţa mult timp netedă, cenuşie, la bătrâneţe formează ritidom subţire, negricios. Coroana largă şi deasă, cu colorit general alb-argintiu. Lujerii cenuşii, tomentoşi, cu peri stelaţi. Mugurii stelat tomentoşi, scurt-conici. Frunze mari 7-13 cm lungime, subrotund-cordiforme, brusc acuminate, pe faţă verzi închis, puţin lucioase, pe dos argintii sau cenuşii, stelat tomentoase, caracteristic fără smocuri de păr în unghiul nervurilor, peţiolii stelat-tomentoşi. Flori în inflorescenţe pendente, mai mici decât lungimea frunzelor, cu bractee sesilă sau scurt pedunculată, plăcut mirositoare şi mai melifere, înfloreşte în iulie, după teiul de deal. Fructe achene asemănătoare în general, ceva mai mari: 6-7 mm, cenuşii tomentoase, cu pereţii tari, lemnoşi (fig. 239). Este bine reprezentat la noi în regiunile joase din sudul şi estul ţării, răspândit din câmpie

260

Lăstăreşte şi drajonează în vecinatatea tulpinii. Este foarte preţuit ca arbore decorativ şi melifer. Tilia platyphyllos Scop. (Tilia grandifolia Ehrh.) – tei cu frunză mare Arealul speciei este mai restrâns, concentrat în Centrul şi Sudul Europei (fig. 39). La noi se întâlneşte mai rar decât celelalte specii, la câmpie şi deal. Se cultivă ca arbore ornamental şi de aliniament. Exigenţele faţă de climă ca la teiul alb. Este pretenţios faţă de căldură (mezotermofil), dar mai rezistent faţă de uscăciune. Arbore înalt de 30-40 m, cu coroana largă, rotunjită, cu ramuri groase. Lujeri slab pubescenţi vara, apoi glabri. Muguri mai mari cu 3 solzi (ceilalţi doi cu cu câte 2). Frunze subrotunde până la ovate, 6-12 cm lungime, ades asimetric acutserate, pe faţă glabre sau slab păroase, pe dos verzi, până la cenuşii, tomentoase, cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui (nu sulfurii) la subsuoara nervurilor, cu nervuri terţiare proeminente paralele, peri pe ambele feţe, simpli. Flori în inflorescenţe cimoase stau pendent sub frunză, apar relativ devreme (2 săptămâni înainte de teiul alb). Fruct achenă globuloasă, piriformă sau ovoidă, mai mare 6-8 mm diametru, scurt tomentoasă, 4-5 coaste, pereţi tari (fig. 240). Tilia platyphyllos var. fastigiata Tilia platyphyllos var. laciniata - frunze neregulate, adânc sectate Tilia platyphyllos var. rubra lujeri roşii, portocalii, se remarcă iarna

Tilia euchlora Koch. – tei cu frunză lucioasă. Arbore de mărimea a II-a, cu coroană ovoidal globuloasă, ramuri pendente, frunze cordate, acuminate, verzi închis, lucioase pe faţă, pe dos verzi deschis, la noi se cultivă mai rar. Este utilizat doar în parcuri şi grădini. Specii întâlnite în grădini dendrologice:

261

La noi se întâlnesc hibrizi de tei între speciile indigene. China. Genul Hybiscus L. apoi devine negricioasă. Se foloseşte metoda de marcotaj prin muşuroire. Familia MALVACEAE A. scoarţa la început netedă. în oculaţie şi sub coajă. 262 . Tilia platyphyllos). mai târziu glabri. Tilia euchlora). Juss. cu 3 nervuri palmate. pentru aliniamente şi rar în parcuri (Tilia tomentosa. 5-12 cm lungime. la bază formează o tufă compactă. de regulă trilobate şi neregulat dinţate.L. în grupuri izolate. dar nu înfloreşte bogat şi suferă din cauza îngheţurilor timpurii. Prin altoire primăvara în despicătură. Lujeri tineri cu peri lungi şi moi. Tulpina ramificată. Frunze alterne. – zămoşiţă de Siria Specie exotică originară din Asia Mică. cenuşie. prevăzuţi cu 2 stipele filiforme şi persistente. Are temperament de lumină.Tilia americana. mai ales în regiuni cu climă caldă. Butăşirea se face rar. Înmulţirea: prin seminţe (toamna) cu sămânţă recoltată în pârgă. utilizand ca portaltoi Tilia platyphyllos. Introdusă la noi frecvent ca plantă ornamentală. Rezistă la secetă şi ger. Muguri mici. Tilia rubra. ovate sau rombicovate. Rezistă destul de bine şi în regiunile montane. păroşi. rezistente la îngheţuri şi brume de toamnă. suportă şi umbra. Altoirea este indicată numai pentru înmulţirea varietăţilor şi pentru obţinerea arborilor de aliniament. India. urmată de spalare şi stratificare în turbă (3-5 luni la 150C). Dacă se recoltează mai târziu. Hibiscus syriacus L. Folosire în masive (Tilia cordata. cu crăpături puţin adânci. Arbust de 3 m înălţime. sămânţa trebuie stratificată sau se introduce în baie de acid sulfuric. nu este pretenţioasă faţă de sol.

Specie mezotermo. ORDINUL THYMAELEALES Familia THYMAELEACEAE A. înfloresc din iulie până în septembrie. mai ales pentru florile sale care apar o perioadă mai lungă. La noi se întâlneşte în pădurile montane. Juss. verzi. solitare. pătate cu roşu-violet. În staţiunile de pe litoralul Mării Negre. până la sfârşitul verii. garduri vii. Este foarte mult apreciat ca specie ornamentală. preferă soluri bogate în humus. la strivire are miros greu. cu flori roz. ovo-conici. flori albe cu mijloc roşu. Hamambo. Cultivaruri deosebite: Red Heart. mezofilă. moderat acide. aşa că par simple. coboară la câmpie şi coline. Lăstăreşte şi se înmulţeşte uşor prin sămânţă şi butaşi. Folosire: izolat. Înmulţire: prin seminţe (primăvara). Temperament de umbră.Flori hermafrodite. cu tulpina slab ramificată. otus albus. sub scoarţă lemnul e gălbui. tip 5. piperul lupului Specie indigenă. spre bază concrescute cu tubul staminal. până în staţiunile de luncă. lat campanulate. se rup extrem de greu. petale albe. răspândită în Asia Centrala şi de Nord. 263 . dovedeşte o vitalitate crescută. Fructul capsulă dehiscentă cu 5 valve. în grupuri. prin butaşi vara (în răsadniţe) – se ţin 2 ani în ghivece. – tulichina. mari 6-10 cm. noiembrie (fig. axilare. glabri. se coc în octombrie. foarte depărtaţi de lujer. Lujeri cenuşii-verzui sau bruni deschis. 241). Osian Bleu. eumezotrofă. Are amplitudine climatică largă. Daphne mezereum L. Muguri alterni. cu flori albe. altoirea (iarna în sere) şi marcotajul (prin muşuroire).L. Genul Daphne L.5 m înălţime. cei floriferi îngrămădiţi. cu flori albastre. Arbust scund de 1-1. foarte flexibili.

inclusiv pe cele sărăturoase. marcotaj muşuroit sau arcuit. flori hermafrodite sau unisexuat monoice. Rubra Select cu flori mari rosii-violacee Se foloseşte la marginea masivelor. lanceolate. (termofilă) suportă uscăciunea (xerofită) şi se comportă bine pe soluri nisipoase. datorita florilor frumos colorate şi plăcut mirositoare. salcie mirositoare Specie exotică răspândită în sud-estul Europei şi vestul Asiei. 242). frunze persistente sau căzătoare.L. lujerii. 3-8 cm lungime. Eleagnus angustifolia L. Daphne mezereum var. bruni. cad toamna târziu. roz-trandafirii. vârf obtuz sau acut. întregi. pe dos verzi-cenuşii. Frunze oblong-ovate. 264 . Fructe drupe roşii. Are temperament de lumină. fructe pseudodrupe. se repică primăvara urmatoare în teren. se deschid primăvara foarte devreme. Genul Eleagnus L. plăcut mirositoare. înrădăcinarea se face în sere sau răsadniţe. la noi se cultivă des în regiunile calde şi uscate. prelung-cuneate. Fructele frunzele şi scoarţa otrăvitoare din cauza alcaloizilor (fig. – sălcioară. pentru florile sale. Prin butaşi (vara). mugurii şi frunzele au peri stelaţi. uneori înfloresc şi toamna. Înmultire vegetativ sau generativ cu seminţe recoltate în pârgă sau dacă sunt mature se stratifica 1 an în lădiţe sau în răsadniţe reci. mult înaintea frunzelor. grupate 2-4 în axilele frunzelor. aproximativ 8 mm diametru. preferă regiuni calde. Specie rezistentă la ger. Juss. margine întreagă. Cuprinde arbori şi arbuşti des spinoşi. Prezintă o anumită importanţă ornamentală.globuloşi. în parcuri şi grădini. în apropierea aleilor şi caselor. Flori hermafrodite. sesile. glabre. Familia ELEAGNACEAE A. argintii sau arămii. alterne.

receptacul la exterior argintiu. Este apreciată ca specie fixatoare pe terenuri inundabile. Înmulţire: prin seminţe toamna sau primăvara după stratificare. mici. Are valoare ornamental ridicată datorită frunzişului argintiu. frunze persistente. fără spini. după plantare. 265 . lujeri cu spini. galbene. tolereaza semiumbra. de 3 – 4 m înălţime. galbeneportocalii. Lăstăreşte şi drajonează. mat-argintii pe dos. Arbust originar din America de Nord. rezistă la fum şi gaze. Eleagnus commutata Bernh. Marcotaj prin musuroire (septembrie . Specie temofilă. îmbogăţeşte solul în azot. elipsoidale. Frunze alungit-lanceolate. ovoizi. întregi pe margine. Drajonează şi lăstăreşte bine. Muguri alterni. Arbust originar din Japonia. 243). argintiu-lucitori. trăind în simboză cu bacterii nitrificatoare. perdele de protecţie. iar după recoltarea fructelor se înlătură partea cărnoasă. frunze argintii pe ambele feţe.Arbust sau arbore de 7 – 8 m înălţime. cu tulpina neregulată. Eleagnus pungens Thunb. aproximativ 1 cm. Maculata cu frunze mari. Fructifică abundent din anul IV. Eleagnus angustifolia se preteză pentru gard viu. Lujeri spinoşi. Are temperament de lumina. aproximativ 1 cm lungime. atinge 4 m înălţime. Se folosesc pentru plantări izolate. Flori hermafrodite sau poligame. eliptic-alungite. în interior gălbui (apetale) melifere cu miros de fragi. cu dungi galbene late.octombrie). pe dos argintii-lucitoare. Fructe false drupe. andromonoice. miez dulceag (fig. grupate câte 1 – 3. verzi-cenuşii pe faţă. pieloase şi tari. grupuri. butaşirea cu butaşi de iarnă (de 15 – 30 cm şi diametru la colet de 6 – 8 mm) se recolteză în noiembrie. flori foarte parfumate. cei tineri albicios-mat-tomentoşi. scurt-peţiolate. 4-8 cm lungime. florilor plăcut mirositoare şi pseudodrupelor argintii persistente mult timp. stau solitare câte 2-3 pe lujeri din anul precedent. lucioase pe faţă. necesită protecţie iarna. Eleagnus pungens var. cu exteriorul argintiu. înfloreşte prin iunie. acoperite cu solzi argintii. acute sau obtuze. cu peri solzoşi.

până în regiunile montane inferioare. Are amplitudine ecologică foarte largă. se poate folosi ca tufe izolate sau în garduri vii. cu nodozităţi vizibile în care trăiesc bacterii fixatoare de azot din atmosferă. Lujeri anuali cenuşii-argintii. 266 .– cătina albă de râu Specie indigenă cu areal larg. 244). Rusticitatea ecologică este completată de remarcabila putere de instalare şi extindere datorită capacităţii de drajonare şi lăstărire. suportă geruri foarte aspre şi călduri excesive. margine întreagă. superficiale. grohotişuri şi nisipuri. Flori dioice. Disponibilităţile ornamentale provin de la aspectul decorativ al frunzelor şi fructelor. pe dos cu peri solzoşi. La noi apare pe suprafeţe mari între Olt şi Siret. Are temperament de lumină. aproximativ 6 cm lungime. ramurile laterale cu numeroşi spini puternici. superficial. alterni. 7-8 mm lungime. argiloase. translucide. Excelent specie pentru terenuri degradate. ramurile laterale cu spini foarte puternici. apar înaintea frunzelor prin martie-aprilie. Muguri mici. insular în Delta Dunării. arbust. vârf acut sau obtuz. cenuşii-argintii până la arămiu-roşcaţi lucitori.Genul Hippophae L. Scoarţa brun-închis. Prezintă rezistenţă la secetă. îngrămădite spre vârfurile ramurilor de 2 ani. scurt peţiolate. cu cerinţe modeste faţă de sol. foarte mici. subglobuloşi. în Subcarpaţii Munteniei şi Moldovei. Vegetează bine de la câmpie şi coline. bruni-arămii. Frunze liniarlanceolate. portocalii. se menţin şi iarna (fig. Înmulţirea prin seminţe (primăvara) sau prin marcotaj (august). Înălţime de 2 – 3 m. eurasiatic. fructe foarte bogate în vitamina C. cele femele în raceme spiciforme. formează tufe cu sistem radicular foarte întins. cărnoase. ovoide. cele mascule în inflorescenţe globuloase. cu peri solzoşi. Fructe drupe false. formează asociaţii pe soluri scheletice. Hippophae rhamnoides L.

se butăşeşte şi se marcotează bine. solziforme. roz-intens. roz deschis sau albe. Rezistă la secetă şi la un grad avansat de alcalinitate. – cătină roşie Originară din sudul Europei şi sud-vestul Asiei. adeseori sărăturoase. foarte mici. rezistentă la vânturi intense. cu înflorire bogată. flori roz grupate în raceme laterale. recomandate pentru cultură ca plantă decorativă prin portul elegant. pe soluri neutre. slab mirositoare. Lujeri foarte subţiri. Muguri alterni. grupate în raceme spiciforme terminale. Lujeri foarte subţiri. 2-3 mm lungime. aproape amplexicaule. Tamarix pentandra Pall. Rubra – flori viu colorate. solziformă. Tamarix tetranda Pall. Specie arbustiva. Varietate: Tamarix pentandra var. flori foarte mici. Genul Tamarix L. alcaline. creşte repede.ORDINUL VIOLALES (PARIETALES) Familia TAMARICACEAE L. flori mici. Frunze mici. în sud-estul Europei şi Asia. frunze verzi. 4-5 cm lungime. 267 . cultivată la noi datorită portului bogat ramificat. numeroase. Lăstăreşte. – cătină roşie Specie indigenă. Este o specie apreciată pe terenui degradate. Flori în raceme spiciforme. înfloreşte înaintea înfrunzirii (aprili-mai). purpurii. pe aluviunile nisipoase din albiile râurilor. întâlnită la noi de la câmpie până la deal. Tamarix ramosissima Ldb. Arbust originar din sud-estul Europei. înfloreşte vara din iulie până în septembrie. Specie iubitoare de lumină. Specie de lumină. Fructe capsule cu 3-5 valve şi seminţe numeroase (fig. de până la 5 m înălţime. 245). apar prin mai-iunie. roşcaţi sau cenuşiu-roşcaţi. formează tufe cu numeroase tulpini subţiri. ascuţite. acoperiţi de o frunză lungă. de culoare roz.

246). lujeri subţiri. pe prundişuri râurilor. apare în lunci. unde înlocuieşte cătina roşie. Se remarcă mare amplitudine ecologică: în climat secetos. în grupuri. cu marginea întreagă. superficiale. cu muguri opuşi. fructul – drupă. Genul Myricaria Desv. ORDINUL UMBELLIFLORAE Familia CORNACEAE L. Cornus sanguinea L. unul din cei mai răspândiţi arbuşti din pădurile de câmpie şi deal.Folosire: izolat. 268 . Specie hidrofită. pe malul apelor. amplasată central. cu areal eurasiatic. pe soluri aluvionare. mici. alungit-conici. garduri vii. frunze simple. Myricaria germanica (L. pe soluri argiloase. pe peluze. florile în raceme terminale (fig. la munte urcă până la 900 – 1000 m altitudine. la noi răspândită în regiuni premontane şi montane. în climate relativ umede. Cuprinde aproximativ 30 de specii de arbuşti. Înmulţire prin butaşi. Arbust de 1-2 m înălţime. compacte. grupate în umbele sau cime.) – cătină mică Specie indigenă. Fixează solurile erodate din bazinele torenţiale montane. – sânger Specie de origine eurasiatică. frunze solziforme mici de 3-5 mm. opuse. Genul Cornus L. pe versanţi umbriţi şi pe soluri calcaroase. Înmultire: prin butaşi lignificaţi cu călcâi. se deosebesc de cei de cătină roşie prin măduva largă. Arbust de umbră-semiumbră. cu nervuri arcuite. flori hermafrodite. uneori în masive. glaucescente. rar arbori din regiunile temperate ale Globului.

. 248). cu ritidom roşcat. Rezista mai bine la secetă decât sângerul. depărtaţi de lujer. roşii-purpurii (mai ales pe părţile expuse soarelui). apar înaintea înfrunzirii. apare da la câmpie şi deal până la maxim 700 m altitudine. Toamna frunzele devin roşii. Flori în corimbe dese. 3-4 perechi de nervuri arcuite spre vârf. Are temperament de lumină. Cornus mas L.Lujeri subţiri. apar în mai-iunie. Este mai puţin răspândită la noi decât Cornus sanguinea. Muguri opuşi. umbeliforme. Înălţime până la 7-8 m şi diametru de 40 cm. galbene.5 cm lungime. 5-8 mm diametru (fig. pubescente pe ambele feţe. la întretăierea nervurilor. albi-cenuşii. negre-purpurii. Rezistă bine la umbrire. Flori în cime umbeliforme dispuse axilar. foarte asemănătoare cu ale singerului. alipiţi de lujer. 247). fiind un valoros arbust decorativ. Frunze lat-eliptice sau ovate. Frunze ovat-eliptice. Muguri opuşi. are smocuri de peri caracteristici. Rezista la fum şi praf. scurt-acuminate. dar pe dos. acoperă şi protejează bine solul. 4-8 cm lungime. peţoilate. toamna devin roşii-purpurii.corn Specie originară din Europa Centrala şi de Sud-Est. are valoare decorativă prin coloritul roşu-purpuriu al frunzelor toamna. Variegata cu frunze cu dungi late albe. Se situează ca importanţă printre cele mai importante specii indigene de subarboret. Fruct „coarne“ – drupe alungit-elipsoidale. De regulă arbust cu scoarţa formată de timpuriu. atinge 3 – 4 m înălţime. lucitori. Specie mai iubitoare de căldură decât sângerul şi manifestă amplitudine mult mai restrânsă în ceea ce priveşte umiditatea. glabri. astringente. cu solzi mărunţi. Varietate: Cornus mas var. Fructe drupe globuloase. se coc prin august-septembrie (fig. mici. muguri floriferi mai mari. aproximativ 1. după înfrunzire. Lujeri fin-pubescenţi. peţiol mai scurt. 269 . albe-verzui. Asia Mică. nervurile laterale arcuite şi convergente. 4-10 cm lungime. cenuşii-verzui spre brun-roşcaţi. întregi. acrişoare. pubescente pe ambele feţe. terminale. Lăstăreşte şi drajonează. purpurii lucitoare. sferici şi pedicelaţi. pendente. conici.

Arbust sau arbore mic cu ramuri divergente. pe cale generativă se pot înmulţi şi Cornus florida. după recoltare seamănă imediat sau după un an de sratificare (cornul.) Hance Originar din Extremul Orient. Cornus floribunda L. verzui. Specie originară din Siberia. mici. sângerul). fructele albicioase până la albăstrui. grupate în corimbe. apare ca o floare de 8 – 10 cm. albe. cu limbul frunzei ovat. ca şi în perioada de înflorire. fructe roşii. . cu lujeri şi ramuri roşii – brumate. apar în mai – iunie. prin marcotaj (mai . prin butasi lignificati. dar au 4 bractei mari alb-rozalii ce înconjoară inflorescenţa mică (1 cm). flori albe. foarte ornamentale. foarte decorative în timpul repausului vegetativ. frunze mari (7 – 15 cm). unde este considerată una din cele mai frumoase speci de arbuşti floriferi. toamna se colorează în nuanţe de roşu.Cornus mas şi Cornus sanguinea se pot tunde. elipsoidale. vârf acuminat.Cornus alba L. Varietate: Cornus floribunda var. cu aspect de zmeură. flori mici. Înmulţire:. 270 . Cornus kousa. frunze bronz-roşcate toamna. foarte decorative. Cornus kousa (Buerg. fructe roz – roşcate. Arbust de 3 m înălţime. Manciuria. Arbust originar din America de Nord.prin seminţe. arbust sau arbore de talie mică.iunie) se înmulţesc varietăţile. cu 4 bractei mari. Coreea. înfloreşte în mai. Rubra cu flori roşii. inflorescenţe mici.

se coc abia primăvara următoare 271 . 249). pe stâncării şi pe ziduri umede. Preferă soluri calcaroase. alcaline. poate ajunge la 20 m înălţime. Aureo-Variegata cu frunze patate cu galben Hedera helix var. cu nervuri albicioase. culoare verde mai deschis. Tulpinile şi lujerii emit rădăcini adventive cu peri sugători. Are longevitate mare – cateva sute de ani. cu 3-5 lobi triunghiulari. Particularităţi de cultură: se taie periodic primăvara pentru reânoirea frunzişului. La noi apare de la coline până la munte. pe faţă verzi întunecat. stelat-păroşi. Hedera helix var. suportă umbrirea. Varietăţi: Hedera helix var. pe dos verde palid. Mult folosită în parcuri şi grădini pentru decorarea tulpinilor arborilor înalţi. bace globuloase. Liană agăţătoare. Înmulţirea: prin butaşi din lăstari semilignificaţi (august . dar suferă din cauza gerurilor. aproximativ 5 mm diametru. Fructe (fig. cu diametru la bază de 15 – 20 cm. Hedera helix var. întregi. Lujerii galben-cenuşii. moderat acide. Rezista bine la fum şi gaze.septembrie). Flori în umbele. stânci sau ziduri. Frunze alterne. Lăstăreşte. marcotează şi se poate butăşi.iedera de Irlanda cu frunze mari şi late. Hibernica . întregi. tufele târâtoare umbrite nu produc lujeri floriferi. prin care se fixează de scoarţa arborilor. cu mull. cele de pe lujerii floriferi. galbene-verzui. eubazice.Baltica cu frunze mici.Familia ARALIACEAE Genul Hedera L. în zăvoaie. Arborescens cu port erect şi frunze ovate. mai puţine. peţiolate. hermafrodite. răspândită din Europa de Sud până în Caucaz. ovat-rombice. 4-10 cm lungime. negre. Hedera helix var. cele de pe lujeri sterile. Hedera helix L. a zidurilor. Discolor cu frunze patate cu alb. prin altoire varietăţile. Are amplitudine ecologică largă. înfloreşte prin septembrie.iederă Specie indigenă. nelobate. .

Frunze alterne. frunze alterne. alpine.5 m). Genul Rhododendron L. 272 . se desfac în 5 valve (fig.5 cm. persistente. pieloase. Dintre speciile adaptabile în condiţiile iernilor mai blânde: Rhododendron Arborescens. apar prin iunie-iulie. Formează adesea în Carpaţii Orientali şi Meridionali. Rhododendron kotschyi Simk. Au cerinţe deosebite faţă de umiditatea atmosferică şi cea din sol. obişnuit persistente. extrem oligotrofe.1. eliptice. Lujeri bruni cu glande ruginii solzoase. Creşte pe soluri puternic acide. vânturi puternice şi permanente. mugurii se formează din toamnă. roşii purpurii sau roz. bogat ramificate. aer rarefiat. 250). cu marginea întreagă şi puţin răsfrântă. muntele acoperit cu bujori de munte prezintă o mare atracţie. îngramadite spre vârful lujerilor. Necesită multă apa în sezonul cald şi înainte de iarnă. Fructe capsule. flori în corimbe dese. adaptată la climat alpin secetos fiziologic. cu înrădăcinare întreţesută puternic. mari . Plantă alpină xerofită. Cuprinde arbuşti din regiunile montane.ORDINUL BICORES Familia ERICACEAE A. ovate până la lanceolate. Rhododendron Calendulaceum Rhododendron Rubiginosum Se cultivă mulţi hibrizi care în majoritate sunt arbuşti de talie medie (1. pe dos cu glande solzoase. Arbust pitic până la 0. tip 5. fiind sensibile la geruri mari. flori hermafrodite pe tipul 4 sau 5. frunze persistente. fructul – capsulă sau bacă. simple. Tulpini scurte. rădăcinile prezintă micorize. Florile în raceme terminale. arctice. Vara. Prin hibridare s-au obţinut o serie de specii şi cultivaruri (inclusiv azaleele).5 m înălţime. . smirdar Specie indigenă întâlnită la noi în asociaţii alpine.L. cu insolaţie puternică. ruginii (ca la lujeri). 1-2 cm lungime. rar opuse. împiedică erodarea solului. tufărişuri întinse. Juss.bujor de munte. în iunie – iulie. împreună cu afinul.

la adapost de sticlă sau în ceaţă artificială (22 – 240 C). turtiţi şi alipiţi de lujer. Muguri alterni. după 2 ani se repică în răsadniţă. 251). Este un indicator fidel al solurilor uşoare. arbuşti montani sau alpini. răspândindu-se uşor. Se foloseşte în locuri umbrite.iunie).Sunt plante de umbră. pendente. verzi închis pe ambele feţe. – afin Are un areal întins în Europa. Prin butaşi. 1-3 cm lungime. geniculaţi. în grupuri. subţiri. cu acumulari de humus brut sau moder. Fructe: „afine“ – bace sferice. Asia şi America de Nord.noiembrie) pe substrat de turbă cu nisip. solitare. solitare sau în raceme.Frunze: rotund-ovate spre eliptice. formează covoare imense şi contribuie decisiv la podzolirea şi acidificarea solului. nisipoase sau nisip. căzătoare. roşii. Prezenţa ei nu este dorită din cauza efectelor negative asupra solului şi regenerării arboretelor. acide. Cuprinde aproximativ 130 specii. Este o specie de lumină. foarte mici. întreţesute ca o pâslă. corolă globulos urceolată. la noi este specie comună din regiunile dealurilor până în zona alpină. palid-rozee. pământ de frunze sau turbă. din care drajonează viguros. ferite de curenţi. drajonează şi marcotează viguros. 273 . Cele 4 – 5 frunze care se lasă nu vor atinge substratul. flori hermafrodite. la vârf cu lobii caliciului persistenţi. Arbust pitic (maxim 50 cm) cu rădăcini superficiale foarte dese. sărace în baze de schimb. Specie cu valoare incontestabilă (farmaceutic şi alimentar). Prin marcotaj. Flori hermafrodite. Lujeri verzi. lucitoare. fructul – bacă polispermă. alterne. gust acrişor-amărui. unde mai rămâne 2 ani. se pot stimula cu hormoni. se acomodează bine pe soluri uşoare. în răsadniţe (mai . acuminate. cu muchii ascuţite. glabri. Genul Vaccinium L. se coc prin august-septembrie (fig. Înmulţire: prin seminţe. în seră (iunie . fin serate. frunze persistente sau căzătoare. dar necesită condiţii pedo-climatice favorabile. Vaccinium myrtillus L. pe tipul 4 sau 5. humus. rozverzui.

Arctostaphyllos uva ursi L. frunze: ovat eliptice. pe dos de un verde-palid.) Hull. iar caliciul 5 – lobat. 252. făinoase. obtuze sau rotunjite şi adeseori emarginate. amărui. florile în formă de ulcior (fig. roşii lucitoare la maturitate cu gust acrişor-amărui. 274 . Genul Calluna Sallisb. – strugurii ursului Specie relict. 6-8 mm diametru. Asia şi America de Nord. de 1-3 cm lungime. corola este campanulată. este mai putin răspândit la noi. Calluna vulgaris( L. pe soluri acide. flori 3-12 în raceme nutante. Vaccinum uliginosum L. obovate. Apare frecvent în nordul Europei. frunze obovate. – iarba neagră Specie indigenă cu areal foarte întins în Europa. sărace. nervuri proeminente. pe faţă de culoare verde-închis. astringente. arbust târâtor. pieloase. se coc prin august-septembrie (fig. Arbust foarte scund. mai acidofil şi oligotrof. puternic reticulate. cu patru lobi. cu lujeri rotunzi. nedepăţind cca. roşii lucioase. Florile albe sau rozee. – este o specie indigenă localizată în turbării. rar apare la dealuri înalte. rotunzi. sunt grupate în raceme dese (nu solitare). cocăzar Specie cu un vast areal eurasiatic şi nord-american. – merişor. întregi sau fin crenate. roşietice sau albe. Fructele. în regiunea de deal şi munte (de la 500 – 1900 m altitudine). se conservă bine în apă proaspătă şi sunt apreciate pentru compot. căzătoare. 30 cm înălţime. 252). apare în staţiuni similare. La noi apare la altitudini mai mari decât afinul . lucitoare. cu puncte rare. la noi apare destul de rar. Fructe bace sferice. cu tulpinile şi lujerii nemuchiaţi. dulceaţă. şerbet. solzos. Genul Arctostaphyllos Adans. seamană cu Vaccinum myrtillus din punct de vedere ecologic. brune. suportă mai bine uscăciunea şi condiţiile edafice din turbării. vin. Frunzele sunt persistente. bace sferice.Vaccinium vitis-idea L.

Este valoros indicator al solurilor extrem oligotrofice.) Reichenb. argintii. Fructe capsule păroase. Particularităţi de cultură: în grădini solul se amestecă cu turbă şi nisip şi deasupra se aşterne un strat de turbă de 2 – 3 cm. 253). roz. roz-violacee de tipul 4 cu corola campanulată. cu ramuri neflorifere. în raceme spiciforme. roşii. Bruckenthalia spiculifolia (Salib. rar albe. fructul capsulă sferică. liniar-lanceolate. roz-violacee. aşezate pe 4 rânduri. localizată pe soluri podzolice. purpurii). Arbust pitic. sărace şi puternic acide. 275 . Folosire: în masive de culoare sau asociate şi prelungesc decorul în perioada de iarnă. până la 25 cm. oligotermă. frunze mici. La noi apare în etajul subalpin. mezofilă. prin butaşi (august). violet) sau frunze colorate (aurii. cu patru valve (fig. înfloreşte din iunie până în septembrie. poate coborâ până în gorunete. aproximativ 1 mm lungime (fig. Înmulţire prin seminţe (toamna) în răsadniţe. acoperindu-se unele pe altele. nisipoase. Genul Bruckenthalia Reichenb. – coacăză Răspândită în sud-estul Europei şi Asia Mică. cu numeroase tulpini ascendente. 1-3 mm lungime. nu înţeleneşte terenul ca afinul. mici. aproximativ 5 mm în raceme spiciforme. în turbării. flori mici. persistente. slab pubescente în verticile dese. aciculare. Flori hermafrodite. Arbust pitic (1 m înălţime). Specie de lumină. Frunze foarte mici.Specie silicicolă. În parcuri şi grădini se folosesc numai cultivaruri sau specii decorative prin flori (albe. 253).

Drajonează şi se butăşeste.ORDINUL TUBIFLORALES Familia SOLANACEAE A. 1. în farmacie sau pentru fixarea taluzurilor. înfloreşte din iunie până în septembrie. verzi-cenuşii pe dos. pendente. Se înmulţeşte prin seminţe. Genul Paulownia S. Rezistă bine la geruri. aproximativ 1 cm diametru.) . unde a devenit subspontană. cu spini proveniţi din transformarea lujerilor. Lycium barbarum L. otrăvitoare (fig. butaşi. Se utilizează în scop decorativ. la baza cuneate. corola din 5 petale răsfrânte . purpurii-liliachii. Flori hermafrodite. flexibili. creşte viguros pe soluri nisipoase (psamosoluri). roşii-portocalii.et Z. Arbust de 3 m înălţime. creşte repede. Fructe bace ovoide. Cultivata la noi în regiunile de câmpie şi coline.L. câte 4-5 la un loc. folosită pentru garduri vii. drajoni. Genul Lycium L. Juss. alterni. gust dulceag. adesea spinoşi. Este o specie rustică. Muguri mici. – cătina de garduri. lungi. Faţă de sol are pretenţii modeste. 254). Are temperament de lumină. fistuloşi. gărdurăriţă Specie exotică răspândită în Europa de sud-est şi Asia de Vest. Familia SCROPHULARIACEAE Lindl. la vârf obtuze sau acute.paulovnia 276 . dar necesită multă căldură estivală şi sezon lung de vegetaţie. 2-6 cm lungime. tulpinile spre vârf arcuite. Paulownia tomentosa ( Thunb. peţiol 1-2 cm. stau câte 35 la subsuoara frunzelor. Lujeri cenuşii gălbui. Frunze lanceolat alungite. pentru că are multe tulpini spinoase.5 cm lungime.

erecte.L. mici. cu urme fasciculare dispuse în cerc. verzi sau bruni-cenuşii cu lenticele albe. globuloşi. cu creştere exceptional de rapidă (în anul I lăstarii ajung la 3 m înălţime şi diametru de 4 – 5 cm). cu 2 valve şi multe seminţe aripate (fig. 277 . mirositoare.catalpă Specie originară din America de Nord. la început intens pubescenţi. rotund-ovate. Se înmulţesc prin seminţe semănte imediat după recoltare şi prin butaşi de rădăcină în seră.) . se plantează izolat. în interior cu dungi gălbui. originară din China. (Bignonia catalpa L. 15-25 cm. Lujeri viguroşi. mari (5-6 cm lungime). Are temperament de lumina. Familia BIGNONIACEAE A. dealuri şi în regiuni premontane. cultivată la noi în scop ornamental. cu suficientă umiditate. Juss. 255). cu frunze mari. înfloreşte abundent. pubescenţi. La noi este sensibilă la ger şi faţă de îngheţurile timpurii care duc la degerarea lujerilor nelignificaţi. cicatrice foarte mari. campanulate. afânate. pe dos mai tomentoase. în panicule terminale.Specie exotică. lat-ovate. uneori 50 cm. Flori hermafrodite. Genul Catalpa Scop. Muguri opuşi. la câmpie. Fructe capsule lemnoase. se desfac în mai. fragili. exemplarele din sămânţă au la vârsta de 2 – 3 ani până la 5 – 6 m înălţime şi 10 cm diametru. Vegetează bine pe soluri fertile. cu margini întregi sau cu 3-5 lobi scurţi. vârf acuminat. sezonul de vegetaţie lung. Frunze foarte mari. cultivată la noi în parcuri şi grădini. ovoide. obtuzi. pe faţă mai pubescente. se pot dezvolta bine. la bază cordate. profunde. sunt plantate la adapostul clădirilor. Fructifica la 5 ani. cu flori violet deschis. cu peţioli de 10-20 cm lungime. Dacă climatul estival este cald. 3-4 cm lungime. Arbore de 15 m înălţime. Puieţii pot fi distruşi până la nivelul solului. zigomorfe. 20-30 cm lungime. dar se refac viguros din lăstari. Este un interesant arbore de parc. violet deschis. Catalpa bignonioides Walt.

bine conformată. Catalpa speciosa Wander. Frunze 15-30 cm lungime sau mai mari. pe soluri aluvionare. netezi. albe. vârf prelungacumimnat. dar este sensibilă la îngheţuri timpurii şi târzii. suferă din cauza îngheţurilor mari din iarnă. peşiol 10-15 cm lungime. corola în interior cu linii violet-întunecat şi două dungi galbene. 15 cm şi pereţi mai groşi (fig. bruni. nu rezistă la secete excesive. Suportă o anumită deficienţă de umiditatea din sol. proeminente. pe faţă glabre. pe dos pubescente.Din punct de vedere ecologic se dezvoltă bine în climat relativ călduros. Arbore de mărimea a III – a. catalpă mare Specie originară din America de Nord. pe dos des şi moipubescente. verzi măslinii. nemirositoare. dar mai putin decât Paulownia tomentosa. până la 15 m înălţime. miros neplăcut. 256). revene sau reavan-jilave. Muguri verticilaţi. scurt acuminate. Lujeri viguroşi. în interior cu pete purpurii şi dungi galbene. 10-20 cm lungime. brun-cenuşii sau brun-roşcaţi. mari 5-6 cm lungime. înfloreşte prin mai-iunie. înalt de 35 m şi diametru de peste 1m. 278 . Fruct: capsule 20-40 cm lungime. cu diametru mai mare. margine ondulată. Are creştere rapidă în tinereţe. se cultivă la noi pe alei şi în parcuri. Tulpina este mai dreaptă. câte 3 (rar 2). caracteristic perniţă mai puţin proeminentă. Creşte bine în regiuni cu climat cald şi umed. Fructe capsule pendente. 15 cm lungime. ovate. cu sezon lung de vegetaţie. puţin cordate. 20-40 cm lungime. în panicule terminale (15-20 cm lungime). 256). Rezista relativ bine la geruri de iarnă. caracteristic 6-8 cm grosime. cu numeroase lenticele. – catalpă. Flori hermafrodite. cu creştere foarte rapidă. Lujeri viguroşi. îngheţurile timpurii afectează lujerii. nelobate. glabri. Are temperament de lumină. mici. cu urme fasciculare dispuse circular. peţiol 10-15 cm lungime. apar în iunie-iulie. Frunze mari. glabri. Arbore de mărimea I. întreagă (uneori 2 lobi laterali mici). Rezistă bine la fum şi gaze. subrotunde. cicatrice foarte mari. Flori în panicule. baza trunchiată sau slab cordată. rezistă peste iarnă pe arbori (fig. Este o specie de lumină şi semiumbră. Cultivaruri deosebite sunt Aurea şi Nana.

Campsis radicans (L. Genul Campsis Lour. 6-10 cm lungime. capsulă sau samară. Catalpa speciosa şi pe străzi. serate şi pe dos păroase. Frunze opuse. cu ajutorul cărora se fixează pe ziduri. Flori hermafrodite sau poligame. Fructe capsule alungite. Juss. cu frunze simple sau compuse. Fructul este o bacă. Drajonează puternic. cu tulpini de peste 10 m. adaptabilă la diferite condiţii de climă şi sol. grupate în raceme (spice sau cime). 9-11 foliole cu 3-5 cm lungime. ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES) Familia OLEACEAE Hoffmsgg. în grupuri. Cuprinde arbori şi arbuşti din zone temperate. cel terminal mare. butaşi lignificaţi de lujeri anuali. portocalii. corolă tubulară. mari. târzie. cei laterali globuloşi. eliptice. Folosire izolat. rar 5. Înmulţire: prin seminţe.) . et Link. mai rar şosele. cu frunzele şi fructele decorative. frunze 279 . mai rar arbuşti din zone temperate.mai mult sau mai puţin turtiţi în dreptul mugurilor. primăvara în sere.În staţiuni de luncă (Simeria) există exemplare de mărimea I sau a II – a. Înmulţire prin butaşi de rădăcină.L. caracteristică. drupă. flori mari. Flori complete tip 5. Genul Fraxinus L. afectată de geruri. cilindrice. rădăcini adventive.trâmbiţă Specie exotică din America de Nord.) Seeman. 257). Cuprinde 65 de specii de arbori. dar se reface din lăstari. ca arbore de alei. la noi introdusă ornamental. prin butaşi de rădăcină. imparipenat-compuse. plantă extrem de decorativă. (Tecoma radicans A. 8-12 cm (fig. Liană agăţătoare. Ca specie ornamentală are o înflorire bogată. grupate în buchete terminale. lujeri anuali viguroşi . tetragonal. muguri opuşi sau imperfect opuşi. de tipul 4.

reavene – jilave până la umede.imparipenat – compuse. înaintea mugurilor laterali. caracteristică. Are plasticitate faţă de lumină. Coroana este ovoidă. la maturitate devine sensibil la umbrire (temperament de lumină). scheletice. cu ramuri îndreptate în sus. de obicei apare diseminat în păduri de amestec. la un anumit nivel devine înfurcită. pe soluri superficiale. luminoasă. la noi apare foarte rar în câmpie. fiind foarte bogată în rădăcini subţiri. rar formează arborete pure. Scoarţa are caractere variabile. cei terminali. tetragonali. – Frasin. În regiunile de munte pe versanţii calcaroşi. intră în vegetaţie devreme. rară. Frasin comun Răspândit în aproape întreaga Europă. glabri. flori poligame. 40). Polimorfismul frasinilor duce la o accentuată polivalenţă ecologică. de culoare neagră. cenuşie-verzuie. Creşteri frumoase realizează în staţiuni de luncă. cei laterali sunt relativ mici. Faţă de climă manifestă o adaptabilitate remarcabilă. cenuşii sau verzui. Mugurii sunt opuşi sau imperfect opuşi. în tinereţe este netedă. cu aripioara alungită. Arbore înalt de 40 m înălţime şi diametru peste 1 m. afânate. cilindrică. care îi dau înfăţişarea unei perii. globuloşi. (fig. frecvent la deal şi în regiunile montane (1400 m altitudine). pe soluri fertile. mată. Lujerii viguroşi. faţă de sol este relativ pretenţios. mai mari. cenuşiu-deschis până la negricios. aşa că pot fi surprinşi de îngheţurile târzii. se comportă ca specie relativ xerofită. gălbuie sau uşor roşietică. fructele – samare. Fraxinus excelsior L. Tulpina este dreaptă.. poate suporta inundaţii de durată. turtiţi evident în dreptul mugurilor. în tinereţe – specie de umbră. nu acoperă bine solul. ajungându-se astfel la înfurcirea tulpinii. uneori din cauza pierderii lujerului terminal. 280 . dar vegetează şi pe soluri cu mai puţină umiditate. hermafrodite sau dioice. la vârste destul de mici se formează un ritidom mărunt crăpat. Înrădăcinarea se dezvoltă puternic lateral.

lujerii bruni. la vârf trunchiate. au culoare violacee şi sunt grupate în panicule. la început erecte. pe soluri acide. La altitudini mari creşte pe versanţii însoriţi. emarginate sau mai rar acute. oblong-lanceolate sau eliptice.frunze. din muguri laterali. apreciat arbore ornamental şi de aliniament. Monophylla . ulterior creşterile în înălţime ating la 30 – 40 ani maxim-ul.Acuminata cu frunze ascuţite. mărunt serate. se dezvoltă mai mult sistemul radicular. Tulpina este scurtă.Frunzele mari. apoi pendente. Arbore de dimensiuni mai reduse decât frasinul. rar hermafrodite. la bază rotunjite sau brusc îngustate. strâmbă. limita nordică trece prin Romania. răspândit în Sudul Europei şi Asiei Mici. Fraxinus excelsior var. Pendula Fraxinus excelsior var. Lăstăreşte bine. urmărind linia Carpaţilor Meridionali (fig. scheletice. subtermofil. apar înaintea frunzelor. 281 . Fraxinus excelsior var. cu 2-3 stamine. care se încălzesc puternic. ovat-lanceolate. 258). lipsite de învelişuri florale. longevitatea 200 ani. cenuşii sau bruni-gălbui. Scoarţa este netedă. dintate sau trilobate. 40). imparipenat-compuse. Obtusata cu frunze obtuze la vârf. Diversifolia Fraxinus excelsior var. La noi. pe dos păroase. atinge cel mult 12-14 m înălţime. de 2-4 cm lungime şi 4-6 mm lăţime. în zona Mediteranei. cu aripioara decurentă până la bază (fig. uşor cuneate. mai ales de-a lungul nervurilor. alcaline. cenuşie. Este exigent faţă de caldură. Aurea cu frunze si lujeri gălbui. Fructele sunt samare cenuşii-gălbui. au 7-11 foliole. mai ales la deal. în staţiuni calde şi însorite. include subspecii. Fraxinus excelsior var. În primii ani are creştere mai înceată. dar deseori se întâlneşte sub formă arbustivă. Florile poligame. sunt sesile. până la 40 cm lungime. cu substrate calcaroase. Specie polimorfă. varietăţi. forme. apare în Banat (Valea Cernei. neregulat ramificată.cu lungimea de 4-14 cm. Fraxinus excelsior var. la Cazane). Frasinul este adaptabil în staţiuni variate. mai puţin turtiţi sau neturtiţi în dreptul mugurilor. – Mojdrean Areal mult mai restrâns. acuminate. Fraxinus ornus L.

282 . Florile sunt nude. cu areal restrâns. Fructele sunt samare. în panicule terminale. la vârf trunchiată sau emarginată. deosebişi de cei ai frasinului prin culoarea lor cenuşie.) – Frasin de câmp Specie indigenă originară din Sudul. de 3-4 cm lungime. acut serate sau dinţate. sunt înguste. apar după înfrunzire. albe-gălbui de 7-15 mm lungime. Lujerii sunt glabri şi mugurii bruni-închis (nu negri). nucula bombată. sunt imparipenat-compuse. oxycarpa Willd. îngust-oblongi. Fraxinus angustifolia Vahl. Atinge până la 25 m înălţime. în Delta Dunării. pe tip patru. pe soluri supuse uscăciunii. dar numai cu 5-9 foliole. cu antere brune-roşcate. mezohigrofită – higrofită. brune. Non Koehne) . corola având patru petale înguste. lung acuminate şi la bază cuneate. Frunzele. bogate. în sud-estul Europei. plăcut mirositoare şi foarte decorative. holotricha Auct.frasin pufos Specie indigenă. Centrul Europei şi Nordul Africii. ascuţiţi şi recurbaţi la vârf. pe dos ruginiu-pubescente pe nervura principală. poartă la bază caliciu persistent (fig. de 2-4 cm. pe coaste însorite. 259). cu periant dublu. îngust-lanceolate. anual şi abundent. eutrofă. liniare. Florile sunt hermafrodite. în lunci. La noi se cultiva mai ales în scop ameliorativ. Frunzele. Specie mezotrofă. 260). eutrof. fin serate sau crenat-serate. (Fr. Fructifică de timpuriu. au aripa de lungimea nuculei întinzându-se până la jumătatea seminţei. Apare în Asia Mică. ovat-lanceolate. pe terenuri degradate. Fraxinus pallisae Wilmott (Fr. la noi apare la câmpie şi deal. adânci.Mugurii globuloşi. Creşte în staţiuni umede. sunt la vârf ascuţite. niciodată emarginate (fig. fin tomentoşi. de 15-20 cm lungime. Fructele sunt samare. ovate sau eliptice (cea terminală obovată). higrofit. prin luna mai. Este mezofit. obişnuit cu 5-9 foliole. mari de 7-12 cm lungime. rar obtuze. cu dinţi rari. zăvoaie. în Romania şi Bulgaria. brusc acuminate.

261). la noi introdusă mai mult în parcuri. Frunzele de 10-25 cm lungime cu 5-11 foliole lanceolate. subtermofil. mai rezistentă la inundaţii decât frasinul comun. Specie tipică de lunci şi zăvoaie. Se cultivă ca arbore de aliniament. de 3-5 cm lungime. pe ambele feţe evident pubescente. pe dos albicioase. sunt ovat-lanceolate. Florile sunt unisexuat-dioice. lucitori. mugurii bruni sau bruni-închis. de 3-5 (8) cm lungime. samare obovat-lanceolate (fig. 262). Fructifică de timpuriu. glabre sau slab păroase în lungul nervurilor. au sămânţa îngust-tubulară. Prezintă muguri de culoare brună pânî la brunînchis. Arbore până la 20 m înălţime. aripa îngust-spatulată. Fructele sunt samare. întâlnită la câmpie şi coline. Frunze cu foliole pubescente mai ales pe dos. uneori prevăzut cu peri disperşi. coriariaefolia (Scheele) E. la vârf rotunjită şi uneori ştirbită. nu au la bază resturile caliciului(fig. mucron persistent. Element mezoxerofit. Fructele samare. 283 . – Frasin american Specie exotică originară din America de Nord. ca şi rahisul. cuprinde cel mult treimea superioară a seminţei şi păstrează la bază urmele caliciului persistent (fig. în formă de cupă. frasin caucazian Origine pontică – caucaziană. pubescenţi. intră târziu în vegetaţie. gălbuie. glabri. întregi sau puţin dinţate spre vârf. glabri până la păroşi. Murray) . suferă mai puţin la îngheţuri. Frunzele au 5-9 foliole peţiolate de 5-12 mm.Arbore de până la 20 m înălţime. cu patru lacinii. glabri. cu patru diviziuni. Fraxinus coriariaefolia Scheele. Arbore de până la 40 m înălţime cu scoarţa de culoare cenuşie-deschis. cele femele sunt prevăzute cu caliciu mare. excelsior ssp. (F. Fructe. 260). anual. nude. Fraxinus americana L. cu vârful prelung ascuţit sau îngustat-rotunjit. cele mascule au caliciu mic. cu lujerii evident cenuşii-pubescenţi. cei de doi ani cenuşii şi mugurii bruni-întunecat. lujerii tineri verzi-întunecat sau bruni. florile sunt nude. aşezate în panicule şi lipsite de corolă. Florile sunt poligame. Apar înaintea înfrunzirii. lungi de 6-15 cm.frasin pufos de deal. apar cu cca. Două săptămâni mai târziu decât la frasin.

sămânţa se stratifică o lună în zăpadă. la noi este mai bine cunoscută: Fraxinus pennsylvanica var. pentru semănatul de primăvara.Fraxinus pennsylvanica Marsh. Suportă foarte bine radiaţia calorică a pavajelor şi rezistă destul de bine la gaze. în sol fertil şi reavăn. Florile dioice. la vârf este rotunjită sau scurt mucronată şi cu caliciu persistent (263). gheaţă sau nisip (0 – 50 C). Butăşirea se face greu. cu marginea întreagă sau slab dinţată. în aliniamente sau solitari. în aer liber. cu caliciul redus. au aripioara decurentă până spre baza seminţei.) – Frasin de Pensilvania Specie exotică din America de Nord.) frasin verde Specia cea mai puţin exigentă. suportă satisfacător inundaţiile şi se foloseşte şi în culturi ornamentale. (F. înainte de intrarea în vegetaţie. de 7-14 cm. Prin altoire varietăţile rare sau ornamentale. 284 . Frunzele de 10-40 cm lungime. apetale. Fructele sunt samare. sunt dispuse în panicule dese. cu altoaie de 10 – 15 cm lungime. Viridis. pubescens Lam. verzi-deschis. ca portaltoi Fraxinis excelsior şi Fraxinus ornus. la maturitate pe faşă glabre. Înmulţire: prin seminte. grupuri. cu 5-9 foliole peţiolate şi rahisul brăzdat în lung şi păros. mugurii bruni-deschis. cu tulpini cu creşteri neregulate. Lanceolata sin. cu hormoni şi ceaţă artificială. Introducere: în masive. mai ales în lungul nervurilor. semănatul se face cât mai curând după recoltare. primăvara. pubescenţi. pe dos cenuşii-păroase. în teren. Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi. pubescente. rezistă cel mai bine la geruri şi secetă. de 3-6 cm lungime. (F. Arbore de cel mult 20 m înălţime. sub scoarţă. foliolele ovat-alungite.

glabri. Syringa vulgaris cv. Scoarţa este cenuşie. areal sud-est european şi vest asiatic. Fructele. şi 6-10 cm lăţime. pe coaste pietroase. 285 . cu lobii divergenţi.Genul Syringa L. Charles Joly– flori duble. Syringa vulgaris cv. Dobrogea. acuminate. Syringa vulgaris cv. Marengo– flori mov. Are temperament de lumină. albăstrui. măslinii. Specie termofilă. Syringa vulgaris L. Mugurii opuşi. purpurii. slab acide. 1-1. scheletice. cu peţiolul de 2-3 cm lungime. lat-ovoizi. sunt ovat-cordiforme. roşii – purpurii. se butăşeşte uşor. forme horticole. se desfac în două valve. Katherin Havermayer– mov purpurii. cu numeroşi solzi muchiaţi. Syringa vulgaris cv. Primros– flori galbene. în Oltenia. lăstăreşte viguros. Syringa vulgaris cv. în Munţii Cernei. rezistă bine la geruri şi secetă. Pasteur – flori purpurii închis. pe stâncării calcaroase.5 cm lungime. peste 800 cu flori simple: Syringa vulgaris var. Syringa vulgaris cv. Drajonează puternic. lungi de 10-20 cm. rareori mai mult (6-8 m). până la 1 cm. Syringa vulgaris CV. Arbust de 3-4 m înălţime. cu aripioară îngustă marginală (fig. Syringa vulgaris cv. Plena – flori duble. tubul corolei este scurt. – Liliac Specie indigenă. Preferă soluri bogate. creşte şi pe soluri superficiale. Purpurea – flori în panicule dese. Florile liliachii. sunt capsule elipsoidale. lujerii viguroşi. acuminate. lila. de cca. plăcut mirositoare. apare spontan în Banat. în panicule dese. la vârf cu doi muguri. din regiunile de dealuri şi montane. verzi-închise. Buffon– flori mov. cu tulpina care se ramifică aproape de bază. depărtaţi de lujer. Include o serie de varietăţi. 264). Frunzele de 6-12 cm lungime. seminţele sunt brune. Jan Van Tol– flori albe. Înfloreşte în luna mai .

în Polonia şi Ucraina. cu marginea scurt-cicliată. Tulpinile au ramurile mai groase. lujeri cenuşii. în văi montane. Frunzele sunt eliptic-oblongi. de culoare purpurie-violacee. tubul corolei de 1-1. lobii erect-divergenţi. datorită înrădăcinării trasante şi capacităţii de drajonare. Syringa josikaea Jacq. sunt aşezate în panicule mici şi înguste. Florile mai slab mirositoare. Specie exotică. se introduce în parcuri şi grădini. Rezistent la ger şi poluanţi atmosferici. întrerupte şi cu flori puţin numeroase. până la 1000 m altitudine. Syringa reflexa Schneid. flori roz-închis cu interior alb. peţiolul este scurt de 1 cm. rar păroase. după stratificare de 2 – 3 săptămâni. iar lujerii tineri păroşi. se seamănă primăvara. merită să fie ocrotit ca monument al naturii. dar datorită rarităţii şi caracterului de cvasi-endemism. înfloreşte în iunie. ascendente. Puieţii cresc încet. 3 – 4 m înălţime. Înmulţire: prin seminţe. Ca aspect decorativ este inferior speciei Syringa vulgaris. pe nervuri. Introducere în spaţiile verzi: solitar. originară din China. vestul Someşului Cald şi vestul Arieşului. se instalează în staţiuni cu umiditate mare în aer şi sol.Specia. este indicată în împădurirea versanţilor scheletici. 2 ani rămân pe loc. Arbust de până la 4 m înălţime. calcaroşi din zone secetoase şi în perdelele para-zăpezi. – liliac transilvănean Specie indigenă cu areal limitat la o serie de staţiuni din Transilvania (Munţii Apuseni). la marginea masivelor de arbori. paniculele se recoltează toamna. garduri vii libere. păroase. frunze oblong-lanceolate. tot de 6-12 cm lungime (ca şi la liliac) însă la bază rotunjite sau brusc îngustate. cu un singur mugur terminal. în grupuri. Importanţa ornamentală deosebită. 286 . pe dos verzi – cenuşii. de la câmpie până în zone montane joase şi mijlocii. pe dos albiciosglaucescente şi uneori.5 cm lungime.

de 6-8 mm diametru. Suportă umbrirea în tinereţe. ce prin strivire lasă un miros neplăcut. alungit-ovate până la lanceolate. sunt întregi. cu lenticele evidente spre bază. este unul din cei mai comuni arbuşti de la noi. alipiţi de lujer. mugurii imperfect opuşi sau opuşi. Frunzele. îl structurează cu rădăcinile sale bogate. cenuşii. fin păroşi. pe tipul patru. de 3-6 (10) cm lungime. afânate. Acoperă bine solul. plantele altoite se vor tăia scurt în anul II după plantare. la plantele altoite pe Syringa vulgaris se înlătura drajonii. neplăcut mirositoare. se dezvoltă bine în teren descoperit. Florile hermafrodite. Africa de Nord şi Asia Mică. Se înmulţeşte uşor prin drajoni. uneori rămân verzi şi în timpul iernii. rămân pe lujeri şi peste iarnă (fig. marcote şi butaşi. negre. aerisite. cu înrădăcinare superficială şi numeroase ramificaţii fine. – lemn câinesc Originar din Europa. sunt dispuse în panicule terminale. de culoare albă. suportă poluarea. verzi. Ligustrum vulgare L. erecte. creşte bine pe soluri diferite. Arbust de până la 4 m înălţime. 287 . pentru a nu drajona se altoieşte pe lemn câinesc.Prin altoire. 265). se poate altoi în oculaţie (iulie). Fructele. Ligustrum vulgare cv. lucitoare cu 1-4 seminţe elipsoidale. Lujerii sunt subţiri. Genul Ligustrum L. lungi de 6-8 cm. Prin marcotaj. ovoconici. Atrovirens– frunze mai închise cu uşor luciu metalic. bace globuloase. cu corola infundibulbiformă. mai frecvent pe butaşi înrădăcinaţi. Tulpina este ramificată de la bază. în zonele de deal şi câmpie. cu scoarţa cenuşie-brună. suportă tunderea. lăstarii noi se marcotează prin musuroire pe timp cald. Particularităţi de cultură: după înflorire se taie inflorescenţele. cu vârful brun. piramidale. rezistă la ger şi secetă. Prezintă amplitudine ecologică mare. cu solzi desfăcuţi.

lucioase. Fructele sunt bace negre. în parte trifoliate sau trifidate. Argenteo-Marginatum– frunze cu marginea albicioasă. cu măduva întreagă numai la noduri. cu lenticele numeroase. Aureum – frunze galbene. albe-gălbui. Frunzele. Ligustrum ovalifolium cv. Are creştere erectă. mari. Lăstarii sunt drepţi. 288 . galbene. ajunge până la 5 m înălţime. Ligustrum ovalifolium Hassk. Se dezvoltă bine la soare şi la semiumbră. Prin tundere se obţin tufe dese. cu reversul verde-gălbui. de 3-7 cm. pendente. Ligustrum vulgare. câte 1-3(6).50 m înălţime. are ramurile şi tulpinile arcuite.) Vahl.Ligustrum vulgare cv. Florile sunt mici. s-a adaptat bine la condiţiile climatice de la noi. Florile. verzi-închis. fertile. Lujerii sunt galbeni-verzui-roşcaţi. Forsythia suspensa (Thunb. Înmulţire: prin seminţe. grupate în panicule dese de 5-10 cm. Fructele sunt capsule aspre. sunt oblong-ovate. globulare sau umbeliforme. revene. acute şi serate. îmbrăcaţi în frunze eliptic-alungite. apar în iunie. proeminente. se stratifică până în noiembrie. –lemn câinesc Arbust cu frunze semipersistente sau căzătoare. cultivat ca gard viu din câmpie până în regiunea montană. 266). Ligustrum ovalifolium cv. cu nuanţe aurii şi cu stamine mai lungi decât pistilul. Fortunei – arbust foarte viguros cu ramuri lung arcuite. de până la 1. Lodense – frunze mai mici. anul doi. Specie exotică din Asia. toamna cu nuante de bronz. în parte întregi. se păstrează până în mai. de 6-10 cm lungime. Genul Forsythia Vahl. Rezistă bine la ger. preferă soluri uşoare. caduce sau sempervirescente. flori cu corola larg deschisă. de cca. apar foarte devreme primăvara. 1 cm lungime (fig. caracteristic fistuloşi. Arbust. în patru muchii. Prin butaşi în sezon şi în timpul repausului vegetativ. se extrag prin macerare. până la pendente. înaintea înfrunzirii. ovoide. Forsythia suspensa var.

Este un hibrid. Frunzele sunt îngust-eliptice. Folosire: înfloresc foarte devreme bogat şi frumos. 289 . numeroase. cu înălţimi de 2-3 m şi ramuri erecte. înfloreşte cu 8 – 10 zile mai repede decât celelalte specii. de 8-14 cm lungime. aproape lanceolate.Forsythia viridissima Lindl. 1. frunze opuse. întâlnit foarte frecvent. Capsula este netedă. împreună cu speciile de bază. au nuanţe verzui şi cu stamine mai scurte decât stilul. Genul Sambucus L. de cca. muchiate. Particularităţi de cultură: tăieri dupa înflorire. (F. grupuri sau garduri vii. fructe – drupe baciforme. nu se intervine prea puternic pentru a nu favoriza dezvoltarea lăstarilor lacomi. Florile câte 1-3 galbene deschis. Înmulţire: prin butaşi lignificati. are tulpinile şi ramurile verzi-măslinii. nu se lignifică la vârf. Specie exotică din China. între noduri măduva fiind lamelară sau lipsind complet. se taie ramurile bătrâne. importanţă similară cu a speciei precedente. mari. Juss.L. albe.5 m înălţime. scurt-mucronată. muguri opuşi. Cuprinde aproximativ 20 de specii de arbuşti şi arbori mici. Forsythia ovata Nakai Specie exotică originară din Coreea. Forsythia x intermedia Zbl. caracterizat prin măduvă la noduri. flori foarte mici. cu măduva lamelar întreruptă pe întreaga lungime. Arbust. 1 cm lungime (fig. mai mică. ORDINUL RUBIALES Familia CAPRIFOLIACEAE A. lujeri cu măduva groasă. se introduc ca plante izolate. frecvent cei terminali avortaţi. suspensa x viridissima). mici. 267). flori hermafrodite. serat-dinţate numai în partea superioară. imparipenat – compuse sau întregi.

de 2-4(5) m înălţime. sunt plăcut şi puternic mirositoare. adânc serate. negricioase. Florile. Frunzele.Sambucus nigra L. pe soluri fertile. depărtaţi de lujer. Florile albe. bogate în humus. Africa de Nord. de 4-12 cm lungime. cu măduva brună-roşcată. 268). apar prin mai-iunie. depărtaţi de lujer. deseori cei terminali sunt avortaţi. globulară. des pe soluri scheletice este o specie de semiumbră. bogate. la deal. De regulă arbust. mari. spongioasă. la bază cu 2-4 solzi. până la vârf. cu 3(5) sâmburi turtiţi (fig. Frunzele imparipenat-compuse. Are temperament de semiumbră. pe dos dispers păroase în lungul nervurilor şi neplăcut mirositoare. nu rezistă la umbrire puternică. creşte bine în regiunile calde. litiera se descompune foarte rapid. Lujerii groşi. este destul de deasă. Arbust tufos. caracteristică. Mugurii ovoid-globuloşi. cu marginile neregulat ascuţit-serate. Soc negru Specie răspândită în Europa. – Soc roşu. urcă până în regiunea subalpină. au lenticele proeminente şi măduva largă. ovoid-ascuţiţi. până în regiunile montane inferioare. La noi comuna în câmpie. gălbui- 290 . Soc de munte Specie originară din Europa. – Soc comun. Rezistă bine la ger. de 6-8 mm diametru. ritidom format de timpuriu. suberos. cenuşiu. are tulpina neregulat ramificată. Asia. au numeroşi solzi. Coroana extinsă lateral. Lăstareste bine. Înlocuieşte socul la altitudini mari. sunt mai mici. profunde. Este o preţioasa specie de subarboret. cu 5-7 foliole eliptice până la ovat-lanceolate. vegetează viguros în plină lumină. solzii cad de timpuriu şi lasă să se vadă frunzişoarele. sferice. Fructele drupe baciforme. se butăşeşte uşor. deoarece lujerii nu se lignifică complet. Este exigentă faţă de climă şi sol. au 5-7 foliole eliptice. afânate. mai înguste şi mai lung acuminate decât la socul comun. Asia de Nord şi America de Nord. de 12-20 cm diametru. cu lujerii bruni-verzui. Mugurii sunt opuşi. terminale. verzi-cenuşii sau verzi-gălbui. aşezate în cime umbeliforme. de culoare albă-gălbuie. ameliorează solul. rareori de dimensiuni arborescente (maximum 10 m înălţime). Sambucus racemosa L.

Asia. dese. originară din Europa şi vestul Asiei. dispuse în panicule ovoidale. Viburnum lantana L. drepţi. cime umbeliforme. complete.verzui. încreţite. ca şi întreaga plantă cu o pâslă gălbuie. de culoare cenuşie. foarte flexibili. de cca. frecventă la noi din silvostepă până în regiunile montane. aşezate în cime umbeliforme. mărunt dinţate. albe sau palid-rozee. cv. cordiforme. globuloase. sunt ovate sau alungit-ovate. produce constant din baza tulpinii lăstari robuşti. drupe baciforme. între doi muguri foliari. de formă ovodă-turtită. cu culoarea roşie. Fructele. Mugurii sunt opuşi. Înmultire prin butaşi lignificaţi. pe dos. Sambucus racemosa divizate si aurii. Vegetează des pe soluri uscate. aspru-pubescente pe faţă şi abundent stelat-tomentoase. stelat-pubescente de-a lungul axului inflorescenţelor şi pedicelilor. terminale. înainte sau odată cu frunzele. fiind foarte decorative (269). opuse. Fructele. – dârmox Specie indigenă. nuzi. Reprezentat prin aproximativ 150 de specii de arbuşti din Europa. cei foliari formaţi din două frunzuliţe alungite. Arbust tufos. apar mai devreme. drupe. America de Nord. 5 mm diametru. de 6-10 cm diametru. cei floriferi circulari. Frunzele mari. cu frunze fin Genul Viburnum L. acoperiţi. Introdus ca arbust ornamental. flori hermafrodite. scheletice. turtiţi. de 1-3 (5) m înălţime. rezistă la secetă. plasaţi la vârful lujerilor. cu frunze căzătoare sau persistente. izolat şi în grupuri şi în alcătuirea masivelor. Florile. iar la maturitate negre-strălucitoare (fig. Africa de Nord. prin aprilie-mai. de 5-12 cm lungime. sunt la început verzi apoi roşii. 270). revene. calcaroase. 291 . Plumosa Aurea– mic (1 m). de peri stelaţi.

Viburnum opulus var. cenuşii. Are cerinţe mari faţă de umiditatea solului. de 8-18 cm. aplatizate. toamna frunzele capătă culoare roşietică. iar cele marginale mult mai mari. Viburnum rhytidophyllum Hemsl. erect. Asia. sunt canaliculaţi. Mugurii sunt opuşi. cu frunziş persistent. cu un singur solz aparent. Frunzele sunt lat-ovate. Florile albe-gălbui. Peţiolii. înalt până la 3 m. cele de pe lujerii scurţi. cele de pe lujerii lungi şi lăstari. fertile. de 15-25 mm lăţime. multiflore. cu faţa externă bombată. au lobii acuminaţi. cu ramuri tomentoase. groase. inegal divizată. trunchiate la bază. 292 . ovoizi. dense. cenuşii sau gălbui-ruginii.arbust viguros. foarte decorativă. Frunzele verzi-închis. de 1-2 cm lungime. au poziţie pendentă şi aspect rugos. roşietici. formează inflorescenţe mari. rotunjite la bază. glabri-lucitori care din cauza îngheţurilor. Fructele roşii la început. Florile sunt complete. de 4-12 cm lungime. Arbust înalt de 2-5 m cu lujeri fragili. terminale (10-20 cm în diametru). Florile din mijlocul inflorescenţei sunt mai mici. devin apoi negre. până la 3 m înălţime. Înfloresc în mai-iunie. specie sensibilă la afide. 3-5 lobate. iar pe faţa inferioară sunt puternic tomentoase. slab dinţaţi. la noi apare frecvent prin pădure. lungi. terminale. 271). de la câmpie până în munţi. Fructele drupe.Viburnum opulus L. cărnoase. erect. Arbust viguros. de 5-10 cm diametru. –călin Specie originară din Europa. aproape de limb cu patru glande proeminente. au lobi scurţi şi adânc dinţaţi. alipiţi de lujeri. roşii (fig. Specie originară din China. au de regulă vârful uscat. lanceolate. cu corola albă. sterile. Roseum– frunze roz.

primavara. pe dos cu peri stelaţi. flori mai mari. sterile. fructul este bacă. grupate în cime globuloase. lujerii mai bătrâni sunt acoperiţi cu o pieliţă ce se exfoliază. înfloreşte odată cu înfrunzirea (aprilie . Viburnum plicatum var. cu frunze lat-eliptice şi păroase. Genul Lonicera L. înflorescente aproape globuloase.Viburnum carlesii Hemsl. Arbust de 1 m înălţime. Prin altiore. suferă de îngheţuri. fiecare pereche de flori are 2 bractei şi 4 bracteole (concrescute). Muguri opusi. de 2 – 3 m înălţime. 293 . înfloreste în mai – iunie. după recoltarea în pârgă (iulie). Specie din China şi Japonia. Cuprinde aproximativ 120 de specii de arbuşti erecti sau căţărători. seminţele se stratifică 2 ani. Prin butaşi lignificati (Viburnum rythidophillum) si semilignificati (Viburnum opulus). Viburnum opulus la marginea masivelor. emană miros frumos. . frunze eliptic – ovate. are nevoie de climă mai blândă. Arbust originar din Coreea. Folosire: izolat. trebuie protejat iarna. flori aşezate obişnuit câte 2 pe un peduncul comun.mai). pe tot Globul. Toamna se coloreaz în roşu-închis până la brun-violet. des 2 – 4 suprapusi. pe dos cu nervuri roşii. verziînchis. varietaţile şi prin marcotaj. Viburnum plicatum Thunb. înfloreşte cu 2 săptămâni mai repede decât Viburnum plicatum.flori albe. rotundifolium – frunze mai rotunde. Înmultire: prin seminţe direct în teren. flori roz deschis. Dacă se recoltează mature. în grupuri. depărtaţi de lujer. Frunze cu marginea întreagă.

de 1-2 cm lungime. depărtaţi de lujer. poate vegeta pe soluri pseudogleizate. la bază cu un tub scurt. preferă soluri calcaroase. Frunzele de 4-7 cm lungime. pe langă pâraie. – Caprifoi Specie indigenă din Europa şi Asia. alungiţi. pe dos mai palide şi des pubescente. puţin striaţi şi măduva plină. cu solzii lung-acuminaţi. pe tip cinci. Este o specie semiombrofilă. de 3-4 cm. pe faţă dispers-pubescente. Arbust. – Caprifoi tătărăsc Specie exotică din Asia. la noi la dealuri înalte şi la munte. mugurii bruni-negricioşi. ciliaţi. apar prin mai. câte două la subsuoara frunzelor. foarte depărtaşi de lujer (aproape perpediculari) cu numeroşi solzi cenuşii. iunie. pe soluri scheletice. roşii-întunecate (fig. subţiri. sunt aşezate pe un peduncul comun. verzi-cenuşii. 272). puţin concrescute la bază. afânate. mugurii opuşi. ramificate. Florile roşietice. Lonicera tatarica L. şi au corolă albă sau gălbui-roşieatică. în regiunea muntoasă şi subalpină. cu tulpini drepte. fistuloşi. la noi mai ales în nordul ţării. Specie puţin pretentioasă faţă de sol. în cinci colţuri. pe dos verde-pal şi păroase cel mult pe nervura mediană. Arbust de până la 2-3 m înălţime. cu marginea întreagă. cenuşii. Florile. ovo-conici. – loniceră Specie europeană şi asiatică. Lonicera xylosteum L. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. de 3-6 cm lungime. la vârf obtuze sau acute. stau câte două pe pedunculi glabri. până la 2m înălţime. specie heliofilă. are lujerii glabrii.Lonicera nigra L. ger şi fum. suportă umbrire uşoară. la exterior pubescentă. 294 . Lujerii cenuşii. sunt eliptice sau ovatlanceolate. pe sărături. cu amplitudine ecologică mare. acoperă destul de slab solul. cultivată la noi prin parcuri în toate regiunile ţării. conici. scheletice. Fructele sunt bace. 272). Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate. Fructele sunt bace negre. Rezista bine la secetă. acuşi. se coc prin septembrie (fig.

de 3-6 cm lungime. sesile. puţin lucitoare. ultimele 2-4 perechi de frunze dinspre vârful lujerilor sunt concrescute (conate). pe dos verzi-mat. fistuloşi şi mugurii solitari. lujeri lungi.Este un arbust. originară din Europa de Sud. de 4-10 cm lungime. fistuloşi. cu lujerii uşor muchiaţi. se formează din iulie până toamna (fig. sunt pe faţă verzi-închis. Frunzele. cu lujerii rotunzi. Originară din California. cu bractei roşii persistente. fructe negre – globuloase. de 1. este o specie subspontană. În parcuri se mai cultivă: Lonicera lebebourii Esch. bruni-cenuşii. apar prin mai. scurt-conici. cultivat din silvostepă până la dealurile înalte. sunt ovat-lanceolate. suprapuşi câte doi. glabre. lung-ascuţiţi. lat-eliptice. şi cu corola lungă. Frunzele. Înfloreşte abundent în mai-iunie. sunt aşezate la subsuoara frunzelor. Fructele bace. Arbust ornamental prin coloritul frumos şi variat al florilor. 273).roşii sau galbene-portocalii. pe dos glaucescente sau verde-deschis. cu 4-8 solzi glandulos-ciliaţi. 273).5-2 cm lungime. flori bicolore. albe-gălbui sau roşietice. îngustate treptat spre vârf. în Banat. Lonicera caprifolium L. însoţite de un involucru bazal din 4 bractei roşii. – Caprifoi Specie exotică. glabri-lucitori. glabri. bruni-gălbui. Fructele roşii-portocalii. pe pedunculi de 1. rezistă bine la ger. câte 2. roz sau albe. Asia de Vest şi Africa de Nord. glabre. înalt până la 3 m. cu solzi bruni.52 cm lungime. 295 . de 4-5 cm. Arbust căţărător. pe soluri revene. creşte bine în staţiuni însorite. se coc în iulie ( fig. câte şase în verticile. bruni-gălbui. Florile în perechi. arbust până la 2 m înălţime. Florile. plăcut mirositoare. corole galben – roşcate. frunze tari şi pubescente.

296 . Frunzele variabile ca formă. masive. frunze lat-eliptice. Non (L. roşii. circulare. albus Auct. mai mult sau mai puţin fistuloşi. se menţin peste iarnă. Originară din China. albe. dispuse în spice terminale. Înmulţire: prin butaşi lignificaţi. sferice. din iunie până în septembrie. lăstari păroşi. pe dos verzi-deschis.) Blake) – cîrmîz. întregi sau neregulat lobate. Florile sunt mici (0. cu diametru de 1 cm. verzi-închise pe faţă.6 cm). fructe mici. cenuşii. Este nepretenţioasă faţă de climă şi sol. pe dos pubescente. masive. Genul Symphoricarpus L. recoltaţi timpuriu şi prin butaşi verzi. (S. fructe – bace globuloase. lucioase. arbust de 1 – 2 m înălţime. pe tip patru. frunze mici (12 – 25 mm). lanceolate. Symphoricarpus orbiculatus Mnch. Fructele bace sferice.5 cm. albe-roz. rămân pe lujer şi în timpul iernii. Originar din America de Nord. până la 1 m (80 cm). creşte bine pe soluri afânate. uscate. pe cele compacte. Drajonează abundent. garduri vii libere sau tunse. Înmulţire: butaşi lignificaţi. având o urmă fasciculară. pubescente pe dos.Lonicera pileata Oliv. cultivată frecvent la noi în garduri vii. revene. în parcurile din regiunile de câmpie până la munte. purpurii – violete. opuşi. sunt eliptice. care are până la 1 m îălţime. flori mici albe. Folosire: izolat. lujeri foarte subţiri. roşii. în grupuri. cu lujerii subţiri. de 0. sărăturoase. Folosire: grupuri. cu cicatricea mică. rezistă la fum şi gaze. Înfloreşte toată vara. uneori câte trei colaterali. urmuz Specie exotică originară din Canada. mugurii mici. Glabri. Symphoricarpus rivularis Suksd. fiind foarte decorative (fig. cate 2. Arbust sub formă de tufă. garduri vii. 274). în fascicule axilare şi spice terminale. de 2-5 cm lungime. calcaroase.

5 diametru. ramificată.ghimpe Specie indigenă de climat atlantic – mediteranean. de cca. Pe dealurile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei apare ca subarboret în pădurile de stejar sau fagete. groase. Subarbust sempervirescent. Are importanţă exclusivă ca element floristic rar. sunt eliptic-lanceolate sau ovate. sunt solzoase şi greu vizibile.ORDINUL LILIALES Familia LILIACEAE Dumort. Tulcea. cu înălţimi până la 60 cm. rigide. striată. de culoare verde-închis. la subsuoara unei bractee mici. se păstrează şi peste iarnă. Ramurile lăţite. lungi de 1-3. Bacau. Tulpina este verde. cărnoase. . Florile unisexuat-dioice. prezintă rizomi oblici. Genul Ruscus L. Frunzele. cele femele. numite filocladii. cele mascule au trei stamine cu filamente concrescute. pe soluri calcaroase. cu fibre radicelare foarte lungi. acuminate. slab acide. ocrotit ca monument al naturii. Fructele bace globulare. originară din sudul şi vestul Europei. şi flexibilă. comprimate. Bihor). specie temofilă. 0. albe-verzui. 297 .5 cm sesile. verzui sau violete. ţepoase. La noi apare sporadic în sudul ţării. roşii de cca. la câmpie şi silvostepă (Dolj. 1 cm diametru. Mehedinti. Ilfov. Ruscus aculeatus L. sunt aşezate câte 1-2 către mijlocul feţei superioare a filocladiilor. Constanta. foarte mici.

Înmulţire prin seminţe stratificate până primăvara. – ghimpe Originar din Europa meridionala. cu filocladii eliptice mai mari. Oltenia.Ruscus hypoglossum L. pieloase. cel mult 30 cm înălţime. în parcuri. Are semnificaţie naturalistă similară cu Ruscus aculeatus Folosire: în locuri adăpostite şi umbrite. la vârf nespinoase şi flori mici. izolat. Transilvania şi Dobrogea. . la noi sporadic în regiunile de câmpie şi în părţile joase ale munţilor din Banat. albe-verzui. de 7-12 cm lungime. Subarbust de talie redusă.

1940 – Răspândirea orizontală a pinului silvestru în Carpaţii României.. Ed. Bucureşti.. Nicolescu... Al. 1994 – Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri.S. N.. Bucureşti. Ed. Bucureşti.) din Masivul Bucegi. C.A. Beldie. 1994 – Împăduriri. 1964.. N. „Vasile Goldiş” University Press. Enescu.R. Georgescu.. Engler A. Bucureşti .S. 1977 – Flora României. Bucureşti 12.România. 17.P.. Ed.. A.. 8. 5.. Hulea.. C.. Enescu V. Ed. Pădurilor nr.. Ceres. Ceres. V. 10. Beldie. I. 1974 – Ecopedologie cu baze de pedologie generală. 2004 – Dendrologie. R. Dihoru. Bândiu. Braşov. Bucureşti.. 4. 7.C.C.. Enescu. Academiei.. Dumitriu-Tătăranu. Borza. Ceres. 1985 – Genetica ecologică. Bucureşti. Ceres. şi col. Florescu. Al. Bucureşti. Arad. Palada-Nicolau. Gh. Ed. V. T. Band II.5.. Costea. Agrosilvică. Doniţă. 18. Berlin. I. N. Academia R. 1988 – Compatibilitatea ecologică şi silvăproductivă a unor specii lemnoase exotice în R. Bândiu. Band I 1954. Bucureşti. 1988. Universitatea Transilvania Braşov. Al. M. 1953 – Plantele lemnoase din R. C. Florescu. 1971 – Cercetări ecologice din Podişul Babadag.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ceres Bucureşti..R. 9. 1968 – Dicţionar etnobotanic. Brad. – Molidişurile presubalpine din România... 12-Auflage. Chiriţă. A. Doniţă..Lux libris. 1975 – Ameliorarea principalelor specii forestiere. Bucureşti 2. V. C. Agrosilvivă. Ed. Ioniţă L. 3. 1996 – Silvicultură. I.. 11. Dumitriu-Tătăranu. Academiei. Doniţă.. Bucureşti 13. Ceres. 15. 1984 –Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri. I.. determinator ilustrat al plantelor vasculare I. Ed. ed.. I. vol. Ed.. 16. Enescu. 1960 – Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în România. Gh. Ed. şi col.. Florescu. N. Bucureşti 6.. Rev..I. Ed. Geambaşu. 1960 – Contribuţii la studiul fructificaţiei laricelui (Larix decidua Mill. 14. 1964 – Syllabus der Pflanzenfamilien mit besonderer Berücksichtigung der Nutzpflanzen nebst einer Übersicht über die Florenreiche und Florengebiete der Erde.S.

Danciu. ASAS Bucureşti 24. 1978 – Conservarea pădurilor. verificarea în cultură şi descrierea unor hibrizi interspecifici de pin.. Verlag Paul Parey. 1973 – Botanică generală şi sistematică. A. Bucureşti 30.. Negulescu. Bucureşti 39. Ceres Bucureşti. Berlin. 1996 – Botanica forestieră. Did. 1998 – Arboricultură ornamentală. E. Berlin. 1948 – Monografia stejarilor din România. Ana-Felicia. A. 1962 – Handbuch der Laubgeholze. 1974 – Cercetări privind extinderea culturii molidului în R. Parascan. Ed. Fischer. E. Milescu. 36. Bucureşti. Filofteia. 1964 – Dendrologie. Leandru.. A. V. Agro-Silvică. Verlag Paul Parey. Ed.. Rezumatul tezei de doctorat. 26. V.. Benea.. V. Stuttgart. A. 29. Ed. A. Moraru. 28.3.. 1983 – Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase. Cluj. I. Parascan. 25. Ed. Ed. 32. G. 1982 – Hibrizi interspecifici de pin.. Haralamb. Al. cultura şi protecţia pădurilor. Agrosilvică. Ionescu.C. Berlin.J. N. H. Ana-Felicia. 35. Ene.. Săvulescu. 20. E. Gh. Bucureşti.. Ped. 37. Grinţescu. I. Morariu. Ed. Verlag Paul Parey.. Ceres. Bucureşti. Ceres.19. Ed. V. C. 1984 – Waldbau auf soziologisch – okologischer Grundlage.S. 21. 27.Cultura speciilor forestiere. M. 1967 . Producerea vegetală.. Ed. Alexe. 1960 – Die Nadelgeholze.. Bucureşti. Agrosilvică.. Mayer... 1967 – Fagul. Ceres Bucureşti. Bucureşti 31. Krüssmann. Iliescu. Horticultură Nr.. Bucureşti.. 22.T. Marcu. Stănescu. M. Contribuţii privind obţinerea. G. Ceres.. D. Negruţiu. D. Bucureşti.. Agrosilvică.. Geogescu. I... Bucureşti. .. 38.. 1965 – Dendrologie. Giurgiu. Iliescu.. Săvulescu. Ed.Spaţii verzi... 1989 – Metode de favorizare a germinaţiei seminţelor de arbori şi arbuşti. G. 1981 – Die Baumschule. Bucureşti 34. Ed... 23..România. 1980 . Negulescu. Krüssmann.. Tomescu. Bucureşti 33. Ed. 1928-1934 – Curs de botanică generală. I. Hulea A. Did Ped. 1988 – Cercetări dendrometrice şi auxologice privind nucul negru (Juglans nigra) din România. Ed. M. Ceres. Danciu. Negulescu. 1957 – Dendrologie. Krüssmann.

1977. D. 49. Bucureşti. Ceres. 1984 – Plantaţii de arbori în oraşe şi sate. V. hamburg und Berlin 47. Cocalcu. Franckh-Kosmos. W.. N.. Phillips. S. Straka. Radu. Şt. Universitatea „Transilvania” Braşov 55. „Pentru Viaţă”... 1974 – Cultura şi valorificarea pinului strob.. Semnificaţia lor bioistorică şi ecoproductivă. teza doctorat. vol I-II. 1954 – Specii exotice din grădina dendrologică Snagov (Tâncăbeşti). Bucureşti 48. Did... Ed. V. Stuttgart. Ed. S. 1979 – Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră. Şofletea. Toniuc. 2000 – Dendrologie. L. Schmidt-Vogt. L. 1984 – Aplicaţii ale geneticii în silvicultură.. Ed. Palade. 56. T. 1994 – Ecologie. Boşcaiu. Ed. Ed. S. H. pin negru... Stănescu.. Bucureşti 50. Ed. Stănescu. U. 1992 – Pedologie şi staţiuni forestiere. 41.. Al. I. Ped. Oana. Ed. Walter. vol I-XIII.. 57. 46. Stichmann. Iliescu Ana-Felicia.. V. Agro-Silvică. Stănescu. Ceres Bucureşti. Radu. Simpozion mai 1979. 1996 – Flora lemnoasă spontană şi cultivată din România. Bucureşti.. 1986 – Die Fichte (Band I. Ceres Bucureşti. 1982 – Făgetele carpatice. vol I. Sonea. *** .. H. Şofletea. Academiei. Did.. 1999 – Cercetări privind variabilitatea şi polimofismul frasinilor indigeni. Cluj 42. Beldie. 1998 – Den grosse Kosmos-Naturführer Baüme. Radu. Ed. Stuttgart 52. Universitatea „Transilvania” Braşov. Văetuş. T.. D. V. V.. R. II) Verlag paul Parey. Universitatea „Transilvania” Braşov. Târziu. A. Ed. Zanoschi.. Dunitriu-Tătăranu. V. Târziu. 1970 – Arealkunde Ulmer. 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. Sârbu. Ped.. Preda. 1979 – Dendrologie. Braşov 53. 1999-Der neue Kosmos Pflanzenführer. 51.. . Bucureşti 43. Stuttgart 58. Vişoiu. Ceres.. pin strob) în scopul producerii de răşină (în culturi speciale) ICAS... 19521977.Flora României. Popescu.. N. I.. N. Bucureşti. 54. 45. Curtu... Purcelean. franckh-Kosmos.. H.40. Stichmann Marny. 44. 1979 – Zone de cultură şi staţiuni indicate pentru cultura principalelor specii de pin (pin silvestru. D. Glasul Bucovinei.. Ed.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful