Speciile lemnoase ornamentale din România.

Cuprins 1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare........................7 2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase.........................................8 3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase............................8 4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase................................9 4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) ......................................11 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase..............12 4.2.1.Factorii climatici.....................................................................12 4.2.2. Factorii edafici.......................................................................18 4.2.3. Factorii geomorfologici..........................................................21 4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase..................21 5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase.......................22 6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase.27 7. Particularităţile biochimice..................................................................29 Ordinul CYCADALES............................................................................32 Familia CYCADACEAE.....................................................................32 Genul Cycas L. ................................................................................32 ORDINUL GINKGOALES.....................................................................33 Familia GINKGOACEAE Engl...........................................................34 Genul Ginkgo L................................................................................34 ORDINUL CONIFERALES...................................................................36 Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE) .............37 Genul Abies Mill..............................................................................37 Genul Tsuga Carr.............................................................................45 Genul Pseudotsuga Carr...................................................................46 Genul Picea Dietr.............................................................................49 Genul Larix Mill..............................................................................57 Genul Cedrus Trew..........................................................................60 Genul Pinus L...................................................................................61 Familia TAXODIACEAE F.W.Neger.................................................74 Genul Taxodium Rich......................................................................74 Genul Sequoia Endl..........................................................................76

Genul Metasequoia Hu et. Cheng....................................................78 Genul Cryptomeria D. Don.............................................................78 Familia CUPRESACEAE F.W.Neger.................................................80 Genul Thuja L..................................................................................80 Genul Biota Endl..............................................................................83 Genul Thujopsis Sieb et. Zucc.........................................................84 Genul Cupressus L...........................................................................85 Genul Chamaecyparis Spach............................................................86 Genul Juniperus L............................................................................89 Familia ARAUCARIACEAE F.W.Neger............................................93 Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.Neger......................................93 Genul Cephalotaxus S. et. Z.............................................................94 ORDINUL TAXALES............................................................................94 Familia TAXACEAE...........................................................................94 Genul Taxus L..................................................................................95 Genul Torreya Arn...........................................................................97 ORDINUL GNETALES..........................................................................98 Familia EPHEDRACEAE....................................................................98 Genul Ephedra Town.......................................................................98 ORDINUL FAGALES..........................................................................100 Familia BETULACEAE S.F.Gray.....................................................100 Genul Carpinus L...........................................................................101 Genul Ostrya Scop.........................................................................104 Genul Corylus L.............................................................................104 Genul Betula L..............................................................................106 Genul Alnus Mill............................................................................109 Familia FAGACEAE Dumont...........................................................113 Genul Fagus L. ..............................................................................114 Genul Castanea Mill.......................................................................117 Genul Quercus L...........................................................................119 ORDINUL JUGLANDALES................................................................131 Familia JUGLANDACEAE Linde....................................................131 Genul Juglans L..............................................................................132 Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.)..................................................135 Genul Pterocarya Kunth.................................................................136 ORDINUL SALICALES.......................................................................137 Familia SALICACEAE Mirbel..........................................................137 Genul Populus L. ...........................................................................137 GENUL Salix.................................................................................144 ORDINUL URTICALES......................................................................152

Familia MORACEAE Lindl..............................................................152 Genul Morus L..............................................................................152 Genul Maclura Nutt........................................................................154 Genul Ficus....................................................................................155 Genul Broussonetia .......................................................................155 Familia ULMACEAE Mirbel............................................................156 Genul Ulmus L...............................................................................156 Genul Celtis L................................................................................162 ORDINUL SANTALALES...................................................................164 Familia LORANTHACEAE Don......................................................164 Genul Viscum L. ...........................................................................164 Genul Loranthus L. .......................................................................165 ORDINUL ARISTOLOCHIALES........................................................166 Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl.............................................166 Genul Aristolochia L......................................................................166 ORDINUL POLYGONALES...............................................................166 Familia POLYGONACEAE A.L.Juss...............................................166 Genul Bilderdykia Dumort.............................................................166 ORDINUL TRICCOCAE......................................................................167 Familia BUXACEAE Dumort...........................................................167 Genul Buxus L...............................................................................167 ORDINUL RANALES..........................................................................168 Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss.............................................168 Genul Magnolia L..........................................................................168 Genul Liriodendron L....................................................................172 Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss............................................173 Genul Clematis L...........................................................................173 Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss............................................175 Genul Berberis L............................................................................175 Genul Mahonia Nutt. .....................................................................177 ORDINUL ROSALES...........................................................................178 Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss.............................................178 Genul Philadelphus L.....................................................................178 Genul Deutzia THUNB..................................................................180 Genul Ribes L. .............................................................................181 Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. .............................................184 Genul Liquidambar L. ...................................................................184 Familia PLATANACEAE Dumort....................................................185 Genul Platanus L............................................................................185 Familia ROSACEAE A.L. Juss.........................................................187

Genul Spiraea L.............................................................................187 Genul Physocarpus Maxim. ..........................................................189 Genul Dryas L. ..............................................................................190 Genul Kerria D.C..........................................................................190 Genul Rhodotypus Sieb et Zucc.....................................................191 Genul Rubus L. .............................................................................191 Genul Rosa.....................................................................................193 Genul Cydonia Mill........................................................................195 Genul Chaenomeles Lindl. ............................................................196 Genul Cotoneaster Medik..............................................................197 Genul Malus Mill...........................................................................199 Genul Pyrus....................................................................................201 Genul Sorbus L..............................................................................202 Genul Crategus L...........................................................................206 Genul Mespilus L. .........................................................................208 Genul Prunus L..............................................................................209 ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES).....................................216 Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss..................................................216 Genul Albizzia Durazz...................................................................217 Genul Cercis L...............................................................................218 Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.)................................................219 Genul Gymnocladus L...................................................................220 Genul Sophora L. ..........................................................................221 Genul Cladrastris Raf. ..................................................................222 Genul Genista L.............................................................................222 Genul Laburnum Fabr. ..................................................................223 Genul Cytisus.................................................................................224 Genul Amorpha..............................................................................225 Genul Wistaria (Wisteria) Nutt......................................................226 Genul Robinia L.............................................................................227 Genul Colutea L.............................................................................233 Genul Halimodendron Fisch..........................................................233 Genul Caragana Lam......................................................................234 ORDINUL RUTALES..........................................................................235 Familia RUTACEAE A.L. Juss.........................................................235 Genul Ptelea L................................................................................235 Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C.............................................236 GENUL Ailanthus Desf.................................................................236 ORDINUL SAPINDALES....................................................................238 Familia ANACARDIACEAE Lindl..................................................238

Genul Cotynus Mill........................................................................238 Genul Rhus L.................................................................................239 Familia SAPINDACEAE A.L. Juss...................................................240 Genul Koelreuteria LAXM............................................................240 Familia ACERACEAE A.L. Juss......................................................241 Genul Acer L..................................................................................241 Familia HIPPOCASTANACEAE A.P.D.C......................................248 Genul Aesculus L...........................................................................248 Familia AQUIFOLIACEAE.............................................................250 Genul Ilex L. .................................................................................250 ORDINUL CELASTRALES.................................................................251 Familia CELASTRACEAE R. Br. ....................................................251 Genul Euonymus L. (Evonymus L.)..............................................251 Familia STAPHYLACEAE Lindl......................................................254 Genul Staphylea L..........................................................................254 ORDINUL RHAMNALES....................................................................255 Familia RHAMNACEAE A.L. Juss..................................................255 Genul Rhamnus L..........................................................................255 Genul Frangula Mill. .....................................................................256 Genul Paliurus Mill........................................................................257 Familia VITACEAE A.L. Juss..........................................................257 Genul Vitis L..................................................................................257 Genul Parthenocissus Planch.........................................................258 ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)...............................259 Familia TILIACEAE Juss..................................................................259 Genul Tilia L..................................................................................259 Familia MALVACEAE A.L. Juss....................................................262 Genul Hybiscus L...........................................................................262 ORDINUL THYMAELEALES............................................................263 Familia THYMAELEACEAE A.L. Juss...........................................263 Genul Daphne L.............................................................................263 Familia ELEAGNACEAE A.L. Juss.................................................264 Genul Eleagnus L. .........................................................................264 Genul Hippophae L........................................................................266 ORDINUL VIOLALES (PARIETALES).............................................267 Familia TAMARICACEAE L. .........................................................267 Genul Tamarix L............................................................................267 Genul Myricaria Desv. ..................................................................268 ORDINUL UMBELLIFLORAE...........................................................268 Familia CORNACEAE L...................................................................268

Genul Cornus L..............................................................................268 Familia ARALIACEAE.....................................................................271 Genul Hedera L.............................................................................271 ORDINUL BICORES............................................................................272 Familia ERICACEAE A.L. Juss........................................................272 Genul Rhododendron L.................................................................272 Genul Vaccinium L........................................................................273 Genul Arctostaphyllos Adans. ......................................................274 Genul Calluna Sallisb.....................................................................274 Genul Bruckenthalia Reichenb. ....................................................275 ORDINUL TUBIFLORALES...............................................................276 Familia SOLANACEAE A.L. Juss...................................................276 Genul Lycium L.............................................................................276 Familia SCROPHULARIACEAE Lindl...........................................276 Genul Paulownia S.et Z..................................................................276 Familia BIGNONIACEAE A.L. Juss. .............................................277 Genul Catalpa Scop........................................................................277 Genul Campsis Lour. ....................................................................279 ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)............................................279 Familia OLEACEAE Hoffmsgg. et Link..........................................279 Genul Fraxinus L............................................................................279 Genul Syringa L.............................................................................285 Genul Ligustrum L.........................................................................287 Genul Forsythia Vahl.....................................................................288 ORDINUL RUBIALES.........................................................................289 Familia CAPRIFOLIACEAE A.L. Juss............................................289 Genul Sambucus L. .......................................................................289 Genul Viburnum L.........................................................................291 Genul Lonicera L...........................................................................293 Genul Symphoricarpus L...............................................................296 ORDINUL LILIALES...........................................................................297 Familia LILIACEAE Dumort............................................................297 Genul Ruscus L..............................................................................297 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................................10

ecologic. morfologic. sunt preluate din geografia plantelor. 7 .1. Disciplina. Metodele de cercetare folosite sunt: metoda morfologică şi cea anatomică. Cunoştinţele legate de răspândirea speciilor lemnoase. respectiv studiul speciilor lemnoase ornamentale oferă specialiştilor din Arhitectura peisajului cunoştiinţe privind folosirea eficientă a plantelor lemnoase în crearea şi întreţinerea amenajărilor peisagere urbane şi periurbane. areologic. Dendrologia. subarbuşti). biologic şi a însuşirilor lor ornamentale. Cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică au fost preluate din taxonomia şi sistematica plantelor. cele legate de cerinţele (comportamentul) lor ecologice din Ecofiziologia plantelor şi Ecologia plantelor. de distribuţia acestora în spaţiu. Specii lemnoase ornamentale (Dendrologia) are ca obiect de studiu plantele lemnoase (arbori. cele legate de provenienţă din Genetica ecologică a plantelor. logos-ştiinţă) care. silvobiologic şi al însuşirilor lor ornamentale. pe care le analizează din punct de vedere taxonomic-sistematic. Metode de cercetare Ca şi dendrologia (din limba greacă dendron-arbore. cele de anatomie şi morfologie din Anatomia şi Morfologia plantelor. morfologic. Legături interdisciplinare. arealogic. deşi este o disciplină complexă. bazate pe studii comparative între specii şi unităţile intraspecifice. arbuşti. metoda investigaţiilor corelative şi deductive morfo-ecologice şi anatomo-ecologice. Obiect. Speciile lemnoase din România au ca obiect de studiu plantele lemnoase. nu este o ştiinţă în sensul strict al cuvântului (deoarece nu dispune de o metodă proprie de cercetare). prin urmare Dendrologia are legături cu Botanica. cele legate de valoarea silviculturală şi peisagistică din Silvicultură şi Arhitectura peisajului. metode de cercetare ecologice cantitative şi experimentale prin culturi comparative şi simulări ecologice etc. pe care le analizează cu prioritate sub aspect sistematic. ecologic.

Forma arborilor diferă de la o specie la alta. curăţată de craci pe mari lungimi şi o coroană restrânsă.2. care stă la baza marilor lucrări floristice. coroana mult dezvoltată în lărgime (poate coborî până la sol). varietatea. subarbuşti şi liane. de la zeci la sute. subclasa. La răşinoase. coroană este de 8 . familia. Arborii izolaţi prezintă de obicei o tulpină scurtă şi îngroşată la bază. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase Din punct de vedere taxonomic se va utiliza sistemul de clasificare adoptat în „Flora Europea” şi în „Flora României”. specia. durata de viaţă şi dimensiunile atinse se deosebesc următoarele categorii de plante lemnoase: arbori. Arborii. secţia. înaltă. forma. coajă. Unitatea sistematică fundamentală. fapt care permite deosebirea acestora după portul lor. subgenul. ordinul. concentrată spre vârful tulpinii. subfamilia. în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der Pflanzenfamilien” a lui Engler. Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri. Clona. în cazuri excepţionale pot depăşi 100m şi diametre mari. În cadrul speciilor. cu o durată de viaţă lungă. se diferenţiază subspecia. produc lemn şi alte materii prime ca răşini. La forma forestieră tulpina este dreaptă. chiar mii de ani. substanţe tanante şi exercită o influenţă benefică asupra mediului înconjurător. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină. unitatea intraspecifică utilizată la plopi şi sălcii. 3. cilindrică. tribul. Se face o distincţie între forma arborelui crescut izolat care are o forma specifica sau habitus şi forma arborelui crescut în masiv. denumită forma forestieră. Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative dar trebuie subliniat că majoritatea speciilor forestiere au şi remarcabile calităţi ornamentale. arbuşti. clasa. În unele cazuri au fost introduse şi unităţi ca: seria. are mai mult semnificaţie genetica. care ating înălţimi de cel puţin 7m. are ca unităţi principale superioare: genul. ca unităţi inferioare de natură morfologică-sistematică. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase După forma de creştere. subîncrengătura.

obovoidă. cu goluri. Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile. se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei. 4. care depăşesc 25m înălţime. cu durată de viaţă medie. cu lungimi până la zeci de metri. Arborii şi arbuştii nu pot fi analizaţi numai din acest punct de vedere. . deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel individual de integrare. până la câţiva zeci de ani. până la 10 ani. Arbuştii. cu tulpina lemnoasă numai la bază. înălţimi până la 60cm. bine individualizate sub aspect morfologic. înălţimi până la 7m şi diametre mici. piramidală. sub formă de tufă. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază.arbori de mărimea I. dar produsul lor principal îl constituie fructele. uneori de dimensiuni mari. ovoidă.obicei conică. . Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii. Pomii fructiferi. Subarbuştii. cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de arbuşti pitici.arbori de mărimea III. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor 9 . cu o durată de viaţă relativ redusă. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini. cu înălţimi între 7 şi 15 m. piramidală. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase Plantele lemnoase sunt organisme vegetale cu fizionomie şi structură proprie. cu înălţimi între 15 şi 25 m. neregulată. coroană este globuloasă. părţile superioare sunt nelignificate (erbacee). Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase sunt cei din botanica generală şi forestieră. cu diametre mici. rădăcini adventive sau peri sugători. La foioase. cu durată de viaţă relativ redusă. Tulpinile lianelor sunt volubile.arbori de mărimea II. întreruptă etc. Arbuştii cu înălţimi sub 1m. neregulată. caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. Sunt plante lemnoase. În funcţie de înălţimea realizată la maturitate arborii se împart în: .

Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe. Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale atmosferei. mărind sau micşorând efectele factorilor ecologici propriu-zişi. sălbatice. reliefului. 10 . în factori şi condiţii de mediu. structura. logosştiinţă). de exemplu apa din sol influenţează accesibilitatea substanţelor minerale. rezistente la forţele naturii. rămâne însă arbitrară. integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant sau habitatul. căldura din aer şi sol. Diferenţierea elementelor fizico-geografice şi biotice după importanţa acţiunii lor. Deoarece schimburile trofice şi de energie implică relaţii neîntrerupte ale plantelor lemnoase cu factorii externi în studiul dendrologic este inclusă şi latura decelării lor. ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor) care în raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici. Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice. care constituie comunitatea de viaţă sau ecosistemul. cu tor caracterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase erau formate la sfârşitul terţiarului). scheletul solului. deoarece şi factorii ecologici condiţionează efectul altor factori ecologici. cât şi la acţiunea factorilor individuali. redau variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici. domeniul ecologiei forestiere. elemente ale mediului fizico-geograficsunt: mişcări de aer. mai ales la valori extreme ale acestora. profunzimea. cunoscut ca autecologie. prezintă o profundă specializare ecologică. aciditatea. De exemple. a unui segment a acesteia. luaţi separat în cazul în care ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi. Arborii. Ele sunt adaptate atât la acţiunea întregului complex de factori din arealul natural. solului. sau radiaţia luminoasă a cărei intensitate influenţează mişcările stomatelor (deci accesibilitatea CO2). Ecologia forestieră este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plantele şi animalele forestiere şi mediul lor de viată (oikos-locuinţă. Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt „condiţii de viaţă”.lemnoase cu factorii externi pentru că studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie. pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale. textura.

factori fitocenotici 1. structură. expoziţie.Biotop a. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici. răspândire. 2. textură. consistenţă. densitate. structură. căldură. factori geomorfologici . factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale.geotopul (altitudine. resturi organice 3. insecte) 2. lumina. microrelief. II. 4. schelet etc. relief. Complexul factorilor ecologici (ecotop) Complexul factorilor ecologici este constituit din: I. înrădăcinare. pantă).) c. Factorul microfaună O categorie aparte o constituie factorii antropeici (omul şi animalele domestice) care exercită acţiuni diverse şi de multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase. apă. resturi organice 4. aer. 11 . Factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie. vântul. înrădăcinare.climatopul: (căldura. grad de acoperire. factori zoocenotici (zootop): fauna 1. frecvenţă b. consistenţă. aciditate şi alcalinitate. păsări. Factorii păturii vii: compoziţie. de sinteză edafoclimatice. permeabilitate. profunzime. dimensiuni.Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice. frecvenţă. Grupa factorilor biocenotici (biotici). volum edafic. umiditatea atmosferică. factori staţionali.1. precipitaţiile. Factorii microflorei: compoziţie. litieră. desime. humus. compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică) b. factori climatici . habitat) a. structură. Factorul macrofaună (mamifere. Factorii arboretului: compoziţie.

Acer campestre. Hydrangea Ulmus sp. la câmpie suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia. Daphne mezereum. creştere. Speciile montane heliofile. Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii. Tilia sp. cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura.1. Puieţii de brad. Buxus sempervirens. Tsuga canadensis. Fagus sylvatica.. dar care suportă puţină umbră). Larix decidua.. Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al plantelor. înflorire. umbră şi semiumbră): Taxus baccata. fructificare.4. Hibiscus syriacus. . Ilex 12 . specii relativ exigente faţă de lumină: Thujopsis aquifolium. fag. se poate face următoarea clasificare: .specii heliofile (cu temperament de lumină).specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină. Sorbus aria).specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină).specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră). macrophylla. În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină. unele se dezvoltă în plină lumină. tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină.specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase 4.2. . transpiraţie. absorbţie şi transportul apei. exigente faţă de lumină: Gingko biloba. Lumina Este un factor determinant în procesul de fotosinteză. cu vârsta creşte pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. specii cu exigenţe mici faţă de lumină: Abies alba. umiditatea aerului. Platanus sp. Acer saccharinum. Paulownia tomentosa. Thuja sp. condiţii edafice.Factorii climatici 1. Betula pendula. într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat. Carpinus betulus. Pinus sylvestris.. specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină. ..2. . altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză). Abies nordmanndiana. Robinia pseudacacia. dolobrata.

Se modifică regimul iniţial de lumină. intrarea mai devreme în vegetaţie (pin. ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele mature). 2. Mărimea. sub plantaţiile de-a lungul aleilor. Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii. completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră. plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie etajată. Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită faţă de acest factor.Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei. Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a plantaţiilor. iar înălţimile să descrească spre exterior. eliminarea exemplarelor care suferă din cauza deficitului de lumină. compactitatea frunzişului. datorită umbrii reciproce.moartea puieţilor şi chiar a exemplarelor mature. ca Hedera helix. Vinca minor. La asocierea speciilor de mărimi diferite. Euonymus fortunei radicans. deshidratarea şi pot duce la efecte extreme . pentru a înlocui gazonul. În parcuri. cu timpul se vor introduce specii cu temperamentul de umbră. prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente. Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu fenologia. 13 . De exemplu. alun) sau mai târziu ( catalpa. În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure. Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor pentru spaţii verzi. vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. în aşa fel încât fiecare exemplar să poată valorifica la maxim intensitatea luminii. hibiscus). zidurilor. mesteacăn. rapiditatea de creştere a arborilor. salcâm. Căldura Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri. favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă. în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor. trebuiesc luate în consideraţie la preconizarea efectului de umbrire. de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină. Ultima grupă fiind mai sensibilă.

florilor în curs de formare uneori chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad. .specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până la +150C). 1967). lujerilor. A. În cazul solurilor reci şi umede.specii subtermofile. Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca. 14 . .specii euterme. duglas. cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C până la +90C). Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează pornirea vegetaţiei mai devreme. care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4 °C. cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la +200C)..puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de . Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii pozitive: molidul. Amorpha fruticosa.30°C. nuc negru. Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim. . necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 °C. Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor. stejarul pufos adaptat la o temperatură medie anuală de 9-12° necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10°C (Tomescu. Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie). fag. cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute (temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C. prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii. Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. specii lemnoase tropicale şi subtropicale. stejar). Paulownia tomentosa). Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este influenţată şi de factori specifici. sub care nu se pot dezvolta): . reacţia este inversă.specii mezoterme.

cu mare amplitudine faţă de căldură. dacă poleiul este urmat de vânt. cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub 00C). chiciură. . Decisivă este umiditatea în perioada de vegetaţie. gheaţă. Umiditatea atmosferică. prin formele variate prin care influenţează dezvoltarea plantelor (ploaie. Gruparea nu este rigidă.specii euriterme. unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm.. Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de dezvoltare.specii oligoterme. Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol. Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală a speciilor. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. la acestea se adaugă uneori şi apa freatică de suprafaţă. mai ales în perioada estivală mijlocie. Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea şi încovoierea ramurilor. pierderi prin evaporare. ramurile se pot frânge. Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde . 3. 15 . zăpadă. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică Regimul de umiditate este foarte diversificat. apă de condensare. prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob. de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor în timpul iernii. subarbuşti) împotriva îngheţurilor. dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau negative. apa sub formă de zăpadă. apără vegetaţia (semănături. Iarna. puieţi tineri. scurgeri de suprafaţă. când maximele termice duc la intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. apa din sol. apa freatică). uneori a trunchiurilor. chiciură. poate fi o sursă de aprovizionare cu apă. umiditate atmosferică. în corelaţie cu temperatura aerului influenţează dezvoltarea plantelor lemnoase.restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a plantei cu apă. înfiltrare în pânza freatică.

uneori letale. Calitatea aerului 16 . -specii xerofite (xerofile). Quercus frainetto. Picea abies. Quercus pubescens. dar fără apă stagnantă: Acer pseudoplatanus. cu exigenţe mari faţă de apă. aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor.specii mezofite (mezofile). Deficitul ca şi excesul de apă.specii higrofite (higrofile). astfel în interiorul spaţiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o atmosferă mai umedă. cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate. care se dezvoltă în mlaştini. Betula pendula. Fagus sylvatica. străzi. ele se clasifică în: . care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umedeude. pe soluri suprasaturate cu apă: Taxodium distichum. Ilex aquifolium. Prin transpiraţie creşte umiditatea relativă atmosferică.În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă. Pseudotsuga menziesii. Carpinus orientalis. Prunus padus. dacă deficitul nu este acoperit din precipitaţii sau prin irigare. arată că vegetaţia lemnoasă influenţează umiditatea mediului. Alnus glutinosa.specii helofite (helofile). Climatul României favorizează existenţa speciilor mezofile. maluri. Quercus cerris. cu exigenţe mijlocii faţă de apă. Plantaţiile reduc scurgerea de suprafaţă a apei din precipitaţii. 4. cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides. uneori poate ajunge la limita coeficientului de ofilire. deoarece bilanţul în atmosferă a CO 2 şi O2 este echilibrat (variaţii neînsemnate apar în zonele industriale). Abies alba. . Aerul Dintre componenţii aerului. specii care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite consumul de apă în funcţie de cantitatea existentă.factor ecologic. şosele). Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO 2. Relaţia inversă: plantă . . bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de fotosinteză şi cel de respiraţie. durata în raport cu pragul de toleranţă. Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă de umiditatea mediului (sol şi atmosferă) condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de plantare (pante. rezerva din sol se micşorează. Prin consumul de apă. -specii eurifite (eurifile). Alnus viridis. poate avea efecte diferite asupra vegetaţiei lemnoase.

17 . adevărate dezastre. La viteze mai mari ale vântului. speciile cu lemnul mai puţin rezistent (tei. care au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului. frecvenţa şi intensitatea vânturilor dominante. plop. puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor. de suprafaţa ocupată şi de poziţie în interiorul sau la adăpostul lor.depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere. Plantaţiile cu specii lemnoase reduc viteza vântului. Căldura excesivă şi seceta accentuează vara deficitul de apă al plantelor. mesteacăn. iar arborii mari ancoraţi. În spaţiile verzi. mijloacelor de transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei. Vântul. încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi negativă. fiind amplasate în aşezările urbane. exemplarele izolate. doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale. Speciile sensibile la deshidratare şi temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul altor plantaţii sau al construcţiilor. Mişcările aerului exercită diferite influenţe în funcţie de intensitatea lor. în funcţie de compoziţie. în grupuri mici şi în aliniamente vor fi tutorate. Pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de protecţie în spaţiile verzi şi pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcţia. exemplarele cu coroana asimetrică şi cele vătămate sunt mai expuse pagubelor şi prin instalarea putregaiului. acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor. În locurile deschise se rup ramurile şi trunchiurile. de intensitate. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă (tranportă mase de aer umed. pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase. industriei. Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie. efectele gerului sunt amplificate de vânt. Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi. se înregistrează numai în masivele forestiere. Pentru a evita acţiunile mecanice negative în plantaţiile nou înfiinţate din amenajările peisagere. prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. apare seceta fiziologică cu urmări grave mai ales la răşinoase. mişcările de aer se resimt mai puţin. Doborâturi pe suprafeţe întinse. reduce din apa în exces. salcâm) pot fi puternic afectate.

-specii mezotrofe. sub formă de ioni. -specii eutrofe. care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ): Fraxinus excelsior. În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea solului distingem: . se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze sub 30%: Pinus mugo. care necesită o mare cantitate de elemente.sp. pe care plantele le absorb selectiv. Co. calcifile sau calcicole. Cu. puţin exigente faţă de troficitatea solului. Sodiul. Mn. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 70-100%: Fraxinus excelsior. K. Ca. B.2. sulfaţi sau bicarbonaţi determină sărăturarea solurilor. Juniperus sabina. Speciile mezotrofe şi oligotrofe nu preferă solurile sărace. Pinus sylvestris. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 85-100%: Tilia argentea. dar se pot dezvolta şi supravieţui în asemenea condiţii edafice. Ulmus pumila . Cunoaşterea cerinţelor ecologice în diferite condiţii de sol şi mai ales a condiţiilor limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a plantelor lemnoase pentru spaţiile verzi. În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale se disting: . care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia. Fe ) şi microelemente (Zn. cu amplitudine ecologică mare faţă de troficitatea solului: Picea abies. Betula pendula. Cl ). au efecte nefavorabile asupra speciilor dependente de concentraţia sărurilor şi gradul de toleranţă al acestora. Salix caprea. 18 . Mo.specii megatrofe. Fagus sylvatica. S. Castanea sativa. -specii euritrofe. -specii oligotrofe. Quercus petraea. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente (N. necesare nutriţiei.4. P. 25-85%: Acer campestre. cu exigenţe mijlocii faţă de troficitatea solului. Factorii edafici Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie. Elementele nutritive. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze mai redus. Fagus sylvatica.2. magneziul. calciul prin acumularea sub formă de cloruri. Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutritive din sol.specii calcifuge sau calcifobe. foarte exigente faţă de troficitatea solului.

concentrarea sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH>8. Pinus mugo. Fraxinus sp. Aciditatea solului. Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului. Ionul de Na+. Calluna vulgaris. Juniperus communis.5): Vaccinium myrtillus.specii halofile. Hippophae rhamnoides. Amorpha fructicosa.5): Abies sp. Populus tremula. Betula pendula.2).5) a soluţiei solului de unde rezultă salinizarea cu efecte toxice. . Larix decidua..5-8.2): Tamarix ramosissima.specii nitrofile (nitrofite). cauzează puternica alcalinizare a soluţiei solului prin acumulare în sol (este nociv pentru rădăcinile plantelor şi distruge structura glomerulară a solului). Reacţia soluţiei solului (ph) concentraţia ionilor de hidrogen intervine în dinamica elementelor nutritive accesibile.5-7. specifice diferitelor tipuri de sol. se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra.. Tamarix romosissima. Erica sp. Caragana arborescens.este mai toxic decât ionul sulfatic SO42-. Majoritatea speciilor cresc corespunzător la intervale ale pH. Cea mai toxică acţiune exercită cationii de magneziu (Mg2+).. Salix alba. Dintre anionii din solurile saline.5-5. Solurile acide şi cele puternic alcaline necesită aplicarea de amendamente. Rhus typhina. Pinus sylvestris. Fagus sylvatica.specii slab acidofile (pH 5. 19 . deşi mai puţin nociv. provoacă o secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului.specii acidofile (pH 4.0-7. Halimodendron halodendron. . Alcalinitatea solului este tolerată de speciile lemnoase în intervalul 7.specii bazifile (pH peste 7. Distingem: . Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-ului. După exigenţele faţă de aciditatea solului. Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ.specii neutrofile (pH 6.8-4. .specii puternic acidofile (pH 3.5): Picea abies.2): Tilia sp. Quercus robur.Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate. Acer pseudoplatanus. în domeniul slab acid-neutru (6. slab alcalin (7.8-7) sau neutru. plantele lemnoase se împart astfel: .5-6. care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia. . ionul Cl. .. Gleditsia triacanthos.

în zonele supuse sistematizării pe verticală a terenului se aduce pământ vegetal. Alnus glutinosa. nisip. accesibilitatea substanţelor nutritive. îngrăşăminte. amendamente. procesele biochimice din activitatea microorganismelor. 20 . bine structurate sunt favorabile. Caragana arborescens. frunzele căzute nu se vor înlătura. Robinia pseudacacia. -specii saxicole şi subsaxiole. Eleagnus angustifolia. Berberis vulgaris. Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel: -specii psamofile. Carpinus orientalis. pentru soluri scheletice: Picea abies. -specii compactifile. Rosa canina. praf) generează însuşiri diferite. Picea pungens. structura. Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de participare a celor trei fracţiuni – argilă. Sorbus aria şi aucuparia. Sambucus racemosa. Pentru majoritatea speciilor.Însuşirile fizice ale solului Textura influenţează consistenţa. Juniperus communis. amendamente şi se cultivă specii care îmbogăţesc solul în azot. Cotoneaster integerrima. căldura şi aer din sol. Populus tremula. Acer campestre. Cornus mas. Rhus typhina. pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Abies concolor. Pentru ameliorarea fertilităţii solurilor în spaţiile verzi. Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt influenţate de textura solului. Larix decidua. lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase şi impun ameliorarea acestuia (îngrăşăminte organice şi verzi. Structura solului Situaţiile extreme. Hippophae rhamnoides. sylvestris şi mugo. solurile cu textură luto-nisipoasă. Colutea arborescens. pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto şi cerris. În plantaţiile masive din parcuri. Aesculus hippocastanus. uneori în spaţiile verzi „pământ de împrumut”). Ulmus laevis. regimul de apă. Pinus nigra. Salix alba şi caprea. Fraxinus ornus. Cotinus coggygria. Gleditsia triacanthos. deoarece sunt o importantă sursă de humus. Pinus cembra şi mugo. Acer monspessulanum.

care duc la modificări climatice şi edafice. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase Factorii biotici influenţează direct (prin acţiuni de contact) ori indirect prin modificarea mediului climatic şi edafic sau prin intermediul unor substanţe 21 . Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea intensităţii insolaţiei şi capacitatea de reţinere a apei în sol. Configuraţia terenului .La plantaţiile de aliniament ale arterelor de circulaţie trebuie asigurat volumul edafic corespunzător. În spaţiile verzi. deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim hidric bun. se vor aplica judicios îngrăşăminte organice şi minerale. Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală cu creşterea altitudini scad temperaturile. Influenţa exercitată de microrelief este evident mai mică.câmpie. Factorii geomorfologici Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici.2.3.macro relieful . În pepiniere. mai uscate vor creşte specii mai xerofite mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii. prin urmare intervine şi în alcătuirea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică unde temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe versanţii nordicii. iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce. se dezvoltă un număr mai mare de specii heliofile şi xerofite. cât şi umiditatea solului. mai ales în sectoarele în care se produc puieţi livraţi cu balot de pământ. iar în văile reci. dealuri. munţi determină zonarea vegetaţiei datorită schimbării climatului. cu curenţi puternici mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger. Expoziţia influenţează atât regimul de căldură.3. ridicături) sau artificial (în parcuri). 4. iar umiditatea este ceva mai redusă. 4. microrelieful poate fi natural (depresiuni. Pe pantele însorite. asolamente cu îngrăşământ verde şi ierburi perene şi se va iriga. determinând local condiţii microclimatice şi schimbări ale condiţiilor edafice.

5. În staţiuni de deal. acre elimină uneori puieţii de gorun. ar putea fi eliminate exemplare valoroase. presiunea fizică a rădăcinilor.chimice secretate de anumite plante sau microorganisme. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate. Unele specii au fost introduse în afara 22 . răriri. Prin urmare. respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului aerian şi radicular. dezvoltarea plantelor lemnoase. de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte specii. prin capacitatea de exploatare a solului de către rădăcini. raporturile de stânjenire. cantitatea de lumină şi precipitaţii interceptată de coronament prin consumul de apă. de exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate alte exemplare din plantaţie. au un areal geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. Arealul unei specii reprezintă expresia adptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. Arborii acţionează unul asupra altuia prin umbrire. susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor. elemente nutritive şi microelemente din sol. mai mult sau mai puţin. reducându-le capacitatea de fotosinteză şi aspectul estetic. Limitele răspândirii plantelor lemnoase depind. tăieri. concreşterea rădăcinilor. Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor. uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real. Acţiuni directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeaşi specie sau specii diferite). apare concurenţa între fag sau carpen. La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care drajonează puternic sau a lianelor. deoarece determină convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare. Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor arealelor naturale. Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri.

23 . orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (capacitatea lor competitivă. Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale. 2004). I. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă. boreale şi două zone de tufărişuri. tropicale. în care perioada de vegetaţie este scurtă(2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee. Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor. arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic. Arealel geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite longitudini. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale Carpaţilor. a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de cultură. altitudini de peste 2200m.graniţelor lor geografice. Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 1. adaptabilitatea specifică la condiţiile de mediu şi conservatismul ereditar. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed. de substraturi şi de soluri. iar la alte specii s-a restrâns arealul. care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite climate locale. rezistenţa la adversităţi. pe soluri de regulă sărace şi acide. temperate. La acestea se adaugă şi condiţiile edafice. capacitatea de reproducere şi migrare. Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România. dintre care cele climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator. pe anumite forme de relief. în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine. subtropicale. Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale. De obicei. latitudini şi altitudini. începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. 1. Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România s-a realizat prin elaborarea unor sisteme de clasificare şi se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor staţionale. zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră (subarctică). într-un cadru staţional bine determinat. uneori chiar până la totala lor dispariţie. în condiţii climato-edafice corespunzătoare. Vegetaţia de munte a.

Subarbotetul este format din alun (Corylus avellana). limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400-1500 m.2. Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase. Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii. alte specii lemnoase Alnus viridis. Vegetaţia este predominant constituită din fag. precipitaţii abundente (peste 800 mm). precipitaţiile abundente (900-1200mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată.Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii. Lonicera xylosteum (caprifoliu). Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales vegetaţiei forestiere. iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag. Iernile sunt aspre. b. iar limita superioară urcă în mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului. mesteacăn. subarboretul este slab reprezentat. specii care se asociază între ele. Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul (Pinus mugo). larice. dintre arbuşti amintim: Sambucus racemosa (soc roşu). Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. mesteacănul. molid şi brad. Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali (în M-ţii Banatului). Rhododendron kotschyi. Bruckenthalia spiculifolia. Juniperus communis. ulmul de munte. teiul. frasinul.brad. salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa). în Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii Banatului). Specia caracteristică este molidul. călin (Viburnum opulus). fag. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile. Salix caprea (salcie căprească). aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente. 2. ca şi rariştile de molid şi de larice. paltin de munte. 24 . plop tremurător. Pinus cembra. plopul tremurător. Pădurile de fag şi răşinoase se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. Temperaturile medii anuale sunt pozitive. păducelul (Crataegus monogyna). care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare întindere). Vaccinium myrtillus. gorunul şi pinul silvestru. Se disting trei subzone de vegetaţie: 1. cât şi amestecate . până la limita superioară a pădurii. Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase limita altitudinală inferioară este situată la aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700m în cei Meridionali. aninul alb. ierni reci şi bogate în zăpadă. zâmbru. Lonicera tatarica. dar mai scurte. Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp.

1. jugastru şi chiar gorun şi stejar). 1. tei. De remarcat că fagul. ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului. 2. pin silvestru. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi subzona cerului şi gârniţei. dar urcă uneori până la altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Braşov). Pe lângă fag. favorabil speciilor mezofite şi în special gorunului. fiind specie de umbră. în M-ţii Măcinului. ulm. se întâlnesc în părţile mai joase ale subzonei stejarul pedunculat. De remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum lantana(dârmox). Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie. Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii. a. În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării. brad. apar şi multe specii termofile. dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a pădurii. constituie păduri dese închise. dar în care apar şi perioade de uscăciune în sol. II. Vegetaţia de câmpie. carpen. dar în Transilvania şi Moldova urcă la 500m altitudine. dar se prelungeşte şi în regiunea dealurilor şi podişurilor. precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid. Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii.3. în care celelalte etaje de vegetaţie se dezvoltă greu. iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în subzonele anterioare. pin negru de Banat. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10°C. Altitudinal 600-1200 m. Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare.Vegetaţia dealurilor şi podişurilor. chiar gârniţa şi cerul. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat. la peste 1400 m. În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. iar pe solurile mai compacte şi grele. paltin de câmp. exercită în cele mai bune condiţii funcţii protectoare. Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor. Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă. de tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800m. Subzona este fărâmiţată - 25 . III. Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed.

Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat. Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-550mm anual. de regulă stepic. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens). Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale. se întâlneşte vegetaţie azonală. jugastru. Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia Olteniei. argiloase. puternic podzolite şi pseudogleizate. mărul şi părul pădureţ. având prelungiri în vegetaţia silvostepei. În condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat salcâmul. ulmul de câmp. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). În condiţiile acestor soluri şi a unui climat. în partea de sud a ţării apare cerul şi gârniţa. Se localizează pe soluri grele. neprielnice altor specii mai pretenţioase pe soluri mai puţin compacte apare stejarul brumăriu. Aici apar mai puţine specii lemnoase. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în lunca şi Delta Dunării. plop cenuşiu). sălcioara (Eleagnus angustifolia). ulmul. vişin turcesc (Prunus mahaleb). c.speciile care apar sunt: carpenul. jugastrul. formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil. jugastrul şi frasinul. teiul. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării. Vegetaţia silvostepei. n-au mai rămas decât pâlcuri. 26 . iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte specii de foioase. Arbuştii sunt mai puţin numeroşi. neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. 2. Munteniei şi Dobrogei. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai mare. (pânza de apă freatică aproape de suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol. frasinul. sunt zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb. compacte. ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare. jugastrul. cât şi în subzona stejarului pedunculat şi chiar a gorunului. alternând cu pajişti ierboase. IV. teiul alb. pe lângă acestea pot apărea şi cerul. Pădurea apare în pâlcuri. dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti. b. Vegetaţia stepei. mojdreanul (Fraxinus ornus). gârniţa. dar pătura erbacee este bogată cu specii de graminee şi dicotiledonate. altitudinal 40-50m şi 300-500m. răspândite sporadic: stejar pufos şi brumăriu.

Fructificaţiile se produc la diferite vârste în funcţie de specie. vârsta este mai mare la arbori (cu unele excepţii: Salix caprea la 3-4 ani). Acer sp.În luncile cu soluri mlăştinoase se găsesc păduri de anin negru. pentru a obţine material semincer heterogen. Gleditsia. Pseudotsuga. Betula. Buxus. Quercus. Salix. redusă până la 15-20 ani. Betula la 8-10 ani. Populus. apar schimbări. Fraxinus. Pinus sylvestris la 15-20 ani. Pseudotsuga menziesii periodicitatea este 2-3 ani. poluare. Există specii încet crescătoare: Quercus. Acer la 30-40 ani. 6. Pseudotsuga. Taxus. Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate şi unele specii periodic. pânză de apă freatică. Carpinus.12 ani. Ulmus sp. ger.6 ani .. Astfel la Ailanthus şi specii din Rosaceae fructificaţia se produce la 5-6 ani. Ginkgo biloba. apoi se activează. Magnolia kobus la 10. de-a lungul existenţei. Larix la 20-25 ani. creşterea este înceată în primii ani apoi devine destul de viguroasă. mai redusă la arbuşti. dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase Ritmul de creştere este specific fiecărei specii. Ritmul de creştere este dependent de condiţiile staţionale (sol. În luncile interioare din regiunile mai înalte se instalează aninul alb. Quecus petraea. Tilia. la Quercus robur 6-10 ani. speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate. La Abies alba creşterea este foarte înceată în primii ani.). Tilia sp. La Ginkgo biloba. Thuja occidentalis. Tsuga canadensis. Abies alba la 60-70 ani. Fagus la 40-50 ani. Periodicitatea de fructificaţie la multe specii este anuală. Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânţă). altoaiele provin din arbori “elită” pe bază de teste de provenienţă. repede crescătoare Robinia. Acer pseudoplatanus. este tot o caracteristică a speciei. la Abies alba. în silvicultură au fost înfiinţate plantaje pentru a obţine material genetic valoros. Picea. înmulţirea s-a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase. Ulmus. cerris la 4.Q. In ritmul de creştere al speciilor. Particularităţile creşterii. la Fagus sylvatica. 27 . Paulownia. etc. de condiţiile staţionale şi de poziţia din arboret.

Ailanthus altissima. Carpinus betulus care duce la fenomenul de cărpinizare. Populus. Vârste medii atinse de specii din ţară în condiţii staţionale corespunzătoare: .Taxodium distichum poate ajunge până la 50006000 de ani. Betula. > 300 ani: Larix.. butaşi. . drajonarea la unele specii este foarte puternică. Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici. edafici.longevitate foarte mare. la acestea butăşirea este o metodă apreciată de înmulţire de ex. Capacitatea de lăstărire este o însuşire a plantelor lemnoase. Taxus. Singura specie de răşinoase care are capacitate normală de înmulţire vegetativă. lăstari. ca mijloc de înmulţire a plantelor sau 28 . Specii care lăstăresc bine sunt: Tilia. Clematis vitalba. Specii care lăstăresc puternic invadează şi inhibă dezvoltarea altor specii. sau moderată la Chaenomeles. .longevitate medie. Acer. Forsythia. Carpinus. . Forsythia. Marea capacitate de drajonare. Populus nigra. excepţie face Buxus sempervirens. sub 50 ani: Salix caprea. Capacitatea de drajonare.longevitate foarte mică. antropici. Sequoia giganteia pînă la 3000-4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. determinate genetic. Salix alba. 50-100 ani: Populus tremula.longevitate mică. Fagus. specii din genurile Sorbus. dar şi de condiţiile de mediu şi de modificările antropice (intervenţii dorite sau accidentale). 200-300 ani: Platanus sp.Longevitatea este caracteristică speciilor. Robinia hispida. Pinus sylvestris. Longevitatea arborilor este mai mare decât a arbuştilor. Arbori mai longevivi . Aceste performanţe se realizează numai în condiţii staţionale foarte bune şi arealul natural al acestor specii. care asigură regenerarea vegetativă a acestora. cum ar fi: Clematis vitalba. Quercus. iar foarte greu se butăşesc speciile: Quercus. Capacitatea de lăstărire a lianelor influenţează suprafaţa care este acoperită de acestea. Capacitatea de butăşire este o însuşire bine dezvoltată la unele specii. Rhus thyphina şi o mare parte a arbuştilor. Ulmus. Syringa vulgaris. Prunus. la Robinia pseudacacia. Abies alba. Celtis. marcote este Taxus baccata. Fraxinus. Acer. la Salix. biotici. Rhus typhina . În funcţie de existenţa mugurilor adventivi pe rădăcină.

Pinus sylvestris. Sambucus (socată. Aesculus. prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus). în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea acestor specii tocmai pentru a evita accidentele. Pinus mugo. Anumiţi alcaloizi toxici se folosesc în indusrtia farmaceutică. Particularităţile biochimice Toxicitatea. Prunus avium (dulceaţă de fructe). fructe). Precizări de ordin sistematic Speciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta: Gymnospermae şi Angiospermae 29 . Rosa cannina. dulceaţă). Hippophae (sirop). Sophora (florile). Fraxinus (frunze). pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociaţie sau populaţie. Quercus. Tilia. Populus). Frangila alnus (scoarţa). 7. Prunus laurocerasus (inflorescenţele). Capacitatea de marcotare naturală. Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia. Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies. Juniperus communis. Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate angiospermele. constitue o metodă foarte eficientă de înmulţire a acestor specii. Capacitatea de înmulţire vegetativă este mare la plantele tinere şi se reduce treptat cu vârsta. Taxus baccata (frunze). Robinia. la Rhus toxicodendron (lăstari). În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici. Castanea sativa. Populus (mugurii). Daphne mezereum (planta). frunze. dar numai puţine gimnosperme. deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei. apare la specii a căror ramuri ajung la sol: Juniperus horizontalis. Juniperus sabina. Vinca (partea aeriană) Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem. Laburnum angygroides (scoarţă. Calităţi medicinale au speciile: Betula. Pinus.fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi utilă. liane. pastă de fructe) Sorbus. de ex. Malus. Cotoneaster. sunt benefice şi pentru om.

embrionul are numeroase cotiledoane. cu o singură nervură. 30 . sunt de forme variate. Frunzele sunt de regulă persistente. Podocarpus. De obicei. florile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme. acum 355 milionae de ani. Larix. Taxus. este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu punctuaţii simple sau dublu areolate. în general la speciile dioice Cycas. solzi sau scvame. Cepalotaxus. frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere exceptând Taxus. fără înveliş floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales. cu tulpini monopodiale. cu structură anatomică xeromorfică. Juniperus. Coniferopsida. rareori dioice (Ginkgo. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse. Torreya. mai rar căzătoare ( Ginkgo. Taxus. Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili).Specii lemnoase de interes general si ornamental Subincrengatura (Filum) Gymnospermae Gimnospermele sunt specii foarte vechi. numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau tabulare. Ginkgo biloba cu limb lăţit şi unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat. din care pentru flora lemnoasă actuală prezintă importanţă 5 ordine: Cycadales. Taxopsida şi Chlaemydospermae (Gnetopsida).. Gimnospermele sunt sistematizate în patru clase: Cycadopsida. provenite din lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite. Lemnul. cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite. cu habitus în general regulat conic sau piramidal. Taxodium) în formă de ace. Lemnul are o structură simplă. Pseudolarix. numai la speciile din genurile Cycas şi Taxus are câte un singur cotiledon. Cephalotaxus). Florile unisexuat monoice. cu ramificarea în verticil. dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani) Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase. 11 ordine. au apărut la sfârşitul perioadei devoniene. Ginkgo. rar acoperite cu un înveliş cărnos fals. scoarţa.

Clasa Coniferopsida Ord. Coniferales. Sequoiadendron Genul Metasequoia Genul Taxodium. Ginkgoales B. Glyptostrobus Genul Criptomeria Genul Atrotaxis c. Cycadales Ord. Pinoideae Genul Pinus b.Ginkgoales. Calocedrus Subfam. Ordinele numai fosile. Subîncrengătura Gymnospermae A. Abietoideae Genul Abies Genul Pseudotsuga Genul Tsuga Genul Picea Subfam. Clasa Cycadopsida Ord. Bennettitales. Caytoniales. Cupressaceae Subfam. Nilissoniales. Laricoideae Genul Pseudolarix Genul Larix Genul Cedrus Subfam. Pinaceae Subfam. Taxodiaceae Pteridospermae. Callitroidae Tribul Libocedreae Genul Libocedrus. Fam. Coniferales a. Cupressoideae Tribul Cupresseae Genul Cupressus Genul Chamaecyparis Tribul Thujopsideae 31 . Fam. Fam. Taxales şi Gnetales. Pentaoxylales şi Cordaitales includ Genul Sequoia.

32 . Familia CYCADACEAE Genul Cycas L. Araucariaceae Genul Agathis Genul Araucaria C. Auraucariaceae. din Cycadaceae. Gnetales a. Taxales a. Pinaceae sunt specii răspândite şi în zona intertropicală şi în emisfera australă. Clasa Taxopsida Ord. Sunt specii tropicale sau subtropicale. Fam. Ephedraceae Genul Ephedra Gimnospermele au un areal vast. e. estul Africii şi Australia. Taxaceae Genul Torreya Genul Taxus D. Fam. Fam. CLASA CYCADOPSIDA Ordinul CYCADALES Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de frunze persistente. Clasa Chlamydospermae Ord. nordice . Genul cuprinde 17 specii din Japonia. Cephalotaxaceae Genul Cephalotaxus Fam. preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale emisferei boreale.Genul Thujopsis Genul Thuja Tribul Junipereae Genul Juniperus d. Podocarpaceae.

Cycas revoluta var. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m. conferins peisajului in „aspect tropical”. Longevitatea depăşeşte 200 de ani. cele femele grupate în coroană în formă de frunze. Lungimea frunzelor este de 60-100cm. semi-lucioase. planifolia Miq. Thunberg. Cycas revoluta var. lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm. cel extern cărnos. brun roşcate. 33 . cel intern tare. robusta Messeri. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 1-2cm lungime. – palmierul Sago. poate fi considerată „o fosilă vie”. Creşterea este înceată. Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -110C la 420C. semnifică arbore cu fruct de argint. agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică). Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). Cycas revoluta var. cele mascule în formă de conuri. în flora actuală a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii chinezeşti. prolifera Siebold & Zucc. brevifrons Miq. Florile unisexuat dioice. A fost descrisă în 1782 de botanistul suedez C. grupate în smocuri. ORDINUL GINKGOALES Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii. Cycas revoluta var. Seminţele sunt ovoide. verde intens. Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice. care probabil a găsit specia în Japonia. Este originară din Orientul îndepărtat. care apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia. Frunzele sunt penat compuse. Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior. rahisul se termină de regulă într-un spin. fără endocarp. În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului. Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii 200 de milioane de ani.Cycas revoluta Thunb. La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în spaţiile verzi.P. Cycas revoluta (fig. cu înveliş dublu.

cele femele lung pedunculate. variabilitatea este restrânsă. în formă de amenţi. Tulpina este dreaptă. Ritidomul este gros. cuneate la bază. iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. cu limb lăţit. galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi caracteristici. Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa. monopodială. profunde. nu suportă concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu. Frunzele caduce. lucitori. Fructele. Temperamentul este de lumină. parcuri. cu o 34 . se observă cicatricele frunzelor căzute. Genul Ginkgo L. suportă şi soluri compacte. lung pedunculate. false drupe (galbulus). cicatricea cu două urme fasciculare. revene. ramificată neregulat verticil şi portul de conifere. conici. în formă de evantai. colecţii dendrologice. etalat la cele femele. formate din două carpele. cultivat la noi în exclusivitate ca arbore ornamental. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal. Lujerii sunt lungi (macroblaste) rotunzi. dicotomică. tolerează calcarul. de ~ 2. cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. în grădini. grupaţi câte 2-8. toamnă frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. Ginkgo biloba – ginkgo. lung peţiolate.5cm lungime. Înfrunzeşte în aprilie. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt sensibili la secetă. se acomodează şi în regiunile montane. în climate reci. Portul este variat. sunt coriacee. de 5-8cm lungime. nervaţiunea paraleleă. sau larg. obovoide. Mugurii sunt alterni. arborele pagodelor. verzi la început şi galbene după coacere. cu marginea bilobată sau neregulat denticulat lobată. este o specie care se adaptează uşor. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate. ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele mascule.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. Este un arbore (fig. aşezat pe o umflătură cărnoasă. arborele cu fruct argintiu. netezi. dar include totuşi câteva forme şi varietăţi. apoi ritmul de creştere se accelerează. Rezistă bine la geruri până la -30 0C. cu câte un ovul descoperit. relativ sărace în substanţe nutritive. Creşte încet în primii ani. la uscăciune şi poluarea din localităţi. pe lujerii lungi alterne.Familia GINKGOACEAE Engl. Florile unisexuatdioice: cele mascule solitare. până aproape perpendicular pe lujer. îngust conic sau larg. Pentru rodire este necesară cultivarea în grupuri. Fiind o specie veche. afânate. depărtaţi de lujer.

Ginkgo biloba var. Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri. cu nervuri evidente. caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ. pendula Carr. seminţele se curăţă de pulpă. din seminţe. variegata. Pe marginea aleilor nu se recomandă plantarea exemplarelor femele. cu coroana conică. frunze cu striaţiuni galbene-aurii. triangulaţie sau oculaţie) înaintea începerii creşterilor sau în seră. Maturaţie anuală. pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca. ramuri ± pendente. divizate. sensibilă. puieţii se plantează în sol primăvara. Pentru înmulţirea exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S. când învelişul cărnos este strivit emană un miros neplăcut. Ginkgo biloba var. cu coroana conică până la columnară.: altoirea în ochi. în august. seci. lanciniata Carr. pe puieţi de 3 ani. Longevitatea este de peste 1000 de ani. După 1-2 ani de cultură în recipiente. Sub aspect morfoecologic. fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ. Fructele se recoltează în septembrie-octombrie. pe portaltoaie în ghivece. cu coroana lăţită. La noi în ţară fructifică destul de abundent. Sunt cunoscute varietăţile: Ginkgo biloba var.A. frunze mari. Ginkgo biloba var. Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură. dar seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate. iarna. la adăpostul perdelelor de răşinoase. umbrelată. provenind din ovule nefecundate. Rareori se regenerează natural. prin octombrie. în seră. se seamănă în octombrie imediat în ghivece. Semănatul se poate executa şi primăvara cu sămânţă nestratificată. aurea. 35 .. Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. acoperită de un înveliş cărnos. ca în parcul Bazoş. în locuri ferite de curenţi.sămânţă tare. fastigiata Henry.. Ginkgo biloba var.U. late de 20-30cm. cu frunze galben aurii.

Se caracterizează prin tulpini drepte. La unele specii inflorescenţele femele sunt situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite fecundarea alogamă. lăţit numai la Araucariaceae şi Podocarpaceae. care conţ răşină.). Frunzele sunt aciculare sau solzoase. tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare. pe acelaşi exemplar. Florile unisexuat-monoice. persistente. cu structură xeromorfică mai slab pronunţată. Larix.ORDINUL CONIFERALES Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale. protejate pe benzi de ceară. cu ovule ortrotope sau anatrope. Pinus. temperate sau meridionale. cu ovule descoperite. constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor. cu stomate îngropate. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus. bogate şi cu mult polen. adăpostite la subsuoara solzilor.. la uscăciunea din timpul iernii. Inflorescenţele femele. Florile femele. Taxodium au ace moi. Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi. Frunzele persistente. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de conifere. cu cuticulă groasă. hermafroditismul nu apare în natură. continuă. Tsuga sau scurte şi lungi la genurile Larix. etc. Pseudolarix. scoarţă. 36 . Corelaţii morfo-ecologice. rareori false drupe sau false bace. spre axul conurilor. Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a luminii. ramurile sunt în exclusivitate lungi la genurile Abies. Pseudolarix. se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule. Inflorescenţele mascule sunt poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici. rareori dioice (Juniperus. coroane înguste. rar arbuşti. uneori au caracterul unei false verticilări. Cedrus. tot axilare sau terminale. muguri. Taxodium. Glyptostobus. ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen propriu). Speciile cu frunze caduce din genurile Larix. la degenerescenţă. monopodiale. În general sunt arbori de talie mare. Abies sp. În lemn. pieloasă. şi prin urmare. Picea. constituie adaptări xerofite.). piramidale sau conice. grupate în canale sau izolate. cu polen de la alţi arbori (Picea sp.. tabulare. ramificaţii în verticil. datorită mugurilor axilari (genul Pinus). rar căzătoare la genurile Larix. subţiri. cu limbul îngust. aciculare sau solziforme. Pseudotsuga. cu hipodermul dezvoltat. rar turtite.

aşezate spiralat. Scoarţa tulpinii rămâne mult timp netedă. Carpele prezintă doi solzi concrescuţi numai la bază. al doilea sau al treilea an de la apariţie. Coroana piramidală. grupate în amenţi gălbui. steril – bracteea. cele femele sunt compuse din numeroase carpele dispuse spiralat şi au formă elipsoidală. seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală. Larix. tulpină cilindrică şi verticile regulate. umbroasă. câte doi saci polinici. (ABIETINEAE. fertil – solzul şi unul exterior. cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520): Pinaceae. numai cu semnificaţie filogenetică. Familia PINACEAE Lindl. Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi. rar brăzdaţi. ABIETACEE) Familia include mulţi arbori aparţinând genurilor Abies. cilindrică sau conică. piramidală (rareori tabularăturtită sau lăţită). coroana regulat conică. La unele genuri apar atât lujeri lungi. rar căzătoare (Larix. din zone reci sau relativ calde. Lujerii de obicei netezi. aciculare. plantulele au şi mai multe cotiledoane (peste 10 la genul Pinus). Genul Abies include peste 40 de specii din regiunile montane ale emisferei nordice. Frunzele aciculare. Pseudolarix). se formează conul. Au dimensiuni mari. alcătuir din solzi pieloşi sau lemnoşi. Cupresaceae. Cephalotaxaceae. Seminţele se coc în primul. monopodială. Araucariaceae. deasă. La baza solzilor stau descoperite câte două ovule. Celelalte şase familii. au structură xeromorfă. unul inferior. de regulă aripate (excepţie Pinus cembra). turtite dorso-ventral. pe dos cu 37 . Ordinul include 10 familii. cu înrădăcinare pivotantă.Pentru o diseminare uşoară. tulpină dreaptă. Germinaţie epigee. Cedrus. ramificaţie regulat-verticilată. După fecundare. dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili. Arbori mari. cele mascule au numeroase stamine. Taxodiaceae. aşezaţi imbricat şi din bractee mai înguste decât solzii.a). răşina din ţesuturi măreşte rezistenţa acestora la frig. Podocarpaceae. Pseudolarix s. Florile unisexuat-monoice. Tsuga. Pseudotsuga. Frunzele persistente (se schimbă la 6-15 ani). are pungi de răşină. alungiţi sau globuloşi. Cedrus. persistente. Genul Abies Mill. izolat sau în fascicule. Cele două ovule se transformă în două seminţe simetrice. Pinus. cât şi lujeri scurţi (Larix.

la altitudini de 400. deţine un loc subordonat în pădurile de amestec fag şi molid. nu apare. Surprinde omogenitatea morfologică şi ecologică a bradului autohton din diferite zone ale ţării. pe partea superioară a lujerilor din anul precedent. Vosgi. Creta. dispuse obişnuit pectinat. Apenini. în afara arcului carpatic. Florile unisexuatmonoice. în munţii din bazinul Mării Mediteraniene (Spania. Conurile erecte.. nu se poate explica decât prin permanenţa speciei în refugii carpatice în timpul glaciaţiunilor würmiene. Jura. Balcani). cele mascule dispuse în amenţi alungiţi. Acele. în parcuri şi parcuri dendrologice. cu pungi de răşină în tegument şi cu aripioara sudată. dar şi ca arborete pure. lasă o cicatrice netedă. brad alb. Seminţele sunt mari. Dincolo de paralela de 55 0. mai mari. şi spre est. Este bine reprezentat în Carpaţii Orientali. cele femele ovoide. Puţin răspândit apare şi în Munţii 38 .) Mill. solzii cad o dată cu seminţele şi pe lujer rămâne persistent numai axul. montan (în Munţii Pirinei. Sicilia. Caucaz. cu bracteea vizibilă (răsfrântă sau îndreptată spre vârful conului) sau ascunsă. 1971). de mii de kilometrii. pare sa se fi produs pe două trasee principale. – brad. În Carpaţii Meridionali.1200m în amestec cu fagul şi molidul. La maturaţie. concentraţi spre vârful coroanei. Alpi. Genul Abies datează de 130 de milioane de ani. mugurii femeli aşezaţi câte unul sau doi. La noi spontan creşte numai Abies alba Mill. Ipoteza permanenţei bradului în refugii intracarpatice pare mai întemeiată. Abies alba are areal european (fig.2). Carpati. triunghiulare.C. ocupa aproape 5% din suprafaţa păduroasă a tării. În munţii noştri. Repopularea spaţiului carpatic cu brad. ovoide sau cilindrice. Balcani. deoarece migrarea sa. prin Banat. pendenţi. mai ales la vest de Olt. bradul se situează ca răspândire după molid. dintre răşinoase. Mugurii floriferi masculi foarte numeroşi. Cu răcirea climatului din preglaciar se presupune ca bradul s-a retras din teritoriile Europei Centrale spre sud. pe trasee extrem de lungi. Abies alba (Abies pectinata D. respectiv prin Carpaţii Nordici (pe traseul Balcani-spaţiul alpino-sudetic). Munţii Atlas) (Ciobanu I. în cultură. 15 specii. din perioada cretacică (mezozoic).dungi albe de stomate (numai câteva specii au dungi şi pe faţa superioară). au mai fost introduse cca. izolate. circulară. apar de cu toamna la subsuoara frunzelor. după cădere. pare aproape imposibilă daca se ţine seama de diseminarea greoaie (seminţe mari şi grele). în postglaciar.

Regenerarea bradului se poate face numai sub masiv. bogate în precipitaţi. Altitudinea maximă se realizează în Carpaţii Sudici unde urcă până la 1500m (excepţional exemplare pitice ajung la 1750m). Bradul.43) este un arbore de mărimea I. Bradul are cerinţe mari faţă de condiţiile staţionale (cel mai pretenţios răşinos de la noi). 39 . La intensităţi mari ale vântului. întrucât extinderea acestei specii pe cale artificială este problematică. în mare măsură. Specie mezofilă-mezohigrofită. solzos. rezistă la ger. ca nişte mici proeminenţe ce pot fi sparte prin apăsare. altitudinile cele mai joase se înregistrează în Banat. sau nu se dezvoltă suficient. Înrădăcinarea profundă.Oravita. ferite de îngheţuri. Bradul este o specie cu temperament pronunţat de umbră. dar nu sub -270C.Apuseni. pivotantă. cu creşteri riguroase. cu arealul său natural. a gerurilor mari de iarnă şi a vânturilor reci şi uscate. Bradul (fig. remarcabile prin dimensiunile atinse. este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi aer. Are amplitudine climatică mult mai redusă decât molidul şi fagul. Este extrem de pretenţios în tinereţe. pe soluri scheletice. specie eutrofă spre mezotrofă. o extindere relativ importantă prezintă în Munţii Banatului. La bătrâneţe formează ritidom cenuşiu. plantulele suferă din cauza secetei. cilindrică. extrem de rar apar doborâturi de vânt. subţire. cu înălţimea de 30-40m şi diametre de 1-2 m. Bradul are cerinţe ridicate faţă de umiditate şi este sensibil la îngheţurile târzii. în special când pivotul putrezeşte. În Romania se întâlnesc (provenineţe) populaţii de brad deosebit de valoroase cu însuşiri genetice de elită. Scoarţa în tinereţe netedă. pe Valea Nerei (192m) şi în Moldova de Nord (Bucovina). se situează imediat după tisă. de culoare cenuşiuverzuie cu pungi de răşină. conformaţie şi vitalitate excelentă. Se dezvoltă optim în climate moderate. creşte viguros pe soluri cu gradul de saturaţie cu baze de peste 50. sensibilă la secetă. În zonele de optim ecologic au fost identificate exemplare de 50-60 m înălţime şi 3-4 m diametru. Arealul de cultura al bradului coincide. uneori cu ritidom solzos. Tulpina este dreaptă. fără variaţii mari de temperatură. mai ales pe colinele platoului calcaros Anina. superficiale.

erecte. cele femele de culoare verzuie. ovoizi. mici. cicatricele acelor circulare. Solzii lăţiţi şi rotunjiţi în partea superioară şi treptat îngustaţi spre bază. aşa încât păstrarea seminţelor este problematică. Seminţele.Coroana este deasă. pe faţă de un verde mai deschis. triunghiulară. mai lungă. obtuze sau emarginate la vârf. sunt terminate într-un peţiol scurt. compactă. Conurile se coc în toamna primului an. Germinaţia este epigee. nerăşinoşi. Florile sunt unisexuat-monoice. Unităţi morfologice intraspecifice. Abies alba columnaris (Carr. scurt păroşi. Lujerii cenuşii-verzui. obtuzi. când solzii cad împreună cu seminţele. cu ramificaţie pendentă. plantula prezentând 5-6 cotiledoane şi o rădăciniţă foarte bine dezvoltată. Pe lujerii fertili stau îndreptate înainte. netede. Conurile lungi de 10-20 cm. cu vârful ascuţit. cu vârful ascuţit în tinereţe şi lăţit tabular la bătrâneţe. înţepătoare. pe faţa superioară a lujerului şi sunt rigide. care se alterează uşor. în funcţie de altitudine şi expoziţie. răsucit.. Înflorirea se produce de la începutul lunii mai până în iunie. Et Graebn. au vârful acuminat şi întors. în formă de perie. la vârful coroanei apar stomate şi pe faţă.) Voss. Bracteele proeminente. lăsând pe lujer numai axul conurilor. când lujerul terminal rămâne mai scurt decât lujerii laterali.. groşi şi alungiţi. evidente. cu ramuri aproximativ egale şi port columnar. Acele. cu coroană tipică piramidală. aşezate mai mult spre vârful coroanei. cilindrică-piramidală. cu trei muchii. iar pe dos cu două dungi de stomate albicioase. După forma coroanei s-au diferenţiat formele: Abies alba pyramidalis (Carr. Cad după un număr mare de ani (6-15) şi rămân pe ramuri mult timp după tăierea exemplarelor. iar capacitatea de germinaţie. lungi de 2-3cm. de culoare gălbuiebrună. 40 . în afară de cel terminal cu răşină la bază. câte 3-5.) Rehd. Seminţele sunt concrescute cu o aripă gălbuie-roşcată. cele mascule grupate în amenţi gălbuiverzui sau roşietici. mai lungi decât solzii. aşa încât bradul se pretează mai bine ca pom de Crăciun decât molidul.) Asch. Tegumentul conţine pungi de răşină. cu pete de răşină. căpătând o formă caracteristică de „cuib de barză”. iniţial de 30-50% se reduce rapid. Mugurii. Abies alba pendula (Carr. cu terebentină frumos mirositoare. liniar lăţite. sunt relativ mari (7-9mm lungime) şi relativ grele.

conurile se recoltează înainte de dezmembrarea si diseminarea naturala.70 ani. tinerele plante se repică după un an (cele din paturi) sau după 2 ani (cele din straturi). Puieţii se transplantează cu dificultate. semănăturile de toamna asigură un procent sporit de seminţe germinate. tunel). Se acordă multă atenţie udărilor. Semănatul se execută toamna în zonele lipsite de îngheţuri târzii. Postăvarul. formă pitică. după care se activează şi continuă pînă la vârste înaintate. cu frunze striate. umbririi şi tratamentelor anticriptogamice. se păstrează la rece şi la aer. Abies alba variegata (Carr. se poate semăna şi primăvara (aprilie-mai) sub adăpost (solar. ca arbori solitari sau în grupuri.. 41 . Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 50.3 ani (în unele zone. Se foloseşte în parcuri. este în fruntea răşinoaselor indigene.Abies alba compacta (Parson) Rehd.6 cm înălţime. intră în alcătuirea masivelor mixte. Bradul este foarte sensibil la poluanţi. foarte rar in aliniamente (numai în parcuri). Bradul se obţine din sămânţă. Longevitatea este de 400-500 (700) ani. Creşterea se menţine redusă până la 15–20 ani. În pădurile de amestec cu molid. prezenţa bradului asigură o mai mare stabilitate a arboretelor faţă de vânt. unde umiditatea atmosferică este mai ridicată. Specie de umbra. ca urmare a rădăcinilor pivotante. Seminţele înmuiate 24 de ore în apă rece sau pregerminate în nisip aproximativ o săptămână se seamănă pe strat nutritiv. Creşterea este foarte înceată în primii ani. în teren descoperit sau în seră. fructifică aproape anual). cu coroană foarte deasă. în sere sau în luna august. Valea Prahovei. de nuanţă alb-gălbuie. placaj lateral iarna. plantula abia atinge 5. Formele ornamentale se obţin prin altoire. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2.). celelalte sunt des sterile. Se utilizează seminţe din partea inferioara a conurilor.

Sămânţa de 11-14mm lungime. cu frunzişul des şi întunecat. pe faţă de un verde-închis-lucitor. glabri sau slab pubescenţi (după provenienţă). înclinate spre vârful lujerului. Se pare că poate fi pus mai repede în lumină decît bradul alb. Formează arborete de amestec cu duglasul albastru.Abies nordmanniana (Stev. Arbore (fig. stau dispuse în perie.44) cu înălţimea de peste 50 m.brad de Caucaz Specie exotică originară din zonele montane vestice ale Caucazului şi nordice ale Turciei. între 1800. Se poate obţine şi prin butăşire. brad de Colorado.) Lindl. pe soluri formate pe substraturi calcaroase. Mai frecvent ocupă staţiuni cuprinse între 500-1200m (2000m) altitudine. cu bracteea răsfrântă şi solzii din zona mediană a conului mai laţi decât lungi. se activează după 20 ani. deoarece înrădăcinează destul de bine. cilindrice. de aceea acest mod de înmulţire nu este prea folosit. se poate cultiva în buchete sau ca exemplare izolate. la început verzi. Acele au lungimea de 2-3 cm.3200m altitudine. Înmulţirea. Creşterea este înceată în tinereţe. rezistentă la frig şi la îngheţurile târzii. Et Glend. Vegetează bine în staţiuni cu umiditatea atmosferică ridicată. – brad argintiu. de aceeaşi lungime cu sămânţa. cu muguri nerăşinoşi. cu o culoare mai închisă. însă plantele obţinute nu au o creştere dreaptă. 42 . Este un arbore apreciat în spaţii verzi. la ramificaţiile terminale apare uneori un lujer divergent. Specie de climat montan. pieloasă. cu pinul galben. apoi bruni lucitori.(Gord. şi Sierra Nevada. Originar din vestul Americii de Nord. cu coroană bogată. dar este considerat mai rezistent faţă de poluanţii cu oxizi de sulf. molidul de Arizona şi molidul înţepător. obtuze sau ştirbite la vârf. (mugurii pornesc în vegetaţie mai târziu decât la Abies alba). neînţepătoare. Este destul de sensibil faţă de poluarea globală a atmosferei. Conurile de 14-15cm lungime. Suportă cu dificultate deficitul de apă din sezonul estival. diametrul de 0. Lujerii.) Spach . Abies concolor . iar pe dos cu două dungi albicioase de stomate. unde are un areal în Munţii Stâncoşi. cu aripioara brun-deschis.5-1m.

Abies concolor „Fastigiata”. Arbore de mari dimensiuni. Sensibilitatea manifestă în tinereţe faţă de îngheţurile târzii şi cerinţele ridicate faţă de umiditate cer utilizarea la noi în staţiuni cu climat moderat. Vegetează într-un climat oceanic. Abies concolor „Aurea”. bracteele ascunse între solzi. Acele foarte lungi. cu înălţimi de până la 70-80 m (fig. glabri. Dintre cultivari. cenuşiu argintiu spre albicios. Înrădăcinarea mai profundă îl recomandă pentru utilizarea pe soluri slab hidromorfe. Abies concolor”Pendens”.) Lindl. Arbore de mărimea I. În interiorul continentului urcă la altitudini de aproximativ 1200m. groase de 3-5cm. scoarţa cenuşiedeschis. mai răspândit este Abies concolor „candicans”. – brad uriaş. Scoarţa este subţire.45). Suportă bine fumul şi praful din centrele industriale. lucitori. unde este răspândit de-a lungul coastei Pacificului. din California în sud până insula Vancouver (Canada) în nord. rotunjite la capete.47). lujerii verzi-gălbui. netedă. În primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţului şi arşiţei. Abies concolor. Abies grandis (Dougl. cu muguri răşinoşi. de 43 . prezintă pungi de răşină aromată. cu frunziş argintiu. răşinoşi. numai vârfurile de ramură. dispuse pectinat şi strivite lasă un miros foarte plăcut.Este relativ puţin pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă. dar este sensibil faţă de poluarea cu fluor si oxizi de sulf şi azot. Specie exotică din America de Nord. Conurile sunt cilindrice. cu numeroase pungi de răşină. din zonele de dealuri şi zone montane inferioare. care atinge înălţimea de 40 m înălţime în patria de origine (fig. Coroana este piramidală. cu precipitaţii suficiente ca în vestul ţării. de 7-12cm. iar ca altoi. Abies concolor „Variegata”. cenuşii violacei. ceea ce dă o coloraţie generală verde-argintie. Se poate butăşii. mugurii ovoizi. brad de Vancouver. ca port-altoi se folosesc puieţii de Abies alba. au numeroase dungi albicioase pe ambele feţe. coloritului şi dimensiunilor acelor bradul argintiu este foarte apreciat ca arbore ornamental. verzui-roşcate. de 4-6 cm. curbate în sus (falcate). Acele dispuse distic. Abies concolor Brevifolia Datorită portului. Abies nordmanniana. la altoire. blând şi umed. lujerii bruni-verzui. dar apar aceleaşi inconveniente ca la Abies nordmanniana. cu un colorit mai deschis.

cu lujeri brun-roşcaţi. Abies cephalonica Loud. lucitori. Este sensibil la ger şi îngheţ. Este un endemism al munţilor din sudul Spaniei. flexibile. de 1. originar din Munţii Meridionali ai Greciei si pe Insulele Ionice. la altitudini de 12001800m. 44 . de 5-10 cm lungime. Este o specie ornamentală care poate fi cultivată în zonele cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de bradul de Caucaz şi cel uriaş. brun-deschis. Arbore de până la 30m înălţime. 15 mm. Conurile cilindrice. dispuse perpendicular împrejurul lujerului şi din ce în ce sunt mai scurte spre vârful acestuia (fig. ascuţite şi înţepătoare. cu dungi de stomate puţin vizibile. glabri. lăţită la vârf. de cca. Cultivaruri mai importante: Abies cephalonica „Aurea”. Rezistă la secetă dar este sensibil la geruri mari şi îngheţuri târzii.3-6 cm lungime. şi 2-2. de 12-16cm lungime şi 45cm diametru. obtuze sau înţepătoare. unde creşte între 700 şi 1700 m altitudine. Sămânţa este ovoid-triungiulară.48).5 mm. Conurile sunt lungi de 10-15 cm şi late de 4-5 cm. şi 2mm lăţime. Lujerii sunt brun-roşcaţi. piramidală şi deasă (fig. Arbore exotic. rigide. are coroană frumoasă. Atinge până la 30 m înălţime. 7 mm lungime. – brad de Grecia. muguri foarte răşinoşi. chiar la câmpie. ferite de îngheţ şi cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de brazii mezofili. sunt rigide. Abies cephalonica „Latifolia” Abies cephalonica „Robuasta” Abies pinsapo Boiss – brad de Spania.5cm lungime.5 mm lăţime. bracteele răsfrânte înapoi. se deschid primăvara devreme.46). Acele. Conurile sunt cilindric-ovoide. cu bractee ascunsă între solzi. Mugurii conici. Preferă un climat cald şi substraturi calcaroase. glabri. cu două dungi de stomate pe dos şi cu un puternic miros de lămâie. cu bracteea ascunsă. pe faţă de un verde-închis-lucitor. Se foloseşte ca arbore ornamental la altitudini mici. de culoare brună. Este relativ sensibil faţă de poluanţi. iar pe dos cu două dungi albe de stomate.5-2. în staţiuni adăpostite. cu aripioara lungă de cca. acoperiţi cu răşină. acele lungi de 8-15 mm şi late de 2-2.

) Carr. cu miros aromat.A.Un deosebit interes prezintă Abies pinsapo cv. în S. Pendula Abies balsamea . verzi lucioase. Tsuga canadensis (L. cu coroană piramidală. dar bine drenate. verzi închis. bogate. compactă. au conurile cele mai mici. revene. – tsuga. Abies homolepis S. foarte decorativ prin acele de 2cm.brad balsamifer. ace de 3cm lungime. Argentea Abies pinsapo cv. Solurile să fie profunde. cu răspândirea cea mai mare în sudul Canadei. Fastigiata Abies pinsapo cv. lucioase. Specie exotică din estul Americii de Nord. originar din Japonia. lucioase. cu revers alb si conurile tinere violacee. pe dos cu două dungi de stomate albicioase.– brad de Nikko. Cuprinde aproximativ 10 specii răspândite în America de Nord şi estul Asiei. Evită solurile calcaroase. Tolerează 45 . Arbore de mărimea a II-a. conic. Genul Tsuga Carr. Bradul de Nikko şi cel corean suportă bine fumul şi praful atmosferei urbane. Rezistă bine la ger. recurbate în sus. Ace de culoare verde-închis.3). deasă. pe dos albicioase. & Z. Abies koreana – brad corean. Arbore de mărimea II. până la 20m. originar din Canada. Glauca Abies pinsapo cv. Arbore de mărimea I. dar este pretenţios faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. zona Marilor Lacuri şi în Munţii Appalachieni (fig. tufos. Dintre Pinaceae.U. Conurile tinere violacee. Aurea. Abies pinsapo cv. Apreciat este cultivarul „Nana”. coroană piramidală.

Arbore cu înălţimi până la 30 m şi tulpina dreaptă. cu pungi 46 . Cultivaruri: Tsuga canadensis cv. Patul se acoperă peste iarnă u un strat de ace de conifere de 1cm grosime. 2 cm. repicarea se face în anulal treilea. originare din vestul Americii de Nord şi estul Asiei. Conurile foarte mici. cu pungi de răşină în tegument. cu vârful curbat (fig. Creşte destul de încet. se recomandă repicatul.A. Seminţele sunt mici. se seamănă imediat după recoltare. Globosa Tsuga canadensis cv Pendula Tsuga canadensis cv. flexibili. un şir de ace stau culcate pe partea superioară a lujerului. rămân mult timp pe arbore după desfacerea solzilor şi căderea seminţelor. cu crăpături înguste şi ritidom subţire. supravieţuieşte în subetaj o perioada îndelungată. Cuprinde cinci specii de arbori. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. de 2-4 mm. începând din luna octombrie. în amestec de nisip cu turbă. bruni-cenuşii. cu solzi rotunjiţi la vârf. Albospica Tsuga canadensis cv. Genul Pseudotsuga Carr.U.umbra. Lujerii sunt subţiri. scoarţa mult timp netedă. în parcuri unde există mai multă umiditate atmosferică Se obţine din seminţe şi butaşi. Nana Maturaţia anuală. Aspectul interesant este pus în valoare prin plantarea izolată sau în grupuri. scurt pedunculate. Puieţii necesită protecţie împotriva insolaţiei. pendente după coacere. Compacta Tsuga canadensis cv. scurte. Scoarţa este cenuşie-negricioasă. cu vârful obtuz. suportă tunderea. Se poate semăna şi primăvara în anul al doilea de vegetaţie. Butăşirea se face în sere. Acele liniare. cu dungile albe deasupra. cu hormoni. Fructificaţiile sunt dese (2-3 ani). Au ramificaţii regulat verticilate. toamna. erecte. mai lăţite spre bază. de 8-18 mm. de cca. dispuse oarecum pectinat. pubescenţi. verzi-închis lucioase pe faţă şi cu două dungi albe pe dos. ovoide. primăvara. uneori înfurcită. seminţele germinează în proporţie ridicată. se prind de lujer printr-un umeraş proeminent. În S. 49).

taxofolia (Lam. cu trei vârfuri. Duglasul este o specie de dimensiuni foarte mari.) Carr.3). drepte. Acele turtite.6 m diametru – Parde. Conuri pendente. cu areal foarte larg mai ales în latitudine (între 27 şi 520 latitudine nordică. emană un miros 47 . neînţepător. de la câmpie până la altitudine de 1400m (subzona molidului). Suportă mai bine perioadele de secetă dacă în sol se găsesc rezerve suficiente de umiditate. de 1-1. cilindrică. cu vârf ascuţit (nu obtuz). uşoare.] . Lujerii (fig. În California ajunge la altitudini de aproximativ 2000m. Scoarţa netedă. roşietici. liniare. cu muguri ovoid-conici. triunghiulare. 1994). au două dungi longitudinale albicioase de stomate pe dos. excepţional. spongios. sunt inserate pe un umeraş mai scurt decât la molid.douglasii (Lindl. Spre deosebire decele de brad. ovoid-conici. aerisite. uneori.de răşină. Este mai rezistent la uscăciune decât molidul şi bradul. argiloase. cu vârful ascuţit. roşiatici-vişinii. Frunzele aciculare. fiind plantat pe suprafeţe din ce în ce mai mari. fără însă să poată egala bradul în ceea ce priveşte rezistenţa pe soluri compacte.. Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco [P. cu vârful evident ascuţit. îngheţuri periculoase puţin frecvente. fără pungi de răşină. Îi priesc solurile afânate. Tulpina dreaptă. mai moi. La noi a fost introdus de 120 de ani. dispuse pectinat. Coroana conică. cu pungi de răşină plăcut mirositoare.5mm lăţime. dar mai de lumină decât bradul şi molidul. atinge chiar peste 100 m înălţime şi diametre până la 4-5 m (recordul absolut este menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7. dar se dezvoltă mai bine în regiuni cu ierni relativ blânde. în partea inferioară formează ritidom gros. În Europa a fost introdus cu 150 de ani în urmă. P.50) sunt subţiri. Cele mai reuşite culturi de duglas în ţara noastră sunt în Banat. Lujerii subţiri şi flexibili. prinse pe un umeraş uşor proeminent (nu decurent ca la molid) şi după strivire. labătrâneţe. Are temperament de semiumbră. în staţiuni cu temperaturi medii anuale de 7-9 0C (100C) şi precipitaţii de 550-650mm în sezonul de vegetaţie. bractee lungi şi vizibile. duglas. Arbore exotic. cu câte două seminţe aripate.) Britt. lucitori. lungi de 2-3cm. originar din vestul Americii de Nord (fig. solzii necăzători. adânc şi larg crăpat. aproximativ 3000km pe direcţia nord-sud). sunt însă mai înguste. scurt pubescenţi în primul an. se elaghează destul de greu. ascuţite la vârf. mugurii mari. turtite.duglas verde. ca la brad. cu verticile regulate.

Pseudotsuga taxifolia caesia (Schwer. cu lobul mijlociu evident mai lung şi mai îngust. bracteele evidente. – cu coroana piramidală. Puterea germinativă 40-60%. cele mascule în amenţi galbeni. Longevitatea de 600-1000 de ani. „Nana” (până la 3m) Pseudotsuga menziesii cv. este mai rezistent şi la poluarea atmosferică. ceea ce îl face deosebit de apreciat în spaţii verzi. „Pygmaea”. formă cultivată bine în Scandinavia. de lămâie. uneori fructificaţiile se produc chiar de la 10-15 ani (mai frecvent însă pe la 30-40 ani). cu ace verzi (din zonele de coastă ale Pacificului). de 5-19cm lungime. Manifestă sensibilitate mare faţă de poluanţi. Cu ace verzui-cenuşii. din Munţii Stâncoşi. sunt drepte. Specia cea mai repede crescătoare dintre toate răşinoasele cu frunze persistente din climatul nostru. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani. 7mm lungime (lungimea aripioarei de 7-10mm). Seminţele de cca. Asch. et Graebn. ceea ce a şi făcut ca în cadrul ei să se diferenţieze o serie de taxoni.) Asch. cu coroana neregulată. (până la 2m) Pseudotsuga menziesii cv. Conurile se recoltează în septembrie. O rezistenţă mai bună la îngheţuri o are duglasul albastru. cele femele verzui. „viminalis”. Creşterea devine viguroasă şi susţinută chiar după primii 2-3 ani. Pseudotsuga menziesii cv. cu lujeri pendenţi. mucronata Schwer. considerată adeseori ca specie distinctă. Este o specie foarte variabilă. Florile sunt unisexuat-monoice. alipite de solzi. comparativ. dar trilobate şi nerăsfrânte. Formele tipice. îndeosebi faţă de fluor şi oxizi de azot. convexe. Un loc aparte în sistematică ocupă Pseudotsuga glauca. Duglasul se obţine din sămânţă iar formele şi varietăţile ornamentale prin altoire. „Globosa”. Plantula are 6-8 cotiledoane. (până la 1m) Maturitatea arborilor este timpurie. (Pseudotsuga douglasii ssp. cu numeroşi solzi persistenţi.). În tinereţe este sensibil la îngheţuri. cu trei muchii şi fără pungi de răşină. Conurile sunt ovoid cilindrice. „Elegans”. pendente. duglasul albastru creşte mai încet. semănatul se face la sfârşitul lui 48 . et Graebn. care se comportă mai bine şi la secetă. prinse pe un peduncul scurt. Pseudotsuga taxifolia fastigiata (Knight) Sudw. Dintre cultivarurile mai importante se numără: Pseudotsuga menziesii cv.specific. rotunjiţi. Pseudotsuga menziesii cv. au fost descrise ca Pseudotsuga taxifolia viridis (Schwer).

înălţimi mari şi tulpină dreaptă. aripate. Altoirea se practică în placaj lateral. cu excepţiacelor de Picea omorica. Florile sunt unisexuat-monoice. Se recunoaşte (fig. transformându-se apoi în conuri. persistenţi şi cu bractee scurte.51) după coroana compactă. conurile de asemenea mai scurte. Butăşirea se aplică iarna. la început erecte apoi devin repede pendente. de culoare verde-albăstrui în tinereţe şi după. aciculare.] duglas albastru. Habitusul frumos.taxifolia var. devin brăzdaţi-zgrăbunţoşi. după coacere. stau aşezate în spirală împrejurul lujerului şi sunt prinse pe perniţe evidente. verzi sau purpurii. Speie originară din Munţii Stâncoşi (fig. Procentul de germinaţie mare. conică. Dimensiuni mai reduse. cele femele terminale.[P. la care acele sunt plate. Picea sitchensis . rigide. Lujerii de pe care au căzut acele sau au fost rupte. după o stratificare de trei săptămâni. seminţele se împrăştie. Maturaţia anuală. plantele se protejează de soare. ramificaţie verticilată. Pseudotsuga glauca . în grupuri sau aliniamente (în parcuri). păstrând mugurele terminal al portaltoiului.aprilie. apoi cad întregi.3). Conurile au solzi lemnoşi. acele mai scurte. în răsadniţe reci. de 5-6 cm lungime. prezentând numai lujeri lungi – macroblaste. glauca (Mayr) Schneid. iar conurile mai rămân un timp pe arbore. păstrează puterea de 49 . cu numeroase carpele. Seminţele mici. ritidom mai puţin suberos. ca la brad. duglas brumăriu. se desprind uşor de pe aripioară. în patru muchii. în sere sau în septembrie-octombrie. Picea jezoenzis. coroană piramidală. în formă de amenţi galbeni-roşcaţi. Este un arbore mai puţin cultivat la noi. din cauza proeminenţelor lemnoase decurente. ascuţite. cu înălţimi de maximum 45-50m. cele mascule. se dezvoltă pe lujerii din anul precedent. Datorită coloritului frumos al coroanei se utilizează ca specie de interes ornamental. ascunse. Genul Picea Dietr. fără pungi de răşină. sunt răsfrânte spre baza conului. din toamnă se acoperă cu ramuri pentru a le proteja de temperaturile scăzute. regulat este bine pus în valoare prin plantări izolate. Cuprinde 40 de specii de arbori din zonele boreale şi temperate ale Americii de Nord şi Eurasiei. Frunzele sunt persistente. tot trilobate.Mayr. ale căror bractee.

de unde ajunge în Munţii Pădurea Neagră. În climate tot mai calde din subboreal şi atlantic. Molidul este o specie din Europa Vestică. a determinat extinderea sa în munţi. boreală. Limita vestică naturală se află în masivul Vercores. sub influenta glaciaţiunilor cuaternare. cu linii de stomate mai mult sau mai puţin evidente pe toate feţele.)Karst [P. Molidul european datează probabil din terţiar (fig. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare. conurile mature sunt pendente. acum 1.germinaţie mai mulţi ani. După aceleaşi criterii de deosebire între molidul european şi cel asiatic s-ar putea deduce un al doilea traseu intercontinental de migraţiune din sud-est peste Himalaia. apoi se îndreptă către nord în lungul masivului Jura.4). Centrală şi Estică. brad roşu. Clima mai caldă.regiunea alpina sud-est europeană şi regiunea hercinică-carpatică destul de frământată (fig. În nord se întinde dincolo de cercul polar. În Postglaciar (perioadă climatică preboreală rece şi uscata). de 200 milioane de ani. definitivându-se actuala zonare a vegetaţiei din ţara noastră. Secţia Eupicea Cuprinde specii cu ace în patru muchii.5 milioane ani. de unde în postglaciar a migrat către nord-vest şi nord. molidul are o importanţă deosebită forestieră şi ornamentală. unde prezintă în esenţă un areal montan .5). Printre centrele sale de refugiu glaciar se numără şi Carpaţii româneşti. molift. 50 . apariţii izolate se înregistrează în Macedonia. Centrul ancestral al originii molidului se află în Asia de Est. scoarţa conţine substanţe tanante. Picea obovata şi Picea korainsis ar rezulta că molidul european a ajuns la noi din Orientul Îndepărtat trecând peste Siberia şi Munţii Ural. localizându-se în munţi. apoi fagul şi bradul.) Link] . Picea abies (L. molidul a trecut prin diverse transformări. În Pleistocen. excelsa (Lam. la 50027’ longitudine estică. molidul se găseşte la altitudine redusă. După diferenţele morfo-anatomice reduse dintre Picea abies. În Balcanii de Vest. În mezozoic cunoaşte deja o mare dezvoltare. molidul pierde teren în regiunile joase în favoarea stejarului şi altor foioase. Graniţa de sud se realizează în Munţii Rodopi (Grecia). În perioada subatlantică cu climat mai răcoros şi umed între etajele molidului şi stejarilor se interpun la început carpenul. Mare valoare economică.molid. la altitudini mari. Genul Picea are o origine foarte veche.

nu ca la brad. coboară la 500m la Gheorgheni şi în Bucovina. Are temperament de semiumbră. iar în unele cazuri. cu excepţia munţilor Banatului unde nu creşte natural. Molidul atinge frecvent înălţimi de 30-40 m. dacă acestea sunt afânate. Se poate instala şi în 51 . litiera sa bogată se descompune greu şi imperfect. exemplare izolate. de exemplu. molidişurile se plasează la altitudini tot mai mari. montană şi subalpină. În ceea ce priveşte solul. formând masive compacte între 700(600). apare mai ales în munţii înalţi. foarte acide. În Munţii Apuseni. peste 60 m şi diametre de 1-2m. în amestecurile de fag cu răşinoase până la altitudini inferioare. iar deasupra rariştilor subalpine urcă în golul de munte ca.6). Limitele inferioare în Carpaţii sudici coboară rar sub 1000-1200m. este indiferent fata de conţinutul de substanţe nutritive. Arealul molidului a fost mult extins prin culturi artificiale începând încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe soluri uscate lâncezeşte. turbării dar lâncezeşte. molidul suferă Molidul acidifică solul.1550(1600)m pe versanţii estici şi între 800 şi 1600m pe versanţii vestici. mai ales în primii 2-3 ani. cu suficientă umiditate.Arealul molidişurilor în Carpaţi nu coincide cu arealul molidului care depăşeşte limitele formaţiei respective. În Carpaţii româneşti. Molidul este o specie continentala. Creşte destul de viguros pe soluri cu humus brut. Îngheţurile târzii pot provoca vătămări puieţilor. Puieţii rezistă sub masiv chiar două-trei decenii. dar puşi în lumină pre târziu se usucă. slab scheletice şi aerisite. Este sensibil la secetă. când puieţii au o înrădăcinare extrem de superficială. molidul este mult mai puţin pretenţios ca bradul. La noi molidişurile realizează o remarcabilă continuitate în regiunile montane ale Carpaţilor. de climat rece şi umed (temperaturi anuale de +2 la +40C şi precipitaţii de 800-1200mm). Din aceast motiv. cu nebulozitate mare. iar cele superioare ajung la 1800m (în Retezat). Culturile artificiale în prelungirea arealului natural s-au extins până la altitudini de 400-500m sau chiar mai jos (fig. molidişurile se concentrează în Carpaţii Orientali. În Carpaţii Meridionali se fragmentează oarecum. Înrădăcinarea sa este tipic trasantă (în vestul Europei înrădăcinarea este descrisă ca relativ profundă). Are un sezon de vegetaţie mai scurt decât bradul. pătrunzând. De la est către vest. molidişurile formează o insulă izolată faţă de restul arealului carpatic.

Uneori culoarea este cenuşie sau brună. rigide. mai mult sau mai puţin îngrămădite ca o perie pe faţa superioară a lujerului. cei terminali conici. rombice în secţiune transversală. triunghiulare. cu o aripioară de 10-15 mm. caracteristic sunt mai ales cele de ordinul doi. de obicei oblic sau pendent. Seminţele sunt mai mici. Prezintă tulpină dreaptă.5 cm. acuminaţi sau rotunjiţi la partea superioară şi cu vârful trunchiat. au proeminenţe lemnoase. după uscare cad imediat. iar cei laterali ovoizi. şi 4-5 cm diametru. cele femele. rombici. lăsând pe lujer urmele perniţelor proeminente. fără pungi de răşină. terminale. prezintă culori diferite. cele mascule amenţi roşii-gălbui. Împrăştierea seminţelor se produce după desfacerea solzilor la conurile mature care ulterior cad întregi dar se menţin pe arbore chiar până toamna următoare. Ramurile sunt dispuse în verticil şi au poziţii diferite. sunt mici. deoarece dezvoltă mai puternic şi mai simetric sistemul radicular. persistenţi. Fructifică la 3-4 ani. pe care stau inserate acele şi care imprimă un aspect deosebit de caracteristic. răspândiţi în toată coroana. manifestă rezistenţă relativ ridicată la acţiunea mecanică a vântului. Au durată de 5-7 ani. denticulat sau emarginat. decurente. Frunzele aciculare. precum şi ramurile dintre verticile. Arborii crescuţi izolat. provenite din muguri intermediari.de doborâturi de vânt mai mult decât oricare altă specie indigenă. cilindrică. stâncoase. verzi sau roşii-violacee. brusc îngustate la vârf şi terminate într-un mucron înţepător. alungit-cilindrice. Semănate primăvara răsar în 4-5 săptămâni. (fig. adeseori este de culoare roşcată (denumire şi de „brad roşu”). 51). dispuse în spirală. Scoarţa – ritidomul are caractere variabile. roşii purpurii sau galbene-verzui. Mugurii sunt nerăşinoşi. aşa încât coroana se menţine deseori compactă şi deasă mai ales în arborete tinere. cu 2-4 şiruri de stomate. Puterea germinativă a seminţelor este de 70-80% şi seminţele se pot păstra mult mai bine decât cele de brad. lungi de 1-2. de care se desprind uşor. Solzii se desfac în forme diferite. Se compun din solzi lemnoşi. alungite şi lipite de baza solzului. şi mai uşoare decât la brad. de 45mm lungime. stau pendente în luna august. Ramurile se elaghează anevoie. unele ramificaţii pătrunzând adânc prin fisurile rocii. care stau. chiar pe soluri foarte superficiale. Lujerii de culoare brunăroşiatică. erecte. dispuse spiralat. Conurile de formă cilindrică. au 10-15 cm lungime. Bracteele ascunse între solzi. brune-închis. poligonali până la rotunjiţi. pe lujeri anuali sau din anii precedenţi. conică. spre deosebire de brad păstrează vârful ascuţit până la vârste înaintate. Coroana este îngustă. 52 . din tinereţe. Florile sunt unisexuat-monoice.

cu coroana piramidală. Molidul este cultivat în amenajări peisagere şi datorită calităţiilor sale ornamentale.. conuri cu solzi romboidali. lipsit de curenţi puternici de aer.straturi groase. columnaris (Jacques) Rehd. Picea abies var. Longevitatea până la 600 de ani. Astfel după forma coroanelor sunt cunoscute varietăţile: Picea abies var. cu ramuri de ordinul I pendente.europaea. Sub coroane mediul devine umbros. zăpada interceptată în coroane atinge uneori 40 % din întreaga cantitate căzută. După culoarea conurilor se diferenţiază formele: Picea abies erytrocarpa. Resturile organice nedescompuse sau parţial descompuse se depun sub formă de humus brut . solzi acuminate..cu coroane înguste. Creşterea se activează după această vârstă şi lujerii anuali depăşesc de multe ori 1 m lungime. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea (ca la brad). Molidul este un creator de mediu specific aproape neîntrecut. în cuprinsul vastului său areal diferenţiindu-se o serie de forme şi varietăţi. la vârf rotunjiţi. neramificate etc. conuri tinere de culoare verzuie. montana (carpatica). rece şi umed. cu ramuri lungi. cum s-au semnalat şi la noi. În condiţiile fotoclimatului respectiv solurile se acidifică. Picea abies var. inversa Beiss.. pyramidalis Carr. sau moder. Picea abies var. şerpuitoare. iar cele de ordinul II lungi. Dupa forma solzilor distingem (fig. cu conuri violet purpurii înainte de maturitate (august) şi Picea abies chlorocarpa. îngustaţi. Molidul reduce scurgerile de apa pe versanţi.. Picea abies var. adeseori apar calamităţi adevărate. Molidul prezintă un accentuat polimorfism.53): Picea abies var. Picea abies var. columnare. În parcuri şi grădini se cultivă unele varietăţi de talie redusă: 53 . Molidul este foarte sensibil la atacul insectelor sau ciupercilor. în Munţii Apuseni. exercitând importante funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională în bazinele montane. pendente..Puieţii cresc încet în primii 3-5 ani. virgata (Jack) Caspary. cu ramurile de ordinul I orizontale. subţiri. viminalis Caspary. înfluenţează climatul intern cât şi solul.

are o formă rotunjit aplatizată. cel mai răspândit molid pitic. sunt aşezate împrejurul lujerului. În anumite situaţii. mugurii terminali mai mari. Specie exotică din Munţii Stâncoşi (America de Nord) la altitudini de 1800-3300m. rigide. de culoare brună-deschis. ace rigide. – molid argintiu. este deosebit de rezistent la fum şi praf industrial aşa că este cultivat cu succes în oraşe şi centre populate. glauca Reg. Suportă bine temperaturile scăzute. de colorit verde-cenuşiu.. dispuse radial. se plantează solitar sau în grupuri. vârful solzilor evident răsfrânt (fig. Adaptat la climatul montan continental. lujerii sunt foarte subţiri. molid argintiu. ace scurte. Picea abies var nidiformis. cu solzi subţiri. neînţepătoare. argentea Beiss. uscăciunea în aer şi în sol. nerăşinoşi. de culoare verde-cenuşie. înţepătoare. Picea pungens Engelm. Dintre selecţiile înmulţite se cultivă în parcuri: 54 . de 6-10 cm. intra în componenţa masivelor alături de Picea abies şi Picea orientalis. În zonele cu climă umedă se foloseşte pentru garduri vii tunse şi perdele de împrejmuire (aliniamente dese). dispuse radial pe lăstarii erecţi. – molid înţepător. puţin recurbate. foarte compactă. Scoarţa este cenuşie. de culoare brună-gălbuie-deschis. cu acele verzi-albăstrui. formă pitică. arbori cu un port regulat se folosesc în aliniamente. foarte decorativ primăvara când apar noile creşteri. 50-60cm. A fost introdus ca arbore ornamental de la câmpie până în regiunea montană. ramuri şi lujeri divergenţi. Picea pungens var. ştirbiţi la vârf. cu acele albe argintii. rotunjite. În arealul natural atinge până la 50 m înălţime. Acele de 2-3cm lungime. scurţi şi groşi. cu ramuri scurte. oblongi. Picea abies var maxwellii. glabri.54).Picea abies var gregoryana. Se foloseşte în parcuri şi grădini. sferic-turtită. conformaţie regulată şi vigoare bună. Varietăţi: Picea pungens var. rigide şi lăstari divergenţi.5m înălţime. Cultivarele pitice sunt indicate pentru alpinarii şi chiar pentru cultura in jardiniere. lujerii viguroşi. frunzele mici. formă asemănătoare cu un cuib voluminos care la vârsta adultă ajunge la 1-1. conurile sunt cilindrice.

Picea pungens „Glauca Koster”. bruni-roşcaţi. lujerii (fig. flexibile şi puţin înţepătoare. formă sferic lăţită. neînţepătoare. rigide. cu înălţime de 10-15m. drepte.molid de Caucaz Specie exotică caucaziană (fig. Picea pungens „Glauca Montgomery”.5-7. şi are coroana îngustă şi columnară. acele de 1. Cultivaruri: 55 .molid de munte. ramuri foarte dese. asemănătoare cu cele de Picea pungens. conuri de 6-10 cm. Arbore până la 50 m înălţime. Relativ rezistentă la secetă şi fum. este astfel periclitat de îngheţuri. de formă larg conică. lucitori. dar de un brun mai deschis. până la 1cm. aşezate culcat pe lujer.5-2. culoarea se păstrează bine şi în timpul iernii. Picea engelmanni Parry . Creşterea la început mai rapidă. care acoperă tulpina până aproape de bază.5 cm. dar încetineşte în scurt timp. este unul din cei mai cunoscuţi şi răspândiţi molizi albăstrui-argintii. Atinge peste 40m înălţime (60m). scoarţa subţire de culoare brună-deschis. cu peri scurţi. ajunge la 2m înălţime. Temperament de umbra (aproape ca bradul) este sensibil la schimbarea bruscă a condiţiilor de mediu. acele foarte lucitoare şi scurte. cu vârful solzilor mai rotunjit. lăsând o cărare pe faţă cu un spaţiu liber. cu verticile neregulate. Specie exotică. 1-1. răşinoşi şi cu solzi alipiţi. Argentea Picea orientalis (L. cu areal vast pe versanţii vestici în Munţii Stâncoşi. Preferă locurile cu umiditate atmosferica mare. altitudinea 700. pitic. de 3. conurile scurte.Picea pungens „Glauca Globosa”. mugurii tomentoşi. laţi (1-3 cm).5 cm lungime.5). Glauca Picea engelmanni cv. îndreptate în sus. porneşte primăvara cu 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie de cât Picea pungens.5m înălţime.55) lucitori. cu solzi bruni. rotunjiţi cu marginile întregi. argintii-brumate. Creşte bine pe soluri luto-nisipoase. ace mai scurte pe creşterile tinere. lujerii scurţi şi glandulos-păroşi.) Link . bine aprovizionate cu apă. profunde. verzi. cu miros neplăcut. molid de Arizona. Are puţine cultivaruri: Picea engelmanni cv.2100 m.

verzi-lucitoare pe faţă.5). înalt). Secţia Omorika Picea omorica (Pan. de 3-6 cm. mucronat. Expansa. de 8-18 mm lungime. cu marginea rotunjită şi întreagă. cu înălţimea 1m Este introdus in exclusivitate ca arbore de parc. Arbore de mari dimensiuni. Arbore până la 30 m înălţime. brune deschise. subţire. „Nana”. Are puţine cultivaruri: Picea omorica cv. lujerii glabri. (înălţimea de 2m) Picea omorica cv.molid sârbesc Specie exotică cu areal foarte restrâns pe Valea Drinei . „Aurea”. bruni-gălbui (fig. „Nana”. columnară (în limba sârbă „omorica” înseamnă zvelt. cu două dungi albicioase pe dos. cu două dungi albe pe dos. cu coroana îngustă. acele turtite.Picea orientalis cv. cele de pe partea superioară a lujerului îndreptate înainte. cu solzi subţiri. Picea sitchensis (Bang) Carr – molid de Sitka Specie exotică din America de Nord. considerat relict terţiar. acele de 10-25 mm lungime.) Purk. fum si praf. neînţepătoare. brune. sunt dispuse în formă de perie spre faţa superioară a lujerului. Conurile de 5-10cm. Lujerii sunt cenuşii-bruni. cu vârful lung acuminat.56). cu înălţimi de până la maximum 60 m. turtite. cu un scurt mucron.: 25 m înălţime la 95 de ani.57). în tinereţe violaceae. la vârf triunghiular-obtuze. „Gnom”. Picea orientalis cv „Nutans”. se găseşte de-a lungul Coastei Pacificului. 56 . au solzi laţi. (înălţimea de 3m) Picea omorica cv. scurt păroşi (fig. în grădinile dendrologice de la Snagov şi Dofteana (Bacău) nu suferă de ger şi secetă. în Alpii Dinarici(fig. fiind foarte decorativ şi rezistent la ger. înţepător. cu solzi neregulaţi. cu margini galbene. Unul dintre cele mai frumoase exemplare in parcul de la Covasna. la vârf denticulaţi. ritidomul brun-roşcat. Conurile mici. cu ramuri pendente Picea orientalis cv. . (tufă de până la 1m înălţime) La noi apreciat ca arbore ornamental.

Înmulţirea prin butaşi. foarte des ramificat. cu verticile neregulate. Recoltarea este diferenţiată: în septembrie se recoltează seminţele de Picea glauca şi Picea pungens. cu ace verde deschis primăvara. seminţe mici. 57 . Florile unisexuat monoice. Lujerii lungi au muguri axilari din care se dezvolta în anii următori brahiblaste purtătoare de flori şi frunze. persistenţi. Pentru obţinerea puieţilor port-altoi. înrădăcinarea durează 2 ani.În parcuri si gradini dendrologice mai sunt introduse alte specii de molizi ca Picea obovata. în august-septembrie sau decembrie-martie. La Picea pungens se face altoirea prin alipire.18mm. semănăturile de Picea abies se menţin pe loc 2 ani. regulat. în sere. pe cei scurţi grupate în rozete sau smocuri. căzătoare. ace 8. Maturaţia anuală. Picea glauca. Arbore de marimea II. În cultură. cu butaşi din lăstari de 2 ani. Picea glauca „Conica” este sensibil la atacul păianjenului roşu. în aprilieiunie. Foarte apreciat este cultivarul „Conica”. în teren. în placaj lateral. Înmulţirea prin seminţe.6cm).Picea omorika şi Picea orientalis. altfel trunchiul nu va fi drept. mai târziu nuanţă uşor albăstruie. Înmulţirea prin altoire. creşte ca un con compact. Pregerminarea seminţelor în nisip umed 8. aripate. moi. lujeri lungi şi scurţi. varietăţile pitice. ace liniare. conurile au solzi pieloşi. primăvara. Arborii au coroana rară. pe lujerii lungi inserate spiralat. conuri mici (3. iar semănatul se execută în luna aprilie. Genul Larix Mill Include aproximativ 10 specii din emisfera nordică. Lăstarii pentru altoi să fie terminali.2. iar in decembrie-ianuarie la Picea abies. originar din America de Nord. cu înălţimea de 2. fără pungi rezinifere. Tutorarea se menţine mai mulţi ani. recoltaţi în perioada iunie-august. verticali. Picea glauca Voss (Picea canadensis) – molid canadian. Habitus conic.5 m.10 zile.

Laricele din ţara noastră aparţine ssp. În Sudeţi şi Tatra cresc la altitudini între 300 şi 800m. de aceea nu-i convin decât versanţi bine aerisiţi şi cu insolaţie puternică. îngheţuri frecvente. Larix decidua a migrat prin Siberia până în Europa încă din jurasic. în Polonia ajung chiar la 150-200m. Înrădăcinarea este dezvoltată mai mult oblic 58 . În postglaciar. aerisite. scheletice. Larix europaea) . La noi laricele spontan se concentrează în cinci centre montane: Ceahlău. În era terţiară (jurasic şi cretacic) în China Centrală s-au separat două grupe de specii ale genului Larix.larice. Bucegi. pseudogleizate. nevoile sale ridicate pot fi satisfăcute şi pe soluri relativ superficiale. cu prea multă umiditate. Laricetele naturale vegetează de regulă. care reţin bine apa. structurate. laricele european a rămas cantonat în zone montane şi premontane cu climat continental. decidua. laricele eurasiatic sa divizat în Larix decidua în Europa şi Larix sibirica în Siberia. Laricele (fig. în Alpii Centrali şi Orientali unde coboară până la 400m. cu areal fragmentat şi concentrat aproape exclusiv pe teritorii montane (fig. mai ales în Alpi. Creşte natural în Munţii din Europa Vestică şi Centrală. Strămoşul laricelui european este Larix glacialis. Nu suportă soluri compacte. Pentru cultura laricelui în aceste condiţii sunt periculoase îngheţurile târzii. Transpiraţia este intensă (primul loc la conifere). Larix decidua ssp. Pretinde soluri afânate. ierni aspre. cu textură uşoară bine drenate sau chiar pe stâncării. ajunge frecvent la 1700 (2000)m. în general se întâlneşte la altitudini de peste 1000m. Dacă precipitaţiile sunt bogate. una orientală. 58) este arbore de mărimea I şi atinge înălţimi de 40-50 m (60 m) şi diametre de 1-2 m. Lotru. carpatica (Larix decidua var polonica. argiloase. Munţii Gârbova. ajunge până la 2500 de m altitudine în amestec cu Pinus cembra. zadă Genul Larix datează din era secundară. caracterizate prin amplitudini mari de temperatură. sezon de vegetaţie relativ scurt.Larix decidua Mill subsp. Are temperament pronunţat de lumină.7). În Alpii Elveţiei. Specia se poate adapta cu succes în climate mai calde şi mai moderate. Apuseni. carpatica . lâncezeşte în văi umede. în climate continentale. iar altitudinea minimă este de 650m. în Alpii Maritimi şi Occidentali ai Franţei. alta occidentală din care s-a desprins Larix decidua şi Larix sibirica. În timpul glaciaţiunilor cuaternare. Laricele este o specie europeană.

gălbui. cu lujeri roşcaţi-violacei şi mugurii roşii (fig. Seminţele de 3-4mm lungime. foarte decorative. Acele de 2-3. bracteea ascunsă. mai ales în plantaţii tinere. Florile mascule galbene. negricioşi. Laricele are o creştere rapidă în tinereţe. cu fundul crăpăturilor de culoare roşie-violaceae. de 3-5cm. sunt izolate şi aşezate spiralat pe lujerii lungi. care porneşte mai devreme primăvara decât mugurii de pe lujerii lungi. concentrată în partea superioară a tulpinii. lujerii scurţi. cu suficientă umezeală.) Gard – larice japonez. Se compune din verticile neregulate şi ramuri orizontale. Longevitatea este de 400-500 ani. se desprinde în plăci neregulate. unde ocupă un areal restrâns. grupate în fascicule de 40. Preferă soluri profunde. Tulpina este dreaptă. au câte un mugure terminal. Conurile de 2-3 cm lungime. stau prinse pe un peduncul recurbat. la altitudini de 1200-2400m. toamna se colorează în violaceu. Creşterile cele mai mari în înălţime au loc la 25-30 de ani. Scoarţa este cenuşie. Au culoarea verde-deschis. cu bractee neevidente. Conurile aproape sferice. scurt ovoide sau aproape sferice. Arbore până la 30 m înălţime. persistente. Specie exotica endemică din Japonia (insula Honda). verzi-albăstrui. Are o mare plasticitate ecologică. rotunjiţi sau emarginaţi la vârf.şirădăcina este bine ancorată în sol. bine elagată. relativ îngustă. format de timpuriu. Florile sunt monoice: cele femele. de 1-3 cm lungime. Lujerii sunt subţiri. Larix leptolepis (Sieb. Necesită un climat montan-oceanic. & Zucc. grupate în fascicule de câte 30-40 pe lujerii scurţi. sunt concrescute cu o aripă de 7-8mm lungime şi fără conţin pungi de răşină. Acele căzătoare. cu numeroşi solzi imbricaţi. Frecvent se produce însăbierea (arcuirea) trunchiului la bază sau înfurcirea vârfului (sub formă de baionetă) etc. în condiţii de luminare neuniformă se dezvoltă asimetric. iar toamna înainte de cădere devin galbene-portocalii. rădăcinile devin superficiale. pendenţi. este foarte rară şi luminoasă.60). Coroana este conică. este destul de rezistent la îngheţuri târzii şi geruri de iarnă.5 cm lungime. cad târziu. pseudogleizate. solzii au 59 . Pe solurile argiloase. pagubele sunt provocate de rupturile de zăpadă şi vânt. cele femele roşii-carmin. cu precipitaţii şi umiditate atmosferică abundente. Rezistent la doborâturi de vânt. roşii-violacee. ritidom gros. brunedeschis. cu solzi concavi. fertile. la 3 ani poate ajunge la 1m înălţime. glabri.

iar temperatura 0. Polonia s-au obţinut puieţi şi prin butaşire în anumite condiţii (pe pietriş la o căldură de 220C şi irigare automată). începând de la vârste mijlocii devine neregulată. Argentea Larix leptolepis cv. pretenţioasă faţă de umiditate. De aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării. Cedrul este o specie termofilă. În Anglia. în majoritate inseraţi pe partea superioară 60 . până la 40 m înălţime. Cedrus atlantica (End. răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc. Prostrata. Înmulţirea prin seminţe: în aprilie-mai (recoltarea se face în martie şi conurile se usucă natural la soare). Pendula Larix leptolepis cv. în spaţii intravilane. atlantica] – cedru. Sunt introduse ca exemplare solitare. Preferă locuri însorite.2200m (fig. Lujerii. În climatul continental de la noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. Oradea) Este arbore de mărimea I. Asia Mică şi Himalaia.marginea superioară ştirbită şi mult răsfrântă în afară. cedru de atlas Specie exotica. ssp. Pyramidalis. cei scurţi. Larix leptolepis cv. grupuri şi garduri vii tunse (în poziţii bine luminate). cu ramuri groase. Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii staţionale (Macea. Bazoş. Speciile de larix suportă tunderea. La noi a fost introdus mai mult Cedrus atlantica. sunt foarte interesante. Cuprinde 4 specii cu areale restrânse în Cipru. Genul Cedrus Trew. Africa de Nord. tabulară. lungi şi scurţi. Cultivarurile: Larix leptolepis cv.50C). adăpostite.30 zile. Germania. unde creşte la altitudinea de 1400. prin uscare se depărtează mult de ax. Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe. Umbrirea şi uscarea sunt necesare la început. cu sămânţă nestratificată dar tratată cu miniu de plumb ori umectată două săptămâni (rezultate s-au obţinut prin refrigerarea seminţelor umectate 18.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger.8).

5-3cm lungime. înfloreşte toamna. este utilizat pe scară destul de largă în zonele din vestul Europei . de obicei persistentă. rigide. au forme variabile. iar după coacere se desfac în general greu. Subgenul Diploxylon Koehne Secţia Eupitys Spach. din zona boreală până în cea ecuatorială. cu multe subspecii şi varietăţi în emisfera nordică. sunt aripate (foarte rar nearipate). 3 sau 5 într-o teacă membranoasă. 61 . ovoidale. numită carenă. În climate continentale sunt obişnuit specii rezistente la ger şi secetă şi mai puţin pretenţioase faţă de sol. Florile sunt unisexuat-monoice. Maturaţia este bienală.61). Acele de 1.cedru Specie originară din etajul montan al Himalaiei. care cade în primul an. Solzii sunt de regulă îngroşaţi în partea de la vârf formând apofiza. Subgenul Haploxylon Koehne cuprinde specii care au câte 5 ace într-o teacă.a ramurilor (fig. se desfac foarte uşor de aripioară. Conurile erecte sau pendente. 25 de ace) pe lujerii scurţi. Genul cuprinde aproximativ 120 de specii de arbori. Maturaţia la 2-3 ani. verzi sau albăstrui. Frunzele aciculare. Cedrus deodora Loud. altitudinea de 22002700m. Apare în colecţia dendrologică de la Bazoş. ascuţite la vârf. solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. solzii cu o dungă brun-închis la partea superioară. Conurile erecte. brune. care prinde sămânţa ca un cleşte. Genul Pinus L. carenate. Genul se împarte în subgenuri şi secţii: Subgenul Diploxylon Koehne cuprinde specii de pin care au câte 2-3 ace (după specie) într-o teacă. persistente. apofiza poate avea o muchie transversală. simetrice sau asimetrice. Florile unisexuat-monoice. Seminţele aripate. foarte răşinoase. de 5-8cm lungime. rămânând deseori pe arbore până târziu. se schimbă la 3-4 ani. Seminţele stau câte două la baza fiecărui solz. ca la brad. Conurile în primul an se dezvoltă foarte puţin. rareori arbuşti. seminţele se împrăştie obişnuit în primăvara a treia. când solzii cad de pe axul conului. . grupate în fascicule. de 10-15mm lungime. câte 2. cu o proeminenţă numită umbelic. Pinii prezintă o deosebită importanţă ornamentală.

În centrul şi nordul Europei este arbore de câmpie. conurile simetrice. de la Atlantic (Pirinei. Aria de maxima răspândire este Bazinul Trotuşului. Carpaţi şi Caucaz are un areal discontinuu şi insular spre deosebire de zonele nordice unde arealul prezintă o mare continuitate. subatlantic) aria sa de vegetaţie se restrânge în continuare. Vârsta arealului actual euro-asiatic al pinului este apreciată la 4000. în zonele vestice şi centrale se localizează la dealuri şi la munte. cu o răspândire apreciabilă de la coline până în munţii înalţi.. În climatul boreal pierde teren în favoarea molidului. Carpaţi. Scotia) până la Pacific (ajunge la 70 020’ latitudine nordică. Este arborele cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre speciile răşinoase indigene. Apare pe soluri cu regim hidrologic foarte diferit. Cuprinde teritorii vaste în Europa şi Asia. Glaciaţiunile cuaternare duc la răspândirea sa pe arii vaste din refugiile terţiare iniţiale în Pirinei. puternic 62 . fiind una din cele mai răspândite specii de pe glob (fig. în parte refugii glaciare ale speciei La noi este o specie premontană şi montană. rămâne pe suprafeţe mici. În perioadele climatice care au urmat (atlantic. seminţe aripate. La noi în ţară. subboreal. Rhodopi.pin silvestru. Este foarte puţin pretenţios faţă de condiţiile edifice. expuse uscăciunii înaintate. deci depăşeşte limita polară a molidului. În prezent pinetele naturale ocupă suprafeţe restrânse. În Spania. a devenit specie predominantă. în postglaciar. Pinus sylvestris L.Secţia Eupitys cuprinde specii cu câte două ace într-o teacă. în staţiuni neprielnice altor specii. Este totodată foarte puţin pretenţios în raport cu troficitatea solului.9). Pinul silvestru ocupă un areal imens. menţinându-se mai ales în zona montană.6000 de ani. de la cele nisipoase. Suportă în bune condiţii gerurile puternice ca şi arşiţele prelungite. pin comun. Este foarte adaptabil în ceea ce priveşte umiditatea. Alpii Dinarici. Genul Pinus datează din mezozoic. până la cele cu apă în exces sau în turbării. Formele de Pinus sylvestris au fost identificate în sudul Europei în depozite pliocenice alături de Pinus mugo. creşte satisfăcător pe soluri cu humus brut. între circa 300m altitudine în Subcarpaţii Moldovei şi aproximativ 1700m în Munţii Retezat (unde excepţional ajunge la 1900 m altitudine în Bazinul Gemenele). Balcani.

ajung la maturitate în anul al doilea. de 6-12mm lungime.20 ani. dar nu egalează mesteacănul şi plopul tremurător. verde-albăstruie sau cenuşie. pe soluri nisipoase.5 ani. în multe cazuri. puţin răşinoşi. compacte. permeabile sau dimpotrivă. Mugurii sunt ovoizi. în partea bazală a trunchiului. la vârste mai mari creşterea se domoleşte. Pinul silvestru creşte viguros în tinereţe. relativ rigide. brun-verzui sau cenuşii. se îngroaşă şi se închide la culoare. care realizează frecvent înălţimi de 25-30m. puţin răsucite. la 15. de culoare deschisă. durează 2-3 ani. acuţi. Înrădăcinare variabilă. în turbării sau pe stâncării. Rusticitatea acestei specii este deosebit de mare. periodicitatea fructificaţiei este de 3. până la foarte profundă. pe soluri nisipoase afânate. Acele. În turbării rămâne pipernicit. la maturitate capătă uneori formă caracteristică tabulară. Fructifică devreme. Pinul silvestru este o specie pionieră tipică. câte două într-o teacă. Longevitatea 200-300 ani. calcaroase sau pe stâncării. Scoarţa dezvoltă de timpuriu un ritidom de culoare roşiatică-cărămizie. scheletice. aşa că dimensiunile atinse la 100 ani rămân inferioare celor realizate de molid şi brad. aripate. cu carene puţin proeminente şi umbelic nemucronat. când ating 3-7cm lungime. iar la vârste mari. Conurile. încolţesc repede după semănare şi sunt relativ uşoare.acide. Coroana este piramidală numai în tinereţe. îşi pierde rectitudinea în partea superioară.62) este un arbore de talie mare. Dar cele mai frumoase creşteri se realizează pe soluri relativ bogate în substanţe nutritive şi fără exces de umiditate. care se exfoliază în foiţe subţiri. 63 . cu mare capacitate de adaptare. Lujerii groşi. Tulpina este mai puţin dreaptă decât la ceilalţi arbori răşinoşi. sunt ascuţite. neaerisite. uneori până la 40 (50)m şi diametre de 1m. pe soluri superficiale. de la superficială. Pinul silvestru (fig. mai ales în păduri rărite sau la arborii izolaţi. de 3-7cm lungime. scurt dar evident pedunculate. apofiza rombică. brunecenuşii. poate să atingă dimensiuni apreciabile şi să formeze tulpini de calitate pe stâncării lipsite aproape complet de sol mineral. ovo-conice. neregulat ramificată. devenind crăpat. relativ grele. Seminţele de 35mm lungime. brun-cenuşiu. care dispun de capacitate mult mai mare de fructificaţie şi diseminare. Are temperament pronunţat de lumină. se bifurcă sau se desface într-o serie de ramuri groase.

ssp. Alpii Italiei şi Austriei. Dintre formele horticole prezintă interes cele de talie mică: Pinus sylvestris „Pumila”. sesile sau scurt 64 . nigra (Pinus austriaca) – pin negru. rigide. în care se dezvoltă bine alţi arbori. Este o specie de regiuni mediteraneene. Conurile sunt grupate câte 2-4. relativ deasă. sud-vestul Franţei. Tulpina este dreaptă. Grecia. cu îngheţuri târzii. Turcia. expuse încălzirii excesive şi uscăciunii înaintate (terenuri degradate). cu ace rigide de 4 cm. Lujerii viguroşi. Pinul negru manifestă amplitudine ecologică mai limitată decât pinul silvestru.Este sensibil la vătămări produse de vânt sau zăpadă. răşinoşi. mai rigide. formă pitică. Dezvoltă puternic rădăcinile laterale. până la negricioşi. Mugurii sunt cilindrici. atingând 40m înălţime. de 12-24 mm lungime. bruni cenuşii. ceea ce îi permite să se ancoreze bine pe solurile superficiale. apare pe soluri cu texturi diferite. formă arbustivă deasă. însorite şi calde. tolerează calciul dar poate vegeta şi pe soluri acide. până la 1m înălţime. sunt evident mai lungi (8-14cm). Ucraina. pe soluri scheleto-pietroase sau stâncoase. Pinus silvestris „Globosa viridis”. îngrămădite spre vârful lujerului. Vegetează bine în condiţii staţionale grele. cu ace de 10cm. durează 4-6 ani. Pinus nigra Arn. de culoare cenuşie sau cenuşie albicioasă (mugurele terminal). Acele. mai regulată şi cu mai puţine deformări în partea superioară decât la pinul silvestru. Este nepretenţios faţă de substanţele din sol. având coroane rare. în cele mai multe cazuri nu depăşeşte însă 30 m.10). Coroana ovoid-piramidală. arbuşti şi plante erbacee. de timpuriu se formează un ritidom gros. Bulgaria. rare (suportă totuşi destul de bine gerurile de iarnă din ţinuturile mai nordice). pin negru austriac Specie exotică. Spania. devine largă. adânc crăpat. chiar în Africa de Nord (fig. creează un mediu climatic specific. originară din terţiar. Are temperament de lumina dar mai puţin pronunţat ca pinul silvestru şi protejează mai bine solul. Solul se acidifică din cauza litierei greu alterabile. Este un arbore de talie mare. verzi. des ramificată. tabulară numai la vârste mari. ocupă un areal mult mai restrâns decât pinul silvestru. 3-5m înălţime. mari. cenuşiu-negricios. câte două într-o teacă. mai ascuţite şi mai negricioase decât la pinul silvestru. Insule izolate formează în ţara noastră în Banat. luminoase.

montan şi subalpin. pe stâncării. iar periodicitatea fructificaţiei 2. Almăjului. ace mai închise.2300m în Carpaţii Meridionali.63). Seminţele au 5-6 mm lungime. Este specie arbustivă.Ion) – pin negru de Banat Creşte spontan în Banat şi vestul Olteniei (Munţii Cernei. foarte rigide şi înţepătoare. cu apofiză lat-rombică. sunt aproape sesile. Solurile prea umede şi văile înguste sau depresiunile în care se acumulează zăpada în cantităţi excesive sunt evitate.) – jneapăn. lucitoare. vegetează la 1400. orizontale. închis. Se deosebeşte de specia tipică prin tulpini foarte bine conformate. cu un ghimpe scurt pe solzii superiorii. de 4-7 (10) cm lungime. Apofiza cu carene ascuţite. Valea Dunării-Tricule). Lujerii sunt bruni până la cenuşiu-negricioşi. alcătuieşte tufe compacte. La noi. cu coroane etajate. cu umbelic brun-întunecat. brune. Conurile solitare sau în verticile. rigide. în consolă. fiind totuşi mai adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase. pin de munte. jep. de un verde. Arealul este european.64). carenă evidentă şi umbelic central. ovoid globuloase. Acele câte două într-o teacă. Manifestă cerinţe ecologice similare cu ceilalţi pini negri. între 150 (Tricule) şi 1500m altitudine (Munţii Mehedinţi) fiind un endemism al Carpaţilor Sudici (fig. câte 2-4. are tulpini culcate şi ascendente cu înălţimea până la 2m. cu o aripă neagră. Este un frumos arbore ornamental. strălucitoare (fig.3 ani. Pinus mugo Turra (Pinus montana Mill. scurt 65 . mugurii răşinoşi. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate. de 2-5 cm lungime (mai mici decât la ceilalţi pini indigeni). conuri galbene sau galben-verzui. Pretinde umiditate în aer şi sol. pe stâncării calcaroase. de 3-6 cm lungime. Maturaţia conurilor este bienală. (Pinus nigra var banatica Gera get. specie oligotermă se dezvoltă bine pe versanţi umbriţi. în munţii înalţi. ovoide sau ovoid-conice. brune-gălbui. Mehedinţi-Domogled.1500m în Carpaţii nordici şi la 1600.)Novak. puţin proeminentă.pedunculate.(fig. chiar în condiţii de vegetaţie grele. lujeri galbeni şi verzui-violaceu.10). elastici. greu de străbătut. Longevitatea 400-500 ani Pinus nigra ssp banatica (Barb.

foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. Conurile. rigide. mai ales în Canada (fig. neînţepătoare. tari. „Gnom”. Rezistă bine la ger şi secetă. cu înălţimi de 1. din răşină se extrage terebentină de calitate superioară. apofiza aproape plană. adeseori recurbate. Cultivare – „Mops”. uscate. asemănătoare pinului silvestru. câte două în verticil. cenuşii. brune sau cenuşii.65). galbene. Acele. Coroana este rară. câte două ace într-o teacă. cel mai răspândit pin pitic. cu crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului (fig. şi compact. În culturi nu a dat rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri degradate. răsucite şi curbate. scheletice.3m. cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu. adeseori cu un inel negru împrejur. arbust târâtor cu înălţimea de 2. Seminţele mici. tufă compactă. divizată în subunităţi. în secţiune transversală semicirculare. cu ramuri subţiri. Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster). galbenă-verzuie. Longevitatea 100-200 ani. scurte.5m înălţime.mucronat. considerate varietăţi sau chiar specii distinste. Este apreciat şi din punct de vedere peisagistic. Secţia Banksia Mayr. cu solzii strâns alipiţi. Conurile se pot dezvolta şi 66 . de 3-6 cm lungime. În cadrul zonei naturale de creştere jneapănul prezintă importanţă datorită însuşirilor de protector şi fixator al coastelor erodate. foarte răspândită în America. Pinus banksiana Lamb – pin banksian Specie nord-americană. Creşterea este foarte înceată. Acele câte două. În Masivul Bucegi s-au constituit rezervaţii de jnepenişuri. de 2-4cm. datorită eficientului control hidrologic pe care-l exercită în bazinele alpine. până la 1. În arealul natural este considerată specie pionieră. neregulată. Lujerii sunt bruni-gălbui. Este o specie variabilă. pin pitic. poate vegeta pe soluri sărace. glabri. asimetrice. de culoare deschisă. conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân câţiva ani în coroana.12).Pinus nugo var. globulos.5-2m. de exemplu: . Arbore de până la 25 m înălţime. a grohotişurilor. mughus.

Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg. Secţia Taeda Spach. periodicitate anuală. de 4-6 mm. Arborii vârstnici au coroane largi. rigide. Longevitatea este relativ redusă (maxim 200 ani). Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică. în nord până în Canada (fig. 5. Acele câte trei. Conurile simetrice. pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. – Pin galben. urcă până la 2000m altitudine. cad imediat după diseminare. globuloase. Atinge înălţimi de până la 25 m. mai adaptate la uscăciune în aer şi sol. pietroase sau nisipoase. Tulpina dreaptă. de-a lungul Pacificului. impresionante. lungi de 7-14 cm. din muguri proventivi. fragmentat. La noi.6 ani. abundent şi aproape anual. 67 . aproape drepte. Pinus rigida Mill. asimetrice. răsucite. patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă.12). pe soluri uscate. Secţia Pseudostrobus Endl. Seminţe lung aripate. În sud ajunge până în Noul Mexic. de 3-7 cm lungime. Fructifică la vârste mici. Pinus ponderosa Laws. aproape sesile. Scoarţa este brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. de 2-4 mm lungime.direct pe tulpină. de climat rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi. având solzii cu vârfurile dezlipite. răşinoşi. Conurile ovoide. Se disting populaţii nordice. negricioasă. Creşterile încetează practic la 100 de ani. îndeosebi sub raport climatic. creşte la altitudini de 900-1000m. Specie exotică din estul America de Nord (fig. au apofiza rombică. de culoare verde-închis. Maturitatea arborilor forte timpurie. carenată. Cuprinde pini cu trei. Coroana rară şi neregulată.12). Maturaţia are loc toamna a doua sau în anul al treilea. Lujerii tineri bruni-gălbui. are capacitate de lăstărire. La noi se cultivă doar ca arbore de parc. apoi cenuşii-roşcaţi. Mugurii ovoid-alungiţi. umbelicul proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit. conurile se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani). Sămânţa triunghiulară. cu ramificaţii orizontale. Sămânţa este mică.

mugurii mari. după căderea acelor. de unde şi denumirea de „pin galben”. după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o rozetă pe ramură. Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate. Pinus jeffreyi Grev et.52. Ca specie ornamentală. La noi se cultivă mai ales în scop ornamental. câte trei într-o teacă. alb-cretaceu. Acele. teaca rămâne pe lujer până la 10 ani. Trunchiul cu un ritidom gros. răşinoşi şi solzi cu vârful dezlipit (fig. simetrice. rezistând bine la secetă şi ger şi manifestă exigenţe mari faţă de sol. Arbore de până la 50 m înălţime. crăpat în plăci neregulate. având consumuri specifice mici de elemente nutritive. cu muguri mari ovoizi-cilindrici.67). terminat într-un ghimpe puternic. mobile sau cele mlăştinoase. răşinoşi. cilindrici. rigide. în smocuri la vârful lujerilor. Lujerii brun-verzuibrumaţi. drepte sau puţin îndoite. cu apofiza brună-lucitoare. Conurile până la 7-8 cm diametru. este cenuşie. Coroana este îngust piramidală.67). cu apofiza proeminentă şi umbelic prevăzut cu ghimpe. Improprii pentru cultura sa sunt solurile nisipoase. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. Sămânţa obovoidă. de 6-19 mm. Lujerii sunt foarte groşi. Arbore de mărimea I. Conurile câte trei sau patru în verticile. sunt lungi de 8-15 cm. brune-roşcate. ovoid-conice. Prezintă amplitudine ecologică largă. uneori recurbat. puternic carenată şi umbelic caracteristic. formând de timpuriu ritidom gros. uneori două sau cinci. cu coroana globuloasă până la tabulară. 68 . o fâşie îngustă în lanţul muntos din apropierea Coastei Pacificului. în regiunea de câmpie. sunt pedunculate. de 12-16 cm. Balf Specie originară din America de Nord. partea internă a scoarţei are culoare gălbuie. mai adesea câte două într-o teacă. Tulpina dreaptă. lungi de 10-25 cm lungime. verzicenuşii sau glaucescente. strălucitoare. cu puncte negricioase (fig.Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice. în general rigide. scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă. Acele câte trei într-o teacă. lungi de 12-28 cm.5 m diametru. scopulorum acele sunt mai scurte. cu areal restrâns. se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi. dispuse terminal. La Pinus ponderosa var. Cultura sa în ţara noastră ar putea prezenta interes în zonele mai uscate. crăpat în plăci neregulate. atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1. de un verde-închis. ascuţite.

Creşte activ în tinereţe. Sub aspect ecologic. Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în substanţe nutritive şi humus. Arealul este vast (fig. Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă. de pe roci silicioase. Creşteri viguroase se realizează şi pe soluri mai sărace şi acide.recurbat. Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a portului globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau glaucescente) şi conurilor foarte mari (7. necarenată şi umbelic terminal. aproape cilindrice. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii. În staţiuni de luncă şi 69 . ferite de extreme climatice. aspră. Subgenul Haploxylon Koehne. dar profunde. dar foarte sensibil la secetă. cerinţele ecologice ale pinulu strob au fost în mare măsură verificate. bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni cu ierni blânde. profunde şi cu suficientă umiditate. Secţia Strobus Sweet. În partea nordică a teritoriului respectiv. sunt frecvente. în parcuri publice şi grădini dendrologice. În culturile indigene. afânate. începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Culturile de interes ornamental. se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1800km. pendente. Specie exotică din America de Nord. ferite de uscăciune.12). în momentul căderii conurile lasă aderentă pe lujer rozeta bazală de solzi. cu apofiza puţin proeminentă. în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300m). Vegetează din ţinuturi cu clima foarte variată. – pin strob. Seminţele mari. În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea.8cm diametru). Pinus strobus L. lujeri subţiri iar conurile lungi. în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă. Ca şi la pinul galben. niciodată ghimpos. pinul strob rămâne mai mult arbore de câmpie. în staţiuni diferite. pin neted. răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său (întins pe circa 1900km). cu aripa de circa două ori mai lungă decât sămânţa. lungi de 10-14 mm.

„Pendula”. zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii. apofiză subţire. Pinus strobus cv. cu pungi de răşină. dispuse inelar. cu ramuri răsucite. deoarece există pericolul ca diseminarea să se facă rapid. de circa 5-10 cm lungime. Longevitate mare. fiind rezistentă la doborâturi de vânt. sunt dotate cu o aripă îngustă. Conurile trebuie să fie recoltate la timp (augustseptembrie). pinul strob (fig. cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri. cu solzi bruni. Cultivaruri cu valoare ornamentală mare: Pinus strobus cv.90%. cu ace verzui albăstrii.68) atinge înălţimi mari. „Glauca”. „Contorta”. 1m Maturitatea arborilor este timpurie. la 20-30 de ani. Pinus strobus cv. puţin proeminentă şi umbelic terminal. „Minima”.. Se preferă semănăturile de toamna. „Prostrata”. Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70. periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul negru. verzui-cenuşie. câte cinci la un loc. pitică. elagajul lasă de dorit. Acele. Cultura pinului strob este relativ uşoară. la noi în unele staţiuni a depăşit 30 m. Pinus strobus cv. În ţara de origine. destul deasă. a fost insuficient verificat. Are temperament de semiumbră. flexibile. aplicându-se tehnologia clasică cunoscută de la alte răşinoase. Scoarţa este subţire. Pinus strobus cv. de 5-6 mm. Seminţele lungi. stau răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani. se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri. cilindrică. flexibile. Ritidomul apare spre baza trunchiului şi numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă.de terasă. până la 50 m. de 10-15 cm lungime. mult timp netedă. cu ramuri întinse pe sol. Tulpina dreaptă. plan. Creştere rapidă. rămân adeseori până spre baza tulpinii. lucitoare. sub formă de cioturi groase. caracteristici. 70 . sunt îngustcilindrice. Suferă de atacul ciupercii Cronartium ribicola. de culoare verzuie-cenuşie. verzui-albăstrui. încovoiate. Plantulele necesită umbrire în primele două luni. dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. aşezate spre vârful ramurilor. Conurile. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi. Coroana piramidală. iar urmele verticilelor. pendente. subţiri.

Seminţele de 7-9 mm lungime. Acele. cu apofiza brună-gălbuie. de 10-18 cm. în staţiuni caracterizate prin climat umed. Pinus excelsa) – pin de Himalaia Specie exotică. relativ rigide. dar foarte lungi. scoarţa cenuşie. pe pedunculi de 2-5 cm. glabri. aspre la pipăit. după împrăştierea seminţelor rămân încă mult timp pe arbore. sunt brumate-albăstrui. câte cinci într-o teacă. 71 . moi. lungi de 7-10 (12) cm. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani cu cinci ace. striată longitudinal. lemnul conţine multă răşină. Seminţele de 8-10 mm lungime.69). ca şi scoarţa tânără. Staţiunile recomandate sunt cele din zonele montane inferioare şi de dealuri. din Grecia. formând arborete pure sau de amestec cu Cedrus deodara sau Abies pindrow. pendente. aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive. cu soluri profunde şi reavăne. scurt pedunculate. aripate.9) între 1600 şi 4000m altitudine. Scoarţa netedă în tinereţe. Conurile terminale. crăpat longitudinal. prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă. lucitori. Pinus peuce Grieseb – pin grecesc Specie endemică din Munţii Balcani. cu climat moderat şi suficient de umed. cenuşiu-verzuie. glabri. atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig. de 15-30 cm. La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora. răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig.Pinus griffithii Mc. Lujerii relativ groşi. Acele câte cinci. unde vegetează în etajul montan superior şi subalpin până la 2200m altitudine. având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral. drepte. cu tulpină dreaptă. erecte. Bulgaria. lujerii şi conurile. lungi de 8-15 cm. La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice. în mănunchiuri îndreptate spre vârful lujerilor. verzi-brumaţi. verzui. mai târziu cu un ritidom solzos. cu numeroase pungi de răşină. şi Albania. Coroana este larg-piramidală. Arbore de până la 30 m înălţime. subţiri. Clelland (Pinus wallichiana. stau multe îngrămădite spre vârful lujerilor. lucitori. Lujerii relativ groşi. piramidală. Conurile foarte lungi. cu ramuri scurte. Creşterea este rapidă în tinereţe. dând un aspect foarte decorativ. în tinereţe subţire şi netedă. cu pungi de răşină. rezultând astfel o coroană îngustă. de 2-3 cm. Arbore de până la 50 m înălţime.

de 5-10 cm lungime. destul de rigide. subţire şi adânc brăzdat. în special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră. Pinus cembra L. Apofiza prezintă umbelic terminal. compactă. Tulpina conică. La noi se întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere. aşa încât după 30 de ani arborele capătă un aspect tufos. Făgaraş. Mugurii sunt ovoizi. în tinereţe verde-cenuşie şi netedă. acide. iar în cele înalte devine relativ pretenţios faţă de lumină .4 luni. lăţită la bază. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin. plan. formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu. drepte. indehiscente. Înrădăcinarea este pivotantă. Conurile sunt erecte. pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000m altitudine (în Alpi 2500m) în zona Tăului Negru. ramificaţia la început verticilată. cu coroană ovoidă. Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. în văile cu fenomene glaciare. Scoarţa. Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă. de pe granite. rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. flexibili. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3. cu vârful evident îndreptat în sus. lucitoare. caracteristic nearipate. rădăcinile laterale puternice îi asigură o bună rezistenţă la vânt. durează 3-5 ani. variaţii termice extreme şi vânturile puternice de la altitudinile mari. micaşisturi etc. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul. fine. seminţele mari. Lujerii. – Zâmbru Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor.Secţia Cembra Spach. în Munţii Rodnei. câte cinci într-o teacă. devine apoi neregulată. sau cu aripă foarte scurtă. glabri în al doilea an. unde coboară la aproximativ 1200 m altitudine. Acele. destul de groşi. Florile 72 . Calimani. Ţarcu şi mai ales în Retezat. Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru. Necesită soluri bogate în humus. brun roşcaţi. îngrămădite la vârful lujerilor. ascuţiţi. bruni sau gălbui-roşietici şi tomentoşi. la maturitate cad întregi. Bucegi. şisturi cloricito-sericitoase. gneise. Godeanu. Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice. răşinoşi. cu regim normal de umiditate. verzi-întunecate.

alungite. în grupuri. Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară. lăţită şi cu umbelic terminal. denumite coconari. Recoltarea conurilor se face diferenţiat. prin iunie-iulie. Pot fi plantaţi izolat. „Aureovariegata” Pinus cembra cv. Puterea germinativa este de 60. sunt violaceubrumate în tinereţe. longevitatea putând depăşi 1000 de ani. Solzii cărnoşi. Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane. subsesile. coroana devine cu vârsta mai mult sau mai puţin neregulată. unde climatul corespunde. mari. de multe ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsăsri. erecte. Pinus cembra şi Pinus 73 . cele mascule elipsoidale. au tegument tare. 6. „Pygmea” Maturaţia este bienală. cele femele violet-roz. Seminţele ovoide. brune la coacere. Pinus griffithii şi Pinus ponderosa. de 8-12 mm. cât şi pentru adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. de 5-8cm lungime. Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în recipiente de gradină. asemenea unor lumânări. datorită creşterilor tinere. Înmulţirea prin seminţe. Creşterea în înălţime este foarte înceată. lăţitela bază. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente. germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani).10 ani. dar susţinută. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată primăvara. uneori în masive. au apofiza puţin bombată. Înfloreşte târziu. în septembrie pentru Pinus strobus. „Glauca” Pinus cembra cv. brunroşcat. câte 2-4 în verticile. fiind striaţi longitudinal pe spate. conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează. fenomen care permite împrăştierea lor. Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere. În culturile ornamentale se folosesc cultivarurile: Pinus cembra cv. atât pentru frumuseţea lor. şi spre iarnă pentru Pinus mugo.80%. prevăzut cu un mucron scurt. sunt nearipate şi comestibile. în octombrie pentru Pinus sylvestris. „Glabra” Pinus cembra cv. groşi. mai ales în nordul ţării. Conurile terminale.sunt unisexuat-monoice. roşii carmin şi sesile.

din S. speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna. Include trei specii de arbori de mari dimensiuni. După extragere seminţele se păstrează în vase închise la rece şi întuneric. se recomandă recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni. pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea mugurilor în faza de alungire. dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon. la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece. Pinus aristata (secţia Parryana). eventual cu pregerminare. solzoase sau scvamoase. deseori căzători şi frunze persistente sau caduce. pinul cu trei ace. excepţie face genul Athrotaxis. aciculare. Conurile cu solzi lemnoşi sau pieloşi.W. Genul Taxodium Rich.(secţia Pinea). Florile unisexuat-monoice.80 de zile.) Rich şi Taxodium ascendens Boongu. Se seamănă toamna şi primăvara. sau se stratifică seminţele 70. ca port-altoi pentru cele cu două ace Pinus sylvestris.A) sau persistente (Taxodium mucronatum Ten. Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L. cele femele terminale. cu câte 2-9 seminţe aripate sau nearipate. în America de Nord şi Asia estică. din Mexic). cu frunze căzătoare (Taxodium distichum (L. cu lujeri scurţi. Înmulţirea prin altoire.nigra. se utilizează numai plante mamă tinere. La unele genuri bracteea concreşte cu solzul.. Familia TAXODIACEAE F. valvaţi. Înmulţirea prin butaşi. endemic în Tasmania (emisfera sudică). răspândite în regiunile calde şi temperate ale emisferei nordice. În placaj pentru varietăţi.Neger Cuprinde 10 genuri exotice. Foarte greu. În pepiniere. Sunt arbori de dimensiuni mari şi foarte mare.U. 74 .

Taxodium distichum (L.) – chiparos de baltă Specie exotică originară din America de Nord, din regiunile de coastă şi de mică altitudine ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic (fig.14). În interiorul continentului, formează o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. Nu se găseşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea. În ţară, cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Craiova, Braşov etc). Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în Arboretumul Simeria, pe malul canalului Strei, au diametre de aproximativ 1m. În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice bogate în precipitaţii şi fără variaţii mari de temperatură. În Europa, s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate, fără a rezista însă în condiţii de continentalism accentuat (geruri puternice, secete prelungite). Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. Astfel, în ţinuturile meridionale, datorită pneumatoforilor, poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. În ţara noastră, în asemenea staţiuni extreme, la câmpie, se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile higrofile indigene (ca salcia albă, aninul negru, plopul alb). Creşte totuşi viguros pe soluri cu umiditate moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau soluri foarte sărace (Letea). Are temperament de lumină. Chiparosul de baltă realizează în patria de origine înălţimi de până la 50 m şi diametre până la 4 m. Tulpina este dreaptă, groasă, bine elagată, cu o bază puternică, muchiată, din care pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii, protuberanţe ca nişte genunchi, de până la 2 m înălţime, cu funcţii respiratorii. Pe solurile cu umiditate normală, pneumatoforii nu se mai formează. Scoarţa este brună-roşcată, ritidomul subţire până la bătrâneţe, ce se desface în fâşii înguste. Coroana este piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, răsfirată, transparentă, luminoasă, protejează foarte slab solul. Lujerii sunt de două tipuri: cei terminali, persistenţi, bruni-lucitori, glabri, cu muguri şi frunze solzoase, mici, dispuse spiralat, ce cad toamna după un timp de la uscare; cei laterali, căzători, subţiri, lipsiţi de muguri, poartă frunze aşezate distic (fig.71). Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare, de 1-1,5 cm calde,

75

lungime, înguste, turtite. Acele, toamna, capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii, arborele rămânând peste iarnă desfrunzit. Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în inflorescenţe ramificate, cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte. Conurile globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi, romboidali, mucronaţi. Seminţele nearipate, de forme neregulate, mari, bogate în răşină, câte două la subsuoara fiecărui solz, se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol. Se poate regenera vegetativ, lăstărind şi butăşind. Maturitatea este timpurie, fructifică la 30- 40 ani. Puieţii au creşteri active, din primul an, realizează înălţimi de 50cm. Este o specie deosebit de longevivă, până la 5000- 6000 ani. Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile, îngheţurile şi seceta. Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă, cât şi datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul de vegetaţie. Chiparosul se foloseşte solitar şi în grupuri, pe marginea lacurilor şi cursurilor de apă. Se obţine din sămânţă sau prin butăşire. Prin seminţe, conurile se maturează în octombrie-noiembrie, după recoltare se păstrează până în martieaprilie, când se stratifică o perioadă scurtă şi se seamănă în sol reavăn, cu umiditate constantă. Semănatul se poate face în răsadniţe sau paturi nutritive. Plantele tinere se protejează de temperaturile scăzute. Se recomandă utilizarea puieţilor de talie mare, repicaţi şi produşi cu balot de pământ.

Genul Sequoia Endl.
Cuprinde două specii originare din vestul Americii de Nord, arbori de dimensiuni impresionante şi foarte longevivi.

76

Sequoia

gigantea

(Lindl.)

Dechne

(Wellinngtonia

gigantea,

Sequoiadendron giganteum) – arborele mamut, sequoia. Specie răspândită pe o fâşie îngustă din Munţii Sierra Nevada (fig.14). Creşte la altitudini de 1500- 2400m, în amestec cu Pinus ponderosa. Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane, Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea, Baia Mare), unde au creşteri active mai ales în diametru. Este o specie sensibilă la secetă şi geruri. În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde, bogate, permeabile, revene, cu conţinut redus de carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile. Are temperament moderat de lumină. Arbore gigant, ajunge la 100m înălţime şi diametre impresionante, de peste 10m. Tulpina conică, lăţită la bază, are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. Ritidomul depăşeşte 0,5 m grosime şi este fibros, cu crăpături adânci, brun-roşcat. Coroana piramidală, deasă, cu ramurile puternice. Lujerii, la început verzibrumării, apoi bruni-roşii, cu muguri nuzi, neevidenţi. Frunzele sunt aşezate spiralat, mici, de 3-12mm lungime, solziformrme-aciculare, lanceolate, cu vârful ascuţit, puţin îndepărtat de lujer, baza decurentă, lăţită, cu două dungi de stomate pe dos; după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii laterali. Conurile sunt ovoide de 4-8cm lungime, roşcate-întunecat, cu solzi scutiformi, valvaţi, prelungcuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită, cu un scurt mucron la mijloc (fig.71). Seminţele sunt mici, de 3-6 mm, câte 3-9 sub fiecare solz, eliptice, turtite, cu două aripi înguste. Fructifică abundent, la 2- 3 ani, puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %. Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000- 4000 ani. La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală, impresionează prin dimensiuni şi portul său regulat. Se obţine din sămânţă. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de primăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor târzii. Necesită protecţie împotriva arşiţei.

77

Sequoia sempervirens (Lamb.) Endl. Cu frunze aciculare, persistente, nu a fost introdus la noi din cauza climatului continental (în vestul Europei s-a acomodat).

Genul Metasequoia Hu et. Cheng.
Genul a fost descris pornind de la specii fosile. În 1941, în China, a fost descoperită specia Metasequoia glyptostroboides Hu et. Cheng. În arealul natural au fost identificate aproximativ 1000 de exemplare la altitudinii cuprinse între 500 şi 1400 m. La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria, Cluj, Craiova, Gurahonţ, Braşov). Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic moderat, precipitaţii abundente şi soluri profunde. Este un arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime. Tulpina este dreaptă, cu baza îngroşată, canelată şi ritidom subţire, brun-roşcat, exfoliabil în fâşii. Coroana este piramidală, rară. Prezintă două feluri de lujeri: lungi, terminali, necăzători, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi de 3-4 mm lungime, opuşi: şi scurţi, distici, opuşi, caduci toamna (ca la chiparosul de baltă). Frunzele căzătoare, aciculare, turtite, lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm, cu baza decurentă, verzi-glaucescente pe faţă, verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos. Florile unisexuat-monoice; conurile subglobuloase, de cca.2,5 cm diametru. Seminţele de 4-6mm lungime, cu două aripioare laterale inegale. Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat, dar suficient de umed, chiar şi pe soluri hidromorfe. Este o valoroasă specie de parc.

Genul Cryptomeria D. Don.
Cryptomeria japonica L. Don. Specie exotică, originară din Japonia şi China. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale până la 1800m altitudine. În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea. Se comportă mulţumitor în climate temperat moderate, cu precipitaţii bogate. Preferă climate blânde, cu umiditate ridicată tot timpul anului, soluri bogate, bine drenate, cu umiditate suficientă în sezonul estival. Are temperament de umbră.

78

La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii, o parte din lujeri se brunifică iarna, dar se refac primăvara. În patria de origine atinge dimensiuni mari, înălţimi până la 45m. Are tulpina dreaptă, conică; ritidom brun-roşiatic, ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste. Coroana este piramidal-ovoidă. Lujerii anuali sunt verzi, apoi bruniroşcaţi, iar mugurii nuzi, ascunşi la subsuoara frunzelor. Frunzele persistente, aciculare, subulate, aşezate spiralat în jurul lujerului, sunt curbate şi cu vârful ascuţit, iar la bază decurente; destul de rigide, lungi de 12-15 mm, cu trei sau patru muchii. Florile mascule sunt în formă de amenţi, îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele sunt ovoid-sferice, dispuse terminal, pe lujerii scurţi. Florile apar de cu toamna, dar se dezvoltă numai primăvara. Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime. solzii lemnoşi, imbricaţi, la vârf cu 3-6 dinţi; bracteea concrescută numai la bază, cu vârful îndoit. După diseminaţie, conurile rămân pe arbori. Seminţele mici, de 4-8mm lungime, câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz, sunt lanceolate, turtite, cu aripioare laterale înguste. Maturaţia este anuală. Lăstăreşte şi marcotează. Se utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase, cu ierni blânde. Are frunziş aparte, iar conurile mici, sferice (1-3 cm), cu aspect rugos, la început verzi, apoi brune, care rămân mult timp pe plantă sunt decorative. În parcuri şi grădini se folosesc cultivaruri de talie redusă: Cryptomeria japonica „Elegans”, cu înălţimea 4- 5 m, formă compactă, larg piramidală, cu frunziş fin, ace (1-2cm) subţiri şi flexibile, detaşate de ax, iarna se colorează în bronz spre brun-roşcat; Cryptomeria japonica „Globosa nana”, formă pitică, 1-1,5m înălţime, sferic turtită, cu ramuri dese care sunt acoperite cu frunze ceva mai mici; vara este verde deschis, iarna verde-glaucescent. Cryptomeria japonica „Aurea-variegata”, Cryptomeria japonica „Elegans aurea”, Cryptomeria japonica „Fasciata”, cu remuri şerpuitoare. Fiind o specie deosebită, mai ales ca plantă solitară sau asociată cu specii faţă de care se evidenţiază (Chaemaecyparis lawsoniana). Formele pitice în stâncării sau în combinaţii de răşinoase pitice sau plante floricole. Se obţine din sămânţă, marcote sau butaşi, formele horticole prin altoire (în sere, cu port-altoi crescuţi în ghivece). Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe bine protejate peste iarna, se pot semăna şi primăvara

79

(seminţele vor fi păstrate în amestec cu praf de cărbune în recipiente ermetic închise). Se obţine şi prin butăşire în luna august, sub sticlă în răsadniţe, cu transfer în sere reci. Puieţii tineri se umbresc.

Familia CUPRESACEAE F.W.Neger
Cuprinde 140 de specii (circa 20% dintre gimnospermele actuale), arbori sau arbuşti cu frunze persistente, solziforme sau aciculare. Uneori apare dimorfism foliar. Sunt specii unisexuat-monoice sau dioice, cu maturaţie anuală sau la 2-3 ani. Florile mascule au filamentele staminale scurte şi anterele în formă de scut; cele femele prezintă două sau mai multe frunzişoare solziforme fertile, la bază cu 1-20 de ovule erecte. În unele situaţii numai o parte din solzi sunt sterili. Carpele sunt concrescute complet cu bracteele, formând un singur solz. Conurile sunt mici, de forme variabile, cu solzi pieloşi, lemnoşi sau cărnoşi, aşezaţi valvat sau imbricat, opus sau verticilat. Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae, Cuprossoideae, Juniperoideae. Subfamilia Thujoideae Pilg. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi, pieloşi sau cărnoşi, ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi); la coacere, conul se desface prin îndoirea solzilor în afară. Include Thuja L., Biota (L.) Endl. şi Thujopsis Sieb. Et Zucc.

Genul Thuja L.
Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia. Lujerii sunt comprimaţi, acoperiţi cu frunze solziforme, plane şi în formă de luntre, aşezate opus şi imbricate, alipite de lujer. Ramificaţia în planuri orizontale. Florile unisexuat-monoice; cele mascule, mici, sferice; cele femele, ovoide sau alungite, cu 1-2 (3) ovule; conuri mici, alungite, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. Maturaţia este anuală. Seminţele, îngust aripate, stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. Plantula are două cotiledoane.

80

Thuja occidentalis var alba. cele laterale îndoite sub formă de luntre. Prezintă o serie de varietăţi deosebit de apreciate din punct de vedere ornamental: Thuja occidentalis var globosa. Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngustovoide. frunzele perechi dorso-ventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă. fără pete albicioase (fig. bruni-gălbui. în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori arbustiv. 81 . cu forma conică. Tulpina dreaptă. unde prezintă un areal destul de larg (fig. Thuja occidentalis var aureo variegata. secetă şi suportă bine umbrirea. Thuja occidentalis var aureospica. dispuşi în planuri orizontale sau oblice. scurt mucronaţi la vârf. cele dorso-ventrale plate. acre se poate modela uşor. pieloşi. Thuja occidentalis var Pyramidalis compacta. cu vârfurile lujerilor tineri albe. dintre care numai 2-3 perechi sunt fertili. Thuja occidentalis var Rheingold. cu 2 aripioare laterale. care se exfoliază în fâşii. Coroana piramidală. culoare verde spicate cu alb. cu frunze cu pete galbene. Thuja occidentalis var albospicata. verde închis). pe patru rânduri. formă columnară. frunze spicate cu galben. uscaţi. Arbore demărimea a III-a. sunt mici. câte două la subsuoara solzilor. La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice. rotundă. Seminţele. Rezistă la ger. plane. este constituită din mai multe ramificaţii de lungimi apropiate. Lujerii sunt comprimaţi. tuie de Canada Specie exotică din sud-estul Americii de Nord. este folosită frecvent în parcuri şi grădini pentru portul său foarte decorativ.Thuia occidentalis L.73). cu scoarţa brună-roşcată. Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari. Iarna se colorează în ruginiu. îmbracă complet lujerul. ramuri scurte. coroana globuloasă. sunt aşezate opus. de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Plantula are două cotiledoane. columnaris). Thuja occidentalis var lutea.14). mici de cca. Thuja occidentalis varfastigiata (pyramidalis.5 cm lungime. – tuie. Frunzele solziforme. 1-1. Fructifică la vârste mici (15-20 ani). cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi. de culoare verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos.

fosfor. Thuja plicata zebrina. cu ramuri pendente. au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa propriu-zisă. cu forma îngust piramidală. cu port columnar. compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed. Braşov (în colecţia facultăţii. cu miros plăcut. Faţă de troficitatea solului. Este un arbore de mari înălţimi. Are temperament de umbra. aromat. de 12-18 mm. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi. Thuja plicata pendula. pentru a supravieţui necesită protecţie. fără glande proeminente. Thuja plicata atrovirens. în patria de origine până la 60 m. Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal. are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot. solzii exteriori mai scurţi. folosit la garduri vii. longevitate până la 1000 ani. frunzele solziforme. frunze striate cu galben. Rezistă relativ bine la poluanţi 82 .2000m altitudine. În horticultură sunt deosebit de apreciate formele: Thuja plicata aurea. (Thuja gigantea Nutt. verde închis. Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord.Thuja plicata Don. Fructifică anual. Bazoş. Seminţele de 5-7 mm lungime. Conurile sunt mari. Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe. Mihăieşti. iar spre interiorul continentului între 600. lucioase. frunze solzoase mai mari. verzi peste iarnă şi frumos mirositoare (fig. galbenă. Thuja plicata excelsa. Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria. La noi.) – tuie gigantică. cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident.14). cu tulpina dreaptă şi scoarţa roşie-brună. În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării până la 1200 m altitudine. abundent. la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai mari de 50cm). Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer.74). calciu şi are exigenţe relativ mici faţă de potasiu. Thuja plicata fastigiata. unde se întâlneşte din California până în Alaska sudică (fig. pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui.

Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis. Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse Este o specie arbustivă. cărnoase. cu frunze cu pete argintii. de dimensiuni mici şi port columnar. caracteristice (fig. dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. Biota orientalis var nana-compacta. în formă de corn. Biota orientalis var Minima. mai ales în ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală. Specie exotică originarădin China (fig. lăsând să cadă seminţele. de culoare brună. are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe. cu frunze aurii. arborele vieţii. iar pentru Thuja orientalis în octombrie.76). dispuşi în planuri verticale.9). Biota orientalis var aurea. ca o zgârietură. Frunzele tot solziforme. cat si pentru garduri vii Prezinta o serie de forme foarte apreciate din punct de vedere ornamental: Biota orientalis var argenteo-variegata. mai târziu galben-verzui. (Thuja orientalis L. verzui-albăstrui. În culturile ornamentale de la noi este una din speciile cele mai importante. se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe.) Endl. de 10-25mm. în locul glandei convexe au o adâncitură îngustă şi alungită. până la 10 m. 83 . port globulos si frunziş galben-auriu primăavara. Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează în septembrie. Are totuşi o amplitudine climatică relativ mare. caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie.) – tuia. la maturitate solzii devin mai tari. Astfel. putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a. relativ mari. urmează selectarea plantelor cele mai fidele.Genul Biota Endl Biota orientalis (L. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele cultivaruri. nearipate. Conurile sunt mai mari. se deschid larg. iarna se colorează uneori în roşubrun. Biota orientalis var aureo-nana. Specie exclusiv ornamentala. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de caractere. aşezate opus. lemnoşi. Biota orientalis var Elegantissima. Rezistă bine la seceta şi fum. de 5-7mm lungime. cu vârful curbat în afară. alcătuite din 6-8 solzi groşi.

Prin butaşi: vara.5 cm lungime. evident îndepărtate de lujer. Thujopsis dolobrata Sieb. semănatul se face primăvara. Seminţele. în răsadniţe reci. Florile unisexuat-monoice. multe seminţe sterile). Frunzele solziforme. În arealul natural vegetează într-un climat specific moderat şi umed. are solzi lemnoşi.2-1. cu două aripioare laterale.75). primăvara. însă la adăpostul altor specii de răşinoase. Specie endemică din Japonia. în tinereţe necesită protecţie. se plantează ca exemplar de elită. în locuri 84 . sunt verzi-lucitoare pe faţă şi cu două dungi albe pe dos (două benzi albe pe frunza ventrală şi câte una în zona mediană a fiecărei frunze laterale). de 1. neregulat verticilată. Ramificaţia este în planuri orizontale. se lasă 2 ani pe loc. la noi suferă din cauza gerurilor mari.2000 m. dar folosind metoda curentă. Conul este subglobulos sau lat-ovoid. Et Zucc. prin butaşi. Cuprinde o singură specie. toate varietăţile. Are cerinţe mari faţă de umiditate. cele laterale cu vârf acut sau obtuz. falcate spre suprafaţa inferioară. plani. Genul Thujopsis Sieb et. realizând numai dimensiuni arbustive. montan-oceanic. romboidale.Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile. Se dezvoltă bine semiumbrite Este un arbore de până la 15 m înălţime sau arbust. Fiind rar în cultură. terminale. în Insula Honda se întâlneşte la altitudini între 400. înrădăcinarea este foarte lentă si axul plantei se formează foarte greu. imbicaţi cu vârful îngroşat şi mucronat. Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa. cultivată şi la noi în scop ornamental. Lujerii sunt puternic comprimaţi (fig. cu coroana piramidală. în răsadniţe. La noi s-a cultivat exclusiv în scop ornamental. mici. până la 5 sub fiecare solz. cele dorso-ventale sunt plane. Înmulţirea se face prin seminţe importate din Japonia. Zucc. în august-septembrie.

brun-cenuşiu. se depărtează între ei. cu umbelic puţin evident. Este un arbore de până la 20 m înălţime. de la câmpie până în zonele montane. solziforme. pe faţa superioară au o mică glandă reziniferă. în formă de scut. puţin alungite. cu ramurile de ordinul I scurte. înconjurate de o aripioară îngustă. călduros şi uscat. până la 20 sub fiecare solz.Subfamilia Cuprossoideae Pilg. Florile unisexuat-monoice.77). penta sau hexagonali. şi Chamaecyparis Spach.5-3cm. Specie nord-americană. verzui-cenuşii sau glauce.chiparos de Arizona. neexfoliabil. de 3-5 mm. care a fost mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei. Se caracterizează prin conurile care la maturitate au solzi lemnoşi. opuse. brun sau negricios. Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm. care.1500m altitudine. Siria. cu 8-12 solzi scutiformi. Specie adaptată la climat uscat. obtuze. suportă bine gerurile şi îngheţurile. Specie exotică. Seminţele. Cuprinde genurile Cupressus L. Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici. Cipru). Conurile au 6-8 solzi scutiformi. de mărimea unei nuci (2-4 cm). subţiri până la 1mm. neimbricaţi. Cupressus sempervirens L. sunt globuloase sau alungite. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală. iar cele de ordinul II divergente. la mijloc cu umbelic ascuţit (fig. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu. Lujerii subţiri. brune-roşate. Genul Cupressus L. solzos şi exfoliabil în plăci la vârste mici. 85 . din acest motiv la noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ. – chiparos. Frunzele mărunte. de 2. pentru a elibera seminţele. orizontale. lucitoare. originară din zonele est-mediteraneene (Iran. de obicei în patru muchii. dispuşi opus. Specie tipică de climat mediteranean. cu frunze solziforme mici. răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei. cu ierni blânde. cu glande rezinifere pe dos. cu ritidom subţire. apoi fibros şi crăpat. Conurile sferice. Lujerii anuali. dese şi alipite de lujeri. rombice. Noului Mexic şi Texas. Cupressus arizonica Greene . între 1000. de culoare verde-închis. la coacere. de 4-5 mm. valvaţi.

la fel de late ca şi ele. inegal rombici. Coroana este conică în masiv. dispuşi orizontal. prezintă 8-10 solzi lemnoşi.) Parl. frunze la exterior galben-aurii şi în interior galben-verzui. Florile sunt unisexuat-monoice. cu vârfuri mai acute. în staţiuni adăpostite pe versanţi cu climat moderat. Chamaecyparis lawsoniana var. atinge în patria de origine până la 60 m înălţime. Chamaecyparis lawsoniana var.15). rotunde. La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor. lăstari cu vârfuri galbene. cu două aripioare laterale. columnaris. Murr. Arbore de talie mare. Scoarţa brună-roşcată.argentea. concentrat de-a lungul Coastei Pacificului (fig. frunziş dens. Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol. mici. Lane.chiparos de California Specie exotică originară din America de Nord. În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine. umede. Chamaecyparis lawsoniana cv. feriţi de vânturile reci şi uscate. difuze (fig. Seminţele alungite. strâns lipite de lujer. carenate. mult mai mici. Conurile sferice. 4 mm. caracteristic curbat 8nutant). Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca specie ornamentală în aproape toate zonele ţării. pe soluri fertile. cu frunziş auriu. sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte. alumii. erecţi. verzui-albăstrui la început. Vârful tulpinii. dezlipite de lujer. La noi. Chamaecyparis lawsoniana (A. Prezintă o serie de forme horticole. cu mare valoare ornamentală: Chamaecyparis lawsoniana var. cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. frunziş albăstrui¸ Chamaecyparis lawsoniana cv Elwoodii. cu frunziş albăstrui intens sau aproape alb. culturi s-au făcut puţine (Simeria. Frunzele solziforme. . brune la maturitate. cu port columnar şi frunziş albăstrui. cu areal foarte restrâns. de cca.Genul Chamaecyparis Spach. în Europa s-a adaptat în condiţii mai puţin favorabile. altele centrale. cu lăstari scurţi. Lujerii sunt turtiţi. rombice. 8-10 mm.78). cele de pe faţa inferioară a lujerului având linii albe. se exfoliază în plăci solzoase. 86 . cu diametru de cca. verde-glaucescent. cu forma conică.

recurbaţi. până la 30-40 m înălţime. cu ramurile de ordinul I orizontale şi cele de ordinul superior pendente. răspândit pe litoralul Nordic a Coastei Pacificului. aripate. Conurile sunt sferice. Rezistă la poluare. de 6-10 (12) mm diametru. Chamaecyparis nootkatensis (Don) Spach. pitică (1. dar necesită mai multa umiditate în aer şi sol. cu 4-6 solzi prevăzuţi cu un ghimpe mic. minima aurea. caracteristice.5 m înălţime). fără dungi albe de stomate. sub fiecare solz. minima glauca. Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente. Westermannii. pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un verde clar. cu frunziş verde-albăstrui. pitică (1. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la ger.Chamaecyparis lawsoniana cv. câte 2-4 87 . înţepător. . În colecţiile dendrologice de la noi se mai întâlnesc: Seminţele. Ritidomul subţire. Chamaecyparis lawsoniana cv. larg conic. La noi s-a cultivat numai în scop ornamental. Este arbore de mărimea I.”Stewarti”. cu lăstari pendenţi. Maturaţia este bienală. drept. cu vârful ascuţit şi evident îndepărtat de lujer. Originar din vestul Americii de Nord. Chamaecyparis lawsoniana cv. atinge 10 m înălţime.chiparos de Nutka. cu frunziş auriu. exfoliabil în fâşii longitudinale. creşterile tinere galben-verzui. Coroana conică. Chamaecyparis lawsoniana cv.5 m înălţime). cu frunziş auriu.

în seră. Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august. . Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana.2 sezoane de vegetaţie. 88 . amestecate cu praf de cărbune. Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote înrădăcinate după 1. izolat sau în grupuri. în răsadniţe reci. „nana”. ca altoiul să emită propriile rădăcini. forma sferică aplatizată.5 m înălţime. Altoirea se face în placaj în mai-iunie. Se utilizează în parcuri şi grădini. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în răsadniţe Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş. frunziş verde. 0. cu ramificaţie în evantai. ramuri recurbate. 2. Chamaecyparis pisifera „plumosa”. iar daca se execută primăvara. apoi larg conică cu lăstari aplatizaţi. compact.3 m înălţime. formă larg conică. formele pitice în stâncării. cultivar pitic. frunze verzi-cenuşii. terminali sau iarna în sere. Chamaecyparis lawsoniana se pretează pentru obţinerea de garduri vii înalte Înmulţirea prin seminţe: conurile se recoltează în septembrie. cu înălţimea de 5 m. lăstari subţiri. cu frunziş auriu. Chamaecyparis pisifera „Plumosa aurea”. cu înălţimea de 10 m. devin brune iarna.închis. în acest caz. se recoltează numai acele conuri care sunt bine dezvoltate (cu tendinţa de brunificare şi crăpare). cu port îngust. de la care se folosesc cultivaruri de talie mică şi foarte mică: „nana gracilis”. în schimb. în recipiente de sticlă. Se recomandă semănarea toamna. iar la Chamaecyparis nootkatensis. se aleg numai lăstari erecţi. frunziş verde închis. seminţele se păstrează la rece. În primul an necesită umbrire. Chamaecyparis pisifera Setz. ca port-altoi se poate folosi Thuja orientalis. lăstari scurţi în formă de scoică. cunoscut sub numele de „Hinoki”.Chamaecyparis obtusa Setz. la început neregulat sferică. Facultatea germinativă este de 10%.chiparos japonez numit „Sawara” Arbore înalt de la care se cultivă forme horticole interesante: Chamaecyparis pisifera „Filifera”. bine închise. care prezintă maturaţie bienală. formă larg conică. se utilizează butaşi cu inel (reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte. la plantarea puieţilor zona de altoire se îngroapă. frunze aciculare. se cultivă în ghivece timp de 1 an. penduli. Originar din Japonia.

cu regim de umiditate variabil. pe dos albăstrui brumate cu margini cu dungi verzi (fig. mai rar monoice. Juniperus communis L.79). care nu se desfac. bătătorite. drepte. exemplarele mascule au uneori şi flori femele. Genul Juniperus L. cu diametrul de 0. Se instalează uşor în terenuri descoperite. Plantula prezintă trei cotiledoane. brune. formează tufişuri dese. germinaţia se produce anevoie. cu ramuri numeroase. de 6001400 m. Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi. se coc numai în anul al doilea sau al treilea. formate din concreşterea solzilor la maturitate. frunzele aciculare sau solzoase. lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi. Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia. sunt persistente. insular până în nordul Africii. cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în mod excepţional şi înălţimi arborescente). Rezistă la ger. pe faţă verzi-deschise. provenite din concreşterea solzilor. sferice. Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice Specie arbustivă.. câte trei în verticile. acuminate. Are conurile mature cărnoase (pseudobace). acide.6-0. înţepătoare. persistente. negre-albăstrui la maturitate. suculente (pseudobace). Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului. pe grohotişuri sau pe versanţii repezi. Seminţele câte trei. lungi de 1-1. opuse sau în verticile câte trei. Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială.Subfamilia Juiperoideae Plig. La noi apare în întregul lanţ carpatic. arbori şi arbuşti. Florile sunt dioice. indehiscente (pseudobace).5cm. arşiţă şi vegetează pe soluri sărace. cu trei muchii. Acele. Conurile cărnoase. la altitudini mici şi mijlocii. 89 . Fructifică bogat şi anual. iar fructificaţia anuală şi abundentă. Se caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată.9 mm. îngheţuri. unde se foloseşte ca fixator. Florile unisexuat-dioice. Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna). rigide. Conurile sunt cărnoase.Ienupăr.

obtuze.Ienupărul prezintă două varietăţi horticole interesante folosite şi la noi în cultură. Specie indigenă. Frunzele sunt solziforme sau aciculare. Arbust indigen. puţin recurbate. puţin recurbate. Apare pe grohotişuri şi invadează păşunile. pe stânci şi grohotişuri calcaroase (rar gneise). unele tulpini marcotează în mod natural. cele solziforme sunt opuse. brădişor. neînţepătoare. . cu miros neplăcut. nana. sferice. mai mult sau mai puţin rigide. are ramuri târâtoare. spre vârf oblicascendente. cele aciculare. Înlocuieşte ienupărul în regiuni mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000m altitudine. negre-albăstrui brumate. se coc în toamna primului an sau în primăvara următoare. acele până la 10mm lungime. relativ înţepătoare. cu formă columnară. dar cu vârful lujerilor curbat în jos şi ace verzi-albăstrui. rezistă la ger şi secetă Arbust până la 3m înălţime. foarte ramificat şi des. pe versanţi sudici. 90 . de 5-8 mm. pe faţă plane. Juniperus sabina L. Specie nepretenţioasă. cu o glandă alungită. de 1-3 mm lungime. originar din Eurasia şi America de Nord. Munţii Vrancei. – ienupăr pitic. triunghiulare. mai ales pe ramurile exemplarelor mature. ascuţite. Juniperus communis var hibernica (Lodd) Gord. Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi uscate. cu verticilele acelor distanţate de la 3 la 6 mm. au cca. Atinge numai 0. de regulă. Parâng. Acele de 4-8mm lungime).5m. Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. este târâtor. cu formă columnară şi ace verzi şi Juniperus communis varsuecica (L). Cozia.cetina de negi. Juniperus communis var intermedia întruneşte toate formele intermediare între Juniperus communis şi Juniperus communis ssp. Pseudobacele mici.81). îngustate. pe dos convexe. Arbust până la 1m înălţime. la vârf. cu lujeri scurţi şi groşi. localizată sporadic în Cheile Bicazului. sunt verzi-albăstrui. Juniperus communis ssp. moi. nana Wild. 4mm lungime. cărnoase. pe faţă plane. mai mult sau mai puţin rigide. pe faţa superioară plane (fig. Mehedinţi. cu 1-3 seminţe.

91 . albăstrui-brumate. au 1-2 seminţe şi se coc în toamna primul an. 10 mm (fig. 0. frunziş solziform (în interior frunze aciculare) culoare albastru ca oţelul. Florile sunt dioice. mici de cca. scheletice. Frunzele sunt obişnuit solziforme. Frunzele conţin sabinol. frunziş albastru-cenuşiu vara. . pseudobace. cu vârful puţin dezlipit de lujer şi plăcut mirositoare. Juniperus virginiana bunki. 15 m. prin parcuri. Conurile. apar şi frunze aciculare. Ca arbore decorativ este foarte apreciat. iarna cu nuanţe purpurii. un ulei otrăvitor. formă scundă. compacte. Specie arborescentă care în mod excepţional. conică. formate pe marne. cultivat frecvent de la cîmpie (silvostepă) până în regiunea montană inferioară. Uneori. ajunge la 30 m înălţime. tamariscifolia. 6-9mm lungime. mai ales la exemplarele tinere. fastigiata Juniperus virginiana L.5 mm lungime. fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi grădini. de 5 m înălţime. folosit în medicină. piramidală. forma fastigiată. pe faţă canaliculate. aureo variegata Juniperus sabina var. liniar-lanceolate. calcare. ce se desface în fâşii longitudinale. „Pendula”. câte două.ienupăr de Virginia Originar din America de Nord. 1. compactă.5 m înălţime Juniperus sabina var. La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale. de 3-4m înălţime. grădini şi alpinetumuri. Juniperus virginiana var glauca. zveltă. creştere redusă.2. ovoide.0. iar coroana compactă. largă. Juniperus sabina var.15). Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi (nu turtiţi ca la Chamaecyparis). erecta. Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice. Are temperament de semiumbră.Arbust ornamental. cu scoarţa brună-cenuşie. superficiale. argile. Alte cultivaruri: Juniperus virginiana cv. la noi nu depăşeşte cca. mai ales forma columnară Juniperus virginiana pyramidalis Carr. cărnoase. De mare valoare peisagistică este: Juniperus sabina var. aşezate opus. unde ocupă o suprafaţă vastă (fig. glauce. Tulpina este dreaptă. rombic-ovate. rareori monoice. lungi de până la cca. Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate. de cca.80).

Fructe pseudobace globuloase de 6-8mm.4 m lungime. în China. cu port alipit de sol. solzoase. Originar din America de Nord. grupate frecvent câte trei. intens colorate în albastru-argintiu. albăstrui. Formă larg-conică sau semitârâtoare. Frunze frumoase. 2-6mm lungime. „Prostrata”. Alte cultivaruri: Juniperus squamata cv. în Europa arbust. 15 cm înălţime. Juniperus sabina. Arbore în arealul natural. aciculare. Adesea frunzele sunt numai aciculare. arbust târâtor. lăstari scurţi. 2m) Juniperus horizontalis Mnch. şi 3-4m larg. cultivarul „Meyeri”. cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze. apoi bruneviolacee. solziform. „Nana compacta” Juniperus chinensis L. „Blue Star” (globosus. de 1 m înălţime. ascuţite. Cultivaruri Juniperus chinensis cv. se execută imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa 92 . Semănatul cărnoasă. cu ramificaţii orizontale de 3. deşi. cu ramuri subţiri şi frunziş dens. Juniperus virginiana cv. ascendente. Juniperus horizontalis var glauca. Juniperus squamata cv. Juniperus virginiana. mici şi alipite de lujeri (frunziş adult) şi aciculare înţepătoare. la început verzi. cu ramuri neregulate. Originar din China. „Aureovariegata” Juniperus squamata Buch. „Globosa”. cu două dungi albe (frunze juvenile). cu extremităţile tinere înclinate în jos. arbust care poate atinge 3 m înălţime. Înmulţirea prin seminţe: Juniperus communis. Juniperus chinensis cv. de culoare verde-albăstruie. Juniperus virginiana cv. „Nana”.Juniperus virginiana cv. „Globosa”.

L. de talie mare. iar în august-septembrie în răsadniţe. Jussieu . câteodată aripaţi. Familia CEPHALOTAXACEAE F. dese.W. În Australia este bine cunoscută Agathis robusta (C. cu frunze în formă de ace – genul Araucaria A. cu frunze aciculare. Moore) F. globuloase.Kuntze (A. Familia ARAUCARIACEAE F. lanceolat-ovate. cu frunze aciculare. Franţa) Araucaria araucana rezistă bine în culturile ornamentale. 93 . în sere.W. dispuse des împrejurul ramurilor. coriaceae. Sunt arbori monoici sau dioici. Conurile erecte. Altoirea se poate efectua iarna.83). Din genul Agathis se cunosc cca. formând un manşon şi Araucaria angustifolia O. Juniperus communis. Noua Guinee.Neger După o serie de clasificări această familie aparţine ordinului Taxales. Juniperus hibernica (chiar Pentru Juniperus squamata „Meyeri” se fac butăşirile în octombriedecembrie în seră (cu butaşi cu inel sau cu călcâi). scurte.Neger Cuprinde specii din emisfera sudică-Australia. – cu nervaţiune paralelă. de 3-5. au seminţe sudate cu solzii şi se desfac la maturitate. Juniperus chinensis. Brown (Pin de Norfolk).R. butaşi simpli). pe Coasta de Azur. folosind procedeul în placaj. iar polenul nu prezintă saci aerieni. una din puţinele specii care au putut fi introduse în Europa. Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire. America de Sud. (Anglia. Bail. curbate spre ramură. cu solzi lemnoşi.sau cu limb lăţit – genul Agathis Salisb. brasiliana A.Înmulţirea prin butaşi: varietăţile. în martieaprilie.5cm lungime. La noi se cultivă rar şi numai în seră speciile de Araucaria: Araucaria excelsa R. Ritidomul se exfoliază adeseori în benzi orizontale. În vestul Europei. în atmosferă umedă. 25 specii (fig. Înrădăcinarea durează mult. Noua Caledonie. Rezultate bune în iulie august în răsadniţă Juniperus sabina.M.) (Pin de Parana).

pieloase. persistente şi ritidom subţire. adeseori solitare. ortrotope sau anatrope. sunt aciculare. cele femele câte trei. albicioase. sunt pendente. terminale. dispuse distic. China. Frunzele. pedunculate. Z. cele mascule sunt grupate în capitule globuloase. Creşte destul de încet.(Cephalotaxus harringtonia var. pentru obţinerea de exemplare bine conformate se fac butaşi de vârf. Cephalotaxus drupacea S. cu solzi desfăcuţi de trunchi. afânate. Florile dioice. curbate. care acoperă sămânţa total sau parţial. Seminţele. Este o specie termofilă. 94 . unde sunt numeroase exemplare sub forma de tufă până la 5-6 m înălţime şi 5. lucitoare. cu două dungi late de stomate. Necesită un climat blând. Are scoarţă brunroşcată.5 cm lungime. cu câte două carpele şi cu câte două ovule. drupacea) Specie exotică din Japonia. recoltată şi curăţată de pulpă.Genul Cephalotaxus S. brune-roşcate.et. permeabile. după fecundare. cu tegument cărnos. Ovule în general solitare. ovoide. se poate semăna imediat sau se stratifică şi se seamănă primăvara sau prin butaşi. La noi a fost cultivată în grădini dendrologice. şi sudul Coreei. Se foloseşte ca plantă solitară sau asociată cu alte specii din zonele cu climat moderat. relativ scurte. destul de tari. de 2-4.Z. prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere o formaţiune cărnoasă numită aril. care se acomodează la semiumbră. ferite de ger şi arşiţă şi soluri fertile. Fructele (galbulus) se maturizează într-un an (în septembrie-octombrie). cu frunze aciculare. Embrionul are două cotiledoane. slab înţepătoare la vârf. de dimensiunile unei măsline.10 cm diametru (la circa 80 ani). pe faţă verzi-închis. locuri adăpostite. ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. et. ORDINUL TAXALES Familia TAXACEAE Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale. Se înmulţeşte prin sămânţa. Arbore de talie mică sau arbust cu mai multe tulpini. cu nervura mediană evidentă şi pe dos.

Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în 95 . mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală. sunt moi. care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină. au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. 2 mm. fără dungi albe de stomate. dezvoltată până aproape de sol.16).Tisă Este o specie cu areal în Europa. sunt ovoizi. tisa preferă staţiuni adăpostite.. cu umiditate atmosferică ridicată. Asia Mică şi nordul Africii (fig. căpătând formă de tufă. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici). Coroana ovoid-conică sau rotunjită. au coroane mult mai rare şi mai puţin compacte. tulpina devine ascendentă sau culcată. iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate. la bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt. deasă. subţire. canelată. bogate în schelet. însă vârful lor este treptat acuminat. decurent pe lujer. de culoare întunecată. În sudul Angliei. Are temperament pronunţat de umbră. la Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. Taxus baccata L. Tulpina este dreaptă. cu regim normal de umiditate. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m. lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor. de culoare verzuie. plane. În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu. pe stâncării. umbrite. Mugurii. în câteva puncte coboară şi la dealuri. ca şi lujerii. dar se întâlneşte frecvent sub formă arbustivă.84). ca şi cele vârstnice. Ritidom timpuriu. Specie de climat montan-oceanic. Exemplarele crescute sub masiv. are cetină foarte bogată. iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m altitudine. aerisite. se aseamănă cu cele de brad. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat. de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos. stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere (fig. La noi se întâlneşte în zonele montane carpatice. Acele liniar-lăţite. grohotişuri sau sub forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase. la exemplarele provenite din lăstari. grupaţi la vârful lujerilor. de culoare cenuşie-roşcată. Se localizează soluri de pe calcare. În locurile accesibile a fost exterminată. slab acide.Genul Taxus L.

numeroşi. Taxus baccata var. fastigiata . iar diseminaţia se face prin păsări. formă columnară compactă. Se pot tunde şi modela uşor. Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de înmulţire vegetativă prin lăstari. se cunosc numai exemplare femele. fiind şi relict terţiar. Sămânţa este ovoidă. după fecundare dau naştere unui fruct fals. cele femele. frunzele de pe lăstarii tineri au marginile aurii-galbui. mucilaginos. ajungând până la 1000 de ani. au putere germinativă ridicată (cca. Se cunosc o serie de varietăţi ornamentale: Taxus baccata var. tisa a fost declarată monument al naturii. (înălţimi de 50cm) Din cauza rarităţii. căpătând forme deosebite. brună la maturitate. fiind constituite din 8-10 stamine. cu partea inferioară glaucă. sunt aşezate pe un lujer scurt. Taxus baccata var. „Pygmea”. denumit galbulus. Prezintă valoare ornamentală remarcabilă.fastigiata aurea. Taxus baccata var. tare. butaşi şi marcote. acoperită până aproape de vârf de un aril roşu. devenind apoi verzi. şi cultivaruri: Taxus baccata cv. Seminţele se coc prin august-septembrie. cu formă de tufă neregulată. Fructifică destul de timpuriu (de cca. Longevitate este foarte mare. 80%). erect. Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa. numai plante femele.mugure încă din toamna precedentă. cu un gust dulceag. comestibil.pendula . solitare. cu înălţimea de 3 m. Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee). Taxus baccata cv. terminal. cu ramuri erecte şi lăstari scurţi. de până la 1 cm lungime. înconjurate de 3 perechi de solzi. „Pumila aurea”. cu ace scurte şi late. întrucât exemplarele au aspect decorativ. cu un singur ovul. 20 ani) şi anual.tisă de Islanda. cărnos. 96 . adpressa. cu tegument lemnos.

sensibilă la ger. ca arbust etalat. Taxus baccata se obţine din sămânţă. strălucitor. cu solzi parţial dezlipiţi. Marcotajul se execută prin muşuroire sau arcuire.85). iarna în sere şi vara în răsadniţe reci. cu nervura mediană puţin proeminentă şi au două dungi de stomate înguste. garduri vii. mai viguros decât Taxus Genul Torreya Arn. Torreya nucifera (L. pe dos plane.– tisa japoneză În arealul natural arbore. de 2-3 cm lungime şi 3-4 mm lăţime. peţiolul foarte scurt şi răsucit. Altoirea se face cu puieţi de trei ani de Taxus baccata. varietăţile şi formele prin altoire. Butăşirea pentru specii şi varietăţi se face în august-septembrie. sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. Deosebiri faţă de Taxus baccata: frunze mai groase şi mai late. puternic înţepător. prin marcotaj şi prin butăşire.) S. albăstrui. Pentru formele piramidale se folosesc butaşi de vârf. vârful ascuţit. la început verzi. cu butaşi semilignificaţi cu călcâi. sunt liniar-lanceolate. Forme horticole Taxus cuspidata nana. Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice. cele femele 97 . Taxus x media Rehd (Taxus cuspidata x baccata). Specie termofilă. cu caractere intermediare. aşezate distic. până la 1m înălţime. drepte sau foarte puţin curbate. care are scoarţa brună. se curăţă de partea cărnoasă şi se seamănă imediat (germinează abia în primăvara anului al doilea sau chiar al treilea din cauza tegumentului lemnos sau se stratifică 18 luni). creşte baccata. Mugurii prismatici. pe faţă sunt convexe şi evident lucitoare. frunzele aciculare. Lujerii sunt aproape distici. Originară din Japonia. Este un arbore de până la 15m înălţime. plantele tinere compacte. se cultivă foarte rar la noi în parcuri dendrologice.et. colorate verde mai deschis. forme tunse. forma pitică.Taxus cuspidata Set. Florile sunt unisexuat-dioice. Z. Se folosesc ca exemplare solitare. Seminţele (numai la Taxus baccata) se seamănă după recoltare (august-septembrie) puterea germinativă 80%. în cultură creşte ca arbust. grupuri. apoi bruni-lucitori (fig.

acest ordin include cele mai evoluate specii. târâtoare. cele mascule câte 8-16 grupate în glomerule. brun deschis.86). tolerează umbra. originare din America de Nord. – cârcel. Florile unisexuat-dioice. ORDINUL GNETALES Dintre gimnosperme. Subarbust de 30-50cm înălţime. Seminţele ovoide. La noi se găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale. de câte 2035 mm lungime. dar şi pe stâncării calcaroase. Frunzele mici. opuse. Creşte încet. Înmulţire: prin seminţe îm seră şi prin butaşi. formate din stamine cu un perigon cu 2-4 lobi. inserate perechi la subsuoara unor ace. Lemnul are traheide şi trahei. specia face trecerea de la gimnosperme la angiosperme). în Cheile Turzii. neplăcut mirositor (drupe false). cele femele câte 1-2. Ephedra dystachia L. Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajări peisagere. ramuri verzi. Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia. au un înveliş cărnos. Este termofil. roşiatic. Familia EPHEDRACEAE Genul Ephedra Town. grupate. se maturează în al doilea an. Are importanţă naturistică. Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos. La noi în ţară se mai cultivă Torreya californica Torr. şi Torreya taxifolia. galbene. comestibil. sub formă de teacă. alcătuiesc o pseudobacă. 2 mm.foarte mici. xerofit şi calcicol. înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar. striate (fig. 98 . cu tulpini ramificate.

poligame. 99 . Ovarul are un stigmat care primeşte polenul. ca şi Magnolia. frecvent unisexuat-monoice. Frunzele sunt căzătoare sau persistente. tropicale şi subtropicale. Caracteristic pentru angioasperme este faptul că florile femele au marginile carpelelor concrescute. dehiscente sau indehiscente la maturitate Arealul angispermelor atinge cotele cele mai ample. şi datorită diferenţierii sezoniere a climatului. dar frecvent şi uscate. iar seminţele care se dezvoltă din ovule rămân închise (acoperite) în fruct (în lb. fiind dezvoltat deopotrivă în zonele reci şi temperate ale celor două emisfere. iar sperma = sămânţă). angiospermele lemnoase sunt reprezentate printr-un număr mult mai mare de specii decât gimnospermele şi sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. ca şi în zonele ecuatoriale. se manifestă din neozoic. ramuri neverticilate. port foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă). grup fosil) Genuri importante ca Fagus. Carpinus. Populus. apar treptat foioasele cu frunze căzătoare. în formă de limb lăţit sau de foaie. greacă: aggeion = înveliş. Nervaţiunea frunzelor este ramificată. Tilia. Juglans. flora terţiarului se îmbogăţeşte cu noi elemente. Actualmente. Florile. dar şi dioice. alcătuind o cavitate ovariană. Ulmus. Salix. Sunt plante lemnoase şi ierboase. Au tulpini simpodiale sau monopodiale.Subîncrengătura (Filum) Angyospermae Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele şi descind din gimnosperme dispărute (Benettitalele. cărnoase adeseori. Acum 100 milioane de ani dominarea angiospermelor şi regresul gimnospermelor. Betula. Fructele. Liriodendron au apărut în cretacicul mediu şi superior. Quercus. în care se formează şi stau închise ovulele. Fraxinus. extrem de diversificate. Acer. În condiţiile unui climat cald. bisexuate (hermafrodite). de aceea denumite foioase (excepţie Ginkgo biloba).

Angiospermele se împart în două clase. Specii lemnoase indigene sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales. depăşesc chiar Ecuatorul. palmierii (Chamaerops sp. cu un singur cotiledon. ceea ce se şi reflectă în morfologia lor. cât şi pe cale vegetativă prin lăstari. speciile din zonele expuse secetelor prelungite (stepă. iar unii anini. au adeseori flori mari.). sunt mai plastice decât gimnospermele. Monocotiledonatele sunt plante ierbacee. au învelişuri florale puţin dezvoltate. cuticulă groasă. Speciile care vegetează în climate reci şi umede. prezentând o mare amplitudine adaptativă ecologică. Cele mai multe din numărul mic de plante lemnoase sunt exotice. Leguminoase). în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului: Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae. Foioasele se regenerează viguros. altoaie. Speciile unisexuat-monoice sau dioice. dinţate sau slab lobate. silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase. cu limb îngust. La majoritatea speciilor.În general. cele mascule grupate în amenţi. cele femele tot în amenţi sau fascicule. Frunzele sunt caduce. butaşi. tropicale: bambusul (Arundinaria sp. foarte rar lemnoase. Phyllostachys sp.F. simple. în zonele temperate). 100 . cu învelişuri florale bine dezvoltate şi viu colorate (Fam. amenţii masculi se formează de cu toamnă. Câteva specii ajung şi în zonele tropicale. fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate.. în America de Sud. etc. cuticulă subţire. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii tranpiraţiei. drajoni. din sămânţă. reci şi uscate sau calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna. la care polenizarea se face prin insecte. bananul (Musa sp. alterne. Rosaceae.Gray Familia include peste 100 specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în regiunile boreale. plantele lemnoase hermafrodite. în timp ce speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat.). ORDINUL FAGALES Familia BETULACEAE S.). temperate şi subtropicale din emisfera nordică. Florile unisexuat-monoice. marcote (gimnospermele şi-au pierdut în cea mai mare parte capacitatea de înmulţire vegetativă). la care polenizarea se face prin vânt. atât sexuat.

100 şi 450m. la îngheţuri târzii. numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe. Floarea femelă. aşezate distic. TRIBUL CORYLEAE Genul Carpinus L. denticulat. care poartă o cimă bifloră. prevăzut cu involucru foliaceu la bază. este alcătuită dintr-un ovar bilocular. aşezat la baza involucrului fructifer. Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale Europei. frunzele ovat-eliptice. caduci. nu suportă seceta şi uscăciunea. în Carpaţii Meridionali. amenţii femeli au numeroşi solzi membranoşi. în făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase. Are temperament de semiumbră-umbră. Carpenul este mezoterm şi rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special. – carpen Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest (fig. uneori poate fi samară. odată sau imediat după înfrunzire. fără perigon. pătrunde şi în regiunea pădurilor montane. Chinei. Fructul este o achenă. În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. Americii de Nord. Centrul răspândirii sale îl constitue ţinuturile EuropeiCentrale mijlocii. de unde se întinde spre vest şi sud până la ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. fusiformi. după cum nu suportă nici gerurile excesive (sub – 350C). Scoarţă netedă. 101 .Fructul este o achenă. învelită la bază de o bractee păroasă. apar primăvara. După fecundare. Deşi pretenţios faţă de căldura din timpul sezonului de vegetaţie. amentul devine pendent. Florile sunt unisexuat-monoice. de la câmpie ş deal între cca. Lăstăresc şi rareori drajonează. acesta este mezofit. Carpinus betulus L. grupate în amenţi.17). acut serate. până la cca. ceea ce îi permite instalarea găuri de ger. 1000m altitudine. Japoniei. Floarea masculă are 3-20 stamine. brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat). cu perigon îngust. turtită şi costată. aflată la subsuoara unei bractei şi a două bracteole. mugurii alterni. la vârf cu urmele perigonului şi stilele persistente. Maturaţia este anuală. Din zona sa optimă altitudinal.

cele femele au perigon îngust. Fructele sunt aşezate la baza involucrului.87).. lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. slab-pubescenţi în tinereţe (fig. geniculaţi. În anii de fructificaţie abundentă. Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani. dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri) longitudinale. cu lenticele albicioase. cenuşie-albicioasă. care după fecundare.Prosperă pe soluri fertile. sunt ovat-eliptice. iar după germinaţie (capacitatea germinativă 50-70%). la vârf acuminate. Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25m.. verde-închis. cu frunze lobate. din lăstari. Specie puţin variabilă. fastigiata. incisa Alt. bogat ramificată. (periodicitatea 1-2 ani). uneori răsucită. pentru a încetini din nou şi în mod definitiv la 40-50 de ani. Florile sunt unisexuat-monoice. pe dos sericeu-păroase. de pe cele compacte. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile. cilindrici. Are scoarţa netedă. Jacq. dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie. la vârf păroşi. apoi brune. asemănătoare cu a fagului. la vârf cu cele două stile şi resturi de perigon. 80-100 ani. fusiformi. aşezate distic. cu nervuri proeminente. apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie). ca în staţiunile de terase sau de interfluvii. argiloase. puternic dezvoltată. Frunzele. Longevitatea mică cca. 102 . lat-ovoide. Carpinus betulus var. purpurea K. cum sunt: Carpinus betulus f. Rădăcina este ramificată. Are coroana ovoidă. grupate în amenţi pendenţi. solzoşi. cu frunze în tinereţe purpurii. de 6-15 cm lungime. accuţiţi. cu coroană piramidală. denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici. torsionată. cu frunziş des ce acoperă bine solul. bine dezvoltate. plantulele se instalează în număr apreciabil. Tulpina dreaptă în masiv. bogate şi constant umezite. Carpinus betulus var. Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă. dau nota dominantă în întreaga coroană. involucrele fructifere. carpenul posedă şi o remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă. Koch. de 0. la bază uşor cordate sau rotunjite. Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). costate longitudinal. de 5-8 cm lungime.5-1cm lungime şi alipiţi de lujer. de 0.8-1 cm lungime. el lipseşte complet. carpenul prezintă totuşi câteva forme şi varietăţi interesantă. turtite lateral. Mugurii sunt alterni. Lujerii subţiri. pe margini dublu serate. cu variaţii mari de umiditate.

La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie. Carpinus betulus var. executate în februarie. Asia Mică şi Centrală. Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii. lujerii foarte subţiri. dar poate totuşi şă reziste şi în subarboret. sudul Banatului şi vestul Olteniei. pe care-l structurează. cu mult schelet Are temperament mai de semiumbră. frunzele de numai 2-5 cm lungime. Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă. Se întâlneşte în Dobrogea. prin pădurile rărite de cvercinee. mai de lumină decât carpenul. 8-10m. cu muguri mai mici. îl afânează şi îl îmbogăţeşte cu litiera sa bogată. sfinaec Specie indigenă. Semănatul se execută toamna. mărunt dublu-serate.88). se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică.5 cm. răcoros. cu areal submediteranian. dar destul de rezistentă la ger. înaintând. fin pubescenţi. după dezaripare. de 0. se obţine prin altoire. Este o specie termofilă. în despicătură. şi pronunţat xerofită. în sud-estul Europei. ciliate.Carpinus betulus var pendula etc. deoarece poate fi tuns. Altoaiele se confecţionează din lujeri lignificaţi din sezonul de vegetaţie precedent. iar varietăţile prin altoire pe forma tipică. în patru muchii (fig. Are puţini vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau zăpadă. în aer liber. Carpinus betulus se obţine din sămânţă. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate. Carpinus orientalis Mill. cu seminţe recoltate în pârgă (august-septembrie). protejează şi solul. Se deosebeşte de carpen prin: înălţimea redusă. mediul devine umbros. moderat. superficiale. în staţiuni calde şi relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. în general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian (fig. în seră. Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la formarea zidurilor verzi (mult utilizat în grădinile arhitecturale). pe coaste însorite. modificând sensibil climatul intern. nepretenţioasă faţă de condiţiile edafice. Formează tufărişuri caracteristice. incisa. uşor alterabilă.17). Crimeea Caucaz. vegetează şi pe solurile cele mai uscate. seminţele vor fi stratificate şi semănate primăvara. – cărpiniţă. pe dos 103 .

Ostrya carpinifolia Scop. sunt înconjurate de un involucru fructifer. sunt nucule (aluna). Importanţă sporită are însă în Dobrogea. rezistă la secetă şi nu are pretenţii mari faţă de sol. fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită. se adaptează în zone mai călduroase. rezultat din concreşterea bracteei şi bracteolelor. cu frunze eliptice. tolerează terenurile calcaroase. de 3-6 cm. Cuprinde specii de arbuşti. Genul Corylus L. rar arbori. Înmulţire. interesează ca specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate.89). – carpenul negru Specie de origine mediteraniană. 104 . Ne se pretează la tundere. Genul Ostrya Scop. puterea mare de lăstărire. Prin seminţe. după stratificare. dar ceva mai late. contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. asimetrică şi neregulat dinţată. mică. înconjurate aproape complet de involucrul fructifer. este destul de rar folosit ca arbore ornamental. Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă. fructele achene mici. cu peţiol scurt şi păros. unde apare frecvent. Florile unisexuatmonoice. asemănătoare celor de carpen (fig. imediat după recoltare sau primăvara. amenţi fructiferi mai scurţi. Cu toate că are aspect decorativ. Specie termofilă. Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc.pubescente. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. cu margini serate şi achene costate. devenind pe alocuri chiar copleşitoare. în septembrie. Fructele. din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei nordice. pentru a se pune în evidenţă fructele interesante. desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei). Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor.

uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare). – alun Alunul prezintă un areal întins. La noi apare numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului. frunze galbene-aurii. sunt nucule ovoide sau globulare. Preferă soluri calcaroase. însorite. formaţi în anul precedent. pe calcare. prin februarie-martie. Pe Domogled atinge dimensiuni mari. sunt dispuse distic. Este un arbust de până la 4-5m înălţime. ferite de uscăciune. Corylus colurna L. la bază cordiforme. Frunzele. prinse pe peţioli de 1-2 cm lungime. Forme horticole: Corylus avellana „aurea”. urcă până în subzona molidului. porniţi de la bază. pe margini inegal dublu-serate. adeseori scheletice. flexibili. Mugurii sunt ovoizi sau sferici. la altitudini mari (Sinaia. în staţiuni calde. drepţi. Lujerii sunt geniculaţi. cu areal sudic în Peninsula Balcanică. cu coaja subţire. mare efect decorativ prin ramurile şi lăstarii contorsionaţi. glandulos păroşi. Este o specie termofilă. glandulos pubescenţi. pe dos păroase (mai ales pe nervuri). la cca. din mulţi lăstari subţiri. netedă. Caucaz. Specie indigenă. Fructele (alune). în Europa şi Asia Mică.). la bază inegal cordiforme. slab acide. Se acomodează însă şi în climate relativ reci. Florile sunt unisexuat-monoice. apar de timpuriu. cele femele închise în muguri. calcaroase. în partea superioară brusc acuminate. gălbuicenuşii. câte (1) 2-4. cu peri roşcaţi şi lenticele albicioase (fig. Se dezvoltă bine ca specie de suarboret în păduri rărite. la câmpie coboară sporadic până la silvostepă. dispuse în amenţi cilindrici. mai târziu verzi-gălbui.. apar foarte devreme primăvara. obovate. formând tufe bogate. lobat neregulat în partea superioară. Corylus avellana „contorta”. se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar. de 5-10 cm lungime. lăstari de nuanţă portocalie iarna. lăsând să iasă afară numai stilele roşii. cele mascule. În România. Se dezvoltă bine în plină lumină.Corylus avellana L. este de semiumbră dar rezistă şi la o oarecare umbrire.90). Asia Mică. Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc. Alunul are nevoie de soluri fertile. Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab. 105 . înainte de înfrunzire. 1400m altitudine. bruni. bogate în substanţe nutritive. – alun turcesc. roşcat-glandulos-păroşi. pe coaste însorite.

Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos. crăpată (fig. Fructele sunt aşezate câte 1-4. alunele mai mari. de 8-15 mm (fig.Este un arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru. până la 2 cm. purpurea (Loud). Rehd. terminându-se în lobi înguşti. care se exfoliază circular în 106 . Genul Betula L. cultivată rar la noi. Corylus maxima var. sunt prinse de un peţiol lung de 4cm. cilindric-alungită. pe dos pubescente. Corylus maxima Mill. originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. în zona boreală şi subarctică. cenuşiu-gălbui. arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică. se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe. ce se exfoliază în solzi. Fructele. Este cultivat frecvent în parcuri. de 8-12cm lungime. neregulat-dinţaţi. ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun. cenuşiigălbui. până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia. Frunzele mari. perechea de nervuri inferioară pornind chiar din peţiol. până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt. este cultivată frecvent prin parcuri. fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat.91). Lujerii tineri sunt zvelţi. cu muguri scurt ovoconici. mai ales în Oltenia şi Banat. puternic glanduloase. Arbore de parc şi grădină. Periodicitatea este anuală. de culoare albă-cretacee sau gălbuie. cu coaja roşiatică. Este un arbust. Include cca. Scoarţa este prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos. spre bază) au scoarţa suberoasă. pe un peduncul lung de 1. glandulos-pubescenţi.5 cm. cei de doi ani (uneori şi cei de un an. lucitori. stratificat.92). are frunze de culoare roşieînchisă. sunt lat elipsoidal-turtite. cu frunze mari. mai rar închisă. cu coaja groasă. pe faţă glabrescente. Se coc în septembrie-octombrie. cuprinse până la vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10. Tulpina dreaptă şi coroana ramificată. aluna mai mare. tare şi muchiatzgrăbunţoasă. este complet închisă în involucrul tubulos. adânc cordate. 40 de specii de arbori. dublu serate. – alun cu frunza mare Specie exotică.5-3. Creşterea este relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani.

devreme. crenată sau lobulată. netedă. o dată cu înfrunzirea. iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi. adânc crăpat. În Europa şi Asia. Frunzele peţiolate. conică. sesili. Suporta bine gerurile puternice de iarnă. glabre. coboară rar la 250 m. La noi este localizat la munte 700-1550m. de aceea. rămânând pe arbore numai axul floral. Mugurii sunt ovoid-conici. elastici. poate fi comparat cu pinul silvestru. care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici. (Betula alba L. cu solzi imbricaţi. cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi. Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25m înălţime. Amenţii masculi se formează în vara precedentă. cu temperament pronunţat de lumină. iar samarele se împrăştie o dată cu solzii. dincolo de cercul polar. Acoperă foarte slab solul cu coroanele sale rare. la limita latitudinală a pădurilor. glabri. Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început. în Rusia până în silvostepă (fig. sunt 107 . Au capacitate germinativă redusă.fâşii subţiri. în sud ajunge în Apenini şi Balcani. amentul se risipeşte. de culoare albă pronunţată.93). supli. Scoarţa. răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi Altai. prelung acuminate dublu-serate până la lobulat-serate. mai mult sau mai puţin glanduloase. Este cel mai de seama arbore pionier din pădurile noastre. la partea bazală. constituită din numeroşi lujeri pendenţi. presăraţi cu o serie de glande – verucozităţi albicioase. Cei femeli apar numai primăvara. Din punct de vedere ecologic. extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol. înfrunzesc devreme. primăvara. Mugurii sunt alterni. glabri. un ritidom negricios. prinse pe peţioli de 2-3cm lungime. de 6(7)cm lungime. arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine edafică. cu marginea serată.).18). uneori sinuoasă. iar câteodată rămâne arbustiv. Coroana este foarte afânată şi luminoasă. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. luminoase. cu aripioare laterale. la vârful lujerilor. acoperiţi cu o secreţie vâscoasă (fig. Este o specie rustică. la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi arbustive. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. sunt cilindrici. Tulpina este zveltă. lucioase pe faţă. dezvoltă la bătrâneţe. subţiri.) – mesteacăn Prezintă un areal foarte întins. Frunzele sunt romboidale până la triungiulare. Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh. Amenţii femeli se transformă într-un fel de con fructifer alungit. După coacere. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi.

Betula ermanii Cham. scurte.purpurea. Betula pendula var. În seră se poate altoi în februarie. Betula albo-sinensis Burk. Spre deosebire de Betula pendula are ramurile.fastigiata. semănatul se face imediat după recoltarea seminţelor. Betula pendula . iar mugurii păroşi şi lipicioşi (fig. Necesită un climat mai blând. în turbării şi piemonturi. se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie. Originar din China. cu scoarţă portocalie. neregulat- 108 . amenţi erecţi Necesita un climat mai blând ca şi Betula albo-sinensis. La noi puţin răspândit. fără verucozităţi. înainte de căderea zăpezii sau primăvara. ca şi lujerii. Cu coroana foarte largă şi scoarţa albă-gălbuie. Betula pendula var. care se exfoliază în fâşii circulare subţiri. toamna. dar pretenţios faţă de umiditate. la vârf ciliaţi. scoarţa se derulează în fâşii mari. sub care se găsesc fructele. . de 2-4cm lungime. Prin altoire se obţin varietăţile. la vârf cu două firişoare (resturi de stiluri). mai mici. În culturile ornamentale importantă este varietatea (forma) Betula pendula var. frunze adânc lobate. cu seminţe stratificate. ovat-rombice. rămâne de multe ori arbust. roşcatnegricioase. Longevitate mică 6-90ani. Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani). Adesea cu mai multe tulpini. care nu se desprind Betula pubescens Ehrn. Frunzele. Betula nigra L. îndreptate în sus.18). scurt acuminate. neregulat seraţi. din sudul Groenlandei şi Islanda până în Siberia (fig. Foarte rezistent la ger. Lujerii sunt cenuşiipubescenţi. nelucitori.alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi.94). anual şi foarte abundent. Arbore de mărimea a III-a.se obţine din sămânţă. Fructele sunt samare mici şi foarte uşoare. laciniata. prevăzute cu două aripioare membranoase. lobi acuminati.mesteacan pufos Arbore cu areal vast.

este pe cale de dispariţie. în special de-a lungul nervurilor. Fructele samare. apar primăvara. neregulat dinţate. Trebuie să fie protejat pentru a putea supravieţui în turbăriile montane.95). Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali. Betula nana L. cu 2-4 perechi de nervuri. Arbust pitic indigen. pe terenuri mlăştinoase-turboase. Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor. sub formă de tufă. fiind considerat un endemism carpatic. ca element boreal.5m înălţime. apar primăvara. 0.4-1. iar stilele se ridică deasupra marginilor aripilor. până la 2m. Prezintă interes naturalistic. Are importanta exclusiv floristica. cu muguri mici şi glande verucoase. Genul Alnus Mill Cuprinde circa 30 specii de arbori şi arbuşti originari din emisfera nordică (câteva excepţii. 109 .. Înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât Betule pendula. frunzele foarte mici. Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime.simplu sau dublu adânc-serate. Betula humilis Schrank – mestecănaş Arbust indigen. carpatica (Wild. în America de Sud). scoarţa de culoare închisă. amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici. – mesteacăn pitic Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane. + rotunde. Se recunoaşte după: lujerii foarte subţiri. de 0. tomentoşi. cu ramuri culcate sau ascendente. mici. sunt pe faţă de un verde întunecat. Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. iar pe dos evident păroase. la început pubescente (fig. Mesteacănul pufos de la noi aparţune ssp. Amenţii fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptaţi înainte. de cca. Trebuie ocrotit necondiţionat. circumpolar. foarte decorativă este culoarea scoarţei şi forma siluetelor. au aripioara numai dublu de late decât sămânţa. amenţii erecţi.2cm. peţiolul este pubescent. et G. Unele specii se ridică până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase sau până în regiunile alpine. crenate.) A. frunzele rotund-ovate. de 1-2cm. lujerii verucoşi şi pubescenţi la început.

900 m. se formează de cu toamnă (cu câteva excepţii). Tulpina. Are creştere rapidă. Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea vătămătorilor biotici şi abiotici. izolat în nordul Africii.Mugurii alterni. după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi. lemnos. continuă. în Lunca Dunării apare foarte rar. cenuşie în tinereţe. în fascicule. Aninul negru.16%). Aninul negru atinge frecvent înălţimi de 20-25m. în lucile râurilor. Înrădăcinarea este de la superficială până la pivotant-trasantă. excepţie făcând la noi Alnus viridis. la câmpie şi la dealuri. de regulă. turbării. Înfloresc înainte de înfrunzire. în lunci. Este pretenţios faţă de factorii edafici. arin Specie cu areal foarte întins. cei masculi pendenţi. variabilă în funcţie de sol. denumit rânză. Răspândirea maximă o are în zona boreală. vegetează activ pe soluri umede. în care trăiesc simbiotic bacterii şi actinomicete asimilatoare de azot. piemonturi. Mugurii evident pedicelaţi. depărtaţi de ax. îmbogăţeşte solul (rădăcini au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot) . Scoarţa este netedă. ovoizi. bruni-verzui sau roşcaţi. rădăcinile conţin ţesuturi aerenchimatice. suportă amplitudini termice mari. Împrăştierea seminţelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei. conţine tanin în proporţii egale cu stejarul (cca. Lăstăresc. amentul femel se transformă într-un con fals mic. Amenţii femeli. de o rectitudine remarcabilă. La noi creşte de regulă. acoperiţi în tinereţe cu o brumă lipicioasă. scurţi şi grupaţi în raceme. specie mezotermă. Lujerii sunt muchiaţi spre vârf. pe rădăcinile tinere se dezvoltă adeseori de nodozităţi. se formează din vara precedentă.) Gaertn. în care se formează rezerve de aer pentru respiraţia rădăcinilor în staţiuni cu soluri submerse. obişnuit pedicelaţi şi frunzele simple. Longevitatea sub 100 de ani. Urcă până în regiunea de munte 800. acoperiţi cu 110 . După fecundare.19). este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii şi timpurii. iar la unele specii chiar drajonează. mai puţin în zona temperată. poate fi urmărită până la vârf. glabri. se găseşte aproape în întrega Europă (fig. în amenţi. – anin negru. Florile unisexuat-monoice. depresiuni. Alnus glutinosa (L. dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât aninul alb. manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol. care se coace toamna târziu. fiind specie higrofită. în staţiunile foarte favorabile realizează chiar 30m.

varietăţile prin altoire. unisexuat-monoice. glutinoase în tinereţe. grupaţi în raceme de câte 35. lobi ovaţi sau lanceolaţi. samare pentagonale. uneori până la 80%. de 612cm lungime. foarte îngust aripate. Amenţii masculi. sunt grupate în amenţi. amenţii femeli. pot consolida malurile. înainte de înfrunzire. În cadrul speciei se diferenţiază varietăţi şi forme: Alnus glutinosa var.5cm. verzi-întunecate. mici de 2-3mm. au vârful rotunjit. pe dos cu o nuanţă mai deschisă. pyramidalis. cu frunze adânc lobate. au flori lipsite de perigon. După coacere. Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani. până la 1. rânzele rămân suspendate multă vreme pe arbore. se înnegresc. Marcotajul prin muşuroire şi cel chinezesc a dat rezultate mulţumitoare.aurea Versch. Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. cuneate la bază. la maturitate negricioşi. iar solzii se desfac. glanduloşi şi vâscoşi (fig. neregulat-dublu serată în rest.. Toamna.96). în raceme. stau pendent. Semănatul se execută toamna sau primăvara timpuriu. Frunzele alterne. prezintă smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor şi un peţiol lung. Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces. de 6-10cm lungime. de 1-2cm lungime. ce se formează de cu vară şi se desfac primăvara următoare foarte timpuriu. sunt roşcat-brumaţi. bruni-violeţi. Alnus glutinosa var. care permit să fie purtate de ape la mari distanţe. Pe faţă sunt glabre.doi solzi. Rânzele prezintă solzi lemnoşi. gălbuie. se plantează pe malurile apelor curgătoase. Florile. de 2-3cm. laciniata (Leske)Wild. înainte de cădere. ovoide sau elipsoidale. obovate sau aproape rotunde.cu frunze gălbui: Alnus glutinosa var. lăsând să se disemineze fructele. Altoirea prin apropiere sau în placaj. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate. larg emarginat. Capacitate germinativa foarte variabilă. la maturitate se transformă în conuleţe (rânze). 111 . Fructele. care continuă să cadă până primăvara. cilindrici. Se obţine din sămânţă şi marcotaj.. sub cei masculi. mult mai scurţi. conţin saci cu aer în tegument. În condiţii favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani. îngroşaţi la vârf. marginea întreagă spre bază.

mai scurt pedicelaţi. pubescenţi.97). fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America de Nord. cu sezon de vegetaţie scurt. cenuşiupubescente pe dos. Este un arbore de mărimea a II-a.19). vegetează pe soluri relativ uscate. Lujerii sunt pubescenţi. „Monstrosa” (sub formă de tufă). 40-80 de ani. dar se deschid şi mai de timpuriu. prin februarie. Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice. Lipseşte în Munţii Banatului. ca şi la aninul negru. bun fixator de sol şi terenuri degradate. mai mici şi mai apropiaţi de ax (fig. atingând înălţimi de 18-20m. Creşterea este rapidă la început. în luncile montane. glabre pe faşă. Tulpina este canelată. în văile montane. Este o excelentă specie amelioratoare de sol. Nu suportă apa stagnantă. – anin alb Dispune de un imens areal (fig. asemănătoare. nemuchiaţi şi nelipicioşi.30 ani. „Variegata” Alnus incana f. iar mugurii cu doi solzi. Samara este de culoare mai deschisă. sunt grupate câte 4-8 în ciorchini. grohotişuri şi bolovănişuri. adeseori strâmbă şi neregulată. până la 20. caracteristic acuminate sau acute la vârf şi vâscoase. Are şi forme de cultură Alnus incana f.Alnus incana (L. În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la climate reci.) Moench. Este ceva mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului (mai puţin higrofit). cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. În Europa dincolo de cercul polar. 112 . se întinde de asemenea în Asia de Est. numai spre baza exemplarelor bătrâne. Scoarţa netedă. pe coaste erodate. Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. aspre. cenuşie albicioasă. În ţară se află la limita sud-estică a speciei în Europa. ajunge la circa 1000m (maxim 1300m). Amenţii se formează vara. înlocuieşte aninul negru la altitudini mari. Vegetează bine pe soluri sărace şi mai acide. La noi în Carpaţi. dublu-serate. de 4-10cm lungime. are crăpături puţin adânci. Longevitate se menţine mai redusă. Conuleţele. „Aurea” Alnus incana f.

prin mai-iunie. frunzişul. Este interesant faptul că fagaceele. cu aparatul lor reproductiv adaptat la polezizarea uşoară prin vânt. dezvoltă seminţe mari. Florile sunt unisexuatmonoice.18). când condiţiile climatice se îmbunătăţesc. cu diseminare anevoioasă şi numai excepţionala lor vitalitate şi longevitate le-a permis în aceste condiţii să ocupe teritorii atât de întinde.Alnus viridis (D. vitaliatea lor ieşită din comun. este puţin pretenţios faţă de sol. Nu a fost introdus până acum prea des în amenajările peisagere cu toate că este decorativ prin formă. sunt la început verzi-vâscoase. Uneori. Maturaţia anuală sau bienală. lipicioşi. originari din regiunile temperate şi călduroase ale emisferei nordice. frunze şi amenţi mici. Este un arbust cu înălţimi până la 3m. frunzele simple. în Alpi şi în Carpaţi. cu vârful acut. către limita superioară a pădurilor. mugurii nepedicelaţi. Frunzele sunt mici. de 34cm lungime. pe dos verzui-deschis. elastice. întregi. Muguri laterali. şi în Groenlanda (fig. caduce sau persistente. comprimaţi. grele. tulpinile. (excepţii câteva specii de Quercus. rânzele în ciorchini lung pedicelaţi. fructele nucule. adeseori aşezaţi distic (fig. întâlnindu-se cu aninul alb. după înfrunzire. verzi-măslinii. dar mai adeseori dinţate sau adânc lobate. serate sau dublu-serate. cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare. pe văi reci şi umede.) Chaix – anin de munte. cu smocuri de peri la baza nervurilor. de mare altitudine. coboară la 1000 de m. Reprezintă sub aspect filogenetic-evolutiv o soluţie biologică aproape optimă. liliac de munte Se întâlneşte spontan în Europa. având în vedere capacitatea neobişnuită a peciilor respective de a dezvolta rădăcinile.98). Crescând în climate foarte aspre. apoi brune-gălbui. la altitudini mari. cu solzi imbricaţi. 113 . iar cei femeli apar din muguri numai primăvara. verzi-purpurii. care apar în Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe). rotund-ovate. Amenţii masculi se formează din vara precedentă. la cote maxime.C. samarele lat-aripate. amenţii se deschid mai târziu. se mulţumeşte cu un sezon scurt de vegetaţie şi rezistă la avalanşe. lipicioase în tinereţe. Familia FAGACEAE Dumont Cuprinde numeroşi arbori de talie mare şi mai rar arbuşti. Lujerii sunt flexibili. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus mugo).

datează din Cretacic. Fagul este o specie europeană. fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud. că apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romană. Genul Fagus L. Maturaţia anuală. Cuprinde circa 10 specii. fusiformi. Franţa. Corsica. în Crimea. iar spre nord se ridică 114 .inclusiv Carpaţi. Spania. ceea ce a dus şi la formarea de forme hibride în zonele de contact. răspândită în ţinuturile vestice. în Saxonia. ipoteză totuşi greu de acreditat ţinând cont de diseminaţia greoaie a jirului. el este într-un uşor declin în favoarea molidului. Japonia. fagul şi stejarul ocupă mai mult de jumătate din întreaga suprafaţă a pădurilor. Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic. Sicilia. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei. câte două. în neolitic ajungând aproape de limita nordică a arealului natural actual. care în timpul glaciaţiunilor cuaternare par să se fi suprapus parţial. Fagus sylvatica L. Se consideră. Fructele (jirul) sunt nuculeîn trei muchii. Fagus sylvatica şi Fagus orientalis au avut la origine areale distincte.Fagaceele au evoluat şi s-au răspândit considerabil din centre ancestrale de origine meridională sau cu climă caldă.. America de Nord). Frunzele caduce. caracter derivat din sempervirescenţa iniţială. În postglaciar revine pe vechi teritorii nordice. originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi Asia Mică. fapt ilustrat de marcescenţa frunzelor. Apenini. iar limita estică până în nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi. În era terţiară speciile acestui gen erau mult răspândite în Europa (numeroase resturi de fosile au fost găsite). Florile sunt unisexuat-monoice. şi că. închise complet într-o cupă. obişnuit fără ritidom. adeseori întregi. Balcani . Sunt specii foarte rezistente la umbră. cu înrădăcinarea pivotant-trasantă. de altfel. de acum aproape 100 milioane de ani. mugurii alterni. în prezent.fag. centrale şi sudice ale continentului (fig. cu secţiune triunghiulară. Unii cercetători consideră că în postglaciar fagul a revenit în Carpaţii noştri din refugiile balcanice. China. scoarţa netedă.20). din Franţa până în Grecia. La noi. Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa. În perioada glaciaţiunilor.

în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000m altitudine). La noi climatul făgetelor suferă vădite influenţe continentale. constituind şi adevărate nuclee de rezistenţă în molidişuri calamitate. Se întinde în întregul lanţ carpatic. se desface mai târziu în numeroase ramificaţii oblice şi orizontale. este netedă. Scoarţa. cu caracter oceanic. un alt factor decisiv în răspândirea fagului sunt îngheţurile. Prin elagarea ramurilor laterale. Rădăcina pivotantă în primul deceniu. pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arborete până la circa 100m.21). reavăn-jilave. perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. Arbore de mari dimensiuni. urcă în parâng şi Apuseni la 1650m altitudine. cilindrică. subţire. Cele excesive îi cauzează însă gelivuri (crăpături în lemn). În Europa Centrală fagul vegetează în climate montane. Faţă de vântul puternic manifestă o rezistenţă bună. care-i permite pe văi. În unele cazuri prezintă însă tendinţă de înfurcire. atlantic. care asigură o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt. În Europa. nu formează ritidom decât rareori la baza trunchiului. profunde. dând astfel o bună ancorare în sol. ce se întind mult în suprafaţă. se întreţes şi concresc (concreşterea se realizează şi între rădăcinile arborilor vecini). să coboare în regiunea de coline. dar optim se dezvoltă pe soluri fertile.până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave. Gerurile sunt suportate destul de bine. pe trunchi rămân adeseori acolade negricioase numite 115 . acide şi pe soluri calcaroase. adică 31% din suprafaţa păduroasă a ţării. cea superioară la 1200-1400m. În afară de umiditate. În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 5-10m altitudine). La noi. O anumită reducere a cantităţii de precipitaţii poate fi compensată de umiditatea atmosferică sporită. Se dezvoltă pe soluri oligobazice. mai ales în ţinuturile răsăritene. urmată de România. cu pete mari de culoare mai deschisă. Se dovedeşte sensibil la secetă şi uscăciune. bazice. ocupând aproximativ 2 milioane de hectare. Pretutindeni însă fagul manifestă pretenţii mari faţă de umiditate. în Banat. Coboară insular pe văi umede până la 150-200m. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300-500m. cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie. Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă. fagul atinge înălţimi de până la 40(45)m şi diametre de maximum 2m. cenuşie până la albicioasă. este specia cea mai răspândită (fig.

se dezvoltă mult lateral şi în profunzime. cu coroană îngustă. denumit jir. Spre toamnă devin pieloase. Longevitatea de 200-250 de ani.fastigiata). la început păroşi. cu tulpina şi ramurile răsucite. atropurpurea (Fagus sylvatica f. achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi. pe margini sunt ciliate. cu trei stile.tortuosa. Frunzele eliptice până la ovate. Coroana. câte două. Fagul fructifică târziu. este o nuculă în trei muchii. abia către 30. ascuţiţi. ţepoşi. unite la bază.80 de ani. în masiv la 70. sunt erecte şi scurt pedunculate. de 2-3cm lungime. 1cm. În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual). de 5-10cm lungime. După caracterele frunzelor s-au descris: Fagus sylvatica var. cu 4-7 lacinii profunde.pendula. cu numeroşi solzi bruni. formând un involucru păros cu patru diviziuni. numai în cazuri rare 300 de ani. foarte depărtaţi de lujer. Florile. pe margini sinuate. Florile mascule. rămân pe ramuri până spre primăvară (marcescente). mari. Fagus sylvatica var. în 116 . înconjurate de numeroase bractee. cu frunze grosolan şi regulat dinţate. cu frunze roşii negricioase sau brune întunecate. pyramidalis (Fagus sylvatica var. Fagus sylvatica var. lung pedunculate. pe dos păstrând smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Mugurii sunt fusiformi. Lujerii anuali sunt geniculaţi. în tinereţe au peri moi pe ambele feţe. cele inferioare târâtoare. Fructul. apoi glabri (fig. la arborii izolaţi. Fagus sylvatica var. unisexuat-monoice. de 1-1. la bază îngustate sau rotunjite. bogată în ramuri şi frunze. Lăstăreşte slab.5cm lungime. cele femele. brunăroşcată. slab dinţate sau aproape întregi. ulterior creşterea în înălţime se activează. forma pitică. divizate şi 8-16 stamine. prinse pe peţioli de cca. constituite dintr-un perigon campanulat. atropunicea).„bărbi chinezeşti”. sunt acute la vârf. păros. ramuri erecte. piramidală. bruni sau verzui. ovoid-alungită în masiv. brune arămii şi mai ales la exemplarele tinere.99).40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). iar fructificaţiile abundente se repetă destul de rar (o dată la 4-6 ani). mai târziu devin glabre pe faşă. După forma şi structura coroanei se diferenţiază varietăţile: Fagus sylvatica var. Maturaţia are loc septembrie-octombrie. cu ramuri pendente.grandidenta. apar concomitent cu înfrunzirea. sunt grupate în capitule pendente.

până la 40 m înălţime. Florile mascule au perigonul divizat cel puţin pe 1/3 de la vârf şi foarte păros. ca nişte frunzişoare verzi. Florile sunt unisexuat-monoice. Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica. piramidală. Au frunze caduce. Fagus sylvatica var. Seminţele se seamănă imediat după recoltare sau se stratifică dacă se seamănă primăvara. Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun. Arbore de mărimea I. inclusiv Japonia. Frunzele sunt asemănătoare fagului oriental. Sunt arbori iubitori de căldură. Iran.100). Oltenia. Altoirea se aplică în februarie. formele pletoase sau cu frunze colorate. Fructele suntnucule globuloase. caracteristici. Transilvania (jud. de climat dulce. fag de Caucaz. Asia Mică şi Orientală. Specie indigenă. La noi apare în Banat. închise câte 1-3 117 .2. la 2. precum şi în sud-estul Americii de Nord. Genul Castanea Mill. Turciei. Muntenia. se altoiesc la colet varietăţile şi formele cu pot erect. Fagus sylvatica se obţine din sămânţă.asplenifolia (Bazoş). Fagus orientalis Lipsky . Pe puieţii de Fagus sylvatica. cu 7-14 perechi de nervuri secundare.Fagus sylvatica f. 10 specii. prezintă caractere intermediare. varietăţile ornamentale prin altoire. Caucaz.fag de Crimeea Hibrid între Fagus sylvatica şi Fagus orientalis. întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia. Alba). iar în coroană. Fagus x taurica Popl. lanceolate. suportă mai bine uscăciunea. . în seră. peţiolate.20 m înălţime. de 9-15cm lungime. Muntenia. Cuprinde cca. care la bază prezintă apendiculi foliari. dar cu dimensiuni mai reduse şi cu un număr relativ mare de perechi de nervuri. aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf. mult mai alungiţi. Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice. răspândite în Europa Meridională. curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig. cu frunze lobate. frunzele relativ mari. care se deosebeşte de fagul comun prin coroana mai îngustă. Fructele sunt închise într-o cupă păroasă. ascuţit-dinţate.fag oriental. pupurea pendula. lujerii mai viguroşi şi mătăsospubescenţi până în iarnă.

apropiat de al carpenului.5-2m. dar fiind sălbăticit în multe puncte. prevăzută cu spini lungi. Lăstăreşte puternic şi drajonează. larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis. Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi. în Africa prezintă un areal restrâns (fig. (C. înţepători.101). nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor. aproape lemnoasă. Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed. treptat îngustate spre vârf. Fructele. la coacere. Lujerii anuali sunt viguroşi. Se cunosc cultivarurile: 118 . lungi de 10-13cm. erecţi. Specie ornamentală. Are o remarcabilă rezistenţă la poluare. peste 1000 de ani. diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3 închise în cupa fructiferă. cca.într-o cupă aproape sferică. glabri. Maturaţia anuală. cu miros specific. Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani.vesca Gaertn. oblong-lanceolate. în Oltenia şi nord-vestul ţării (Baia Mare. Are temperament mai de umbră decât stejarul. Sămânţa este comestibilă. înţepători. frunzele mari. se desface în patru valve. afânate. de culoare galbenă. Longevitate este foarte mare. La noi apare în regiunile cu climat blând. cu ramificaţii joase. Castanea sativa Mill. Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică. Arbore de înălţimi mari. cu habitus şi frunziş frumos. Castanele au mare valoare nutritivă. începând din Spania până în Peninsula Balcană. probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu. de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime. La noi creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi. acoperită cu spini lungi. aerisite. bruni-roşcaţi. se introduce izolat sau pe alei. Baia Sprie). Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice. câte 2-3 într-un involucru spinos.22). au culoare brună-întunecată (castanie). permeabile (nu tolerează calcarul activ). ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. deşi. cu lenticele albicioase. care se transformă într-o cupă sferică. prezintă la bătrâneţe tulpini groase şi este de înălţimi relativ reduse. răspândită în Europa. adânc crăpat. 30m şi mai ales de grosimi remarcabile – 1. de unde trece în Asia Mică şi Caucaz. prin octombrie. acide.) – Castan bun Specie cu areal circummediteranean. Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici foarte numeroşi. cu marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă (fig. castanele.

cilindrică. iar maturaţia este bienală. Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea inferioară. marcescente sau persistente (specii exotice). caduce. Florile sunt unisexuatmonoice. „Fastigiata”. uneori aproape în întregime. liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. Include specii originare din America de Nord. într-un involucru lemnos (cupă). „Pyramidalis”. Stejarii prezintă frunze alterne. Genul Quercus L. Castanea sativa cv. întregi sau mai ales lobate. 119 . Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi tehnologice. Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor. Castanea sativa cv. varietăţile prin altoire. „Purpurea”. 19% din suprafaţa păduroasă. prin marcotaj prin muşuroire. acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi. prinsă la bază. Castanea sativa cv. Castanea sativa cv. pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus robur. toamna frunzele se colorează intens de la galben până la roşu-purpuriu. Fructul (ghinda) este nuculă. răspândite în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice. elipsoidală sau aproape emisferică. „Argentea variegata”. rareori întregi (specii exotice). La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un loc cca. în majoritate arborescente. Gen cu peste 200 de specii.. lobate sau dinţate. obişnuit cu lobi ascuţiţi. cu frunze căzătoare sau persistente. Se înmulţeşte prin seminţe. „Aureo marginata”. Castanea sativa cv.Castanea sativa cv. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă introduse alte peste 20 specii exotice. Subgenul Erytrobalanus Spach. se seamănă toamna sau primăvara. după stratificare. „Pendula”.

argiloase. Arbore de lumină. În America dispune de o largă amplitudine climatică. 120 . roţii-bruni. la climatul călduros cu nuanţe subtropicale din sud. 1/3 din lungime. scoarţa dezvoltă crăpături rare. iar mugurii ovoid-ascuţiţi. deoarece Quercus rubra prezintă mai multe ecotipuri. cu lenticele gălbui. duce la acumulări de substanţe organice nedescompuse. iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii. de cca. În staţiuni montane şi reci creşte încet. cu textură uşoară şi umiditate suficientă. Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul. devine adeseori rău conformată. Lujerii sunt roşii-bruni. lat-ovoide până la semisferice. se colorează în roşu sau portocaliu. aproape anual şi destul de bogat. în special către baza tulpinii. pe cca.) – stejar roşu. sau dimpotrivă. pe faţă sunt verzi-întunecat. La noi suportă bine gerurile de iarnă.102). După 40 de ani.23). Ghindele sunt scurt-pedunculate. Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente). începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană inferioară. Partea inferioară. mai ales în condiţii staţionale necorespunzătoare. iar litiera.Quercus rubra L. La noi folosit frecvent în cultură. (Quercus borealis Michx. cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. cu defecte. are scoarţă subţire. 2cm grosime. dar şi în plantaţii în vestul ţării. Spre deosebire de speciile indigene de stejar. bogat şi marcescent. suportă şi umbrirea. netedă. fiind foarte decorativ. ca la tei. lucitori. în arborete rărite. brune. 6mm lungime. adaptate la climatul continental din nord. de cca. prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor. în scop decorativ. au lobii triunghiulari-ovaţi. cenuşie. mari. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală). greu alterabilă. Foarte importantă este provenienţa seminţelor. lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu. Frunzele oblongi. În masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată. afânate. Originar din estul Americii de Nord (fig. Creşte bine pe soluri bogate. până la mijlocul jumătăţii limbului. de 10-22cm lungime. Rezistă surprinzător de viguros şi pe soluri grele. stă aşezată într-o cupă plană sau uşor conică. ceea ce a făcut să fie folosit în Europa în condiţii variate. stejar roşu american. Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. cu smocuri de peri bruni în axilele nervurilor (fig. Spre toamnă frunzişul. complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil. 1m. adânc lobate. asemănătoare într-o anumită măsură cu cea de fag. glabri.

Bacău. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea. uneori. Atinge înălţimi până la 25m. Lujerii. Cluj. Toamna frunzele se colorează în roşu aprins. lobi alungiţi. mai mici decât ale speciei precedente. Este o varietate a acestei specii introdusă la noi mai mult decât varietatea tipică. glabri.stejar roşu Specie de origine americană. până. prevăzuţi fiecare cu 3-7 dinţi sau lobului terminaţi într-un vârf subţire. fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri şi aliniamente (Ex. păroşi în jumătatea superioară. Iaşi. la 50m înălţime. care cuprind ghinda numai la bază. Şoseaua Kisselef). Hibridul între Quercus borealis var. inclusiv cerul. aşezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor. Frunzele sesile. Quercus benderii – Benitz. rotunjite la bază. Braşov. 6m înălţime. se coc în anul al doilea. când depăşeşte stejarii indigeni. A fost confundat deseori cu Quercus rubra. Ghindele şi cupa sunt asemănătoare cu cele de Quercus coccinea. are tulpini drepte. pe dos peri evidenţi la intersecţia nervurilor.Quercus borealis var. Mugurii sunt bruni-întunecat. maxima şi Quercus coccinea prezintă caractere intermediare. de 8-15cm lungime.)Ashe. maxima (Marsh. până la 30-40 de ani. Quercus coccinea Muenchh. . sinusurile adânci. are cupe mari. Bucureşti. de numai 1-2cm lungime. cu 3-4 perechi de lobi. brune-ruginii. cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumătăţii laminei. au numeroase lenticele roşcate (nu galbene ca la Quercus rubra). Arbore de dimensiuni mai mari. cupa îngustgâtuită în partea bazală. L. 121 . mai ales în tinereţe. lobulaţi sau dinţat-lobulaţi. rămânând pe arbori până spre iarnă târziu. Frunzele. La 10 ani atinge. sunt lat-ovoide. a fost introdusă la noi în parcuri şi grădinile botanice din Bucureşti. roşii-portocalii. depăşesc mijlocul jumătăţii frunzei. Timişoara. evident turtite. Creşterea este foarte rapidă. eliptice sau obovate.

în vestul Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri (fig. greu permeabile. de asemenea 122 . şi urcă la 500-600m altitudine la coline. suportă bine seceta şi uscăciunea. dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase. tomentoşi. cu sezon de vegetaţie lung. de regulă bienală. cilindrice. În Munţii Apuseni urcă la 900 m altitudine.) Oerst. puternic uscate în timpul secetelor de vară). Lujerii anuali muchiaţi. se cultivă la noi în scop ornamental. – stejar de baltă. nelobată.Quercus palustris Muench. Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei. cenuşii sau bruni-verzui. Atinge înălţimi de 20m. foarte adânci. subtropicale. de 812cm. ca şi specia precedentă. uneori înţepători. dinţată sau întreagă.stejar cu frunza întreagă Originar tot din America de Nord. eliptice. în profunzime de culoare roşie-cărămizie. are scoarţa netedă. Cerul atinge dimensiuni mari. Atinge înălţimi mari. lung-peţiolate (peţiol de 2-5cm). Ceroi Specie cu areal nord-mediteranean din Spania până în Turcia. de peste 25m şi prezintă frunze relativ mici. creşte în climate calde. apendiculaţi. cu 2-3 perechi de lobi înguşti şi sinusurile larg rotunjite. Are tulpini drepte. foarte rar sempervirescente. Subgenul Cerris (Spach. uneori marcescente. Are frunze caduce. ovoizi.25). – Cer.50m. Este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice. cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primăvara. înălţimi de până la 35m şi grosimi de 1. mici. Quercus imbricaria Michx . Mugurii. mediteraneene. În ţara noastră se găseşte la câmpie. Maturaţia. Quercus cerris L. frunze oblongi. cu crăpături longitudinale. cupa prezintă solzi alungiţi. pe dos pubescente. pietros şi negricios. este îngustă şi destul de bogată în frunziş. care se pot urmări până la vârf. Coroana. compacte. ritidom format de timpuriu. concentrată spre vârful tulpinii. cu marginea lobată. stejar de mlaştini Este originar din sud –estul Americii de Nord. de 7-16cm lungime şi 2-5cm lăţime. cu marginea întreagă. Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde. Este o specie termofilă şi xerofită. caracteristică. gros.

celelalte sunt incluse în acest subgen. Frunzele sunt pieloase. divergenţi. se coc numai în toamna anului al doilea. marcescente. pe faţă aspre. se recunosc după stipele filamentoase. Din cele şapte specii de stejari care cresc spontan la noi. cu frunze caduce. ascuţiţi la vârf. Peţiolul de până la 2. este prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate. ghimpoşi. persistente. Frunzele sunt eliptice până la oblong-ovate. triunghiulari. 123 . la bază îngustate. pe margini sinuatdinţat-lobulate până la penat-sectate. dinţate sau întregi. Mai rar folosiţi în amenajări peisagere sunt cultivarurile: Quercuss cerris cv. nu depăşeşte 200. Longevitate este relativ redusă. rotunjite. verde-închis lucitoare şi cenuşii sau gălbui pubescent-tomentoase (la maturitate. slab cordate. Au lungimi de până la 4-5cm.300 de ani. Include arbori originari din regiunea temperată a emisferei nordice. dinţaţi sau lobulaţi. ce depăşesc lungimea mugurilor. Lăstăreşte viguros. numai în lungul nervurilor). cu vârful caracteristic. alungiţi. la vârf acute. sau scurt pedunculate. rar bienală. Stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi lemnoşi. trunchiat şi mucronat. de 5-15cm lungime.tomentoşi. terminaţi într-un mucron scurt. Ghindele sesile. Maturaţia ghindelor este anuală. „Laciniata” Subgenul Lepidobalamus (Ende.5cm lungime. şi foarte rar drajonează. Subgenul Lepidobalanus se împarte în şase secţii şi mai multe serii. Fructifică la vârste relativ reduse. Ele au lobii întregi. ca la stejarul roşu.)Oerst. Creşterea puieţilor în primele decenii este mult mai rapidă decât la stejar sau gorun. recurbaţi. în afară de Quercus cerris. lobate şi rareori dinţate: excepţii Quercus suber cu frunze aproape întregi şi Quercus ilex cu frunze persistente. „Aorentevariegata” Quercuss cerris cv. mai des decât ceilalţi stejari indigeni (periodicitate 3-5 ani).

rămânând totuşi o specie de lumină. mai superficial. este pus în evidenţă de frunzele sale subţiri. afânate. Gorunul atinge înălţimi mari. Asia Mică. Seria se caracterizează prin: frunze relativ lung peţiolate. suportă mai greu solurile argiloase. Scoarţa conţine tanin în proporţii ridicate. cilindrică.) Soó . gorunul se comportă în multe privinţe diferit de stejar. gorunii sunt reprezentaţi prin trei subspecii cunoscute şi sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis. solzii cupei neconcrescuţi. afânate. dreaptă aproape până la vârf.26. Există şi motive ca şi cele trei subspecii să fie considerate specii veritabile: Altitudinal. În regiunea de dealuri. numite gorunete. mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari indigeni. aerisite. se dovedeşte însă mai puţin adaptat la rigorile climatului continental excesiv.27). Seria sessiliflorae Loj. Gorunul ca şi stejarul contribuie puternic la levigarea solurilor. gorunii se situează. mai îngust şi mai regulat brăzdat.Secţia Roburoides Schw. greu alterabile. Este mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii. Rădăcinile se dezvoltă viguros din primul an. adeseori pe soluri cu textură grosieră. compacte. care se întind din Africa de Nord şi Peninsula Iberică spre estul Europei. cu marginile laterale nesudate între ele. Din punct de vedere ecologic. sesile. Coroana este relativ 124 .gorun Arealul este redat în fig. Tulpina. Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. Ritidomul este cenuşiu închis. cu 5-9 perechi de lobi. fără a fi sensibil la doborâturi. cu textură mai grosieră li umiditatea mai constantă. gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile foarte puternice. de până la 40-45m. profunde (Fig. ssp. Gorunii Cuprinde patru specii. lăţite treptat spre stigmate. cu solzi mărunţi. deşi sistemul radicular este mai puţin profund decât la stejar. datorită litierei bogate în substanţe tanante. Caucaz şi Liban. Caracterul mezofil al gorunului. lipsite de peri. ca şi ghindele. La noi. deasupra celorlalţi stejari indigeni şi formează obişnuit arborete pure. aşa că. flori femele cu stile libere. petraea (Liebl. Spre deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate. pe terase şi coaste însorite. cu ierni aspre şi amplitudini mari de temperatură. Are temperament de ceva mai delicat decât stejarul. în general.

la vârful lujerilor. Gorunul creşte încet în primul deceniu. uneori 500 de ani. asemănător cu Quercus petraea ssp. până la gălbuie. Quercus petraea pendula. apar prin aprilie-mai. unisexuat-monoice. ovoid-elipsoidală.5cm. 8mm lungime. au puţine lenticele eliptice. Florile mascule sunt grupate în amenţi. gorun de Dalmaţia. de 8-13cm. pe dos la maturitate fin pubescente (perişorii nu pot fi însă observaţi decât cu lupe) sau cel puţin. întregi sau slab lobulaţi. cu 5-8 perechi de lobi. la bază îngustate. petraea şi mezoxerofită. atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 60-70 de ani). Subspecie mai termofilă. verziîntunecat. cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară.5cm lungime. variabile ca formă. ovoid ascuţiţi. Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5.bogată şi uniformă. până la 1-1. în general mai mici decât la stejar. Pe margini. frunzişul acoperind destul de bine solul. răspândită în sudul ţării. Lujerii. glabri. smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Florile. Ulterior îşi activează creşterea care se menţine susţinută până la vârste înaintate. de culoare brună. frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului. Varietăţi şi forme: Quercus petraea purpurea. prinse pe un peţiol lung. „de butoiaş”. de regulă rombic-ovate. Quercus petraea ssp. ca şi muguri. mici. de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. dezvoltând mai puternic rădăcinile. Quercus petraea longifolia. sunt subţiri. de 8-16cm lungime. dalechampii (Ten) Soo.5-2. Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea ssp. Arbore de mărimea I. petraea. Frunzele. cele femele şi fructele (nucule) dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt.5cm lungime şi sunt de formă caracteristică. stau îngrămădite către vârful lujerilor. Gorunul fructifică la vârste înaintate. la bază trunchiate sau 125 . ca stejarul. gorun auriu. frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate. spre vârf treptat şi lung îngustate.105). sunt ovoizi sau ovoconici (fig. neauriculate. de 1-2. fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani. rotunjiţi. cu frunze tinere purpurii. iar mugurii. Longevitatea atinge circa 300-400 ani. Quercus petraea laciniata. au 1. de cca. de care se deosebeşte mai ales prin: muguri evident mai mari.

cu pereţi groşi. cupa brună. Ghindele. cu marginile concrescute şi cu vârful liber. Secţia Robur Schb. se dovedeşte foarte rezistent la gerurile de iarnă. uneori acuţi. glabre sau păroase.2cm. prevăzuţi cu solzi laţi. cu baza auriculată. frecvent cu trăsături continentale. lat-eliptice până la obovate. în general. cu perii. marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf). Creşte 126 . cu 5-7 perechi de lobi. pe dos. fructe tot sesile. (Quercus pedunculata Ehrh.lat-cuneate. obovate. Seria pedubculatae Schwz.) – Stejar. baza trunchiată sau uşor cordată. glabri. cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi (gheboşi). până la 1. cupa cenuşie. cei de la bază evident gheboşi. la maturitate. florile femele. solzii cupei alipiţi. mugurii relativ mari. sunt sesile sau scurt pedunculate. lujeri anuali. Include două specii îndigene întâlnite la altitudini joase. ovaţi până la oblong-lanceolaţi.28. Atinge până la 25m înălţime. Tufan Arealul este redat în fig. cu peţiol scurt. dalechampii decât de Quercus petraea ssp. îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe). la câmpie şi coline. Este pretenţios faţă de sol. petraea. de 7-15cm lungime şi 5-7cm lăţime. Prezintă următoarele caracteristici: ritidom adânc crăpat. numai la vârf pubescenţi. penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei. prinse pe un peduncul lung. lujeri brun-roşcaţi sau verzi-întunecat. la început pe dos stelatpubescente sau glabre (fig. Quercus robur L. cu vârful lat rotunjit. polycarpa (Schur) Soo -gorun transilvănean Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. sinuat-lobate. câte 1-3. aproape egal distanţate pe lujer. dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora. scheletice. ca şi ghindele. Stejarul este o specie de climat variat. Quercus petraea ssp.106). vegetând adeseori pe soluri superficiale. frunzele mari. la vârf pubescenţi.107). coroane globulare. ovoid-alungiţi. Frunzele sunt caracteristice. Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie. până la adânc penat-lobate. uneori glabre (fig.

cel terminal cu cinci muchii. Florile uniasexuat-monoice. se desface în ramuri viguroase. este la vârf acută. După port. Cupa lemnoasă. rădăcinile pe soluri profunde. de culoare brună-gălbuie. tulpina devine conică. lungimea lujerului anual se menţine la 20-30cm. de 2-4cm lungime. Stejarul. liberi numai spre vârf. În arborete rărite sau în special în stare izolată. alterni şi mai numeroşi spre vârful lujerilor (fig.viguros pe soluri aluvionare din lunci. întinse orizontal. verzi (la ghindele proaspete). glabre. aproape semisferică. Creştere înceată în primii 5. pietros. în masiv după 70 de ani. cu lăţimea maximă în treimea superioară. alungită până la cilindrică. două săptămâni mai devreme decât la gorun. concrescuţi. lipsită de peţiol sau peţiol scurt. după care poate fi deosebit uşor de gorun. cu unele neregularităţi de creştere. Stejarul poate atinge până la 50m înălţime şi 1-2m diametru. noduroase. Fructifică târziu. Coroana. se cunosc formele: Quercus robur fastigiata.108). Frunzele. are tulpină dreaptă. bine elagată şi coroană destul de îngustă. pe dos. cu câteva dungi longitudinale. Apar cu cca. Este pretenţios faţă de lumină. se recunosc uşor după forma generală obovată şi baza terminată în două urechiuşe evidente (auriculată). La maturitate. de formă ovoidă.10 ani. bruni-măslinii. de 6-20cm lungime. Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung. grupate câte 3-6 în ciorchini. 127 . glabri. mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului. deşi au caractere variabile. plani sau mai mult sau mai puţin bombaţi (cei de la bază). de 3-6(10)cm. are capacitate de adaptare la diferite cuantumuri de precipitaţii (ca şi de căldură) evident sporită faţă de gorun.6cm lungime. Are înrădăcinare pivotantă. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să reziste şi pe soluri compacte. tare. până la 0. de 2-4mm lungime bruni-lucitori. triunghiulari. pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10m). Lujerii sunt viguroşi. odată la 6-10 ani. acoperită cu numeroşi solzi imbricaţi. cele femele lung pedunculate. deşi cu caracter în general mezofil. mugurii ovoizi. muchiaţi. în lungul nervurilor. la maturitate pieloase şi numai rareori cu peri disperşi. izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp. în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1m sau mai mult. strâns alipiţi. adânc brăzdat longitudinal şi transversal (crăpături până la 10cm adâncime). Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brunnegricios. Nucula. sunt lobate până la penatsectate. argiloase.

Ritidomul se formează de timpuriu. foarte caracteristici. Munteniei. de 3-5cm lungime şi până la 2cm grosime. reuşind să fructifice mai des decât acesta. Quercus robur concordia. mai gros şi mai adânc crăpat decât la stejar. are tulpina dreaptă.29). au lăţimea cea mai mare la mijloc sau spre vârf. reuşind să fructifice mai des decât acestea. sunt prinse pe un peţiol scurt de 4-10mm. cu peri fasciculaţi. Este un impunător arbore ornamental. de talie mică. dar mai puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. Longevitate 200-300 ani. Este o specie iubitoare de căldură şi mai rezistentă la secetă decât Quercus robur. Înfloreşte cu circa 2 săptămâni mai târziu ca stejarul aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. de regulă pubescente. Quercus pedunculiflora K. aşezaţi în rânduri circulare. relativ rezistent la secetă. lipseşte complet din Banat şi Transilvania. cu vârf lat. lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană.Quercus robur pendula. cupa are solzi gheboşi. Asia Mică. Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul. Creşte pe soluri profunde. Dobrogea (fig. cu frunze galben aurii. Fructele sunt aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15cm). Pe faţă sunt verzi-întunecat. aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. glaucescente. rareori glabrescente. foarte diferite ca formă. Arbore cu înălţimi până la 25m (exemplare chiar peste 25m înălţime în pădurea Punghina-Mehedinţi). La noi se găseşte în silvostepa Olteniei. Caucaz (fig. Ghinda este mare. 128 . Frunzele. În staţiunile cele mai uscate frunzele devin coriace. pe dos caracteristic cenuşii-brumării.26).Koch – stejar brumăriu Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică. formate pe loess dar şi pe psamosoluri.

cu stipele persistente. tomentoşi. solzii cupei alungiţi. nu depăşeşte 25-30m. sunt lat până la obovat-eliptice. care înconjoară uneori mugurii terminali (fig. măslinii. mai subţire decât la ceilalţi stejari. poate creşte pe solurile cele mai compacte şi îndesate. în Banat şi Transilvania. solzos. cu veri lungi. concentrate spre vârful lujerilor. cu lobii principali profunzi. La noi apare în Muntenia şi Oltenia. mai scurte şi mai rare decât la cer. liniar-lanceolaţi. bruni-gălbui. până la 1. călduroase şi ierni relativ blânde. rezistă la geruri. frunze adânc penat lobate. Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar. prin întreaga Peninsulă Balcanică. iarna glabri. formează de timpuriu ritidom caracteristic. la coline şi dealuri. În staţiunile cele mai favorabile. brun-negricios. Seria se caracterizează prin lujeri anuali tomentoşi.gârniţă Prezintă areal restrâns. flori femele aproape sesile. dreaptă şi plină. cu lenticele eliptice. obtuză sau trunchiată. moale şi friabil. despărţiţi prin sinuri foarte înguste.8cm lungime. cupa lăţit-conică. tomentoşi sau pubescenţi. de ţinuturi sudice. auriculate şi sesile sau scurt peţiolate. Seria Confertae Simk. în vestul ţării. de 10-12cm lungime şi 6-12cm lăţime.24). gârniţa poate atinge înălţimi mari.Secţia Dascia Kotschy. muguri cu stipele mai mult sau mai puţin persistente. dar în mod obişnuit. dar înaintea cerului. tomentoşi. dezlipiţi de pereţii cupei şi peri deşi. Tulpina.) . relativ deasă. Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. acuţi. Sub raport edafic. liberi. dosul laminei fiind moale şi cenuşiu-gălbui. de culoare brună-gălbuie. Frunzele. dar sensibilă la îngheţuri. inclus în arealul cerului. păros.29). dispuşi simetric aproape orizontal. până dincolo de 500 m altitudine (fig. nu prea mare (maximum 1. gârniţa este o specie semixerofită. Se întinde începând din sudul Italiei. Are temperament de lumină-semiumbră (ceva mai puţin de lumină decât stajarul). Ghinda este ovoid-elipsoidală. 129 . ovoizi.5cm lungime. de până la 2. de regulă mari. Ca şi cerul. pentru că transpiră foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol. câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală. are solzi caracteristici. Coroana este largă. până în Ungaria şi România (fig. de peste 30m. lujeri viguroşi. Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit.2cm înălţime).110). Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari. se dovedeşte foarte puţin exigent.

de 0. ovoizi. cu lobi pe margine ondulaţi. des şi crăpat. îngust-ovoide. Creşterea este mult mai lentă decât a celorlalţi stejari indigeni. pieloase. Quercus pubescens Willd. luminoasă. Coroana este rară.stejar pufos. păroşi.8-2cm. uneori rămânând chiar arbust. Longevitatea limitată. Specii indigene: Quercus pubescens şi Quercus Quercus macranthera. 15m înălţime. de 4. nedepăşind cca. strâns alipiţi. acuminate (fig. mediteranean. mai ales în tinereţe. dar apare dispersat în pâlcuri şi tufărişuri izolate. cenuşiu-pubescenţi. Ghindele. Lujerii sunt cenuşii. Cuprinde arbori din regiuni calde şi uscate cu: lujeri anuali tomentoşi. Seria Lanuginosa Simk. ovat-lanceolaţi. rezistă la secetă şi uscăciune. tufă râioasă Este un element sud-european. Creşterea este mai înceată decât la ceilalţi stejari. plaţi. Pufosul este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni. specii exotice 130 . defectuoasă. iar tulpina scurtă. solzii cupei ovat-lanceolaţi. tare. Cupa are solzi mărunţi. frunze mici. Este o specie iubitoare de căldură. submediteranean al cărui areal seamănă cu cel al cerului. tomentoşi. În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile. dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios.Periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. mici.5-8cm lungime. până la altitudini destul de mari 500-600m. iar mugurii mici. tari. Apare în staţiuni calde. Este o specie de valoare în staţiuni extreme. sinuat lobate până la penat-lobate. pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice. situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. . strâmbă. Frunzele. sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. despărţiţi prin sinuri înguste. Lăstăreşte viguros. sunt foarte variabile ca dimensiuni şi forme. des tomentoase.111). simplu sau dublu lobate. Se găseşte pe soluri grele şi uscate. 100-150 ani. virgiliana. xerofită.

aşezatespiralat. de 2-4cm lungime. Bazoş.112). Arbori maiestoşi. etc. decorează prin amenţii masculi primăvare. triangulaţiei sau placaj lateral. ORDINUL JUGLANDALES Familia JUGLANDACEAE Linde. de 5-8mm. Quercus macrocarpa Michx. cei inferiori bombaţi. Quercus marilandica Muenchh. Pentru alei şi străzi se recomandă stejarii roşii care rezistă şi mai bine la poluare. Se deosebeşte de Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi..5-3cm. toamna sau primăvara. pendenţi. iar 131 . Numai Quercus cerris ocupă o poziţie aparte. care se găsesc în diferite staţiuni din ţară. acesta nu se încrucişează cu celelalte specii de stajari.. Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă. după stratificare. Florile. Snagov) sunt cultivate şi alte specii: Quercus alba. câte 2-4 pe un peduncul lung de 1. cupa mai mare. cu solzii mai lax imbricaţi. de lângă Deva. Include arbori şi arbuşti cu lujeri cu măduva lamelar întreruptă sau continuă şi frunze alterne. pe dos tot pubescente tomentoase. Quercus suber L. ghindele mari. sub tunel închis etanş. În parcuri şi grădini dendrologice (Simeria. imparipenat compuse. Sunt specii unisexuat-monoice. Se utilizează pentru plantaţii masive. Neudorf. cu peţioli mai lungi. în aprilie prin procedeele copulaţiei. Se înmulţesc prin seminţe. puternici. În figura 30 este redată diagrama hibrizilor genului Quercus. frunzele mai mari. cu baza cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi (fig. între speciile de stejari indigeni sau produs o serie de hibridări. Datorită compatibilităţii la reproducere. în seră. uneori până la 8cm. grupuri şi izolat. mascule sunt grupate în amenţi axilari. cei superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit. sub ceaţă artificială. Creşte de obicei împreună cu stejarul pufos cu care se aseamănă sub aspect ecologic. de 8-16cm. tomentoşi. numai cu material de la plante tinere. cu aplicarea de hormoni şi înrădăcinare în pat cald.. prin altoire. dar care se regăsesc aproape toţi în Pădurea Bejan.Quercus virgiliana Ten. prin butaşi. hibrizi cu caractere intermediare. Quercus bicolor Wild.

în raceme terminale. cu trei grupe de urme fasciculare. Înrădăcinarea pivotantă. până la 30m şi formează tulpină dreaptă. nuc Originar din Europa (sud-est) şi Asia. Maturaţia anuală Genul Juglans L Include cca. Vânturile reci şi uscate sunt defavorabile. cu ramificaţii puternice. În stare izolată. Frunzele imparipenat-compuse. Himalaia. Are temperament mijlociu. iar scoarţa şi frunzele conţin substanţe aromatice. au un miros aromatic. primăvara se dezvoltă în amenţi lungi. Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. Mugurii sunt alterni. cu coroană destul de strânsă. – nuc comun. China. Este pretenţios şi faţă de sol. Scoarţa. având sâmburele cu tegument lemnos şi neregulat brăzdat. specific. cei laterali globuloşi. răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai mică. 15 specii arborescente. începând de la câmpie până la circa 800 m altitudine. mare. În masiv poate atinge înălţimi mari. Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural. dar şi în America de Nord şi Sud. constant asigurată (mezohigrofit). uneori suprapuşi câte doi. totuşi starea de masiv nu-i prieşte. Iran. Cele mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase. cei terminali cu 2-5 solzi. India. rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici. tanante şi colorate. Asia Mică. axilari. La noi se dezvoltă bine numai în zonele cu climat blând cu ierni relativ dulci. cu umiditate suficientă. foliole asimetrice. mai ales în Europa şi Asia. arealul cuprinde Peninsula Balcanică. pendenţi. cu 2-4 solzi. Cicatricea frunzei. de culoare 132 . fără geruri mari şi cu îngheţuri puţin frecvente. Pachistan. în cea sudică (America de Sud). Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe. Florile unisexuat-monoice.cele femele solitare sau grupate în raceme sau spice terminale. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. iar coroana devine largă. rămâne obişnuit mai scund şi tulpina prezintă o serie de umflături (gâlme). cu cea mai mare răspândire la dealuri. vegetează viguros pe soluri bogate. mult timp netedă. apar e uneori sălbăticit (subspontan). Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg. Juglans regia L. globuloasă.

Dintre cultivarurile mai frecvente se amintesc: Juglans regia cv. are numai la bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis. Nuca ovoidă. Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. dar e sensibil faţă de poluanţi. Cicatricea frunzei este mare. Lăstăreşte viguros. eliptice. ovoidglobuloşi. bruni-verzui. zbârcită.113). lungi de 8-10 cm. Celelalte specii de nuci reclamă aceeaşi tehnologie de înmulţire şi cultură. pieloşi. lamelar întreruptă (fig. au miros aromat şi măduva largă. înveleşte o sămânţă mare (miezul nucii). câte 1-4. Ca şi celelalte juglandacee. Longevitatea până la 300–400 ani. Importanţa deosebită rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului. pe margini întregi. 133 . „Purpurea”. cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat. incomplet despărţită de doi pereţi subţiri. Creşterile se menţin active în tinereţe. glabri. cu trei grupe de urme fasciculare. sferici. la 8 ani poate atinge 1m înălţime. cu stigmate răsfrânte. Mugurii cu solzi negricioşi. suprapuşi. care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure. plăcută la gust. Frunzele imparipenat-compuse. Drupele elipsoidale. cu 5-9 (11) foliole opuse. „Pendula”. până la 7 mm. Se obţine din sămânţă şi lăstari. lucitori. purpurii sau verzui. iar cei laterali mici. cu crăpături rare. nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru alte specii. verde. amenţii masculi negricioşi sau verzi-negricioşi. sesile. nucul comun este preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă. florile femele terminale. acoperită de o pieliţă subţire. Capacitatea germinativă 60-80%. aşa încât puieţii se transplantează greu. Înrădăcinarea este puternic pivotantă. sunt acute sau acuminate. rădăcinile fiind cărnoase şi suculente. Conţine substanţe tanante şi puternic odorante. dar la Juglans regia se preferă semănăturile de primăvară. Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari. puieţii din sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an. au înveliş exterior cărnos. Florile sunt unisexuat-monoice. Juglans regia cv. de 4-5 cm diametru. Lujerii sunt viguroşi. pendenţi. glabre. are puţini dăunători biotici.argintie-cenuşie. cei terminali mai mari. se seamăna toamna. doar pe dos cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor. sunt adeseori grupaţi câte doi. după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn. asimetrice. de 12-14m. Sămânţa. este comestibilă. de 6-12 cm lungime. foarte nutritivă.

drupe sferice. la 350-400m. cu veri lungi şi călduroase. Arbore de talie mare. pubescenţi. Frunzele imparipenat-compuse.nuc negru. verde (la maturitate negru). puţin turtită. uneori puţin piriforme. iar mugurii. dar urcă adesea în zonele colinare. ferit de îngheţuri timpurii şi târzii. nuc american Specie originară din sud-estul Americii de Nord (fig. La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea. este relativ rezistent faţă de poluanţi din grupa oxizilor de sulf. care atinge 40-45 (50) m înălţime. Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline (până la 500m altitudine). până la 40 cm lungime. lung acuminate. Tulpina dreaptă. de asemenea. s-a folosit exclusiv ca specie ornamentală. tomentoşi. permeabile. des pubescente şi glanduloase pubescente pe dos. se păstrează mult timp netedă. . Juglans cinerea L. Arbore de mărimea a-II-a.114). neregulat serate pe margini.Juglans nigra L. până la 20 m înălţime (excepţional până la 30 m). cu înveliş cărnos. Fructele. Tulpina este destul de dreaptă. pe alei sau în grupuri. Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia. ritidom adânc brăzdat. cu coaja mai groasă. suferă totuşi de pe urma de îngheţuri târzii şi timpurii. mai adânc şi mai neregulat brăzdată. dar mai mari. creşteri active realizează numai pe soluri bogate. Lujerii sunt pubescenţi şi glanduloşi în tinereţe. plină bine elagată. Constituie un excelent arbore ornamental. cu muguri cenuşii-tomentoşi. cu foliole mai numeroase (15-23). conţine un miez ce se scoate cu dificultate (costeliv). unde arealul său se suprapune parţial pe cel al nucului negru. . Longevitatea 400 ani. Are temperament mai de lumină decât nucul comun. Lujerii sunt nelucitori. unde se localizează de preferinţă în luci. ovat-lanceolate. nu suportă soluri compacte.23). prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia). utilizarea în cultura este mult mai restrânsă faţă de nucul negru. Se foloseşte izolat. foliola terminală este mai mică (fig. Faţă de condiţiile din sol este mai puţin exigent. bine aprovizionate cu apă. brun întunecat. foarte zbârcită şi foarte tare.nuc american cenuşiu Originar din estul Americii de Nord. însă pubescent şi nedehiscent. cei 134 . nuca aproape globulară. La noi. în zonele cu climat blând. Are temperament intermediar între nucul comun şi nucul negru. afânate. scoarţa este cenuşie. Este ceva mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decât ceilalţi nuci.

Lujerii anuali viguroşi. În masiv are tulpină dreaptă. Genul Carya Nutt. frunzele imparipenat-compuse. de 1317 mm lungime.terminali foarte mari. Florile unisexuat-monoice. grupate câte 2-5 în ciorchini pendenţi. Mihăeşti). Este un interesant arbore ornamental. se sparge extrem de greu. lăstăreşte puternic. cel superior pedicelat. bine conformată şi elagată. glanduloase. Reclamă zone de cultură cu climat blând. vâscoase. cu tegumentul adesea muchiat longitudinal. cei laterali mai mici. nuca. suprapuşi. Carya ovata (Mill. ovoizi.) – carie. cu 3-4 solzi păroşi. 1 m. compuse din cinci sau uneori. în regiuni de câmpie şi deal ale ţării noastre. iar miezul este puternic strivit între pereţii despărţitori. în patru muchii. Longevitate 350 de ani. Creşte destul de încet în tinereţe. cu lujeri viguroşi. stau suprapuşi câte 2-3. apoi glabri. Cicatricea cu marginea superioară întreagă şi ciliată. ca şi rahisul. pubescenţi numai la început. au la bază un inel păros caracteristic şi măduva continuă. Bazoş. serate. ritidomul său.) Cuprinde specii arborescente. Frunzele imparipenate. ca şi la nuc. Mugurii terminali sunt mari. de 12-18 mm. Koch (Hicoria ovata Britt. hicory Specie din sud-estul Americii de Nord (fig. revene. iar pe faţă numai fin pubescente(fig. cu miezul dulce sau amărui. este tare şi neregulat brăzdată. alungită.115). La noi se găseşte în parcuri dendrologice (Simeria. mugurii terminali mari. pubescente. este sensibil la transplantare Arbore de dimensiuni mari. cu amplitudini mici de temperatură la câmpie şi dealuri. mici. Fructele sunt ovoid-alungite. se desface în fâşii lungi. în patria sa de origine poate atinge înălţimi de 40 m şi grosimi de cca. iar cei laterali câte doi. temperament de semiunmbră. creşte bine pe soluri profunde. rezistă destul de bine la ger. cei laterali. Frunzele au 11-17 foliole. Nuca. Se foloseşte izolat. (Hicoria Raff. lipicioase. cu măduva continuă. cu vârful ascuţit şi coaja foarte groasă. areal asemănător cu nucul negru. al XVII-lea. adeseori suprapuşi. în aliniamente sau grupe. introdus în Europa din sec.23). câte 2-3. Spre deosebire de nuc. din şapte foliole 135 . drupa globuloasă sau alungită.) K. pe dos glandulos-pubescente. bine dezvoltat. dehiscentă în 4 valve.

foliola din vârf fiind mult mai mare (fig. dezvoltă un înveliş gros. care se crapă regulat. cu înveliş subţire. Scoarţa are crăpături subţiri. Frunzele sunt imparipenat-compuse. suprapuşi câte 2-3. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. dar în culturile de la noi puterea germinativă a seminţelor este relativ mică. racemul fructifer având în total până la 20 cm lungime.Mey) Specie exotică.116). Mugurii nuzi. fără geruri prea mari şi soluri umede. Realizează până la 30 m înălţime. care permit dezvoltarea pivotului. Dacă se obţine din sămânţă. pendente. În primii 5-10 ani creşte mai lent. după aceea creşterea se intensifică. nucile se stratifică în nisip reavăn şi se seamănă primăvara în februarie-martie. cei din vecinătatea cicatricei foarte mici. Drupele. iar fructele sunt nuci foarte mici. sferice. lipsită de zbârcituri. lungi de 10-15 cm. Carya glabra (Mill) Sweet. de 812 cm lungime. dar cu muchii longitudinale şi cu o coajă mult mai subţire în comparaţie cu a nucului.Koch. originară din Asia Centrală. Lujerii sunt viguroşi. Preferă climate montane. spre vârf puţin pubescenţi. Se foloseşte în grupuri la marginea masivelor. fertile. verzi-măslinii. Florile sunt monoice. sesile. În culturi la noi s-au introdus şi alte specii de Carya: Carya cordiformis (Wangenh) K. pe dos cu peri stelaţi (fig. de 3-6 cm diametru. (Carya pecan). Pterocarya caucasica C. chiar mlăştinoase. oblong-lanceolate. netedă.117). acut-serate. Carya illinoiensis (Wangenh) K. Fructifică abundent. aproape anual. Genul Pterocarya Kunth. comestibil.. unii pedicelaţi. Se recomandă metoda Dunster – semănarea individuală în recipiente înguste şi adânci. 136 . asemănătoare cu cele de frasin.A. Nuca.eliptice până la oblong-lanceolate. cel superior mai mare. în patru valve de mărime asemănătoare. pe margini serate şi ciliate. stau la distanţă mare faţă de cicatrice. prelungit în două aripioare semicirculare. cu 11-21 foliole. dehiscent. alburiecenuşie. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. Pterocarya pterocarpa (Michx) Kunth. are miezul dulce. (Pterocarya fraxinifolia Spach.Koch. în raceme lungi. cu măduva lamelar întreruptă. la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini botanice.

Muguri alterni. răspândite în majoritate în emisfera nordică. flori unisexuat-dioice. butaşi de rădăcină. Europa. Înmulţirea se poate face din sămânţa. care le-a permis să ocupe teritorii însemnate. marcotaj prin muşuroire sau drajoni. Se foloseşte izolat sau în grupuri. prezintă muguri pe rădăcini. Cuprinde aproximativ 35 de specii. sau primăvara. răspândire mare. conţin seminţe cu smocuri de peri albi. are creştere rapidă. în amenţi pendenţi. Salicaceele dispun de o mare capacitatea de regenerare. Genurile Populus şi Salix. sălcii. sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive. inclusiv pe cale vegetativă (lăstari. deoarece frunzele rămân verzi până toamna târziu. simplitatea structurii florale (specii unisexuat-dioice). butaşi. se coc devreme (diseminarea prin mai-iunie). 137 . Asia şi nordul Africii. Genul Populus L. se desfac în 2-4 valve. uşurinţa diseminării şi marea capacitate de regenerare pe cale vegetativă sunt strâns corelate cu larga adaptabilitate a multora dintre speciile de plopi. ORDINUL SALICALES Familia SALICACEAE Mirbel. din regiunile polare până în zona ecuatorială. rezistă la inundaţii. Multe vegetează pe malul apelor. În general.Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă. Semănatul se execută imediat după recoltare. drajoni sau marcote). în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi. America de Nord. Fructele capsule. Seminţele pot germina la scurt timp după diseminare (chiar în câteva ore). după o prealabilă stratificare.

Frunzele. la începutul primăverii. cu scvame dinţate. dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm lungime. în Lunca şi Delta Dunării. deşi rămâne în urma celorlalţi plopi indigeni. Florile sunt unisexuat-dioice. Frunzele.Secţia Leuce Duby Cuprinde specii de plopi albi şi tremurători. Coroana. rar şi lung ciliate pe margini (fig.118). numeroase. se situează în fruntea plopilor indigeni în ce priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri profunde. cu textura uşoară. prevăzute cu smocuri de peri lungi. ramificată viguros şi neregulat. Lujerii anuali şi mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu. are scoarţa caracteristică. lung-peţiolate şi tomentoase pe faţa inferioară. Tulpina. – Plop alb Specie indigenă. ca de „vată”. caracterizate prin scoarţa tulpinii mult timp netedă. pe margini numai sinuat-dinţate sau lobulate. verzuie sau cenuşie (doar arborii bătrâni formează ritidom). dar de culoare cenuşie. 3-5 palmat-lobate. ovate până la rotund-ovate. Mugurii sunt alterni. de obicei prin luncile râurilor. la bază trunchiate până la slab cordate. destul de luminoasă. Realizează dimensiuni mari (30-35 m înălţime şi peste 1. Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari. albicioasă. afânate. dar mai bogată decât la ceilalţi plopi. alb tomentoase pe dos.31). adânc brăzdat. umede). albicioşi. de 3-4 mm lungime. lung peţiolate. negricios la bătrâneţe. ovo-conici. subrotunde sau ovate. se împrăştie imediat. acute. se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei (fig. Prezintă două varietăţi mai importante: 138 . iar seminţele sunt mici. de asemenea. este exigent faţă de căldura estivală. cu 3-5 solzi. Capsulele sesile sau scurt pedunculate. Are temperament mai de umbră decât plopul negru. cilindică. Plopul alb denotă o amplitudine climatică largă. Înfloreşte devreme. cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici. rămâne totuşi o specie heliofilă. Populus alba L. prin martie-aprilie. La noi creşte la câmpie şi dealuri joase. uneori lobate. ovate până la oblongi. Înrădăcinarea este relativ profundă. cu numeroase rădăcini laterale. dezvoltate în amenţi de 5-7 cm lungime. putrnic ramificată. Capsulele se coc de timpuriu. albă şi netedă până târziu şi ritidom pietros. groasă. prin mai. rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă.5 m în diametru).

cu 5-7 lobi.plop tremurător. 200–300 ani. Nu este un arbore tipic de luncă. frunze adânc lobate. coboară frecvent la deal. bruni-roşcaţi şi lucitori. Este o specie rustică faţă de condiţiile climatice.Populus alba var. glabri. acide. sunt foarte lucitori. cu areal foarte larg în Europa şi Asia (fig. la munte sau deal.31). cu scoarţa albicioasă-verzuie. Populus tremula L. Coroana. îndeosebi pe malul apelor. netedă. este compusă din puţine ramuri groase. bine elagată. La noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg. cu frunze alb-cretaceu tomentoase pe dos. sărăturoase sau alcaline. Sub aspect morfologic. argintii pe dos. până la 30 m. dar după 100 – 150 ani tulpinile devin larg scorburoase. ovoidală sau larg cilindrică. la vârste mari. cu vârful ascuţit. formează uneori ritodm gros. este o veritabilă specie pionieră.) Dippel. Faţă de sol are pretenţii mici. Rezistă la asprimile climatul continental. cu 3-4 solzi. câteodată chiar la câmpie. conici. cei floriferi sunt globuloşi. Lujerii sunt obişnuit. în partea inferioară. Longevitate destul de mare. dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral. Are temperament pronunţat de lumină. Tulpina este dreaptă. Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate. din care drajonează puternic. creşte pe soluri de pantă. Populus alba var. afânată. Mugurii. rezistent la poluanţi. Sistemul radicelar este superficial. Fructifică la vârste relativ mici. apare foarte rar pe solurile expuse uscăciunii. bruni-roşcaţi. Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde sau lat 139 . nivea (Willd. fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. Rezistă relativ bine la inundaţii. Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. Vegetează destul de activ şi pe soluri sărace. . Specie indigenă. arbore de dimensiuni mijlocii. mai mari decât la plopul alb. pyramidalis (Bunge) Dippel. de 6-7 (10) mm lungime. scoarţa netedă verde-cenuşiu-deschis. mai rar sericeu păroşi. urcă până la 1600m în molidişuri. anual şi abundent. plopul tremurător este obişnuit. de culoare negricioasă. transparentă. cu port piramidal. apropiaţi de lujer. numai în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I.

Seminţele se împrăştie rapid. Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai.119). Înfloreşte de timpuriu. dar mult mai puţin turtit decât la plopul tremurător). lung de până la 8 cm (de aceea. În spaţii verzi. la distanţe foarte mari. fructifică aproape anual şi abundent. mugurii şi frunzele cu toment. înaintea înfrunzirii. Hibrid natural. sau lobulate. pe margini inegal serat-crenate. cu peţiol puternic comprimat. după 20 de ani. Ajunge la maturitate de timpuriu. Populus x canescens (Ait.122). păroase pe dos (fig. de până la 30 m înălţime. Creşterile sunt foarte active în tinereţe. Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase. rotunjite sau slab cordate. glabre. cenuşii-tomentoase pe dos. relativ uscate estival (Lacul Sărat). la vârf acute sau rotunjite. poate deveni invadant. cu peţiol tomentos. Arbore de mărimea I. arbore mascul. nivea) – plop cenuşiu. cu scvame laciniate şi lung ciliate. 140 . deşi specie e foarte decorativă. pe dos glabrescente. foarte păroşi. cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde. apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare. se mişcă la cea mia mică adiere de vânt). de până la 15 cm lungime. lăstăreşte realtiv slab. cenuşii-verzui. Longevitate mica. de 4-8 cm diametru sau lungime. la noi. cu caractere mai apropiate de plopul alb: lujerii. cele de pe lăstari sunt mai mari. cordiforme. sinuat-dinţate. Se cunoaşte Populus tremula var pendula.ovate. frunzele de pe lujerii lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb (ovate. la bază trunchiate. 60-80 ani. dar de nuanţă cenuşie (fig. Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime). Drajonează puternic.) Sm. (Populus tremula x Populusalba var. Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme. ovat-triunghiulare.

de 1-2 cm lungime. Populus nigra L. laciniate. Frunzele verzi. Capsule evident pedicelate. drepte. conici-alungiţi-ascuţiţi. iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă. Italica (P. galbeni-verzui.120). Tulpina este dezvoltată adeseori neregulat. Înfloreşte prin martieaprilie. mari. vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer). sunt ovoide. cad de timpuriu. lung acuminate. este negricios. iar lujerii sunt rotunzi. este format de timpuriu. neregulată. scoarţa cenuşie-negricioasă. cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire. la câmpie şi coline. Frunzele sunt lung peţiolate. plută Arbore indigen. iar cei femeli au 10-15 cm. Scvamele mici. – plop negru. nigra pyramidalis (Borkh) Spach) – plop negru piramidal. Este arbore de până la 25 m înălţime. piramidalcolumnar. este mai rezistent la geruri. de 7-9 mm lungime. cu port caracteristic. cu muguri caracteristici. glabre pe ambele feţe. numai cu vârful puţin recurbat spre exterior. În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede. la bază lat-cuneate sau evident cuneate. suportă soluri mai compacte şi argiloase. Plopul negru prezintă unele varietăţi sau varietăţi de cultură (cultivare): Populus nigra L. cele de pe brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse. Ritidomul se formează de timpuriu şi adeseori. pe teritoriu asemănător celui ocupat de plopul alb (fig. Sub aspect edafic este mai puţin exigent. largă. şi ritidomul adânc 141 . pe margini mărunt crenat-serate. Pe porţiuni acoperite de aluviuni apar rădăcini adventive. Este arbore de mărimea I. Din punct de vedere al cerinţe ecologice se apropie mai mult de plopul alb. galbeni-verzui. glabre. iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite (fig. cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din care lăstăreşte abundent. rombic-ovate.31). Coroana este asimetrică. tulpina canelată la bază. adânc brăzdat. Ritidomul negricios. apropiaţi de lujer. gros. dar este totuşi mai puţin pretenţios faţă de climă. adânc brăzdat.Secţia Aigeiros Duby Include plopii negrii şi hibrizii dintre ei. şi are pretenţii mai reduse faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Mugurii mari. răspândit în Europa şi Asia. cv. Amenţii masculi ating 4-6 cm lingime. glabri. Capsulele. Temperament pronunţat de lumină. cu miros aromat cleioşi. lung pedicelate. cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m. Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor.

Caracteristic este faptul că se întâlnesc aproape numai la exemplare mascule. Serotina. Se poate înmulţi uşor prin butăşire. cilindrici. Coroana îngust piramidală. mai rar lat cuneată. Lujerii viguroşi. Frunzele. rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile. mai mici. acuminate. Scvamele sunt laciniate şi cad în timpul înfloriri. Frunzele. Fructificaţia coacerea şi diseminarea ca la plopul alb. canelată. muguri asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru. plopi negri hibrizi. Populus canadensis Moench (Populus x euramericana) . plopi de Canada Rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus deltoides Marsh. rară. caracteristică datorită scoarţei pronunţat albicioase. cu coroana piramidală. 142 . cv.brăzdat longitudinal. are ramuri subţiri. larg cordată sau foarte larg sagitată. n. mai adesea însă deltoide. mai scurt acuminate. Creşterea activă de la vârste mici. însă mai puţin apropiaţi de lujer. Nu tolerează apa stagnantă. Longevitatea 300-400 ani. dar ceva mai îndepărtaţi de lujer.plopi euramericani. tot lipicioşi. căzătoare în timpul înfloriri. Mugurii sunt mici. iubitori de căldură. trilobate. triunghiular-ovate. Thevestina (P.123). de până la 6-7 mm. Italica. laciniate. cenuşiu. Amenţii sunt de 3-5 cm lungime. . cu cicatrice mari. Populus nigra L. thevestina (Dode) Bean) – plop algerian Arbore de până la 30 m înălţime. Lujerii glabri. Cultivare larg creditate: Populus canadensis cv. cu tulpina dreaptă. Se cunosc numai exemplare de sex femel. frunzele au forme şi mărimi variabile. glabri sau dispers pubescenţi. cv. de 6-8 cm lungime.n. ritidomul format la vârste înaintate. obişnuit muchiaţi. cu scvame glabre. cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate la baza limbului (fig. În general. Drajonează slab dar lăstăreşte şi se butăşeşte cu uşurinţă. pe margini crenat-serate.Canada). de sex bărbătesc. este subţire. cu crăpături relativ regulate. galbeni-deschis. rombic-ovate. Înfrunzeşte aproape cu două săptămâni mai târziu decât P. caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt. netede. cu baza trunchiată. Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu plopii indigeni. la bază rotunjite. sunt glabre şi de culoare verde-deschis.

lungi de 8-14 cm. pieloase. tulpina fiind dreaptă. cu muguri mari. cu muguri lungi. Robusta. Frunzele. Creşteri excepţional de rapide. cu luciu metalic (fig. Secţia Tacamahaca Spach Cuprinde plopii balsamiferi. butaşii se 143 . în buchete. butaşii de Populus alba var. coroana îngustpiramidală. pe margine fin crenat-serulate. La noi. au frunze şi muguri cu miros aromatic. Populus trichocarpa Torr. Populus canadensis cv Marilandica – sex femeiesc. prin seminţe la speciile care nu butăşesc uşor (plopul alb. culturi experimentale în staţiuni premontane. Înmulţirea. Realizează înălţimi de 15-20 m.124). ovate sau obovate. plopul tremurător). conici-alungiţi. în parcuri. Prin butaşi lignificaţi. se situează în frunte arborilor repede crescători indigeni sau exotici introduşi la noi. Populus simonii Carr. pe margine fin crenat-serate. La noi se cultivă în scop ornamental în aliniamente intravilane sau extravilane. de sex bărbătesc. coroana foarte largă. de sex bărbătesc. recurbaţi puternic şi vâscoşi. coroana piramidală. coroana îngustă. glabri sau fin pubescenţi. pe dos verzui-albicioase.124). glabri. ovoidal-piramidală. Destul de rezistenţi la poluare. vâscoşi-aromatici. bruni-roşcţi. se taie ramuri cu fructe înainte de desfacere şi se ţin în apă. iar coroana îngustă. Se butăşeşte uşor. Eugenei.Populus canadensis cv. Frunzele. Foarte ornamentală este Populus simonii var fastigiata – coroana tipic piramidală. rombic-ovate. pyramidalis se plantează în răsadniţe. frunzele mai mici. Populus canadensis cv. – plop chinezesc Originar din Chinei nordică. foarte flexibili. ca arbore izolat. fiind rezistent la ger. Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi. acuminate. apoi largă. la bază rotunjite sau slab cordate. Et Gray – plop balsamifer Originar din vestul Americii de Nord. Realizează înălţimi de până la 60 m. verzi închis şi lucitoare pe faţă. de sex femeiesc. de 5-10 (12) cm lungime. Populus canadensis cv. semănatul se face imediat după recoltare. Lujerii sunt gălbui-bruni. Regenerata. albicioase sau ruginii pe dos (fig. direct în teren. cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită. ascuţiţi la vârf.

la temperaturi de peste 0 0C. Flori unisexuat dioice. Specii cu lujeri netezi şi flexibili. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop hibrid in decembrie. dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m. pe margini obişnuit serate sau crenate. seminţele încolţesc rapid. Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de peri albi. Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată. Salix alba L. Se preferă arborii masculi în localităţi. în special în lunca inundabilă. Se foloseşte în aliniamente. Polenizarea se face prin insecte. Mugurii au un singur solz aparent. de regula erecţi. Cultivarurile se obţin prin altoire – Populus alba var. cu răspândire foarte largă în Europa. La noi este o specie comună la câmpie. dar puterea germinativa se păstrează cel mult o lună. grupate în amenţi. iar Populus alba var. peţiolate sau sesile. Are temperament pronunţat de lumină. în teren. Himalaia). rezistentă la geruri mari şi la îngheţuri timpurii sau târzii. După 144 . În zonele frecvent inundabile formează rădăcini aeriene la înălţimi mari pe tulpină. Reprezentanţii acestui gen. în grupe. perdele şi plantaţii de înverzire rapidă. Salcia albă are o amplitudine termică largă. pendula pe trunchi de Populus alba. uneori pe străzi şi în amenajări peisagistice. Preferă soluri afânate sau moderat-compacte.salcie albă Cea mai reprezentativă specie indigenă a genului. GENUL Salix Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride.recoltează primăvara timpuriu. limita latitudinală 62-64º şi Africa de Nord (fig. . masive. în lungul văilor urcă la dealuri.32). cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală. până la nivelul maxim al apelor de inundaţie. În general este arbore de până la 10-15 m. cu stipele persistente. frunze lanceolate. manifestă pretenţii mai mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. arbori. Fructificaţie este abundentă şi anuală. ajunge până în Asia Centrală (China. pe căile rutiere (plopul negru). arbuşti. Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie. mai rar întregi. se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe soluri argiloase. arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul.

rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”. albe. la bază cu o singură glandă nectariferă. splendes (argentea). la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe. cu lujeri elastici şi subţiri. iar lujerii sunt flexibili. galbeni sau galben-roşcaţi (în răchitării). Longevitate scăzută. este folosit în industria celulozei la chibrituri sau PAL şi lemn de foc. subţiri. lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm. Salix alba f. sinuoase. iar seminţele încolţesc rapid. Lemnul are albun îngust şi duramen brun-roşcat. adânc crăpat. Se înmulţeşte bine şi pe cale vegetativă din lăstari (din trunchiuri după tăiere). gălbui-roşcaţi. cu frunze argintii mătăsos-păroase pe ambele feţe. Coroana este neregulată. globuloasă. alburiu-mătăşoşi-păroţi în tinereţe. În acest sens în lume rezervaţia biosferei Delta Dunării ocupă un loc deosebit. În general tulpinile sunt defectoase. Mugurii. creşterea în volum a celor mai productive arborete este de 20 m3/an/ha. Capsulele se coc prin mai-iunie. Ritidomul este cenuşiu. cu două stamine. cele mascule în amenţi gălbui. au vârful acuminat şi marginile mărunt serate. alipiţi de lujer.5 m lungime şi diametrul de 5 cm).stipele cad de timpuriu (fig. verzi-gălbui sau bruni. au fost obţinute prin programe speciale de ameliorare.125). din coajă se poate extrage tanin.retagerea apelor. uneori putregaiul şi scorburile apar la vârste mici 8-10 ani. Florile dioice. Fructifică de timpuriu. Frunzele lanceolate. Creşterea este accentuată. foarte decorative. cu scvame păroase. Zăvoaiele de salcie albă sau de amestec cu plopi sunt asociaţii cu structură şi configuraţie aparte. La vârste mici producţia de lemn este ridicată. vitellina pendula Rehd. din ramurile tinere se pot face împletituri. Înfloreşte la începutul lunii aprilie. format de la vârste mici. vitellina (L) Stokes. porţiunile respective de trunchi devin foarte caracteristice. spontană (la altitudini mari). rară. 145 . o dată cu înfrunzirea. Salix alba var. Clone selecţionate cu o productivitate de 25 m3/an/ha. alungiţi. cu ovarul glabru. iar la maturitate păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane. cele femele în amenţi verzi. chiar pe apă. Prezintă a serie de varietăţi: Salix alba var. este uşor dar nu este durabil. 80–100 ani. butaşi şi sade (butaşi de dimensiuni mari de 2-2. anual şi abundent. la 20 de ani atinge înălţimi de 10-20 m. sunt foarte dese. mici. Seminţişurile (renişuri) apar repede după ce se retrag apele. încadrate în ecosisteme specifice luncior râurilor.

apoi cu ritidom subţire. taluzuri. sporadic coboară până la câmpie. cu răspândire asemănătoare cu salcia albă. negricioşi spre vârf. Coroana este neregulată. împletiturile realizate sunt grosolane. lucitori. pe dos verzi-deschis sau albăstrui. Are temperament de lumină. ajungând la limita latitudinală a pădurilor. relativ groşi. Frunzele sunt oblonglanceolate. verzui până la bruni-verzui. este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră. . plesnind din locul de inserţie pe ramură. brun-deschis spre bază. cu tulpina strâmbă şi scoarţa netedă în tinereţe. Salix fragilis L. prin urmare ste şi o specie pionieră care uneori se asociază cu mestecănul şi plopul tremurător. La noi este o specie des întâlnită la munte şi la deal. Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca. păduri rărite. Se instalează uşor în poieni. Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime). dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la inundaţii mari de lungă durată. se rup cu uşurinţă. pe faşă verzi-lucitoare. Apar înainte de înfrunzire. ceva mai restrânsă (fig. iovă. cu răspândire foarte largă. Mugurii. lung păroase şi cu două glande nectarifere. cu 1-2 glande proeminente la baza laminei (fig. pe perniţe proeminente.salcie plesnitoare Specie indigenă. rară. prelung-acuminate.salcie căprească.Pe depozite aluviale şi proluviale sau terenuri alunecătoare este introdusă ca o specie ameliorativă. . Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. amenţii femeli au până la 7 cm lungime. Specie europeană şi asiatică. Creşte pe soluri de la uscate la mlăştinoase. pe lizieră. Suportă climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1. Lujerii bruni- 146 . obtuzi sau aproape ascuţiţi. cenuşie-verzuie. pe drumuri forestiere. tăieturi. întreruptă.5-3 cm. stau alipiţi de lujeri. Este o specie care invadează puternic. neregulat crăpat. Realizează înălţimi de până la 20 m.32). aproximativ 700 latitudine nordică (fig. 5 cm lungime. glabri.32). Preferă însă climate mai răcoroase estival.127). Salcia plesnitoare se cultivă mai rar în răchitării. Salix caprea L. pe margini mărunt-glandulos-serate. lat cuneate la bază. Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. Lujerii.

formă bărbătească cu amenţi galben-aurii. Ca şi Salix caprea este o specie pionieră. până dincolo de limita altitudinală a pădurilor. eliptice. În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active. Lemnul este mai rezistent decât cel al celorlalte specii de sălcii. cei femeli cilindrici.126). pletoase şi amenţi galbeni. florile femele au un ovar glabru. cuneat-înguste. în amenţi erecţi. cu peţioli de până la 2 cm lungime. cu stamine galbene aurii. ochiuri din păduri şi rarişti. lucitori. Dintre varietăţi şi forme amintim: Salix caprea mas. cercuri de butoaie. duramenul de culoare roşcată mai greu. formă bărbătească de talie mică. cei masculi ovoizi. în tăieturi şi turbării. Se deosebeşte de Salix caprea. araci. la început tomentoşi. groase. Florile. întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine. cu vârful acut. fascine. se deschid primăvara foarte devreme. pe marginea pâraielor. destul de greu. Dacă regenerarea naturală se realizează greu. cu ramuri scurt arcuite. u marginea întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată. se poate utiliza doar pentru pari de gard. devenind invadantă. (6–12cm lungime). aşa că limbul este încreţit (fig. puţin răsucit sau curbat. cenuţii-păroşi numai în tinereţe. pe faţă glabre. Salix silesiaca Willd. mai tare. apoi glabri. apar înaintea înfrunziri. gălbui-roşcaţi. totişi: frunzele au peţiol mai scurţi. Salix caprea va fi tăiată la intervenţiile silviculturale. cu amplitudine ecologică largă. Mugurii ovo-conici. . pendula.roşcaţi sau verzui-gălbui. scoarţa conţine tanin. în tinereţe roşietice la maturitate compet glabre. alb-tomentoase pe dos. apoi glabri. cu ovarele verzui. la adăpostul salciei căpreşti se pot instala specii de bază. Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului. Salix caprea f. Frunzele. comprimaţi. fiind mai rezistentă la ger şi îngheţuri. 147 . nervurile foarte proeminente.salcie căprească de munte Specie originară din Balcani şi Carpaţi. păroase.

Frunzele lanceolate. uneori câte doi deasupra cicatricei. La noi apare sporadic la munte. Este numai un element floristic.5-1. Este una din cele mai valoroase specii de răchită. bruni. fragile. cenuşii-pubescenţi la îneput. brune-gălbui. reavene. ramurile sunt subţiri. foarte flexibili. eurasiatică. pe prundul apelor şi pe conurile de dejecţie ale torenţilor. importană redusă. randamenul maxim se obţine după 2-3 ani dacă întreţinerea este corespunzătoare solurile bogate şi irigate produce 20 t/ha. Este un arbust de 6 m înălţime. Asia Mică.răchită Specie indigenă. Amenţii apar înaintea înfrunzirii. Preferă soluri bogate cu humus. Specie autohtonă originră din centrul şi sudul Europei. adeseori curbat. pe dos alb-cenuşiu-păroase. La început tomentoase mai târziu tomentoase doar pe faţa inferioară. erecţi. frunzele linear lanceolate 4-10 cm lungime şi 1 cm lăţime. sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă. începând de la câmpie până la dealuri uneori cu răchita roşie. cu marginea întreagă.Salix viminalis L. lujerii la început cenuşiu tomentoşi apoi glabrii. lucitoare. comprimaţi pe lujer. verzui sau brun-gălbui. în luncile râurilor dar realizează creşteri active şi pe soluri grele lutoase şi luto-argiloase. 148 . numai spre vârf mărunt serate. cel puţin dublu de lungi decât laţi. albicioşi-păroşi. ovarul are stil lung şi stigmate divergente. Uneori frunzele cad în august-septembrie dacă sunt afectate de făinare. incana) – răchită albă. prezentând scvame brune. nervura mediană este galbenă. de până la 6 m înălţime. cu lujerii lungi. erecte. . Mugurii sunt inegali ca mărime. cu vârf obtuz. Câteodată nuielele vor fi despicate din cauza grosimii mai mari pentru împletituri sau acestea vor fi folosite drept schelet pentru mobilier de răchită. răchităriile intră în producţie chiar din primul an. se întâlneşte sporadic în luncile râurilor. în zovoie de Alnus incana. sunt la vârf prelung acuminate. de 8-15 cm lungime şi 0. Salix elaeagnos (S. uşor răsfrântă. Specie arbustivă. cu peri alipiţi şi cu nervura mediană proeminentă şi galbenă. Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală datorită frunzişului decorativ.5 cm lăţime. îngustate spre vârf. au lăţimea maximă în jumătatea inferioară. cu marginea întreagă sau neregulat-sinuată.

Specie eurasiatică. brun roşcaţi. turbării. de la câmpie până în zona montană. pe dos mai deschise. roşii-purpurii sau galbeni (fig. Nuielele sunt fragile. purpurea cu frunze îngust lanceolate sau lineare cuneate. Preferă soluri nisipo. lujeri subţiri. la noi apare pe prundişurile râurilor. răspândită în Europa. Forme şi varităţi: S.128).răchită roşie. var. Salix pentandra L. – zălog. Asia şi Africa de Nord. în mlaştini. la bază rotunjite. var. Se cultivă în răchitării dar nu este productivă. Specie arbustivă. 149 . iar frunzele persistă până toamna târziu. nuielele subţiri se folosesc la împletituri fine. lambertiana cu frunze obovate sau oblongi. Salix purpurea L . late de 2-4 cm. pe faţă verzi lucitoare. Specie higrofită. în zona de coline până în cea subalpină. de staţiuni cu apă stagnantă sau încet-curgătoare. frunze eliptice. răspândită între 42-70 º latitudine nordică de climă temperată şi boreală. p. Poate fi utilizată în zonele verzi pe marginea apelor şi oferă o imagine plăcută în timpul înfloririi (fig. Specie cu areal larg.argilose. în locuri mlăştinoase şi chiar pe stâncării umede. p. datorită coloritul lujerilor. Preferă staţiunile reci şi umede.180). Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală. rezistă relativ bine la uscăciune. umede. elastici. pe malul apelor. până la 4 m înălţime. Specie indigenă eurasiatică. apare foarte des la noi. La noi apare în nordul şi estul Transilvaniei. Arbust de 3 m (excepţional 10 m) cu lujeri glabri lucitori. calitatea este slabă. aproape pieloase (Fig.128). lipicioase.Salix cinerea L. S.

Specie de importanţă redusă dar poate să fie folosit la fixarea nisipurilor mobile.Salix trianda (Salix amygdalina L. cu vârf acut şi bază cordată. verde-albăstrui pe dos. Salix rosmarinifolia L. relativ groase. din regiunile reci şi temperate. Amplitudinea cerinţelor faţă de trofocitatea solului este mare.130). La noi apare pe malul apelor. Specie eurasiatică. Arbust de până la 4 m înălţime. pe soluri foarte fertile creşte luxuriant şi mlădiţele devin prea groase. umede. uneori ajungând până 150 . glabre (fig. Arbust până la 1 m. având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi. prin lunci şi zăvoaie de la câmpie şi deal. galben-roşcaţi. specie indigenă localizată sporadic pe terenuri nisipoase. complet glabri şi lucitori.) – salcia cu frunză de piersic. glabri. Arbust până la 5 m înălţime. scoarţa cu miros de migdală. Specie exotică. până la munte. se întâlneşte la noi numai ca arbore ornamental. salcie pletoasă.130). este cea mai longevivă şi productivă răchită 20 t/an/ha. Nuielele flexibile foarte bune se obţin pe soluri moderat fertile. frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm). Atinge până la 15 m înălţime. lujeri subţiri (fig. Este cultivată la noi ca specie de răchitărie. plângătoare. Specie eurasiatică. rigide. Salix babylonica L. pendenţi. rezistă la boli şi atacul insectelor. suportă soluri mlăştinoase (higrofită. în turbării de câmpie şi mlaştini. nuielele fiind de o calitate foarte bună şi producţia de 20 t/an/ha. Este cultivată în răchitării. frunze verde-închis pe faţă. lujeri bruni. Salix rigida – răchita americană. apare sporadic la munte. flexibili. lujeri muchiaţi. nuielele decojite sunt folosite la realizarea împletitutrilor albe. originară din Iran şi China. – salcie târâtoare de nisipuri. gălbui. pe margine serate. frunze ovat-lanceolate sau oblong-lanceolate de 10-15 cm lungine şi 2-4 cm lăţime. preferă soluri cu multă umiditate (mezohigrofil-higrofit). ultrahigrofită).

altoiul tutorează. este de mărimea a III-a. Salix reticulata . prezentând tulpini noduroase. Toate speciile din genul Salix lăstăresc bine şi se butăşesc uşor. Scheid. târâtoare sau ascendente.128).salcie japoneză. Se instalează pe stâncării şi grohotişuri alpine. alcătuind o reţea deasă. Frunzele sunt glabre. în etajul alpin şi subalpin.salcie pitică. alburii. foarte variabile. Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi. tortuoase (Salix matsudana f.) sau pendente (Salix matsudana f. Dimensiuni mici(pânăla 20 cm). . cu tulpini şi ramuri culcate. care drajonează. roşiatice. îngust-lanceolate. în grupuri sau în componenţa masivelor. lucitoare pe ambele feţe. Originară din China şi Corea. mai ales în locuri mai umede. de 8-16 cm lungime. Specie extrem de decorativă. frunze îngust-lanceolate. pe dos de un verde-cenuşiu (fig. exceptând Salix caprea. blabre. prin altoire. tortuosa Vilm. marginea uşor răsfrântă. 151 . Specie indigenă cu areal european.salcie pitică. albăstrui-albicioase pe dos. iarna. parcuri. pendula C. în poziţii bine luminate. Importanţă numai naturalistică. subrotunde sau ovate. Lujeri glabrii. fiind frecvent utilizată prin grădini. frunze mici. de obicei pe Salix viminalis. mici (1–3cm). . Se foloseşte izolat. în staţiuni cu zăpezi abundente. cu nervuri proeminente.). creşte la altitudini mari. Înmulţirea. Salix retusa L.la pământ. pe faţă verzi închis. Salix matsudana Koitz. iar primăvara se plantează în teren. Frunze verzi iarna. cu ramuri erecte. prin butaşi lemnificaţi. pe dos caracteristice. Ajunge la 30cm înălţime.K.

Morus alba L. frunze simple. Temperament de semiumbră. solzoşi. cu peţioli lungi de 1-5 cm (fig. dar se dezvoltă mult mai bine pe soluri uşoare. Introdus în Europa de peste 1000 ani. pe faşă glabre. Mugurii sunt mici (3 mm). Scoarţa brună-cenuţie. cu numeroase urme fasciculare. Cicatricele subrotunde. serate. formată din ramuri lngi. glabri şi cicatrice mari. grupate în amenţi pendenţi. sunt de tipul patru. ramificată de la mică înălţime. alcătuiesc un fruct compus. rezistă bine la ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă). dispuşi spiralat sau distic. s-a extins până la latitudinea de 550. cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului. are nevoie de protecţie în tinereţe. creşte bine şi în plină lumină. America de Nord şi Africa. Inundaţiile trecătoare sunt suportate. dar evită solurile mlăştinoase. de 6-18 cm lungime. iar baza uşor cordată sau rotunjită. Coroana globulară. din curţi. glabri sau slab pubescenţi. întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici. Genul Morus L. are lujerii zvelţi. – dud. de multe ori asimetrice. cu tulpina dreaptă. pe margini neregulat serate. revene. netede. unisexuat- 152 . Din punct de vedere ecologic. Flori unisexuat-monoice sau dioice. La noi este cultivat la câmpie şi dealuri. dar este sensibil faţă de îngheţurile timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi. Arbore de mărimea a III-a. cu numeroase ramificaţii secundare. Frunzele sunt ovate sau eliptice. cu crăpături largi. până la 15 m înălţime. Specie subspontana originară din China şi Japonia.ORDINUL URTICALES Familia MORACEAE Lindl. afânate. Arbori şi arbuşti originari din Asia. cu vârful acut sau scurt acuminat. fructul este o soroză. întregi. iar pe dos glabre sau răzleţpubescente pe nervuri. Speciile din acest gen au muguri mici. comestibil. ritidom format de timpuriu. dinţate sau lobate. bruni-cenuţii. s-a dovedit foarte pretenţios faţă de căldură. scurtă. Florile. sunt subţiri. ovoizi. sincarp. fructele rezultate dintr-o inflorescenţă. poate să apară şi sălbăticit. cu maturaţie anuală (iunie). Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă terenurile bătătorite din islazuri.133).

monoice sau dioice, apar în mai. Fructele, de 1-2,5 cm lungime, alb roşietice şi chiar negricioase, stau pe pedunculi de aceeaşi lungime cu duda, comestibile, dulci. Lemnul cu duramen galben-brun sau brun-roşcat, tare, rezistent, durabil, se lustruieşte frumos, este utilizat în tâmplărie, artizanat, dogărie. În culturi ornamentale se întâlneşte Morus alba f. pendula, de obicei are dimensiuni arbustive, cu ramuri subţiri, pendente; Morus alba f. constantinopolitana, cu ramuri groase, tortuoase; Morus alba f. nana. Maturitatea este timpurie, maturaţie anuală, în vară, fructificaţia abundentă. Este o specie apreciată pentru sericicultură, şi pentru fructele comestibile. Se poate folosi pentru garduri vii, în aliniamente de-a lungul şoselelor, (dar nu pe străzi şi alei din cauza fructelor, excepţie fac exemplarele mascule). Se poate obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă prin butăşire, altoire, marcotaj. Semănăturile de vară se fac imediat după coacerea fructelor, fără a le descărna; cele de primăvară se fac cu sâmburi descărnaţi (sfârşitul lunii aprilie), ţinuţi în apă 3 zile sau stratificaţi aproximativ 40 de zile. Semănatul se face în răsadniţe; puieţii tineri se protejează de îngheţuri. Butăşirea se face vara (iunie-iulie), cu butaşi cu călcâi semilignificaţi. Marcotajul se practică rar, prin muşuroire. Formele ornamentale se multiplică prin altoire de primăvară ( procedeul în oculaţie). Cultura dudului negru se face în mod similar. Morus nigra L. - dud negru. Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. Ca şi dudul alb, la noi a fost cultivat în curţi, grădini, livezi, dar mai rar. Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri, dar este mult mai puţin utilizat în sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre, pe dos păroase). Se deosebeşte de dudul alb prin: coroana mai largă şi mai deasă; lujerii pubescenţi, mugurii mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5 solzi; frunzele, de obicei nelobate, cu marginea neregulat şi adânc serată, la bază profund cordate şi mai

153

scurt peţiolate, relativ groase, pe faţă scabre, iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri (fig.134). Florile sunt obişnuit dioice, iar dudele, de culoare roţie-închis până la neagră, foarte scurt pedunculate. Este un arbore decorativ, pretându-se la cultura în parcuri, izolat sau în grupuri, în aliniamente, etc.

Genul Maclura Nutt.
Maclura aurantiaca Nutt.[Maclura pomifera(Raf. C.K.Schneid)]- maclură Specie originară din sudul Americii de Nord, din zona preeriilor. În ţară este cultivată în scop ornamental, prin parcuri şi grădini. Manifestă sensibilitate la geruri şi faţă de îngheţurile timpurii, care în tinereţe produc degerarea lujerilor anuali. Rezistă la secetă, vegetează pe orice sol, dar pe soluri sărace şi deficitare în umiditate rămâne de dimensiuni arbustive. Creşteri frumoase se realizează numai pe soluri fertile, cu apă freatică la mică adâncime. Temperamentul este de semiumbră. Atinge până la 20 m înălţime, uneori rămânând sub formă de tufă. Tulpina este dreaptă, ramificată de la mică înălţime, cu scoarţa portocalie-întunecat şi ritidom de timpuriu, adânc brăzdat. Coroana este largă, deasă; lujerii geniculaţi, verzi-măslinii până la bruni, glabri, cu spini puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lângă muguri; mugurii alterni, mici, sferici, cu cicatricea aproape rotundă şi cu o singură urmă fasciculară vizibilă. Frunzele sunt întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate, la bază brusc îngustate ori slab cordate, cu marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare (fig.137). Florile unisexuat-dioice, apetale, cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice, lung pedunculate, cele femele în capitule sferice, de 2,5-3,5cm diametru. Înfloreşte în luna mai. Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm diametru, cu suprafaţa neregulată, de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase drupe false, mici, (sincarp), provenite din dezoltarea caliciului sudat cu ovarul. Seminţale albe, conţin un suc lăptos, care în contact cu aerul se înegreşte. Maclura aurantiaca var. inermis (André) Schneid., are lujeri nespinoşi sau cu rudimente de spini. Maturaţia este anuală, în octombrie, la noi fructele nu dau în pârgă, seminţele germinează totuşi. Lăstăreşte şi drajonează. Creşte destul de repede şi suportă tunderea.

154

Specie de primă împădurire, pentru ameliorarea terenurilor degradate (Savet-Mureş). Lemnul este greu, foarte tare, fin, rezistent în pământ. Este o interesantă specie ornamentală, are frunziş frumos, dar îndeosebi arborii încărcaţi cu fructe sunt pitoreşti. Se utilizează ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea aleilor sau în garduri vii. Se poate obţine din sămânţă sau butaşi, formele ornamentale prin altoire în despicătură. Semănăturile se fac în mai în pepiniere sau răsadniţe, cu sămânţă stratificată circa o lună. Pentru butăşire se folosesc fragmente de rădăcină (butaşii de ramură, cu călcâi, se înrădăcinează greu) în răsadniţe, în decembrie.

Genul Ficus
Ficus carica L. – smochin. Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă, în sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol) (fig.135). Arbore de 10m înălţime, trunchiul ramificat de la bază, lujeri verzimăslinii până la bruni, glabri, frunzele de la lat-ovate la subrotunde, 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri largi, marginale, neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase, peţiol de 3-5cm lungime. Fructele, sicone, 5-8cm lungime, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci.

Genul Broussonetia
Broussonetia papyrifera (L) Vent. – dud japonez. Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice. Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri. În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime). Lujerii pubescenţi, viguroşi. Frunzele polimorfe, asimetrice, de 7-10 cm lungime, acuminate, la bază cordiforme sau rotunjite, pe margine dinţate, la plantele tinere, mai ales, adânc şi simetric lobate, pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig.136). Florile dioice, pe tipul patru. Fructele compuse, polidrupe globuloase, de cca. 2 cm diametru, portocalii.

155

Familia ULMACEAE Mirbel
Genul Ulmus L.
Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire largă în Europa, Asia şi America de Nord. Lujerii sunt geniculaţi, frunzele căzătoare, aşezate distic, cu baza asimetrică şi margini dublu-serate. Florile sunt hermafrodite, mici, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructul samară orbiculară eliptică, obovată, turtită, înconjurat complet de o aripioară membranoasă, ştirbită, purtând stigmatele persistente la partea superioara şi urmele caliciului la bază. Coacere şi diseminare sunt timpurii, la câteva săptămâni după înflorire. Ulmus minor Mill. (Ulmus foliacea Gilib., Ulmus glabra Mill., Ulmus campestris Auctnon L., Ulmus carpinifolia Gled.) – ulm de câmp Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig.33). Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează aproximativ paralela de 550. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Pe versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară, pe Tâmpa la Braşov urcă la 900 m altitudine. De regulă este specie de amestec, diseminată în şleauri sau cvercete. Rar în silvostepă sau lunci formează arborete pure (ulmete) pe suprafeţe mici. Este o specie relativ termofilă, rezistentă la secetă, la îngheţuri târzii şi timpurii. Gerurile de iarna îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului. Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. Faţă de lumină se comportă diferit, după staţiune. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. Este o specie de semiumbră. Variabilitatea ecologică intraspecifică mai trebuie studiată, deocamdată au fost diferenţiate 2 ecotipuri climato-edafice: - populaţii de luncă, pe soluri umede, aluvionare, uneori chiar grele, compacte; - populaţii de soluri relativ uscate, afânate în silvo-stepă. Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, la vârste înaintate cu numeroase rădăcini superficiale, din care drajonează. Tulpina dreaptă,

156

elagată, îngroşată la bază; ritidomul timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. Coroana este conică până la globulară, regulată, cu ramuri ascendente. Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe margini albicios-ciliaţi. Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate, evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2cm (fig.138). La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri de peri albi numai la subsuoara nervurilor, în rest scabre (aspre) pubescente; uneori au numeroase glande punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe crăci lacome, care sunt frecvent aspre, uşor păroase, fapt pentru care nu trebuie folosite la determinări). Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie), înainte de înfrunzire. Fructele sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare. Sămânţa este plasată excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul seminţei. Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată, se cunosc o serie de forme şi varietăţi: Ulmus minor var suberosa, cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase; Ulmus minor var stricta (Lindl.) Rehd., cu coroana piramidală, cu ramuri ascendente; Ulmus minor f. pendula, cu lujeri pendenţi; Ulmus minor var. dampieri, cu coroana columnară, frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi; Ulmus minor var. dampieri f. wredii, cu frunzele galbene-aurii, Ulmus minor var. umbraculifera, cu coroana deasă, globuloasă; Ulmus minor var. variegata,cu frunze cu pete albe. Formează hibrizi naturali: - U. x ambigua (U. minor x U. procera) - U. x holandica (U. minor x U. glabra ) în parcuri. Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). Fructificaţiile sunt dese, aproape anuale şi abundente, fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. Lăstăreşte şi drajonează abundent, puieţii cresc repede, pot

157

copleşi şi elimina puieţii de stejar, la 5 ani ating înălţimi de 3–5 m. Longevitatea este de 300–400 ani. Pagube importante sunt provocate de Ophiostoma ulmi, agent fitopatogen care opreşte circulaţia sevei prin obturarea vaselor lemnoase, ceea ce a dus la uscarea masivă a ulmilor din Europa. Lemnul este colorat, alburnul lat, duramenul brun-închis, greu, trainic, elastic, rezistent, se disting bine inelele anuale, este apreciat în producerea mobilierului masiv, a furnirelor, placajelor, decoraţiunilor interioare, în construcţii. Valoarea silviculturală este mare, este o importantă specie de amestec în pădurile de luncă şi de şleau, stimuleză creşterea şi elagajul stejarului, poate fi introdus pe terenurile uscate din silvo-stepă şi pe terenuri degradate. În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă sau piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Se poate folosi cu bune rezultate în aliniamente în regiuni calde şi secetoase. Ulmus procera Salisb. (Ulmus campestris L.) – ulm de câmp, ulm păros de câmp. Specie indigenă, răspândită în centrul vestul şi estul Europei. La noi se întâlneşte sporadic, la câmpie şi dealuri; din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor, mai ales iarna. Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom adânc brăzdat. Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. Frunzele subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis, scabre, pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoaranervurilor au smocuri de peri albicioşi. Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică, atingând fundul crestăturii. Cultivaruri rezistente la grafioză: Ulmus procera cv. Bea Schwartz.; Ulmus procera cv. Christine Buisman. Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With, Ulmus scabra Mill) – ulm de munte Specie indigenă, la care pe direcţia est-vest, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp, este mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ 70 0 latitudine nordică în Suedia, limita sudică lasă în afară unele zone mediteraneene, din

158

arbore de mărimea a II-a.3-0. Frunzele sunt eliptice până la obovate. brui-negricioşi. pe dos pubescente. sămânţa aşezată central. faţă de precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). cu aripă încreţită. Lemnul mai puţin valoros. pubescenţi. cu lujeri pendenţi. Caracterul de specie tipică de diseminaţie este mai accentuat decât la ulmul de câmp. de până la 2. lipsiţi de crăpături longitudinale. aspre (rar netede) pe faţă. este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm) decât ulmul de câmp. coroana aplatizată. periodicitatea fructificaţiei. de 8-16 cm lungime. scabru pubescenţi. 159 . prin mai-iunie.în masiv. dar cu lenticele numeroase. asimetrice. caracteristic. cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). Creşte rapid în tinereţe. obtuzi. rar până la 30 m înălţime. altitudinea maximă fiind de 1100 – 1300m. durabilitate redusă. cel puţin de-a lungul nervurilor.139). Florile sunt mai mari. din regiunea de deal până în cea de munte. uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. dreaptă sau cu creştere neregulată. lucitori. şi mai neregulat ramificată. Varietăţi: Ulmus glabra var purpurea. uneori. Preferă soluri bine drenate. acut dublu-serate. Ulmus glabra var. La noi este răspândit diseminat sau în pâlcuri. mai moale şi de culoare mai verzuie. cu ritidom mai închis. lung şi brusc acuminate la vârf. pendula. prevăzuţi cu peri aurii. Lăstăreşte mai slab şi nu drajonează. alburn lat. neatinsă de ştirbitură (fig. Are temperament de semiumbra. cu crăpături înguste.arealul ulmului de câmp (fig. lujerii viguroşi. violacei. samarele. dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil). cu vase largi. Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi). poate să formeze mici arborete pure sau apare în amestec cu paltinul.5 cm). Tulpina.33). mugurii ovo-conici. cu frunze purpurii. în special pe lăstari. Este în mod obişnuit. în chei sau pe grohotişuri calcaroase. Este pretenţios faţă de bogăţia solului în substanţe nutitive. bruni-verzui sau roşcaţi. scurt peţiolate (0.5 cm lungime. Are coroana mai largă. duramen brun-gălbui. are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”). Se coc ceva mai târziu. După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă. lat-eliptice până la rotunde. maturitate. În ceea ce priveşte cerinţele ecologice. Longevitatea este de 100-200 de ani.

Specie indigenă. Mongolia şi China (Fig. exfoliabili. lucitori. Frunzele. zveltă. La noi suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii. glabri. este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi şi are temperament mai de lumină. vânj. eliptice sau obovate. mai ales în regiunea de câmpie. Lemnul în comparaţie cu cel al celorlalte specii de ulm este inferior acestora. La noi manifestă preferinţe pentru climate blânde.) – velniş. cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile. Ulmus pumila L. Fructifică la vârste mici şi aproape anual. costată la bază. este foarte rezistent la secetă şi geruri. de până la 1 cm lungime. acuminate. dar este mai puţin sensibil decât ulmul de câmp. drajonează slab. răspândită în Siberia. (Ulmus effusa Willd. Prezintă o amplitudine termică destul de largă. Ulmus laevis Pall. de culoare brună mai închisă. Lăstăreşte bine. Are mare amplitudine de 160 . ovate. înalt de până la 30-35 m .Importanţa silviculturală este mare. mai mici (cca.33). subţiri. Importanţa forestieră este ceva mai mică. este un valoros arbore de amestec în pădurile montane. Caracteristice sunt pronunţat asimetrice. Samarele sunt pendente. duramenuleste de culoare mai deschisă şi este mai noduros. Este un arbore cu tulpina dreaptă. Longevitate până la 100-200 de ani. La noi a fost introdus în culturi ornamentale şi forestiere. Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi zăvoaiele din sudul şi sud-vestul tarii. au solzii bruni-deschişi. dublu-serate.6-3 cm). La noi ocupă suprafeţe mult mai mici decât ceilalţi ulmi. . Este atacat de Ophiostoma ulmi. adânc ştirbite la vârf. brun-verzui. uneori aproape pendenţi. Florile sunt grupate în fascicule de câte 20-25. ascuţiţi. conici sau fusiformi. Mugurii. des şi moale pubescente pe faţa inferioară. 1cm) decât la speciile anterioare. au peţiolul scurt. 0. Specie exotică. neciliaţi şi prevăzuţi pe margine cu o dungă lată.5 cm (fig. în molidişurile de productivitate inferioară ridică valoarea. se poate introduce în staţiuni de luncă. Lujerii sunt geniculaţi. Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri.33). Creşte într-un climat excesiv-continental. de cca.ulm de Turkestan. cu areal destul de întins în Europa (fig. lung şi inegal pedunculate (0.140). evident cicliate pe margini.

la vârf adânc şi lat crestate. Coroana este deasă. cultivat în parcuri şi ca arbore de alei. mult ramificată. altoirea da vară . Florile. violete. glabri. glabri. Mugurii sunt mici. au marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată).adaptare la condiţiile edafice. Longevitate 100 de ani. mici. cenuşii-pubescenţi. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se foloseşte în Olanda pentru Ulmus minor. 161 . Lujerii sunt subţiri. pe terenuri sărăturoase. la 5-6 mm adâncime. Este utilizat la împădurirea terenurilor degradate.5-3 cm. marcote. cu internoduri scurte. (Ulmus minor x Ulmus glabra) Hibrid natural. Este o specie cu mare valoare ornamentală. exemplarele tinere au uneori ramurile îndreptate în sus. prezintă scoarţă cenuşie-deschisă şi formează ritidom cu crăpături destul de adânci. se pretează la tundere (garduri vii) şi este folosit în aliniamente. bruni-întunecaţi. Frunzele. Tulpina are tendinţă de înfurcire. Creşte activ în tinereţe (50 cm/an). Samarele se seamănă imediat după recoltare. Rezistă bine la soluri grele. Are temperament mai de lumină decât ceilalţi ulmi. Ulmus hollandica Mill. în grupuri. glabre. iar samarele sunt orbiculare. august). compacte. în masiv. de 1-1. butaşi şi drajoni. calcaroase. prezentând o formă fastigiată. La noi se întâlneşte frecvent Ulmus pumila var pinnato-ramosa. ulterior ritmul scade foarte mult. unde salcâmul vegetează greu „salcâmul solurilor compacte calcaroase”. Realizează înălţimi mici. Înrădăcinarea este foarte puternică.5 cm. acuminate. arbori izolaşi. altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie). terenuri sărăturoase. până la 15 m. simetrice. piramidal. uscate şi pietroase şi pe soluri degradate. peţioli de 2-4 mm lungime. cu port elegant. sămânţa centrală. Ulmii se obţin din sămânţă.141). compacte. dezvoltată lateral şi în profunzime. uscate. eliptice sau eliptic-lanceolată. de 2-7 cm lungime. distici. nu drajonează. Lăstăreşte. Înfrunzeşte primăvara devreme (fig. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind. Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5 ani. ovoizi. Marcotajul muşuroit este des utilizat la obţinerea hibridului Ulmus hollandica. de 1.

specie xerofită. Lujerii sunt subţiri. pubescenţi. peţiolul de 5-18 mm lungime (fig. Este o specie termofilă. verzui. pedunculul puţin mai lung decât peţiolul frunzei. Scoarţa este netedă. Fructele. cu puţine utilizări. Maturitatea este timpurie. arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică. neregulată. lenticelaţi. duramen cenuşiu. Lujerii au măduva întreruptă. distice. se coc prin septembrie. Realizează înălţimi de până la 20 m. sâmburele carenat. nu foarte valoros. andromonoice. formată din ramuri subţiri. cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică. Seminţele încolţesc greu. Florile cu perigon cu cinci lacinii. alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit). pe dos verzi-deschis şi moi pubescente. cele mascule în fascicule la baza lujerilor. o dată cu înfrunzirea şi sunt mici. comprimaţi. răspândită în Europa mediteraneană. de 4-12 cm lungime. Creşteri active numai în tinereţe. cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor. bruni-verzui. Rezistă bine la secetă. Cuprinde circa 70 de specii. Fructele – drupe sferice sau ovoidale. flexibili. Lemnul cu alburn gălbui. cenuşie-închis. pe faţă verziîntunecat. cu pereţi tari. scabre. în rest acut-serate. La noi apare sporadic în Banat. ovat-lanceolate. Preferă soluri uşoare. fără excrescenţe suberoase. cu 3 nervuri din baza. Frunzele. Specie indigenă. din regiunile tropicale până în cele temperate. în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. ovoid-conici. Longevitate de până la 400 ani. dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă. pe margini numai spre bază întregi. Celtis australis L. acoperă şi umbreşte bine solul. solzi păroşi. cu muguri mici.142). fertile. 162 .la maturitate brune-violacei-negricioase. Africa de Nord şi Asia de Vest. bine drenate. negricios-punctaţi. Frunze asimetrice. obişnuit solitare. – sâmbovină. creşte bine şi pe soluri sărăturoase. lat-cuneată sau rotunjită. apar prin mai. Oltenia şi Dobrogea. se pretează pentru culturi pe litoralul Mării Negre. de 8-12 mm diametru. fructificaţiile abundente.Genul Celtis L. Are temperament de semiumbră. drupe sferice. cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos. formată din lamele foarte dese. la început verzi. Lăstăreşte relativ viguros. Flori poligame.

în parcuri de-a lungul aleilor şi şoselelor a dat rezultate foarte bune. Schneid. iar fructele sunt drupe globuloase. este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. cu vârful lung acuminat. de culoare cenuşie. Lemnul este de calitate superioară aminteşte de cel de frasin. Celtis tenuifolia Nutt. strâns alipiţi de lujer. serate numai în jumătatea superioară. fructele se pot trata cu acid sulfuric concentrat. de 7-10 mm. . altoaie). apoi se formează un ritidom caracteristic. Celtis jesoenssis (originară din Coreea şi Japonia).(orginare din China şi Coreea). 30-60 minute. Poate atinge 25 m înălţime. Florile au 6 lacinii. adânc şi neregulat crăpat. seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi. Celtis bungeana Bl şi Celtis labilis C. Celtis glabrata Stev.143). Se seamănă primăvara. În colecţiile dendrologice din ţară se mai întâlnesc: Celtis reticulata Torr. pe faţă sunt netede. rezistă mai bine la ger. Vegetează activ pe soluri fertile. profunde. sunt ovate sau ovat-lanceolate.sâmbovină americană. Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni. (originară din sud-estul Americii de Nord). cu muguri de 5-6 mm. Puieţii au o creştere rapidă. Scoarţa este netedă numai în tinereţe.Prezintă importanţă forestieră. Din această familie în parcurile din România se mai cultivă specii din genul Zelikova: Zelkova hirta (fig. Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate. În ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini (exemplare frumoase se găsesc la Bazoş şi Simeria).K. Se foloseşte în masive. geniculaţi. Lujerii glabri sau slab pubescenţi. peduculul aproximativ la fel de lung ca şi peţiolul frunzei. (originară din vestul Americii de Nord). răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. portocalii sau purpurii-întunecat.144) şi Zelkova crenata. Se poate utiliza pe terenuri uscate. marcote. zbârcit. pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre). Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă. cu peţiolul de până la 2 cm. uşor alungite. cu excrescenţe suberoase.. înverzeşte peisajul şi umbreşte bine solul. (originară din Caucaz şi Crimeea). Celtis occidentalis L. glabre lucitoare. Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă. grupuri sau izolat. roşiibruni. dar de obicei. 163 . cu mezocarp foarte subţire şi sâmburele slab carenat. Specie exotică. iar pe dos pubescente numai pe nervuri (fig. Frunzele de 5-12 cm lungime.

sferice. realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi cele ale gazdei. întregi pe margine. translucide. false bace. Diseminarea se produce. Endospermul seminţei conţine alburn deosebit de bogat în rezerve nutritive. Genul Viscum L. care asigură hrănirea plantulei de la germinaţie până când acesta devine dependentă de planta-gazdă. îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent.ORDINUL SANTALALES Familia LORANTHACEAE Don. de 2-4 (8) cm lungime. Cuprinde arbuşti semiparaziti (seva brută se extrage din planta gazdă şi se prelucrează). Frunzele persistente. vâsc alb. Ramificaţie dicotomică. cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă. păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa aderă la suport. Se cunosc trei subspecii: 164 . deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor să germineze. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină frecvenţă de instalare a vâscului. se coc prin decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări. Fructele. de regulă. de cca. galbene-verzui. Specie indigenă răspândită în centrul. sămânţa dezvoltă un pseudopivot. groase. Viscum album L. albe.145). rămân pe lujeri până primăvara. fructul falsă bacă. Fixarea de planta mamă se face prin haustori. Este un arbust de până la 50-60 cm. alungit-obovate. concolore (fig. glabre. sesile. care se întăreşte în contact cu aerul. verzi-gălbui. persistente sau căzătoare. sunt verzi-gălbui. – vâsc. înfloreşte prin februarie-aprilie. frunze opuse. ramificat dicotomic. ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”). după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate. mici. în partea opusă suportului. cleioasă – viscina. care fixează plantula în planta gazdă. 8 mm diametru. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie. Flori dioice. Florile unisexuat-dioice. nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. opuse.

Haustorul este însă neramificat. rar pe frasin. La noi apare în regiunea de dealuri. abietis (Wiesb) Abromeit. apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. Florile unisexuat-dioice.Viscum album ssp. Fructele. tradiţie la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. maceratul se foloseşte pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. lungi de 2-4 cm. vegetează pe brad şi molid. vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor. tei. mesteacăn. tei argintiu. paltin. carpen. lujerii sunt bruni. Genul Loranthus L. Spre deosebire de vâscul alb. provocând umflarea puternică a ţesutului atacat. cu seminţe cu laturile plane (nu convexe). de preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil. album. stejar. cu frunze lungi până la 4 – 6 cm. instalat masiv. plopi. mesteacăn sau fag). Atacul se poate solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. Maturitatea este timpurie. conţine viscotoxin.145). jugastru. chlorin şi histamin. parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus nigra. prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă. galbene. Răspândit în Europa sudica şi central-estică. debilitaţi. 165 . uneori revolută. sălcii. Tulpinile cresc încet. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. verzi-întunecate (fig. . Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental. nu apare niciodată pe fag. peţiolate. Ca şi vâscul alb. Se instalează de preferinţă tot pe arbori slăbiţi. cuneate. cu marginea întreagă. cel puţin de 5 ori mai lungi decât late. iar frunzele căzătoare. Viscum album ssp. Loranthus europaeus Jacq.pini). aproape sferic. vegetează pe diferite foioase. fructificaţii anuale sunt abundente.vâsc de stejar. Viscum album ssp. Se înmulţesc vegetativ. ramificate dicotomic. oblong-obovate. formează tufe de până la 50-60 cm înălţime. Prezintă interes medicinal. de trei ori mai lungi decât late. după fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod. cu frunze lungi până la 8 cm. false bace sferice. ulm. se coc în octombrie. austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var.

Specie de lumină-semiumbră. xeromezofilă. cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului. Genul Aristolochia L.146). la început pubescente şi cu peţiol lung (fig. lung pedunculate. dar se poate cultiva şi în regiunile montane inferioare. nepretenţioasă faţă de sol. în tinereţe va fi ferită de îngheţuri şi geruri excesive. Aristolochia macrophylla) – mărul lupului Specie exotică originară din America de Nord. Aristolochia durior Hill. Florile sunt solitare. 3 cm lungime. alterne. ca liană decorativă. sunt tubuliforme. marginea întreagă. reniforme. rezistentă la secetă. de cca. baza cordifomă. 166 . Preferă locuri însorite. recurbate (în formă de lulea). o capsulă dehiscentă. Fructul.Juss Genul Bilderdykia Dumort. apar prin luna mai. aşezate la subsuoara frunzelor. semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. Preferă locurile adăpostite. cu lujerii anuali verzi. (Aristolochia sipho. în regiunile de câmpie şi deal. La noi se cultivă rar.L. cu vârful scurt acuminat sau obtuz. ORDINUL POLYGONALES Familia POLYGONACEAE A. Bilderdykia aubertii (Louis Henry) Moldenke Specie originară din estul Mării Caspice (din Turkmenia). Prezintă numai importanţă ornamentală. palid-verzui pe dos. glabri şi frunzele mari (10-30 cm). de 6-8 cm lungime. cu pete purpurii. La noi se cultivă prin grădini şi curţi. perigonul este format din 3 lobi verzui.ORDINUL ARISTOLOCHIALES Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl. Plantă volubilă de până la 10 m lungime.

balcoane. Fructele. ziduri şi garduri mai puţin estetice. mai late. Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime. arborescens. Prezintă o serie de forme şi varietăţi: Buxus sempervirens var. necesită protecţie în tinereţe împotriva insolaţiei. la noi nu depăşeşte 5-6m. Frunzele persistente. verzi-gălbui pe dos (fig. axilare. Buxus sempervirens var. o capsulă globuloasă. au perigonul pe tipul 4. Florile hermafrodite. de cca. trivalvată. Provine din regiuni cu climă blândă. cu o floare femelă înconjurată de mai multe flori mascule.rotundifolia. peţiolul de 1-3. Înfloreşte din iulie până în octombrie. Fructul. Africa de Nord. 8 mm lungime. în patru muchii. stamine 4 şi ovarul trilocular. Frunzele alterne. Asia Mica şi Asia de Vest. glabri. cu vârful acut sau acuminat şi baza cordată sau hastată. faţă de sol este nepretenţios. uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii). eliptice. cimişir Specie exotică originară din Europa de Sud. cu câte două seminţe negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve. mici. uşor modelabilă prin tundere. Florile unisexuat-monoice.Este un arbust volubil. ovate. Genul Buxus L. mici (1-3 cm). Ulterior se poate dezvolta în plină lumină. pe margine întregi. alburii. 167 . negre. striaţi. cu frunze ovale. pieloase. de 4-10 cm lungime. Buxus sempervirens L. verzi. sau ovate. Este un valoros arbust ornamental cu care se pot îmbrăca chioşcuri. Are temperament pronunţat de umbră. marginea întreagă. cu coroana deasă. albe. creşte mai înalt. cu perigonul din 5 lobi. verzi-închis lucitoare pe faţă. Tulpina este ramificată. cu frunze oval-rotunjite. apetale. cu vârful obtuz sau emarginat. ORDINUL TRICCOCAE Familia BUXACEAE Dumort. lujerii sunt glabri.147). dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate degera. rezistă bine la ger. mici. -merişor. achene mici.5 cm lungime (fig. Lujerii sunt verzi. opuse. trimuchiate.148). (6-8 mm diametru) grupate în panicule multiflore terminale. cu tulpini ce pot depăşi 5 m lungime.

În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau grupate. prin marcotaj (primavara). Familia MAGNOLIACEAE A. longevitatea mare. Lujerii viguroşi. uneori alungit sub formă de con. ORDINUL RANALES Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. Lujerii prezintă un inel stipelar la noduri. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august) şi plantaţi la loc umbrit. alterne. în regiunile calde din sud-vestul ţării. Frunze căzătoare sau persistente. Juss Include peste 100 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile subtropicale şi temperate ale Americii şi Asiei. Buxus sempervirens var. Florile hermafrodite. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi numai în plină lumină. cu frunze lanceolate. Frunze căzătoare sau 168 . lemnoase. toamna) şi butăşire. Buxus sempervirens var. rar samare. Fructele frecvent folicule.anguatifolia. Rezistă bine la poluare. în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. fie în garduri vii.argenteo-variegata. dispuse în spirală pe receptaculul proeminent. receptaculul este bombat. fructele multiple plurifolicule sau plurisamare. cu învelişurile florale dispuse spirociclic şi numeroase carpele şi stamine. (aureo-marginata). simple. dispunerea elementelor florale este spiralată. în formă de con. alungit la maturitate. Cuprinde aproximativ 80 de specii din estul Asiei. fum şi praf. Formele horticole se obţin prin altoire în placaj lateral.aureo-variegata (aureo-maculata). de 2–3. carpele libere. capsule sau bace. Americii Centrale şi de Nord şi Himalaia. Buxus sempervirens var. terminale.5cm. mugurii terminali mari. L. despărţirea tufelor (primăvara.marginata. Creştere este foarte înceată. cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă). Genul Magnolia L. Florile sunt hermafrodite.Buxus sempervirens var. carpelele şi pistilele numeroase şi libere. cu marginea întreagă. Se obţine din sămânţă (foarte greu).

Fructifică abundent. durabil. roşii-închis. Fructele plurifolicule. dispune de o bună capacitate de concurentă interspecifică. dar poate ajunge până la 30m înălţime şi 1m diametru. bine şi constant aprovizionate cu apă. cu 3 sepale. se coc în septembrie. Tulpina dreaptă. moale. mai ales în tinereţe. (pe soluri aluvionare de luncă). mari. iar cu timpul devine neregulat lăţită. verzi-gălbui. uşor. apar înainte sau după înfrunzire. placaj. Magnolia acuminata L. uneori foarte mari. De obicei este arbore de mărimea a II-a. apar după înfrunzire în mai . pentru mobilă şi celulorză. în tinereţe necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. fiecare foliculă are 1-2 seminţe acoperite de un aril roşietic. Este mai bine adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii.persistente. Flori solitare. puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80% (ridicată). Juglans nigra. cu 6 sau mai multe urme fasciculare. cenuşiu-albicioasă. Liriodendron. 169 . Specie de semiumbră. Se dezvoltă bine pe soluri aerisite. Reprezentative sunt aici biogrupele de Magnolia. în formă de con. se poate urmări până la vârf (fig.iunie. cu frunziş abundent în tinereţe. cărnoase până la maturitate. apoi lemnoase. Coroana larg-piramidală. la 2-3 ani. seminţele sunt suspendate de un fir lung. Scoarţa este mult timp netedă. cu 3 sepale şi 6 petale. Lemnul cu duramen alburiu puţin evident. Fructele multiple. cicatricea lăsată de frunză este mare. La noi a fost cultivată cu bune rezultate în Staţiunile de luncă din arboretul Simeria. Dintre formele pentru amenajări peisagere se remarcă Magnolia acuminata forma „variegata”. ritidomul este cenuşiu-deschis. numeroase carpele şi stamine. rezistă bine la ger şi îngheţuri. 6-16 petale. Creşte rapid. lucitor. – magnolie mare. nu au miros. 149). utilizat ca furnir. Florile de 3-6 cm diametru. de 4-6 cm lungime. magnolie Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului Mississippi).

de 10 cm diametru. înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. Arbore de 2-4 m. dar în China atinge 10 m. pot suferi din cauza gerurilor din perioada de iarnă. puterea germinativă este de 60-70%. Seminţele acoperite cu arile purpurii. înălţime. ramurile laterale şi lujerii rigizi şi groşi la bază mai mult de 5 mm. parfumate. Fructele sunt plurifolicule alungite. căzătoare şi 6-9 petale albe cu o dungă roz-violet la bază.Magnolia kobus D. la noi este arbust. Arbore de mărimea a III-a. cu coroana larg. când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini. cu coroană conică. stellata – arbust de 3 m înălţime şi 3 m diametru. Flori mari. se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini. Flori mari în formă de cupă. neprotejate. brune-verzui. Florile persistă scurt timp şi sunt afectate de temperaturile scăzute. piramidală.arbore viguros. Magnolia kobus var. Fructifică destul de bine. 149). Magnolia denudata Desr. kobus –arbore cu ramuri laterale şi lujeri subţiri. de la câmpie până în regiunile premontane. în tinereţe au nevoie de protecţie. frunze de 10-15 cm lungime.creşte în climat cald si umed. Frunze obovate. La noi se dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral. Coroana largă şi bogată. de 20-40 cm lungime.. de 10-12 cm lungime (fig. Reprezintă un valoros arbore ornamental. obovate. În ţara de origine. albe. borealis . cad în septembrie. păroase. arbore până la 30 m înălţime. Magnolia obovata Thunb. Exemplarele izolate. 170 .C. cu diametrul de 12-14 cm. apar în luna iunie. Originară din Japonia. cu 3 sepale mici. Varietăţi: Magnolia kobus var. cilindrice. apoi mai larg campanulate. atinge până la 10-12m înălţime. Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. frunze obovate cu marginea uşor ondulată (lobată). Flori cu 9 sepale şi petale strâns campanulate la început.magnolie Specie originară din Japonia. lucitoare. Magnolia kobus var.

Magnolia grandiflora L. rar depăşeşte 3-4 m înălţime. cu umiditate suficientă. arbore de 10 m înălţime. Nigra – flori mult mai mari. la bază cu o pată roz de semilună.U. Flori de 20-30 cm. Atinge înălţimi de 25 m.. Frunze nereticulate sau slab reticulate. cu ramificaţie slabă. cu petale purpurii-închis la exterior şi purpurii-deschis în interior. Frunze persistente de 8-18 cm lungime. se îngustează spre vârf. roz. de 10-15 cm lungime. înfloresc din mai până în august. de 10-20 cm diametru.. înfloreşte în iunie fructul de 6-8 cm.magnolie Originară din S. Flori mari. păros. mult cultivată în Japonia.U. Magnolia x soulangiana Soul. multe specii cresc bine în condiţii de masiv. Arbore de 10 m înălţime. Magnoliile sunt specii termofile. de 12 cm lungime. Magnolia macrophylla Michx. Magnolia tripetala L.A. Este un arbust de 3 m înălţime. cu ierni puţin geroase şi locuri adăpostite. ferite de curenţi reci. Magnolia liliflora cv. Se dezvoltă bine la lumină. în parcuri trebuie ferită de vânturi. cu lungimea de 20-50 (80) cm. dar şi la semiumbră. cu 6 petale albe. mai ales cele cu frunze 171 . Originară din China. Magnolia liliiflora Desr. blânde. albe. suportă numai climate calde. preferă un climat blând. Flori cu petale purpurii la exterior. fructe în formă de con de 10 cm lungime. frunze obovate. Bod. Originară din America de Nord. Toate speciile cresc pe soluri fertile. pe dos verzui-argintii. lucioase pe faţă. cu miros neplăcut. de 10-18 cm. creşte numai pe soluri profunde şi bogate.. frunze cordate la bază. albe în interior. cu coroana largă. de 30-60 cm lungime. parfumate. cad în anul al doilea. . lujeri glabri. de culoare roz. pe dos mai mult sau mai puţin pubescente. revene.magnolie Este un hibrid între Magnolia denudata şi Magnolia liliiflora. Originară din S. coroana largă şi globuloasă. frunze obovate până la eliptice. înfloreşte după înfrunzire. Arbust. flori albe.A.

Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol. cenuşiu-închis. Fructificaţiile sunt destul de abundente. Tulpina dreaptă. uneori răspândirea durează până primăvara. toamna galben – auriu intens (fig. grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor destul de fragile. Este un arbore de mărimea I.arbore lalea Specie originară din sud-estul Americii de Nord. preferă soluri afânate. periodicitate 172 . nu rezistă la secetă. Fructe în formă de conuri alungite. se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. în perioada de vegetaţie. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute. . se poate face în seră. iar zăpezile abundente. se vor utiliza ca portaltoi specia Magnolia acuminata. cilindrică. asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte leirion înseamnă crin şi dendron arbore). La noi se găsesc chiar în zone mai reci (Braşov). Frunze lung peţiolate. fiind sensibil la îngheţuri târzii. Flori hermafrodite terminale. Înmulţirea Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă. La Simeria sau obţinut rezultate deosebite. cu apa freatică la mică adâncime. Marcotajul este o metodă des folosită. Pentru speciile viguroase. Genul Liriodendron L. Liriodendron tulipifera L. 150). Formele ornamentale se înmulţesc prin altoire în seră iarna sau vara pe portaltoi în ghivece. la bătrâneţe are ritidom subţire.septembrie). iar pentru cele mai puţin viguroase specia Magnolia kobus. relativ slab crăpat longitudinal. Butăşirea se execută utilizând hormoni de înrădăcinare. rezistă relativ bine la gerurile mari din iarnă. se utilizează metoda prin arcuire (în august .mari şi cele care înfloresc devreme. La noi specia este mult introdusă de mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. Maturitatea are loc toamna. de 6-8 cm. cele din sămânţă înfloresc după 12-15 ani. Se folosesc izolat sau în grup. robuste. cu scoarţa subţire. Se protejează iarna plantulele. profunde. în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4 m. include numeroase samare monoaripate. bine elagată. Recoltarea seminţelor se face în septembrie şi se seamănă primăvara. are temperament de lumină. Preferă zonele cu climate moderate.

flori hermafrodite. formei şi coloritului de toamnă al frunzelor. 173 . Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. mai rar dioice. de obicei liane agăţătoare.Juss. Puieţii. puţine subarbustive. plumos. putere de germinaţie foarte mică (10–15%). este o valoroasă specie exotică pentru culturile din staţiunile de luncă. Genul Clematis L. muguri opuşi. se vor proteja.L. sensibili la arşiţă. Longevitate de aproximativ 500 ani. Interes dintre speciile lemnoase prezintă cele din genul Clematis. persistent. Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului. Cuprinde aproximativ 230 de specii. pe puieţii de 1an în ghivece. multe ierboase. Altoirea dă rezultate bune în sere prin procedeul în despicătură.seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează greu. frumuseţii frunzelor şi florilor. Forme horticole: Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă. Fructele sunt achene cu stil lung.mică. Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi admirate sau de-a lungul aleilor. Importanţa forestieră creşte. temperatura nu va depăşi 50C. Familia RANUNCULACEAE A. Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. Lemnul este moale. solitare sau în panicule. Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. folosit pentru producerea furnirului şi celulozei. Cuprinde multe specii ierboase. uşor. Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal. puţine lemnoase. grupate în cime. Înmulţire: Se practică semănatul de toamnă .

Caucaz. de 2 cm. Fructifica anual şi abundent. mici. înfloreşte abundent şi este foarte decorativ în aprilie – mai. Himalaya.) Mill. Tulpinile sunt agăţătoare. cu înălţime până la 8 m. albe-verzui.curpen de munte Specie indigenă. flori roz-lila . Este utilizat numai ca portaltoi. Este o specie rustică. La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite. Liană agăţătoare de până la 10 m lungime. 174 . formate din numeroase achene plumoase. de 3-5 cm. „Rubens” – frunze purpurii la început. 151). Rezistă bine la fum. mari (8cm). La noi este comună. Prezintă importanţă naturalistică. . se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor. Lăstăreşte şi drajonează viguros. campanulate. Are frunze cu 3 foliole. Rezistă bine la umbră. din Europa şi Asia. . mult timp persistente. Africa de Nord. dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea zăpezii în coroană şi apare riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. dar şi pe cele revene. la altitudini mari. flori roşii-roz. în general nu provoacă vătămări arborilor-suport. înfloreşte în mai – august (fig. acide. se poate dezvolta şi în plină lumină.curpen de pădure Specie răspândită în Europa. chiar pe stâncării. târâtoare în lipsă de suport. o notă de disconfort în peisaj. Ornamental. Cultivaruri: Clematis montana cv. de până la 2 m lungime. introduce în general. Fructe multiple. Clematis montana cv. de la câmpie şi coline. Clematis montana Buch-Ham. urcă până în zonele montane inferioare. Clematis alpina (L. Flori cu 4 sepale. cu climate reci.Clematis vitalba L. albastreviolet. flori albe. deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor. Flori hermafrodite. vegetează pe soluri grele şi uscate. parfumate. caracteristică regiunilor de mare altitudine.curpen Specie originară din China. „Tetraroze” – frunze roşcate. apoi verzi-bronz. . 152). poate acoperi o suprafaţă de 20-30 m2. grupate în panicule (fig. Se instalează pe soluri superficiale. Viguroasă. are importanţă redusă. scheletice.

– curpen Familia BERBERIDACEAE A. violet închis (fig. Fructe bace roşii sau negre. însorite sau semiumbrite. flori violet-albăstrui sau rozpurpurii. Înmulţire: Se obţine din sămânţă semănata în aprilie – mai în răsadniţe. Viticella) de grădină La noi se cultivă frecvent de la câmpie până în zonele montane (1000 m altitudine). cu frunze alterne pe lujerii lungi şi grupate în fascicule pe cei scurţi. cu foliole întregi până la trilobate. Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. Are importanţă ornamentală deosebită. Europa şi Nordul Africii. Moore (C. Prezintă tulpini volubile lungi. Flori hermafrodite. solitare. Prezintă tulpini de 2-4 m. frunze penate.L. Este indicat pentru locuri adăpostite. pe rădăcini de Clematis vitalba. prin butaşi sau marcote (marcotaj şerpuit). zidurilor şi gardurilor. Cuprinde aproximativ 175 de specii din America de Nord. înfloreşte în iunie – august. căzătoare sau persistente. Prin altoire se obţine Clematis x jackmanii. se foloseşte la decorarea chioşcurilor. Genul Berberis L. flori solitare sau câte 2-5 pe ramurile scurte. 175 . Juss. în despicătură. grupate în fascicule sau raceme. Clematis x jacmanii Th. 152). iar plantele altoite se păstrează un timp sub clopot de sticlă.Clematis viticela L. mari de 5-10 cm. Lanuginosa x C. Arbuşti spinoşi.

Fructe bace elipsoidale. Berberis thumbergii D. până la revene. Este un arbust des ramificat. are sistem radicular bine dezvoltat. uscate. cu flori. . are temperament de lumină. Rezistă bine la fum. ornamentală prin abundenţa florilor. cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei. fructe decorative.C. var. chiar scheletice. grupate în raceme pendente. nu se recomandă prezenţa sa în apropierea terenurilor agricole. care are florile în inflorescenţe umbelate. Rezistă la ger. Rezistă la atacul ruginii grâului. Fructele bace roşii strălucitoare (fig. Flori galbene. se instalează pe soluri eubazice. cu fructe mici verzi-cenuşii care devin purpurii toamna. la noi des întâlnită în toată ţara. argenteo-marginata Schneid. 154). Berberis wilsonae Hemsl. mici.Berberis vulgaris L. Atropurpurea – frunze roşii-închis.dracilă japoneză Specie originară din Japonia. apar în mai şi au miros puternic (fig. et Wils.dracilă Specie europeană. grupate în fascicule. scundă de (30-50 cm). ger. subtiri. drajonează uşor. . Foarte apreciate în horticultură sunt varietăţile pluriflora Koehne. este sensibil la poluanţii cu fluor. fiind gazdă intermediară pentru rugina grâului. este nepretenţioasă faţă de sol.5 m înălţime. adesea calcaroase. Se înmulţeşte uşor din lăstari. cu frunze pătate cu alb şi var. poate vegeta în plină lumină sau la umbră. poate fi tunsă când se foloseşte pentru garduri vii. se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna. foarte deasă. Rezistă bine la secetă. Are o anumită rusticitate. Arbust originar din China. de până la 2-2. atropurpurea nana – tufă deasă. Este o specie de interes ornamental. Se recomandă pentru fixarea terenurilor degradate. fum. Flori galbene. Berberis vulgaris cv. 176 . frunze. lăstarii au spini trifurcaţi. Este un arbust tufos. pe soluri uşoare sau grele. Tufa mică de 1 m înălţime. la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. de la câmpie la deal. cu înălţime de 2 m. foarte decorativ. 153).

lucioase. spinoase. iar lujerii tineri sunt verzi. Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu călcâi în răsadniţe reci. îngustelipsoidale. grupate în facicule. – mahonie Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord. cu 5-9 foliole ovate. cu ramuri cu spini puternici. Se folosesc ca exemplare solitare. Berberis amurensis. Berberis buxifolia. Arbust originar din America de Sud.5 m înălţime. frunze verzi-închis.Berberis darwinii Hook. grupuri. Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă. revene. Frunze persistente. imparipenatcompuse. dar se recomandă acoperirea cu resturi vegetale pe timpul iernii. constituind tufe dese. Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire. Berberis julianae Schneid. de 2-3 m înălţime. Flori abundente. dinţate. eliptice. uneori aproape albe. Fructe mici. până la 1m. galbene-aurii. asemănătoare cu frunzele de Ilex. contrar cu frunzişul multicolor de toamnă. mari. trifurcaţi. rigide. sesile. negre-albăstrui. lucioase. apar în mai – iunie. Se practică altoirea în cazul speciilor rare. La noi se cultivă frecvent în parcuri şi grădini. Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: . compact. cele cu frunze persistente şi de talie mică se utilizează în recipiente. atinge 0. Este un arbust de mici dimensiuni. Nutt. grupate în mici raceme pendente. apar în aprilie – mai. toamna cu nuanţe roscate de diferite intensităţi.Berberis aggregata. crestere densă. Flori galbene. Mahonia aquifolium Pursh. groase. pe portaltoi de Berberis vulgaris. persistente. garduri vii libere şi tunse. Ramurile cenuşii. spinos-serate. viguroasă. Frunzele persistente. seminţele se seamănă toamna sau primăvara. verzi-deschis pe dos 177 . Fructe verzi-albăstrui până la negre. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri bogate în humus. Genul Mahonia Nutt. verzi-închis-lucitoare pe faţă. puternic brumate. Specie originară din China. de 4-8 cm lungime. Berberis chinensis. cu vârful acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată. în grădini.

(Mahonia japonica var. se exfoliază longitudinal.iasomie. pe tipul 5. mici. frunzele se înlocuiesc anual primăvara. este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. de 30-40 cm. bace negre-brumate. la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii. Tolerează fumul. treptat. cu foliole mari cu spini. rezistă bine în zonele umbrite. răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. galbene. Este un arbust de până la 3 m. Florile hermafrodite. în apropierea centrelor urbane (Tâmpa). sunt grupate în raceme terminale erecte. îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. în plină lumină înfloreşte abundent şi anual. răspund bine la tăieri. prin aprilie-mai şi sunt neplăcut mirositoare (fig.(iarna devin vineţii sau roşietice). bruni. 155). Are pretenţii reduse faţă de sol. se regenerează natural pe versanţi. Fructele capsule sau bace. complete. Philadelphus coronarius L. Uneori este subspontană. Cuprinde specii din regiuni temperate. Are importanţă ornamentală deosebită. lămâiţă Specie exotică. scoarţa este brun-roşcată. ORDINUL ROSALES Familia SAXIFRAGACEAE A. devin mature prin septembrie. Rezistă destul de bine la geruri. cu mai multe seminţe. plante ierboase sau lemnoase cu flori hermafrodite. Cresc încet. apar devreme. ajunge la înălţimi de până la 4 m. bealii Fedde. După transplant. de culoare verde-albastrui închis. Juss. . lujerii sunt uşor muchiaţi. cu flori foarte plăcut mirositoare. frunze mari. Este utilizată în farmacologie (berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive).) Specie originară din China. frunzele cad de multe ori. La noi se cultivă în grădini şi parcuri. 178 . Mahonia bealii (Fort) Carr. Genul Philadelphus L. Fructele. dar înfloreşte mai slab.L. Se înmulţeşte la fel ca speciile din genul Berberis. drajonează.

Specie originară din America de Nord. „Aureus” Rehd. frunze de 5 cm lungime. Philadelphus inodorus L. flori foarte parfumate. lucitoare pe faţă. „Dublex” – flori des solitare. (Philadelphus pubescens) Specie originară din America de Nord. arbust până la 1 m. 156). Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. butăşeşte şi marcotează. cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază. întregi. Este una din cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. fructele sunt capsule cu seminţe mici. Philadelphus microphyllus Gray. Philadelphus latifolius Schrad. lemonei (Philadelphus coronarius x Philadelphus 179 . mugurii sunt opuşi. până la 10cm lungime. de 1 cm. cu ramuri erecte. frunze foarte mici. rar grupate câte 3 (5 cm diametru). Philadelphus tomentosus Wall. Varietăţi horticole: Philadelphus coronarius var. Se poate tunde şi utiliza pentru garduri vii.. florile sunt albe.glabri. flori fără miros. frunzele sunt. apar în luna iunie. – frunze la început galben-aurii. acuminate. solitare. ovate. Philadelphus delavayi Louis. plăcut mirositoare. Lăstăreşte. Philadelphus microphyllus) Prezintă caractere intermediare între cele 2 specii. Philadelphus coronarius var. eliptice. de 3 cm diametru. Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus hirsutus Nutt. pe dos pubescente. apoi galben-verzui. Specie originară din America de Nord. din care s-au creat o serie de cultivaruri. frunze mari. flori pedunculate. puţin vizibili. pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor. dar cu înveliş floral dublu. grupate în raceme. caliciu pubescent. otrăvitoare pentru păsări (fig. Philadelphus incanus Koehne.

Deutzia scabra var. – cu flori roz. tulpinile şi ramurile sunt brun-roşcate. în toată ţara. sferice. 157). cu 3 stile lungi (fig. 180 . compacte. nu se recomandă. mărunt crenate. Varietăţi: Deutzia scabra var. cu pete roşiicarmin la exterior. – cu flori simple. este totuşi o specie rustică. Această specie lăstăreşte şi marcotează. Înmulţirea prin sămânţă sau marcotaj se face mai greu. în pat cald. frunzele sunt ovat lanceolate. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. albe. mugurii sunt opuşi. Se înmulţeşte prin sămânţă. (Deutzia crenata Sieb et Zucc) Arbust originar din China şi Japonia. – cu flori foarte pline.august). Marcotajul se execută primăvara. la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii tunse. marcote. Deutzia scabra var. în apropierea aleilor. se foloseşte un amestec de nisip şi turbă. Candidissima Rehd. deci va fi cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri adăpostite. Butăşirea de primăvară dă rezultate bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. Se utilizează şi în masive. florile sunt albe sau roz. roşcaţi. butaşi. se exfoliază. Lădiţele cu puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. grupate în panicule albe.ovoizi. Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie . butaşii se recoltează din lujeri laterali. rotunjite la bază. La noi se cultivă în parcuri şi grădini. Este o specie mai sensibilă la ger. Plena Rehd. formează tufe până la 2 m înălţime. dispuse în panicule erecte aşezate la vârful lujerilor anuali. Genul Deutzia THUNB Deutzia scabra Thunb. fructele sunt capsule trivalente. izolat. Watereri Rehd.Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri. rezistă bine la fum. involte. vara sau iarna.

mugurii alterni. mici. la bază larg cuneate sau rotunjite. oligoterm. rar în garduri vii. Tulpinile şi lujerii au uneori spini. răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din emisfera nordică. Prin înflorirea bogată este o specie foarte atrăgătoare. mai puţin cultivată la noi.lobate. Flori albe. montan – alpin. uneori în garduri vii. pe dos glabrescente. fructele – bace polisperme. lung acuminate. Se cultivă ca specie 181 . lujerii sunt subţiri. mugurii sunt fusiformi. are lujeri mai subtiri. arbust cu flori roz-albe duble. Deutzia x magnifica (Lem) Rehd (Deutzia scabra x Deutzia vilmorinae). Deutzia x rosea (Lem) Rehd (Deutzia gracilis x Deutzia purparescens ). . roz-pal. Mai sensibilă la ger şi îngheţuri. pe margini ciliaţi. florile sunt unisexuat-dioice. fructele sunt bace roşii (fig. necesită un amplasament mai ferit. frunze oblong lanceolate. curbate. şi sunt formate din tulpini lungi. la exterior roşcate. glabri. cu scoarţa cenuşiu-negricioasă. vegetează pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe. La noi se întâlneşte pe stâncării şi în chei. 158). cu 3-5 lobi. Cuprinde peste 150 specii arbustive. flori larg campanulate. se exfoliază. puţin pedicelaţi. grupate în raceme erecte. în etajul montan. Deutzia purparescens Rehd. Tufele ating 2 m înălţime. grupate în panicule compacte. Arbust de lumină. Formează tufe până la 2 m înălţime. cu urmele caliciului la vârf. în grupuri sau masive. de culoare verzuie. grupate în raceme sau facicule. se poate utiliza izolat. grupate în raceme sau panicule erecte. frunzele obişnuit palmat. la altitudini mari. mezofil-higrofit.coacăz de munte Specie indigenă. galben-cenuşii. În colecţiile dendrologice din ţară mai apar: Deutzia parviflora Dge. formează o tufă de 1m. Florile hermafrodite. mai rar dioice. frunze ovate. numai pe lujerii scurţi în fascicule. galbeni-cenuşii. Genul Ribes L. cu areal european.Deutzia gracilis (Sieb et Zucc) Specie exotică din Japonia. alterne. Ribes alpinum L. ornamentală. ca nişte rozete. marginile neregulat serate pe faţă cu peri stelaţi mari.

) . hermafrodite. campanulate. Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1. Vegetează pe lăcovişti şi în depresiuni cu apă stagnantă. cu areal european. Rezistă bine la ger şi îngheţ. în ţinuturi reci (Transilvania. ovoizi. Ribes uva-crispa L. uneori fără spini. tulpinile sunt foarte numeroase. fructele sunt bace ovoid-globuloase. negricioase. Este un arbust înalt până la 1-2 m. au scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii. în zonele Central-Vestice ale Asiei. asiatic şi Nord-african. frunzele sunt cordiforme. neregulat dublu-seraţi. 160). negre. mai rar cultivat ornamental. P. au gust acrişor şi sunt comestibile (fig. creşte pe soluri scheletice. glandulos-păroase sau glabre. suportă umbrirea. în boli de inimă şi stomac. cu 3-5 lobi triunghiulari. 182 . mugurii sunt ovoconici. frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi. Specie apreciată în farmacologie pentru fructele cu conţinut ridicat de vitamine (C. verzi-galbene sau roşii.coacăz negru Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei. florile sunt mici.Ribes nigrum L. flori hermafrodite. se cultivă adesea ca şi arbust fructifer.agriş Specie indigenă. bruni până la roşcaţi. La noi creşte sporadic în regiunea montană şi subalpină. are pretenţii mari faţă de umiditate. lujerii sunt tomentoşi. erecte. se cultivă în grădini ca arbust fructifer. este considerat relict glaciar. fructele sunt bace sferice. Preferă soluri cu substrat calcaros. pubescenţi. Specia lăstăreşte şi marcotează. iar la baza frunzelor cu spini trifurcaţi. prevăzuţi pe internoduri cu numeroşi spini simpli. La noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane. . (Ribes grossularia L. lujerii sunt cenuşii-gălbui. Tulpinile sunt viguroase. pe margine crenat-serate. cu gust neplacut (fig. Moldova). se exfoliază în partea inferioară şi au miros neplăcut. mari. Se cultivă ca arbust fructifer. 159). verzui.5 m. A şi B). mugurii sunt pedicelaţi. aşezate în raceme.

marginea dublu-serată şi ciliată. originara din America de Nord. cultivată la noi în parcuri şi grădini. . . florile verzi-brune. sporadică la noi prin făgete şi molidişuri.Ribes petraeum Wulf. Are cerinţe ecologice modeste. creşte şi pe soluri nisipoase. dispuse în raceme. pietroase şi umede. lujeri aromatici. eutrofice. cu gust acrişor (fig. mugurii sunt alipiţi de lujer. cu areal în Europa şi Asia. La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe stâncării. de culoare roşie sau roz. Ribes rubrum L. florile sunt hermafrodite.coacăz roşu Specie indigenă. lujerii cenuşii. uşor sărăturoase. cenuşii. ascuţiţi. lucioase. cu 3-5 lobi triunghiulari. frunzele sunt mari. . frunze cu 3-5 lobi. albe până la roşcate. Are înălţimea de până la 2m. Atinge înălţimi de până la 2 m. aşezate în raceme. cu 3-5 lobi obtuzi. fin-păroşi. lujerii sunt cenuşii-gălbui. Preferă solurile humifere. frunze subrotunde. Urcă pânî în subzona alpină inferioară. tulpinile sunt viguroase. pe dos pubescente. vegetetând în locuri umbroase. Este o specie de interes ornamental şi fructifer. dublu seraţi. bruni.coacăz auriu. contribuind la fixarea lor.coacăz Arbust originar din America de Nord. fructele sunt bace negre-purpurii. Ribes sanguineum Pursh. înalt de până la 2 m. fără pretenţii faţă de sol. – păltior Specie europeană. Ribes aureum Pursh. 162). bruni-roşcaţi. pubescente numai pe dos. înfloreşte în aprilie – mai. în raceme pendente de 8 cm. Este înalt de până la 1m. asiatică şi nord-africană. bruni. cuişor Specie exotică. ovoid-ascuţiţi. 161). viguroşi. foarte decorativ prin florile mici. fructe bace roşii (fig. rezistă la ger şi secetă. lujerii sunt rotunzi. se exfoliază. glabri. iar scoarţa nu se exfoliază. frunzele sunt mici. 162). fructele sunt bace negre forte acre (fig. lucitori. au miros plăcut de cuişoare. florile sunt hermafrodite. superficiale. sesili. Cultivaruri: 183 . Se cultivă frecvent pentru bacele roşii. trilobate. grupate în racem. mugurii sunt conici. scheletice. cu scoarţa brun-închis. de-a lungul nervurilor.

Particularităţi de cultură: după înflorire se îndepărtează lemnul bătrân pentru a permite înlocuirea prin lujeri tineri. imediat după Forsythia. roşii. se păstrează foarte mult timp pe arbore (fig. drenate. la bază trunchiate sau slab cordate. glabri cu muguri alterni. Specie exotică. Macea). despărtirea tufelor. în grupuri. marcotaj. “Poulborough Scarlet” – peste 2 m înălţime. flori roşii cu mijloc alb şi raceme foarte mari. Este o specie de semiumbră. cu coroană deasă. dar suportă şi semiumbra. pendente. Liquidambar stryaciflua L. 163). tomentoase pe ambele fete la început. cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci). Speciile de Ribes înfloresc şi se colorează frumos în poziţii însorite. lujeri verzi-bruni. Nu se recomandă înmulţirea prin seminţe (germinare greoaie). profunde. Înfloresc timpuriu. alungiţi. acuminaţi. Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. Preferă un climat moderat şi soluri fertile. Tulpina este dreaptă. creşte activ în lunca râului Mississippi. garduri vii libere. piramidală. seminţele se stratifică. în axilele nervurilor. Florile sunt unisexuat monoice. Genul Liquidambar L. înfloreşte în mai. Simeria. Speciile se obţin prin butăşire. 184 . originară din America Centrală şi de Nord. cele femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş. frunzele au 3-7 lobi triunghiulari. apoi cu smocuri de perişori numai pe dos. seamănă cu cele de platan.Ribes sanguineum cv. Marcotajul se realizează prin muşuroire. “King Edward VII” – flori mari. Se plantează izolat. fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m). pluricapsule. ovoizi-conici. Ribes sanguineum cv. iar cele bărbăteşti în spice terminale. Fructele sunt compuse.

platan Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis. mărunt crăpat. peţiolul cu o teacă la bază. Dacă este introdus în lunci. Familia PLATANACEAE Dumort. Wild. profunde. Florile smocuri la bază. (Platanus x acerifolia Ait. Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei. Fructul este compus. cenuşiu-gălbui. Mugurii sunt alterni.Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu. rădăcinile laterale se dezvoltă mult. palmat-lobate. pe malul apelor. florile femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. Platanus x hybrida Brot. geniculaţi. rămâne pe arbore peste iarnă (fig. la noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini. globuloase. glabri. Frunzele sunt mari. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. Frunzele mari. Are o unisexuat-monoice. grupate în inflorescenţe mari. întregi sau rar dinţaţi. cu 3-5 lobi triunghiulari. Rezistă bine la ger. Este o specie sensibilă la transplant. Americii de Nord şi Asiei Mici. o pluriachenă. până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. cu scoarţa caracteristică. foarte decorativ. frunzele se colorează mai puternic. revene sau chiar umede. alterne. 164). Florile sunt unisexuat-monoice. de obicei se transplantează cu balot. cenuşii sau brun-roşcaţi. Tulpina este scurtă şi groasă. palmat-lobate. preferă soluri fertile. acoperă complet mugurele. Genul Platanus L. la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu. Fructul este compus. conici.) . sferic. Se poate utiliza în şleaurile de luncă şi în zăvoaie. se exfoliază în placi mari. Are temperament de lumină. pluriachenă sferică. Înrădăcinare puternică. achenele au 185 . afânate. poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte. Coroana are ramuri groase. Arbore de dimensiuni mari. pendente. cu lujeri bruni-verzui. izolat sau în aliniamente. Cultura: prin seminţe şi marcotaj.

164). Ca specie forestieră pote fi utilizat în şleauri de luncă. lăsând cea mai mare parte a trunchiului netedă. putrezeşte uşor.creştere viguroasă. cu marginea lobilor dinţat-lobulată. . butaşii se recoltează de la exemplarele foarte tinere. scoarţa se exfoliază în plăci mărunte. chiar în scop ornamental. fructele sunt pluriachenă. Lemn tare. mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri. Rezista bine la ger. iar staţiunile preferate sunt cele de lunci.platan oriental Originar din Grecia. după stratificarea seminţelor (1-2 săptămâni). numai ca specie ornamentală. folosit în industria celulozei. dinţaţi pe margine. 164). scoarţa se exfoliază în plăci mari. frunzele au 5 lobi mici la bază. Arbore de până la 30 m înălţime. longevitate de câteva sute de ani. greu. mai ales datorită trunchiului cu scoarţa puternic exfoliată. Longevitate 500-600 ani. zăvoaie. La noi este foarte putin cultivat. rar 5. iar perii de la suprafaţa capitulului ies la suprafată. vârful achenei este rotunjit (fig. Arbori de alei şi străzi. 186 . Fructifică anual şi abundent. pe dos slab păroase. Platanus occidentalis L. Asia Mică şi Caucaz. se confecţionează iarna şi se conservă până primavara. Platanus orientalis L.platan occidental Originar din America de Nord. pe dos cu smocuri de perişori în axilele nervurilor. Semănatul se face primăvara în pepiniere. slab lobate. Nu suportă apa stagnantă. Rezistă bine la fum. grupate câte 3-4 pe un peduncul lung. când se plantează direct în pepinieră. Seminţele au putere germinativă mică. Necesită un climat moderat. cu multă căldură estivală. fructul este pluriachenă. preferă soluri bogate şi umede. frunzele sunt mari. dar şi în forme tunse în aliniamente. . Butăşirea se recomandă la hibrid (Platanus x acerifolia). cultivat izolat. La noi se întâlneşte rar. Este o specie cu valoare ornamentală deosebită. praf şi poluanţi. În America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m. dându-i un aspect ţepos (fig. Se obţine din seminţe sau marcote (marcotaj chinezesc – Platanus orientalis). la bază frunzele sunt cuneate. cu numai 3 lobi triunghiulari.

Familia ROSACEAE A. Arbust până la 2 m înălţime. cu ramuri arcuite. Spiraea ulmifolia Scop. iar alte 4 specii sunt spontane.L. Cuprinde multe specii şi hibrizi. muchiaţi. Pomoideae. florile sunt albe. peste 80. Această specie prezintă importanţă naturalistică. întregi în treimea superioară. Genul Spiraea L. din care la noi în ţară se cultivă aproximativ 35. Cuprinde peste 2000 de specii. Flori cu inveliş floral complet. fructele sunt folicule brune. bruni sau cenuşii. spontană la noi în zonele montane şi subalpine. grupate în raceme umbeliforme bogate. Prunoideae. cu baza cuneată până la rotunjită. apar în mai-iunie. glabre (fig. 187 . . ornamentală şi pentru amenajarea terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor. 165). între care numeroşi arbori şi arbuşti cu frunze simple sau compuse. pe soluri calcaroase şi grohotişuri. taulă Specie eurasiatică. Se cultivă frecvent în scop ornamental. mugurii sunt mici. Sufamilia SPIRAEOIDEAE Agardn. frunzele sunt ovate sau ovat-lanceolate. în rest simple sau dublu-serate. Familia se împarte în 4 subfamilii: Spiraeoideae. fructele drupe. acute.cununiţă. Rosoideae. în chei. stau departati de lujeri. Juss. ovoizi. lujerii sunt geniculaţi. ca tufe izolate sau gard viu. de obicei alterne. glabri. folicule sau capsule sau drupe false (poame).

Spiraea x vanhouthei (Briot. drajonează puternic. 165). cantoniensis x S. Spiraea crenata L. 165).floarea miresei. Lanceata cu flori frumoase. dispuse în umbele. Prezintă o largă amplitudine ecologică. Specie originara din China si Japonia. cu frunze mici. Spiraea japonica L. specie mezoxerofită şi adesea pe substrate calcaroase. întregi sau uşor crenate numai în jumatatea superioară. în zăvoaie. cununiţă. se dezvoltă bine în plină lumină. lujerii tineri sunt pubescenţi. Atinge 1 m înălţime. se prezintă sub formă de tufa. arbust cu înălţimea de 1. prin păduri însorite şi luminate. (S. frunzele sunt alungit-obovate. cu flori roşii-purpurii. Se cultivă ca plantă ornamentală. cu margini simplu sau dublu-serate. de 2 m înălţime.) Zab. înfloreşte în iunie-iulie (fig.5m. Specie originară din America de Nord. terminale. mlaştini.taulă Specie indigenă. rar întâlnit la noi. frunzele sunt lanceolate. 188 . Rezistă bine la secetă. răspândită în Europa şi Asia. duble. la bază cuneate. Arbust de 1. . apoi glabri. nepretenţios faţă de climă şi sol. dar şi în zone relativ umede. bruni-gălbui. La noi frecvent se cultivă ca arbust de parc şi gard viu. tavalgă Arbust indigen. florile sunt roz. la deal şi în zona montană. înfloreşte în mai-iunie (fig.taulă. florile sunt albe. frunze mai înguste. ciliate. acute. grupate în panicule erecte. de 1-3 cm. La noi creşte sporadic. Cultivaruri: Spiraea cantoniensis cv. Spiraea douglasii Hook. turbării. . cu baza cuneată. trilobata) . la câmpie şi dealuri. Spiraea cantoniensis Lour. Se cultivă ca arbust ornamental şi are înălţimi până la 2 m. forma Little princess – pitică de 50 cm.Spiraea salicifolia L. florile de culoare albă.5 m înălţime. Evită substratele calcaroase.

Creşte bine pe soluri aluvionare.) (Spirea opulifolia L. lucitori. se introduc în spaţiile verzi izolat. Tufele au 4 m înălţime. acut serate în jumătatea superioară. fructele sunt folicule (fig. rezistă la ger şi secetă. flori roz-albe.Este un arbust până la 2 m înălţime. bruni sau bruni-roşcaţi. înfloreşte abundent în mai-iunie. subţiri. grupate în corimbe terminale. garduri vii libere sau tunse. 166). Physocarpus opulifolius (L. mugurii sunt mici.) . Se obţin pe cale vegetativă prin butăşire. florile sunt grupate în umbele albe. garduri vii tunse. albiflora x S. Este un hibrid între 2 specii asiatice ( Spirea cantoniensis x Spirea trilobata). afânate. florile sunt albe. marcotaj. masive. lujerii sunt nemuchiati. Speciile rezistă la poluare. depărtaţi de lujer. lujerii sunt brun-roşcaţi. fructele sunt folicule de culoare brun-deschis (fig. scoarţa este roşietică şi se exfoliază. Creşte repede. deosebit de apreciat pentru bogaţia florilor şi rusticitatea lor. în grupuri. 165). frunzele sunt rombice sau obovate. frunziş tânăr roşcat. cu butaşi cu călcâi sau vara cu butaşi semilignificaţi. Înmulţirea se face prin butaşi lemnificaţi. apropiaţi de lujeri. Butăşirea se poate face iarna în sere. subţiri. frunzele sunt ovat-lobate până la palmat-lobate. devin foarte largi în timp (diametru de 2-3m). originară din America de Nord. până la 80 cm. Se foloseşte în grupuri. Spirea x bumalda Burv. glabri. Subfamilia ROSOIDEAE Focke. cu tufe compacte. La noi se cultivă ca specie ornamentală. japonica) Arbust de talie mică.taulă Specie exotică. (S. dese. mugurii sunt alterni. păroase pe dos. 189 . în lungul nervurilor. Genul Physocarpus Maxim. la bază întregi şi cuneate. se adaptează la semiumbră. diviziunea tufelor.

Rezistă destul de bine la ger. târâtoare şi apoi erecte. uneori când iarna temperaturile sunt foarte scăzute. frunzele sunt persistente. Este o specie calcicolă. răspândită în Europa. – argintică Specie indigenă.Genul Dryas L. lung pedunculate. verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea inferioară. la noi se întâlneşte frecvent de la câmpie până la munte. cu o valoare ornamentală deosebită. diviziunea tufei sau butaşi. lăstarii degeră..C. alterne. ) D. deficitare în humus. . fructele sunt achene negricioase (fig. Pleniflora Witte. Dryas octopetala L. are pretenţii reduse faţă de climă şi sol. erecte. eliptice. Arbust pitic. este un relict glaciar. Moore.C. înfloreşte în mai. Este frecvent utilizată ca specie ornamentală prin curţi şi grădini. astfel încât formează tufe largi. Kerria japonica var. cu mai multe petale galben-portocalii. La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine. Variegata T. Preferă locuri semiumbrite. Asia. glabri. de obicei cu 8 petale. America de Nord. crenate pe margini. 167). Kerria japonica ( L. fructele sunt achene (fig. verde deschis pe partea superioară şi slab pubescente pe partea inferioară. albe. cu frunze pe margine albicioase. tulpina şi lujerii sunt verzi. mari. cu baza rotunjită şi margini din ce în ce mai pronunţat dublu-serate de la vârf spre baza laminei. ca arbust florifer. cu tulpini repente. în grupuri sau se poate utiliza susţinută pe spalier. Genul Kerria D. Se foloseşte izolat pentru a pune în evidenţă frumuseţea florilor. 190 . superficiale. fin striaţi.keria Creşte natural în Asia. Se obţine din sămânţă. lujerii sunt geniculaţi. florile sunt solitare. frunzele sunt alterne. În horticultură se foloseşte o varietate cu flori duble: Kerria japonica var. de soluri scheleto-pietroase. 168). cu importanţă naturalistică aparte. Este un arbust de 2 m înălţime. ovat-oblongi. prelung acuminate. florile sunt solitare. Este o specie cu o mare capacitate de drajonare.

Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite într-un fruct multiplu. obişnuit polidrupă. pe faţă verzi închis. Genul Rubus L. Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive. Florile sunt tot solitare. revene. la bază cu 4 bractee mici.Semanatul se face primăvara în sere. câte 4 (5). 191 . Se poate tunde şi înmulţi ca şi Keria japonica. relativ rar cultivată la noi. la început. pe dos. albe. în sol uşor (turbă amestecată cu nisip). drupe uscate. lujerii sunt glabrii. mai rar unisexuate. cu sămânţă stratificată. acuminate. însorite sau semiumbrite. iar frunzele se aseamănă cu cele de Kerria japonica: sunt tot ovat-oblongi. la Timişoara se găseşte în Parcul Clinicilor Noi. obişnuit compuse. dar opuse şi mai mari. mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. de 4-8 cm lungime. cu butaşi semilignificaţi din lujeri terminali sau laterali. Butăşirea se face în octombrie – noiembrie. de cca. cu ghimpi sau peri. staminele numeroase. Se poate utiliza în locuri adăpostite. rar poliachenă. pe soluri variate. învelişul floral pe tipul 4. Genul Rhodotypus Sieb et Zucc Rhodotypus kerrioides Sieb et Zucc Specie originară din Japonia şi China. Diviziunea tufei se practică primăvara şi toamna. pe margine acut dublu serate. sericeu-păroase. Formeaza tufe de până la 2 m înălţime. căţărătoare sau târâtoare. 8 mm. verzui-cenuşii. globuloase sau elipsoidale. de 3-5 cm diametru. înconjurate de caliciul persistent (fig. 169). Frunze alterne. Flori hermafrodite. cărnos. lucitoare. cu butaşi cu călcâi sau în iunie – iulie. Fructele. negre.

5 m. destul de deşi. Este un arbust târâtor. foliolele sunt ovate inegal. cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile. 171).. relativ acide. cu ghimpi pe tulpină. permeabile. et K. se detaşează uşor de receptacul (fig. verzi şi iarna (fig. cu vârful arcuit. . rezistă la ger şi îngheţ. 192 . Tulpinile devin mature în anul al II -lea. rugi Este foarte răspândit în Europa. umede. Leucocarpus Heyene. relativ scund. albicioase. tulpinile sunt erecte. butaşi sau prin marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină). fructificaţii abundente.mur târâtor. Preferă soluri afânate. mai rar cu 5 foliole. verzi. Rubus hirtus W. Se obţine din samânţă. glabre şi verzi pe faţă. Rubus idaeus var. La noi este o planta comună. din regiunea de dealuri până la munte. frunzele sunt alterne. cu ghimpi foarte înţepători. dar nu rezistă la secetă. Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor: Rubus idaeus var. lujerii sunt geniculaţi. Are temperament de lumină. ajungând până în Asia Mică şi Caucaz. grupate în raceme. frunzele sunt trifoliate. florile sunt mici. cu tulpini roşietice-violacee. Formează tufe cu tulpini numeroase.zmeur Specie indigenă. revene. cu fructe galbene. mai ales în plină lumină. 170). glandulos păroase şi ghimpoase. Suportă bine gerurile şi îngheţurile. preferă soluri bogate. tomentoase pe dos. Albus Simk. Are pretenţii mari faţă de umiditatea atmosferică. imparipenat-compuse.Rubus idaeus L. roşie la maturitate. cu înălţimi de 12. În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen. apar prin mai-iunie. dublu-serate. De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani. fructul este o polidrupă globuloasă. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. revene. Deşi este o specie semiombrofilă. Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. cu fructe albe. albe. dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi devine un concurent de temut. cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei.

Asia Mică. rari şi peri glanduloşi. Rosa canina L. glabre pe ambele feţe. cu stipele concrescute la baza peţiolului.) – măceş Specie indigenă cu largă răspândire. frunzele sunt imparipenatcompuse. La noi se întâlneşte la câmpie. terminale. suportă soluri compacte. La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa. solitare sau în raceme umbeliforme. trifoliate. scurţi. cu margini simplu sau imperfect dublu-serate. . cu ramuri arcuite. urcă până la 1700 m. Genul Rosa Cuprinde foarte multe specii montane. solitare sau în perechi până 193 . târâtoare. Dumalis Bechst. lăţiţi la bază. lujeri bruni-roşcaţi şi ghimpi foarte puternici. mugurii sunt mici. terminale. Asia Centrală şi Nordul Africii.mur de câmp Specie indigenă. Sunt arbuşti târâtori. hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol. pe margine dinţate. verzi pe ambele feţe. se întâlneşte din câmpie. cu ghimpi moi. Este o specie subarbustivă. se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. este un arbust comun la dealuri şi în regiunile montane. sepale întregi sau divizate. răspândită în Europa. Florile complete. cu înveliş floral pe tipul 5. Specii spontane. Are temperament de lumină. Frunzele hibernante. păroase. Arealul său cuprinde Europa.cu tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi. cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse. care include numeroase achene mici. Siberia şi Asia Centrală. Florile albe. formând un fruct fals multiplu (măceaşa). de soluri bogate. erecţi sau căţărători. lungi de 3-7 cm. se maturează în august – septembrie (fig. 172). Este un arbust de până la 2-3 m înălţime. roşii. obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la revene. Prezintă o amplitudine climatică mare. La maturitate receptacul devine cărnos. (R. florile sunt roz-albe. cu 7 foliole oval-eliptice. căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia. cu ghimpi puternici. acrişoare. fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui. recurbaţi. specie eutermă – mezotermă. în corimbe scurte. cu foliole subţiri. recurbaţi.Rubus caesius L. suportă bine solurile compacte şi chiar cele degradate. alterne. comprimaţi lateral.

Lujerii sunt verzi sau roşcaţi. răspândită la noi în regiunile de câmpie. Sudică şi Asia Vestică. Se preferă altoirea în ochi dormind în august – septembrie. cu înălţime de 0. de 1-1. verzi. eliptice. se obţine -“apă de roze”. cu numeroase achene mici. păroase (fig. rotunjit-obtuze la vârf.măceş de munte Specie indigenă. Florile sunt solitare.închis. preferă soluri scheletice. răspândită în regiunile montane din Europa Centrală şi de Sud. rar grupate câte 2-3. mărunt dublu-serate. 174). Prezintă importanţă naturalistică. Semănatul se face la sfârşitul verii. Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol. . preferă substrate calcaroase. suportă o uşoară umbrire. cu ghimpi inegali. cu ramuri subţiri. Specie eutermă şi xerofită. dar cu uşoară umiditate. La noi apare la munte. aspre pe faţă.) . frunzele au 7-9 (11) foliole ovat-eliptice. Se obţine din sămanţă. cu nervaţiuni proeminente pe dos. cu petale purpurii. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din genul Rosa. dar suportă şi soluri compacte. divergente.la 3. Rosa pendulina L. Rezultate bune se obţin din marcotajul de vară cu ramuri arcuite. (R.5 – 1 m. alpina L. păroase. superficiale. elipsoidal. butaşi şi marcote. Fructele sunt piriforme sau globuloase. Rosa gallica L. Arbust până la 1 m înălţime. Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi. multiplu. cu sămânţă stratificată. în august-septembrie sau primăvara. Exemplarele altoite se acoperă complet cu pământ. drepţi sau arcuiţi.5 cm. adesea fără spini. măceşul are importanţă pentru fructele sale bogate în vitaminele C. P şi D. primăvara sau vara. fructul este fals. efectuată la colet. cu stoloni subterani şi tulpini aeriene. lucitoare. glabre pe faţa 194 . din care pornesc ramuri ascendente. verzi-deschis.măceş de câmp Arbust originar din Europa Centrală. ornamentală şi în cosmetică. Este un arbust cu înălţimi mai mici decât Rosa canina. aspru păroase. de soluri bogate. 173). Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri. subţiri. adesea târâtoare. pieloase. Frunzele sunt pentate. urcând în etajul subalpin. (fig.

superioară. Maturaţie anuală (în septembrie). cenuşii-tomentoşi. ferite de geruri şi îngheţuri. cu umiditate suficientă. Lăstăreşte. uneori încovoiate (fig. cu 5-11 foliole. tomentoase. lujerii sunt verzigălbui la început. Sufamilia PRUNOIDEAE Focke. Fructele poame sferice sau uşor piriforme.) . 195 . Mugurii sunt mici. Florile sunt de obicei solitare. la început evident ciliate şi cenuşiu-tomentoase. inegali şi cu peri rigizi. 175). mai frecvent 7. păroase pe fata inferioară. mai târziu bruni-verzui. doar cu baza gălbui sau slab rozee. preferenţial pe substrate calcaroase. galbene-verzui. în locuri însorite. aromate (fig. 176). albe. lat conici. cu soluri superficiale.gutui Specie exotică. unele dintre ele cu flori viu – colorate. drajonează şi marcotează. fructele se recoltează pentru conţinutul ridicat de vitamina C. În cultură se folosesc varietăţi horticole. de până la 1 cm diametru. (R. brun-închis sau bruni-roşcaţi.măceş Specie indigenă. mici eliptice sau subrotunde. la bază rotunjite sau slab cordate. formând tufe cu tulpini numeroase. negri-purpurii (fig. Frunzele sunt ovate sau eliptice. mari. alteori până la 1 m. cu numeroşi ghimpi. pe margine întregi. Este un arbust scund. Temperament de lumină. Se poate cultiva ca specie ornamentală. până la 8 m. Cydonia oblonga Mill. Iran. de culoare albă sau roz. pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă corespunzător. Frunzele imparipenat-compuse. Necesită climă caldă şi locuri însorite. fructele sunt elipsoidale. (C. Lujerii sunt subţiri. se cultivă la noi în toată ţara. cenuşii-păroşi. florile sunt mari. 177). permeabile. Florile sunt solitare. vulgaris Pers. alipiţi de lujer. uneori pitic. cu răspândire în Europa şi Asia. mai ales la câmpie şi deal. numai spre vârf tomentoşi. întâlnită la noi de la câmpie până la munte.) . Fructele sunt globuloase. inclusiv pe faţă. scheletice. erecte. originară din Turkestan. preferă soluri fertile. pimpinellfolia L. Rosa spinosissma L. la vârf acuminate. Se poate folosi la consolidarea versanţilor abrupţi. mai ales pe nervurile principale. dar mai ales pe dos. Este un arbust sau arbore de înălţime mică. Genul Cydonia Mill.

Se înmulţesc la fel ca şi gutuiul. Se poate semana toamna sau Genul Chaenomeles Lindl. Se dezvoltă în plină lumină. cu înălţime de 2 m. izolat sau în garduri vii.Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală. nivalis cu flori albe.) sinonim Chaenomeles legentaria (Loisel) Koidz. glabre. până la 1 m.gutui japonez Specie exotică din Japonia. simonii cu flori roşu – intens. mult cultivată ca arbust ornamental în spaţiile verzi de la noi. Rezistă la ger şi secetă. 196 . arbust decorativ în perioada de înflorire cu tulpini şi coroane mult ramificate.iulie. Se obţine din sămânţă sau vegetativ. semiduble. galbene. Se poate obţine din butaşi de lujeri sau rădăcină. apar treptat. frunzele alterne. dar suportă bine şi umbrirea. Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd (Chaenomeles japonica x Chaenomeles speciosa) Cultivaruri şi varietăţi: Chaenomeles japonica cv. – gutui japonez Originar din China şi Japonia. Chaenomeles japonica var. Este un arbust cu înălţime mică. roşii-cărămizii sau roşu-roz intens. pe margini crenat-serate. . putând fi tuns. mugurii sunt mici. nu este pretenţios faţă de sol. târziu căzătoare. la bază stipele rotund-ovate. ceva mai mare decât Chaenomeles japonica. ovate sau obovate. flori solitare sau 2-6. primăvara cu sămânţă stratificată 3-4 luni. iar la butaşi se folosesc biostimulatori în iunie . Chaenomeles japonica (Thunb) Lindl. Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Chaenomeles japonica Auct non (Thunb. 178). verzi-închis lucitoare pe faţă. Se adaptează de la câmpie până în regiunile montane inferioare. înaintea frunzelor. ramuri divergente şi lujeri spinoşi. coriace. de 2-4cm diametru. Fructe globuloase. pşăroşi. decorativ în perioada de înflorire. obtuze sau acute. tari maturaţia în octombrie (fig. Lindl.

bârcoace Specie răspândiă în Europa Centrală şi Vestică. prin altoire. întâlnită la noi sporadic în regiuni montane şi subalpine. pe stâncării calcaroase. întregi. Genul Cotoneaster Medik. glabre. primăvara după stratificare. de 68 mm. Fructele sunt drupe false sau poame. păroşi îndepărtaţi între ei. cu resturi de caliciu la vârf. corimbe sau cime. cu vârful scurt mucronat sau rotunjit. până la 2 m înălţime. Florile albe sau roşietice. La noi apare sporadic în regiuni de coline şi montane. Fructele poame subrotunde. Tulpinile sunt de obicei. de 3-6 cm lungime. pe dos cenuşii-gălbui. 197 . au tulpini ramificate. Flori grupate în panicule. Frunzele lat eliptice. cimoase. Speciile spontane de la noi sunt: Cotoneaster integerrima Medik. de obicei cu flori puţine. – bârcoace Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. tomentoase. apoi glabri. roşii-purpurii. Cuprinde arbusti şi subarbuşti răspândiţi în regiunile temperate ale Europei. Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri. Koch. în locuri uscate şi însorite. glabre pe faţă. Frunze simple.) Lindl. prin butaşi (stimulare cu hormoni) prin marcotaj simplu. pe coaste însorite. fin serate sau întregi. Asiei şi Africii de Nord. tomentosa (Ait.Înmulţirea prin seminţe. înalte până la 2 m. fără ghimpi. Cotoneaster nebrodensis (Guss. de tipul 5.) C. târâtoare sau erecte. cu mugurii mici. În colecţiile dendrologice de la noi sunt aproximativ 50 de specii exotice. pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase. stau dispuse în inflorescenţe nutante. (C. cu 1-4 (5) flori. cu lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe. iar lujerii sunt cenuşiutomentoşi până târziu. pe soluri scheletice şi substrate calcaroase. ovo-conici. prin drajoni. mai rar persistente. 179). câte 3-12. bruni-verzui. Este arbust de mici dimensiuni. pe faţă pubescente.5-4 cm lungime. Florile rozee sau albe. erecte. Arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime. cu doi sâmburi (fig. căzătoare. raceme umbeliforme.). de 1. Frunzele ovat-subrotunde.

5 m. Speciile Cotoneaster multiflora. pe versanţii însoriţi. Cotoneaster divaricatus Rehd et Wils. frunze mici de 5-10 mm. toamna se colorează în roşu. pe soluri scheletice superficiale. frunze eliptice. Florile roze. Arbust originar din China. Arbust originar din China. câte 3-12 în corimbe nutante. Prin butaşi. . verzi-închis. speciile cu frunze căzătoare şi în august – septembrie cele cu frunze persistente.) Fernald (C. Fructele globuloase. 179). toamna se colorează des în roşu. stau pe arbust până în octombrie. cu baza roşcată.5-2 m înălţime. Cotoneaster daomeri şi Cotoneasters alicifolius sunt originare din China şi sunt sensibile la ger. tomentoasă (fig. glabre la maturitate.specii exotice des întâlnite: Cotoneaster horizontalis Decne. albe. în grupuri sau masive. din regiunea dealurilor până în cea subalpină. melanocarpa Lodd. 179). Arbust de până la 1. căzătoare. Formele târâtoare pot îmbrăca taluzurile. de 6-7 mm diametru. 198 . Frunzele asemătătoare cu ale speciei precedente. fructe roşii-închis. roşie-purpurie. sub 1 m cu tufe largi. Cotoneaster bullata. cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. negre. au calităţi decorative deosebite. flori mici. în iunie – iulie. La noi este o specie rară. se folosesc izolat. verzi-închis. dar pe dos sunt alburiitomentoase. pe dos puţin păroase. Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere.cu receptacul şi pedunculi tomentoşi. lucioase. Se pot obţine prin seminţe sau butaşi. ramificatie distică. cu înălţime de 1-2. Cotoneaster niger (Thunb.) – bârcoace Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia. obişnuit (fig. Se instalează pe stâncării calcaroase. de 7-8 mm diametru. Fructele sunt poame globuloase. căzătoare.

serate sau lobate. răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa. apoi glabri. brun-negricios. Cuprinde specii şi hibrizi din flora spontană şi cultivată. flori hermafrodite. cu puţine utilizări. 181). în scop ornamental se cultivă specii şi hibrizi de Malus. greu. Arbori sau arbuşti cu numeroase brahiblaste fructifere şi frunze alterne. Frunzele alterne. hermafrodite. marginile simplu sau dublu crenat-serate. ritidom solzos. dar suportă destul de bine umbrirea. de 2-2.măr pădureţ Specie indigenă. Specia nu prezintă un real interes forestier. globuloase sau ovoidale. mai rar căzător. stipelate. albe sau roze. eliptice sau subrotunde. 199 . puţin adaptate la soluri argiloase. cu caliciul persistent. astringente (fig. adeseori spinoşi. mai mari decât la părul pădureţ. preferă soluri permeabile. Lujerii la început păroşi spre vârf. scurtă. Are temperament mijlociu.5 cm diametru sau lungime. în raceme umbeliforme sau corimbe. revene. cu receptacul adâncit. eventual se utilizează fructele. grupate în raceme umbeliforme. concrescut cu carpelele. numai pe dos. Lemnul cu duramen brun-roşietic. slab pubescente. cărnoasă. în livezi sau în scop ornamental.. simple. în lungul nervurilor. exfoliabil în plăci poligonale.Genul Malus Mill. compacte. mari. apoi glabre. În ţara noastră. La noi este o specie comună la câmpie şi deal. uscate. lat ovate. Fructele. gerurile. Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură. Malus sylvestris Mill. Florile complete. vârful brusc îngustat. baza rotunjită. bruniroşietici. verzi-gălbui. în tinereţe sunt scurt pubescente. Suportă bine climatul continental. peţiolul de 1-3 cm lungime. Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust . bruni-închis. brahiblastele fructifere numeroase. poame cu caliciul persistent. Fructul este o poama globuloasă. Mugurii sunt păroşi. Tulpina neregulat ramificată.

de 0. frunzele devin toamna roşcate şi arămii. flori albe. globuloase. galben – roşcate. parfumate. roşii-purpurii.5 cm. Malus sieboldii (Rge) Rehd. verzi – gălbui. Malus baccata (L. lung pedunculate. Înmulţirea se face prin altoire. Originar din Japonia. la înfrunzire dar şi la începutul iernii prin persistenţa fructelor. cu peduncul lung. înfloresc târziu. Specie originară din America de Nord. roşcate pe partea însorită. foarte de decorativ la înflorire.) Borkh. apar în aprilie – mai. cu lujerii purpurii. Particularităţi de cultură: taierile se fac numai după înflorire. lucitoare pe faţă. exact ca în pomicultură. roz la înflorire şi roşu – carmin în faza de boboci. Fructele mici. foarte abundente. înfloreşte abundent. fructe decorative. care ajunge până la 7 m înălţime. în tinereţe purpurii. verzi. 200 . foarte parfumate. Fructe sub 1 cm. – măr siberian Ajunge la 15m înălţime. roz-roşietice sau purpurii. prin mai. frunze lucitoare. flori mari. flori de 3 cm diametru. flori mici. galben-roşcate. roz. Arbust cu flori albe. apoi verzi închis. cu caliciul persistent rămân pe ramuri până la începutul iernii (fig. globuloase. mici (1cm) diametru. Este un arbore scund. în mai – iunie. pe toata lungimea lujerilor. înfloreşte în mai – iunie şi fructe foarte mici.Malus floribunda S. Malus x purpurea (Malus pumila x Malus atrosanguinea) Este un hibrid frecvent cultivat ornamental.) Mill. de 4 cm. arbore sau arbust cu coroană deasă şi largă. mici. Malus coronaria ( L. fructe globuloase. Înfloreşte bogat odată cu înfrunzirea. 181). cu coroana îngustă şi foarte ramificată. pieloase. frunzele ovate sau alungit-ovate de 8-9 cm. cu peduncul lung (3-5 cm). apar în luna mai. de 3 cm. de 2 cm.

glabri lucitori. Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă. se lustruieşte frumos. supuse uscăciunii prelungite. la obţinerea furnirelor şi instrumentelor muzicale. astringente. omogen. în zona montană inferioară apare rar. în silvostepă. stipelate. coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi numeroase brahiblaste. albe. uneori roz. glabre. vârful ascuţit. alterne. Tulpina cu ritidom solzos. Pyrus pyraster (L. pe faţă verzi-închis lucitoare. înecăcioase (fig. greu. Flori complete. Poate ajunge până la 20 m înălţime.) . până în zona dealurilor. înfloreşte abundent. Lemnul este frumos. petale albe. suportă însă şi o uşoară umbrire. Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi. (Pyrus babadagensis Prod. slab brăzdat. de până la 3 cm lungime sau diametru. dens. Pyrus elaeagrifolia Pall. brun lucitori. brun-roşcat. colorat. la vârf cu resturi de caliciu.păr argintiu corimbe 201 . pe margine întregi sau serate. 2-5 cm. Florile umbeliforme. Fructe – poame de formă obovoidală. pe terenuri degradate. Lujerii slab muchiaţi. vârful acut. baza rotunjită sau uşor cordată. Temperament de lumină. mai rar arbuşti cu frunze simple. rezistă la ger şi spre deosebire de măr. sepale divergente. originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. lat-eliptice sau rotund-ovate. 182).) Burgsd – păr pădureţ Specie indigenă. Mugurii ovoid-conici. compacte. peţiolul cât limbul sau mai lung. în corimbe umbeliforme. uneori are dimensiuni arbustive. cu cavitate numai la vârf. la maturitate sunt verzi sau cafenii. Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură. Fructele sunt consumate de vânat. glabri. utilizat în sculptură.Genul Pyrus Cuprinde arbori. la noi apare prin luminişuri. îngustate la bază. Fructele poame obovoidale sau globuloase. pe margine întregi sau fin dinţat-serate. Frunzele mici. depărtat de lujeri. 34). pieloase. suportă soluri grele.

simple sau imparipenat – compuse. peţiolul de 1-4 cm lungime Florile grupate în inflorescenţe alungite. scundă. Caucaz. 34). linear. cu frunziş fin. rar fin serate. Frunzele sunt lanceolate sau obovat-lanceolate.tomentoase pe dos. cu baza cuneată. Fructele poame foarte tari. Au frunze alterne. răspândită în sudul şi estul Europei. se întâlneşte sporadic în sudul ţării. Asia Mică. rar în zonele calde şi uscate din sudul şi sud – estul ţării se poate utiliza ca specie ornamnetală. arbore de mărimea a III -a. Crimeea. pe tipul 5. complete. în corimbe multiflore. tomentoase. prin altoire (mai ales pentru Pyrus salicifolia “pendula” ). obtuze sau scurt acuminate. globuloase. Speciile acestui gen se pot folosi ca arbori solitari. fructe – drupe false. Alte specii din Sud – Estul Europei: Pyrus nivalis Jac. 202 . La noi. la început alb .Specie indigenă. Este un element termofil şi xerofit. cu ramuri erecte şi coroana argintie. de 4-7 cm lungime. iar mai târziu glabrescente pe faţă şi cenuşiu .. terminale. Lujerii cenuşiu-tomentoşi şi scoarţa brună. 183). mai ales primăvara. Înmulţire: prin seminte. Portul caracteristic. Prezintă importanţă ca element naturalistic. pe margine întregi. la marginea masivelor. răspândite în emisfera nordică (fig. spinoşi. şi Pyrus salicifolia Pall. albe. mai ales în Dobrogea. în grupuri. Muguri cenuşii tomentoşi şi globuloşi (spre deosebire de părul pădureţ). sub 10 m sau arbust. Genul Sorbus L. flori hermafrodite. Tulpina este rău conformată. Este de dimensiuni mici. de 2-3 cm diametru (fig. Cuprinde aproximativ 80 de specii.tomentoase pe ambele feţe.

mai târziu cu ritidom închis. roşietice (fig. Fructifică abundent la vârste mici. uneori chiar în turbării. Preferă soluri brune . Este o specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. Florile hermafrodite. rece şi umed. grupate în corimbe erecte. terminale multiflore. brăzdat longitudinal. sorb păsăresc Specie indigenă cu areal foarte larg în Europa. cu puţine utilizări din cauza dimensiunilor reduse. Specie de semiumbră – lumină. formează arborete numai pe suprafeţe foarte restrânse. sesile. . complete. aproximativ 100 ani.compuse. A fost semnalat şi în Dobrogea. mai rar drajonează. Longevitate redusă. dar coboară şi la altitudini mai mici. pietroase. albe mici (1 cm diametru). Fructele. cel terminal mai mare. preferă climat montan. Formele şi varietăţile ornamentale: 203 . mugurii necleioşi. toamna se colorează frumos în roşu întunecat. pe dos glabre sau păroase.acide. Din punct de vedere silvicultural importanţa se datoreză posibilităţii folosirii ca specie de amestec în molidişuri şi chiar ca specie amelioratoare de sol. urcă până în subzona alpină inferioară. mătăsos-păroşi. cu sămânţă descărnată sau primăvara cu sămânţă stratificată şi pe cale vegetativă din butaşi nelignificaţi. până în câmpie. La noi se găseşte mai ales la munte în molidişuri. De obicei se găseşte în proporţie redusă în tăieturi. Este un arbore de mici dimensiuni. globuloasă. 184). apoi glabri. omogen. poame ovoide sau globuloase. Se obţine din sămânţă. Fructele se utilizează în medicină. se instalează şi pe soluri scheletice. Lemnul este rezistent. cu scoarţa exemplarelor tinere cenuşie-lucioasă. cu lujerii cenuşii. întâlnit şi în Asia Mică (fig. Coroana este rară. curbat.Sorbus aucuparia L. Frunzele imparienat . cu seminţe alungite. tare. roşii mai rar gălbui. semănatul se face toamna în septmbrie-octombrie. În spaţiile verzi se poate folosi izolat în aliniamente. lăstăreşte. frecvent specie arbustivă. 34). la început tomentoşi.scoruş de munte. ochiuri sau la liziere. gorunete de deal. tulpina este dreaptă sau siniuoasă. cu 9-17 foliole oblonglanceolate acute sau obtuze. până la 10 m (15-18 m) înălţime. lucitori brun-roşcaţi. pe margini acut-serate. dar rezistă destul de bine şi la secetă. solzi negricioşi.

cu duramenul roşiatic-brun. utilizat în industria mobilei.cu frunze mai mici. Ajunge până la 15 (20) m înălţime şi prezintă ritidom solzos. cu 13-21 foliole sesile. dens. Sorbus domestica L. în rest acut-serate şi rahisul albpăros. foliole dinţate numai la vârf. cenuşie. în sudul şi Centrul Europei. puţin depărtaţi de lujer. Preferă climate calde şi Staţiuni ferite de extreme termice. Banat şi Dobrogea. fastigiata . în Subcarpatii Olteniei şi Munteniei. Fructele sunt comestibile. rezistent. cu foliole dublu dinţate. Specie sporadică la noi pe coline însorite. Frunzele imparipenat-compuse. tomentoase. numai spre vârf sunt slab păroşi. Suportă uscăciunea. în Transilvania. verzi-gălbui. sunt ovoizi-conici. Uneori este specie de cultură. luminişuri. Lemnul este frumos colorat. – scoruş Specie indigenă. grupate în corimbe terminale. Florile de 1. vegetează bine pe soluri fertile. de 2-4 cm lungime sau diametru de culoare verzui sau cafenii (fig. Mugurii sunt cleioşi. Se foloseşte ca specie ornamentală la câmpie şi deal. albe-roşietice.5 cm diametru. cu o pieliţă exfoliabilă. Asia Mică şi Nordul Africii. lanceolate sau eliptic-alungite. partea inferioară este măslinie-brun. cei terminali mai mari. întregi la bază.Sorbus aucuparia var. Sorbus aucuparia var. ca părul pădureţ.roşcată. glabri. se altoieşte în ochi dormind sau despicatură. Arbore de lumină – semiumbră. port îngust piramidal. Fructele sunt poame piriforme sau globuloase. 204 .cu frunze ca de ferigă. marginea pădurilor. 185). Lujerii sunt glabri-lucitori. asplenifolia .

chiar în silvostepă. Scoarţa rămâne mult timp netedă. Fructele poame elipsoidale sau obovoidale. Frunzele. coboară şi în câmpie în zona forestieră. lat ovate. Rezistă bine la umbrire. ajunge până la 20-25 m înălţime. în zonele de dealuri. Este şi specie ornamentală. uneori are şi fibră creaţă. lobii sunt neregulat-seraţi. apoi devin glabri. Cr. de 1. cu o dungă brună şi îngustă pe margine. La altitudini mari apare pe soluri calcaroase. cu areal asemănător cu cel al speciei anterioare. uneori drajonează. Coroana este globuloasă sau ovoidală. este folosit la producerea mobilei fine. – sorb de câmp Specie indigenă. de 5-10 cm lungime. tot mai mici spre vârful frunzei. Florile de 1-1. cu receptacul tomentos. după care formează ritidom. cu solzi verzi. albe. Creşte în regiuni cu clima caldă. glabrilucitori.Sorbus torminalis L. Silvicultura central europeană acordă acestei specii în ultimul timp o importanţă tot mai mare. albicios punctate. pe soluri cu umiditate constantă şi troficitate ridicată (fig. o depăşeşte în ţinuturile Europei central-estice. brune. brunicenuşii sau brun-roşcaţi. solzii cu marginile desprinse de pe trunchi. în subarboretul pădurilor de qvercinee. Lemnul este frumos colorat brun-roşcat. grupate în corimbe. cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari.5 cm lungime. rămane uneori arbustiv. 34).5 cm diametru. 205 . Mugurii globuloşi sau ovoid-globuloşi. foarte rar urcă până în făgete. Lujerii sunt tomentoşi în tinereţe. 186). fin şi elastic.. simple. apare ca specie ajutătoare în şleaurile de câmpie şi de deal. La noi se întâlneşte sporadic ca specie diseminată. Lăstăreşte destul de activ. cu frunziş bogat. foarte tari (fig. cleioşi. foarte rezistent. Are longevitate redusă: 100-200 ani. lucitori.

pe tipul 5. verzi. cu sepale persistente în vârf (fig. de culoare brun-verzui sau brun-roşcaţi. Importanţa forestieră este redusă. ovoidal-globuloasă.Sorbus aria L. aproximativ 900. – sorb de stâncă Specie indigenă. pe margine dublu serate. sunt caractere apreciate în spaţiile verzi. cu posibilităţi de introducere în parcuri şi grădini. cu 10-14 perechi de nervuri proeminente. florile. America de Nord şi Asia. apoi glabri. Se obţine din sămânţă. în stâncării. Lujerii. cu scoarţa mult timp netedă. Este un arbust sau arbore de mărimea a III -a. pe dos argintiitomentoase. Florile sunt albe. Flori hermafrodite. de 512 cm lungime. cu resturi de caliciu în vârf. acute. de la câmpie la munte. Fructele sferice sau ovoidale. acuţi. cu sămânţă stratificată. la bază rotunjite. Se poate înmulţi şi prin butaşi nelignificaţi. pe soluri scheletice. rar solitare. pe faţă glabrescente. cenuşie-închis şi coroana rară. Asia Mică şi Caucaz. din regiunea de deal până în zona montana inferioară. Se foloseşte izolat. La noi se întâlneşte rar. roşii-portocalii. dispuse în corimbe terminale de 5-8 cm diametru. Se seamănă toamna cu seminţe descărnate sau primăvara. frunzele par groase. Frunzele simple. în aliniamente sau în grupuri. Rezistă relativ bine la secetă (mezoxerofită). Mugurii ovoid-conici. răspândită în Europa Centrala şi de Sud. depărtaţi de lujer. Fructe – poame. pe coaste calcaroase şi însorite. frunze simple. cu lujeri spinoşi. frunzele şi coloritul de toamnă al frunzelor. stipelate. în corimbe. vâscoşi. Este o specie deosebit de decorativă datorită coloritului frunzelor şi florilor. cu marginile albicios-ciliate. Genul Crategus L. Are temperament de lumină. 206 . serate sau lobate. 187). argintiu-tomentoase. în Europa. până la 10 (12) m înălţime. Cuprinde multe specii de arbori şi mai ales de arbuşti. ovate sau eliptice. la început acoperiţi de un toment alb-cenuşiu.

corimbe erecte 207 . Crategus oxyacantha var. fiecare cu 2-3 stile. rar arbore de mărimea a III -a. de până la 1-1. mai rar în zona montană. caracteristic. 1cm lungime dispuşi lateral faţă de mugure. Coroana este neregulată. iar lujerii sunt glabri. Asia şi Africa de Nord. cu ritidom solzos. ovoide sau sferice de aproximativ 1 cm.. din silvostepă până în zona montană. relativ groşi. obtuzi.Crategus monogyna Jack.păducel. Este de obicei arbustiv. realizând până la 4-5 m înălţime . plena cu flori albe. cu spini puternici. În spaţiile verzi se cultivă mai mult în scop ornamental: Crategus oxyacantha var. coriace la maturitate. în (receptacul şi peduncul glabri). apar mai devreme decât la Crategus monogyna. Frunzele alterne. de 2-5 cm lungime. mărăcine Specie răspândită în Europa. cu smocuri de peri pe dos la subsuoara nervurilor. Florile complete. apoi glabre. roşii.) (Crategus laevigata (Poir. Ca şi ecologie. globuloşi. apariţii sporadice. pe faţă glabre. duble. roşii (fig. pe margine serulaţi. de 8-15 mm lungime.5 cm lungime. 189). cu 3-7 lobi neregulaţi cu sinuri adânci. 188). Lujerii sunt scurţi. Tulpina este neregulată. cu spini de cca. Fructele. asemănător cu Crategus monogyna. gherghinar. Mugurii sunt mici. albe. rombic-ovate. îndreptaţi înspre înainte. paulii cu flori sângerii. la început păroase pe nervuri. cu baza cuneată şi numai trei lobi (rar cinci). format de timpuriu. bruni-roşcaţi sau bruniverzui. rezistă la ger şi îngheţ. de 8-10 m înălţime. cu 2-3 sâmburi (fig. Frecvent este arbust. pe dos albăstrui-verzui. Dispune de o largă amplitudine ecologică. pe faţă sunt verzilucitoare. brun-roşcaţi. preferă caldura estivală. La noi creşte la câmpie şi coline. Frunzele sunt obovate. suportă bine uscăciunea şi compactitatea solului. prin mai.) D. La noi are un areal foarte larg. cenuşiu-brun. corimbe multiflore. Florile. Crategus oxyacantha (Auct. Fructele drupe false (poame). Non L.C) păducel Răspândit în Centrul şi Sud-Estul Europei. drupe false globuloase sau elipsoidale.

Rezista la ger şi secetă. Specie rustică. mari. acut serate. puţin pretenşioasă faţă de sol. de 1 cm. nelucitori. pe dos mai păroase.5 cm. . rezistă la ger şi insolaţie. devin toamna portocalii-stacojii. apare şi subspontan. negre-purpurii cu 5 sâmburi relativ mici (fig. după recoltare (august-septembrie) sau primăvara. – moşmon Specie exotică. pubescenţi. Lujerii cenuşii-bruni sau verzi-bruni. 190). Este o specie iubitoare de căldură. Fructele sunt elipsoidale sau globuloase. dar preferă soluri bine aprovizionate cu apă. La noi se întâlneşte rar. mult timp persistente. pe faţă sunt verzi-închis. Are temperament de semiumbră. Frunzele obovate. Florile au caliciul. 208 . Iran. apar în mai-iunie.păducel Specie originară din America de Nord. despărţiţi prin sinuri profunde. arbust sau arbore de mărimea a III -a.Crategus pentagyna W. în zonele din sudul ţării. Crategus crus-galli L. deasă şi ramuri cu spini mari (7-10 cm). Semănatul se face imediat. . are coroana largă.păducel Specie răspândită în Sud-Estul Europei. K. creşte în poziţii însorite sau la semiumbră. răspândită în Europa de sud. Florile albe. receptacul şi pedunculii lânos-tomentoşi. puţin brumate (octombrie). în componenţa masivelor sau la garduri vii. grupate în umbele. în grupuri. roşii închis. Genul Mespilus L. Frunzele cu 3-7 lobi. Asia Mică. Realizează înălţimi până la 5 m. La noi se cultivă prin parcuri şi grădini ca arbust decorativ sau fructifer. cu seminţe stratificate. de 1. Fructele sunt globuloase. Asia Mică. Mespilus germanica L. în oculaţie. lobii inferiori adeseori perpendiculari pe nervura mediană. varietaţile ornamentale prin altoire. rotunjită. stilele cinci şi anterele roşii. Se folosesc ca exemplare izolate. et. Caucaz. curbaţi. Înmulţirea se poate face prin sămânţă.

cu înrădăcinare profundă şi numeroase ramificaţii laterale. parchete. Drajonează puternic prin urmare invadează luminişurile şi terenurile învecinate.Atinge 5 m înălţime. pe margine întregi sau numai spre vârf mărunt glandulos-serate. uneori cu lujerii spinoşi. groase. Include aproximativ 200 de specii din zona temperată. Ramurile cu brahiblaste spinoase. nu depăşeşte 3 (5) m înălţime. zăvoaie. larg răspândită în Europa. Se obţine din sămânţă sau prin marcotaj şi altoire. cu cinci petale albe şi cinci sepale triunghiular-alungite. de 2-3 cm. păroşi.porumbar Specie indigenă. cu sclereide care se înmoaie la un timp după maturitatea fructului (noiembriedecembrie). numeroşi. Frunzele oblonglanceolate sau eliptice (6-12 cm) lungime. uşor muchiaţi. Vegetează pe soluri compacte. mai lungi decât petalele. au cinci sâmburi tari. ovoid-conici. suportă bine solurile cu umiditate ridicată (zăvoaie). câteodată în regiunile montane inferioare la aproximativ 900-1000 m altitudine prin păduri rărite. Genul Prunus L. lungime. La noi apare frecvent în toată ţara. în februarie. apar desişuri spinoase greu penetrabile care apără pădurile de animale. poame piriforme sau globuloase. Seminţele se stratifică 15 luni. tulpina fiind strâmbă. cu scoarţă cenuşie. moi. Prunus spinosa L. în câmpie (silvostepă) şi la deal. solitari sau colaterali. bruni. Subfamilia Prunoideae Focke. se semănă în anul al II -lea. expuse insolaţiei.. pe versanţi puternic înclinaţi. pubescente în special pe dos. primăvara. pe alocuri la munte. Arbori şi arbuşti. Pentru altoire se aplică metoda în despicătură. Flori solitare sau în fascicule. iar ca portaltoi se poate folosi păducelul sau gutuiul. pe margini crenate. lujerii pubescenţi. cu solzi bruni. nelucitoare. Fructele: drupe. 191). iar sepalele persistă la vârf (fig. Florile sunt solitare. sub formă de tufă deasă. este considerată o specie pionieră. Arbust spinos. Este un arbust xerofit (mezoxerofit). Frunze simple. serate sau întregi. cu muguri alterni. Scoarţa este închis- 209 . Asia Mică şi Nordul Africii. Rezistă bine la ger şi este puţin pretenţios faţă de sol. Muguri alterni. Fructele. cu soluri scheletice.

192). pe margini crenat-serate. obtuze la vârf. Prunus chamaecerasus (Jacq. muguri mici. brahiblaste numeroase.) Woron. se introduce pe terenuri degradate. până în Siberia. este o specie rustică. glabre. de 1. sunt la bază cuneate. Florile albe.cireş pitic de Bărăgan. Drajonează puternic şi are creştere înceată. roşii-închis. Specie xerofită. de regulă pe dos. negrealbăstrui-brumate. mici. de 1 cm diametru. vişinel Specie indigenă. apar înaintea înfrunzirii. de 1-1. Prezintă importanţă naturalistică şi ornamentală. de 11. cei laterali terminaţi cu 1 spin. Frunzele de 2-2. sferic şi mai mic decât cei laterali (floriferi). câte 2-4 în fascicule umbelate. de 2-4 cm.5 cm diametru. de obicei trei. erecte sau pendente de 1-1. răspândită în Europa Centrală şi Estică. puţin crăpată. aşezaţi unul lângă altul. au un gust astringent şi rămân pe ramuri până primăvara (fig. Fructele sunt globuloase. îngustate la bază. în unele regiuni colinare. cu tulpini uneori târâtoare.5 mm. Se poate utiliza ca portaltoi pentru prun şi cais.5 cm diametru. 210 . glabri cu o pieliţă cenuşie.5 cm lungime. cel mijlociu foliaceu.) . Câmpia Munteniei şi Transilvaniei). cu peţioli de 512 mm lungime. Fructele globuloase. Drajonează abundent. crenat-serate. şi ca specie de primă împădurire în silvostepă şi în staţiuni uscate din zona forestieră. lucitoare. subcalcicolă. subtermofilă. solitare.cenuşie. pubescenţi. La noi apare sporadic în staţiuni xerofite (Dobrogea. consolidează lizierele de pădure. verzi întunecate. Mugurii sunt mici. apar în aprilie-mai. cu gust acrişor (fig. sunt eliptic obovate. Florile hermafrodite. pedicelate. îndepărtaţi de lujer. Prezintă interes ca arbust forestier. 194). păroase. Frunzele eliptice sau alungit-obovate. Arbust târâtor de până la 1 m înălţime. mici. ovoizi. (Cerasus fructicosa (Pall. pe versanţi însoriţi calcaroşi (Dealul Lempeş-Braşov). Prunus fructicosa Pall. lujeri brun-roşcaţi.5 cm. Lujerii sunt cenuşii. la maturitate. cu mai mulţi muguri aglomeraţi spre vârf. albe.

răspândit în Europa. impresionează prin frumuseţea florilor. prinse pe peţioli de până la 5 cm lungime.) . Fructele . brună-violacee. Prunus mahaleb L. glabri. de obicei erecte. Africa de Nord (fig. (Padus mahaleb (L. prin grădini apar varietăţi şi forme. se poate regenera prin lăstari. sunt dispuse în fascicule umbelate câte 3-6 pe pedunculi de 3-5 cm lungime. Frunzele sunt oblong-ovate.) Mill. cu sezon lung de vegetatie.drupa (cireaşa) pedunculată. de 2. pe faţă mate. acuminate. La noi creşte diseminat. Longevitate 100 de ani. glabre şi puţin aspre (rugoase). anual şi abundent. Este înalt de până la 20-25 m. cu tulpina dreaptă şi scoarţa caracteristică. 35). păstrează la baza pedunculului solzii persistenţi ai mugurelui. coboară la câmpie. negricios. netedă. acoperiţi cu o pieliţă care se desface. Lujerii zvelţi. pendula Pruns avium cv.Prunus avium L.vişin turcesc Arbust originar din Europa Centrală şi de sud. Fructifică de timpuriu. Florile albe. bruni-cenuşii. 211 . . Siberia. lungi de 8-15 cm.5-3. Irak. apar în aprilie-mai înaintea frunzelor. Cultivaruri: Pruns avium cv. lucitoare. stau îngrămădiţi spre vârful lujerului. 195). Cerasus mahaleb (L. globuloasă.) Borkh. Ca specie de cultură se întâlneşte în toată ţara. de 1 cm diametru. la munte poate urca până la 1000 m altitudine.) Moench.). Asia Mică. pe margini neregulat dublu-crenat-serate. Asia Mică (fig. (Cerasus avium (L. Caucaz. 35). lucitori. Coroana este ovoidală sau piramidală. pe dos slab pubescente. Importanţa speciei rezidă şi prin utilizări date fructelor. la bază cu 1-2 glande roşcate. cenuşii sau bruni-roşcaţi. erecţi sau nutanţi. de culoare roşie-închis spre negricios. ce se exfoliază în fâşii circulare.5 cm diametru. lucitoare. puţin muchiaţi. care atârnă. este şi un valoros arbore ornamental. plena cu flori duble. bine dezvoltat numai la bază. cu gust dulce-amărui (fig. de la 8-10 ani.cireş pădureţ Arbore indigen cu areal larg. Se instalează pe versanţi însoriţi. Mugurii alterni. permeabile. Are temperament de lumină. pe soluri fertile. solzoşi. suficient de umede. bogate. la bătrâneţe are ritidom gros. este constituită din ramuri lungi.

are ramurile divergente. Arbust până la 7 m înălţime cu tulpină scurtă. calcaroase. 4 cm. de cca. de cca. bruni-gălbui cu vârful pubescent. Lemnul este valoros. Se poate regenera şi prin lăstari. frunze acuminate. în Sudul şi Sud-Vestul ţării. Este specie termofilă. miroase plăcut. cu duramen roşcat. globuloase. cu duramen roşiatic brun. strâmbă. cu pete (ochiuri strălucitoare). dogorite. mobilă. verzi palid pe dos şi peri în lungul nervurii principale pe dos. sunt albe. în zone cu deficit de umiditate şi în perdele forestiere. anual şi abundent. uneori şi pe soluri de luncă. apare în păduri rărite. omogen. Fructifică de timpuriu (8-10 ani). În parcuri este introdusă şi var. Temperament de lumină. lat-ovate sau rotund-ovate. ulterior slăbeşte considerabil.5 cm diametru. 6 mm diametru. Frunzele 3-6 cm. dar comestibile (fig. se lustruieşte frumos. cu o pieliţă cenuşie-gălbuie.Specie indigenă apare sporadic în Banat şi Dobrogea. poate creşte pe soluri scheletice. Se poate folosi ca portaltoi pentru alte specii de Prunus. Este folosit în tâmplărie. larg-rotunjită. scurt acuminate. odată cu înfrunzirea. se alterează uşor la variaţii de umiditate. instrumente muzicale. lăstareşte şi drajonează slab. în corimbe sau raceme erecte. Prunus serrulata Lindl. peţioli de 1-2 cm lungime. Mugurii ovo-conici. bogate în calcar. suportă bine gerurile şi secetele. lujerii subţiri. furnire estetice. care apar în aprilie . uscate. cu fibre torse. se lustruieşte şi se şlefuieşte frumos. mirositoare. prin zdrelire lasă miros aromat. greu. de până la 1. cilindrici. Flori albe. scurte. 199). Cultivaruri: 212 . numai la vârf pubescenţi. dur. măslinii. Coroana rară. pe coaste însorite. fin crenate. – cireş japonez Este un arbore de marimea a II -a cu coroană foarte largă. apar prin aprilie. Este o apreciată specie în lucrările de împădurire a terenurilor degradate. Se pretează pe terenuri degradate. Este un arbore decorativ. pendula.mai. la câmpie şi deal. înfloreşte abundent. Florile mici. Are creştere activă în primii ani (la 2-3 ani poate atinge 2-3 m înălţime). foarte amare. depărtaţi de lujeri. Lemnul cu alburn alb-gălbui. verzi-lucitoare pe faţă. Fructele negre. lucioase.

fructe roşu închis. se îngălbenesc toamna. Hisakura cu creştere viguroasă. comestibile. uneori puţin roşcaţi. Prezintă o varietate cu mare valoare ornamentală: Prunus cerasifera var. Kanzan cu frunze tinere roşcate. pietroase sau argiloase. 213 . mult timp netedă. lucioşi. foarte mari. cu vine roşietice.) – corcoduş Specie subspontană cu areal sud-est European. solitare sau câte două. flori roz. se poate folosi pentru confecţionarea obiectelor de artizanat. scundă. pe soluri uscate.. eliptic-ovate. de 2-7 cm lungime. roz. compacte. mici. neregulat crenat-serate. Prunus serrulata cv. – corcoduş roşu cu lujeri întunecat . de timpuriu. înflorire abndentă. de cca. nepăroase. Specie puţin pretentioasă.) CK. flori duble. Prunus serrulata cv. sunt verzi. stau solitari sau colaterali câte 2-3. flori simple.purpurii. Ukon cu flori galbene. Prunus divaricata Ldb. Shirotae cu flori albe. la bază brusc îngustate. Frunzele.Schneid. pedicelate. marmeladă. cei laterali terminaţi în spini. Prezintă tulpină neregulată. Prunus cerasifera Ehrh. Lemnul este de culoare roz. Fructele globuloase. se coc prin iulie (fig. Din fructe se poate face compot.Prunus serrulata cv. Florile albe. cu scoarţa cenuşiu-lucitoare. frunze adânc dinţate. glabri. Prunus serrulata cv. roşii-brune. de 2-3 cm lungime. Corcoduşul fructifică des. 193). ce se exfoliază inelar. frunze purpurii – vineţii. Lujerii subţiri. apar prin aprilie-mai. pisardii (Carr. băuturi alcoolice. fin. la bătrâneţe semiduble. slab pubescente pe dos numai pe nervura mediană. se întâlneşte frecvent în regiuni de câmpie şi coline. Se introduce ca specie de amestec în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate din regiunile secetoase. (Prunus myrobalana Lois. Mugurii bruni. 2 cm. lăstăreşte puternic. Vest Asiatic şi Caucazian. de culoare roz. mari. rezistă la secetă şi ger. Are temperament de lumină. glabre. rotunzi. odată cu frunzele. semiduble. în sudul şi vestul ţării. Realizează până la 8 m înălţime.

mărunt-ascuţit-serate. cu alte specii termofile şi xerofite.) C. galben-cenuşiu-tomentoase. Realizează până la 1-1. 214 . piemonturi. glabri. pe loess. Fructele sunt ovoid-turtit.) – mălin Specie indigenă. apar înainte de înfrunzire. Mugurii mici. cu lenticele gălbui. cei de 2 ani cu numeroase lenticele albicioase.) . asemănător cu migdala. Prunus padus L. bruni-lucitori. Lujerii sunt viguroşi. preferă locuri umbrite. umbroasă. uneori scheletice.. sesile. cu arie mare de răspândire în toata Europa. la câmpie şi dealuri. tubular. Florile roz-închis. uşor pubescenţi sau glabrescenţi. de multe ori câte trei colaterali.K. La noi este specie de câmpie şi deal. globuloşi. evidente. Prezintă interes ca element naturalistic şi ornamental. de 2 cm (fig. poate urca şi în regiuni montane. câte 1-3. la câmpie şi coline. Mugurii mari. afânate. scurt peţiolate. 6-10 mm lungime. cu suficientă umiditate. cu receptacul laung. vegetează în staţiuni aride. cenuşie. Prunus tenella Batsch (Pruns nana Stokes. uneori se instalează în plină lumină. prin staţiuni de luncă. negricioasă şi coroana deasă. tufărişuri pe platouri. Amygdalus nana L. Rezistă bine la uscăciune. produce fructe putine. la zdrelire lasă miros neplăcut caracteristic. răspândit în zonele de stepă ale Europei şi Asiei. glabre. Schneid. 196). ajunge până în Siberia (fig. de 3-7 cm lungime. cuneate la bază. creşte des pe malul apelor. cu scoarţa netedă. în Dobrogea. rămâne arbust pitic. rar apare în subzopna fagului chiar a molidului. Deşi înfloreşte anual şi abundent.Se cultivă în perdele de protecţie şi în spaţiile verzi. glabri-lucitori. cu tulpină dreaptă sau sinuoasă. La noi apare sporadic. Frunzele sunt lanceolat-obovate. pe soluri bogate în baze de schimb. Preferă soluri fertile. drajonează foarte viguros. formând tufe dese ramificate. Este un arbore cu înlţimi de până la 15 m. Bărăgan şi Câmpia Transilvaniei. 35). cu solzi bruni. numai pe margine păroşi. bogate. dar mai mici. Este folosit drept port-altoi pentru obţinerea varietăţilor de corcoduşi sau pruni.migdal pitic Arbust indigen. Lujerii verzi sau bruni-verzui.5 m înălţime. (Padus racemosa Lam. prin aprilie. cu perniţele cicatricelor foarte proeminente. dar adeseori.

necomestibile (fig. întregul frunziş se colorează. Este un arbore de până la 20 m înălţime. se dezvoltă bine în subetaj (exemplu în salcâmetele de la Foieni-Carei). cel terminal evident mai mare decât cei axilari. cu glande nectarifere. 197). de regulă pendente. toamna. 1. pe dos verzi-deschis şi ruginii-păroase de-a lungul nervurii mediane. Lujerii sunt roşii-bruni. în unghi ascuţit. bruni. alungite. lucioşi. plăcut mirositoare. de 6-12 cm lungime. ovoidalungiţi şi depărtaţi de lujer.) – mălin american Arbore originar din America de Nord.5 cm diametru. diametru. peţioli de 5-25 mm lungime. de 5-12 cm lungime. Lăstăreşte şi drajonează viguros. Este destul de rezistent la umbrire (semiombrofil). Specia se introduce cu precădere în zăvoaie. Frunzele sunt oblong-lanceolate. Preferă soluri profunde. alipiţi de lujeri. dar cu vârful depărtat. la zdrelire lasă un miros neplăcut. Frunzele eliptice sau ovate. mai ales în anii secetoşi sau în staţiuni cu mai puţănă umiditate estivală. lucitori. Rezistă bine la ger şi secetă. este mult apreciat ca arbore ornamental. brusc acuminate. apar în luna mai. lucitoare. Fructele globuloase. uşor zbârcite din cauza nervaţiunii proeminente. exfoliabilă. fin-crenate-serate. pătrunzător. înguste. Datorita florilor şi coloritului de toamnă al frunzelor. se evită solurile cu exces de umiditate. Agadh. Lemnul este de calitate (seamănă cu cel de cireş). pe faţă glabre. la bază rotunjite. Are o creştere activă şi o longevitate de 70-80 ani. Florile albe. se adaptează şi pe soluri sărace. groase. (Padus serotina (Ehrh. Fructele sunt drupe 215 . în arboretele de Quercus rubra şi Juglans nigra de la Săcuieni. introdus la noi în culturi pe nisipuri. cu numeroase lenticele proeminente şi o peliţă cenuşie. cu ritidom solzos. Incepând din vară. aşezate în raceme cilindrice. Prunus serotina Ehrh. glabri. de 10-15 cm lungime.fusiformi. bogate în humus. Florile albe. acut-serate. mari. unele frunze se colorează în galben-portocaliu şi cad devreme. de cca. brun-roşcat sau brun-cenuşiu. apar prin mai-iunie. pendente. Mugurii sunt bruni-roşcaţi. Coroana cu ramuri scurte. mici de 6-8 mm. mici până la 1 cm. grupate în raceme multiflore (1535). amărui. negricioase. cuneate. cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor şi la bază două glande roşii. pe dos cenuşii-albastrui-verzui. lungi de 5-12 cm.

caucazia. de 8-10 mm diametru. în iulie – august. Juss. 198).) Batsch – piersic de China Cuprinde foarte multe varietăţi dintre care importanţă ornamentală prezintă. cu creştere rapidă numai în tinereţe. liane şi plante erbacee din zonele temperate. Flori hermafrodite. de 2-5 m înălţime.L. se coc prin august-septembrie (fig. frunze lanceolate până la eliptice. brune-negricioase la maturitate. dioice.globuloase.000 de specii de arbori. Prunus persica (L. semănate imediat după coacere sau toamna. iar specia Prunus laurocerasus. rareori 216 . Specie originar din sud-estul Europei si Asia Mică. prezintă lujeri verzi. Prunus laurocerasus. Pisardii. dulci-amărui. după stratificare. sunt comestibile. în seră sau răsadniţă. Frunze obişnuit compuse. înfloresc în luna mai. arbuşti. rar poligame. cu dispunere spiralată. Cuprinde 430 de genuri şi peste 12. Periodicitatea fructuaţiei este anuală şi abundentă. Arealul speciei se poate urmări în figura 35. subtropicale şi tropicale. În spaţiile verzi se utilizează izolat sau în grupuri. la garduri vii libere. subarbuşti. Arbust cu frunze persistente. Prunus laurocerasus L. aşezate în înflorescenţe racemoase. purpurea cu frunze roşii-purpurii şi flori simple roz. cu caliciul persistent. verzi închis. este cel mai răspândit şi rezistent la frig cultivar. Lăstăreşte şi drajonează puternic. Prunus laurocerasus cv. însoţite de stipele. Prunus persica var. formează tufe. flori albe grupate în raceme erecte. mai ales Prunus cerasifera var. ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES) Familia LEGUMINOSAE A. Prin butaşi lemnificaţi. Prin marcotaj la Prunus tenella sau prin altoire la toate varietăţile. Speciile acestui gen se înmulţesc prin seminţe. speciile indigene în masiv. Este o importantă specie de cultură în zona forestieră de la câmpie şi dealuri. lucioase şi pieloase.

solitare. Albizzia julibrissin Durazz. Albizzia julibrissin cv. dublu penat-compuse. pot fi considerate uneori ca şi familii distincte. rosea cu fori roz mai intens. (ale staminelor) petalele sunt profund divizate (roz.. Se poate folosi ca arbore solitar sau în grupuri. Majoritatea plantelor nu se pot cultiva la noi decât în sere. este mult mai răspândit decât speciatipică fiind mai rustic. Grupează arbori şi arbuşti. Arbore de mărimea a III – a. rezistă mulţumitor şi înfloreşte frecvent. Valoarea ornamentală se datorează perioadei lungi de înflorire (iulie . mai rar plante erbacee din zone tropicale şi subtropicale. Specie originară din Extremul Orient. Papilionatae Taub. Fructe – păstăi indehiscente (10 – 12 cm lungime). înveliş floral dublu. nu suportă rigorile climatulului continental. coroană rară cu ramuri divergente. Cultivar. călduros. în vestul ţării şi în sud (staţiunea Bărăgan). În iernile grele lăstarii pot degera. Specie repede crescătoare. Fructul este o păstaie. dar planta se reface repede prin creşteri noi. Este specie de o rară frumuseţe introdusă în staţiuni cu climat blând. foliole mici (5 . de culoare brun deschis. acumulatoare de azot.august . pretenţioasă faţă de soluri. La altitudini mari nu s-a putut aclimatiza.. Flori cu simetrie radiară (actinomorfă). Genul Albizzia Durazz. Din această familie fac parte trei subfamilii: Mimosoideae Taub. Au frunze sau filodii (foliole provenite din transformarea peţiolului). 217 . Subfamilia Mimosoideae Taub. termofilă. La multe leguminoase se formează pe rădacini mici tubercule cu bacterii simbiotice.octombrie). Fructele păstăi dehiscente sau indehiscente. Specie de lumină. roşii).. Inflorescenţele sunt ca nişte buchete dese de filamente mătăsoase. Cesalpinoideae Taub. are nevoie de poziţii adăpostite şi însorite. Frunze foarte fin dublu penat-compuse.6 mm) şi aspectul este foarte elegant şi aerat.

pubescenţi. au marginea întreagă. au numeroase lenticele mici. Specie de lumină – semiumbră. dispuse câte 3-6 în fascicule sesile. rozviolacee. apar prin aprilie înaintea frunzelor. Realizează până la 10 m înălţime. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. Fructele păstăi. longitudinale şi transversale. originară din sudul Europei. deshiscente. apar pe lujerii mai bătrâni sau pe tulpină . Frunzele simple.arborele Iudei Specie exotică. 200). suportă bine seceta în staţiuni cu soluri fertile.2 cm lungime. . bruni-roşcaţi.cauliflorie. cu crăpături fine. A fost introdusă la noi numai în parcuri şi grădini. Cuprinde arbori şi arbuşti din regiuni subtropicale şi temperate. cu seminţe umectate. glabre. Are nevoie de un sezon lung de vegetaţie. cu petale inegale. campanulat. Caliciul concrescut (gamosepal). afânate. tari şi negricioase. de cca. cu baza adânc cordată. alipiţi de lujer. mugurii sunt ovoid-ascuţiţi.Înmultire: uşor prin seminţe. Subfamilia Cesalpinoideae Taub. Crimeea şi vestul Asiei. reniforme (7-12 cm). semanatul se face primavara. introdus la câmpie şi la deal. Sensibil la ger. Corolă pe tip 5. necesită adapost în tinereţe. libere. Genul Cercis L. Lujerii geniculaţi. Varietăţi: Cercis siliquastrum var. Florile zigomorfe. Mai importante pentru ţara noastră sunt genurile Cercis şi Gleditsia. Toamna se scot pentru replantare în pepinieră şi se protejează de ger. Cercis siliquastrum L. rămân mult timp pe arbore (fig. Este un foarte interesant arbore ornamental. se reface uşor prin lăstari. variegata 218 . fructele se recoltează în octombrie. lung peţiolate (4-6 cm). de 7-10 cm lungime. Scoarţa este negricioasă. alba cu flori albe Cercis siliquastrum var.

în despicatură. Coroana este rară. La noi. asemănătoare cu Cercis siliquastrum. în lădiţe. cu butaşi lignificati. Semanatul se face în pepiniere toamna sau primavara cu seminţe stratificate. în culturile făcute mai ales prin parcuri nu depăşeşte obişnuit 20 m. rezistă Genul Gleditsia L. glabri. fin striaţi. în sere sau în răsadniţe. brun-roşcaţi sau verzui. cu sezon lung de vegetaţie. Se dezvoltă bine în regiunile calde. iar altoiul va fi confecţionat din lujeri din sezonul de vegetaţie anterior. Frunzele sunt alterne. Se poate obţine din sămânţă. plătică Specie originară din America de Nord. ascunşi în cicatrice ori în scoarţă. înrădăcinarea este foarte bogată.) Gleditsia (Gleditschia) triacanthos L. rezistă bine pe terenuri inundabile şi pe soluri argiloase. neexpuse îngheţurilor timpurii. luminoasă cu lujeri netezi. în ianuarie.glădiţă. nuzi sau cu puţini solzi. Suportă seceta puternică. Temperament de lumină. de mărimea mai bine la ger. Faţă de sol se comportă diferit. Mugurii mici. foarte lungi.-Arborele Iudei Specie nord-americană. unde arealul său coincide parţial cu arealul salcâmului (fig. ritidom solzos. rigizi. frunze scurt acuminate. Arbore de până la 45 m înălţime în ţara de origine. a III-a. de până la 20-30 cm lungime. cu care se aseamănă în privinţa cerinţelor climatice.. Altoire se face sub colet.Cercis canadensis L. în seră. Se poate folosi ca şi exemplare izolate sau grupuri. 36). flori mai mici roz-deschis mai rustic. stau suprapuşi câte 2-5. Tulpina este destul de dreaptă. de până la 10 (15) cm. prin butaşi şi altoire. proveniţi din transformarea lujerilor. Este o specie puţin folosită în culturile forestiere. lucitori. simplu paripenatcompuse. Butaşirea este rar utilizată. din cauza dificultăţilor de adaptare la condiţiile ecologice de la noi (cu toate acestea în unele zone a devenit subspontană) şi productivitatea este mai mică decât la salcâm. cu 20-24 foliole pe lujerii lungi şi dublu paripenate cu 10-16 perechi de 219 . roşcov sălbatic. simpli sau ramificaţi. (Gleditschia L. se poate semana în februarie-martie. mai ales trifurcaţi. primăvara în seră. compacte. pe ramuri sau chiar pe tulpină prezintă spini caracteristici.

lucitoare. opuse sau imperfect opuse. 220 . Înmulţire: prin seminţe forţate înainte de semănare. Folosire: se recomandă ca arbore izolat sau în grupuri. Florile poligame sau dioice. pietros. Se fac perdele de protecţie şi garduri vii. redus ca dimensiuni. dublu paripenat-compuse. fără spini frunze alterne. inermis nu are spini Longevitatea 100-150 ani.foliole pe lujerii scurţi. înconjurate de un miez cărnos. Creştere rapidă în tinereţe. prin mai-iunie. elegantissima nu are spini Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. slab turtite. mirositoare. sesile şi apar mai târziu decât la salcâm. dispuse în raceme axilare. Varietăţi: Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. Au periant verzui. introdusă rar la noi. Seminţele brune-roşcate-lucitoare. – roşcov de Canada Specie din America de Nord. 201). se ţin o oră în apă fierbinte sau 5-10 minute în apă la aproximativ 100 ◦C şi apoi 10-12 ore în apă cu temperatura se 60-70ºC. Fructele păstăi. dulce (fig. frunze mari. subrotunde. mărunt şi neregulat crenate. răsucite longitudinal. brune-roşcate. turtite. au tegument tare. pe peluze. se introduce în terenuri degradate. Arbore până la 30 m înălţime. libere. de 80 cm lungime.5 cm lungime. Gymnocladus dioicus L. rămân pe arbore. datorită aspectului interesant al ramurilor („coarne de cerb”). Foliolele sunt oblong-lanceolate mai mici decât la salcâm. mari de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime. flori poligame albe-verzui. Subfamilia PAPILIONATAE Taub. pendula Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. Genul Gymnocladus L. pe tip 3-5 şi stamine 6-10. indehiscente. înguste de 5-7 cm lungime. de 2-3.

mai târziu cenuşie. erecte. Sophora japonica var. Coroana este destul de largă şi deasă. pe margini întregi. Lujerii. ascunşi în cicatricea în formă de potcoavă cu trei urme fasciculare. pe faţă verde-închis. cu miros neplăcut sub scoarţă. pendula – nu înfloreşte Sophora japonica var. au 8-10 mm lungime(fig. 221 . este sensibil la ger. Florile. negre. mirositoare şi nectarifere. polisperme cărnoase şi strangulate între seminţe. iar pe dos glauce şi alipit-pubescente. Seminţele ovate. variegata Lemn brun-cenuşiu. cu scoarţa netedă. se obţin prin altoire în despicătură (în august în seră). de 15-25 cm lungime. în iulie-august. care se transformă de timpuriu în ritidom subţire. glabri. tare. lungi de 15-35 cm lungime.salcâm japonez. având vârful ascuţit. Frunzele alterne. lucitoare. apar târziu. casant. mai ales în tinereţe. cu 7-11 foliole. Arbore de până la 20-25 m înălţime. La noi se cultivă destul de frecvent prin parcuri şi în aliniamente. se deosebesc bine de cele de salcâm. imparipenat-compuse. mugurii. 202). grupate în panicule terminale. verzi. Înfloreşte şi fructifică abundent de la vârste mici. rar în plantaţii forestiere până în zona montană.Genul Sophora L. Este putin exigentă faţă de sol.. mici. ovate sau ovatlanceolate. nuzi. Este bine apreciată ca specie ornamentală. caracteristic. de un verde închis. alterni. originară din China. Se înmulţesc prin seminţe umectate 12 ore. Are temperament de lumină. Longevitatea 80-100 ani. se introduce ăpe terenuri degradate şi de protecţie. rare. albe-verzui. Rezistă la secetă. în special la arbori izolaţi. indehiscente. Prezintă mportanţă forestieră redusă. la bază rotunjite. suportă bine poluarea. lungi de 5-10 cm. soforă Specie exotică. greu. iar varietăţile ornamentale. rotunzi. Sophora japonica L. Coreea şi Japonia. utilizat în industria mobilei la obţinerea parchetelor. Fructele sunt păstăi verzi. pedunculate.

la marginea pădurilor. Se foloseşte ca exemplare izolate. răspândită în Europa şi Asia de Vest. mici. subţiri. argiloase. Genista tinctoria L. Creşte pe soluri nisipoase. Koch. acide. Subarbust de până la 0.5 m înălţime. verzi. Seminţele în număr de 5-10. Specie cultivată destul de rar prin parcuri şi grădini. în raceme aglomerate la vârful lujerilor cu caliciu persistent. pe stâncării. pseudogleizate. cu marginea uneori curbată. îngust-muchiate. pe coaste însorite. în grupuri şi masive. Înmulţirea prin seminţe. Temperament de semiumbră. verzi (fig. Frunzele sunt simple.Genul Cladrastris Raf. Folosire: pe terenuri nisipoase şi uscate.) K. înfloreşte mai bine pe soluri uscate. Fructele sunt păstăi turtite. pe stâncării. până la compacte. originară din America de Nord. introdusă în zonele de câmpie şi dealuri. . glabre. neutre. 222 . de 1-4 cm lungime. păroase pe margini şi pe dos cu nervuri evidente. păroase. Cladrastris lutea (Michx. 203). cu tulpinile erecte. Arbore cu lujeri bruni. în locuri însorite.drobiţă Specie indigenă. frunze alterne penat-compuse şi flori albe (fig. de 2-3 (5) cm lungime şi 3-4 mm lăţime. în subzona alpină inferioară. în staţiuni diverse. lanceolate până la eliptice. Genul Genista L. Rezistă bine la ger şi secetă. turtite. Rezistă bine la ger şi secetă. în luminişuri. La noi creşte de la câmpie până la munte. Florile galbenaurii. Se înmulţeşte prin seminţe. 204).

de 2 cm. cu peri alipiţi. Este o specie termofilă. uscate. dispuse în ciorchini pendenţi. Temperament de lumină.Genul Laburnum Fabr. pubescente în tinereţe. conici. Arbore mic de până la 6-7 m înălţime. mugurii sunt mari.salcâm galben Specie indigenă. în pepinieră toamna puieţii se repică. originară din Europa Sudică. sunt melifere. Laburnum anagyroides Med. Varietăţile se obţin prin butaşi lignificaţi cu călcâi sau prin altoire în oculaţie (în iulie) sau în despicatură (în aprilie). conţin alcaloidul citisina (fig. peţioli lungi de 5-8 cm lungime. puţin exigentă faţă de sol. Scoarţa. Lăstareste bine. secetă. cenuşii-gălbui. lungi de până la 30 cm lungime. spontană sau subspontană în Oltenia şi în Defileul Dunării. 205). Înmulţire: prin seminţe (primăvara) cu seminţe înmuiate în apă caldă. cu foliole eliptice. Lujerii. de 3-8 cm lungime. Frunzele trifoliate. Folosire: solitar sau în grupuri. (Cytisus laburnum L. uneori drajonează. Fructele păstăi. mirositoare. frunzele şi fructele sunt otrăvitoare. se desfac în maiiunie. Laburnum x watereri (Laburnum alpinum x Laburnum anagyroides) Prezintă inflorescenţe mai lungi. 223 . de numai 5 cm lungime. alipit pubescente. fum.) . Florile mari. Este extinsă mult în toate regiunile ţării. foarte decorative. cu scoarţa măslinie. verzicenuşii. Rezistă bine la ger. păroşi. destul de rezistentă la ger. se adaptează şi pe soluri compacte. cenuşii-argintii. alb-cenuşii. A fost introdus până în regiunile montane ca arbust ornamental pentru frumuseţea racemelor florale. au 3-7 seminţe mici. se coc în august. galbene-verzui.

Mugurii mici. relativ uscate. în gorunete constituie câte o dată un etaj de subarboret continuu. subglobuloşi. păstăi relativ mari. la noi apare frecvent pe coaste uscate. Se pretează la culturi de fixare a taluzurilor rutiere. cu tulpini tufoase. la marginea stejăretelor. lemnu-bobului Specie indigenă. Central şi Sud Europeană. mături Specie naturalizată. suferă din cauza gerurilor. ramuri verzi. grozamă mare. prin rarişti. 206). mici. de la câmpie până la munte. înfloreşte în Fructele. 1000 m altitudine. Arbust până la 1 m înălţime. superficiale. se acomodează în condiţii diferite de climă. trifoliate. cu peri alipiţi. care la început au un miros de urzici strivite. Creşte în staţiuni însorite cu soluri grele. Specie indicată pentru fonduri cinegetice – lujerii sunt mâncaţi de iepuri şi căprioare iarna. La noi creşte sălbăticită în zonele de deal şi de munte.) Wimm. iar după uscare se înegresc. mugurii cu 2-3 solzi. evită calcarele. 4 cm lungime. Frunzele sunt alterne.) Griseb. are cerinţe ecologice modeste.) Link. erecţi sau puţin curbaţi. Drajonează puternic până la mari distanţe.Genul Cytisus Cytisus scoprarius (L. Florile sunt galbene-aurii. uşor crăpată. Rezistent la secetă. scheletice. Lujerii subţiri.). mai ales în Banat.drob. erecte şi dese. negricioase. cele de la vârful lujerilor tineri unifoliate şi sesile cad înainte de sfârşitul verii. seminţele de fazani. (Lembotropis nigricans (L. (Sarothamnus scoparius (L. protejând solul. de 1-2 cm lungime. verzi. lutoase. pietroase sau pe terenuri argiloase.2 cm lungime. subţiri şi 5 aripat muchiate. de cca. este fixatoare de soluri mobile. urcă în făgete la cca. Arbust de până la 2 m înălţime. aşezate pe ramuri câte 1-2. originară din Europa Centrală. 224 . de cca. pe margini lung-ciliate.) mătură verde. cu peri albicioşi (fig. prin rarişti sau la marginea qvercetelor şi făgetelor. pe soluri oligobazice. cu scoarţa cenuşie. peţiolate sau subsesile. Cytisus nigricans L. pentru culturi ornamentale şi de protecţie. Sudică şi Siberia.

de 1. devenind sălbatică. scheletice.Frunzele lung peţiolate. Folosire: izolat sau în grupuri. Este un însoţitor al gorunului. trifoliate.salcâm mic. tulpini culcate şi ramuri erecte. cu aspectul unui racem foliat. până în zona montană. originară din Alpi. Fructele păstăi turtite. galbene-aurii. denşi. în plantaţii de plop euramerican în Lunca Dunării. Genul Amorpha Amorpha fructicosa L. ferit de îngheţuri timpurii. alipit păroase.. din regiunea de deal.). nisipoase şi în staţiuni inundabile (câte odată are rol de subarboret în arboretele de plop şi salcie). Fructele păstăi de 2. sunt grupate în raceme terminale.noiembrie) cu butaşi cu călcâi din lujeri laterali lignificaţi. Lujerii anuali sunt cu acoperiţi cu peri hirsuţi. Arbust scund. apar în mai-iunie. erecte.5-3 cm acoperite cu peri lânoşi şi denşi (fig. pe soluri superficiale. ca gard viu sau în perdele de protecţie. negricioase de 2-3 cm. Se acomodează cu umiditatea scăzuta din sol. în grădini. originară din America de Nord. ssp. cu înălţimi până la 60 cm. pe talazuri de drumuri şi căi ferate. nisipuri. uneori în masive. lung de 20-40 cm. pe dos sunt mătăsos păroase. Este adaptată la climate calde. cu sezon de vegetaţie lung. La noi se instalează pe coaste însorite. Cytisus scoprarius se plantează în recipiente. pe faţă cu peri disperşi. uneori calcaroase (Tâmpa). florile şi fructele se înegresc uşor prin uscare(fig 207).drob de munte Specie indigenă. 225 . Frunzele au trei foliole. eliptice. Din culturile făcute la noi. 207). amorfă Specie exotică. liniare. Cytisus hirsutus L. cu foliole mici. s-a răspândit mai ales prin zăvoaie de plop şi salcie. pietroase. pe lujerii scurţi din partea superioară a tulpinii. Asia Mică. sunt aşezate câte 5-6. vegetează bine pe soluri erodate. aşa încât scoarţa nu este vizibilă. Florile mici. Înmultire: prin seminţe sau butăşire (în octombrie . mătăsospăroase. obovate sau eliptice. Frunzele. Hirsutus (Cytisus leucotrichus Schur. Este introdusă ca plantă ornamentală.5-2 cm. lungi. înfloresc abundent si au un colorit viu. la limita superioară a arealului acestuia. pe stâncării. Florile galbene-limonii. mucronate.

9 mm). imparipenat-compuse. Iubitoare de căldura. sub 1 cm lungime (0. terminale. de culoare liliachie. de cca. 208). butaşi. de 10-20 cm lungime. obişnuit de cca. cu 1-3 seminţe turtite şi rotunde.3-0. pergolelor. glandulos verucoasă.5 cm. raceme erecte. Mugurii gâtuiţi la bază. 0. Alba 226 . la sfârşitul lunii mai. viguroasă. drajoni. bogate. pe care le consolidează. indehiscentă. foarte tari. mirositoare. mult extinsă lateral şi tulpini zvelte. Florile mici. Wistaria sinensis var. 209). 1. Are calităţi modest din punct de vedere peisagistic. lung acuminate şi cu margine întreagă. Frunzele sunt alterne. mai rar prin lăstari. Este o liană căţărătoare cu tulpini până la 20 m lungime. Se înmulţeşte uşor prin sămânţă. Prezintă interes pentru că se adaptează pe terenuri degradate. Lujerii sunt verzui. brune.5 cm (fig. Florile sunt albastre-violacee. Păstăile se seamănă primavara în pepiniere. apar mai-iunie. sunt consumate de fazani (fig. se recomandă să se ţină 24 ore în apă. pe dos fin pubescente sau glabre. Fructele sunt păstăi mici. cu 7-11 foliole. înfrunzeşte târziu. de10-15 cm lungime. cu înrădăcinare bogată. florile sunt melifere. eliptice sau ovat-eliptice. rotunjite şi mucronate la vârf. 1-3 (maximum 5-6) m înălţime.) – glicină Specie origiară din China şi Japonia. Wistaria sinensis (Sims. au 11-25 foliole. se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă. dispers păroşi sau glabri. deal şi în regiunile submontane. de 1. la câmpie. lucitoare. i se acordă mare atenţie în cultura ornamentală. se înmulţeşte şi prin butaşi.7-0. depărtaţi de cicatrice.Arbust. Genul Wistaria (Wisteria) Nutt. câte 2-3 suprapuşi. Seminţele alungite. Frunzele alterne. frecvent folosită la noi pentru decorarea zidurilor.) Sweet (Glycine sinensis Sims.5-4 cm lungime. slab curbată. de 15-20 cm lungime. pretenţioasă faţă de sol. bruncatifelate. scurte. de 6-8 cm. dispuse în ciorchini pendenţi. păstăi dehiscente. în spice. imparipenat-compuse. Fructele. nespinoşi. Fructifică de la 2-3 ani. de cca. Lăstăreşete şi drajonează puternic. apar în iunie-iulie. dar fiind o plantă decorativă frumoasă.

în martie. în 2 valve. Este o liana de 8 m lungime. Au frunze imparipenat-compuse. Originara din Japonia. grupate în raceme. cu 13-19 foliole. Altoirea se face în despicătură (februarie -martie). Particularităţi de cultură: se taie de 2 ori pe an. iar în august se taie creşterile lăstarilor lungi care se întrepătrund. rezistă destul de bine la ger. Păstaia turtită. înfloresc în maiiunie. Creşte bine la semiumbră sau lumină. originari din America de Nord. necesită sol bogat şi reavăn. în pământ uşor nisipos. de 20-50 cm lungime. Înmulţire: prin seminţe (primăvara).) D. prin butăşire cu butaşi de rădăcină (primăvara). Fructele sunt păstăi pubescente. prin marcotaj şerpuitor (primăvara).C. flori violete. flori papilionacee. 227 . dar plantele cresc încet. hermafrodite. Genul Robinia L. frunze imparipenat-compuse.Wistaria floribunda (Willd. grupate în ciorchini pendenţi. se păstrează lăstarii formaţi pe ramuri bătrâne şi baza ramurilor de un an cu muguri. Cuprinde aproximativ 10 specii de arbori şi arbuşti cu lujeri spinoşi. dehiscenta.

Este plantat în zona rurală în curţi. levigate de carbonaţi sunt indicate. În patria de origine. şosele de la câmpie până în regiunile montane inferioare.. spintecarea tulpinilor înfurcite. Se pare că plantaţiile de salcâm ocupă aproximativ 240. A fost extins în toate regiunile ţării în condiţii variate. care duc la degerarea lujerilor nelignifcaţi. litiera anuală se depune în cantităţi foarte mici. cu toate că climatul este mai puţin umed decât cel din arealul său natural. cu temperaturi medii sub 7-8ºC. desprinderea lăstarilor pe cioată. solurile afânate. vegetează în climate umede peste 850 mm anual cu temperatua medie anuală de 7-10 ºC. compacte. ruperea ramurilor şi frunzelor. La noi salcâmul manifestă vitalitate ridicată şi asigură o mare productivitate de biomasă în regiunile calde cu toamne lungi. Fiind o specie heliofilă. peste 25. Salcâmul nu este pretenţios faţă de troficitatea solului. de Jean Robin la noi este cunoscută din 1750 ca arbore de parc. terenurile argiloase. 228 . solul se înierbează şi este expus uscăciunii. cu areal destul de restrâns (fig. starea de vegetaţie este mai puţin activă. cu 300 mm precipitaţii anuale. La altitudini mari. în Europa a fost introdusă în 1601. arboretele pure se răresc de timpuriu. aerisite şi permeabile. În ţara noastră salcâmul s-a acomodat foarte bine.000 ha. vegeteaz mulţumitor pe nisipuri sărace sau chiar sărate (Sf. Textura grosiaer (nisipoasă). 36). Cele mai frumoase arborete se găsesc în sud-vestul Olteniei. Specie subtermofilă. Gheorghe) dar consumă mari cantităţi de substanţe minerale datorită bogatului sistem radicular. La noi condiţiile edafice sunt determinante pentru valoarea arboretelor. fără îngheţuri timpurii.000 ha. calcaroase nu-i priesc. Extins în clturi s-a acomodat în climate mediteraneene.salcâm Specie originară din America de Nord. După 1850 au fost înfiinţate primele culturi forestiere (BăileştiDolj) pe scară mai largă pe nisipurile din sud-vestul Olteniei. prin urmare pe soluri sărace cultura repetată a salcâmului duce la scăderea rezervelor de substanţe minerale.Robinia pseudacacia L. devenind subspontan. necesită sezon lung de vegetaţie şi suficientă căldură estivală în stepă şi silvostepă. S-a naturalizat la noi de la câmpie până în regiuni montane inferioare. Vânturile reci şi chiciura produc vătămări.

chiar dacă acesta este la mare adâncime. 229 . rădăcinile pot utiliza apa din orizontul freatic. La noi atacul ciupercilor ca Fomes cytissus şi Grifola sulphurea duce la putrezirea duramenului sau alburnului. profunde. necesită sezon lung d vegetaţie şi suficientă căldură estivală (stepă şi silvostepă). Este heliofil. În ultima perioadă cu toate că specia are o vigoare deosebită. Creşteri bune şi producţii mari se obţin pe soluri relativ bogate în humus şi substanţe minerale. Rezistă bine la ger. suportă şi umbrirea laterală. este vătămat de polei şi vânt. nu-i sunt favorabile. sub coroana transparentă. s-a acomodat în Europa în climate mai uscate şi mai reci decât în arealul natural. denotă adaptarea la staţiuni uscate. frunze cu numeroase foliole. Arbore de mărimea I. de aceea foarte puţine specii lemnoase se pot ţine în asociaţie cu salcâmul. Specie subtermofilă. profunde şi uşoare. Sub aspect fiziologic. plantaţiile de salcâm s-au uscat destul de puternic. slab acide. caldura. Are o deosebită capacitate de regenerare pe cale vegetativă. glabre. Vegetează p soluri revene. lumina. intens consumatoare de apă şi substanţe nutritive. dar suferă de îngheţuri timpurii. chiar pe nisipuri. Are o plasticitate ecologică remarcabilă. În ultima perioadă s-au înregistrat atacuri produse de Parectopa robiniella – molia minieră a frunzelor de salcâm. Solurile excesiv de uscate şi cele prea umede. suficient de umede. pe soluri uscate la suprafaţă. permeabile. mediul salcâmetelor este particular. în condiţii staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi grosimea de 80-100 cm. Plantaţiile de salcâm modifică prea puţin climatul interior. Pe solurile nisipoase. reci sau cele expuse inundaţiilor sau cu apă stagnantă. luminoasă. lujeri spinoşi.Este relativ pretenţios faţă de umiditate. precipitaţiile ajung în sol în cantităţi apropiate de cele din mediul liber. Înrădăcinare viguroasă în stratul de humus. înrădăcinare profundă. Vegetează bine pe soluri uşoare. denotă adaptarea la climate relativ umede. În trăsăturile morfologice apar uneori caractere contradictorii: ritidom gros şi timpuriu. pe dunele din Oltenia. subţiri. Are puţini vătămători biotici. având o puternică forţă de triere ecologică şi de concurenţă biologică.

aşezaţi câte doi. întinzându-se la mari distanţe de trunchi (cca.210). de timpuriu cu un ritidom foarte gros. Seminţe reniforme. înfurcită şi noduroasă. Lujerii sunt muchiaţi. izolat la 5-7 ani. scurt peţiolate. ramuri nespinoase. în primul an poate atinge câţiva metri. 1-2 cm lăţime. Umraculifera . pe dos cenuşiu-verzui. bruni-roşcaţi sau măslinii. la început erecte. Spinii rigizi bruni-roşietici. ascunşi în cicatricea frunzei. pe margini întregi. Coroana. Fructificaţie timpurie. eliptice sau ovate. simetric de o parte şi de alta a cicatricei frunzei. papilionacee. care la maturitate reprezintă până la 20% din volumul total şi conţine o cantitate mare de substanţe minerale. Fructele. anuală şi abundentă. Infloreşte relativ târziu. pe faţă verzi. până în februarie-martie. Se regenerează şi pe cale vegetativă din lăstari şi mai ales drajoni. la 5 ani poate avea peste 10 m înălţime. Florile.în acelaşi timp. Scoarţa. Productivitatea medie a celor mai bune arborete de salcâm din plantaţii este de 15 -17 m3/an/ha la 20 de ani. Seminţele se împrăştie din septembrie-octombrie. emarginate. glabre. spinoşi. alterni. adânc brăzdat longitudinal. durează mai mulţi ani. la vârf rotunjite. proveniţi din modificarea stipelelor. păstăi scurt pedicelate. Drajonii sunt mai longevivi şi mai sănătoşi decât lăstarii. subţiri. Tulpina.rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime.5 (6) cm lungime. albe.coroana subglobuloasă. turtite de culoare brun-roşcată. deasă. au tegument foarte tare (fig. glabri. de 10-25 cm lungime. de 5-10 cm lungime. mucronate. germinează greu la noi.120 ani în condiţii ecologice bune. se ramifică mult lateral. formând inflorescenţe (raceme) bogate. largă. Longevitate 100 . Specie polimorfă cu numeroase varietăţi şi forme: Robinia pseudacacia var. se regenerează natural din sămânţă. din lăstari la aceeaşi vârstă de 13 m3/an/ha. sunt foarte puternic şi placut mirositoare. rară. nu suferă de îngheţuri. 20 m). cu 9-19 foliole. pendente. melifere. la înflorire. foarte mici câte 3-4. de 2. foarte luminoasă. dehiscentă cu două valve.5-4. Exemplarele din lăstari cresc repede în tinereţe în condiţii optime. acoperă extrem de slab solul. Frunzele sunt imparipenat-compuse. la altitudini mari şi la exemplarele izolate devine adeseori strâmbă. Mugurii. rar înfloreşte 230 . prin mai-iunie. ajungând cu pivotul până la 1-2 m sau chiar mai jos.

înfloreşte continuu toată vara. şi în zonle cu nisipuri mişcătoare. instabile şi revene. pari de gard şi mină. După forma tulpinii şi coroanei au fost descrise încă trei tipuri la noi: .Robinia pseudacacia var. coroane largi. construcţii. la câmpie. coroane neregulate. deoarece prin uscare crapă uşor în industria prelucrătoare are o imprtanţă destul de redusă. tâmpărie.p. tulpini înclinate cu defecte. 231 . dur. lujerii pierd spinii de timpuriu. combustibil. duramen lat brun-verzui. cozi de unelte. Inermis – fără spni Robinia pseudacacia forma Bessoniana . apar după tăieri repetate în crâng. încet crescătoare. traverse.oltenica cu tulpină monopodială.tipul palmata.flori roz Robinia pseudacacia forma Semperflorens . Din plantaţiile din sudul Olteniei a fost descrisă R.coroana globuloasă spre ovoidă. creşte repede. se pretează pentru stâlpi de telegraf. . Cultura lui uşoară şi sigură se impune în regiunile calde şi uscate ale ţării.tipul spreading cu tulpini sinuoase.tipul pinnata.. foarte durabil. lujeri nespinoşi. abrupte. Salcâmul este specie repede crescătoare numai în anumite staţiuni. elastic. var. frecvent pe nisipurile din Oltenia . Microphylla foliole mici şi înguste Robinia pseudacacia forma Decasneana . cherestea. cu tulpini drepte dar cu tendinţe de înfurcire. relativ deasă. pe terenuri degradate. Lemnul cu alburn îngust alb-gălbui. la deal este introdus în scop ameliorativ. Robinia pseudacacia forma Pyramidalis Robinia pseudacacia forma Pendula Robinia pseudacacia forma Tortuosa Robinia pseudacacia forma Monophylla cu o singură foliolă mare Robinia pseudacacia var. flori fără petale sau mici.

lat-oblongi. de 2-3. 232 .5 cm lungime. mai ales izolat. cu coroana rară. Fructele păstăi de 5-8 cm lungime. originară din America de Nord. Florile roz. la noi numai în parcuri şi grădini. sunt glabre. de 2-3. câmpie. Are cerinţe ecologice modeste. în oculaţie sau despicătură.. dar acoperiţi cu peri roşcaţi. glandulos-hispide (fig.Robinia hispida L. Forma globuloasă a coroanei şi coloritul florilor îi conferă valoare decorativă. Creşte mulţumitor şi în regiuni montane inferioare (Braşov. Altoirea se execută în teren deschis. Înmulţire: prin seminţe. de-a lungul şoselelor. butaşi de rădăcină. Necesită climat călduros cu precipitaţii abundente. pentru consolidarea pantelor. sunt dispuse numai câte 3-9. culoarea florilor. 211). precipitaţii reduse. mucronate. compacte. drajoni.salcâm roşu Specie exotică. în raceme păroase. lungi. izolat sau în masive. în grupuri. în spaţiile verzi extravilane. pentru aspectul deosebit al lujerilor.. Arbust de cel mult 5 m înălţime. Frunzele cu numai 7-13 foliole. din America de Nord. Folosire: în aliniamente. lutoase. toamna. mirositoare. la deal.salcâm roşu – vâscos Specie exotică. Râşnov). glanduloşi. Suportă soluri grele. Înfloreşte la începutul luni iunie. tari. deşi. la vârf obtuze. apare în parcuri. Lujerii fără spini. până la -220C. dar suportă şi temperaturi scăzute până la -300C. rezistă la temperaturi scăzute. Semintele se forţează cu acid sulfuric concentrat. uneori înfloreşte încă o data. Robinia viscosa Vent. în locuri adăpostite. sau opărire prin oprire cu apă. Recomandat ca arbust ornamental.5 cm lungime.

calcicol. ca şi a lujerilor de doi ani. se exfoliază în fâşii înguste. de culoare verde-palid. foliole. Înmulţire: prin seminţe (în februarie-martie) în lădiţe sau în răsadniţe. Muntenia şi Dobrogea. câte 48 în ciorchini axilari. suportă bine poluarea. Arbust apreciat pentru flori şi fructe.Genul Colutea L. obovat- 233 . păroşi au resturi de stipele pe ambele părţi. suferă puţin din cauza gerurilor. indehiscente. originară din Transcaucazia. puţin pretenţioasă faţa de sol. cu tulpini spinoase. paripenat-compuse cu 1-2 (3) perechi de foliole. pe dos cu peri disperşi. Lujerii sunt verzi. slab muchiaţi. pe taluzuri. mugurii mici. originară din sudul Europei şi nordul Africii. negricioase rămân pe lujeri iarna (fig. La noi apare sporadic în Banat. Lăstăreşte viguros. Rezista la secetă şi ger. se foloseşte în culturi forestiere de protecţie. Turkestan şi Irak. Drajoneaza abundent. gălbui. Prezintă interes pentru culturi pe terenuri degradate. nisipoase. creşte viguros pe soluri sărăturoase sau uscate. Frunzele sunt alterne. înfloreşte de timpuriu şi tot timpul veri (iunie-august). 6-8 cm lungime. cu butaşi semilignificaţi. veziculoase. elipticesubrotunde de 2-3 cm lungime.băşicoasă Specie indigenă. glabri. Utilizare: ca şi Caragana sp. cu 20-30 seminţe reuniform-turtite. Importanţa forestieră este redusă. longitudinale.) Voss. pubescente în tinereţe. Fructele păstăi caracteristice. prin butăşire (iulie-august) în sere sau pat cald.. Halimodendron halodendron (L. Frunzele imparipenat-compuse. creşte bine pe soluri uscate. la vârf emarginate şi mucronate. superficiale. Specie exotică. Colutea arborescens L. coaste erodate. Arbust până la 2 m înălţime. scoarţa tulpinilor. 212). Genul Halimodendron Fisch. Atinge înălţimea de 4 m. uneori cultivat prin grădini se sălbăticeşte. de cca. Mezoxerofit. Rezistent la secetă. 2 cm. Florile galbene asemănătoare cu cele de Caragana. submediteraneană.

de 2-3 cm lungime. de 4-5 cm lungime.lanceolate. aşezate solitare sau în buchete umbelate de până la patru. Genul Caragana Lam. cu caliciu tubulos. au rahisul persistent. mucronate. cu înălţimea ce nu depăseşte 6 m. înţepător. Tulpinile şi ramurile sunt groase. – caragană Specie exotică. brunigălbui (fig. Plantată la noi în parcuri. care sunt brune. ascuţite. folosită în scop decorativ sau pe terenuri degradate. Rezistă la ger şi secetă. Frunzele. Florile de 1. eliptice. 214). Specie rustică folosită în culturile forestiere din stepă şi silvostepă. Caragana arborescens var. originară din Siberia şi Manciuria. conici. pubescenţi. liniar-cilindrice. cu seminţe păstrate în vase metalice sau de sticlă închise. cu 4-6 perechi de foliole. Florile sunt galbene-aurii. peste 2 m . la bază cu 2 stipele persistente. se adaptează pe soluri diferite. la vârf rotunjite şi mucronate. pe pedunculi lungi de 2-4 cm. ghimpos. Fructele sunt păstăi. Arbust tufos. 213). 234 . vase de lut în răsadniţe. au pereţi pieloşi. pe rădăcini se găsesc bacterii fixatoare de azot atmosferic. Se foloseşte în perdele de protecţie. Pendula specie rustică şi adaptabilă din punct de vedere ecologic. Înmulţirea: prin seminţe (primăvara). lung de 30-70 mm. Caragana arborescens Lam. pe nisipuri. se deschid pe măsură ce se coc. pe terenuri degradate şi în scop ornamental. la capete îngustate. cu seminţe ţinute în apă călduţă. mari până la 2 cm. umflate. cu pieliţă cenuşie ce se exfoliază şi cu numeroase brahiblaste. îndreptate în sus. ciliaţi. în Dobrogea şi Moldova este subspontană. mătăsos-păroase. rahisul. obovoide. aruncând seminţele. mici. de la nisipuri la cernoziomuri. se termină într-un vârf moale.5-2 cm lungime. lujerii groşi. în stejărete de câmpie. paripenat-compuse. de 2-4 mm lungime (fig. după maturaţie se răsucesc. pe terenuri sărăturoase. înrădăcinarea profundă. Mugurii mici. aproape sferice.

Fructificaţie destul de abundentă şi anuală. îngrăpoaţi în cicatrice. în regiuni calde. Folosire: izolat sau în grupuri. stau pe pedunculi de cca. Frunzele sunt alterne. la mijloc cu două seminţe. trifoliate.ORDINUL RUTALES Familia RUTACEAE A. Fastigiata. primăvara după stratificare. Florile sunt poligame. dar cu aripioare mai groase şi reticulate. pe tip patru. Înmultire: prin seminţe. cu marginea întreagă.ulm de Samaria Specie exotică. originară din America de Nord. 1 cm diametru. Coroana regulată. Juss. ritidomul mărunt crăpat. În colecţiile dendrologice apar: Ptelea Nitens Greene şi Ptelea Serrata Small. lujerii sunt rotunzi. Pentapylla. Ele apar prin iunie şi prezintă un disc nectarifer între ovar şi stamine. Scoarţa este cenuşie. glabri. Fructele samare.. preferă soluri nisipo-lutoase şi staţiuni adăpostite. 215). rotunde. Monophylla. de cca. Cultivaruri mai importante Aurea. 1 cm lungime. bruni-verzui.rămân pendente pe lujeri şi în timpul iernii (fig. păroşi. realizând uneori până la 7(8) m înălţime. destul de rară. galbeneverzui.L. sunt de cca. mici. 235 . foliole oblong-ovate sau eliptice. dispuse în corimbe terminale. suportă umbrirea uşoară. Este un arbust sau arbore de mărimea a -III-a. 2 cm diametru. Ptelea trifoliata L. ger şi fum. imediat după recoltare. strivite lasă un miros de hamei. sepale şi stamine 4-5. pe faţă verzui-lucitoare. Genul Ptelea L. cu peţiol lung. sunt asemănătoare cu cele de ulm. Rezistă bine la secetă. obişnuit glabre. mugurii nuzi. de 6-12 cm lungime.au simetrie radiară.

La noi există câteva culturi: lângă Arad (Ocolul silvic Pecica).C. cu multă căldură estivală. Are temperament semiombrofil (subheliofil).1 cm diametru. cu sezon lung de vegetaţie. gros. pe soluri aluvionare..D. puieţii se protejează de îngheţ. în Lunca Timişului. cu 5-11 foliole ovate sau ovatlanceolate. preferă soluri bogate dar manifestă o anumită plasticitate. Prezintă interes frumos. păroşi. rezistă relativ bine la secetă. fructe decorative. de 6-11 cm lungime. 236 . bogate. mezoxerofit. Este arbore de până la 15 m înălţime. Caransebeş. industrial (produce plută) dar şi ornamental are port Familia SIMAROUBACEAE A. Mihăieşti. Frunzele imparipenat-compuse. Simeria. de cca. opuşi. pe alei.Phellodendron amurense Rupr. ce formează de timpuriu ritidom suberos.cenuşer. sau prin butaşi de rădăcină. acuminate. Înmultire: prin seminţe (se stratifică toamna şi se seamănă primăvara). Florile unisexuatdioice. 216).arbore de plută de Amur Specie exotică răspândită în Extremul Orient. Lujerii gălbui-cenuşii. La noi se recomandă la câmpie şi dealuri este pretenţioas faţă de umiditate. unde este subspontan. mai ales în sudul ţării. cu scoarţa cenuşie-argintie. Hemeiuş. Braşov. glabri. Fructele sunt drupe negre. fals oţetar Originar din China. Ailanthus altissima (Mill. mugurii mici. se poate folosi pe terenuri degradate. Folosire: izolat sau în grupuri. cele femele în panicule terminale (fig.P. cultivat la noi destul de des. preferă climat cald. lucitoare pe faţă. consolidează taluzele şi coastele. globuloase. În arealul natural creşte în staţiuni cu climat continental. Este sensibil faţă de îngheţurile timpurii şi ger.) . Rezultate bune se obţin în lunci. GENUL Ailanthus Desf. (A. glandulosa Desf. Atinge 15-20 m înălţime (în China până la 30 m). Temperament de lumină.) Swingle.

fin crăpată. cenuşie-deschis. dispuse în panicule erecte. în formă de scut. de alei şi pentru fixarea terenurilor în pantă. Are coroană rară. de 6-12 cm lungime. cu lenticele mari. lăstăreşte şi drajonează bine. Este utilizat ca arbore solitar. de 45-70 cm lungime. iar prin strivirea scoarţei se degajă un miros greu (scoarţa se poate utiliza contra viermilor intestinali şi a dizenteriei sau pentru prepararea vopselelor de ulei). în dreptul seminţei aşezate central (fig. lujerii foarte viguroşi. moale.) Rehd. Fructele compuse din 1-6 samare libere. oblongi. Este putin longeviv. verzi sau gălbui. brună-portocalie. atacat de putregai. fructifică abundent şi samarele rămân în coroană. tomentoşi. Rezistă bine la poluarea cu fum şi gaze. în primul an poate avea peste 2 m înălţime. cu scoarţa netedă. Creşte foarte rapid în tinereţe. anual şi abundent.Are tulpină scurtă. imparipenat-compuse. furnire. aşezaţi în partea superioară a cicatrice mari. 237 . se utilizează în construcţii rurale. de 3-4 cm lungime. pe una din laturi. importanţa este redusă. Frunzele sunt alterne. 217). Fructifică la 5-6 ani. scurt pubescenţi sau glabri şi măduvă largă. ramificată. bruni. marcote. ştirbită la mijloc. sub 1 cm diametru. Lemnul are duramen cenuşiu-gălbui. transparentă. foarte mari. mugurii mici. obiecte de artizanat. de 15-20 cm lungime. este uşor. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) şi prin butaşi de rădăcină. la bază trunchiate şi cu 1-2 (4) dinţi glanduloşi. cu fructe roşii. celuloză. fiecare samară constă dintr-o aripioară răsucită. se prelucrează cu uşurinţă. Florile poligame. mai târziu brun-gălbui. Ailanthus altissima forma Erytrocarpa (Carr. la exemplarele femele. cu miros urât. mici. laxe. crăpăturile sunt albicioase. dar din cauza distrugerii lujerilor nelignificaţi rămâne deseori de talie mică. se lustruieşte bine. brunroşcate la coacere. cu 11-25 foliole peţiolate. În spaţiile verzi se remarcă atât vara cât şi iarna.

foarte decorative. pe margini întregi. chiar în regiunile montane. obovate sau eliptice. terminale. Moldova. se ridică insular până la deal. de la galben până la purpuriu. afânate. care conţine tanin în cantităţi mari. Cultivaruri: Cotinus coggygria cv. Creşte repede la început. glabri. panicule roşcate. care cresc mult după înflorire. Cotinus coggygria Scop. Purpureus cu frunze verzi şi panicule roşii 238 . iubitoare de căldură. drajonează mai slab.ORDINUL SAPINDALES Familia ANACARDIACEAE Lindl. înghesuite spre vârful lujerilor.) – scumpie Răspândită natural în Europa Meridională şi Centrală. Lemnul gălbui. Este nepretentioasă faţă de sol. Rubrifolius cu frunze roşii întunecate. Fructele drupe uscate. au petale verzui-gălbui. La noi se întâlneşte în Banat. când devin foarte păroşi. Banat. cu numeroşi pedunculi sterili. la un an lăstarii pot avea 1 m înălţime. într-o serie de puncte. lasă miros morcov. la tăiere secretă un suc lăptos. fin ciliati. au câţiva sozi carenaţi. înfloreşte mai bine pe soluri sărace. Frunzele alterne. roşcaţi. Formează tufe arbustive. de cca. Ele de asemenea. în Asia de sud-vest. Florile poligame mici. de câte 3-8 cm lungime. stau grupate în panicule mari. rezistă la secetă. lucitori. Cotinus coggygria cv. rezistă la fum. prezintă vârfuri rotunjite sau slab emarginate. tare de dimensiuni reduse. Muntenia. Lujerii. conţin mult tanin şi toamna capătă colorit foarte frumos. prin zdrelire au miros de morcov. 218). la lumină şi semiumbră. mugurii mici. în subarboretul pădurilor de stejar din Dobrogea şi Banat uneori în brădete relativ termofile din sud-vestul ţării pe Valea Minişului. Dobrogea. cenuşii sau purpurii-violeţi. Genul Cotynus Mill. simple. de 3-4 mm diametru. Este specie arbustivă. mici. de 1-3 m înălţime. solzoasă. ovoizi sau ovo-conici. 3 mm diametru. Oltenia. Lăstăreşte şi marcotează uşor. sunt negricioase (fig. cu scoarţă fină. (Rhus cotinus L.

Are înrădăcinare bogată. casant. destul de bine la ger şi fum. acuminate. după rupere secretă suc lăptos. cicatricea are forma de semilună îngustă. maturitate la 2-3 ani. Arbore de mărimea a III-a (10-12 m) sau arbust.Folosire: izolat. imparipenat-compuse. paniculele fructifere roşii-violacei. Genul Rhus L. Rhus typhina L. brunroşcaţi. Are temperament de lumină. cele femele foarte îngrămădite. catifelat-păroşi. grupate într-un ghem roşu-violaceu. rămân pe lujeri până primăvara. rezistă la secetă. cultivarul Rubrifolius se poate obţine din seminţe stratificate 3-5 luni. oblong lanceolate. în panicule terminale. toamna se colorează în roşu aprins. foarte decorative. creşte pe soluri nisipoase. prin butaşi de vară. 10-20 cm lungime. Marcotaj prin musuroire sau arcuire. mici. hirta (L. specie foarte asemănătoare cu Rhus typhina.) . Înmulţire: prin seminţe stratificate (primăvara). (R. primăvara. serate pe dos pubescente în tinereţe. Lujeri foarte groşi. Lemnul are duramen brun-roşcat este uşor. Vara necesită caldură. Flori dioice. foarte ornamentali (fig. fructificaţie abundentă.oţetar roşu Specie exotică din America de Nord. moale. Frunze foarte mari. miez acrişor. în grupuri. pe terenuri degradate. de dimensiuni reduse. Muguri alterni. mai mic şi nu este păros 239 . păros. Frunze roşii-portocalii toamna. păroase. iritant. Rhus glabra L. uneori în vase. până la 50 cm lungime. toamnă. rezistă şi iarna. din rădăcini se obtin varietatile. Preferă climat continental. emisferici. adaptabil la condiţiile de climă şi sol din zona temperată. 11-13 foliole. periodicitate anuală. Este utilizat pentru consolidarea coastelor şi taluzurilor. Lăstăreşte şi drajonează extrem de abundent. grădini. înfloresc în iunieiulie.) Sudw. verzi-gălbui. pufoşi. Fructe drupe. cultivată în parcuri. 219).

Genul Koelreuteria LAXM.Rhus glabra var. Înmulţirea: rar prin seminţe. 4-8 cm lungime. Koelreuteria paniculata Laxm. Creşte bine în staţiuni calde. pendente 4-5 cm. Mai ales în tinereţe este sensibil faţă de îngheţuri şi gerurile mari din iarnă. fructele persistă şi iarna. lat-ovoizi. fidate. neregulat şi rar crenat-dinţate. Lăstareste bine. Creşte bine pe soluri revene. bruni. începe să fructifice la 4-5 ani. glabri. datorită florilor mari. rară. lenticele gălbui proeminente. se obţine prin seminţe (în februarie – martie în sere. primăvara roşcate. Flori poligame. cultivată numai în scop ornamental. înfloresc din iunie până în august. 35-40 cm lungime. în lădiţe). cu pereţi membranoşi. Are temperament de lumină. Apreciată specie ornamentală. cicatricea obtuz-triunghiulară sau semicirculară cu trei urme. 220). de obicei se seamănă în februarie în pat cald sau seră. prin butaşi de rădăcină (în decembrie în seră rece).L. cenuşii-bruni. fertile. Frunze imparipenat-compuse. rezistă bine la uscăciune. mai des prin butaşi de rădăcină şi drajoni. Juss. permeabile. acuminate. scoarţă cenuşie cu crăpături longitudinale. cu tendinţă glabre spre baza. rar terminale. – koelreuteria Specie exotică din China şi Japonia. roşcaţi. 30-40 cm lungime. galbene în panicule erecte. destul de abundentă. însorite. frumos colorate. Atinge până la 10 m înălţime. Lujeri viguroşi. ovate. Fructe capsule veziculoase. muguri alterni. longevitate redusă. suportă soluri mai compacte. se coc prin septembrie şi se păstrează peste iarna pe lujeri (fig. ovoid-alungite. Laciniata cu frunze cu foliole foarte sectate. 7-15 foliole imperfect opuse. uscate şi sărăturoase. coroană largă. tulpină neregulată. Utilizare: izolat sau în grupuri. 240 . Periodicitatea fructificatiei este anuală. Familia SAPINDACEAE A.

Scoarţa cenuşie în tinereţe. uneori vegetează viguros în staţiuni cu soluri superficiale. numeroase lenticele. afânate. mai mari decât la celelalte specii indigene.. Factorii ecologici determinanţi pot funcţiona compensator. Cuprinde aproximativ 110 specii de arbori şi arbuşti originari din Europa. rar compuse. brun-gălbui. cu umiditate suficientă. dar ceva mai de lumină decât arţarul şi jugastrul. La noi vegetează la deal şi munte. Sud şi Sud-Est. simetrică şi groasă. des andromonoice. verzi până la brun-deschis. şi bogăţia în humus sunt corespunzătoare. flori poligame. Fructele – disamare.paltin. Nu supportă excesul de umiditate. Frunze simple. muguri opuşi. pe 241 . în Centru. izolat în rarişti subalpine. Poate vegeta şi în climat mai călduros şi uscat (deal şi câmpie). pe conuri de dejecţie şi grohotişuri calcaroase. Tulpina destul de dreaptă (uneori cu neregularităţi). de la 30-40 de ani dezvoltă un ritidom caracteristic. sau staţiuni cu soluri nefavorabile fizic dar în care pretenţiile ridicate faţă de trofocitatea solului.L. uneori formează cu ulmul de munte mici arborete. Coroana largglobuloasă. nu suportă excesul de umiditate. Juss. în general palmat-lobate. apare ca o specie pionieră. De regulă este diseminat sau în grupe mici. Muguri opuşi. cu înălţimea de 30 (40) m. din şleaurile de deal până în molidişuri. Se exfoliază în plci de mărimi şi forme variabile. Acer pseudoplatanus L. de culoare verzui. glabri. Este întâlnit pe soluri bogate în humus (mull). introdus artificial se comportă multumitor. 37). mai rar dioice şi androdioice. bogate în baze de schimb. Are temperament de semiumbră. cicatricele frunzelor se unesc direct sau printr-o linie stipelară. lung aripate. Asia. Preferă regiunile montane cu climat răcoros şi umiditate atmosferică ridicată.Familia ACERACEAE A. în Vestul Asiei (fig. Lujeri viguroşi. scheletice (chei). bine drenate. înrădăcinare piuvotanttrasantă. urcă până la 1500-1600 m înălţime. Are exigenţă ridicată faţă de fertilitatea solului. Africa de Nord şi America de Nord. Arbore de mărimea I. cu nuanţe roşcate. Genul Acer L. (paltin de munte) Arbore indigen răspândit în Europa.

margini tiviţi cu o dungă îngustă brună, au cicatricele frunzelor perechi unite printr-o linie stipelară scurtă orizontală stau depărtaţi de ax, mugur terminaltetragonali şi mai mari. Frunze: penat-palmat-lobate, 10-18 cm lungime, corolate, verde închis pe faţă, verzi albăstrui mate pe dos, lobi neregulaţi crenaţi-seraţi la vârf acuminaţi, îngustaţi şi obtuzi, sinurile înguste şi ascuţite, peţiol de 5-15 cm lungime, nu conţin suc lăptos. Flori: poligame, verzi-gălbui, grupate în panicule pendente 5-15 cm, apar după înfrunzire. Fructe: disamare, aripi depărtate sub un unghi drept sau ascuţit (fig. 221). Este o specie cu variabilitate relativ restrânsă: Acer pseudoplatanus var. Purpureum Lond. cu frunze purpurii pe dos. Acer pseudoplatanus var. Erytrocarpum Carr. cu frunze mici, lucioase, fructe roşii. Acer pseudoplatanus forma Palmatifidum cu frunze penta-partite. Maturitatea arborilor în masiv se atinge la 30-40 ani. Fructificaţii dese, aproape anuale, maturaţia fructelor are loc în septembrie, creşte repede în tinereţe. Longevitate: 400-500 ani. Dacă înmulţirea se face prin lstari, longevitatea este redusă, cioatele putrezesc. În amestec cu fagul sau gorunul se situează în primul etaj, volumul de masă lemnoasă este însemnat, este comparabil cu cel al fagului (la 80 de ani 12-13 m3/an/ha), sau gorun (120 de ani 7,5 m3/an/ha). Frunzişul este atacat de ciuperca Rhytisma acerinum pecinginea frunzelor de acerinee, are puţini vătămători biotici. Lemnul este foarte valoros rzistent, durabil, uniform, elastic, cu luciu în secţiunea longitudinală, cu desen frumos (paltin creţ), utilizat în industria mobilei, pentru producerea lambriurilor, instrumentelor muzicale. Deşi nu este o specie cu productivitate mare prin lemnul său deosebit, participă la ridicarea valorii fgetelor şi molidişurilor. Însuşirile silviculturale permit să consolidze arboretele de molid împotriva doborâturilor de vânt, să amelioreze solul prin frunzişul bogat în elemente minerale, care se descompune uşor. Ca arbore ornamental este cultivat izolat, în aliniamente (de la câmpie la munte) sau în masive (specie de amestec).

242

Acer platanoides L. - artar, paltin de câmp Arbore indigen, arealul coincide cu al paltinului de munte, îl depăşeşte în nord, ocupă teritorii din Scandinavia şi Finlanda, până în Munţii Urali (fig. 37). În ţara noastră se găseşte mai ales la deal şi câmpie (în şleauri), la munte mai rar, sporadic, prin făgete şi pădurile de amestec răşinoase cu fag. Este o specie de diseminaţie. Este mai adaptat la climatul excesiv-continental din nord-estul Europei, dar este pretenţios faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Suportă mai bine seceta în aer şi sol. Preferă soluri fertile, dar tolerează uneori şi soluri relativ compacte, cu umiditate mai redusă. Este semiombrofil, mai de umbră decât paltinul. Arbore de până la 25 m înălţime, înrădăcinare pivotant-trasantă, ritidomul se formează de timpuriu, nu se exfoliază, este bru-cenuşiu, subţire, cu crăpături superficiale longitudinale şi transversale. Lujeri brun-roşcaţi, muguri ovoizi sau globuloşi, brun-roşcaţi (rar verzi) alipiţi de lujer, cei terminali mai mari, tetragonali, caracteristic, unite direct, formând un unghi ascuţit. Frunze palmat-lobate, 10-15 cm lungime, cu 5-7 lobi, pe dos de culoare verde, lobi la vârf evident acuminaţi, pe margini cu câţiva dinţi prelungiţi, cu sinurile larg rotunjite, peţiol 8-15 cm, conţine suc lăptos. Flori poligame, galbene-verzui, apar prin aprilie-mai înaintea înfrunziri, în inflorescenţe corimbiforme erecte. Fructe disamare cu aripi divergente sub un unghi obtuz (fig. 222). Maturitatea arborilor şi caracteristicile fructificaţiei sunt ca la paltin. Taxoni de interes ornamental: Acer platanoides var. Schwdleri (var. Coloratum) cu frunze tinere roşiisângerii lucitoare, apoi verzi închis, cu nervurile şi peţiolul roşcate. Acer platanoides forma Globosum cu coroană rotundă Acer platanoides forma Palmatifidum cu frunze palmate, adanc penatpartite. Arţarul creşte destul de rapid în tinereţe, are o bună capacitate de concurenţă interspecifică la vârste mici; după 40-50 ani rămâne frecvent în etajul al II-lea. Valoarea lemnului este ceva mai redusă decât cea a paltinului, şi productivitatea este mai redusă, utilizările sunt similare.

243

Este o valoroasă specie de amestec în stejărete, se dezvoltă relativ bine şi în regiunile secetoase. Este mult apreciat ca arbore ornamental, de-a lungul şoselelor, cu aspect frumos mai ales toamna, când se colorează în galben. Acer campestre L. - jugastru Specie indigenă răspândită în Europa şi Asia Vestică (fig. 38). La noi este specie de amestec în şleaurile de la câmpie şi deal şi în qvercetele începând din silvostepă. Are pretenţii mai mari faţă de căldura estivală, dar este mai tolerant faţă de sol; se mulţumeşte cu soluri relativ uscate, compacte, suportă solurile sărăturoase. Rezistă relativ bine la umbrire; are temperament de semiumbră. Arbore de mărimea a II-a, rar are peste 15 m înălţime, tulpină rău conformată, noduroasă, ritidom format de timpuriu, relativ gros, friabil, fin şi neregulat crăpat, cenuşiu-gălbui, pete albicioase, mărunte, coroană deasă. Lujeri subţiri, pubescenţi în tinereţe, apoi glabrescenţi, gălbui-bruni, cei de doi ani sau mai bătrâni au uneori muchii sau aripi longitudinale, de plută ca la cel de câmp. Frunze: palmat-lobate, 5-10 cm lungime, 3-5 lobi obtuzi sau rotunjiţi, margini sinuate sau întregi, peţiol 2-4 cm lungime, conţine suc lăptos. Flori: inflorescenţe corimbiforme, multiflore, erecte, galbene-verzui ca la arţar, apar însă mai târziu, odată cu frunzele. Fructe: disamare cu aripi aşezate în prelungire sau puţin întoarse spre peduncul (fig. 223). La noi se deosebesc două subspecii: A. c. eucampestre – cu frunze pentalobate, A. c. marsicum – cu frunze trilobate. Lăstăreşte mai activ decât paltinul şi arţarul, are capacitate de drajonare. Creşterea încetineşte devreme, longevitatea până la 100 ani. Lemnul este fin, omogen, greu, trainic, dur, se prelucrează uşor dar este de dimensiuni reduse, tulpinile sunt rău conformate, are puţin utilizări, în strungărie, rotărie, este un bun combustibil.

244

Din punct de vedere silvicultural, specia este apreciată ca însoitor al stejarului în şleauri, stimulează creşterea şi elagajul speciilor principale, protejează şi ameliorează solul. Acer tataricum L. – arţar tătărăsc, gladiş Specie indigenă, răspândită în sud-estul Europei, Caucaz şi Asia Vestică (fig. 38). La noi se găseşte la câmpie şi coline în subarboretul pădurilor de stejar şi şleau. Este mai exigent faţă de caldură decât jugastrul şi mai tolerant faţă de troficitatea solului, apare pe soluri compacte, cu regim de umiditate variabil, pe soluri salinizate. Suportă bine umbrirea. Arbust sau arbore de mărimea III (sub 10 m), tulpină rău conformată, strâmbă şi scurtă, scoarţa caracteristic, rămâne netedă, cenuşiu-închisă, cu nuanţă roşiatică. Lujeri subţiri, uşor muchiaţi, brun-roşcaţi până la purpuriu, glabri, lucitori, muguri mici, alipiţi de lujer, roşii-bruni, cicatricele perechi se unesc printr-o linie stipelară, concavă. Frunze ovate sau ovat-oblongi, 5-10 cm lungime, acute, scurt acerminate spre deosebire de celelalte specii indigene, întregi neregulat dubluserate sau cel mult lobate spre bază, toamna devin roşii, foarte decorative. Flori albe-verzui, în panicule erecte, lung pedunculate, apar după înfrunzire, în luna mai. Fructe disamare glabre, nuculă bombată şi aripi roşii-purpurii, îndreptate înainte, suprapuse la vârf (fig. 224). Este o importantă specie de subarboret începând din pădurile din stepă pentru că suportă umbrirea protejează solul, rezistă la secetă. Se utilizează în plantaţii din terenuri degradate. Se foloseşte ca specie ornamentală în masive şi perdele. Poate fi introdus până în regiunile montane inferioare (600-700 m). Acer monspessulanum L. – jugastru de Banat Specie indigenă, originară din Sudul Europei, Asia Mică şi Africa de nord (fig. 38). La noi apare sporadic în sudul Banatului. Este termofil şi mezoxerofit, suportă gerurile şi solurile uscate, calcaroase, scheletice, superficiale.

245

Specie arbustivă sau arbore de mărimea a III - a până la 10 m, tulpină scurtă, ramificată adeseori de la bază, strâmbă, scoarţă netedă în tinereţe, cenuşiegălbuie mai târziu, ritidom solzos. Lujeri bruni sau galben-roşcaţi, muguri mici, ovoid-alungiţi, depărtaţi de lujer, brun- negricioşi, aproape glabri, linia stipelară dreaptă. Frunze cu 3 lobi, aproape egali, ovat-triunghiulari, cei laterali divergenţi, margini obişnuit întregi, pe faţă glabre-lucitoare, pe dos glaucescente, cu smocuri de peri la subsoara nervurilor, peţiol 2-6 cm lungime, conţine suc lăptos, cad târziu. Flori galben-verzui, în corimbe erecte, după aceea pendente, apar odată cu frunzele. Fructe disamare mici de 1,5-2,5 cm lungime, seminţe foarte bombate, aripioarele în unghi ascuţit, până la paralele (fig. 225). Lemnul este cu duramen roşcat mai omogen şi mai dens decât a celorlalţi aceri dar de dimensiuni reduse. Se introduce în staţiuni supuse uscăciunii ca specie protectoare şi amelioratoare de sol. În regunile calde şi uscate se foloseşte în scop ornamental. Acer negundo L. – arţar american Specie exotică originară din America de Nord. La noi se foloseşte ca arbore ornamental. Este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, rezistă la geruri. Vegetează pe soluri uscate, nisipoase sau compacte. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionale bogate, profunde, umede (Lunca Mureşului, la Simeria a devenit invadant). Lăstăreşte şi drajonează abundent. Are temperament de luminăsemiumbră. În arealul natural ajunge la 20 m înălţime, la noi 11-12 m, trunchiul sinuos, defectuos, ramificat de la mică înălţime. Lujeri verzui sau brun-violacei, acoperiţi cu o brumă albăstruie, muguri ovoizi de culoarea lujerilor, brumaţi, cicatricele unite sub un unghi ascuţit. Frunze imparipenat-compuse, 3-7 foliole, variabile ca formă, inegal sinuate pe margini, cea terminală des trilobată. Flori dioice (nu poligame) verzi-gălbui, cele mascule în fascicule, cele femele în raceme pendente.

246

Fructe disamare, cenuşii-albicioase, aripi aproape paralele, 2-3 cm, arcuite spre interior şi suprapuse la capete (fig. 226). Rezistă bine la poluare. Subunităţile au mare valoare ornamentală: Acer negundo var. Variegatum cu frunze cu marginea albă Acer negundo var. Auratum - puţin mai mic, cu frunze gălbui Acer sacharinum L. (A. dasycarpum Ehrh.) – arţar american argintiu. Specie exotică nord americană, nu rezistă la secetă, dar rezistă la ger, vegetează pe soluri nisipo-lutoase, afânate şi umede. Are temperament de lumină. La noi este cultivat ornamental pentru forma şi culoarea frunzelor, din regiunile de câmpie până la munte, solitar sau în grupuri, aliniamente. Arbore cu înălţimi de până la 25m, scoarţa cenuşie, ritidom din plăci alungite, cu marginile uşor răsfrânte. Lujeri roşcaţi cu multe lenticele, muguri scurt pedicelaţi, roşii, cicatricea frunzelor unite printr-o linie stipelară orizontală. Frunze cu 5 lobi adânc spintecaţi şi lobulaţi, 8-15 cm lungime, verzi pe faţă, argintii pe dos, vârful lobilor lung acuminat, peţiol lung 8-12 cm, nu conţine suc lăptos, înfrunzeşte în aprilie. Flori poligame, apetale, verzui în fascicule, apar înaintea înfrunziri. Fructe disamară mare, cu aripioare divergente şi puţin curbate (fig. 227). Din genul Acer în colecţiile dendrologice sunt cultivate şi alte specii, cum ar fi: Acer ginnala Maxim. – arţar de Manciuria Arbore mic sau arbust cu frunze trilobate, cu lobul central alungit. Creşte bine în Banat, pretinde climat mai blând. Acer palmatum Thunb. – arţar japonez Arbore mic sau arbust, frunze palmat lobate, cu 5-11 lobi lanceolaţi, toamna frunzişul este roşu-carmin. Acer palmatum cv. Atropurpurea cu frunze roşu închis tot anul Acer palmatum cv. Dissectum cu coroana semisferică, de 3 m înălţime.

247

câteodată lipsa de precipitaţii din timpul verii produce necroze şi pârlituri ale frunzişului. largă. campestre. prin marcotaj (Acer negundo. Familia HIPPOCASTANACEAE A. prin altoire în ochi dormind (la colet sau în coroană). ovoizi. A. Acer palmatum şi Acer rubrum nu rezistă la secetă. globuloasă. bruni. glabri sau slab pubescenţi cu lenticele evidente. revene. rezistă bine la ger şi secetă. coroana rotunjită. Se dezvoltă bine pe soluri profunde. frumos. vegetează şi pe soluri sărace şi bătătorite. bruni. are aspect 248 . bogate. în masive şi perdele (A.P.. în aliniamente ( Acer Pseudoplatanus. Acer sacharinum). cu ritidom cenuşiu-negricios. ginnala). Coroana este deasă. A. până la 30m. La noi este cultivat în parcuri şi grădini sau aliniamente stradale.C. Are amplitudine climatică destul de mare. sacharinum). A. puternic ramificată şi de multe ori apare torsionată.arţar roşu Originar din America de Nord. are 3-9 urme fasciculare. Mugurii sunt foarte mari. Tulpina exemplarelor izolate este scurtă. platanoides.Acer rubrum L. lucitori. groasă. cicatricea este mare. Înmulţire: prin seminţe (toamna. – castan porcesc Specie exotică originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. arbore înalt cu samarele tinere roşii în raceme pendente. Genul Aesculus L. tataricum.D. Aesculus hippocastanum L. cleioşi. deasă. A. Este un arbore cu înălţime mare. Folosire: solitar şi în grupuri. opuşi cei terminali uneori au 2cm lungime. Lujerii groşi. Temperament de umbră – semiumbră. imediat după recoltare sau primăvara cu seminţe stratificate 60-90 zile). La Acer platanoides se poate tunde coroana.

Florile poligame. verzi-lucitoare. multiflore. Albovariegata. Frunzele au cinci foliole. altoire în oculaţie. relativ mici. prevăzute la exterior cu ţepi mari. Aureovariegata. turtit-sferice. pătate în roşu la bază. prin mai-iunie. foarte decorative în timpul înflorii. foarte apreciat arbore ornamental. Aesculus hippocastanum x Aesculs pavia. sterile. cu 5-7 foliole obovate la bază cuneate. pubescenţi în tinereţe. sferice.Frunzele palmat-compuse. de talie mai mică decât castanul porcesc (10-15m). Înmulţirea prin seminţe (imediat după coacere sau după stratificare). Aesculus hippocastanum var. se diminuează de timpuriu. în număr de 1-2 (3). petale albicioase. Fructele capsule cărnoase. Folosit în spaţii verzi de la câmpie la munte. cu ramuri în unghi de 400. mari. vârful acuminat. sunt în treimea superioară curbat-îngustate şi terminate într-un vârf scurt. este mai mic 10-15 m înălţime. de culoare verde. Florile sunt roz-închis. mici şi moi. la margine de masiv. Aesculs x carnea Hayne (Aesculus rubicunda Lois. marginea crenată. de importnţă redusă. albe. solitar. de 9-12cm. Pyramidalis cu coroana piramidală. andromonoice. în masive. iar castanele cu ghimpi rari. brune. prin butaşi de rădăcină confectionaţi în noiembrie. se deschid în trei valve. flori roz închis sau roşii. foliolele. Lemnul este moale uşor. lucitoare. Seminţele (castane). 249 . Lujerii sunt cenuşii-gălbui. cu o pată gălbuie sau brună-cenuşie (fig. prinse pe un peţiol mai scurt. ca arbore de aliniament. sunt grupate în panicule erecte. Creştere activă in primii 2-3 ani. în grupuri. Pendula. lung peţiolate.) – castan roşu porcesc Este un hibrid între Aesculus hippocastanum şi Aesculus pavia. 228). Fructificaţie anuală şi abundentă. puţin rezistent. Plena cu flori duble. Longevitate de aproximativ 150 ani. Prezintă o serie de varietăţi: Aesculus hippocastanum var.

vegetează cu dificultate.Familia AQUIFOLIACEAE Genul Ilex L. Africa de Nord şi Sud-Vestul Asiei. mucronate la vârf. seminţele nu germinează decât în anul II (fig. Rezistă relativ bine la ger. frunzele alterne. de 3-7cm lungime. se cultivă în staţiuni adăpostite. grupate în fascicule axilare şi apar prin mai-iunie. nepretentioasă faţă de sol. Este un interesant arbore ornamental.forma femela. slab muchiaţi. spinos dinţate. 229). relativ xerofită. persistente. de culoare verde-închis. semnalat în pădurea Dosul Laurului (Zimbru . Prezenţa sa spontană la noi este sub semnul întrebării. Reprezintă un monument al naturii. Temperament de umbră. ocupă teritorii însemnate în zona mediteraneană. dar în climate aspre. ovat-eliptice. rigide. Florile dioice sau poligame. globuloase. spini mici. neregulate. – laur Răspandit în sudul şi vestul Europei. Se cunosc numeroase forme horticole: Ilex aquifolium forma Pyramidalis Ilex aquifolium var. Ilex aquifolium L. revene. rămân pe lujeri până primăvara.forma mascula. Albo-Marginata Ilex aquifolium cv. 250 . Este o specie termofilă. acute. cenuşie.Arad). Golden-Queen . Fructele sunt drupe baciforme. cu scoarţa netedă. ovate. vegetează mult mai bine pe soluri bogate. Lăstăreşte şi marcotează bine. frunze oval-rotunjite. Se găseşte cultivat în grădinile dendrologice din ţară. sunt colorate în roşu aprins şi cu 4-5 sâmburi monospermi. Golden. lujerii verzi-măslinii. mai late. mirositoare. cu margini aurii. 7mm. frunze eliptice cu margine aurie Ilex aquifolium cv. albe. cu umiditate suficientă. au un diametru de cca. se adaptează şi la soare. Aureo-Marginata Ilex aquifolium var. Arbust până la 5m înălţime (în ţara noastră).King . ferite de ger şi îngheţ.

uneori persistente. Florile complete.5 cm lungime. afânate. în grupuri. longitudinale. creşte încet. slab acide. Mugurii. fructul . sunt aşezate la subsuoara frunzelor. pe pedunculi de 1-3.capsulă lobată cu 4-5 loje. frunze mici 2-3 cm. 1 cm în diametru. sferice. Voniceriu Specie originară din Europa şi Asia de Vest. Genul Euonymus L. rotunjite. Capsula. . de 3-10 cm lungime. bisexuate. Frunzele alungit-lanceolate sau ovat-eliptice. având patru mucii suberoase. Rezistă bine la ger. glabre sau pubescente. profunde. des ramificat. Creşte şi prin zăvoaie sau lunci.originar din Japonia. garduri vii tunse. cu secţiune tetragonală. dispuse câte 3-8 în cime laterale. flori complete.5 cm. frunze caduce.) Cuprinde peste 100 de specii arbustive din climate temperate şi calde. – Salbă moale. Lujerii sunt verzi. apropiaţi de lujer. hermafrodite.5 cm diametru. pe dos albăstrui-verzui. mai pronunţate la lăstari. Euonymus europeus L. Rezistă bine la secetă. cu patru lobi rotunjiţi pe spate. de la câmpie până la deal. prin marcotaj. butăşire sau altoire. la bază îngustate. preferă soluri eubazice. opuşi sau imperfect opuşi sunt ovoizi. tolerează semiumbra. verzi-gălbui. aripate. muchiaţi. uneori agăţătoare sau târâtoare. de 1-1. ORDINUL CELASTRALES Familia CELASTRACEAE R.Ilex crenata Thunb. Se folosesc ca plante izolate. acuţi. acuminate. putând ajunge până la 6m înălţime. crenat-serate. urcă în regiunile montane inferioare aici se localizează pe calcare şi pe versanţii însoriţi. Drajonează puternic. Arbust de talie relativ mare. Br. fructe negre. cu solzi verzui. la 251 . arbust de 2-3 m înălţime. mult răspândită la noi în subarboretul pădurilor. peţioli de 0. Se obţine din sămânţă. de cca. de culoare albicioasă sau brună. în fiecare lojă 1-2 seminţe învelite într-un aril portocaliu. (Evonymus L.

lucitor (fig. Mult utilizate în culturi ornamentale sunt cultivarurile: Albus.3 cm. câte 1-3 (4). Euonymus verrucosus Scop. Seminţele. 231). Ecologic se aseamana cu Euonymus europeus. prevăzuţi cu numeroase verucoziţăţi. de cca. omogen. 1 cm diametru. Argenteovariegata. poate fi folosit în perdelele forestiere ca specie de subarboret. Protejează şi ameliorează solul. sunt depărtaţi de lujer. caracteristice. sunt grupate în număr mai mic decât salba moale. cuielor şi carbonizat pentru cărbune pentru desen. Drajonează mai slab. sunt ovatlanceolate sau alungit-eliptice. mărunt crenat-serate. nemuchiaţi. de culoare brună-închis. (E. Florile. cu 5-6 solzi. acuminate. Rosmarinifolia Hort. Atropurpureus. mai mici. de culoare roză. mai subţiri. Seminţele negre sunt înconjurate incomplet de un aril portocaliu. albicioase. la margine cu o dungă brună. 230). cel terminal mai mare. lujerii verzi. La noi este element de subarboret la câmpie şi dealuri. de numai 0. cu patru lobi. folosit la obţinerea scobitorilor. Lemnul este gălbui. Frunzele opuse.salbă pitică 252 . Mugurii tot ovoizi.2-0. aproape rotunzi. 0. la bază rotunjite sau îngustate. Are dimensiuni mai mici decât salba moale. de 3-6 cm lungime şi 2-5 cm lăţime. cărora le corespund patru loji. sunt înconjurate compet de un aril cărnos. suportă mai greu seceta şi uscăciunea. Fructul este o capsulă.6 cm diametru. portocaliu.maturitate de culoare roşie-carmin sau roză.). brunii. pe pedunculi de 3-4 cm lungime. preferă staţiuni umbrite şi suficient de umede. creşte mai încet. peţioli mai scurţi. scoarţa rădăcinilor conţine gutapercă folosită în industria electrotehnică pentru izolarea cablurilor. de maximum 2-3 m înălţime. cu 1-2 seminţe. este un valoros arbust industrial. în cime reduse. – Salbă râioasă Areal european şi asiatic. de cca. complete şi pe tipul patru. după deschiderea capsulei rămân suspendate un timp pe firişoare subţiri ( fig. Euonymus nana Sieb.

Euonymus fortunei var. Euonymus fortunei var. eliptice. Formele pitice cresc si mai încet. Radicans arbust de 15 cm înălţime. eliptice. Albo-Marginata Euonymus japonica se poate planta solitar. Gracilis – arbust mic. . Euonymus japonica Thunb. numai 253 . în mlaştini şi stâncării.Specie indigenă. cu frunze verzi închis care devin toamna roşii-purpurii. semănăturile târzii şi cele de primăvara sunt riscante. cu nervuri mai deschise.3-2 m. vârful lăstarilor este adesea roz. de la 0.. formele erecte. urcă pe trunchiul arborilor sau pe ziduri. flori brune-purpurii. rezistente la poluarea atmosferică. Arbust tufos. arbust târâtor. Aureo-Marginata Euonymus japonica var. puternic ramificat. Euonymus fortunei cv. dar e sensibil la ger. variegate cu alb. deosebit de frumoase. verzi-închis. de 1-4 cm lungime. Arbust pitic. frunze persistente. frunze persistente. având germinaţie slabă. prin butaşi – vara Euonymus fortunei şi Euonymus japonica.frunze de 3 cm. Specia şi varietăţile sunt mai sensibile la ger. de 2 m înălţime. liniare. relativ mici (1-3 cm). Înmulţire: prin seminţe (septembrie-octombrie). Euonymus fortunei Turcz. frunze persistente. prin altoire (iulie) în oculaţie. Euonymus japonica var. cu tulpini repente sau ascendente. Originar din China. apare rar în Europa. fără stratificare. fructele capsule de culoare roz cu seminţe parţial acoperite de aril. mai frecvent în Caucaz. Coloratus arbust târâtor. lucioase. câteodată devine urcător. la noi apare extrem de rar în nordul Moldovei şi Transilvaniei. de 30 cm. Frunze persistente. înfloreşte şi fructifică la vârste înaintate.

lung peţiolate. Genul Staphylea L. glabri. însorite. Specie de semiumbră. tolerant faţă de umiditate. greu. Frunzele imparipenat-compuse. suporta umbrirea. acuminate. câte 1-3 în fiecare lojă. albe-gălbui. umflate. stâncării. de o formă eliptică. pendente. folosit în strungărie. Staphylea pinnata L. fizibil. tare. de culoare verde-închis. alungite. turtiţi lateral. rareori în regiunile montane inferioare. de 2. cu două margini carenate şi cu un singur solz aparent. însoţeşte teiul. Staphylea trifolia L. foarte caracteristice. Originar din America de nord. la vârf roşietice. frunzele în tinereţe sunt subţiri. lucitoare. caduce.5-4 cm terminate cu două sau trei vârfuri prelungite şi având pereţi membranoşi. mari. luminişuri. prin august. Înfloreşte în mai-iunie. fin crăpată. corola este campanulată. au cinci sepale petaloide. dispuse în panicule terminale. – clocotiş Specie indigenă de origine mediteraneană. în păduri. întâlnită sporadic de la câmpie şi deal. 254 . au 5-7 foliole. reticulaţi. cu numeroase lenticele albe. rezistent faţă de secetă. Preferă staţiunile calde. frunze trifoliate. Mugurii sunt opuşi. sferice sau piriforme. sunt sferice. acuţi. de unde şi denumirea de „clocotiş”. cu numeroase tulpini drepte şi scoarţa cenuşie-brună. Scoarţa lujerilor de doi ani prezintă striaţiuni albicioase în lung. brune-deschis. ovo-conici. după înflorire devin pieloase. cu pete oblong-lanceolate. la interior cu 2-3 loji. Seminţele. Folosire: solitar sau în grupuri. verzi-măslinii până la roşii-bruni. Fructele sunt capsule. Florile albe-gălbui. inflorescenţe mai scurte. zăvoaie. la vârf se termină cu doi muguri. fin serate. în formă de tufă. sunt comestibile (fig. de 5-12 cm lăţime. seminţele sună dacă sunt mişcate. fructe alungite. 232). Lujerii viguroşi.Familia STAPHYLACEAE Lindl. glabre.. pe dos albăstrui. Lemnul este alb. Arbust de până la 5m înălţime. După coacere. albe-gălbui. verzi până la roşii-bruni.

peţiolul de 1-4 cm lungime. mari. verigariu. în păduri rărite. opuse sau alterne. la noi. scheletice. Este întâlnit pe soluri uscate. subtermofil. în răsadniţe reci şi stratificate (primăvara).L. ovo-conici ascuţiţi. sunt variabile. ovate până la eliptice. ce se exfoliază în inele. heliofil. prin marcotaj prin muşuroire. asociat cu păducelul şi porumbarul. Asia Vestică şi Nordul Africii. Este un arbust pretenţios faţă de căldura estivală. curbaţi şi alipiţi de lujer. fiind adeseori terminaţi într-un spin care înlocuieşte mugurul terminal. Lujerii cenuşii. la margini de pădure. Genul Rhamnus L. sub scoarţă lemnul fiind gălbui. frunze simple. cu baza îngustată sau rotonjită. acute sau obtuze. aspră. flori hermafrodite. părul ciutei Specie răspândită în Europa. solzii pe margine ciliaţi şi cu o dungă lată cenuşie. scoarţa brună. pe margini crenat-serulate cu numai 3-4 perechi de nervuri evident arcuite. cu trei urme fasciculare. din silvostepă până în regiunea montană inferioară. cicatricea verticală. Rhamnus catharticus L. rezistă la ger şi secetă. ORDINUL RHAMNALES Familia RHAMNACEAE A. 255 . Frunzele. Juss. de regulă la maturitate glabre. calcaroase. Include aproximativ 100 de specii arbustive sau arbori mici din climat temperat al emisferei nordice. Arbust. cu lungimea de 4-8 cm şi lăţimea de 1-3. superficiale. au lenticele răzleţe. de numai 2-3 m înălţime. glabri-lucitori. – spinul cerbului. prin butaşi se înmulţeşte greu.Înmulţire prin seminţe după recoltare. în staţiuni expuse insolaţiei. fructe – drupe globuloase cu resturile caliciului persistente la bază.5 cm. pentru înrădăcinare se acoperă cu clopote de sticlă. Mugurii sunt imperfect opuşi sau opuşi.

Florile sunt poligame sau dioice, mici, pe tip patru, verzi-gălbui, câte 2-5 în fascicule axilare, apar în mai-iunie. Fructele sunt drupe, negre, sferice, cu diametrul de 6-8 mm, au 2-3 seminţe negre, în trei muchii, ce prezintă o crăpătură longitudinală foarte îngustă, numai la capete puţin lărgită şi cu margine cartilaginee. Fructele conţin substanţe colorante şi substanţe purgative (fig. 233). Lemnul cu duramen roşcat, tare, greu, din care se cnfecţionează obiecte de artizanat şi strungite. Rhamnus tinctoria W. et K. – Spinul cerbului [Rhamnus saxalitis Jack. ssp. tinctorius (W. et K.) Nym.]. Specie răspândită în sud-estul Europei, Balcani. La noi apare sporadic, în staţiuni însorite din silvostepă până în regiunea montana inferioară, pe calcare, pe soluri superficiale, scheletice, stâncării. Rezistă bine la secetă. Este o specie fixatoare de sol. Atinge cel mult 1,5 m înălţime. Are tulpini ascendente, scoarţa brunroşcată, cu crăpături. Lujerii bruni-roşcaţi, pubescenţi. Frunzele mai mici decât la Rhamnus catharticus. Fructe obovoide, negre-lucioase, sămânţa prezintă ăe faţa dorsală o crăpătură longitudinală, largă, de jur-împrejur cu margine cartilaginee (fig. 234). Este o specie fixatoare de sol. În colecţiile dendrologice se cultivă peste 25 specii exotice, din Asia, Europa meridională, America de Nord.

Genul Frangula Mill.
Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) – paţachină, cruşin Specie indigenă cu areal eurasiatic. La noi se întâlneşte în zonele de câmpie şi coline, sporadic la munte. Specie mezotermă, exigentă faţă de umiditatea solului, poate vegeta pe soluri sărace, acide. Temperament de semiumbră. Specie arbustivă, până la 5 m înălţime, lujeri bruni cu lenticele albicioase, muguri nuzi, frunze lat-eliptice 4-7 (12cm) lungime, vârf acut, bază îngustată,

256

margini întregi nervuri arcuite şi evidente pe dos, flori hermafrodite, fructele drupe sferice de 6-8mm, la început verzi, apoi roşii, la maturitate violetnegricioase (fig. 235). Lăstăreşte şi drajonează. Specie importantă de subarboret, cu utilizări în farmaceutică.

Genul Paliurus Mill.
Paliurus spina-christi Mill. (Paliurus aculeatus Lam.) – spinul lui Christos, păulir Este un arbust indigen, cu areal mediteranean şi asiatic, sporadic în Dobrogea. Sensibil la ger şi îngheţuri târzii, termofil, xerofit, pe soluri scheletice, superficiale. Arbust de 2-5 m înălţime, cu scoarţa netedă, cenuşie, tulpinile şi ramurile curbate. Lujerii sunt geniculaţi, bruni, pubescenţi în tinereţe, prevăzuţi cu câte doi spini de o parte şi de alta a mugurilor, unul din spini fiind drept şi mai lung, altul curbat şi scurt. Mugurii sunt alterni, aproape opuşi, cu doi solzi. Frunzele aşezate distic, sunt scurt peţiolate, de 2-4 cm lungime, asimetrice, ovate, la vârf obtuze, la bază rotunjite, foarte mărunt crenat-serate sau întregi, cu trei nervuri, din care cele două laterale arcuite. Florile gălbui, mici, complete, pe tipul cinci, sunt grupate în cime umbeliforme, axilare. Fructele sunt drupe uscate, gălbui sau roşietice, au sâmburele semiglobulos, turtit, aşezat într-un înveliş uscat, înconjurat de o aripă rotundă reticulată, cu marginea ondulată (fig. 236). Se înmulţeşte prin lăstari, butaşi de rădăcină şi marcote; înainte de semănat fructele se stratifică. Se utilizează ornamental în garduri vii (climat arid şi secetos).

Familia VITACEAE A.L. Juss.
Genul Vitis L.
Vitis sylvestris Gmel. – Viţă sălbatică Specie indigenă cu areal mediteranean, apare sporadic prin pădurile din lunci, câmpie şi dealuri, în staţiunile însorite. Este o specie subtermofilă, apare şi pe soluri bogate, umede.

257

Liană agăţătoare, cu scoarţa ce se exfoliază în fâşii lungi şi înguste, lujerii cu cârcei opuşi frunzelor şi măduva brună, întreruptă la noduri. Frunzele sunt alterne, de 7-12 cm lungime, cu 3-5 lobi adânci şi neregulat seraţi, la bază profund cordate, iar florile, dioice (rar poligame), pe tip cinci, galbene-verzui, aşezate în panicule. Fructele sunt bace sferice, de cca. 6 mm diametru, albastre-violacee, cu gust acru, astringent; conţin trei seminţe aproape globuloase, cu rostru scurt, trunchiat. Element interesant al florei indigene, toamna frunzisul devine rosu, foarte decorativ.

Genul Parthenocissus Planch.
Parthenocissus tricuspidata (S. et Z.) Planch. (Ampelopsis tricuspidata S.et Z.) – viţă japoneză Specie originară din China şi Japonia, cultivată la noi pentru înfrumuseţarea clădirilor (un exemplar poate acoperi 100-200 m2). Rezistă bine la ger peste iarnă, vegetează bine pe soluri bogate şi revene. Suportă bine şi semiumbra. Arbust agăţător. Lujerii au cârcei cu 5-7 ramificaţii, terminate cu discuri aderente, care permit prinderea pe zidurile cele mai netede, până la mari înălţimi. Frunzele mari, de 10-20 cm lungime, sunt trilobate, cu lobii acuminaţi şi dinţaţi, lucioase pe faşă, toamna devin roşii. Florile apar prin iulie-august. Fructele bace, negre, brumate cu 1-4 seminţe, sunt consumate de păsări (fig. 237). Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (Ampelopsis iederaceaDC.) - viţă de Canada Specie exotică, din Nordul Americii, foarte puţin pretentioasă faţă de climă şi sol, utilizată pentru decorarea zidurilor. Liană cu cârcei, are câte 5-7 ramificaţii terminate cu un disc aderent, uneori cu rădăcini aeriene adventive. Frunze palmatcompuse, 5 foliole crenat-serate, se colorează în roşu mai intens decât P. tricuspidata. Fructe bace negre-albăstrui, slab brumate în panicule terminale (fig. 237).

258

Înmulţirea:cultura celor două este relativ uşoara, se înmultesc prin seminţe şi butaşi lemnificaţi (se recoltează în februarie), se statifică şi se plantează în martie-aprilie; varietăţile se înmulţesc prin altoire.

ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)
Familia TILIACEAE Juss.
Cuprind arbori şi arbuşti răspândiţi mai ales la tropice, cu puţini reprezentanţi în zonele temperate ale globului.

Genul Tilia L.
Cuprinde aproximativ 25 de specii de arbori din zone calde şi temperate ale globului, lujeri geniculati, frunze simple, flori hermafrodite, complete, grupate în cime pedunculate, pedunculul inflorescenţei se desprinde din nervura mediană a unei bractee late, în formă de limbă, flori bogate în nectar şi uleiuri volatile, fructul este o achenă globuloasă. Tilia cordata Mill. (Tilia parvifolia Ehrh.) – tei de deal, pucios, cu frunza mică Are arealul cel mai larg dintre teii indigeni. Se întâlneşte în majoritatea ţărilor europene din zone mediteraneene (fig. 39). La noi participă la constituirea şleaurilor de deal, urcă până la 900 m altitudine, sporadic, coboară la câmpie. Este frecvent cultivat ca arbore de aliniament şi în parcuri. Mai puţin exigent faţă de căldură, mai sensibil la seceta decât ceilalţi tei. Arbore de semiumbră-lumină. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, bogate, slab acide spre neutre, cu regim constant de umiditate. Evită solurile compacte, sărace, cu umiditate în exces. Atinge 20 m înălţime şi diametru de 1 m. Tulpina dreaptă, scoarţa în tinereţe netedă-cenuşie, după 20-30 ani formează ritidom negricios destul de gros, îngust brăzdat longitudinal. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roşcaţi, glabri-lucitori. Muguri ovoidali, frunzele relativ mici 5-7 cm lungime, subrotunde până la lat-ovate, baza cordată, uneori asimetric trunchiate sau rotunjite, vârf

259

brusc acuminat, margine serată, glabre pe faţă, pe dos cu smocuri caracteristice de perişori sulfurii la subsuoara nervurilor, peţiol 1,5-4 cm lungime. Flori galbene, mici şi mai puţin mirositoare decât la ceilalţi tei, erect divergente sau întinse orizontal, bracteea inflorescenţei verde-gălbui, lung pedunculată în formă de limbă, înfloreşte relativ târziu, în cime pedunculate. Fructe achene globuloase sau ovoide, aproximativ 5 mm lungime, netede sau cu 5 coaste puţin proeminente şi cu pereţii subţiri, pieloşi, fragili (se sparge între degete) (fig. 238). Lăstăreşte viguros şi drajonează bine, creşte destul de repede, mai ales în tinereţe până la 10 ani. Longevitate 200 - 300 ani, lemnul putrezeşte uşor la vârste mari, o valoroasă specie de amestec, ameliorează solul. Tilia cordata var. Pyramidalis – cu coroană îngustă şi piramidală Tilia tomentosa Moench. (Tilia argentea Desf.) – tei alb, argintiu Are un areal restrâns, concentrat în Asia Mica şi Europa de Sud-Vest (fig. 39). La noi se află la limita nordică a arealului său european. până la altitudini de 400-500 m. Este cultivat frecvent în aliniamente stradale. Este o specie termofilă, exigentă faţă de sol. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, afânate. Suporta destul de bine uscăciunea sau compactitatea solului. Arbore de mărimea I, până la 30 m înălţime. Scoarţa mult timp netedă, cenuşie, la bătrâneţe formează ritidom subţire, negricios. Coroana largă şi deasă, cu colorit general alb-argintiu. Lujerii cenuşii, tomentoşi, cu peri stelaţi. Mugurii stelat tomentoşi, scurt-conici. Frunze mari 7-13 cm lungime, subrotund-cordiforme, brusc acuminate, pe faţă verzi închis, puţin lucioase, pe dos argintii sau cenuşii, stelat tomentoase, caracteristic fără smocuri de păr în unghiul nervurilor, peţiolii stelat-tomentoşi. Flori în inflorescenţe pendente, mai mici decât lungimea frunzelor, cu bractee sesilă sau scurt pedunculată, plăcut mirositoare şi mai melifere, înfloreşte în iulie, după teiul de deal. Fructe achene asemănătoare în general, ceva mai mari: 6-7 mm, cenuşii tomentoase, cu pereţii tari, lemnoşi (fig. 239). Este bine reprezentat la noi în regiunile joase din sudul şi estul ţării, răspândit din câmpie

260

Lăstăreşte şi drajonează în vecinatatea tulpinii. Este foarte preţuit ca arbore decorativ şi melifer. Tilia platyphyllos Scop. (Tilia grandifolia Ehrh.) – tei cu frunză mare Arealul speciei este mai restrâns, concentrat în Centrul şi Sudul Europei (fig. 39). La noi se întâlneşte mai rar decât celelalte specii, la câmpie şi deal. Se cultivă ca arbore ornamental şi de aliniament. Exigenţele faţă de climă ca la teiul alb. Este pretenţios faţă de căldură (mezotermofil), dar mai rezistent faţă de uscăciune. Arbore înalt de 30-40 m, cu coroana largă, rotunjită, cu ramuri groase. Lujeri slab pubescenţi vara, apoi glabri. Muguri mai mari cu 3 solzi (ceilalţi doi cu cu câte 2). Frunze subrotunde până la ovate, 6-12 cm lungime, ades asimetric acutserate, pe faţă glabre sau slab păroase, pe dos verzi, până la cenuşii, tomentoase, cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui (nu sulfurii) la subsuoara nervurilor, cu nervuri terţiare proeminente paralele, peri pe ambele feţe, simpli. Flori în inflorescenţe cimoase stau pendent sub frunză, apar relativ devreme (2 săptămâni înainte de teiul alb). Fruct achenă globuloasă, piriformă sau ovoidă, mai mare 6-8 mm diametru, scurt tomentoasă, 4-5 coaste, pereţi tari (fig. 240). Tilia platyphyllos var. fastigiata Tilia platyphyllos var. laciniata - frunze neregulate, adânc sectate Tilia platyphyllos var. rubra lujeri roşii, portocalii, se remarcă iarna

Tilia euchlora Koch. – tei cu frunză lucioasă. Arbore de mărimea a II-a, cu coroană ovoidal globuloasă, ramuri pendente, frunze cordate, acuminate, verzi închis, lucioase pe faţă, pe dos verzi deschis, la noi se cultivă mai rar. Este utilizat doar în parcuri şi grădini. Specii întâlnite în grădini dendrologice:

261

Folosire în masive (Tilia cordata. Are temperament de lumină. cu 3 nervuri palmate. Tilia rubra. Juss. Prin altoire primăvara în despicătură. Hibiscus syriacus L. apoi devine negricioasă. păroşi. – zămoşiţă de Siria Specie exotică originară din Asia Mică. La noi se întâlnesc hibrizi de tei între speciile indigene. cenuşie. 262 . China. Tulpina ramificată. Dacă se recoltează mai târziu. scoarţa la început netedă. dar nu înfloreşte bogat şi suferă din cauza îngheţurilor timpurii. India. la bază formează o tufă compactă. Muguri mici. în grupuri izolate. cu crăpături puţin adânci. nu este pretenţioasă faţă de sol. 5-12 cm lungime. ovate sau rombicovate. Tilia euchlora). Rezistă destul de bine şi în regiunile montane. utilizand ca portaltoi Tilia platyphyllos.L. Altoirea este indicată numai pentru înmulţirea varietăţilor şi pentru obţinerea arborilor de aliniament. în oculaţie şi sub coajă. Arbust de 3 m înălţime. Se foloseşte metoda de marcotaj prin muşuroire. Familia MALVACEAE A. Frunze alterne. rezistente la îngheţuri şi brume de toamnă. Lujeri tineri cu peri lungi şi moi. pentru aliniamente şi rar în parcuri (Tilia tomentosa. mai târziu glabri. Rezistă la secetă şi ger. de regulă trilobate şi neregulat dinţate. Tilia platyphyllos). sămânţa trebuie stratificată sau se introduce în baie de acid sulfuric. Genul Hybiscus L. suportă şi umbra. Butăşirea se face rar.Tilia americana. Introdusă la noi frecvent ca plantă ornamentală. urmată de spalare şi stratificare în turbă (3-5 luni la 150C). prevăzuţi cu 2 stipele filiforme şi persistente. Înmulţirea: prin seminţe (toamna) cu sămânţă recoltată în pârgă. mai ales în regiuni cu climă caldă.

petale albe. mari 6-10 cm. la strivire are miros greu. 263 . cu tulpina slab ramificată. cei floriferi îngrămădiţi. solitare. lat campanulate. Lujeri cenuşii-verzui sau bruni deschis. se coc în octombrie. Osian Bleu. Arbust scund de 1-1. otus albus. preferă soluri bogate în humus. ovo-conici. tip 5. cu flori albe. mezofilă. Temperament de umbră. până la sfârşitul verii. Folosire: izolat. Este foarte mult apreciat ca specie ornamentală. se rup extrem de greu. Genul Daphne L.5 m înălţime. dovedeşte o vitalitate crescută. cu flori roz. sub scoarţă lemnul e gălbui.L. ORDINUL THYMAELEALES Familia THYMAELEACEAE A. până în staţiunile de luncă. Muguri alterni. Lăstăreşte şi se înmulţeşte uşor prin sămânţă şi butaşi. 241). piperul lupului Specie indigenă. înfloresc din iulie până în septembrie. mai ales pentru florile sale care apar o perioadă mai lungă. La noi se întâlneşte în pădurile montane. glabri. coboară la câmpie şi coline. Juss. Fructul capsulă dehiscentă cu 5 valve. foarte flexibili. În staţiunile de pe litoralul Mării Negre. pătate cu roşu-violet. Are amplitudine climatică largă. cu flori albastre. altoirea (iarna în sere) şi marcotajul (prin muşuroire). verzi. Daphne mezereum L. noiembrie (fig. Specie mezotermo. foarte depărtaţi de lujer. în grupuri. aşa că par simple. garduri vii. axilare. moderat acide. – tulichina. spre bază concrescute cu tubul staminal. eumezotrofă. Înmulţire: prin seminţe (primăvara).Flori hermafrodite. flori albe cu mijloc roşu. prin butaşi vara (în răsadniţe) – se ţin 2 ani în ghivece. răspândită în Asia Centrala şi de Nord. Hamambo. Cultivaruri deosebite: Red Heart.

L. – sălcioară. pentru florile sale. vârf obtuz sau acut.globuloşi. înrădăcinarea se face în sere sau răsadniţe. alterne. Frunze oblong-ovate. bruni. grupate 2-4 în axilele frunzelor. roz-trandafirii. Juss. lanceolate. uneori înfloresc şi toamna. 242). datorita florilor frumos colorate şi plăcut mirositoare. Prezintă o anumită importanţă ornamentală. prelung-cuneate. argintii sau arămii. Eleagnus angustifolia L. margine întreagă. mugurii şi frunzele au peri stelaţi. pe dos verzi-cenuşii. 264 . (termofilă) suportă uscăciunea (xerofită) şi se comportă bine pe soluri nisipoase. glabre. Flori hermafrodite. se repică primăvara urmatoare în teren. plăcut mirositoare. cad toamna târziu. marcotaj muşuroit sau arcuit. în parcuri şi grădini. Daphne mezereum var. Genul Eleagnus L. Cuprinde arbori şi arbuşti des spinoşi. frunze persistente sau căzătoare. Rubra Select cu flori mari rosii-violacee Se foloseşte la marginea masivelor. Fructele frunzele şi scoarţa otrăvitoare din cauza alcaloizilor (fig. preferă regiuni calde. Specie rezistentă la ger. se deschid primăvara foarte devreme. în apropierea aleilor şi caselor. întregi. sesile. Fructe drupe roşii. mult înaintea frunzelor. 3-8 cm lungime. Prin butaşi (vara). flori hermafrodite sau unisexuat monoice. la noi se cultivă des în regiunile calde şi uscate. lujerii. fructe pseudodrupe. Înmultire vegetativ sau generativ cu seminţe recoltate în pârgă sau dacă sunt mature se stratifica 1 an în lădiţe sau în răsadniţe reci. salcie mirositoare Specie exotică răspândită în sud-estul Europei şi vestul Asiei. inclusiv pe cele sărăturoase. aproximativ 8 mm diametru. Familia ELEAGNACEAE A. Are temperament de lumină.

frunze argintii pe ambele feţe. verzi-cenuşii pe faţă. Drajonează şi lăstăreşte bine.octombrie). stau solitare câte 2-3 pe lujeri din anul precedent. îmbogăţeşte solul în azot. aproximativ 1 cm. în interior gălbui (apetale) melifere cu miros de fragi. Frunze alungit-lanceolate. Eleagnus pungens var. Arbust originar din Japonia. receptacul la exterior argintiu. elipsoidale. cu peri solzoşi. acute sau obtuze. mici. iar după recoltarea fructelor se înlătură partea cărnoasă. tolereaza semiumbra. mat-argintii pe dos. galbeneportocalii. necesită protecţie iarna. Arbust originar din America de Nord. Eleagnus commutata Bernh. lucioase pe faţă. cu exteriorul argintiu. frunze persistente. Eleagnus angustifolia se preteză pentru gard viu. miez dulceag (fig. Flori hermafrodite sau poligame. Lăstăreşte şi drajonează. trăind în simboză cu bacterii nitrificatoare. Fructe false drupe. scurt-peţiolate. Lujeri spinoşi. Eleagnus pungens Thunb. înfloreşte prin iunie. Muguri alterni. Specie temofilă. cu tulpina neregulată. galbene. flori foarte parfumate. Marcotaj prin musuroire (septembrie . întregi pe margine. grupate câte 1 – 3. de 3 – 4 m înălţime. 243). ovoizi. pe dos argintii-lucitoare. 4-8 cm lungime. atinge 4 m înălţime. florilor plăcut mirositoare şi pseudodrupelor argintii persistente mult timp. Înmulţire: prin seminţe toamna sau primăvara după stratificare.Arbust sau arbore de 7 – 8 m înălţime. pieloase şi tari. fără spini. andromonoice. aproximativ 1 cm lungime. Se folosesc pentru plantări izolate. Este apreciată ca specie fixatoare pe terenuri inundabile. lujeri cu spini. rezistă la fum şi gaze. perdele de protecţie. cei tineri albicios-mat-tomentoşi. butaşirea cu butaşi de iarnă (de 15 – 30 cm şi diametru la colet de 6 – 8 mm) se recolteză în noiembrie. Are temperament de lumina. eliptic-alungite. Maculata cu frunze mari. acoperite cu solzi argintii. după plantare. argintiu-lucitori. Fructifică abundent din anul IV. 265 . Are valoare ornamental ridicată datorită frunzişului argintiu. cu dungi galbene late. grupuri.

cu cerinţe modeste faţă de sol. Prezintă rezistenţă la secetă. Flori dioice. 266 . La noi apare pe suprafeţe mari între Olt şi Siret. Frunze liniarlanceolate. Vegetează bine de la câmpie şi coline. cu nodozităţi vizibile în care trăiesc bacterii fixatoare de azot din atmosferă. subglobuloşi. foarte mici. argiloase. cele mascule în inflorescenţe globuloase.– cătina albă de râu Specie indigenă cu areal larg. formează asociaţii pe soluri scheletice. în Subcarpaţii Munteniei şi Moldovei. arbust. aproximativ 6 cm lungime. Lujeri anuali cenuşii-argintii. ramurile laterale cu spini foarte puternici. superficial. Rusticitatea ecologică este completată de remarcabila putere de instalare şi extindere datorită capacităţii de drajonare şi lăstărire. cu peri solzoşi. Disponibilităţile ornamentale provin de la aspectul decorativ al frunzelor şi fructelor. scurt peţiolate. vârf acut sau obtuz. alterni. eurasiatic. îngrămădite spre vârfurile ramurilor de 2 ani. suportă geruri foarte aspre şi călduri excesive. se poate folosi ca tufe izolate sau în garduri vii. apar înaintea frunzelor prin martie-aprilie. se menţin şi iarna (fig. margine întreagă. Are amplitudine ecologică foarte largă. Excelent specie pentru terenuri degradate. translucide. pe dos cu peri solzoşi.Genul Hippophae L. grohotişuri şi nisipuri. insular în Delta Dunării. superficiale. Hippophae rhamnoides L. până în regiunile montane inferioare. Înmulţirea prin seminţe (primăvara) sau prin marcotaj (august). ovoide. cenuşii-argintii până la arămiu-roşcaţi lucitori. 7-8 mm lungime. ramurile laterale cu numeroşi spini puternici. Muguri mici. fructe foarte bogate în vitamina C. cărnoase. Fructe drupe false. 244). bruni-arămii. portocalii. Înălţime de 2 – 3 m. cele femele în raceme spiciforme. Are temperament de lumină. formează tufe cu sistem radicular foarte întins. Scoarţa brun-închis.

flori roz grupate în raceme laterale. – cătină roşie Specie indigenă. Rezistă la secetă şi la un grad avansat de alcalinitate. Specie arbustiva. 245). Rubra – flori viu colorate. numeroase. purpurii. Tamarix ramosissima Ldb. foarte mici. Este o specie apreciată pe terenui degradate. adeseori sărăturoase. flori mici. se butăşeşte şi se marcotează bine. rezistentă la vânturi intense. Lujeri foarte subţiri. slab mirositoare. frunze verzi. 4-5 cm lungime. aproape amplexicaule.ORDINUL VIOLALES (PARIETALES) Familia TAMARICACEAE L. Lujeri foarte subţiri. pe soluri neutre. acoperiţi de o frunză lungă. cultivată la noi datorită portului bogat ramificat. Flori în raceme spiciforme. Frunze mici. întâlnită la noi de la câmpie până la deal. Fructe capsule cu 3-5 valve şi seminţe numeroase (fig. Specie iubitoare de lumină. cu înflorire bogată. Tamarix tetranda Pall. formează tufe cu numeroase tulpini subţiri. roz-intens. pe aluviunile nisipoase din albiile râurilor. Specie de lumină. 267 . 2-3 mm lungime. de culoare roz. ascuţite. roşcaţi sau cenuşiu-roşcaţi. Lăstăreşte. Muguri alterni. Arbust originar din sud-estul Europei. Genul Tamarix L. creşte repede. grupate în raceme spiciforme terminale. de până la 5 m înălţime. solziformă. Tamarix pentandra Pall. înfloreşte vara din iulie până în septembrie. în sud-estul Europei şi Asia. solziforme. roz deschis sau albe. – cătină roşie Originară din sudul Europei şi sud-vestul Asiei. flori foarte mici. Varietate: Tamarix pentandra var. recomandate pentru cultură ca plantă decorativă prin portul elegant. apar prin mai-iunie. alcaline. înfloreşte înaintea înfrunzirii (aprili-mai).

cu nervuri arcuite. cu areal eurasiatic. superficiale. alungit-conici. Myricaria germanica (L. garduri vii. pe soluri aluvionare. Genul Cornus L. cu marginea întreagă. 268 . se deosebesc de cei de cătină roşie prin măduva largă. cu muguri opuşi. lujeri subţiri. unul din cei mai răspândiţi arbuşti din pădurile de câmpie şi deal. Înmulţire prin butaşi. Se remarcă mare amplitudine ecologică: în climat secetos. flori hermafrodite. – sânger Specie de origine eurasiatică. unde înlocuieşte cătina roşie. opuse. compacte. pe soluri argiloase. pe malul apelor. Arbust de 1-2 m înălţime. în climate relativ umede. la noi răspândită în regiuni premontane şi montane. fructul – drupă.Folosire: izolat. în grupuri.) – cătină mică Specie indigenă. florile în raceme terminale (fig. frunze solziforme mici de 3-5 mm. pe prundişuri râurilor. uneori în masive. apare în lunci. mici. amplasată central. la munte urcă până la 900 – 1000 m altitudine. Arbust de umbră-semiumbră. 246). Înmultire: prin butaşi lignificaţi cu călcâi. frunze simple. Cornus sanguinea L. pe peluze. glaucescente. pe versanţi umbriţi şi pe soluri calcaroase. ORDINUL UMBELLIFLORAE Familia CORNACEAE L. rar arbori din regiunile temperate ale Globului. Fixează solurile erodate din bazinele torenţiale montane. grupate în umbele sau cime. Genul Myricaria Desv. Cuprinde aproximativ 30 de specii de arbuşti. Specie hidrofită.

galbene. se coc prin august-septembrie (fig. lucitori. pubescente pe ambele feţe. Variegata cu frunze cu dungi late albe. umbeliforme. Frunze lat-eliptice sau ovate. Lăstăreşte şi drajonează. Flori în corimbe dese. mici. Varietate: Cornus mas var. întregi. astringente. 247). Muguri opuşi. are smocuri de peri caracteristici. purpurii lucitoare. nervurile laterale arcuite şi convergente. dar pe dos.Lujeri subţiri.5 cm lungime. 269 . peţiol mai scurt. apar înaintea înfrunzirii. Rezista la fum şi praf. după înfrunzire. muguri floriferi mai mari. Cornus mas L. Rezista mai bine la secetă decât sângerul. la întretăierea nervurilor. apar în mai-iunie. depărtaţi de lujer. 248). Este mai puţin răspândită la noi decât Cornus sanguinea. sferici şi pedicelaţi. . Fructe drupe globuloase. peţoilate. albe-verzui. 3-4 perechi de nervuri arcuite spre vârf. pubescente pe ambele feţe. 4-8 cm lungime. Frunze ovat-eliptice. aproximativ 1. Se situează ca importanţă printre cele mai importante specii indigene de subarboret. pendente. 5-8 mm diametru (fig. apare da la câmpie şi deal până la maxim 700 m altitudine. terminale. cu solzi mărunţi. fiind un valoros arbust decorativ. Lujeri fin-pubescenţi. cu ritidom roşcat. Muguri opuşi.corn Specie originară din Europa Centrala şi de Sud-Est. glabri. De regulă arbust cu scoarţa formată de timpuriu. Asia Mică. toamna devin roşii-purpurii. albi-cenuşii. Toamna frunzele devin roşii. acrişoare. 4-10 cm lungime. negre-purpurii. foarte asemănătoare cu ale singerului. Înălţime până la 7-8 m şi diametru de 40 cm. atinge 3 – 4 m înălţime. Rezistă bine la umbrire. Flori în cime umbeliforme dispuse axilar. cenuşii-verzui spre brun-roşcaţi. roşii-purpurii (mai ales pe părţile expuse soarelui). scurt-acuminate. Specie mai iubitoare de căldură decât sângerul şi manifestă amplitudine mult mai restrânsă în ceea ce priveşte umiditatea. conici. Fruct „coarne“ – drupe alungit-elipsoidale. alipiţi de lujer. are valoare decorativă prin coloritul roşu-purpuriu al frunzelor toamna. acoperă şi protejează bine solul. Are temperament de lumină.

iunie) se înmulţesc varietăţile. foarte ornamentale. 270 . fructe roşii. prin marcotaj (mai . prin butasi lignificati. fructe roz – roşcate. cu limbul frunzei ovat. albe. Varietate: Cornus floribunda var. frunze bronz-roşcate toamna. mici. înfloreşte în mai. grupate în corimbe. Manciuria. arbust sau arbore de talie mică. unde este considerată una din cele mai frumoase speci de arbuşti floriferi.) Hance Originar din Extremul Orient. flori albe.Cornus mas şi Cornus sanguinea se pot tunde. fructele albicioase până la albăstrui. Coreea. cu 4 bractei mari. Arbust originar din America de Nord. Înmulţire:. sângerul). pe cale generativă se pot înmulţi şi Cornus florida. vârf acuminat. apare ca o floare de 8 – 10 cm. .prin seminţe. Arbust de 3 m înălţime. după recoltare seamănă imediat sau după un an de sratificare (cornul. Specie originară din Siberia.Cornus alba L. elipsoidale. Rubra cu flori roşii. flori mici. dar au 4 bractei mari alb-rozalii ce înconjoară inflorescenţa mică (1 cm). Cornus kousa. cu aspect de zmeură. verzui. Arbust sau arbore mic cu ramuri divergente. cu lujeri şi ramuri roşii – brumate. frunze mari (7 – 15 cm). toamna se colorează în nuanţe de roşu. Cornus kousa (Buerg. apar în mai – iunie. foarte decorative în timpul repausului vegetativ. ca şi în perioada de înflorire. Cornus floribunda L. foarte decorative. inflorescenţe mici.

în zăvoaie. nelobate. pe stâncării şi pe ziduri umede. Fructe (fig. 4-10 cm lungime. cu mull.iederă Specie indigenă. pe dos verde palid. Înmulţirea: prin butaşi din lăstari semilignificaţi (august . hermafrodite. marcotează şi se poate butăşi. stelat-păroşi. pe faţă verzi întunecat. Arborescens cu port erect şi frunze ovate. Lujerii galben-cenuşii. întregi. cele de pe lujerii floriferi. galbene-verzui. Are amplitudine ecologică largă. dar suferă din cauza gerurilor. aproximativ 5 mm diametru. bace globuloase. cu 3-5 lobi triunghiulari. tufele târâtoare umbrite nu produc lujeri floriferi.septembrie).Baltica cu frunze mici. prin altoire varietăţile. întregi.Familia ARALIACEAE Genul Hedera L. Preferă soluri calcaroase. răspândită din Europa de Sud până în Caucaz. Hedera helix var. . Tulpinile şi lujerii emit rădăcini adventive cu peri sugători. mai puţine. alcaline. negre.iedera de Irlanda cu frunze mari şi late. peţiolate. Varietăţi: Hedera helix var. La noi apare de la coline până la munte. Flori în umbele. Aureo-Variegata cu frunze patate cu galben Hedera helix var. Mult folosită în parcuri şi grădini pentru decorarea tulpinilor arborilor înalţi. Liană agăţătoare. Particularităţi de cultură: se taie periodic primăvara pentru reânoirea frunzişului. eubazice. Hibernica . Hedera helix L. culoare verde mai deschis. cele de pe lujeri sterile. se coc abia primăvara următoare 271 . cu nervuri albicioase. moderat acide. Hedera helix var. stânci sau ziduri. Lăstăreşte. suportă umbrirea. Are longevitate mare – cateva sute de ani. a zidurilor. înfloreşte prin septembrie. 249). Rezista bine la fum şi gaze. Discolor cu frunze patate cu alb. poate ajunge la 20 m înălţime. cu diametru la bază de 15 – 20 cm. Frunze alterne. Hedera helix var. prin care se fixează de scoarţa arborilor. ovat-rombice.

bogat ramificate. cu marginea întreagă şi puţin răsfrântă. tufărişuri întinse. Formează adesea în Carpaţii Orientali şi Meridionali. cu înrădăcinare întreţesută puternic. frunze alterne. Rhododendron kotschyi Simk. frunze persistente. tip 5. pe dos cu glande solzoase. Vara.5 cm.ORDINUL BICORES Familia ERICACEAE A. muntele acoperit cu bujori de munte prezintă o mare atracţie. Fructe capsule. Plantă alpină xerofită. ovate până la lanceolate. Prin hibridare s-au obţinut o serie de specii şi cultivaruri (inclusiv azaleele). adaptată la climat alpin secetos fiziologic. se desfac în 5 valve (fig. Frunze alterne. aer rarefiat.5 m înălţime. roşii purpurii sau roz. Lujeri bruni cu glande ruginii solzoase. Creşte pe soluri puternic acide. Genul Rhododendron L. Dintre speciile adaptabile în condiţiile iernilor mai blânde: Rhododendron Arborescens. Cuprinde arbuşti din regiunile montane. Florile în raceme terminale. Tulpini scurte. simple. Rhododendron Calendulaceum Rhododendron Rubiginosum Se cultivă mulţi hibrizi care în majoritate sunt arbuşti de talie medie (1. obişnuit persistente. apar prin iunie-iulie.L. smirdar Specie indigenă întâlnită la noi în asociaţii alpine.1. mugurii se formează din toamnă. fiind sensibile la geruri mari. alpine.5 m). 272 . în iunie – iulie. împiedică erodarea solului. arctice. pieloase. flori în corimbe dese. cu insolaţie puternică. . îngramadite spre vârful lujerilor. eliptice. împreună cu afinul. ruginii (ca la lujeri). rădăcinile prezintă micorize. flori hermafrodite pe tipul 4 sau 5. Arbust pitic până la 0.bujor de munte. vânturi puternice şi permanente. mari . extrem oligotrofe. Necesită multă apa în sezonul cald şi înainte de iarnă. 250). persistente. fructul – capsulă sau bacă. rar opuse. Au cerinţe deosebite faţă de umiditatea atmosferică şi cea din sol. Juss. 1-2 cm lungime.

fructul – bacă polispermă. roşii. corolă globulos urceolată. Asia şi America de Nord. rozverzui. unde mai rămâne 2 ani. în răsadniţe (mai . frunze persistente sau căzătoare. Prezenţa ei nu este dorită din cauza efectelor negative asupra solului şi regenerării arboretelor. Specie cu valoare incontestabilă (farmaceutic şi alimentar). Cuprinde aproximativ 130 specii. Este un indicator fidel al solurilor uşoare. acuminate. din care drajonează viguros. Prin marcotaj. se pot stimula cu hormoni. dar necesită condiţii pedo-climatice favorabile. turtiţi şi alipiţi de lujer. ferite de curenţi. subţiri. nisipoase sau nisip. palid-rozee. Arbust pitic (maxim 50 cm) cu rădăcini superficiale foarte dese. Vaccinium myrtillus L. flori hermafrodite. 251). gust acrişor-amărui.iunie). în seră (iunie . răspândindu-se uşor. – afin Are un areal întins în Europa. 273 . căzătoare. Genul Vaccinium L. după 2 ani se repică în răsadniţă. Este o specie de lumină. sărace în baze de schimb. pe tipul 4 sau 5. formează covoare imense şi contribuie decisiv la podzolirea şi acidificarea solului. Muguri alterni. geniculaţi. drajonează şi marcotează viguros. la adapost de sticlă sau în ceaţă artificială (22 – 240 C). cu muchii ascuţite. pendente. în grupuri. solitare. Cele 4 – 5 frunze care se lasă nu vor atinge substratul. Se foloseşte în locuri umbrite. lucitoare. Fructe: „afine“ – bace sferice.Sunt plante de umbră. solitare sau în raceme. întreţesute ca o pâslă.noiembrie) pe substrat de turbă cu nisip. la noi este specie comună din regiunile dealurilor până în zona alpină. Flori hermafrodite. verzi închis pe ambele feţe. se acomodează bine pe soluri uşoare. se coc prin august-septembrie (fig. glabri. humus. foarte mici. cu acumulari de humus brut sau moder. Lujeri verzi. 1-3 cm lungime. pământ de frunze sau turbă. la vârf cu lobii caliciului persistenţi.Frunze: rotund-ovate spre eliptice. Prin butaşi. alterne. arbuşti montani sau alpini. Înmulţire: prin seminţe. acide. fin serate.

astringente. cu lujeri rotunzi. pe soluri acide. florile în formă de ulcior (fig. 252). frunze: ovat eliptice. arbust târâtor. se conservă bine în apă proaspătă şi sunt apreciate pentru compot. pieloase. Apare frecvent în nordul Europei. obtuze sau rotunjite şi adeseori emarginate. suportă mai bine uscăciunea şi condiţiile edafice din turbării. Fructe bace sferice. puternic reticulate. lucitoare. rar apare la dealuri înalte. cu tulpinile şi lujerii nemuchiaţi. cu patru lobi. iar caliciul 5 – lobat. sărace. vin. pe dos de un verde-palid. întregi sau fin crenate. La noi apare la altitudini mai mari decât afinul . nedepăţind cca. – merişor. 274 . – este o specie indigenă localizată în turbării. seamană cu Vaccinum myrtillus din punct de vedere ecologic. apare în staţiuni similare. brune. Genul Arctostaphyllos Adans. amărui. se coc prin august-septembrie (fig. este mai putin răspândit la noi. cocăzar Specie cu un vast areal eurasiatic şi nord-american. corola este campanulată. 30 cm înălţime. Calluna vulgaris( L. Arctostaphyllos uva ursi L. obovate. 6-8 mm diametru. de 1-3 cm lungime. Frunzele sunt persistente. Florile albe sau rozee. frunze obovate. flori 3-12 în raceme nutante. sunt grupate în raceme dese (nu solitare). mai acidofil şi oligotrof. – strugurii ursului Specie relict. Vaccinum uliginosum L. roşii lucitoare la maturitate cu gust acrişor-amărui. solzos.) Hull. căzătoare. la noi apare destul de rar. pe faţă de culoare verde-închis. cu puncte rare. roşii lucioase. roşietice sau albe. făinoase. 252. rotunzi. Arbust foarte scund. bace sferice. dulceaţă. şerbet. Fructele. – iarba neagră Specie indigenă cu areal foarte întins în Europa.Vaccinium vitis-idea L. nervuri proeminente. în regiunea de deal şi munte (de la 500 – 1900 m altitudine). Genul Calluna Sallisb. Asia şi America de Nord.

1-3 mm lungime. mici. poate coborâ până în gorunete. roz. – coacăză Răspândită în sud-estul Europei şi Asia Mică.) Reichenb. cu patru valve (fig. aproximativ 1 mm lungime (fig. Fructe capsule păroase. Arbust pitic. Frunze foarte mici.Specie silicicolă. până la 25 cm. localizată pe soluri podzolice. Bruckenthalia spiculifolia (Salib. argintii. prin butaşi (august). violet) sau frunze colorate (aurii. mezofilă. roşii. La noi apare în etajul subalpin. 253). Arbust pitic (1 m înălţime). sărace şi puternic acide. Specie de lumină. fructul capsulă sferică. Particularităţi de cultură: în grădini solul se amestecă cu turbă şi nisip şi deasupra se aşterne un strat de turbă de 2 – 3 cm. Înmulţire prin seminţe (toamna) în răsadniţe. în turbării. cu ramuri neflorifere. purpurii). liniar-lanceolate. persistente. aproximativ 5 mm în raceme spiciforme. în raceme spiciforme. Genul Bruckenthalia Reichenb. slab pubescente în verticile dese. 253). roz-violacee de tipul 4 cu corola campanulată. oligotermă. aciculare. Flori hermafrodite. flori mici. nisipoase. acoperindu-se unele pe altele. frunze mici. În parcuri şi grădini se folosesc numai cultivaruri sau specii decorative prin flori (albe. 275 . rar albe. Este valoros indicator al solurilor extrem oligotrofice. nu înţeleneşte terenul ca afinul. cu numeroase tulpini ascendente. roz-violacee. înfloreşte din iunie până în septembrie. Folosire: în masive de culoare sau asociate şi prelungesc decorul în perioada de iarnă. aşezate pe 4 rânduri.

tulpinile spre vârf arcuite. câte 4-5 la un loc. 1. la vârf obtuze sau acute. stau câte 35 la subsuoara frunzelor. butaşi. pentru că are multe tulpini spinoase. flexibili. folosită pentru garduri vii. cu spini proveniţi din transformarea lujerilor. în farmacie sau pentru fixarea taluzurilor. adesea spinoşi. Cultivata la noi în regiunile de câmpie şi coline.paulovnia 276 . Genul Lycium L. Genul Paulownia S. Juss. peţiol 1-2 cm. Paulownia tomentosa ( Thunb. pendente. Rezistă bine la geruri. creşte viguros pe soluri nisipoase (psamosoluri). la baza cuneate.ORDINUL TUBIFLORALES Familia SOLANACEAE A. roşii-portocalii. dar necesită multă căldură estivală şi sezon lung de vegetaţie. Familia SCROPHULARIACEAE Lindl. aproximativ 1 cm diametru.) . 2-6 cm lungime. lungi. unde a devenit subspontană. 254). Este o specie rustică. gust dulceag. creşte repede. corola din 5 petale răsfrânte . Lycium barbarum L. gărdurăriţă Specie exotică răspândită în Europa de sud-est şi Asia de Vest. Flori hermafrodite. Se utilizează în scop decorativ. Frunze lanceolat alungite. drajoni. Lujeri cenuşii gălbui.5 cm lungime. fistuloşi. otrăvitoare (fig. alterni.et Z. Fructe bace ovoide. Arbust de 3 m înălţime. Muguri mici. Se înmulţeşte prin seminţe. Faţă de sol are pretenţii modeste. înfloreşte din iunie până în septembrie. Drajonează şi se butăşeste. verzi-cenuşii pe dos. Are temperament de lumină. purpurii-liliachii. – cătina de garduri.L.

dar se refac viguros din lăstari. Familia BIGNONIACEAE A. pubescenţi. se pot dezvolta bine. verzi sau bruni-cenuşii cu lenticele albe. Muguri opuşi. pe faţă mai pubescente. Frunze foarte mari. obtuzi. zigomorfe. Se înmulţesc prin seminţe semănte imediat după recoltare şi prin butaşi de rădăcină în seră. la început intens pubescenţi. 20-30 cm lungime. cu peţioli de 10-20 cm lungime. cu margini întregi sau cu 3-5 lobi scurţi. pe dos mai tomentoase. se desfac în mai. înfloreşte abundent. Flori hermafrodite.catalpă Specie originară din America de Nord. la câmpie. violet deschis.) . globuloşi. la bază cordate. profunde. Puieţii pot fi distruşi până la nivelul solului. cu 2 valve şi multe seminţe aripate (fig. în panicule terminale. La noi este sensibilă la ger şi faţă de îngheţurile timpurii care duc la degerarea lujerilor nelignificaţi. exemplarele din sămânţă au la vârsta de 2 – 3 ani până la 5 – 6 m înălţime şi 10 cm diametru. Juss. cicatrice foarte mari. rotund-ovate. erecte. 255). originară din China. Catalpa bignonioides Walt. 277 . sezonul de vegetaţie lung. vârf acuminat.L. cu urme fasciculare dispuse în cerc. cultivată la noi în scop ornamental. campanulate. Fructifica la 5 ani. 3-4 cm lungime. 15-25 cm. Genul Catalpa Scop.Specie exotică. ovoide. (Bignonia catalpa L. cu creştere exceptional de rapidă (în anul I lăstarii ajung la 3 m înălţime şi diametru de 4 – 5 cm). Lujeri viguroşi. mici. Vegetează bine pe soluri fertile. Este un interesant arbore de parc. mari (5-6 cm lungime). cultivată la noi în parcuri şi grădini. Fructe capsule lemnoase. Arbore de 15 m înălţime. dealuri şi în regiuni premontane. se plantează izolat. uneori 50 cm. Are temperament de lumina. Dacă climatul estival este cald. în interior cu dungi gălbui. cu suficientă umiditate. mirositoare. fragili. sunt plantate la adapostul clădirilor. cu frunze mari. lat-ovate. cu flori violet deschis. afânate.

pe dos des şi moipubescente. câte 3 (rar 2). Are creştere rapidă în tinereţe. 10-20 cm lungime. dar este sensibilă la îngheţuri timpurii şi târzii. nelobate. Tulpina este mai dreaptă. Este o specie de lumină şi semiumbră. vârf prelungacumimnat. miros neplăcut. până la 15 m înălţime. Rezista relativ bine la geruri de iarnă. Flori în panicule. rezistă peste iarnă pe arbori (fig. dar mai putin decât Paulownia tomentosa. Rezistă bine la fum şi gaze. apar în iunie-iulie. nemirositoare. corola în interior cu linii violet-întunecat şi două dungi galbene. 15 cm lungime. – catalpă. caracteristic perniţă mai puţin proeminentă. 15 cm şi pereţi mai groşi (fig. 256). Fructe capsule pendente. puţin cordate. 256). cu numeroase lenticele. peţiol 10-15 cm lungime. Creşte bine în regiuni cu climat cald şi umed. proeminente. Are temperament de lumină. mari 5-6 cm lungime. în panicule terminale (15-20 cm lungime). înalt de 35 m şi diametru de peste 1m. pe faţă glabre. caracteristic 6-8 cm grosime. Catalpa speciosa Wander. Flori hermafrodite. Frunze mari. revene sau reavan-jilave. baza trunchiată sau slab cordată. înfloreşte prin mai-iunie. brun-cenuşii sau brun-roşcaţi. întreagă (uneori 2 lobi laterali mici). nu rezistă la secete excesive. Fruct: capsule 20-40 cm lungime. bruni. glabri. glabri. peşiol 10-15 cm lungime. cu creştere foarte rapidă. Arbore de mărimea a III – a. ovate. pe soluri aluvionare. Lujeri viguroşi. în interior cu pete purpurii şi dungi galbene. netezi. îngheţurile timpurii afectează lujerii. cu sezon lung de vegetaţie. catalpă mare Specie originară din America de Nord. albe. Arbore de mărimea I. suferă din cauza îngheţurilor mari din iarnă. Frunze 15-30 cm lungime sau mai mari. Cultivaruri deosebite sunt Aurea şi Nana. 20-40 cm lungime. subrotunde. pe dos pubescente. Suportă o anumită deficienţă de umiditatea din sol. cu diametru mai mare. se cultivă la noi pe alei şi în parcuri. Lujeri viguroşi. bine conformată.Din punct de vedere ecologic se dezvoltă bine în climat relativ călduros. cu urme fasciculare dispuse circular. verzi măslinii. 278 . Muguri verticilaţi. scurt acuminate. margine ondulată. mici. cicatrice foarte mari.

grupate în buchete terminale. muguri opuşi sau imperfect opuşi. cilindrice. cu frunze simple sau compuse. Liană agăţătoare. (Tecoma radicans A. Frunze opuse. corolă tubulară. tetragonal. Drajonează puternic. et Link. mai rar şosele. ca arbore de alei. eliptice. Folosire izolat. cu ajutorul cărora se fixează pe ziduri. mai rar arbuşti din zone temperate.) Seeman. de tipul 4. plantă extrem de decorativă. cei laterali globuloşi. Genul Campsis Lour. cel terminal mare. primăvara în sere. Cuprinde arbori şi arbuşti din zone temperate. portocalii. lujeri anuali viguroşi . frunze 279 . mari. Juss. flori mari. Ca specie ornamentală are o înflorire bogată. Fructul este o bacă.În staţiuni de luncă (Simeria) există exemplare de mărimea I sau a II – a. afectată de geruri. Catalpa speciosa şi pe străzi. serate şi pe dos păroase. drupă.mai mult sau mai puţin turtiţi în dreptul mugurilor. Genul Fraxinus L. capsulă sau samară. Înmulţire prin butaşi de rădăcină. în grupuri. 6-10 cm lungime.L. butaşi lignificaţi de lujeri anuali. caracteristică. rădăcini adventive. Flori complete tip 5. imparipenat-compuse. adaptabilă la diferite condiţii de climă şi sol. cu frunzele şi fructele decorative. prin butaşi de rădăcină. 8-12 cm (fig. Flori hermafrodite sau poligame. 257). târzie. cu tulpini de peste 10 m. Campsis radicans (L. rar 5. dar se reface din lăstari. grupate în raceme (spice sau cime). Cuprinde 65 de specii de arbori.trâmbiţă Specie exotică din America de Nord. Înmulţire: prin seminţe. la noi introdusă ornamental. 9-11 foliole cu 3-5 cm lungime.) . Fructe capsule alungite. ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES) Familia OLEACEAE Hoffmsgg.

cei terminali. cenuşie-verzuie. mai mari. afânate. turtiţi evident în dreptul mugurilor. cenuşii sau verzui. Înrădăcinarea se dezvoltă puternic lateral. (fig. În regiunile de munte pe versanţii calcaroşi. cu aripioara alungită. care îi dau înfăţişarea unei perii. de obicei apare diseminat în păduri de amestec. gălbuie sau uşor roşietică. fiind foarte bogată în rădăcini subţiri. pe soluri superficiale. aşa că pot fi surprinşi de îngheţurile târzii. globuloşi. ajungându-se astfel la înfurcirea tulpinii. Faţă de climă manifestă o adaptabilitate remarcabilă. Polimorfismul frasinilor duce la o accentuată polivalenţă ecologică. cenuşiu-deschis până la negricios. la un anumit nivel devine înfurcită. fructele – samare. flori poligame. caracteristică. la maturitate devine sensibil la umbrire (temperament de lumină). 40). cilindrică. la noi apare foarte rar în câmpie. în tinereţe – specie de umbră. intră în vegetaţie devreme. Fraxinus excelsior L. la vârste destul de mici se formează un ritidom mărunt crăpat. cei laterali sunt relativ mici. înaintea mugurilor laterali. rară. scheletice. de culoare neagră. Tulpina este dreaptă. poate suporta inundaţii de durată. hermafrodite sau dioice. frecvent la deal şi în regiunile montane (1400 m altitudine). rar formează arborete pure. Mugurii sunt opuşi sau imperfect opuşi. tetragonali. pe soluri fertile. 280 .. Scoarţa are caractere variabile. faţă de sol este relativ pretenţios. Frasin comun Răspândit în aproape întreaga Europă. mată. cu ramuri îndreptate în sus. Arbore înalt de 40 m înălţime şi diametru peste 1 m. luminoasă.imparipenat – compuse. – Frasin. Creşteri frumoase realizează în staţiuni de luncă. reavene – jilave până la umede. dar vegetează şi pe soluri cu mai puţină umiditate. glabri. se comportă ca specie relativ xerofită. nu acoperă bine solul. uneori din cauza pierderii lujerului terminal. Lujerii viguroşi. în tinereţe este netedă. Coroana este ovoidă. Are plasticitate faţă de lumină.

strâmbă. Fructele sunt samare cenuşii-gălbui. scheletice. la bază rotunjite sau brusc îngustate. subtermofil. Fraxinus excelsior var. uşor cuneate. Scoarţa este netedă. apreciat arbore ornamental şi de aliniament. cenuşie. Obtusata cu frunze obtuze la vârf. oblong-lanceolate sau eliptice. lujerii bruni. în staţiuni calde şi însorite. de 2-4 cm lungime şi 4-6 mm lăţime. La noi. care se încălzesc puternic. se dezvoltă mai mult sistemul radicular. include subspecii. În primii ani are creştere mai înceată. mai ales de-a lungul nervurilor. 281 . La altitudini mari creşte pe versanţii însoriţi. cu substrate calcaroase. Florile poligame. Fraxinus excelsior var. longevitatea 200 ani. 258). cu 2-3 stamine. Fraxinus excelsior var. lipsite de învelişuri florale. apare în Banat (Valea Cernei. ulterior creşterile în înălţime ating la 30 – 40 ani maxim-ul. Fraxinus excelsior var.Acuminata cu frunze ascuţite. din muguri laterali. sunt sesile. Pendula Fraxinus excelsior var. Lăstăreşte bine. emarginate sau mai rar acute. acuminate. cenuşii sau bruni-gălbui. la început erecte. 40). rar hermafrodite. Frasinul este adaptabil în staţiuni variate. pe dos păroase. până la 40 cm lungime. – Mojdrean Areal mult mai restrâns. Monophylla . la vârf trunchiate. Este exigent faţă de caldură. au culoare violacee şi sunt grupate în panicule. dar deseori se întâlneşte sub formă arbustivă. Specie polimorfă. mai puţin turtiţi sau neturtiţi în dreptul mugurilor. apar înaintea frunzelor.cu lungimea de 4-14 cm. la Cazane). au 7-11 foliole. apoi pendente. forme. Diversifolia Fraxinus excelsior var. limita nordică trece prin Romania.frunze. răspândit în Sudul Europei şi Asiei Mici. Tulpina este scurtă. cu aripioara decurentă până la bază (fig. neregulat ramificată. Aurea cu frunze si lujeri gălbui. pe soluri acide. mărunt serate. mai ales la deal. alcaline. Arbore de dimensiuni mai reduse decât frasinul. varietăţi. în zona Mediteranei. atinge cel mult 12-14 m înălţime.Frunzele mari. Fraxinus ornus L. dintate sau trilobate. urmărind linia Carpaţilor Meridionali (fig. imparipenat-compuse. ovat-lanceolate.

fin tomentoşi. în Delta Dunării. liniare. Frunzele. deosebişi de cei ai frasinului prin culoarea lor cenuşie. brusc acuminate. lung acuminate şi la bază cuneate. Fraxinus angustifolia Vahl. dar numai cu 5-9 foliole. au aripa de lungimea nuculei întinzându-se până la jumătatea seminţei. mezohigrofită – higrofită. nucula bombată.frasin pufos Specie indigenă. bogate. în Romania şi Bulgaria. cu dinţi rari. Florile sunt hermafrodite. eutrofă. Creşte în staţiuni umede. îngust-lanceolate. cu periant dublu. Fructele sunt samare. cu antere brune-roşcate. albe-gălbui de 7-15 mm lungime. Non Koehne) . ovate sau eliptice (cea terminală obovată). de 2-4 cm. corola având patru petale înguste. rar obtuze. 259). Fraxinus pallisae Wilmott (Fr. mari de 7-12 cm lungime. anual şi abundent. îngust-oblongi. Specie mezotrofă. ovat-lanceolate. Florile sunt nude. adânci. poartă la bază caliciu persistent (fig.) – Frasin de câmp Specie indigenă originară din Sudul. eutrof. fin serate sau crenat-serate. La noi se cultiva mai ales în scop ameliorativ. Atinge până la 25 m înălţime. obişnuit cu 5-9 foliole. (Fr. 260). Lujerii sunt glabri şi mugurii bruni-închis (nu negri). cu areal restrâns.Mugurii globuloşi. plăcut mirositoare şi foarte decorative. higrofit. Este mezofit. ascuţiţi şi recurbaţi la vârf. niciodată emarginate (fig. holotricha Auct. acut serate sau dinţate. la noi apare la câmpie şi deal. pe tip patru. la vârf trunchiată sau emarginată. de 15-20 cm lungime. prin luna mai. apar după înfrunzire. sunt înguste. în sud-estul Europei. Fructele sunt samare. pe soluri supuse uscăciunii. oxycarpa Willd. în panicule terminale. brune. sunt imparipenat-compuse. Fructifică de timpuriu. Centrul Europei şi Nordul Africii. pe terenuri degradate. de 3-4 cm lungime. pe coaste însorite. Apare în Asia Mică. Frunzele. în lunci. zăvoaie. pe dos ruginiu-pubescente pe nervura principală. 282 . sunt la vârf ascuţite.

Fructele sunt samare. lujerii tineri verzi-întunecat sau bruni. aripa îngust-spatulată. Fraxinus americana L. au sămânţa îngust-tubulară. pe dos albicioase.frasin pufos de deal. Murray) . suferă mai puţin la îngheţuri. Frunzele au 5-9 foliole peţiolate de 5-12 mm. uneori prevăzut cu peri disperşi. subtermofil. cele femele sunt prevăzute cu caliciu mare. mugurii bruni sau bruni-închis. gălbuie. glabri. Fraxinus coriariaefolia Scheele. 261). Arbore până la 20 m înălţime. lungi de 6-15 cm. în formă de cupă. Specie tipică de lunci şi zăvoaie. coriariaefolia (Scheele) E. samare obovat-lanceolate (fig. ca şi rahisul.Arbore de până la 20 m înălţime. nude. sunt ovat-lanceolate. întâlnită la câmpie şi coline. Element mezoxerofit. Două săptămâni mai târziu decât la frasin. Arbore de până la 40 m înălţime cu scoarţa de culoare cenuşie-deschis. cei de doi ani cenuşii şi mugurii bruni-întunecat. (F. de 3-5 cm lungime. Prezintă muguri de culoare brună pânî la brunînchis. aşezate în panicule şi lipsite de corolă. pubescenţi. – Frasin american Specie exotică originară din America de Nord. la vârf rotunjită şi uneori ştirbită. glabri până la păroşi. Fructe. florile sunt nude. mucron persistent. Frunzele de 10-25 cm lungime cu 5-11 foliole lanceolate. lucitori. cele mascule au caliciu mic. mai rezistentă la inundaţii decât frasinul comun. cu vârful prelung ascuţit sau îngustat-rotunjit. Apar înaintea înfrunzirii. Fructele samare. Florile sunt poligame. întregi sau puţin dinţate spre vârf. la noi introdusă mai mult în parcuri. 260). de 3-5 (8) cm lungime. cu lujerii evident cenuşii-pubescenţi. Fructifică de timpuriu. apar cu cca. cu patru lacinii. Frunze cu foliole pubescente mai ales pe dos. intră târziu în vegetaţie. anual. 283 . Florile sunt unisexuat-dioice. excelsior ssp. glabri. pe ambele feţe evident pubescente. Se cultivă ca arbore de aliniament. 262). glabre sau slab păroase în lungul nervurilor. cu patru diviziuni. frasin caucazian Origine pontică – caucaziană. cuprinde cel mult treimea superioară a seminţei şi păstrează la bază urmele caliciului persistent (fig. nu au la bază resturile caliciului(fig.

de 7-14 cm. primăvara. în sol fertil şi reavăn. Arbore de cel mult 20 m înălţime. ca portaltoi Fraxinis excelsior şi Fraxinus ornus. pe dos cenuşii-păroase. cu altoaie de 10 – 15 cm lungime.) – Frasin de Pensilvania Specie exotică din America de Nord. cu 5-9 foliole peţiolate şi rahisul brăzdat în lung şi păros. pentru semănatul de primăvara. pubescente. Viridis. (F. pubescens Lam. semănatul se face cât mai curând după recoltare. Frunzele de 10-40 cm lungime. la vârf este rotunjită sau scurt mucronată şi cu caliciu persistent (263). Înmulţire: prin seminte. Suportă foarte bine radiaţia calorică a pavajelor şi rezistă destul de bine la gaze. gheaţă sau nisip (0 – 50 C). Lanceolata sin. mai ales în lungul nervurilor. (F. în teren. apetale.) frasin verde Specia cea mai puţin exigentă. Fructele sunt samare.Fraxinus pennsylvanica Marsh. la noi este mai bine cunoscută: Fraxinus pennsylvanica var. Introducere: în masive. Butăşirea se face greu. Prin altoire varietăţile rare sau ornamentale. Florile dioice. înainte de intrarea în vegetaţie. suportă satisfacător inundaţiile şi se foloseşte şi în culturi ornamentale. la maturitate pe faşă glabre. au aripioara decurentă până spre baza seminţei. verzi-deschis. în aer liber. sunt dispuse în panicule dese. cu hormoni şi ceaţă artificială. pubescenţi. cu tulpini cu creşteri neregulate. în aliniamente sau solitari. rezistă cel mai bine la geruri şi secetă. Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi. de 3-6 cm lungime. sămânţa se stratifică o lună în zăpadă. sub scoarţă. foliolele ovat-alungite. grupuri. mugurii bruni-deschis. 284 . cu caliciul redus. cu marginea întreagă sau slab dinţată.

cu numeroşi solzi muchiaţi. apare spontan în Banat. Syringa vulgaris cv. sunt capsule elipsoidale. în panicule dese. Syringa vulgaris cv. Syringa vulgaris cv. Înfloreşte în luna mai . lungi de 10-20 cm. rezistă bine la geruri şi secetă. Buffon– flori mov. acuminate. forme horticole. Frunzele de 6-12 cm lungime. cu aripioară îngustă marginală (fig. în Oltenia. în Munţii Cernei. verzi-închise. Plena – flori duble. Syringa vulgaris cv. 285 . depărtaţi de lujer. albăstrui. 1-1. Marengo– flori mov. Pasteur – flori purpurii închis. acuminate. sunt ovat-cordiforme. scheletice. pe coaste pietroase.5 cm lungime. tubul corolei este scurt. creşte şi pe soluri superficiale. Purpurea – flori în panicule dese. Syringa vulgaris CV. slab acide. lat-ovoizi. roşii – purpurii. Mugurii opuşi. Scoarţa este cenuşie. Are temperament de lumină. Preferă soluri bogate. se desfac în două valve. Specie termofilă. 264). Jan Van Tol– flori albe. lila. – Liliac Specie indigenă. rareori mai mult (6-8 m). Drajonează puternic. din regiunile de dealuri şi montane. Syringa vulgaris cv. până la 1 cm. măslinii. glabri. Florile liliachii. lujerii viguroşi. pe stâncării calcaroase. Dobrogea. Syringa vulgaris L. Arbust de 3-4 m înălţime. Primros– flori galbene. cu lobii divergenţi. Include o serie de varietăţi. de cca. peste 800 cu flori simple: Syringa vulgaris var. plăcut mirositoare. areal sud-est european şi vest asiatic.Genul Syringa L. cu tulpina care se ramifică aproape de bază. la vârf cu doi muguri. Charles Joly– flori duble. se butăşeşte uşor. cu peţiolul de 2-3 cm lungime. purpurii. Syringa vulgaris cv. seminţele sunt brune. Katherin Havermayer– mov purpurii. Fructele. Syringa vulgaris cv. lăstăreşte viguros. şi 6-10 cm lăţime.

286 . cu un singur mugur terminal. 2 ani rămân pe loc. înfloreşte în iunie. cu marginea scurt-cicliată. lobii erect-divergenţi. pe dos albiciosglaucescente şi uneori. în grupuri. Specie exotică. la marginea masivelor de arbori. se seamănă primăvara. peţiolul este scurt de 1 cm. frunze oblong-lanceolate. dar datorită rarităţii şi caracterului de cvasi-endemism. iar lujerii tineri păroşi. vestul Someşului Cald şi vestul Arieşului. Syringa josikaea Jacq. garduri vii libere. sunt aşezate în panicule mici şi înguste. ascendente. Syringa reflexa Schneid. Introducere în spaţiile verzi: solitar. Frunzele sunt eliptic-oblongi. este indicată în împădurirea versanţilor scheletici. Arbust de până la 4 m înălţime. calcaroşi din zone secetoase şi în perdelele para-zăpezi. originară din China. tubul corolei de 1-1. Ca aspect decorativ este inferior speciei Syringa vulgaris. întrerupte şi cu flori puţin numeroase. pe dos verzi – cenuşii. după stratificare de 2 – 3 săptămâni. tot de 6-12 cm lungime (ca şi la liliac) însă la bază rotunjite sau brusc îngustate. Rezistent la ger şi poluanţi atmosferici. datorită înrădăcinării trasante şi capacităţii de drajonare. rar păroase. în văi montane. de la câmpie până în zone montane joase şi mijlocii. Înmulţire: prin seminţe. Importanţa ornamentală deosebită. Puieţii cresc încet. – liliac transilvănean Specie indigenă cu areal limitat la o serie de staţiuni din Transilvania (Munţii Apuseni). paniculele se recoltează toamna.5 cm lungime. flori roz-închis cu interior alb. Tulpinile au ramurile mai groase. se instalează în staţiuni cu umiditate mare în aer şi sol. merită să fie ocrotit ca monument al naturii. păroase. se introduce în parcuri şi grădini. Florile mai slab mirositoare.Specia. 3 – 4 m înălţime. lujeri cenuşii. până la 1000 m altitudine. de culoare purpurie-violacee. în Polonia şi Ucraina. pe nervuri.

verzi. Genul Ligustrum L. rămân pe lujeri şi peste iarnă (fig. 265). Florile hermafrodite. suportă poluarea. pe tipul patru. mai frecvent pe butaşi înrădăcinaţi. cu scoarţa cenuşie-brună. Suportă umbrirea în tinereţe. sunt dispuse în panicule terminale. alungit-ovate până la lanceolate. cu lenticele evidente spre bază. ce prin strivire lasă un miros neplăcut. uneori rămân verzi şi în timpul iernii. ovoconici. neplăcut mirositoare. Fructele. cu vârful brun. Frunzele. 287 . suportă tunderea. afânate. Africa de Nord şi Asia Mică. creşte bine pe soluri diferite. de 3-6 (10) cm lungime. sunt întregi.Prin altoire. Ligustrum vulgare L. este unul din cei mai comuni arbuşti de la noi. în zonele de deal şi câmpie. cu înrădăcinare superficială şi numeroase ramificaţii fine. îl structurează cu rădăcinile sale bogate. cenuşii. Ligustrum vulgare cv. cu solzi desfăcuţi. alipiţi de lujer. lucitoare cu 1-4 seminţe elipsoidale. piramidale. de 6-8 mm diametru. aerisite. mugurii imperfect opuşi sau opuşi. cu corola infundibulbiformă. se poate altoi în oculaţie (iulie). bace globuloase. la plantele altoite pe Syringa vulgaris se înlătura drajonii. erecte. Arbust de până la 4 m înălţime. Prin marcotaj. pentru a nu drajona se altoieşte pe lemn câinesc. Prezintă amplitudine ecologică mare. Lujerii sunt subţiri. – lemn câinesc Originar din Europa. Acoperă bine solul. Se înmulţeşte uşor prin drajoni. Particularităţi de cultură: după înflorire se taie inflorescenţele. marcote şi butaşi. rezistă la ger şi secetă. Atrovirens– frunze mai închise cu uşor luciu metalic. fin păroşi. plantele altoite se vor tăia scurt în anul II după plantare. de culoare albă. se dezvoltă bine în teren descoperit. negre. Tulpina este ramificată de la bază. lungi de 6-8 cm. lăstarii noi se marcotează prin musuroire pe timp cald.

Fructele sunt capsule aspre. Lodense – frunze mai mici. în patru muchii. globulare sau umbeliforme. Prin tundere se obţin tufe dese. preferă soluri uşoare. de cca. se păstrează până în mai. Frunzele. cu lenticele numeroase. Ligustrum ovalifolium cv. ajunge până la 5 m înălţime. Ligustrum vulgare. Fortunei – arbust foarte viguros cu ramuri lung arcuite. albe-gălbui. îmbrăcaţi în frunze eliptic-alungite. Florile. acute şi serate. Înmulţire: prin seminţe. caracteristic fistuloşi. Se dezvoltă bine la soare şi la semiumbră. 288 . cu reversul verde-gălbui. anul doi. Lujerii sunt galbeni-verzui-roşcaţi. Lăstarii sunt drepţi. se stratifică până în noiembrie. Fructele sunt bace negre. caduce sau sempervirescente. ovoide. până la pendente. câte 1-3(6). în parte trifoliate sau trifidate. se extrag prin macerare. fertile. apar în iunie. are ramurile şi tulpinile arcuite. Ligustrum ovalifolium cv. pendente. Arbust. de până la 1. verzi-închis.) Vahl. revene.Ligustrum vulgare cv. cu nuanţe aurii şi cu stamine mai lungi decât pistilul. de 3-7 cm. lucioase. înaintea înfrunzirii. Aureum – frunze galbene. –lemn câinesc Arbust cu frunze semipersistente sau căzătoare. Specie exotică din Asia. toamna cu nuante de bronz. cu măduva întreagă numai la noduri. de 6-10 cm lungime. 266). Forsythia suspensa var. galbene. Ligustrum ovalifolium Hassk. sunt oblong-ovate. Rezistă bine la ger. Argenteo-Marginatum– frunze cu marginea albicioasă. mari. grupate în panicule dese de 5-10 cm. proeminente. flori cu corola larg deschisă. Are creştere erectă. cultivat ca gard viu din câmpie până în regiunea montană. 1 cm lungime (fig. Genul Forsythia Vahl. Florile sunt mici. s-a adaptat bine la condiţiile climatice de la noi. în parte întregi. apar foarte devreme primăvara. Forsythia suspensa (Thunb. Prin butaşi în sezon şi în timpul repausului vegetativ.50 m înălţime.

albe. între noduri măduva fiind lamelară sau lipsind complet. au nuanţe verzui şi cu stamine mai scurte decât stilul. Folosire: înfloresc foarte devreme bogat şi frumos. se introduc ca plante izolate. muchiate. flori foarte mici. Cuprinde aproximativ 20 de specii de arbuşti şi arbori mici. mari. Arbust. 1 cm lungime (fig. fructe – drupe baciforme. grupuri sau garduri vii.Forsythia viridissima Lindl. Florile câte 1-3 galbene deschis. importanţă similară cu a speciei precedente. înfloreşte cu 8 – 10 zile mai repede decât celelalte specii. Specie exotică din China. frecvent cei terminali avortaţi. Forsythia x intermedia Zbl. cu înălţimi de 2-3 m şi ramuri erecte. lujeri cu măduva groasă. întâlnit foarte frecvent. Particularităţi de cultură: tăieri dupa înflorire. Capsula este netedă. Înmulţire: prin butaşi lignificati. se taie ramurile bătrâne. are tulpinile şi ramurile verzi-măslinii. de cca. muguri opuşi. Este un hibrid. ORDINUL RUBIALES Familia CAPRIFOLIACEAE A.5 m înălţime. imparipenat – compuse sau întregi. de 8-14 cm lungime. frunze opuse. 1. suspensa x viridissima). scurt-mucronată. cu măduva lamelar întreruptă pe întreaga lungime. serat-dinţate numai în partea superioară. flori hermafrodite. mai mică. Juss. aproape lanceolate. 267). 289 . împreună cu speciile de bază. caracterizat prin măduvă la noduri. nu se intervine prea puternic pentru a nu favoriza dezvoltarea lăstarilor lacomi. numeroase.L. Frunzele sunt îngust-eliptice. nu se lignifică la vârf. mici. Forsythia ovata Nakai Specie exotică originară din Coreea. (F. Genul Sambucus L.

ritidom format de timpuriu. pe dos dispers păroase în lungul nervurilor şi neplăcut mirositoare. verzi-cenuşii sau verzi-gălbui. deoarece lujerii nu se lignifică complet. afânate. cu 5-7 foliole eliptice până la ovat-lanceolate.Sambucus nigra L. caracteristică. Frunzele imparipenat-compuse. Înlocuieşte socul la altitudini mari. vegetează viguros în plină lumină. Asia de Nord şi America de Nord. urcă până în regiunea subalpină. Soc negru Specie răspândită în Europa. pe soluri fertile. mari. la deal. La noi comuna în câmpie. globulară. ovoid-ascuţiţi. Este exigentă faţă de climă şi sol. creşte bine în regiunile calde. Lujerii groşi. terminale. Mugurii ovoid-globuloşi. litiera se descompune foarte rapid. Frunzele. negricioase. ameliorează solul. cu măduva brună-roşcată. de 2-4(5) m înălţime. spongioasă. cenuşiu. până la vârf. Are temperament de semiumbră. se butăşeşte uşor. depărtaţi de lujer. cu lujerii bruni-verzui. Soc de munte Specie originară din Europa. solzii cad de timpuriu şi lasă să se vadă frunzişoarele. sunt plăcut şi puternic mirositoare. profunde. au 5-7 foliole eliptice. are tulpina neregulat ramificată. sunt mai mici. nu rezistă la umbrire puternică. gălbui- 290 . au lenticele proeminente şi măduva largă. Lăstareste bine. Rezistă bine la ger. de 12-20 cm diametru. adânc serate. sferice. rareori de dimensiuni arborescente (maximum 10 m înălţime). cu marginile neregulat ascuţit-serate. suberos. este destul de deasă. – Soc roşu. cu 3(5) sâmburi turtiţi (fig. la bază cu 2-4 solzi. până în regiunile montane inferioare. mai înguste şi mai lung acuminate decât la socul comun. aşezate în cime umbeliforme. Sambucus racemosa L. apar prin mai-iunie. Fructele drupe baciforme. de 4-12 cm lungime. au numeroşi solzi. Mugurii sunt opuşi. Africa de Nord. Florile albe. deseori cei terminali sunt avortaţi. Florile. Coroana extinsă lateral. depărtaţi de lujer. Arbust tufos. de culoare albă-gălbuie. de 6-8 mm diametru. bogate în humus. 268). des pe soluri scheletice este o specie de semiumbră. – Soc comun. De regulă arbust. Este o preţioasa specie de subarboret. bogate. Asia.

fiind foarte decorative (269). – dârmox Specie indigenă. aspru-pubescente pe faţă şi abundent stelat-tomentoase. cordiforme. de 1-3 (5) m înălţime. Viburnum lantana L. sunt la început verzi apoi roşii. cu frunze căzătoare sau persistente. albe sau palid-rozee. Fructele. apar mai devreme. calcaroase. flori hermafrodite. Fructele. globuloase. prin aprilie-mai. acoperiţi. aşezate în cime umbeliforme. iar la maturitate negre-strălucitoare (fig. 5 mm diametru. drupe. pe dos. drupe baciforme. foarte flexibili. de formă ovodă-turtită. cei foliari formaţi din două frunzuliţe alungite. Arbust tufos. de cca. 270). scheletice. între doi muguri foliari. dese. Africa de Nord. America de Nord. rezistă la secetă. Plumosa Aurea– mic (1 m). terminale. Reprezentat prin aproximativ 150 de specii de arbuşti din Europa. frecventă la noi din silvostepă până în regiunile montane. de 5-12 cm lungime. nuzi. Sambucus racemosa divizate si aurii. originară din Europa şi vestul Asiei. izolat şi în grupuri şi în alcătuirea masivelor. turtiţi. Florile. Înmultire prin butaşi lignificaţi. încreţite. ca şi întreaga plantă cu o pâslă gălbuie. de peri stelaţi. cime umbeliforme. înainte sau odată cu frunzele. dispuse în panicule ovoidale. de culoare cenuşie. drepţi. 291 . Frunzele mari. produce constant din baza tulpinii lăstari robuşti. plasaţi la vârful lujerilor. opuse. cv. Vegetează des pe soluri uscate. complete. Introdus ca arbust ornamental. sunt ovate sau alungit-ovate. cu culoarea roşie. cei floriferi circulari. Mugurii sunt opuşi. stelat-pubescente de-a lungul axului inflorescenţelor şi pedicelilor. Asia. mărunt dinţate. cu frunze fin Genul Viburnum L. revene. de 6-10 cm diametru.verzui.

cenuşii. au poziţie pendentă şi aspect rugos. –călin Specie originară din Europa. Fructele drupe. formează inflorescenţe mari. iar cele marginale mult mai mari. cu corola albă. de 5-10 cm diametru. de 1-2 cm lungime. cenuşii sau gălbui-ruginii. Înfloresc în mai-iunie. 3-5 lobate. erect. roşietici. Arbust viguros. 292 . Are cerinţe mari faţă de umiditatea solului. inegal divizată. Peţiolii. aplatizate. fertile. iar pe faţa inferioară sunt puternic tomentoase. dense. alipiţi de lujeri. toamna frunzele capătă culoare roşietică. de 15-25 mm lăţime. Asia. ovoizi. cele de pe lujerii scurţi. terminale (10-20 cm în diametru). cele de pe lujerii lungi şi lăstari. Mugurii sunt opuşi. Viburnum rhytidophyllum Hemsl. devin apoi negre. slab dinţaţi. până la 3 m înălţime.Viburnum opulus L. Florile albe-gălbui.arbust viguros. aproape de limb cu patru glande proeminente. de la câmpie până în munţi. Frunzele verzi-închis. sterile. lungi. Fructele roşii la început. Arbust înalt de 2-5 m cu lujeri fragili. lanceolate. cu ramuri tomentoase. rotunjite la bază. glabri-lucitori care din cauza îngheţurilor. cărnoase. Florile sunt complete. 271). roşii (fig. erect. Frunzele sunt lat-ovate. Specie originară din China. specie sensibilă la afide. Florile din mijlocul inflorescenţei sunt mai mici. multiflore. au lobii acuminaţi. de 4-12 cm lungime. au lobi scurţi şi adânc dinţaţi. au de regulă vârful uscat. sunt canaliculaţi. foarte decorativă. cu faţa externă bombată. trunchiate la bază. cu frunziş persistent. groase. înalt până la 3 m. Viburnum opulus var. la noi apare frecvent prin pădure. de 8-18 cm. Roseum– frunze roz. terminale. cu un singur solz aparent.

înfloreşte odată cu înfrunzirea (aprilie . Genul Lonicera L. înflorescente aproape globuloase. lujerii mai bătrâni sunt acoperiţi cu o pieliţă ce se exfoliază. rotundifolium – frunze mai rotunde. verziînchis. des 2 – 4 suprapusi. Prin altiore. flori mai mari.Viburnum carlesii Hemsl. Viburnum plicatum Thunb. Muguri opusi. Frunze cu marginea întreagă. 293 . cu frunze lat-eliptice şi păroase. primavara. Prin butaşi lignificati (Viburnum rythidophillum) si semilignificati (Viburnum opulus). Viburnum plicatum var. Dacă se recoltează mature. sterile. grupate în cime globuloase. fructul este bacă. Toamna se coloreaz în roşu-închis până la brun-violet. de 2 – 3 m înălţime. varietaţile şi prin marcotaj. Folosire: izolat. Cuprinde aproximativ 120 de specii de arbuşti erecti sau căţărători. înfloreste în mai – iunie. . pe dos cu nervuri roşii. după recoltarea în pârgă (iulie). flori roz deschis. suferă de îngheţuri.mai). Specie din China şi Japonia. înfloreşte cu 2 săptămâni mai repede decât Viburnum plicatum. flori aşezate obişnuit câte 2 pe un peduncul comun. Arbust originar din Coreea. Înmultire: prin seminţe direct în teren. pe dos cu peri stelaţi. are nevoie de climă mai blândă. depărtaţi de lujer. trebuie protejat iarna. seminţele se stratifică 2 ani. emană miros frumos. Viburnum opulus la marginea masivelor. Arbust de 1 m înălţime. pe tot Globul.flori albe. frunze eliptic – ovate. fiecare pereche de flori are 2 bractei şi 4 bracteole (concrescute). în grupuri.

pe soluri scheletice. puţin concrescute la bază. mugurii bruni-negricioşi. pe tip cinci. depărtaţi de lujer. Fructele sunt bace negre. fistuloşi. Rezista bine la secetă. alungiţi. Fructele sunt bace. la vârf obtuze sau acute. Arbust de până la 2-3 m înălţime. verzi-cenuşii. Florile roşietice. ciliaţi. în regiunea muntoasă şi subalpină. puţin striaţi şi măduva plină. stau câte două pe pedunculi glabri. are lujerii glabrii. pe langă pâraie. sunt aşezate pe un peduncul comun. sunt eliptice sau ovatlanceolate. pe dos mai palide şi des pubescente. cenuşii. câte două la subsuoara frunzelor. Lujerii cenuşii. 294 . Arbust. Este o specie semiombrofilă.Lonicera nigra L. cu marginea întreagă. pe faţă dispers-pubescente. la exterior pubescentă. la noi la dealuri înalte şi la munte. 272). foarte depărtaşi de lujer (aproape perpediculari) cu numeroşi solzi cenuşii. – loniceră Specie europeană şi asiatică. până la 2m înălţime. cultivată la noi prin parcuri în toate regiunile ţării. cu solzii lung-acuminaţi. conici. specie heliofilă. în cinci colţuri. de 3-4 cm. – Caprifoi Specie indigenă din Europa şi Asia. apar prin mai. iunie. cu amplitudine ecologică mare. acuşi. afânate. roşii-întunecate (fig. cu tulpini drepte. pe dos verde-pal şi păroase cel mult pe nervura mediană. poate vegeta pe soluri pseudogleizate. Frunzele de 4-7 cm lungime. Lonicera xylosteum L. acoperă destul de slab solul. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. – Caprifoi tătărăsc Specie exotică din Asia. se coc prin septembrie (fig. ovo-conici. pe sărături. subţiri. Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate. de 3-6 cm lungime. la noi mai ales în nordul ţării. mugurii opuşi. preferă soluri calcaroase. suportă umbrire uşoară. la bază cu un tub scurt. Specie puţin pretentioasă faţă de sol. 272). ger şi fum. de 1-2 cm lungime. scheletice. Lonicera tatarica L. ramificate. şi au corolă albă sau gălbui-roşieatică. Florile.

de 1. câte 2. fructe negre – globuloase.Este un arbust. cu 4-8 solzi glandulos-ciliaţi. glabre. plăcut mirositoare. pe soluri revene. câte şase în verticile. cu bractei roşii persistente. În parcuri se mai cultivă: Lonicera lebebourii Esch. cu solzi bruni. Frunzele. Arbust ornamental prin coloritul frumos şi variat al florilor. însoţite de un involucru bazal din 4 bractei roşii. cultivat din silvostepă până la dealurile înalte. glabri. bruni-cenuşii. apar prin mai. Fructele roşii-portocalii. flori bicolore. sesile. corole galben – roşcate. sunt ovat-lanceolate. lat-eliptice. albe-gălbui sau roşietice. frunze tari şi pubescente. de 4-10 cm lungime. – Caprifoi Specie exotică. lujeri lungi. Frunzele. pe dos verzi-mat. Arbust căţărător. cu lujerii uşor muchiaţi. 273). înalt până la 3 m. ultimele 2-4 perechi de frunze dinspre vârful lujerilor sunt concrescute (conate). arbust până la 2 m înălţime. Înfloreşte abundent în mai-iunie. cu lujerii rotunzi. Lonicera caprifolium L. de 3-6 cm lungime. de 4-5 cm. în Banat. şi cu corola lungă. pe pedunculi de 1. se coc în iulie ( fig. Florile în perechi. 295 . pe dos glaucescente sau verde-deschis. glabri-lucitori. sunt pe faţă verzi-închis. creşte bine în staţiuni însorite. sunt aşezate la subsuoara frunzelor. puţin lucitoare. rezistă bine la ger. fistuloşi şi mugurii solitari. roz sau albe. originară din Europa de Sud. bruni-gălbui. 273).52 cm lungime. scurt-conici. este o specie subspontană. Asia de Vest şi Africa de Nord.5-2 cm lungime. îngustate treptat spre vârf. bruni-gălbui. fistuloşi.roşii sau galbene-portocalii. glabre. se formează din iulie până toamna (fig. Florile. lung-ascuţiţi. suprapuşi câte doi. Fructele bace. Originară din California.

lucioase. uscate. în fascicule axilare şi spice terminale. 296 . opuşi. Arbust sub formă de tufă. frunze mici (12 – 25 mm). purpurii – violete. pe dos verzi-deschis. recoltaţi timpuriu şi prin butaşi verzi. în grupuri. pe tip patru. (S. Înmulţire: prin butaşi lignificaţi. până la 1 m (80 cm). Drajonează abundent. Înmulţire: butaşi lignificaţi. Glabri. Symphoricarpus orbiculatus Mnch. lăstari păroşi. Folosire: grupuri. Originară din China. revene.6 cm). cu cicatricea mică. care are până la 1 m îălţime. Symphoricarpus rivularis Suksd. cu diametru de 1 cm. cultivată frecvent la noi în garduri vii. din iunie până în septembrie. albus Auct. 274). având o urmă fasciculară. fructe – bace globuloase. Fructele bace sferice. Genul Symphoricarpus L. în parcurile din regiunile de câmpie până la munte. albe. flori mici albe. verzi-închise pe faţă. cu lujerii subţiri. de 0. dispuse în spice terminale. Florile sunt mici (0. Înfloreşte toată vara. sărăturoase. pe cele compacte. Este nepretenţioasă faţă de climă şi sol. garduri vii. mai mult sau mai puţin fistuloşi. rămân pe lujer şi în timpul iernii. cate 2. se menţin peste iarnă. sferice. lanceolate. rezistă la fum şi gaze. creşte bine pe soluri afânate. pe dos pubescente. urmuz Specie exotică originară din Canada.Lonicera pileata Oliv. de 2-5 cm lungime. garduri vii libere sau tunse. mugurii mici. calcaroase. cenuşii. Frunzele variabile ca formă. lujeri foarte subţiri.5 cm. uneori câte trei colaterali. sunt eliptice. arbust de 1 – 2 m înălţime. roşii. fructe mici. Non (L. masive.) Blake) – cîrmîz. frunze lat-eliptice. întregi sau neregulat lobate. Originar din America de Nord. albe-roz. fiind foarte decorative (fig. pubescente pe dos. Folosire: izolat. masive. roşii. circulare.

Ruscus aculeatus L. albe-verzui. Tulcea. foarte mici. Are importanţă exclusivă ca element floristic rar. Tulpina este verde. ocrotit ca monument al naturii. 0. verzui sau violete. Constanta.ghimpe Specie indigenă de climat atlantic – mediteranean. ţepoase. pe soluri calcaroase. Pe dealurile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei apare ca subarboret în pădurile de stejar sau fagete. Bihor). Subarbust sempervirescent. acuminate. cu fibre radicelare foarte lungi. cele mascule au trei stamine cu filamente concrescute.ORDINUL LILIALES Familia LILIACEAE Dumort. se păstrează şi peste iarnă. la câmpie şi silvostepă (Dolj. 1 cm diametru. Ramurile lăţite.5 diametru. Ilfov. numite filocladii. cele femele. Genul Ruscus L. slab acide. de culoare verde-închis. de cca. Florile unisexuat-dioice. roşii de cca.5 cm sesile. Mehedinti. Bacau. şi flexibilă. rigide. La noi apare sporadic în sudul ţării. specie temofilă. . lungi de 1-3. cu înălţimi până la 60 cm. ramificată. comprimate. Frunzele. striată. groase. sunt solzoase şi greu vizibile. Fructele bace globulare. prezintă rizomi oblici. sunt eliptic-lanceolate sau ovate. sunt aşezate câte 1-2 către mijlocul feţei superioare a filocladiilor. 297 . cărnoase. originară din sudul şi vestul Europei. la subsuoara unei bractee mici.

– ghimpe Originar din Europa meridionala. cu filocladii eliptice mai mari. Subarbust de talie redusă.Ruscus hypoglossum L. pieloase. la vârf nespinoase şi flori mici. izolat. Are semnificaţie naturalistă similară cu Ruscus aculeatus Folosire: în locuri adăpostite şi umbrite. în parcuri. Transilvania şi Dobrogea. albe-verzui. la noi sporadic în regiunile de câmpie şi în părţile joase ale munţilor din Banat. Înmulţire prin seminţe stratificate până primăvara. de 7-12 cm lungime. Oltenia. . cel mult 30 cm înălţime.

1971 – Cercetări ecologice din Podişul Babadag. 11. Bucureşti 6. Agrosilvivă. Hulea. C. Gh. V. Universitatea Transilvania Braşov.5. 16. 2004 – Dendrologie. Academia R. Bândiu. Ed.. Ed. vol. 12-Auflage... 1996 – Silvicultură. 1974 – Ecopedologie cu baze de pedologie generală. M. R. Beldie. Enescu.) din Masivul Bucegi. N. I. Academiei. Bucureşti 12. Bucureşti. 1975 – Ameliorarea principalelor specii forestiere. N. I.C..R.R. Berlin. 1988. Al. Borza. C. Enescu V. 8. Bucureşti. Nicolescu.S. Dumitriu-Tătăranu. Beldie. Dihoru. „Vasile Goldiş” University Press.. Ceres. 14. 1964 – Syllabus der Pflanzenfamilien mit besonderer Berücksichtigung der Nutzpflanzen nebst einer Übersicht über die Florenreiche und Florengebiete der Erde. Ceres. 1953 – Plantele lemnoase din R.România.. C. şi col. 1964. Bândiu. Costea. T. Bucureşti.. 10. Ceres Bucureşti. Doniţă. 1960 – Contribuţii la studiul fructificaţiei laricelui (Larix decidua Mill. Dumitriu-Tătăranu. Bucureşti 13. V. Ioniţă L. Doniţă.. C. A. Ceres. Enescu.. N... Ed. Gh.A. Doniţă. Agrosilvică.. I. Ed. Al. 1994 – Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri. Ed. Band I 1954.... ed.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1.. Bucureşti ....S.. 15. Pădurilor nr. Ed. Bucureşti 2. determinator ilustrat al plantelor vasculare I. 1940 – Răspândirea orizontală a pinului silvestru în Carpaţii României. Ed. Florescu. I. – Molidişurile presubalpine din România. Bucureşti. Florescu. 1985 – Genetica ecologică.P. Braşov. V. 5. Ed. Band II. 1960 – Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în România. N. A. Palada-Nicolau.Lux libris. I.. 4. Ceres. 3.. 9. Bucureşti. Al. Academiei. Enescu. Rev..C. Arad. Brad. 1984 –Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri.. Bucureşti. şi col. Florescu.. 7.. 18. Georgescu. 1977 – Flora României. Ceres. Chiriţă. Geambaşu. Engler A. 1968 – Dicţionar etnobotanic. Bucureşti.. Ed.S.. Ed.. 1994 – Împăduriri. 1988 – Compatibilitatea ecologică şi silvăproductivă a unor specii lemnoase exotice în R..I. 17.

Parascan. 1962 – Handbuch der Laubgeholze. 1984 – Waldbau auf soziologisch – okologischer Grundlage. N. 1973 – Botanică generală şi sistematică. 1988 – Cercetări dendrometrice şi auxologice privind nucul negru (Juglans nigra) din România.. Krüssmann. D. cultura şi protecţia pădurilor. Rezumatul tezei de doctorat. M. Marcu.. Ana-Felicia.. Bucureşti. Fischer. Did.. Morariu. 25.. verificarea în cultură şi descrierea unor hibrizi interspecifici de pin. Negruţiu. Bucureşti. Agrosilvică. Bucureşti. Mayer.. Berlin. A.. ASAS Bucureşti 24. Bucureşti 33. Danciu.. Ceres Bucureşti. Agrosilvică. Ed. V. 1928-1934 – Curs de botanică generală. 1982 – Hibrizi interspecifici de pin. Tomescu. Iliescu.. 1964 – Dendrologie. 1967 – Fagul. Bucureşti 39. Ed. Krüssmann. Verlag Paul Parey. Al. 38. E. Negulescu. Alexe. G. 1960 – Die Nadelgeholze. 35.. Ed. Ed.. Ceres Bucureşti. 1948 – Monografia stejarilor din România. Ed. M.. 22.România. Grinţescu. Bucureşti. 21. Producerea vegetală. Bucureşti 31. 26. Ana-Felicia. 1978 – Conservarea pădurilor.Cultura speciilor forestiere. Milescu. 32. E. E.C.19. Parascan.. Krüssmann. 1974 – Cercetări privind extinderea culturii molidului în R. H. V. V. Gh. 1957 – Dendrologie. Bucureşti. Ed. Ceres. Ceres. Agrosilvică. A.. Benea. A. Ed. 36..3. I. Geogescu. Ceres. Stuttgart. 1998 – Arboricultură ornamentală. 1983 – Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase. Horticultură Nr. Giurgiu... G.T.. Ped. D... Ene.. 1967 . Verlag Paul Parey. 28... Bucureşti. Haralamb. 1996 – Botanica forestieră.. Filofteia. M.. Ed. Did Ped. Verlag Paul Parey. Negulescu. 1980 . Ionescu. Cluj.. Hulea A... Agro-Silvică. Ed.Spaţii verzi. Ed. A.. Ed. Berlin. A. Bucureşti 34. Leandru. Moraru. V.. 1965 – Dendrologie. Negulescu. Stănescu. 27. 29. Săvulescu.. Iliescu.J. Săvulescu. G. Berlin. Bucureşti 30. 20. . Ed. 1981 – Die Baumschule. Contribuţii privind obţinerea. 37.S. I. I. I.. Danciu. Bucureşti. Ceres. 23. C. 1989 – Metode de favorizare a germinaţiei seminţelor de arbori şi arbuşti.

Universitatea „Transilvania” Braşov... vol I-XIII. Ed. Stănescu... Stănescu. Universitatea „Transilvania” Braşov 55.. Bucureşti. 1998 – Den grosse Kosmos-Naturführer Baüme. Walter. 1954 – Specii exotice din grădina dendrologică Snagov (Tâncăbeşti). T. Ed. Radu. Târziu. 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. L..Flora României. Ed. Universitatea „Transilvania” Braşov. 1999 – Cercetări privind variabilitatea şi polimofismul frasinilor indigeni. Oana. U. Radu. 1994 – Ecologie. 45. Ceres. Şofletea. R.. Vişoiu.. teza doctorat. Straka. 57. H. N. Phillips. N.. Did. 49.. 1979 – Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră. Zanoschi. Sonea. 44. 54. S. 1992 – Pedologie şi staţiuni forestiere. 1970 – Arealkunde Ulmer. Schmidt-Vogt. Dunitriu-Tătăranu.. H. Bucureşti 43. Did. Boşcaiu. II) Verlag paul Parey. Stichmann Marny.. hamburg und Berlin 47. 1974 – Cultura şi valorificarea pinului strob. V. Ped.. Târziu. Ed. Iliescu Ana-Felicia.. 1984 – Plantaţii de arbori în oraşe şi sate. Ed. 2000 – Dendrologie. Braşov 53. 46. Stănescu. vol I-II.... V.. Semnificaţia lor bioistorică şi ecoproductivă. „Pentru Viaţă”. Stuttgart. T. Ed. Şofletea. Simpozion mai 1979. Toniuc. 1982 – Făgetele carpatice. *** .. Sârbu. Stuttgart 58. Ed. Curtu. Purcelean. 1977. Ceres Bucureşti. pin negru. D. V. Ceres. Bucureşti.. pin strob) în scopul producerii de răşină (în culturi speciale) ICAS. I. franckh-Kosmos. Ceres Bucureşti. L. I. V. Bucureşti 50. Academiei. Popescu. Agro-Silvică. Beldie. Ed. Văetuş. 1984 – Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Franckh-Kosmos. 19521977. 1979 – Zone de cultură şi staţiuni indicate pentru cultura principalelor specii de pin (pin silvestru.40. V. S. Ed. Bucureşti. D. 1986 – Die Fichte (Band I. Stichmann. 1979 – Dendrologie. H. . N. Ed. Bucureşti 48. Glasul Bucovinei. A.. Cocalcu. Stuttgart 52... D.. Ped. V.. 41. Palade. 51. Şt.. 56.. Radu. 1996 – Flora lemnoasă spontană şi cultivată din România. W. Preda. Al. vol I. Cluj 42. 1999-Der neue Kosmos Pflanzenführer. S.....

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful