Speciile lemnoase ornamentale din România.

Cuprins 1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare........................7 2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase.........................................8 3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase............................8 4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase................................9 4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) ......................................11 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase..............12 4.2.1.Factorii climatici.....................................................................12 4.2.2. Factorii edafici.......................................................................18 4.2.3. Factorii geomorfologici..........................................................21 4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase..................21 5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase.......................22 6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase.27 7. Particularităţile biochimice..................................................................29 Ordinul CYCADALES............................................................................32 Familia CYCADACEAE.....................................................................32 Genul Cycas L. ................................................................................32 ORDINUL GINKGOALES.....................................................................33 Familia GINKGOACEAE Engl...........................................................34 Genul Ginkgo L................................................................................34 ORDINUL CONIFERALES...................................................................36 Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE) .............37 Genul Abies Mill..............................................................................37 Genul Tsuga Carr.............................................................................45 Genul Pseudotsuga Carr...................................................................46 Genul Picea Dietr.............................................................................49 Genul Larix Mill..............................................................................57 Genul Cedrus Trew..........................................................................60 Genul Pinus L...................................................................................61 Familia TAXODIACEAE F.W.Neger.................................................74 Genul Taxodium Rich......................................................................74 Genul Sequoia Endl..........................................................................76

Genul Metasequoia Hu et. Cheng....................................................78 Genul Cryptomeria D. Don.............................................................78 Familia CUPRESACEAE F.W.Neger.................................................80 Genul Thuja L..................................................................................80 Genul Biota Endl..............................................................................83 Genul Thujopsis Sieb et. Zucc.........................................................84 Genul Cupressus L...........................................................................85 Genul Chamaecyparis Spach............................................................86 Genul Juniperus L............................................................................89 Familia ARAUCARIACEAE F.W.Neger............................................93 Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.Neger......................................93 Genul Cephalotaxus S. et. Z.............................................................94 ORDINUL TAXALES............................................................................94 Familia TAXACEAE...........................................................................94 Genul Taxus L..................................................................................95 Genul Torreya Arn...........................................................................97 ORDINUL GNETALES..........................................................................98 Familia EPHEDRACEAE....................................................................98 Genul Ephedra Town.......................................................................98 ORDINUL FAGALES..........................................................................100 Familia BETULACEAE S.F.Gray.....................................................100 Genul Carpinus L...........................................................................101 Genul Ostrya Scop.........................................................................104 Genul Corylus L.............................................................................104 Genul Betula L..............................................................................106 Genul Alnus Mill............................................................................109 Familia FAGACEAE Dumont...........................................................113 Genul Fagus L. ..............................................................................114 Genul Castanea Mill.......................................................................117 Genul Quercus L...........................................................................119 ORDINUL JUGLANDALES................................................................131 Familia JUGLANDACEAE Linde....................................................131 Genul Juglans L..............................................................................132 Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.)..................................................135 Genul Pterocarya Kunth.................................................................136 ORDINUL SALICALES.......................................................................137 Familia SALICACEAE Mirbel..........................................................137 Genul Populus L. ...........................................................................137 GENUL Salix.................................................................................144 ORDINUL URTICALES......................................................................152

Familia MORACEAE Lindl..............................................................152 Genul Morus L..............................................................................152 Genul Maclura Nutt........................................................................154 Genul Ficus....................................................................................155 Genul Broussonetia .......................................................................155 Familia ULMACEAE Mirbel............................................................156 Genul Ulmus L...............................................................................156 Genul Celtis L................................................................................162 ORDINUL SANTALALES...................................................................164 Familia LORANTHACEAE Don......................................................164 Genul Viscum L. ...........................................................................164 Genul Loranthus L. .......................................................................165 ORDINUL ARISTOLOCHIALES........................................................166 Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl.............................................166 Genul Aristolochia L......................................................................166 ORDINUL POLYGONALES...............................................................166 Familia POLYGONACEAE A.L.Juss...............................................166 Genul Bilderdykia Dumort.............................................................166 ORDINUL TRICCOCAE......................................................................167 Familia BUXACEAE Dumort...........................................................167 Genul Buxus L...............................................................................167 ORDINUL RANALES..........................................................................168 Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss.............................................168 Genul Magnolia L..........................................................................168 Genul Liriodendron L....................................................................172 Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss............................................173 Genul Clematis L...........................................................................173 Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss............................................175 Genul Berberis L............................................................................175 Genul Mahonia Nutt. .....................................................................177 ORDINUL ROSALES...........................................................................178 Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss.............................................178 Genul Philadelphus L.....................................................................178 Genul Deutzia THUNB..................................................................180 Genul Ribes L. .............................................................................181 Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. .............................................184 Genul Liquidambar L. ...................................................................184 Familia PLATANACEAE Dumort....................................................185 Genul Platanus L............................................................................185 Familia ROSACEAE A.L. Juss.........................................................187

Genul Spiraea L.............................................................................187 Genul Physocarpus Maxim. ..........................................................189 Genul Dryas L. ..............................................................................190 Genul Kerria D.C..........................................................................190 Genul Rhodotypus Sieb et Zucc.....................................................191 Genul Rubus L. .............................................................................191 Genul Rosa.....................................................................................193 Genul Cydonia Mill........................................................................195 Genul Chaenomeles Lindl. ............................................................196 Genul Cotoneaster Medik..............................................................197 Genul Malus Mill...........................................................................199 Genul Pyrus....................................................................................201 Genul Sorbus L..............................................................................202 Genul Crategus L...........................................................................206 Genul Mespilus L. .........................................................................208 Genul Prunus L..............................................................................209 ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES).....................................216 Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss..................................................216 Genul Albizzia Durazz...................................................................217 Genul Cercis L...............................................................................218 Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.)................................................219 Genul Gymnocladus L...................................................................220 Genul Sophora L. ..........................................................................221 Genul Cladrastris Raf. ..................................................................222 Genul Genista L.............................................................................222 Genul Laburnum Fabr. ..................................................................223 Genul Cytisus.................................................................................224 Genul Amorpha..............................................................................225 Genul Wistaria (Wisteria) Nutt......................................................226 Genul Robinia L.............................................................................227 Genul Colutea L.............................................................................233 Genul Halimodendron Fisch..........................................................233 Genul Caragana Lam......................................................................234 ORDINUL RUTALES..........................................................................235 Familia RUTACEAE A.L. Juss.........................................................235 Genul Ptelea L................................................................................235 Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C.............................................236 GENUL Ailanthus Desf.................................................................236 ORDINUL SAPINDALES....................................................................238 Familia ANACARDIACEAE Lindl..................................................238

Genul Cotynus Mill........................................................................238 Genul Rhus L.................................................................................239 Familia SAPINDACEAE A.L. Juss...................................................240 Genul Koelreuteria LAXM............................................................240 Familia ACERACEAE A.L. Juss......................................................241 Genul Acer L..................................................................................241 Familia HIPPOCASTANACEAE A.P.D.C......................................248 Genul Aesculus L...........................................................................248 Familia AQUIFOLIACEAE.............................................................250 Genul Ilex L. .................................................................................250 ORDINUL CELASTRALES.................................................................251 Familia CELASTRACEAE R. Br. ....................................................251 Genul Euonymus L. (Evonymus L.)..............................................251 Familia STAPHYLACEAE Lindl......................................................254 Genul Staphylea L..........................................................................254 ORDINUL RHAMNALES....................................................................255 Familia RHAMNACEAE A.L. Juss..................................................255 Genul Rhamnus L..........................................................................255 Genul Frangula Mill. .....................................................................256 Genul Paliurus Mill........................................................................257 Familia VITACEAE A.L. Juss..........................................................257 Genul Vitis L..................................................................................257 Genul Parthenocissus Planch.........................................................258 ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)...............................259 Familia TILIACEAE Juss..................................................................259 Genul Tilia L..................................................................................259 Familia MALVACEAE A.L. Juss....................................................262 Genul Hybiscus L...........................................................................262 ORDINUL THYMAELEALES............................................................263 Familia THYMAELEACEAE A.L. Juss...........................................263 Genul Daphne L.............................................................................263 Familia ELEAGNACEAE A.L. Juss.................................................264 Genul Eleagnus L. .........................................................................264 Genul Hippophae L........................................................................266 ORDINUL VIOLALES (PARIETALES).............................................267 Familia TAMARICACEAE L. .........................................................267 Genul Tamarix L............................................................................267 Genul Myricaria Desv. ..................................................................268 ORDINUL UMBELLIFLORAE...........................................................268 Familia CORNACEAE L...................................................................268

Genul Cornus L..............................................................................268 Familia ARALIACEAE.....................................................................271 Genul Hedera L.............................................................................271 ORDINUL BICORES............................................................................272 Familia ERICACEAE A.L. Juss........................................................272 Genul Rhododendron L.................................................................272 Genul Vaccinium L........................................................................273 Genul Arctostaphyllos Adans. ......................................................274 Genul Calluna Sallisb.....................................................................274 Genul Bruckenthalia Reichenb. ....................................................275 ORDINUL TUBIFLORALES...............................................................276 Familia SOLANACEAE A.L. Juss...................................................276 Genul Lycium L.............................................................................276 Familia SCROPHULARIACEAE Lindl...........................................276 Genul Paulownia S.et Z..................................................................276 Familia BIGNONIACEAE A.L. Juss. .............................................277 Genul Catalpa Scop........................................................................277 Genul Campsis Lour. ....................................................................279 ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)............................................279 Familia OLEACEAE Hoffmsgg. et Link..........................................279 Genul Fraxinus L............................................................................279 Genul Syringa L.............................................................................285 Genul Ligustrum L.........................................................................287 Genul Forsythia Vahl.....................................................................288 ORDINUL RUBIALES.........................................................................289 Familia CAPRIFOLIACEAE A.L. Juss............................................289 Genul Sambucus L. .......................................................................289 Genul Viburnum L.........................................................................291 Genul Lonicera L...........................................................................293 Genul Symphoricarpus L...............................................................296 ORDINUL LILIALES...........................................................................297 Familia LILIACEAE Dumort............................................................297 Genul Ruscus L..............................................................................297 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................................10

silvobiologic şi al însuşirilor lor ornamentale. Disciplina. Dendrologia. Metode de cercetare Ca şi dendrologia (din limba greacă dendron-arbore. cele legate de valoarea silviculturală şi peisagistică din Silvicultură şi Arhitectura peisajului. cele de anatomie şi morfologie din Anatomia şi Morfologia plantelor. morfologic. Specii lemnoase ornamentale (Dendrologia) are ca obiect de studiu plantele lemnoase (arbori. 7 . subarbuşti). ecologic. arealogic. morfologic. de distribuţia acestora în spaţiu. Speciile lemnoase din România au ca obiect de studiu plantele lemnoase. prin urmare Dendrologia are legături cu Botanica.1. Obiect. bazate pe studii comparative între specii şi unităţile intraspecifice. Metodele de cercetare folosite sunt: metoda morfologică şi cea anatomică. cele legate de cerinţele (comportamentul) lor ecologice din Ecofiziologia plantelor şi Ecologia plantelor. deşi este o disciplină complexă. sunt preluate din geografia plantelor. respectiv studiul speciilor lemnoase ornamentale oferă specialiştilor din Arhitectura peisajului cunoştiinţe privind folosirea eficientă a plantelor lemnoase în crearea şi întreţinerea amenajărilor peisagere urbane şi periurbane. metoda investigaţiilor corelative şi deductive morfo-ecologice şi anatomo-ecologice. pe care le analizează din punct de vedere taxonomic-sistematic. logos-ştiinţă) care. Cunoştinţele legate de răspândirea speciilor lemnoase. ecologic. cele legate de provenienţă din Genetica ecologică a plantelor. biologic şi a însuşirilor lor ornamentale. areologic. nu este o ştiinţă în sensul strict al cuvântului (deoarece nu dispune de o metodă proprie de cercetare). arbuşti. Cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică au fost preluate din taxonomia şi sistematica plantelor. metode de cercetare ecologice cantitative şi experimentale prin culturi comparative şi simulări ecologice etc. Legături interdisciplinare. pe care le analizează cu prioritate sub aspect sistematic.

Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase Din punct de vedere taxonomic se va utiliza sistemul de clasificare adoptat în „Flora Europea” şi în „Flora României”. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase După forma de creştere. cilindrică. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină. Unitatea sistematică fundamentală. Clona. familia. subfamilia. substanţe tanante şi exercită o influenţă benefică asupra mediului înconjurător. produc lemn şi alte materii prime ca răşini. chiar mii de ani. coroana mult dezvoltată în lărgime (poate coborî până la sol). coajă. forma.2. unitatea intraspecifică utilizată la plopi şi sălcii. ordinul. coroană este de 8 . denumită forma forestieră. care ating înălţimi de cel puţin 7m. tribul. în cazuri excepţionale pot depăşi 100m şi diametre mari. înaltă. în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der Pflanzenfamilien” a lui Engler. La forma forestieră tulpina este dreaptă. Arborii izolaţi prezintă de obicei o tulpină scurtă şi îngroşată la bază. are ca unităţi principale superioare: genul. ca unităţi inferioare de natură morfologică-sistematică. Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative dar trebuie subliniat că majoritatea speciilor forestiere au şi remarcabile calităţi ornamentale. durata de viaţă şi dimensiunile atinse se deosebesc următoarele categorii de plante lemnoase: arbori. varietatea. subîncrengătura. curăţată de craci pe mari lungimi şi o coroană restrânsă. de la zeci la sute. arbuşti. subclasa. Arborii. concentrată spre vârful tulpinii. subgenul. În unele cazuri au fost introduse şi unităţi ca: seria. 3. subarbuşti şi liane. La răşinoase. În cadrul speciilor. fapt care permite deosebirea acestora după portul lor. cu o durată de viaţă lungă. Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri. clasa. secţia. Forma arborilor diferă de la o specie la alta. Se face o distincţie între forma arborelui crescut izolat care are o forma specifica sau habitus şi forma arborelui crescut în masiv. se diferenţiază subspecia. specia. care stă la baza marilor lucrări floristice. are mai mult semnificaţie genetica.

arbori de mărimea II. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază. . Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii. până la câţiva zeci de ani. cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de arbuşti pitici. părţile superioare sunt nelignificate (erbacee). Arbuştii cu înălţimi sub 1m. cu o durată de viaţă relativ redusă. neregulată. Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase sunt cei din botanica generală şi forestieră. . cu goluri. până la 10 ani. 4. cu diametre mici. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor 9 .arbori de mărimea I. obovoidă. La foioase. cu durată de viaţă relativ redusă. Subarbuştii. sub formă de tufă. cu lungimi până la zeci de metri. deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel individual de integrare. care depăşesc 25m înălţime. bine individualizate sub aspect morfologic. cu înălţimi între 7 şi 15 m. se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei.obicei conică. cu tulpina lemnoasă numai la bază. Arbuştii. Sunt plante lemnoase. înălţimi până la 60cm. întreruptă etc. rădăcini adventive sau peri sugători.arbori de mărimea III. piramidală. Tulpinile lianelor sunt volubile. înălţimi până la 7m şi diametre mici. caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase Plantele lemnoase sunt organisme vegetale cu fizionomie şi structură proprie. În funcţie de înălţimea realizată la maturitate arborii se împart în: . uneori de dimensiuni mari. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini. piramidală. Arborii şi arbuştii nu pot fi analizaţi numai din acest punct de vedere. Pomii fructiferi. Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile. dar produsul lor principal îl constituie fructele. cu durată de viaţă medie. neregulată. coroană este globuloasă. cu înălţimi între 15 şi 25 m. ovoidă.

în factori şi condiţii de mediu. ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor) care în raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici. Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice. mai ales la valori extreme ale acestora. aciditatea. Arborii. redau variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici. elemente ale mediului fizico-geograficsunt: mişcări de aer. Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe. logosştiinţă). Diferenţierea elementelor fizico-geografice şi biotice după importanţa acţiunii lor.lemnoase cu factorii externi pentru că studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie. structura. căldura din aer şi sol. scheletul solului. a unui segment a acesteia. De exemple. cât şi la acţiunea factorilor individuali. integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant sau habitatul. rezistente la forţele naturii. pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale. sau radiaţia luminoasă a cărei intensitate influenţează mişcările stomatelor (deci accesibilitatea CO2). cu tor caracterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase erau formate la sfârşitul terţiarului). mărind sau micşorând efectele factorilor ecologici propriu-zişi. domeniul ecologiei forestiere. de exemplu apa din sol influenţează accesibilitatea substanţelor minerale. care constituie comunitatea de viaţă sau ecosistemul. sălbatice. 10 . profunzimea. cunoscut ca autecologie. deoarece şi factorii ecologici condiţionează efectul altor factori ecologici. Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt „condiţii de viaţă”. luaţi separat în cazul în care ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi. reliefului. Ele sunt adaptate atât la acţiunea întregului complex de factori din arealul natural. textura. Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale atmosferei. prezintă o profundă specializare ecologică. Ecologia forestieră este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plantele şi animalele forestiere şi mediul lor de viată (oikos-locuinţă. Deoarece schimburile trofice şi de energie implică relaţii neîntrerupte ale plantelor lemnoase cu factorii externi în studiul dendrologic este inclusă şi latura decelării lor. solului. rămâne însă arbitrară.

Factorii păturii vii: compoziţie. Factorii arboretului: compoziţie. litieră. frecvenţă. 2. înrădăcinare. apă. expoziţie. II. microrelief. volum edafic. consistenţă. răspândire. lumina. resturi organice 4. factori climatici . Complexul factorilor ecologici (ecotop) Complexul factorilor ecologici este constituit din: I. profunzime. precipitaţiile. 4. păsări. pantă).Biotop a. de sinteză edafoclimatice. resturi organice 3. aer. factori fitocenotici 1. Factorul macrofaună (mamifere.) c.geotopul (altitudine. densitate.climatopul: (căldura. Factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie. factori staţionali. Grupa factorilor biocenotici (biotici). căldură. relief. factori geomorfologici . habitat) a. schelet etc. frecvenţă b. structură.Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice. factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale. 11 . textură. desime. humus. dimensiuni. compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică) b. factori zoocenotici (zootop): fauna 1. vântul. insecte) 2. Factorul microfaună O categorie aparte o constituie factorii antropeici (omul şi animalele domestice) care exercită acţiuni diverse şi de multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase. consistenţă. Factorii microflorei: compoziţie. înrădăcinare. umiditatea atmosferică. permeabilitate. aciditate şi alcalinitate. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici. structură. structură.1. grad de acoperire.

Acer saccharinum.. Lumina Este un factor determinant în procesul de fotosinteză. Betula pendula. specii cu exigenţe mici faţă de lumină: Abies alba. Paulownia tomentosa. altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză).. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase 4.4. Hibiscus syriacus. cu vârsta creşte pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. . tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină. Fagus sylvatica. specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină. unele se dezvoltă în plină lumină. Sorbus aria).Factorii climatici 1. . Robinia pseudacacia. Larix decidua. Speciile montane heliofile. Hydrangea Ulmus sp. la câmpie suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia. Acer campestre. Platanus sp. înflorire.. Puieţii de brad.specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină. . Carpinus betulus. umiditatea aerului. transpiraţie. umbră şi semiumbră): Taxus baccata. creştere. Tsuga canadensis. . În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină. cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura. într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat.specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină). Ilex 12 . Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii. Buxus sempervirens. condiţii edafice.1.. Thuja sp. exigente faţă de lumină: Gingko biloba. dolobrata. Pinus sylvestris. Daphne mezereum.2. absorbţie şi transportul apei. Abies nordmanndiana. specii relativ exigente faţă de lumină: Thujopsis aquifolium. Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al plantelor.2. macrophylla. Tilia sp. dar care suportă puţină umbră). fag.specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră). fructificare. se poate face următoarea clasificare: .specii heliofile (cu temperament de lumină).specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu.

eliminarea exemplarelor care suferă din cauza deficitului de lumină. În parcuri. În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure. Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită faţă de acest factor. datorită umbrii reciproce. hibiscus). de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină. Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a plantaţiilor. Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor pentru spaţii verzi. sub plantaţiile de-a lungul aleilor.moartea puieţilor şi chiar a exemplarelor mature. plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie etajată. rapiditatea de creştere a arborilor. Vinca minor. iar înălţimile să descrească spre exterior. alun) sau mai târziu ( catalpa. Ultima grupă fiind mai sensibilă. La asocierea speciilor de mărimi diferite. în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor. ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele mature). 2.Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei. zidurilor. Căldura Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri. Se modifică regimul iniţial de lumină. trebuiesc luate în consideraţie la preconizarea efectului de umbrire. mesteacăn. Euonymus fortunei radicans. Mărimea. în aşa fel încât fiecare exemplar să poată valorifica la maxim intensitatea luminii. Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu fenologia. favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă. cu timpul se vor introduce specii cu temperamentul de umbră. ca Hedera helix. Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii. deshidratarea şi pot duce la efecte extreme . compactitatea frunzişului. pentru a înlocui gazonul. vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente. 13 . completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră. intrarea mai devreme în vegetaţie (pin. De exemplu. salcâm.

Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. Paulownia tomentosa).specii euterme. Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim.specii subtermofile. specii lemnoase tropicale şi subtropicale. care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4 °C. stejarul pufos adaptat la o temperatură medie anuală de 9-12° necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10°C (Tomescu. Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca. cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la +200C). .. 14 . Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este influenţată şi de factori specifici. . A.puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de . fag.30°C. Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii pozitive: molidul.specii mezoterme. nuc negru. cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C până la +90C). Amorpha fruticosa. necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 °C. stejar). reacţia este inversă. lujerilor. Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează pornirea vegetaţiei mai devreme. sub care nu se pot dezvolta): . Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie). . În cazul solurilor reci şi umede. Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor. 1967).specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până la +150C). cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute (temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C. duglas. florilor în curs de formare uneori chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad. prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii.

umiditate atmosferică. Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă. Gruparea nu este rigidă. cu mare amplitudine faţă de căldură. Umiditatea atmosferică. uneori a trunchiurilor. ramurile se pot frânge. Decisivă este umiditatea în perioada de vegetaţie. când maximele termice duc la intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm. gheaţă.restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a plantei cu apă. . Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de dezvoltare. Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde . chiciură. zăpadă. înfiltrare în pânza freatică. apă de condensare. apa din sol. la acestea se adaugă uneori şi apa freatică de suprafaţă. 3. cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub 00C). prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică Regimul de umiditate este foarte diversificat. mai ales în perioada estivală mijlocie. dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau negative. subarbuşti) împotriva îngheţurilor. Iarna. apa freatică). poate fi o sursă de aprovizionare cu apă. pierderi prin evaporare. dacă poleiul este urmat de vânt. Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală a speciilor. scurgeri de suprafaţă. în corelaţie cu temperatura aerului influenţează dezvoltarea plantelor lemnoase.. chiciură. 15 . apără vegetaţia (semănături. prin formele variate prin care influenţează dezvoltarea plantelor (ploaie. puieţi tineri.specii euriterme.specii oligoterme. de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor în timpul iernii. apa sub formă de zăpadă. Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea şi încovoierea ramurilor. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol.

arată că vegetaţia lemnoasă influenţează umiditatea mediului. -specii xerofite (xerofile). Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO 2. Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă de umiditatea mediului (sol şi atmosferă) condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de plantare (pante. străzi. Climatul României favorizează existenţa speciilor mezofile. Prin consumul de apă. Ilex aquifolium. specii care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite consumul de apă în funcţie de cantitatea existentă. care se dezvoltă în mlaştini. astfel în interiorul spaţiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o atmosferă mai umedă. Pseudotsuga menziesii. bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de fotosinteză şi cel de respiraţie. dacă deficitul nu este acoperit din precipitaţii sau prin irigare. Quercus cerris. pe soluri suprasaturate cu apă: Taxodium distichum. Prin transpiraţie creşte umiditatea relativă atmosferică. Relaţia inversă: plantă . maluri. . Quercus pubescens. Deficitul ca şi excesul de apă. poate avea efecte diferite asupra vegetaţiei lemnoase. rezerva din sol se micşorează. Calitatea aerului 16 . Prunus padus. Fagus sylvatica. Betula pendula. deoarece bilanţul în atmosferă a CO 2 şi O2 este echilibrat (variaţii neînsemnate apar în zonele industriale). Aerul Dintre componenţii aerului. -specii eurifite (eurifile). Alnus glutinosa. aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor.specii higrofite (higrofile). dar fără apă stagnantă: Acer pseudoplatanus. cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides. Carpinus orientalis. durata în raport cu pragul de toleranţă.În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă. uneori letale. şosele). cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate. Abies alba.factor ecologic. 4. Alnus viridis. care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umedeude. Picea abies. . Quercus frainetto. uneori poate ajunge la limita coeficientului de ofilire. cu exigenţe mijlocii faţă de apă. ele se clasifică în: .specii helofite (helofile). Plantaţiile reduc scurgerea de suprafaţă a apei din precipitaţii.specii mezofite (mezofile). cu exigenţe mari faţă de apă.

în funcţie de compoziţie. fiind amplasate în aşezările urbane. apare seceta fiziologică cu urmări grave mai ales la răşinoase.depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere. efectele gerului sunt amplificate de vânt. de suprafaţa ocupată şi de poziţie în interiorul sau la adăpostul lor. 17 . Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi. speciile cu lemnul mai puţin rezistent (tei. frecvenţa şi intensitatea vânturilor dominante. salcâm) pot fi puternic afectate. Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie. Doborâturi pe suprafeţe întinse. adevărate dezastre. Căldura excesivă şi seceta accentuează vara deficitul de apă al plantelor. pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase. mişcările de aer se resimt mai puţin. încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi negativă. Pentru a evita acţiunile mecanice negative în plantaţiile nou înfiinţate din amenajările peisagere. acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor. care au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului. În spaţiile verzi. mesteacăn. puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor. industriei. prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. Plantaţiile cu specii lemnoase reduc viteza vântului. Speciile sensibile la deshidratare şi temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul altor plantaţii sau al construcţiilor. reduce din apa în exces. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă (tranportă mase de aer umed. plop. mijloacelor de transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei. La viteze mai mari ale vântului. Vântul. În locurile deschise se rup ramurile şi trunchiurile. în grupuri mici şi în aliniamente vor fi tutorate. exemplarele cu coroana asimetrică şi cele vătămate sunt mai expuse pagubelor şi prin instalarea putregaiului. iar arborii mari ancoraţi. Pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de protecţie în spaţiile verzi şi pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcţia. de intensitate. doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale. Mişcările aerului exercită diferite influenţe în funcţie de intensitatea lor. se înregistrează numai în masivele forestiere. exemplarele izolate.

25-85%: Acer campestre. foarte exigente faţă de troficitatea solului. au efecte nefavorabile asupra speciilor dependente de concentraţia sărurilor şi gradul de toleranţă al acestora.specii megatrofe. Ca. Pinus sylvestris. Cl ). cu exigenţe mijlocii faţă de troficitatea solului. Cunoaşterea cerinţelor ecologice în diferite condiţii de sol şi mai ales a condiţiilor limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a plantelor lemnoase pentru spaţiile verzi. Ulmus pumila . se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze sub 30%: Pinus mugo. Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutritive din sol. Fagus sylvatica. care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ): Fraxinus excelsior. Cu. P. cu amplitudine ecologică mare faţă de troficitatea solului: Picea abies. care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia. Speciile mezotrofe şi oligotrofe nu preferă solurile sărace. sub formă de ioni. Fagus sylvatica. Castanea sativa. K. Elementele nutritive. pe care plantele le absorb selectiv. Co. care necesită o mare cantitate de elemente. În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale se disting: . Juniperus sabina. Sodiul. 18 . Mn. sulfaţi sau bicarbonaţi determină sărăturarea solurilor. B. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente (N. -specii oligotrofe.2. S. -specii mezotrofe. -specii euritrofe. Betula pendula.2. necesare nutriţiei. În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea solului distingem: . Salix caprea.sp.specii calcifuge sau calcifobe. calciul prin acumularea sub formă de cloruri. Quercus petraea. Fe ) şi microelemente (Zn. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze mai redus. puţin exigente faţă de troficitatea solului. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 85-100%: Tilia argentea. Mo. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 70-100%: Fraxinus excelsior. dar se pot dezvolta şi supravieţui în asemenea condiţii edafice. calcifile sau calcicole. magneziul. Factorii edafici Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie.4. -specii eutrofe.

deşi mai puţin nociv. Acer pseudoplatanus. Aciditatea solului. Quercus robur. Solurile acide şi cele puternic alcaline necesită aplicarea de amendamente. Fraxinus sp.Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate.specii nitrofile (nitrofite). Fagus sylvatica.. Distingem: .este mai toxic decât ionul sulfatic SO42-.specii neutrofile (pH 6. Alcalinitatea solului este tolerată de speciile lemnoase în intervalul 7. care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia. Gleditsia triacanthos.8-4.8-7) sau neutru. Reacţia soluţiei solului (ph) concentraţia ionilor de hidrogen intervine în dinamica elementelor nutritive accesibile.specii slab acidofile (pH 5. concentrarea sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH>8. Juniperus communis.0-7. Halimodendron halodendron. se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra.5-5. Dintre anionii din solurile saline..5-8. Salix alba. Calluna vulgaris.5) a soluţiei solului de unde rezultă salinizarea cu efecte toxice. Amorpha fructicosa. Majoritatea speciilor cresc corespunzător la intervale ale pH.specii bazifile (pH peste 7. Hippophae rhamnoides.2). specifice diferitelor tipuri de sol. Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului. Erica sp. Pinus mugo. .5-6.specii acidofile (pH 4. . Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-ului.2): Tilia sp.specii halofile. Rhus typhina. provoacă o secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului. Caragana arborescens. plantele lemnoase se împart astfel: ..5): Abies sp. Tamarix romosissima.. 19 . . Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ. în domeniul slab acid-neutru (6. Betula pendula. Populus tremula. ionul Cl.2): Tamarix ramosissima. Larix decidua. cauzează puternica alcalinizare a soluţiei solului prin acumulare în sol (este nociv pentru rădăcinile plantelor şi distruge structura glomerulară a solului).5-7. . Cea mai toxică acţiune exercită cationii de magneziu (Mg2+). slab alcalin (7. După exigenţele faţă de aciditatea solului.5): Vaccinium myrtillus. Pinus sylvestris. . Ionul de Na+.specii puternic acidofile (pH 3.5): Picea abies.

Alnus glutinosa. Aesculus hippocastanus. Cotinus coggygria. Acer monspessulanum. Salix alba şi caprea. Pinus nigra. solurile cu textură luto-nisipoasă. regimul de apă. Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt influenţate de textura solului. bine structurate sunt favorabile. pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto şi cerris. În plantaţiile masive din parcuri. sylvestris şi mugo. Robinia pseudacacia. Sambucus racemosa. Pentru ameliorarea fertilităţii solurilor în spaţiile verzi. Juniperus communis. Fraxinus ornus. 20 . în zonele supuse sistematizării pe verticală a terenului se aduce pământ vegetal. Populus tremula. nisip. Pentru majoritatea speciilor. Cotoneaster integerrima. Carpinus orientalis.Însuşirile fizice ale solului Textura influenţează consistenţa. Gleditsia triacanthos. Eleagnus angustifolia. Berberis vulgaris. Ulmus laevis. praf) generează însuşiri diferite. pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Abies concolor. deoarece sunt o importantă sursă de humus. Pinus cembra şi mugo. Acer campestre. Structura solului Situaţiile extreme. Sorbus aria şi aucuparia. căldura şi aer din sol. accesibilitatea substanţelor nutritive. Hippophae rhamnoides. amendamente şi se cultivă specii care îmbogăţesc solul în azot. îngrăşăminte. Colutea arborescens. uneori în spaţiile verzi „pământ de împrumut”). frunzele căzute nu se vor înlătura. -specii saxicole şi subsaxiole. Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel: -specii psamofile. amendamente. Rhus typhina. Larix decidua. Cornus mas. pentru soluri scheletice: Picea abies. Rosa canina. Caragana arborescens. Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de participare a celor trei fracţiuni – argilă. -specii compactifile. structura. procesele biochimice din activitatea microorganismelor. lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase şi impun ameliorarea acestuia (îngrăşăminte organice şi verzi. Picea pungens.

Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase Factorii biotici influenţează direct (prin acţiuni de contact) ori indirect prin modificarea mediului climatic şi edafic sau prin intermediul unor substanţe 21 . se vor aplica judicios îngrăşăminte organice şi minerale. În pepiniere. se dezvoltă un număr mai mare de specii heliofile şi xerofite. Configuraţia terenului . iar în văile reci. iar umiditatea este ceva mai redusă. microrelieful poate fi natural (depresiuni. Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală cu creşterea altitudini scad temperaturile. Factorii geomorfologici Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici. Expoziţia influenţează atât regimul de căldură. iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce. Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea intensităţii insolaţiei şi capacitatea de reţinere a apei în sol. deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim hidric bun. prin urmare intervine şi în alcătuirea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică unde temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe versanţii nordicii. mai ales în sectoarele în care se produc puieţi livraţi cu balot de pământ.3. asolamente cu îngrăşământ verde şi ierburi perene şi se va iriga.câmpie.2. cu curenţi puternici mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger. Pe pantele însorite. determinând local condiţii microclimatice şi schimbări ale condiţiilor edafice. Influenţa exercitată de microrelief este evident mai mică. În spaţiile verzi.macro relieful . care duc la modificări climatice şi edafice.3. 4. ridicături) sau artificial (în parcuri). munţi determină zonarea vegetaţiei datorită schimbării climatului. 4. cât şi umiditatea solului. mai uscate vor creşte specii mai xerofite mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii. dealuri.La plantaţiile de aliniament ale arterelor de circulaţie trebuie asigurat volumul edafic corespunzător.

de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte specii. uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real. acre elimină uneori puieţii de gorun. Arborii acţionează unul asupra altuia prin umbrire. au un areal geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care drajonează puternic sau a lianelor. cantitatea de lumină şi precipitaţii interceptată de coronament prin consumul de apă. Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe. În staţiuni de deal. Prin urmare. elemente nutritive şi microelemente din sol. presiunea fizică a rădăcinilor. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate. mai mult sau mai puţin. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor. apare concurenţa între fag sau carpen. deoarece determină convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare. concreşterea rădăcinilor. susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor. Unele specii au fost introduse în afara 22 . 5. Arealul unei specii reprezintă expresia adptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. reducându-le capacitatea de fotosinteză şi aspectul estetic. de exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate alte exemplare din plantaţie. răriri. dezvoltarea plantelor lemnoase. Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri. Acţiuni directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeaşi specie sau specii diferite). prin capacitatea de exploatare a solului de către rădăcini. ar putea fi eliminate exemplare valoroase.chimice secretate de anumite plante sau microorganisme. Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor arealelor naturale. respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului aerian şi radicular. raporturile de stânjenire. Limitele răspândirii plantelor lemnoase depind. tăieri.

iar la alte specii s-a restrâns arealul. într-un cadru staţional bine determinat. 23 . în care perioada de vegetaţie este scurtă(2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă. Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale. Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed. temperate. Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România. De obicei. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite climate locale. altitudini de peste 2200m. Arealel geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite longitudini. arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic. în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine. orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (capacitatea lor competitivă. Vegetaţia de munte a. tropicale. rezistenţa la adversităţi. I. Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 1. a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de cultură. 1. în condiţii climato-edafice corespunzătoare. care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi. Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor. adaptabilitatea specifică la condiţiile de mediu şi conservatismul ereditar. Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România s-a realizat prin elaborarea unor sisteme de clasificare şi se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor staţionale. subtropicale. pe soluri de regulă sărace şi acide. La acestea se adaugă şi condiţiile edafice. 2004). boreale şi două zone de tufărişuri. uneori chiar până la totala lor dispariţie. de substraturi şi de soluri. latitudini şi altitudini. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale Carpaţilor. începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră (subarctică). capacitatea de reproducere şi migrare. dintre care cele climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator. pe anumite forme de relief.graniţelor lor geografice.

precipitaţiile abundente (900-1200mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. Lonicera xylosteum (caprifoliu).brad. plopul tremurător. molid şi brad. larice. Salix caprea (salcie căprească). dintre arbuşti amintim: Sambucus racemosa (soc roşu). mesteacăn. specii care se asociază între ele.2. până la limita superioară a pădurii. care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare întindere). 2. limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400-1500 m. Se disting trei subzone de vegetaţie: 1. aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente. Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase limita altitudinală inferioară este situată la aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700m în cei Meridionali. Bruckenthalia spiculifolia. iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag. în Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii Banatului). aninul alb. Pinus cembra. Vegetaţia este predominant constituită din fag.Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii. dar mai scurte. iar limita superioară urcă în mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului. Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul (Pinus mugo). Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali (în M-ţii Banatului). Subarbotetul este format din alun (Corylus avellana). ca şi rariştile de molid şi de larice. Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii. Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase. mesteacănul. 24 . zâmbru. alte specii lemnoase Alnus viridis. fag. Juniperus communis. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile. gorunul şi pinul silvestru. ierni reci şi bogate în zăpadă. plop tremurător. salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa). Rhododendron kotschyi. Pădurile de fag şi răşinoase se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp. ulmul de munte. precipitaţii abundente (peste 800 mm). Iernile sunt aspre. Specia caracteristică este molidul. frasinul. Vaccinium myrtillus. teiul. păducelul (Crataegus monogyna). Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales vegetaţiei forestiere. b. subarboretul este slab reprezentat. călin (Viburnum opulus). paltin de munte. Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. cât şi amestecate . Lonicera tatarica. Temperaturile medii anuale sunt pozitive.

3. pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid. Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie. Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor. brad. 2. dar se prelungeşte şi în regiunea dealurilor şi podişurilor. De remarcat că fagul. De remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea. favorabil speciilor mezofite şi în special gorunului. de tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800m. dar în Transilvania şi Moldova urcă la 500m altitudine. a. Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare. Subzona este fărâmiţată - 25 . precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. la peste 1400 m. pin negru de Banat. fiind specie de umbră. jugastru şi chiar gorun şi stejar). În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. Vegetaţia de câmpie. chiar gârniţa şi cerul. iar pe solurile mai compacte şi grele. Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed. dar în care apar şi perioade de uscăciune în sol. carpen. Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă. pin silvestru. Pe lângă fag. iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în subzonele anterioare. se întâlnesc în părţile mai joase ale subzonei stejarul pedunculat. dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a pădurii. În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării. III. dar urcă uneori până la altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Braşov). apar şi multe specii termofile. tei. Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii. ulm. constituie păduri dese închise.Vegetaţia dealurilor şi podişurilor. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10°C. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat. în M-ţii Măcinului. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum lantana(dârmox). ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului. II. paltin de câmp. exercită în cele mai bune condiţii funcţii protectoare. 1. în care celelalte etaje de vegetaţie se dezvoltă greu. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi subzona cerului şi gârniţei. Altitudinal 600-1200 m. 1. Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii.

În condiţiile acestor soluri şi a unui climat. se întâlneşte vegetaţie azonală. dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti. frasinul. În condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat salcâmul. jugastrul. iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte specii de foioase. Vegetaţia silvostepei. gârniţa. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens). IV. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai mare. jugastrul. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). Pădurea apare în pâlcuri. jugastru. vişin turcesc (Prunus mahaleb). Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-550mm anual. c. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în lunca şi Delta Dunării. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării. compacte. dar pătura erbacee este bogată cu specii de graminee şi dicotiledonate. mojdreanul (Fraxinus ornus). de regulă stepic. argiloase. teiul. pe lângă acestea pot apărea şi cerul. 2. având prelungiri în vegetaţia silvostepei. Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat. Aici apar mai puţine specii lemnoase. neprielnice altor specii mai pretenţioase pe soluri mai puţin compacte apare stejarul brumăriu. b. plop cenuşiu). Vegetaţia stepei. ulmul. jugastrul şi frasinul. sunt zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb. Se localizează pe soluri grele. Munteniei şi Dobrogei. n-au mai rămas decât pâlcuri.speciile care apar sunt: carpenul. Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale. formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil. ulmul de câmp. cât şi în subzona stejarului pedunculat şi chiar a gorunului. puternic podzolite şi pseudogleizate. sălcioara (Eleagnus angustifolia). Arbuştii sunt mai puţin numeroşi. 26 . ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare. alternând cu pajişti ierboase. neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. (pânza de apă freatică aproape de suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol. răspândite sporadic: stejar pufos şi brumăriu. în partea de sud a ţării apare cerul şi gârniţa. Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia Olteniei. teiul alb. altitudinal 40-50m şi 300-500m. mărul şi părul pădureţ.

la Fagus sylvatica. La Abies alba creşterea este foarte înceată în primii ani. ger. Acer sp. Pseudotsuga. Tilia sp. etc. apoi se activează. Magnolia kobus la 10. mai redusă la arbuşti. Ritmul de creştere este dependent de condiţiile staţionale (sol. creşterea este înceată în primii ani apoi devine destul de viguroasă. în silvicultură au fost înfiinţate plantaje pentru a obţine material genetic valoros. Particularităţile creşterii. altoaiele provin din arbori “elită” pe bază de teste de provenienţă. Tilia. Tsuga canadensis. Pseudotsuga menziesii periodicitatea este 2-3 ani. de condiţiile staţionale şi de poziţia din arboret. Betula la 8-10 ani. Fructificaţiile se produc la diferite vârste în funcţie de specie. Pinus sylvestris la 15-20 ani. vârsta este mai mare la arbori (cu unele excepţii: Salix caprea la 3-4 ani). In ritmul de creştere al speciilor. pânză de apă freatică.12 ani. Betula. Populus. Quercus. Fraxinus. În luncile interioare din regiunile mai înalte se instalează aninul alb. Acer la 30-40 ani. 6. Paulownia. Ginkgo biloba. Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânţă). Astfel la Ailanthus şi specii din Rosaceae fructificaţia se produce la 5-6 ani. apar schimbări. dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase Ritmul de creştere este specific fiecărei specii. Gleditsia. Carpinus.). Quecus petraea. Buxus.În luncile cu soluri mlăştinoase se găsesc păduri de anin negru. la Abies alba. Periodicitatea de fructificaţie la multe specii este anuală. Ulmus.6 ani . Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate şi unele specii periodic. pentru a obţine material semincer heterogen. Pseudotsuga. Fagus la 40-50 ani. Picea. 27 . Acer pseudoplatanus. cerris la 4. La Ginkgo biloba.Q.. de-a lungul existenţei. poluare. la Quercus robur 6-10 ani. Larix la 20-25 ani. Salix. Există specii încet crescătoare: Quercus. redusă până la 15-20 ani. Ulmus sp. repede crescătoare Robinia. speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate. este tot o caracteristică a speciei. Abies alba la 60-70 ani. înmulţirea s-a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase. Thuja occidentalis. Taxus.

Populus. Syringa vulgaris. iar foarte greu se butăşesc speciile: Quercus. edafici. Ailanthus altissima. dar şi de condiţiile de mediu şi de modificările antropice (intervenţii dorite sau accidentale). Acer. drajonarea la unele specii este foarte puternică. specii din genurile Sorbus. Capacitatea de butăşire este o însuşire bine dezvoltată la unele specii.longevitate medie. Clematis vitalba. Capacitatea de lăstărire a lianelor influenţează suprafaţa care este acoperită de acestea. Betula. lăstari. butaşi. Abies alba. Fraxinus. Forsythia. Rhus typhina . În funcţie de existenţa mugurilor adventivi pe rădăcină. . Specii care lăstăresc puternic invadează şi inhibă dezvoltarea altor specii.longevitate foarte mică. Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici. cum ar fi: Clematis vitalba. excepţie face Buxus sempervirens. Celtis. determinate genetic. sau moderată la Chaenomeles. Capacitatea de drajonare. Rhus thyphina şi o mare parte a arbuştilor.Taxodium distichum poate ajunge până la 50006000 de ani. Capacitatea de lăstărire este o însuşire a plantelor lemnoase. sub 50 ani: Salix caprea. Sequoia giganteia pînă la 3000-4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. la acestea butăşirea este o metodă apreciată de înmulţire de ex. Singura specie de răşinoase care are capacitate normală de înmulţire vegetativă. marcote este Taxus baccata. Robinia hispida. Ulmus.longevitate foarte mare.longevitate mică. la Salix. care asigură regenerarea vegetativă a acestora. Salix alba.Longevitatea este caracteristică speciilor. > 300 ani: Larix. Acer. Quercus. . Marea capacitate de drajonare. biotici.. Taxus. Arbori mai longevivi . Forsythia. Fagus. Specii care lăstăresc bine sunt: Tilia. 200-300 ani: Platanus sp. Carpinus. ca mijloc de înmulţire a plantelor sau 28 . 50-100 ani: Populus tremula. Populus nigra. la Robinia pseudacacia. Longevitatea arborilor este mai mare decât a arbuştilor. Carpinus betulus care duce la fenomenul de cărpinizare. antropici. Vârste medii atinse de specii din ţară în condiţii staţionale corespunzătoare: . Prunus. Aceste performanţe se realizează numai în condiţii staţionale foarte bune şi arealul natural al acestor specii. . Pinus sylvestris.

Frangila alnus (scoarţa). în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea acestor specii tocmai pentru a evita accidentele. Prunus avium (dulceaţă de fructe). frunze. 7. Aesculus. Hippophae (sirop).fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi utilă. Sambucus (socată. pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociaţie sau populaţie. Sophora (florile). Capacitatea de marcotare naturală. Robinia. Quercus. Anumiţi alcaloizi toxici se folosesc în indusrtia farmaceutică. Vinca (partea aeriană) Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem. Castanea sativa. Daphne mezereum (planta). Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate angiospermele. Precizări de ordin sistematic Speciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta: Gymnospermae şi Angiospermae 29 . Cotoneaster. dar numai puţine gimnosperme. Taxus baccata (frunze). Particularităţile biochimice Toxicitatea. Pinus. Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia. Calităţi medicinale au speciile: Betula. Juniperus communis. pastă de fructe) Sorbus. liane. Pinus sylvestris. dulceaţă). deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei. prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus). Rosa cannina. sunt benefice şi pentru om. fructe). Capacitatea de înmulţire vegetativă este mare la plantele tinere şi se reduce treptat cu vârsta. Populus (mugurii). Tilia. la Rhus toxicodendron (lăstari). Prunus laurocerasus (inflorescenţele). Populus). Laburnum angygroides (scoarţă. Malus. Juniperus sabina. Fraxinus (frunze). În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici. Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies. constitue o metodă foarte eficientă de înmulţire a acestor specii. Pinus mugo. apare la specii a căror ramuri ajung la sol: Juniperus horizontalis. de ex.

cu tulpini monopodiale. solzi sau scvame. Taxus. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse. cu structură anatomică xeromorfică. Taxodium) în formă de ace. cu habitus în general regulat conic sau piramidal. din care pentru flora lemnoasă actuală prezintă importanţă 5 ordine: Cycadales. 30 . Taxopsida şi Chlaemydospermae (Gnetopsida). este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu punctuaţii simple sau dublu areolate.Specii lemnoase de interes general si ornamental Subincrengatura (Filum) Gymnospermae Gimnospermele sunt specii foarte vechi. Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili). scoarţa. cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite. frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere exceptând Taxus. 11 ordine. embrionul are numeroase cotiledoane. fără înveliş floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales. Ginkgo. Coniferopsida. numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau tabulare. sunt de forme variate. Podocarpus. Cephalotaxus). Lemnul. numai la speciile din genurile Cycas şi Taxus are câte un singur cotiledon.. Taxus. Cepalotaxus. Lemnul are o structură simplă. cu ramificarea în verticil. Ginkgo biloba cu limb lăţit şi unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat. cu o singură nervură. rar acoperite cu un înveliş cărnos fals. Torreya. acum 355 milionae de ani. Frunzele sunt de regulă persistente. au apărut la sfârşitul perioadei devoniene. în general la speciile dioice Cycas. dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani) Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase. Florile unisexuat monoice. Gimnospermele sunt sistematizate în patru clase: Cycadopsida. florile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme. Larix. Juniperus. De obicei. provenite din lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite. Pseudolarix. rareori dioice (Ginkgo. mai rar căzătoare ( Ginkgo.

Subîncrengătura Gymnospermae A. Bennettitales. Taxales şi Gnetales. Abietoideae Genul Abies Genul Pseudotsuga Genul Tsuga Genul Picea Subfam. Sequoiadendron Genul Metasequoia Genul Taxodium. Nilissoniales. Pentaoxylales şi Cordaitales includ Genul Sequoia. Callitroidae Tribul Libocedreae Genul Libocedrus. Caytoniales. Fam. Pinaceae Subfam. Clasa Cycadopsida Ord. Clasa Coniferopsida Ord. Glyptostrobus Genul Criptomeria Genul Atrotaxis c. Fam. Ginkgoales B. Ordinele numai fosile. Cupressoideae Tribul Cupresseae Genul Cupressus Genul Chamaecyparis Tribul Thujopsideae 31 . Taxodiaceae Pteridospermae. Pinoideae Genul Pinus b. Calocedrus Subfam. Cycadales Ord. Fam.Ginkgoales. Cupressaceae Subfam. Coniferales a. Coniferales. Laricoideae Genul Pseudolarix Genul Larix Genul Cedrus Subfam.

Fam. Fam. Ephedraceae Genul Ephedra Gimnospermele au un areal vast. Araucariaceae Genul Agathis Genul Araucaria C. Taxaceae Genul Torreya Genul Taxus D. nordice . Fam. Cephalotaxaceae Genul Cephalotaxus Fam. Gnetales a. Familia CYCADACEAE Genul Cycas L. preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale emisferei boreale. Clasa Chlamydospermae Ord. Genul cuprinde 17 specii din Japonia. Clasa Taxopsida Ord. Taxales a. din Cycadaceae. Pinaceae sunt specii răspândite şi în zona intertropicală şi în emisfera australă. 32 . estul Africii şi Australia. e. CLASA CYCADOPSIDA Ordinul CYCADALES Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de frunze persistente. Sunt specii tropicale sau subtropicale. Podocarpaceae. Auraucariaceae.Genul Thujopsis Genul Thuja Tribul Junipereae Genul Juniperus d.

Este originară din Orientul îndepărtat.P. Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). poate fi considerată „o fosilă vie”. fără endocarp. Thunberg. brun roşcate. care apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia. Cycas revoluta var. Cycas revoluta var.Cycas revoluta Thunb. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m. Cycas revoluta var. semi-lucioase. Florile unisexuat dioice. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 1-2cm lungime. În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului. 33 . în flora actuală a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii chinezeşti. Creşterea este înceată. Cycas revoluta (fig. cel extern cărnos. A fost descrisă în 1782 de botanistul suedez C. planifolia Miq. Frunzele sunt penat compuse. Lungimea frunzelor este de 60-100cm. Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -110C la 420C. grupate în smocuri. Cycas revoluta var. La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în spaţiile verzi. cel intern tare. – palmierul Sago. cele mascule în formă de conuri. robusta Messeri. Longevitatea depăşeşte 200 de ani. cu înveliş dublu. lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm. semnifică arbore cu fruct de argint. prolifera Siebold & Zucc. ORDINUL GINKGOALES Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii. rahisul se termină de regulă într-un spin. Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii 200 de milioane de ani. cele femele grupate în coroană în formă de frunze. Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior. Seminţele sunt ovoide. verde intens. conferins peisajului in „aspect tropical”. Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice. agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică). care probabil a găsit specia în Japonia. brevifrons Miq.

Înfrunzeşte în aprilie. cuneate la bază. revene. Lujerii sunt lungi (macroblaste) rotunzi. Temperamentul este de lumină. Creşte încet în primii ani. sau larg. Tulpina este dreaptă. cu marginea bilobată sau neregulat denticulat lobată. toamnă frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. sunt coriacee. ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele mascule. Fiind o specie veche. pe lujerii lungi alterne. îngust conic sau larg. Fructele. de 5-8cm lungime. cultivat la noi în exclusivitate ca arbore ornamental. Florile unisexuatdioice: cele mascule solitare. dar include totuşi câteva forme şi varietăţi. false drupe (galbulus). relativ sărace în substanţe nutritive. nu suportă concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. depărtaţi de lujer. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal. verzi la început şi galbene după coacere. apoi ritmul de creştere se accelerează. se acomodează şi în regiunile montane. până aproape perpendicular pe lujer. cu o 34 . Rezistă bine la geruri până la -30 0C. în grădini. cele femele lung pedunculate. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt sensibili la secetă. ramificată neregulat verticil şi portul de conifere. Mugurii sunt alterni. lung pedunculate. profunde. arborele cu fruct argintiu. Genul Ginkgo L. cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. conici. iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. în formă de amenţi. colecţii dendrologice. galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi caracteristici. lung peţiolate. cicatricea cu două urme fasciculare. parcuri. Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa. se observă cicatricele frunzelor căzute. monopodială. variabilitatea este restrânsă. tolerează calcarul. Ginkgo biloba – ginkgo. dicotomică. Pentru rodire este necesară cultivarea în grupuri. de ~ 2. aşezat pe o umflătură cărnoasă. lucitori. obovoide. la uscăciune şi poluarea din localităţi.Familia GINKGOACEAE Engl. Ritidomul este gros. nervaţiunea paraleleă. este o specie care se adaptează uşor. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate. formate din două carpele.5cm lungime. grupaţi câte 2-8. suportă şi soluri compacte. cu câte un ovul descoperit. afânate. etalat la cele femele. Frunzele caduce. în formă de evantai. cu limb lăţit. arborele pagodelor. netezi. Este un arbore (fig. Portul este variat. în climate reci.

Rareori se regenerează natural. se seamănă în octombrie imediat în ghivece. dar seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate. Ginkgo biloba var. Maturaţie anuală. Semănatul se poate executa şi primăvara cu sămânţă nestratificată.. fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ. aurea. lanciniata Carr. cu frunze galben aurii. Ginkgo biloba var. pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca. în seră. cu coroana lăţită. triangulaţie sau oculaţie) înaintea începerii creşterilor sau în seră.U. ramuri ± pendente. din seminţe. acoperită de un înveliş cărnos. cu nervuri evidente. Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri.: altoirea în ochi.. Sunt cunoscute varietăţile: Ginkgo biloba var. seci. caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ. Sub aspect morfoecologic. Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri. umbrelată. Fructele se recoltează în septembrie-octombrie.sămânţă tare. frunze mari. frunze cu striaţiuni galbene-aurii. Ginkgo biloba var. prin octombrie.A. cu coroana conică. După 1-2 ani de cultură în recipiente. ca în parcul Bazoş. variegata. Ginkgo biloba var. provenind din ovule nefecundate. pendula Carr. seminţele se curăţă de pulpă. cu coroana conică până la columnară. Longevitatea este de peste 1000 de ani. sensibilă. Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură. la adăpostul perdelelor de răşinoase. Pentru înmulţirea exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S. La noi în ţară fructifică destul de abundent. divizate. când învelişul cărnos este strivit emană un miros neplăcut. în august. pe portaltoaie în ghivece. Pe marginea aleilor nu se recomandă plantarea exemplarelor femele. fastigiata Henry. 35 . iarna. pe puieţi de 3 ani. în locuri ferite de curenţi. late de 20-30cm. puieţii se plantează în sol primăvara.

În general sunt arbori de talie mare. tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare. cu limbul îngust. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus.. şi prin urmare. cu ovule descoperite. continuă. Glyptostobus. Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi. tabulare.). la degenerescenţă. la uscăciunea din timpul iernii. rar turtite. lăţit numai la Araucariaceae şi Podocarpaceae. Pseudolarix. ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen propriu). Florile unisexuat-monoice. Pseudotsuga. Frunzele persistente. persistente.). Taxodium au ace moi. bogate şi cu mult polen. 36 . Tsuga sau scurte şi lungi la genurile Larix. Florile femele. cu ovule ortrotope sau anatrope. uneori au caracterul unei false verticilări.ORDINUL CONIFERALES Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale. cu cuticulă groasă. Se caracterizează prin tulpini drepte. scoarţă. La unele specii inflorescenţele femele sunt situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite fecundarea alogamă. aciculare sau solziforme. Cedrus. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de conifere. rareori dioice (Juniperus. coroane înguste. monopodiale. adăpostite la subsuoara solzilor. Pinus. Abies sp. cu stomate îngropate. Frunzele sunt aciculare sau solzoase. cu hipodermul dezvoltat. Larix. Taxodium. Speciile cu frunze caduce din genurile Larix. grupate în canale sau izolate. protejate pe benzi de ceară. Corelaţii morfo-ecologice. În lemn. muguri. Pseudolarix. ramurile sunt în exclusivitate lungi la genurile Abies. Picea.. Inflorescenţele femele. constituie adaptări xerofite. subţiri. pieloasă. rar căzătoare la genurile Larix. piramidale sau conice. etc. Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a luminii. care conţ răşină. constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor. temperate sau meridionale. cu structură xeromorfică mai slab pronunţată. spre axul conurilor. hermafroditismul nu apare în natură. tot axilare sau terminale. datorită mugurilor axilari (genul Pinus). pe acelaşi exemplar. ramificaţii în verticil. rar arbuşti. Inflorescenţele mascule sunt poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici. se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule. cu polen de la alţi arbori (Picea sp. rareori false drupe sau false bace.

Pseudotsuga. cât şi lujeri scurţi (Larix. Cedrus. Larix. Pseudolarix). Au dimensiuni mari. piramidală (rareori tabularăturtită sau lăţită). Carpele prezintă doi solzi concrescuţi numai la bază. pe dos cu 37 . Scoarţa tulpinii rămâne mult timp netedă. plantulele au şi mai multe cotiledoane (peste 10 la genul Pinus). Frunzele persistente (se schimbă la 6-15 ani). aşezate spiralat. aşezaţi imbricat şi din bractee mai înguste decât solzii. monopodială. La baza solzilor stau descoperite câte două ovule. steril – bracteea. Coroana piramidală. din zone reci sau relativ calde. Tsuga. izolat sau în fascicule. cilindrică sau conică. fertil – solzul şi unul exterior. Familia PINACEAE Lindl. Genul Abies Mill. Germinaţie epigee. Podocarpaceae. au structură xeromorfă. seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală. rar brăzdaţi. cele femele sunt compuse din numeroase carpele dispuse spiralat şi au formă elipsoidală. Frunzele aciculare. Pinus. Cele două ovule se transformă în două seminţe simetrice. câte doi saci polinici. (ABIETINEAE. ramificaţie regulat-verticilată. Arbori mari. se formează conul. cele mascule au numeroase stamine. persistente. Genul Abies include peste 40 de specii din regiunile montane ale emisferei nordice. deasă. numai cu semnificaţie filogenetică. Ordinul include 10 familii. cu înrădăcinare pivotantă. Araucariaceae. Cephalotaxaceae. Cupresaceae.a). de regulă aripate (excepţie Pinus cembra). Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi. Pseudolarix s. alungiţi sau globuloşi. turtite dorso-ventral. tulpină cilindrică şi verticile regulate. unul inferior. La unele genuri apar atât lujeri lungi. coroana regulat conică. al doilea sau al treilea an de la apariţie. Lujerii de obicei netezi. cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520): Pinaceae.Pentru o diseminare uşoară. aciculare. dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili. Celelalte şase familii. Cedrus. ABIETACEE) Familia include mulţi arbori aparţinând genurilor Abies. Taxodiaceae. tulpină dreaptă. umbroasă. Seminţele se coc în primul. are pungi de răşină. După fecundare. Florile unisexuat-monoice. alcătuir din solzi pieloşi sau lemnoşi. rar căzătoare (Larix. grupate în amenţi gălbui. răşina din ţesuturi măreşte rezistenţa acestora la frig.

pare aproape imposibilă daca se ţine seama de diseminarea greoaie (seminţe mari şi grele). de mii de kilometrii. Conurile erecte. Munţii Atlas) (Ciobanu I.. Este bine reprezentat în Carpaţii Orientali. pendenţi. în parcuri şi parcuri dendrologice. cu pungi de răşină în tegument şi cu aripioara sudată. Acele.) Mill. Jura. lasă o cicatrice netedă. deoarece migrarea sa. montan (în Munţii Pirinei. în postglaciar. Repopularea spaţiului carpatic cu brad. pe trasee extrem de lungi. nu se poate explica decât prin permanenţa speciei în refugii carpatice în timpul glaciaţiunilor würmiene. dar şi ca arborete pure. Carpati.dungi albe de stomate (numai câteva specii au dungi şi pe faţa superioară). în cultură. În munţii noştri. din perioada cretacică (mezozoic). dintre răşinoase. 1971). mai mari.2). Seminţele sunt mari. concentraţi spre vârful coroanei. mai ales la vest de Olt. dispuse obişnuit pectinat. Alpi. Creta. Caucaz. Ipoteza permanenţei bradului în refugii intracarpatice pare mai întemeiată. mugurii femeli aşezaţi câte unul sau doi. bradul se situează ca răspândire după molid. apar de cu toamna la subsuoara frunzelor. triunghiulare. ovoide sau cilindrice. – brad. pe partea superioară a lujerilor din anul precedent. Cu răcirea climatului din preglaciar se presupune ca bradul s-a retras din teritoriile Europei Centrale spre sud. au mai fost introduse cca. Apenini. solzii cad o dată cu seminţele şi pe lujer rămâne persistent numai axul. circulară. nu apare.C. ocupa aproape 5% din suprafaţa păduroasă a tării. La maturaţie. În Carpaţii Meridionali. Genul Abies datează de 130 de milioane de ani. Puţin răspândit apare şi în Munţii 38 . prin Banat. Vosgi. Abies alba are areal european (fig.1200m în amestec cu fagul şi molidul. şi spre est. în afara arcului carpatic. în munţii din bazinul Mării Mediteraniene (Spania. cele mascule dispuse în amenţi alungiţi. cu bracteea vizibilă (răsfrântă sau îndreptată spre vârful conului) sau ascunsă. Florile unisexuatmonoice. Balcani). Dincolo de paralela de 55 0. 15 specii. Abies alba (Abies pectinata D. brad alb. La noi spontan creşte numai Abies alba Mill. Sicilia. pare sa se fi produs pe două trasee principale. cele femele ovoide. respectiv prin Carpaţii Nordici (pe traseul Balcani-spaţiul alpino-sudetic). la altitudini de 400. după cădere. izolate. Balcani. deţine un loc subordonat în pădurile de amestec fag şi molid. Surprinde omogenitatea morfologică şi ecologică a bradului autohton din diferite zone ale ţării. Mugurii floriferi masculi foarte numeroşi.

ferite de îngheţuri. dar nu sub -270C. rezistă la ger. de culoare cenuşiuverzuie cu pungi de răşină. Bradul are cerinţe mari faţă de condiţiile staţionale (cel mai pretenţios răşinos de la noi). este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi aer. Este extrem de pretenţios în tinereţe. Altitudinea maximă se realizează în Carpaţii Sudici unde urcă până la 1500m (excepţional exemplare pitice ajung la 1750m). Se dezvoltă optim în climate moderate.Apuseni. pe Valea Nerei (192m) şi în Moldova de Nord (Bucovina). Arealul de cultura al bradului coincide.43) este un arbore de mărimea I. se situează imediat după tisă. în special când pivotul putrezeşte. pe soluri scheletice. Bradul are cerinţe ridicate faţă de umiditate şi este sensibil la îngheţurile târzii. ca nişte mici proeminenţe ce pot fi sparte prin apăsare. Tulpina este dreaptă. Bradul. specie eutrofă spre mezotrofă. Bradul este o specie cu temperament pronunţat de umbră. Are amplitudine climatică mult mai redusă decât molidul şi fagul. subţire. sau nu se dezvoltă suficient. fără variaţii mari de temperatură. o extindere relativ importantă prezintă în Munţii Banatului. Scoarţa în tinereţe netedă. Regenerarea bradului se poate face numai sub masiv. conformaţie şi vitalitate excelentă. sensibilă la secetă. Înrădăcinarea profundă.Oravita. cu creşteri riguroase. bogate în precipitaţi. Specie mezofilă-mezohigrofită. uneori cu ritidom solzos. La bătrâneţe formează ritidom cenuşiu. solzos. cilindrică. Bradul (fig. La intensităţi mari ale vântului. remarcabile prin dimensiunile atinse. superficiale. pivotantă. a gerurilor mari de iarnă şi a vânturilor reci şi uscate. mai ales pe colinele platoului calcaros Anina. 39 . În zonele de optim ecologic au fost identificate exemplare de 50-60 m înălţime şi 3-4 m diametru. plantulele suferă din cauza secetei. cu înălţimea de 30-40m şi diametre de 1-2 m. În Romania se întâlnesc (provenineţe) populaţii de brad deosebit de valoroase cu însuşiri genetice de elită. altitudinile cele mai joase se înregistrează în Banat. cu arealul său natural. creşte viguros pe soluri cu gradul de saturaţie cu baze de peste 50. extrem de rar apar doborâturi de vânt. întrucât extinderea acestei specii pe cale artificială este problematică. în mare măsură.

de culoare gălbuiebrună. iar pe dos cu două dungi de stomate albicioase. liniar lăţite. Mugurii. cilindrică-piramidală. obtuze sau emarginate la vârf. cele femele de culoare verzuie. aşezate mai mult spre vârful coroanei. Unităţi morfologice intraspecifice. când lujerul terminal rămâne mai scurt decât lujerii laterali. După forma coroanei s-au diferenţiat formele: Abies alba pyramidalis (Carr. înţepătoare. lungi de 2-3cm. cu pete de răşină. Conurile se coc în toamna primului an. mici. Abies alba columnaris (Carr. căpătând o formă caracteristică de „cuib de barză”. Înflorirea se produce de la începutul lunii mai până în iunie. Pe lujerii fertili stau îndreptate înainte.Coroana este deasă. la vârful coroanei apar stomate şi pe faţă. în afară de cel terminal cu răşină la bază. care se alterează uşor. sunt relativ mari (7-9mm lungime) şi relativ grele. aşa încât păstrarea seminţelor este problematică. cu ramuri aproximativ egale şi port columnar. cele mascule grupate în amenţi gălbuiverzui sau roşietici. aşa încât bradul se pretează mai bine ca pom de Crăciun decât molidul. Bracteele proeminente. câte 3-5. obtuzi. Florile sunt unisexuat-monoice. Lujerii cenuşii-verzui. Solzii lăţiţi şi rotunjiţi în partea superioară şi treptat îngustaţi spre bază.) Asch. Conurile lungi de 10-20 cm. scurt păroşi. sunt terminate într-un peţiol scurt. cu ramificaţie pendentă. în formă de perie. cu vârful ascuţit în tinereţe şi lăţit tabular la bătrâneţe. iar capacitatea de germinaţie. cu terebentină frumos mirositoare. răsucit. triunghiulară. Acele. nerăşinoşi. pe faţa superioară a lujerului şi sunt rigide.) Voss. cu vârful ascuţit. netede. lăsând pe lujer numai axul conurilor. Tegumentul conţine pungi de răşină. Et Graebn. Cad după un număr mare de ani (6-15) şi rămân pe ramuri mult timp după tăierea exemplarelor. Abies alba pendula (Carr. mai lungă. groşi şi alungiţi. 40 . cu trei muchii. Seminţele sunt concrescute cu o aripă gălbuie-roşcată. au vârful acuminat şi întors.. Germinaţia este epigee. mai lungi decât solzii. când solzii cad împreună cu seminţele.) Rehd. iniţial de 30-50% se reduce rapid. cicatricele acelor circulare. erecte.. cu coroană tipică piramidală. evidente. pe faţă de un verde mai deschis. Seminţele. plantula prezentând 5-6 cotiledoane şi o rădăciniţă foarte bine dezvoltată. compactă. ovoizi. în funcţie de altitudine şi expoziţie.

foarte rar in aliniamente (numai în parcuri). unde umiditatea atmosferică este mai ridicată. Semănatul se execută toamna în zonele lipsite de îngheţuri târzii. semănăturile de toamna asigură un procent sporit de seminţe germinate. conurile se recoltează înainte de dezmembrarea si diseminarea naturala. placaj lateral iarna. Se utilizează seminţe din partea inferioara a conurilor. este în fruntea răşinoaselor indigene. formă pitică. celelalte sunt des sterile. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea. umbririi şi tratamentelor anticriptogamice. se poate semăna şi primăvara (aprilie-mai) sub adăpost (solar. după care se activează şi continuă pînă la vârste înaintate. în sere sau în luna august. ca arbori solitari sau în grupuri. Bradul se obţine din sămânţă. de nuanţă alb-gălbuie.. cu coroană foarte deasă. Creşterea este foarte înceată în primii ani. fructifică aproape anual). Periodicitatea fructificaţiilor este de 2. Creşterea se menţine redusă până la 15–20 ani. tinerele plante se repică după un an (cele din paturi) sau după 2 ani (cele din straturi). tunel). ca urmare a rădăcinilor pivotante. se păstrează la rece şi la aer. Formele ornamentale se obţin prin altoire. Abies alba variegata (Carr. intră în alcătuirea masivelor mixte. Postăvarul. 41 .3 ani (în unele zone. Puieţii se transplantează cu dificultate. Se foloseşte în parcuri. Seminţele înmuiate 24 de ore în apă rece sau pregerminate în nisip aproximativ o săptămână se seamănă pe strat nutritiv.Abies alba compacta (Parson) Rehd.6 cm înălţime. prezenţa bradului asigură o mai mare stabilitate a arboretelor faţă de vânt. Se acordă multă atenţie udărilor. în teren descoperit sau în seră. Longevitatea este de 400-500 (700) ani. Bradul este foarte sensibil la poluanţi. În pădurile de amestec cu molid.70 ani. cu frunze striate. plantula abia atinge 5. Valea Prahovei.). Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 50. Specie de umbra.

apoi bruni lucitori. între 1800. Suportă cu dificultate deficitul de apă din sezonul estival. Mai frecvent ocupă staţiuni cuprinse între 500-1200m (2000m) altitudine. pieloasă. dar este considerat mai rezistent faţă de poluanţii cu oxizi de sulf. cu frunzişul des şi întunecat. se activează după 20 ani. pe faţă de un verde-închis-lucitor. Arbore (fig.) Spach . Et Glend. la început verzi. şi Sierra Nevada. la ramificaţiile terminale apare uneori un lujer divergent. Acele au lungimea de 2-3 cm. Originar din vestul Americii de Nord. pe soluri formate pe substraturi calcaroase. glabri sau slab pubescenţi (după provenienţă). cu bracteea răsfrântă şi solzii din zona mediană a conului mai laţi decât lungi. cu pinul galben. Se poate obţine şi prin butăşire. – brad argintiu.Abies nordmanniana (Stev. cu aripioara brun-deschis. cu muguri nerăşinoşi. iar pe dos cu două dungi albicioase de stomate. diametrul de 0.(Gord. de aceea acest mod de înmulţire nu este prea folosit. însă plantele obţinute nu au o creştere dreaptă. Se pare că poate fi pus mai repede în lumină decît bradul alb. molidul de Arizona şi molidul înţepător. înclinate spre vârful lujerului. Specie de climat montan. Abies concolor . de aceeaşi lungime cu sămânţa. obtuze sau ştirbite la vârf. (mugurii pornesc în vegetaţie mai târziu decât la Abies alba). deoarece înrădăcinează destul de bine. Formează arborete de amestec cu duglasul albastru. se poate cultiva în buchete sau ca exemplare izolate. brad de Colorado.44) cu înălţimea de peste 50 m. Este destul de sensibil faţă de poluarea globală a atmosferei. Sămânţa de 11-14mm lungime. Creşterea este înceată în tinereţe. Conurile de 14-15cm lungime. Lujerii. Înmulţirea.5-1m. cu coroană bogată. Este un arbore apreciat în spaţii verzi.) Lindl. stau dispuse în perie. rezistentă la frig şi la îngheţurile târzii. neînţepătoare.3200m altitudine. Vegetează bine în staţiuni cu umiditatea atmosferică ridicată. cu o culoare mai închisă.brad de Caucaz Specie exotică originară din zonele montane vestice ale Caucazului şi nordice ale Turciei. unde are un areal în Munţii Stâncoşi. cilindrice. 42 .

dar este sensibil faţă de poluarea cu fluor si oxizi de sulf şi azot. Abies concolor „Fastigiata”. cenuşiu argintiu spre albicios.Este relativ puţin pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă. brad de Vancouver. dispuse pectinat şi strivite lasă un miros foarte plăcut. lujerii bruni-verzui. Înrădăcinarea mai profundă îl recomandă pentru utilizarea pe soluri slab hidromorfe. mugurii ovoizi. rotunjite la capete. Acele dispuse distic. din zonele de dealuri şi zone montane inferioare. Dintre cultivari. lujerii verzi-gălbui. au numeroase dungi albicioase pe ambele feţe.47). Abies concolor „Variegata”. Vegetează într-un climat oceanic. Abies grandis (Dougl. Specie exotică din America de Nord. curbate în sus (falcate). cenuşii violacei. Arbore de mari dimensiuni. Arbore de mărimea I. scoarţa cenuşiedeschis. groase de 3-5cm. de 43 . iar ca altoi. netedă. unde este răspândit de-a lungul coastei Pacificului. ca port-altoi se folosesc puieţii de Abies alba. mai răspândit este Abies concolor „candicans”. În interiorul continentului urcă la altitudini de aproximativ 1200m. coloritului şi dimensiunilor acelor bradul argintiu este foarte apreciat ca arbore ornamental.45). – brad uriaş.) Lindl. Abies nordmanniana. Abies concolor”Pendens”. Abies concolor Brevifolia Datorită portului. Conurile sunt cilindrice. prezintă pungi de răşină aromată. Se poate butăşii. din California în sud până insula Vancouver (Canada) în nord. lucitori. verzui-roşcate. dar apar aceleaşi inconveniente ca la Abies nordmanniana. glabri. Acele foarte lungi. Scoarţa este subţire. de 7-12cm. cu frunziş argintiu. ceea ce dă o coloraţie generală verde-argintie. bracteele ascunse între solzi. cu un colorit mai deschis. răşinoşi. cu muguri răşinoşi. Coroana este piramidală. care atinge înălţimea de 40 m înălţime în patria de origine (fig. Suportă bine fumul şi praful din centrele industriale. numai vârfurile de ramură. Sensibilitatea manifestă în tinereţe faţă de îngheţurile târzii şi cerinţele ridicate faţă de umiditate cer utilizarea la noi în staţiuni cu climat moderat. blând şi umed. În primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţului şi arşiţei. Abies concolor. la altoire. de 4-6 cm. cu înălţimi de până la 70-80 m (fig. Abies concolor „Aurea”. cu numeroase pungi de răşină. cu precipitaţii suficiente ca în vestul ţării.

obtuze sau înţepătoare. cu dungi de stomate puţin vizibile. chiar la câmpie. bracteele răsfrânte înapoi. ferite de îngheţ şi cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de brazii mezofili. lăţită la vârf. originar din Munţii Meridionali ai Greciei si pe Insulele Ionice.5 mm lăţime. acoperiţi cu răşină. de 1. pe faţă de un verde-închis-lucitor. flexibile.5 mm. 15 mm. unde creşte între 700 şi 1700 m altitudine. cu două dungi de stomate pe dos şi cu un puternic miros de lămâie. – brad de Grecia. are coroană frumoasă. Este sensibil la ger şi îngheţ. Este o specie ornamentală care poate fi cultivată în zonele cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de bradul de Caucaz şi cel uriaş. Se foloseşte ca arbore ornamental la altitudini mici. Conurile sunt cilindric-ovoide. de 5-10 cm lungime. la altitudini de 12001800m. Preferă un climat cald şi substraturi calcaroase. cu aripioara lungă de cca. în staţiuni adăpostite. şi 2-2. sunt rigide. de culoare brună. şi 2mm lăţime. acele lungi de 8-15 mm şi late de 2-2. de cca. 7 mm lungime. Acele. ascuţite şi înţepătoare. cu bracteea ascunsă. glabri. Arbore de până la 30m înălţime. lucitori. cu lujeri brun-roşcaţi. rigide. Conurile sunt lungi de 10-15 cm şi late de 4-5 cm. Abies cephalonica Loud. iar pe dos cu două dungi albe de stomate.3-6 cm lungime. cu bractee ascunsă între solzi. Cultivaruri mai importante: Abies cephalonica „Aurea”.46). Sămânţa este ovoid-triungiulară. 44 . piramidală şi deasă (fig. se deschid primăvara devreme.5cm lungime. glabri.5-2.48). de 12-16cm lungime şi 45cm diametru. Este relativ sensibil faţă de poluanţi. brun-deschis. Mugurii conici. Arbore exotic. Lujerii sunt brun-roşcaţi. Atinge până la 30 m înălţime. Abies cephalonica „Latifolia” Abies cephalonica „Robuasta” Abies pinsapo Boiss – brad de Spania. muguri foarte răşinoşi. Rezistă la secetă dar este sensibil la geruri mari şi îngheţuri târzii. Este un endemism al munţilor din sudul Spaniei. dispuse perpendicular împrejurul lujerului şi din ce în ce sunt mai scurte spre vârful acestuia (fig. Conurile cilindrice.

au conurile cele mai mici. conic. Fastigiata Abies pinsapo cv. recurbate în sus. Solurile să fie profunde. zona Marilor Lacuri şi în Munţii Appalachieni (fig. cu miros aromat. pe dos cu două dungi de stomate albicioase. Tsuga canadensis (L. cu revers alb si conurile tinere violacee. cu răspândirea cea mai mare în sudul Canadei. Pendula Abies balsamea . Argentea Abies pinsapo cv.brad balsamifer. Genul Tsuga Carr. lucioase. Abies homolepis S.– brad de Nikko. Dintre Pinaceae.3). Arbore de mărimea I.Un deosebit interes prezintă Abies pinsapo cv. Aurea. Evită solurile calcaroase. deasă. tufos. Arbore de mărimea II. Abies koreana – brad corean. Bradul de Nikko şi cel corean suportă bine fumul şi praful atmosferei urbane. verzi închis. ace de 3cm lungime. Abies pinsapo cv. Specie exotică din estul Americii de Nord. Ace de culoare verde-închis. & Z. Cuprinde aproximativ 10 specii răspândite în America de Nord şi estul Asiei.U. pe dos albicioase.A. verzi lucioase. Rezistă bine la ger. în S. Tolerează 45 . originar din Japonia. până la 20m. Apreciat este cultivarul „Nana”. coroană piramidală. cu coroană piramidală. Arbore de mărimea a II-a. lucioase.) Carr. foarte decorativ prin acele de 2cm. dar este pretenţios faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. Glauca Abies pinsapo cv. – tsuga. revene. Conurile tinere violacee. dar bine drenate. compactă. originar din Canada. bogate.

scurte. În S. cu hormoni. de cca. primăvara. mai lăţite spre bază. se prind de lujer printr-un umeraş proeminent. repicarea se face în anulal treilea. se recomandă repicatul. cu pungi de răşină în tegument. Aspectul interesant este pus în valoare prin plantarea izolată sau în grupuri. Cultivaruri: Tsuga canadensis cv. suportă tunderea. de 8-18 mm. 49). Arbore cu înălţimi până la 30 m şi tulpina dreaptă. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. Patul se acoperă peste iarnă u un strat de ace de conifere de 1cm grosime. scurt pedunculate. pubescenţi. Globosa Tsuga canadensis cv Pendula Tsuga canadensis cv. Cuprinde cinci specii de arbori. cu solzi rotunjiţi la vârf. începând din luna octombrie. toamna. Conurile foarte mici. scoarţa mult timp netedă. de 2-4 mm. dispuse oarecum pectinat. originare din vestul Americii de Nord şi estul Asiei. cu crăpături înguste şi ritidom subţire. Seminţele sunt mici. cu pungi 46 . uneori înfurcită. Creşte destul de încet. Se poate semăna şi primăvara în anul al doilea de vegetaţie. în parcuri unde există mai multă umiditate atmosferică Se obţine din seminţe şi butaşi. seminţele germinează în proporţie ridicată. bruni-cenuşii. supravieţuieşte în subetaj o perioada îndelungată. Au ramificaţii regulat verticilate. Genul Pseudotsuga Carr. cu dungile albe deasupra. erecte. pendente după coacere. în amestec de nisip cu turbă. 2 cm.umbra. un şir de ace stau culcate pe partea superioară a lujerului.U. rămân mult timp pe arbore după desfacerea solzilor şi căderea seminţelor. cu vârful obtuz. Lujerii sunt subţiri. se seamănă imediat după recoltare. cu vârful curbat (fig. Fructificaţiile sunt dese (2-3 ani). Nana Maturaţia anuală. flexibili. Puieţii necesită protecţie împotriva insolaţiei. Butăşirea se face în sere. Albospica Tsuga canadensis cv. Compacta Tsuga canadensis cv. Acele liniare.A. ovoide. verzi-închis lucioase pe faţă şi cu două dungi albe pe dos. Scoarţa este cenuşie-negricioasă.

Cele mai reuşite culturi de duglas în ţara noastră sunt în Banat.douglasii (Lindl. În Europa a fost introdus cu 150 de ani în urmă. se elaghează destul de greu. Spre deosebire decele de brad. de 1-1. turtite. Tulpina dreaptă. lungi de 2-3cm. scurt pubescenţi în primul an. aerisite. uneori. cu vârful ascuţit. prinse pe un umeraş uşor proeminent (nu decurent ca la molid) şi după strivire. spongios.] . Arbore exotic. Este mai rezistent la uscăciune decât molidul şi bradul. emană un miros 47 .duglas verde. Frunzele aciculare. dispuse pectinat. solzii necăzători. duglas. uşoare. fiind plantat pe suprafeţe din ce în ce mai mari. dar mai de lumină decât bradul şi molidul. de la câmpie până la altitudine de 1400m (subzona molidului). în partea inferioară formează ritidom gros. fără însă să poată egala bradul în ceea ce priveşte rezistenţa pe soluri compacte. liniare. cu verticile regulate. În California ajunge la altitudini de aproximativ 2000m. ovoid-conici. roşietici.50) sunt subţiri. mugurii mari. La noi a fost introdus de 120 de ani. triunghiulare. dar se dezvoltă mai bine în regiuni cu ierni relativ blânde. fără pungi de răşină. cu pungi de răşină plăcut mirositoare. P. bractee lungi şi vizibile. Are temperament de semiumbră.3).5mm lăţime. roşiatici-vişinii. 1994). cu câte două seminţe aripate. ascuţite la vârf. cu areal foarte larg mai ales în latitudine (între 27 şi 520 latitudine nordică. excepţional. atinge chiar peste 100 m înălţime şi diametre până la 4-5 m (recordul absolut este menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7. Lujerii (fig. adânc şi larg crăpat. în staţiuni cu temperaturi medii anuale de 7-9 0C (100C) şi precipitaţii de 550-650mm în sezonul de vegetaţie.de răşină. cu muguri ovoid-conici. originar din vestul Americii de Nord (fig. Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco [P. ca la brad. Suportă mai bine perioadele de secetă dacă în sol se găsesc rezerve suficiente de umiditate.. Scoarţa netedă. cilindrică.) Carr.) Britt. neînţepător. îngheţuri periculoase puţin frecvente. labătrâneţe. Conuri pendente. mai moi. sunt inserate pe un umeraş mai scurt decât la molid. sunt însă mai înguste. cu vârf ascuţit (nu obtuz). Îi priesc solurile afânate. Duglasul este o specie de dimensiuni foarte mari. cu trei vârfuri. au două dungi longitudinale albicioase de stomate pe dos. cu vârful evident ascuţit. Acele turtite. Lujerii subţiri şi flexibili. argiloase. Coroana conică. aproximativ 3000km pe direcţia nord-sud). drepte. lucitori.6 m diametru – Parde. taxofolia (Lam.

uneori fructificaţiile se produc chiar de la 10-15 ani (mai frecvent însă pe la 30-40 ani). Un loc aparte în sistematică ocupă Pseudotsuga glauca. duglasul albastru creşte mai încet. Pseudotsuga taxifolia caesia (Schwer. Seminţele de cca. cele femele verzui. Longevitatea de 600-1000 de ani.) Asch. „Nana” (până la 3m) Pseudotsuga menziesii cv. comparativ. „Elegans”. cu coroana neregulată. cu trei muchii şi fără pungi de răşină. et Graebn. alipite de solzi. Specia cea mai repede crescătoare dintre toate răşinoasele cu frunze persistente din climatul nostru. bracteele evidente.).specific. Este o specie foarte variabilă. cu numeroşi solzi persistenţi. Conurile se recoltează în septembrie. Florile sunt unisexuat-monoice. de 5-19cm lungime. au fost descrise ca Pseudotsuga taxifolia viridis (Schwer). Formele tipice. considerată adeseori ca specie distinctă. Pseudotsuga taxifolia fastigiata (Knight) Sudw. Plantula are 6-8 cotiledoane. Asch. îndeosebi faţă de fluor şi oxizi de azot. Manifestă sensibilitate mare faţă de poluanţi. cu ace verzi (din zonele de coastă ale Pacificului). cu lobul mijlociu evident mai lung şi mai îngust. mucronata Schwer. (Pseudotsuga douglasii ssp. care se comportă mai bine şi la secetă. Dintre cultivarurile mai importante se numără: Pseudotsuga menziesii cv. ceea ce îl face deosebit de apreciat în spaţii verzi. convexe. „viminalis”. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani. Cu ace verzui-cenuşii. Creşterea devine viguroasă şi susţinută chiar după primii 2-3 ani. pendente. Pseudotsuga menziesii cv. ceea ce a şi făcut ca în cadrul ei să se diferenţieze o serie de taxoni. (până la 1m) Maturitatea arborilor este timpurie. prinse pe un peduncul scurt. Conurile sunt ovoid cilindrice. dar trilobate şi nerăsfrânte. 7mm lungime (lungimea aripioarei de 7-10mm). et Graebn. – cu coroana piramidală. „Pygmaea”. Puterea germinativă 40-60%. „Globosa”. rotunjiţi. O rezistenţă mai bună la îngheţuri o are duglasul albastru. sunt drepte. formă cultivată bine în Scandinavia. (până la 2m) Pseudotsuga menziesii cv. Duglasul se obţine din sămânţă iar formele şi varietăţile ornamentale prin altoire. În tinereţe este sensibil la îngheţuri. semănatul se face la sfârşitul lui 48 . de lămâie. cele mascule în amenţi galbeni. cu lujeri pendenţi. Pseudotsuga menziesii cv. este mai rezistent şi la poluarea atmosferică. din Munţii Stâncoşi.

persistenţi şi cu bractee scurte. verzi sau purpurii. cele mascule. conică. aciculare. apoi cad întregi. ramificaţie verticilată.51) după coroana compactă. ascuţite. Genul Picea Dietr. păstrează puterea de 49 . tot trilobate. înălţimi mari şi tulpină dreaptă. Picea sitchensis . coroană piramidală. Frunzele sunt persistente. transformându-se apoi în conuri. sunt răsfrânte spre baza conului. Altoirea se practică în placaj lateral. Butăşirea se aplică iarna. cu înălţimi de maximum 45-50m. seminţele se împrăştie. Conurile au solzi lemnoşi. de 5-6 cm lungime. ritidom mai puţin suberos. aripate. după coacere. Florile sunt unisexuat-monoice. în grupuri sau aliniamente (în parcuri). prezentând numai lujeri lungi – macroblaste. cele femele terminale. cu excepţiacelor de Picea omorica. regulat este bine pus în valoare prin plantări izolate. stau aşezate în spirală împrejurul lujerului şi sunt prinse pe perniţe evidente. plantele se protejează de soare. Se recunoaşte (fig.Mayr. din toamnă se acoperă cu ramuri pentru a le proteja de temperaturile scăzute. glauca (Mayr) Schneid. cu numeroase carpele.3). Speie originară din Munţii Stâncoşi (fig. iar conurile mai rămân un timp pe arbore. Dimensiuni mai reduse. Maturaţia anuală. se desprind uşor de pe aripioară. păstrând mugurele terminal al portaltoiului. la început erecte apoi devin repede pendente. de culoare verde-albăstrui în tinereţe şi după. ale căror bractee. ascunse. în formă de amenţi galbeni-roşcaţi. Este un arbore mai puţin cultivat la noi. din cauza proeminenţelor lemnoase decurente. după o stratificare de trei săptămâni. fără pungi de răşină. conurile de asemenea mai scurte. la care acele sunt plate. Seminţele mici. rigide.aprilie. se dezvoltă pe lujerii din anul precedent. Picea jezoenzis. acele mai scurte. Cuprinde 40 de specii de arbori din zonele boreale şi temperate ale Americii de Nord şi Eurasiei. în sere sau în septembrie-octombrie.taxifolia var. devin brăzdaţi-zgrăbunţoşi.[P. Lujerii de pe care au căzut acele sau au fost rupte. Procentul de germinaţie mare. în patru muchii. Datorită coloritului frumos al coroanei se utilizează ca specie de interes ornamental. duglas brumăriu. Habitusul frumos. ca la brad. în răsadniţe reci. Pseudotsuga glauca .] duglas albastru.

la altitudini mari.germinaţie mai mulţi ani. După aceleaşi criterii de deosebire între molidul european şi cel asiatic s-ar putea deduce un al doilea traseu intercontinental de migraţiune din sud-est peste Himalaia.) Link] . În Pleistocen.molid. molift. Printre centrele sale de refugiu glaciar se numără şi Carpaţii româneşti.)Karst [P. Limita vestică naturală se află în masivul Vercores. În climate tot mai calde din subboreal şi atlantic. Picea obovata şi Picea korainsis ar rezulta că molidul european a ajuns la noi din Orientul Îndepărtat trecând peste Siberia şi Munţii Ural. brad roşu. În Postglaciar (perioadă climatică preboreală rece şi uscata). 50 . excelsa (Lam. conurile mature sunt pendente. molidul are o importanţă deosebită forestieră şi ornamentală.regiunea alpina sud-est europeană şi regiunea hercinică-carpatică destul de frământată (fig. apoi se îndreptă către nord în lungul masivului Jura. scoarţa conţine substanţe tanante. Clima mai caldă. molidul pierde teren în regiunile joase în favoarea stejarului şi altor foioase. Picea abies (L. apariţii izolate se înregistrează în Macedonia. a determinat extinderea sa în munţi.5 milioane ani. În Balcanii de Vest.4). de unde în postglaciar a migrat către nord-vest şi nord. În nord se întinde dincolo de cercul polar. molidul se găseşte la altitudine redusă. cu linii de stomate mai mult sau mai puţin evidente pe toate feţele. Genul Picea are o origine foarte veche. Centrul ancestral al originii molidului se află în Asia de Est. molidul a trecut prin diverse transformări. După diferenţele morfo-anatomice reduse dintre Picea abies. la 50027’ longitudine estică. sub influenta glaciaţiunilor cuaternare. Centrală şi Estică. boreală. localizându-se în munţi. apoi fagul şi bradul. unde prezintă în esenţă un areal montan . Molidul european datează probabil din terţiar (fig. definitivându-se actuala zonare a vegetaţiei din ţara noastră. de unde ajunge în Munţii Pădurea Neagră. Molidul este o specie din Europa Vestică. Secţia Eupicea Cuprinde specii cu ace în patru muchii. de 200 milioane de ani. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare. În perioada subatlantică cu climat mai răcoros şi umed între etajele molidului şi stejarilor se interpun la început carpenul. acum 1. În mezozoic cunoaşte deja o mare dezvoltare. Mare valoare economică. Graniţa de sud se realizează în Munţii Rodopi (Grecia).5).

cu nebulozitate mare. când puieţii au o înrădăcinare extrem de superficială. mai ales în primii 2-3 ani. dar puşi în lumină pre târziu se usucă. iar în unele cazuri. formând masive compacte între 700(600). Are un sezon de vegetaţie mai scurt decât bradul. Îngheţurile târzii pot provoca vătămări puieţilor. molidişurile se plasează la altitudini tot mai mari.1550(1600)m pe versanţii estici şi între 800 şi 1600m pe versanţii vestici. Pe soluri uscate lâncezeşte. Din aceast motiv. dacă acestea sunt afânate. foarte acide.Arealul molidişurilor în Carpaţi nu coincide cu arealul molidului care depăşeşte limitele formaţiei respective. La noi molidişurile realizează o remarcabilă continuitate în regiunile montane ale Carpaţilor. pătrunzând. iar cele superioare ajung la 1800m (în Retezat). turbării dar lâncezeşte. montană şi subalpină. cu excepţia munţilor Banatului unde nu creşte natural.6). În ceea ce priveşte solul. Culturile artificiale în prelungirea arealului natural s-au extins până la altitudini de 400-500m sau chiar mai jos (fig. coboară la 500m la Gheorgheni şi în Bucovina. Molidul este o specie continentala. nu ca la brad. În Munţii Apuseni. exemplare izolate. litiera sa bogată se descompune greu şi imperfect. de climat rece şi umed (temperaturi anuale de +2 la +40C şi precipitaţii de 800-1200mm). Este sensibil la secetă. Are temperament de semiumbră. În Carpaţii Meridionali se fragmentează oarecum. De la est către vest. molidişurile formează o insulă izolată faţă de restul arealului carpatic. molidul suferă Molidul acidifică solul. În Carpaţii româneşti. în amestecurile de fag cu răşinoase până la altitudini inferioare. Creşte destul de viguros pe soluri cu humus brut. slab scheletice şi aerisite. Înrădăcinarea sa este tipic trasantă (în vestul Europei înrădăcinarea este descrisă ca relativ profundă). molidul este mult mai puţin pretenţios ca bradul. apare mai ales în munţii înalţi. Arealul molidului a fost mult extins prin culturi artificiale începând încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Puieţii rezistă sub masiv chiar două-trei decenii. iar deasupra rariştilor subalpine urcă în golul de munte ca. molidişurile se concentrează în Carpaţii Orientali. peste 60 m şi diametre de 1-2m. este indiferent fata de conţinutul de substanţe nutritive. Se poate instala şi în 51 . Limitele inferioare în Carpaţii sudici coboară rar sub 1000-1200m. de exemplu. cu suficientă umiditate. Molidul atinge frecvent înălţimi de 30-40 m.

rombici.5 cm. Au durată de 5-7 ani. caracteristic sunt mai ales cele de ordinul doi. aşa încât coroana se menţine deseori compactă şi deasă mai ales în arborete tinere. chiar pe soluri foarte superficiale. adeseori este de culoare roşcată (denumire şi de „brad roşu”). brune-închis. Împrăştierea seminţelor se produce după desfacerea solzilor la conurile mature care ulterior cad întregi dar se menţin pe arbore chiar până toamna următoare. au 10-15 cm lungime. lungi de 1-2. Mugurii sunt nerăşinoşi. iar cei laterali ovoizi. dispuse spiralat. roşii purpurii sau galbene-verzui. de obicei oblic sau pendent. Ramurile sunt dispuse în verticil şi au poziţii diferite. Se compun din solzi lemnoşi. răspândiţi în toată coroana. 51). acuminaţi sau rotunjiţi la partea superioară şi cu vârful trunchiat. au proeminenţe lemnoase. terminale. Conurile de formă cilindrică. de care se desprind uşor. Prezintă tulpină dreaptă. brusc îngustate la vârf şi terminate într-un mucron înţepător. stau pendente în luna august. şi 4-5 cm diametru. pe care stau inserate acele şi care imprimă un aspect deosebit de caracteristic. Frunzele aciculare. Florile sunt unisexuat-monoice. pe lujeri anuali sau din anii precedenţi. cei terminali conici. 52 . stâncoase. Solzii se desfac în forme diferite. după uscare cad imediat. care stau. cele mascule amenţi roşii-gălbui. manifestă rezistenţă relativ ridicată la acţiunea mecanică a vântului. cu 2-4 şiruri de stomate. Lujerii de culoare brunăroşiatică. şi mai uşoare decât la brad. cu o aripioară de 10-15 mm. provenite din muguri intermediari. denticulat sau emarginat. verzi sau roşii-violacee. triunghiulare. conică. cilindrică. spre deosebire de brad păstrează vârful ascuţit până la vârste înaintate. persistenţi. Puterea germinativă a seminţelor este de 70-80% şi seminţele se pot păstra mult mai bine decât cele de brad. alungit-cilindrice. (fig. deoarece dezvoltă mai puternic şi mai simetric sistemul radicular. Ramurile se elaghează anevoie. rombice în secţiune transversală. Fructifică la 3-4 ani. decurente. Bracteele ascunse între solzi. poligonali până la rotunjiţi. unele ramificaţii pătrunzând adânc prin fisurile rocii. cele femele.de doborâturi de vânt mai mult decât oricare altă specie indigenă. fără pungi de răşină. Coroana este îngustă. Seminţele sunt mai mici. erecte. mai mult sau mai puţin îngrămădite ca o perie pe faţa superioară a lujerului. alungite şi lipite de baza solzului. de 45mm lungime. lăsând pe lujer urmele perniţelor proeminente. dispuse în spirală. din tinereţe. prezintă culori diferite. precum şi ramurile dintre verticile. rigide. Semănate primăvara răsar în 4-5 săptămâni. Scoarţa – ritidomul are caractere variabile. Uneori culoarea este cenuşie sau brună. sunt mici. Arborii crescuţi izolat.

După culoarea conurilor se diferenţiază formele: Picea abies erytrocarpa. cu ramurile de ordinul I orizontale. Creşterea se activează după această vârstă şi lujerii anuali depăşesc de multe ori 1 m lungime. sau moder. Molidul prezintă un accentuat polimorfism.. Molidul este foarte sensibil la atacul insectelor sau ciupercilor. În parcuri şi grădini se cultivă unele varietăţi de talie redusă: 53 . Astfel după forma coroanelor sunt cunoscute varietăţile: Picea abies var. la vârf rotunjiţi. exercitând importante funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională în bazinele montane. Picea abies var. conuri cu solzi romboidali. pendente. cu ramuri lungi. Picea abies var. Picea abies var. zăpada interceptată în coroane atinge uneori 40 % din întreaga cantitate căzută. columnaris (Jacques) Rehd. Molidul este cultivat în amenajări peisagere şi datorită calităţiilor sale ornamentale. conuri tinere de culoare verzuie. Sub coroane mediul devine umbros. neramificate etc.. lipsit de curenţi puternici de aer. columnare. Picea abies var. cu ramuri de ordinul I pendente. Picea abies var. în Munţii Apuseni. pyramidalis Carr. şerpuitoare. Molidul reduce scurgerile de apa pe versanţi.. cu coroana piramidală. cum s-au semnalat şi la noi. înfluenţează climatul intern cât şi solul.53): Picea abies var. Longevitatea până la 600 de ani. îngustaţi. subţiri. virgata (Jack) Caspary. Molidul este un creator de mediu specific aproape neîntrecut. inversa Beiss. montana (carpatica). Dupa forma solzilor distingem (fig. adeseori apar calamităţi adevărate.cu coroane înguste. solzi acuminate. rece şi umed.europaea. cu conuri violet purpurii înainte de maturitate (august) şi Picea abies chlorocarpa.. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea (ca la brad). În condiţiile fotoclimatului respectiv solurile se acidifică. viminalis Caspary. în cuprinsul vastului său areal diferenţiindu-se o serie de forme şi varietăţi..straturi groase.Puieţii cresc încet în primii 3-5 ani. Resturile organice nedescompuse sau parţial descompuse se depun sub formă de humus brut . iar cele de ordinul II lungi.

lujerii sunt foarte subţiri. frunzele mici. cu acele albe argintii. ace rigide. de culoare brună-deschis. foarte compactă. Picea abies var maxwellii. Picea pungens Engelm. În arealul natural atinge până la 50 m înălţime. neînţepătoare. Adaptat la climatul montan continental. formă pitică. glauca Reg. de culoare brună-gălbuie-deschis. Suportă bine temperaturile scăzute. cel mai răspândit molid pitic. sferic-turtită. oblongi. dispuse radial pe lăstarii erecţi. conurile sunt cilindrice. În anumite situaţii. cu acele verzi-albăstrui. Varietăţi: Picea pungens var. nerăşinoşi. rigide şi lăstari divergenţi. mugurii terminali mai mari. de culoare verde-cenuşie. înţepătoare. foarte decorativ primăvara când apar noile creşteri. Specie exotică din Munţii Stâncoşi (America de Nord) la altitudini de 1800-3300m. formă asemănătoare cu un cuib voluminos care la vârsta adultă ajunge la 1-1. cu solzi subţiri.Picea abies var gregoryana. rotunjite. cu ramuri scurte. Picea abies var nidiformis. conformaţie regulată şi vigoare bună. Acele de 2-3cm lungime. are o formă rotunjit aplatizată. molid argintiu. uscăciunea în aer şi în sol. – molid argintiu. Scoarţa este cenuşie. puţin recurbate.54). ace scurte. – molid înţepător. arbori cu un port regulat se folosesc în aliniamente. de colorit verde-cenuşiu. ramuri şi lujeri divergenţi. dispuse radial. vârful solzilor evident răsfrânt (fig. În zonele cu climă umedă se foloseşte pentru garduri vii tunse şi perdele de împrejmuire (aliniamente dese). ştirbiţi la vârf. glabri. 50-60cm. Picea pungens var. lujerii viguroşi. rigide. Se foloseşte în parcuri şi grădini. A fost introdus ca arbore ornamental de la câmpie până în regiunea montană. scurţi şi groşi. Cultivarele pitice sunt indicate pentru alpinarii şi chiar pentru cultura in jardiniere. este deosebit de rezistent la fum şi praf industrial aşa că este cultivat cu succes în oraşe şi centre populate. Dintre selecţiile înmulţite se cultivă în parcuri: 54 . intra în componenţa masivelor alături de Picea abies şi Picea orientalis.5m înălţime.. de 6-10 cm. sunt aşezate împrejurul lujerului. se plantează solitar sau în grupuri. argentea Beiss.

acele foarte lucitoare şi scurte. ajunge la 2m înălţime. cu areal vast pe versanţii vestici în Munţii Stâncoşi.55) lucitori.5m înălţime. Argentea Picea orientalis (L. verzi. laţi (1-3 cm).5 cm lungime. lujerii scurţi şi glandulos-păroşi. cu peri scurţi. 1-1. Temperament de umbra (aproape ca bradul) este sensibil la schimbarea bruscă a condiţiilor de mediu. altitudinea 700. Atinge peste 40m înălţime (60m). lăsând o cărare pe faţă cu un spaţiu liber. ace mai scurte pe creşterile tinere. Picea engelmanni Parry . asemănătoare cu cele de Picea pungens.5-2. Cultivaruri: 55 .molid de munte.5-7. conurile scurte. cu solzi bruni. cu miros neplăcut. Creşte bine pe soluri luto-nisipoase. ramuri foarte dese. conuri de 6-10 cm. până la 1cm. Arbore până la 50 m înălţime.5 cm. lujerii (fig. este astfel periclitat de îngheţuri. acele de 1. este unul din cei mai cunoscuţi şi răspândiţi molizi albăstrui-argintii. pitic. lucitori. Specie exotică. formă sferic lăţită.molid de Caucaz Specie exotică caucaziană (fig.2100 m. Relativ rezistentă la secetă şi fum. cu înălţime de 10-15m. Picea pungens „Glauca Montgomery”. Preferă locurile cu umiditate atmosferica mare. culoarea se păstrează bine şi în timpul iernii. de formă larg conică. bruni-roşcaţi. mugurii tomentoşi. îndreptate în sus. aşezate culcat pe lujer. bine aprovizionate cu apă. de 3. flexibile şi puţin înţepătoare. dar încetineşte în scurt timp. porneşte primăvara cu 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie de cât Picea pungens. Glauca Picea engelmanni cv. rigide. şi are coroana îngustă şi columnară. profunde.5). care acoperă tulpina până aproape de bază. Picea pungens „Glauca Koster”.Picea pungens „Glauca Globosa”. rotunjiţi cu marginile întregi. argintii-brumate. molid de Arizona.) Link . neînţepătoare. răşinoşi şi cu solzi alipiţi. Creşterea la început mai rapidă. dar de un brun mai deschis. cu verticile neregulate. Are puţine cultivaruri: Picea engelmanni cv. cu vârful solzilor mai rotunjit. drepte. scoarţa subţire de culoare brună-deschis.

considerat relict terţiar. Expansa.57). subţire. se găseşte de-a lungul Coastei Pacificului.molid sârbesc Specie exotică cu areal foarte restrâns pe Valea Drinei . cu înălţimea 1m Este introdus in exclusivitate ca arbore de parc. 56 .56). „Nana”. în tinereţe violaceae. scurt păroşi (fig. cu margini galbene. Arbore până la 30 m înălţime.: 25 m înălţime la 95 de ani. turtite. neînţepătoare. cu două dungi albe pe dos. Conurile mici. „Aurea”. Unul dintre cele mai frumoase exemplare in parcul de la Covasna. acele turtite.Picea orientalis cv. fum si praf. fiind foarte decorativ şi rezistent la ger. cu un scurt mucron. bruni-gălbui (fig. cu înălţimi de până la maximum 60 m. în grădinile dendrologice de la Snagov şi Dofteana (Bacău) nu suferă de ger şi secetă. brune deschise. Arbore de mari dimensiuni. mucronat. columnară (în limba sârbă „omorica” înseamnă zvelt. Lujerii sunt cenuşii-bruni.5). verzi-lucitoare pe faţă. Conurile de 5-10cm. de 8-18 mm lungime. cu vârful lung acuminat. de 3-6 cm. cu coroana îngustă. au solzi laţi. în Alpii Dinarici(fig. cu solzi neregulaţi. Are puţine cultivaruri: Picea omorica cv. . cu solzi subţiri. (înălţimea de 2m) Picea omorica cv. cele de pe partea superioară a lujerului îndreptate înainte. înţepător. (tufă de până la 1m înălţime) La noi apreciat ca arbore ornamental. „Nana”. ritidomul brun-roşcat. la vârf denticulaţi. cu ramuri pendente Picea orientalis cv. brune. acele de 10-25 mm lungime. Secţia Omorika Picea omorica (Pan. (înălţimea de 3m) Picea omorica cv. cu două dungi albicioase pe dos. Picea sitchensis (Bang) Carr – molid de Sitka Specie exotică din America de Nord. la vârf triunghiular-obtuze. cu marginea rotunjită şi întreagă. lujerii glabri. Picea orientalis cv „Nutans”.) Purk. sunt dispuse în formă de perie spre faţa superioară a lujerului. „Gnom”. înalt).

căzătoare. Florile unisexuat monoice. verticali. aripate. cu ace verde deschis primăvara. pe cei scurţi grupate în rozete sau smocuri. cu verticile neregulate. Recoltarea este diferenţiată: în septembrie se recoltează seminţele de Picea glauca şi Picea pungens.6cm).5 m. iar in decembrie-ianuarie la Picea abies. Înmulţirea prin seminţe. conurile au solzi pieloşi. în teren.10 zile. În cultură. înrădăcinarea durează 2 ani. altfel trunchiul nu va fi drept. semănăturile de Picea abies se menţin pe loc 2 ani. cu înălţimea de 2. Înmulţirea prin butaşi. Arbore de marimea II. Pregerminarea seminţelor în nisip umed 8. în sere. pe lujerii lungi inserate spiralat. Habitus conic.În parcuri si gradini dendrologice mai sunt introduse alte specii de molizi ca Picea obovata. ace liniare. primăvara. seminţe mici. ace 8. Picea glauca. Maturaţia anuală. originar din America de Nord. recoltaţi în perioada iunie-august. Foarte apreciat este cultivarul „Conica”. în placaj lateral. Înmulţirea prin altoire. foarte des ramificat. Genul Larix Mill Include aproximativ 10 specii din emisfera nordică. în aprilieiunie. iar semănatul se execută în luna aprilie. Picea glauca Voss (Picea canadensis) – molid canadian.18mm. regulat. Pentru obţinerea puieţilor port-altoi.Picea omorika şi Picea orientalis. Picea glauca „Conica” este sensibil la atacul păianjenului roşu.2. Tutorarea se menţine mai mulţi ani. moi. persistenţi. lujeri lungi şi scurţi. Lujerii lungi au muguri axilari din care se dezvolta în anii următori brahiblaste purtătoare de flori şi frunze. 57 . conuri mici (3. creşte ca un con compact. La Picea pungens se face altoirea prin alipire. Lăstarii pentru altoi să fie terminali. cu butaşi din lăstari de 2 ani. fără pungi rezinifere. în august-septembrie sau decembrie-martie. varietăţile pitice. Arborii au coroana rară. mai târziu nuanţă uşor albăstruie.

Strămoşul laricelui european este Larix glacialis. una orientală. ierni aspre. mai ales în Alpi. în general se întâlneşte la altitudini de peste 1000m. La noi laricele spontan se concentrează în cinci centre montane: Ceahlău. Lotru.7). lâncezeşte în văi umede.Larix decidua Mill subsp. ajunge până la 2500 de m altitudine în amestec cu Pinus cembra. Larix decidua ssp. Nu suportă soluri compacte. Laricetele naturale vegetează de regulă. În era terţiară (jurasic şi cretacic) în China Centrală s-au separat două grupe de specii ale genului Larix. Creşte natural în Munţii din Europa Vestică şi Centrală. Apuseni. În postglaciar. laricele european a rămas cantonat în zone montane şi premontane cu climat continental. alta occidentală din care s-a desprins Larix decidua şi Larix sibirica. caracterizate prin amplitudini mari de temperatură. în climate continentale. sezon de vegetaţie relativ scurt. decidua. cu areal fragmentat şi concentrat aproape exclusiv pe teritorii montane (fig. pseudogleizate. carpatica (Larix decidua var polonica. Laricele din ţara noastră aparţine ssp. nevoile sale ridicate pot fi satisfăcute şi pe soluri relativ superficiale. cu prea multă umiditate. Munţii Gârbova. care reţin bine apa. Înrădăcinarea este dezvoltată mai mult oblic 58 . Laricele (fig. 58) este arbore de mărimea I şi atinge înălţimi de 40-50 m (60 m) şi diametre de 1-2 m. Are temperament pronunţat de lumină. îngheţuri frecvente. în Alpii Maritimi şi Occidentali ai Franţei. cu textură uşoară bine drenate sau chiar pe stâncării. structurate. argiloase. în Polonia ajung chiar la 150-200m. În timpul glaciaţiunilor cuaternare. În Alpii Elveţiei. Larix europaea) . Dacă precipitaţiile sunt bogate. Transpiraţia este intensă (primul loc la conifere). scheletice. ajunge frecvent la 1700 (2000)m. Specia se poate adapta cu succes în climate mai calde şi mai moderate. carpatica . În Sudeţi şi Tatra cresc la altitudini între 300 şi 800m.larice. Pentru cultura laricelui în aceste condiţii sunt periculoase îngheţurile târzii. zadă Genul Larix datează din era secundară. Larix decidua a migrat prin Siberia până în Europa încă din jurasic. de aceea nu-i convin decât versanţi bine aerisiţi şi cu insolaţie puternică. aerisite. iar altitudinea minimă este de 650m. Pretinde soluri afânate. laricele eurasiatic sa divizat în Larix decidua în Europa şi Larix sibirica în Siberia. în Alpii Centrali şi Orientali unde coboară până la 400m. Laricele este o specie europeană. Bucegi.

format de timpuriu.60). Frecvent se produce însăbierea (arcuirea) trunchiului la bază sau înfurcirea vârfului (sub formă de baionetă) etc. Tulpina este dreaptă. la 3 ani poate ajunge la 1m înălţime. grupate în fascicule de 40. la altitudini de 1200-2400m. cu fundul crăpăturilor de culoare roşie-violaceae. unde ocupă un areal restrâns. bine elagată. Larix leptolepis (Sieb. este destul de rezistent la îngheţuri târzii şi geruri de iarnă. Acele căzătoare.şirădăcina este bine ancorată în sol. iar toamna înainte de cădere devin galbene-portocalii. Lujerii sunt subţiri. de 3-5cm. ritidom gros.) Gard – larice japonez. Longevitatea este de 400-500 ani. cu precipitaţii şi umiditate atmosferică abundente. Coroana este conică. este foarte rară şi luminoasă. solzii au 59 . Se compune din verticile neregulate şi ramuri orizontale. Pe solurile argiloase. Are o mare plasticitate ecologică. concentrată în partea superioară a tulpinii. cu suficientă umezeală. bracteea ascunsă. sunt concrescute cu o aripă de 7-8mm lungime şi fără conţin pungi de răşină. pendenţi. persistente. scurt ovoide sau aproape sferice. care porneşte mai devreme primăvara decât mugurii de pe lujerii lungi. toamna se colorează în violaceu. pagubele sunt provocate de rupturile de zăpadă şi vânt. Creşterile cele mai mari în înălţime au loc la 25-30 de ani. Arbore până la 30 m înălţime. în condiţii de luminare neuniformă se dezvoltă asimetric. glabri. Scoarţa este cenuşie. Acele de 2-3. Preferă soluri profunde. cu numeroşi solzi imbricaţi. brunedeschis. se desprinde în plăci neregulate. gălbui. cele femele roşii-carmin. rădăcinile devin superficiale. cu lujeri roşcaţi-violacei şi mugurii roşii (fig. Seminţele de 3-4mm lungime. cad târziu. au câte un mugure terminal. Florile sunt monoice: cele femele. & Zucc. Laricele are o creştere rapidă în tinereţe. sunt izolate şi aşezate spiralat pe lujerii lungi. grupate în fascicule de câte 30-40 pe lujerii scurţi. cu bractee neevidente. Specie exotica endemică din Japonia (insula Honda). foarte decorative. lujerii scurţi. fertile. Conurile aproape sferice. negricioşi. rotunjiţi sau emarginaţi la vârf. cu solzi concavi. verzi-albăstrui. pseudogleizate. de 1-3 cm lungime.5 cm lungime. Conurile de 2-3 cm lungime. Rezistent la doborâturi de vânt. stau prinse pe un peduncul recurbat. Florile mascule galbene. Necesită un climat montan-oceanic. relativ îngustă. Au culoarea verde-deschis. roşii-violacee. mai ales în plantaţii tinere.

Genul Cedrus Trew. Cedrus atlantica (End. pretenţioasă faţă de umiditate. cu sămânţă nestratificată dar tratată cu miniu de plumb ori umectată două săptămâni (rezultate s-au obţinut prin refrigerarea seminţelor umectate 18. ssp. Umbrirea şi uscarea sunt necesare la început.8). Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii staţionale (Macea. Înmulţirea prin seminţe: în aprilie-mai (recoltarea se face în martie şi conurile se usucă natural la soare). Sunt introduse ca exemplare solitare. sunt foarte interesante. tabulară. lungi şi scurţi. Asia Mică şi Himalaia. De aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării. Speciile de larix suportă tunderea. Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger. Germania. în majoritate inseraţi pe partea superioară 60 . unde creşte la altitudinea de 1400. Cuprinde 4 specii cu areale restrânse în Cipru.2200m (fig. Pendula Larix leptolepis cv. iar temperatura 0. Africa de Nord. În Anglia. prin uscare se depărtează mult de ax. Polonia s-au obţinut puieţi şi prin butaşire în anumite condiţii (pe pietriş la o căldură de 220C şi irigare automată). cei scurţi. Lujerii. adăpostite. începând de la vârste mijlocii devine neregulată. La noi a fost introdus mai mult Cedrus atlantica. Oradea) Este arbore de mărimea I. Pyramidalis. în spaţii intravilane.marginea superioară ştirbită şi mult răsfrântă în afară. Preferă locuri însorite. atlantica] – cedru. Prostrata.30 zile. răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc. În climatul continental de la noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali.50C). cu ramuri groase. grupuri şi garduri vii tunse (în poziţii bine luminate). Argentea Larix leptolepis cv. până la 40 m înălţime. cedru de atlas Specie exotica. Cultivarurile: Larix leptolepis cv. Larix leptolepis cv. Cedrul este o specie termofilă. Bazoş.

25 de ace) pe lujerii scurţi. carenate. Seminţele aripate. 61 . Florile sunt unisexuat-monoice. brune. este utilizat pe scară destul de largă în zonele din vestul Europei . câte 2. sunt aripate (foarte rar nearipate). altitudinea de 22002700m. Maturaţia este bienală. numită carenă. cu o proeminenţă numită umbelic. când solzii cad de pe axul conului.5-3cm lungime. seminţele se împrăştie obişnuit în primăvara a treia. ascuţite la vârf. rămânând deseori pe arbore până târziu.a ramurilor (fig. ovoidale. apofiza poate avea o muchie transversală. Conurile în primul an se dezvoltă foarte puţin. foarte răşinoase. Genul Pinus L. de 10-15mm lungime. Conurile erecte sau pendente. de 5-8cm lungime. Apare în colecţia dendrologică de la Bazoş. persistente.61). au forme variabile. Solzii sunt de regulă îngroşaţi în partea de la vârf formând apofiza. Acele de 1. solzii cu o dungă brun-închis la partea superioară. 3 sau 5 într-o teacă membranoasă. . grupate în fascicule. Seminţele stau câte două la baza fiecărui solz. simetrice sau asimetrice. se desfac foarte uşor de aripioară. În climate continentale sunt obişnuit specii rezistente la ger şi secetă şi mai puţin pretenţioase faţă de sol. Subgenul Haploxylon Koehne cuprinde specii care au câte 5 ace într-o teacă. de obicei persistentă. Pinii prezintă o deosebită importanţă ornamentală.cedru Specie originară din etajul montan al Himalaiei. verzi sau albăstrui. înfloreşte toamna. Genul se împarte în subgenuri şi secţii: Subgenul Diploxylon Koehne cuprinde specii de pin care au câte 2-3 ace (după specie) într-o teacă. Conurile erecte. care prinde sămânţa ca un cleşte. Cedrus deodora Loud. Florile unisexuat-monoice. rigide. solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. ca la brad. se schimbă la 3-4 ani. Subgenul Diploxylon Koehne Secţia Eupitys Spach. Maturaţia la 2-3 ani. din zona boreală până în cea ecuatorială. rareori arbuşti. care cade în primul an. Frunzele aciculare. cu multe subspecii şi varietăţi în emisfera nordică. iar după coacere se desfac în general greu. Genul cuprinde aproximativ 120 de specii de arbori.

a devenit specie predominantă. în staţiuni neprielnice altor specii. conurile simetrice. în postglaciar. În Spania. Rhodopi. Formele de Pinus sylvestris au fost identificate în sudul Europei în depozite pliocenice alături de Pinus mugo. între circa 300m altitudine în Subcarpaţii Moldovei şi aproximativ 1700m în Munţii Retezat (unde excepţional ajunge la 1900 m altitudine în Bazinul Gemenele).Secţia Eupitys cuprinde specii cu câte două ace într-o teacă. Pinus sylvestris L. Suportă în bune condiţii gerurile puternice ca şi arşiţele prelungite. în parte refugii glaciare ale speciei La noi este o specie premontană şi montană. de la Atlantic (Pirinei. până la cele cu apă în exces sau în turbării. Este foarte puţin pretenţios faţă de condiţiile edifice. Carpaţi. La noi în ţară. Genul Pinus datează din mezozoic. Carpaţi şi Caucaz are un areal discontinuu şi insular spre deosebire de zonele nordice unde arealul prezintă o mare continuitate. fiind una din cele mai răspândite specii de pe glob (fig. subboreal. Pinul silvestru ocupă un areal imens. Scotia) până la Pacific (ajunge la 70 020’ latitudine nordică. În centrul şi nordul Europei este arbore de câmpie. pin comun. seminţe aripate. Aria de maxima răspândire este Bazinul Trotuşului. Este totodată foarte puţin pretenţios în raport cu troficitatea solului. Apare pe soluri cu regim hidrologic foarte diferit. deci depăşeşte limita polară a molidului. Cuprinde teritorii vaste în Europa şi Asia. Balcani. Vârsta arealului actual euro-asiatic al pinului este apreciată la 4000. Alpii Dinarici. subatlantic) aria sa de vegetaţie se restrânge în continuare. Este arborele cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre speciile răşinoase indigene.6000 de ani. puternic 62 . cu o răspândire apreciabilă de la coline până în munţii înalţi. expuse uscăciunii înaintate. În prezent pinetele naturale ocupă suprafeţe restrânse.9). creşte satisfăcător pe soluri cu humus brut. În climatul boreal pierde teren în favoarea molidului. în zonele vestice şi centrale se localizează la dealuri şi la munte. menţinându-se mai ales în zona montană. rămâne pe suprafeţe mici. Glaciaţiunile cuaternare duc la răspândirea sa pe arii vaste din refugiile terţiare iniţiale în Pirinei. de la cele nisipoase. Este foarte adaptabil în ceea ce priveşte umiditatea. În perioadele climatice care au urmat (atlantic.pin silvestru..

brun-cenuşiu. Are temperament pronunţat de lumină. Seminţele de 35mm lungime. în multe cazuri. câte două într-o teacă. care dispun de capacitate mult mai mare de fructificaţie şi diseminare. Dar cele mai frumoase creşteri se realizează pe soluri relativ bogate în substanţe nutritive şi fără exces de umiditate. poate să atingă dimensiuni apreciabile şi să formeze tulpini de calitate pe stâncării lipsite aproape complet de sol mineral. Pinul silvestru creşte viguros în tinereţe. relativ grele. uneori până la 40 (50)m şi diametre de 1m. Scoarţa dezvoltă de timpuriu un ritidom de culoare roşiatică-cărămizie. durează 2-3 ani. se îngroaşă şi se închide la culoare. puţin răşinoşi. până la foarte profundă. mai ales în păduri rărite sau la arborii izolaţi. Conurile. ajung la maturitate în anul al doilea. la maturitate capătă uneori formă caracteristică tabulară. când ating 3-7cm lungime. care realizează frecvent înălţimi de 25-30m. iar la vârste mari. verde-albăstruie sau cenuşie. pe soluri nisipoase. devenind crăpat. de la superficială. calcaroase sau pe stâncării. periodicitatea fructificaţiei este de 3. încolţesc repede după semănare şi sunt relativ uşoare. În turbării rămâne pipernicit. dar nu egalează mesteacănul şi plopul tremurător. pe soluri nisipoase afânate. aşa că dimensiunile atinse la 100 ani rămân inferioare celor realizate de molid şi brad.acide. la 15. în turbării sau pe stâncării.20 ani. în partea bazală a trunchiului. Mugurii sunt ovoizi. sunt ascuţite. de 6-12mm lungime. care se exfoliază în foiţe subţiri.62) este un arbore de talie mare. la vârste mai mari creşterea se domoleşte. neaerisite. ovo-conice. Lujerii groşi. scheletice. Rusticitatea acestei specii este deosebit de mare. apofiza rombică. 63 . pe soluri superficiale. Fructifică devreme. Longevitatea 200-300 ani. cu mare capacitate de adaptare. Înrădăcinare variabilă. Pinul silvestru este o specie pionieră tipică. puţin răsucite. aripate. neregulat ramificată. permeabile sau dimpotrivă.5 ani. relativ rigide. compacte. scurt dar evident pedunculate. brun-verzui sau cenuşii. Coroana este piramidală numai în tinereţe. de culoare deschisă. acuţi. de 3-7cm lungime. Acele. Tulpina este mai puţin dreaptă decât la ceilalţi arbori răşinoşi. se bifurcă sau se desface într-o serie de ramuri groase. brunecenuşii. cu carene puţin proeminente şi umbelic nemucronat. îşi pierde rectitudinea în partea superioară. Pinul silvestru (fig.

în cele mai multe cazuri nu depăşeşte însă 30 m. Coroana ovoid-piramidală. Insule izolate formează în ţara noastră în Banat. Conurile sunt grupate câte 2-4. durează 4-6 ani. cu îngheţuri târzii. nigra (Pinus austriaca) – pin negru. atingând 40m înălţime. Grecia. rare (suportă totuşi destul de bine gerurile de iarnă din ţinuturile mai nordice). luminoase. ocupă un areal mult mai restrâns decât pinul silvestru. 3-5m înălţime. Bulgaria. des ramificată. formă arbustivă deasă. mai ascuţite şi mai negricioase decât la pinul silvestru. expuse încălzirii excesive şi uscăciunii înaintate (terenuri degradate). mari. ssp. apare pe soluri cu texturi diferite. verzi. în care se dezvoltă bine alţi arbori. mai rigide.Este sensibil la vătămări produse de vânt sau zăpadă. adânc crăpat. de culoare cenuşie sau cenuşie albicioasă (mugurele terminal).10). câte două într-o teacă. Spania. Dezvoltă puternic rădăcinile laterale. bruni cenuşii. sud-vestul Franţei. Tulpina este dreaptă. Pinul negru manifestă amplitudine ecologică mai limitată decât pinul silvestru. tabulară numai la vârste mari. răşinoşi. având coroane rare. relativ deasă. până la 1m înălţime. cu ace de 10cm. Acele. Pinus nigra Arn. creează un mediu climatic specific. sesile sau scurt 64 . sunt evident mai lungi (8-14cm). rigide. cu ace rigide de 4 cm. formă pitică. Dintre formele horticole prezintă interes cele de talie mică: Pinus sylvestris „Pumila”. devine largă. Pinus silvestris „Globosa viridis”. îngrămădite spre vârful lujerului. Vegetează bine în condiţii staţionale grele. Ucraina. pin negru austriac Specie exotică. Are temperament de lumina dar mai puţin pronunţat ca pinul silvestru şi protejează mai bine solul. Turcia. arbuşti şi plante erbacee. pe soluri scheleto-pietroase sau stâncoase. originară din terţiar. însorite şi calde. tolerează calciul dar poate vegeta şi pe soluri acide. Solul se acidifică din cauza litierei greu alterabile. până la negricioşi. Este un arbore de talie mare. Este o specie de regiuni mediteraneene. Alpii Italiei şi Austriei. cenuşiu-negricios. chiar în Africa de Nord (fig. Lujerii viguroşi. Mugurii sunt cilindrici. de timpuriu se formează un ritidom gros. de 12-24 mm lungime. ceea ce îi permite să se ancoreze bine pe solurile superficiale. Este nepretenţios faţă de substanţele din sol. mai regulată şi cu mai puţine deformări în partea superioară decât la pinul silvestru.

) – jneapăn. specie oligotermă se dezvoltă bine pe versanţi umbriţi. pe stâncării calcaroase. între 150 (Tricule) şi 1500m altitudine (Munţii Mehedinţi) fiind un endemism al Carpaţilor Sudici (fig. Manifestă cerinţe ecologice similare cu ceilalţi pini negri. Conurile solitare sau în verticile.(fig. orizontale. în munţii înalţi. închis. ovoide sau ovoid-conice. Arealul este european. Este specie arbustivă. chiar în condiţii de vegetaţie grele. mugurii răşinoşi. greu de străbătut. lujeri galbeni şi verzui-violaceu. de 4-7 (10) cm lungime. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate. scurt 65 .2300m în Carpaţii Meridionali. pe stâncării.10). lucitoare. Seminţele au 5-6 mm lungime. Longevitatea 400-500 ani Pinus nigra ssp banatica (Barb.)Novak.63). de 3-6 cm lungime. cu o aripă neagră. sunt aproape sesile. Pinus mugo Turra (Pinus montana Mill. cu apofiză lat-rombică. cu un ghimpe scurt pe solzii superiorii. conuri galbene sau galben-verzui. Valea Dunării-Tricule). Se deosebeşte de specia tipică prin tulpini foarte bine conformate.3 ani. fiind totuşi mai adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase. cu coroane etajate. Lujerii sunt bruni până la cenuşiu-negricioşi. Este un frumos arbore ornamental. ovoid globuloase. alcătuieşte tufe compacte. în consolă. Mehedinţi-Domogled. rigide. puţin proeminentă. pin de munte. de 2-5 cm lungime (mai mici decât la ceilalţi pini indigeni). Maturaţia conurilor este bienală.1500m în Carpaţii nordici şi la 1600. Solurile prea umede şi văile înguste sau depresiunile în care se acumulează zăpada în cantităţi excesive sunt evitate. (Pinus nigra var banatica Gera get.64). La noi. brune. brune-gălbui. jep. câte 2-4. carenă evidentă şi umbelic central. Acele câte două într-o teacă. Apofiza cu carene ascuţite.Ion) – pin negru de Banat Creşte spontan în Banat şi vestul Olteniei (Munţii Cernei. ace mai închise. vegetează la 1400. elastici.pedunculate. are tulpini culcate şi ascendente cu înălţimea până la 2m. iar periodicitatea fructificaţiei 2. strălucitoare (fig. foarte rigide şi înţepătoare. Almăjului. montan şi subalpin. Pretinde umiditate în aer şi sol. cu umbelic brun-întunecat. de un verde.

în secţiune transversală semicirculare. mai ales în Canada (fig. uscate. cu înălţimi de 1.mucronat. arbust târâtor cu înălţimea de 2. Arbore de până la 25 m înălţime. cu crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului (fig. „Gnom”. Coroana este rară.3m. neînţepătoare. asemănătoare pinului silvestru. Acele câte două. Cultivare – „Mops”. de 3-6 cm lungime. asimetrice. mughus. considerate varietăţi sau chiar specii distinste. divizată în subunităţi. conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân câţiva ani în coroana. tari. răsucite şi curbate. globulos. În Masivul Bucegi s-au constituit rezervaţii de jnepenişuri. datorită eficientului control hidrologic pe care-l exercită în bazinele alpine. galbenă-verzuie. glabri. tufă compactă. cu ramuri subţiri. Acele. până la 1. Secţia Banksia Mayr.5-2m. Longevitatea 100-200 ani. de 2-4cm. scurte. Este apreciat şi din punct de vedere peisagistic. apofiza aproape plană. foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. neregulată. Conurile. În arealul natural este considerată specie pionieră.Pinus nugo var.65). Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster). poate vegeta pe soluri sărace. cenuşii. scheletice. În cadrul zonei naturale de creştere jneapănul prezintă importanţă datorită însuşirilor de protector şi fixator al coastelor erodate. cu solzii strâns alipiţi. câte două ace într-o teacă. câte două în verticil. adeseori cu un inel negru împrejur. cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu. şi compact. brune sau cenuşii. Pinus banksiana Lamb – pin banksian Specie nord-americană.5m înălţime. În culturi nu a dat rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri degradate. Este o specie variabilă. de exemplu: . a grohotişurilor. adeseori recurbate. foarte răspândită în America. rigide. Conurile se pot dezvolta şi 66 . Lujerii sunt bruni-gălbui. de culoare deschisă. Creşterea este foarte înceată. Seminţele mici. galbene.12). Rezistă bine la ger şi secetă. pin pitic. din răşină se extrage terebentină de calitate superioară. cel mai răspândit pin pitic.

Conurile ovoide. Seminţe lung aripate. îndeosebi sub raport climatic. fragmentat. Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg. Pinus ponderosa Laws. urcă până la 2000m altitudine. asimetrice. abundent şi aproape anual. cu ramificaţii orizontale. Sămânţa triunghiulară. impresionante. rigide. patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. – Pin galben.12). 5. de-a lungul Pacificului. Scoarţa este brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. La noi se cultivă doar ca arbore de parc. Se disting populaţii nordice. Acele câte trei. globuloase. Creşterile încetează practic la 100 de ani. La noi. Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică. Tulpina dreaptă. apoi cenuşii-roşcaţi. au apofiza rombică. Secţia Pseudostrobus Endl. Secţia Taeda Spach. din muguri proventivi. având solzii cu vârfurile dezlipite. aproape drepte. conurile se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani). Maturitatea arborilor forte timpurie. cad imediat după diseminare. Longevitatea este relativ redusă (maxim 200 ani). negricioasă. carenată.direct pe tulpină. Mugurii ovoid-alungiţi. răşinoşi. Pinus rigida Mill. Arborii vârstnici au coroane largi. pe soluri uscate. mai adaptate la uscăciune în aer şi sol. În sud ajunge până în Noul Mexic. de 3-7 cm lungime. Fructifică la vârste mici. de culoare verde-închis. Cuprinde pini cu trei.12). Lujerii tineri bruni-gălbui. pietroase sau nisipoase. Sămânţa este mică.6 ani. Specie exotică din estul America de Nord (fig. Coroana rară şi neregulată. umbelicul proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit. lungi de 7-14 cm. are capacitate de lăstărire. 67 . Atinge înălţimi de până la 25 m. aproape sesile. de 2-4 mm lungime. creşte la altitudini de 900-1000m. în nord până în Canada (fig. Conurile simetrice. răsucite. de climat rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi. Maturaţia are loc toamna a doua sau în anul al treilea. periodicitate anuală. de 4-6 mm.

de 12-16 cm. ascuţite. în general rigide. Arbore de mărimea I. Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate. cilindrici.52. de un verde-închis. câte trei într-o teacă. Conurile până la 7-8 cm diametru. sunt lungi de 8-15 cm. teaca rămâne pe lujer până la 10 ani. Tulpina dreaptă. brune-roşcate. terminat într-un ghimpe puternic. drepte sau puţin îndoite. cu muguri mari ovoizi-cilindrici.67). scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă. formând de timpuriu ritidom gros. La Pinus ponderosa var. atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1. crăpat în plăci neregulate. 68 . Balf Specie originară din America de Nord. cu apofiza brună-lucitoare. simetrice. Conurile câte trei sau patru în verticile. răşinoşi şi solzi cu vârful dezlipit (fig. Lujerii brun-verzuibrumaţi. de unde şi denumirea de „pin galben”.Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice. Lujerii sunt foarte groşi. în smocuri la vârful lujerilor. de 6-19 mm. uneori recurbat. Coroana este îngust piramidală. cu coroana globuloasă până la tabulară. o fâşie îngustă în lanţul muntos din apropierea Coastei Pacificului. partea internă a scoarţei are culoare gălbuie. verzicenuşii sau glaucescente. cu puncte negricioase (fig. Acele. rezistând bine la secetă şi ger şi manifestă exigenţe mari faţă de sol. cu areal restrâns. Trunchiul cu un ritidom gros. Ca specie ornamentală. Prezintă amplitudine ecologică largă. Sămânţa obovoidă. crăpat în plăci neregulate. în regiunea de câmpie. La noi se cultivă mai ales în scop ornamental. scopulorum acele sunt mai scurte. mai adesea câte două într-o teacă. după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o rozetă pe ramură. Cultura sa în ţara noastră ar putea prezenta interes în zonele mai uscate. având consumuri specifice mici de elemente nutritive. strălucitoare. după căderea acelor. cu apofiza proeminentă şi umbelic prevăzut cu ghimpe.5 m diametru. dispuse terminal. Improprii pentru cultura sa sunt solurile nisipoase. Acele câte trei într-o teacă. ovoid-conice. rigide. lungi de 12-28 cm. se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi. alb-cretaceu. răşinoşi. uneori două sau cinci. sunt pedunculate. mugurii mari. Arbore de până la 50 m înălţime. mobile sau cele mlăştinoase.67). puternic carenată şi umbelic caracteristic. lungi de 10-25 cm lungime. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. este cenuşie. Pinus jeffreyi Grev et.

Arealul este vast (fig. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii. dar profunde. în staţiuni diferite. în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă. profunde şi cu suficientă umiditate. pinul strob rămâne mai mult arbore de câmpie. pendente. lungi de 10-14 mm. cerinţele ecologice ale pinulu strob au fost în mare măsură verificate. de pe roci silicioase. în momentul căderii conurile lasă aderentă pe lujer rozeta bazală de solzi. Subgenul Haploxylon Koehne. începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în substanţe nutritive şi humus. În culturile indigene. Specie exotică din America de Nord.8cm diametru). în parcuri publice şi grădini dendrologice. Creşteri viguroase se realizează şi pe soluri mai sărace şi acide. Seminţele mari. pin neted. – pin strob. Creşte activ în tinereţe. aspră. Ca şi la pinul galben.12). ferite de uscăciune. lujeri subţiri iar conurile lungi. bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni cu ierni blânde. Sub aspect ecologic. necarenată şi umbelic terminal. În partea nordică a teritoriului respectiv. niciodată ghimpos. Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă. ferite de extreme climatice. Pinus strobus L. Secţia Strobus Sweet. Culturile de interes ornamental. În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea. răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său (întins pe circa 1900km). se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1800km. dar foarte sensibil la secetă. în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300m).recurbat. cu aripa de circa două ori mai lungă decât sămânţa. Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a portului globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau glaucescente) şi conurilor foarte mari (7. afânate. cu apofiza puţin proeminentă. În staţiuni de luncă şi 69 . Vegetează din ţinuturi cu clima foarte variată. aproape cilindrice. sunt frecvente.

rămân adeseori până spre baza tulpinii. mult timp netedă. Ritidomul apare spre baza trunchiului şi numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare. Suferă de atacul ciupercii Cronartium ribicola. de culoare verzuie-cenuşie. cu pungi de răşină. Seminţele lungi. Pinus strobus cv. Conurile. flexibile. sunt dotate cu o aripă îngustă. „Minima”. aşezate spre vârful ramurilor. se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri. Se preferă semănăturile de toamna. lucitoare.de terasă. periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. subţiri. fiind rezistentă la doborâturi de vânt. „Contorta”. Tulpina dreaptă. Cultivaruri cu valoare ornamentală mare: Pinus strobus cv. puţin proeminentă şi umbelic terminal. zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii. cilindrică. acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul negru. Scoarţa este subţire. de 10-15 cm lungime. 70 . Cultura pinului strob este relativ uşoară.. încovoiate. elagajul lasă de dorit. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă. aplicându-se tehnologia clasică cunoscută de la alte răşinoase. 1m Maturitatea arborilor este timpurie. pinul strob (fig. cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri. Acele. Conurile trebuie să fie recoltate la timp (augustseptembrie). de 5-6 mm. Coroana piramidală. cu ramuri răsucite. „Prostrata”. cu ramuri întinse pe sol. destul deasă. apofiză subţire. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi. iar urmele verticilelor. „Glauca”. la noi în unele staţiuni a depăşit 30 m. Creştere rapidă. Plantulele necesită umbrire în primele două luni. plan. până la 50 m. Longevitate mare. Are temperament de semiumbră.90%. cu ace verzui albăstrii. dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. „Pendula”. În ţara de origine. sunt îngustcilindrice. deoarece există pericolul ca diseminarea să se facă rapid. caracteristici. Pinus strobus cv. flexibile. cu solzi bruni.68) atinge înălţimi mari. verzui-cenuşie. a fost insuficient verificat. Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70. pendente. pitică. sub formă de cioturi groase. Pinus strobus cv. stau răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani. verzui-albăstrui. Pinus strobus cv. dispuse inelar. câte cinci la un loc. de circa 5-10 cm lungime. la 20-30 de ani.

Scoarţa netedă în tinereţe. Seminţele de 7-9 mm lungime. Bulgaria. şi Albania. glabri. cu tulpină dreaptă. cu climat moderat şi suficient de umed. sunt brumate-albăstrui. aripate. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani cu cinci ace. crăpat longitudinal. Seminţele de 8-10 mm lungime. Conurile terminale. relativ rigide. glabri. dând un aspect foarte decorativ. Arbore de până la 30 m înălţime. cu apofiza brună-gălbuie. drepte. La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice. lucitori. striată longitudinal. lungi de 8-15 cm. lujerii şi conurile. aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive. câte cinci într-o teacă. prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă. de 2-3 cm. Creşterea este rapidă în tinereţe. Acele câte cinci. lucitori. formând arborete pure sau de amestec cu Cedrus deodara sau Abies pindrow.9) între 1600 şi 4000m altitudine. după împrăştierea seminţelor rămân încă mult timp pe arbore. 71 . scurt pedunculate. Coroana este larg-piramidală. rezultând astfel o coroană îngustă.Pinus griffithii Mc. Pinus excelsa) – pin de Himalaia Specie exotică. răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig. ca şi scoarţa tânără. Arbore de până la 50 m înălţime. cu pungi de răşină. unde vegetează în etajul montan superior şi subalpin până la 2200m altitudine. în staţiuni caracterizate prin climat umed. de 15-30 cm. cu numeroase pungi de răşină. pendente. verzui. de 10-18 cm. stau multe îngrămădite spre vârful lujerilor. Conurile foarte lungi.69). pe pedunculi de 2-5 cm. cu ramuri scurte. La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora. Clelland (Pinus wallichiana. scoarţa cenuşie. piramidală. Staţiunile recomandate sunt cele din zonele montane inferioare şi de dealuri. Pinus peuce Grieseb – pin grecesc Specie endemică din Munţii Balcani. dar foarte lungi. verzi-brumaţi. Lujerii relativ groşi. atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig. mai târziu cu un ritidom solzos. erecte. având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral. lemnul conţine multă răşină. în mănunchiuri îndreptate spre vârful lujerilor. moi. cenuşiu-verzuie. Lujerii relativ groşi. subţiri. cu soluri profunde şi reavăne. în tinereţe subţire şi netedă. Acele. din Grecia. lungi de 7-10 (12) cm. aspre la pipăit.

ascuţiţi. Apofiza prezintă umbelic terminal. cu coroană ovoidă. formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu. ramificaţia la început verticilată. Mugurii sunt ovoizi. Pinus cembra L. La noi se întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere. de pe granite. Acele. seminţele mari. lăţită la bază. devine apoi neregulată. plan. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul. flexibili. Tulpina conică. aşa încât după 30 de ani arborele capătă un aspect tufos. – Zâmbru Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor. Făgaraş. Calimani. iar în cele înalte devine relativ pretenţios faţă de lumină . Necesită soluri bogate în humus. Godeanu. lucitoare. câte cinci într-o teacă. Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. în văile cu fenomene glaciare. Înrădăcinarea este pivotantă. Florile 72 . compactă. destul de groşi. rădăcinile laterale puternice îi asigură o bună rezistenţă la vânt. Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru. gneise. micaşisturi etc. durează 3-5 ani. bruni sau gălbui-roşietici şi tomentoşi. drepte. de 5-10 cm lungime. caracteristic nearipate. în special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră. cu vârful evident îndreptat în sus. la maturitate cad întregi. rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. în Munţii Rodnei. Conurile sunt erecte. sau cu aripă foarte scurtă. îngrămădite la vârful lujerilor.Secţia Cembra Spach. pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000m altitudine (în Alpi 2500m) în zona Tăului Negru. şisturi cloricito-sericitoase. în tinereţe verde-cenuşie şi netedă. destul de rigide.4 luni. variaţii termice extreme şi vânturile puternice de la altitudinile mari. Lujerii. răşinoşi. unde coboară la aproximativ 1200 m altitudine. acide. Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă. brun roşcaţi. subţire şi adânc brăzdat. cu regim normal de umiditate. indehiscente. Scoarţa. fine. Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice. Bucegi. glabri în al doilea an. verzi-întunecate. Ţarcu şi mai ales în Retezat.

denumite coconari. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată primăvara. lăţitela bază. fiind striaţi longitudinal pe spate. fenomen care permite împrăştierea lor. au tegument tare. cât şi pentru adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. au apofiza puţin bombată. Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere. Înmulţirea prin seminţe. 6. Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane. Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în recipiente de gradină. Înfloreşte târziu. asemenea unor lumânări. erecte. atât pentru frumuseţea lor. prevăzut cu un mucron scurt. „Pygmea” Maturaţia este bienală. de 8-12 mm. cele femele violet-roz. Solzii cărnoşi. de multe ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsăsri. Pot fi plantaţi izolat. brunroşcat. alungite. în grupuri. câte 2-4 în verticile. „Glabra” Pinus cembra cv.10 ani. Seminţele ovoide. Pinus cembra şi Pinus 73 . sunt violaceubrumate în tinereţe. „Aureovariegata” Pinus cembra cv. roşii carmin şi sesile. unde climatul corespunde. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente. groşi. germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani). mai ales în nordul ţării. în septembrie pentru Pinus strobus. prin iunie-iulie. „Glauca” Pinus cembra cv. brune la coacere.80%. Pinus griffithii şi Pinus ponderosa. Recoltarea conurilor se face diferenţiat. În culturile ornamentale se folosesc cultivarurile: Pinus cembra cv. dar susţinută. sunt nearipate şi comestibile. lăţită şi cu umbelic terminal. subsesile. longevitatea putând depăşi 1000 de ani. cele mascule elipsoidale. Creşterea în înălţime este foarte înceată.sunt unisexuat-monoice. conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează. Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară. datorită creşterilor tinere. Conurile terminale. coroana devine cu vârsta mai mult sau mai puţin neregulată. de 5-8cm lungime. şi spre iarnă pentru Pinus mugo. Puterea germinativa este de 60. mari. uneori în masive. în octombrie pentru Pinus sylvestris.

Înmulţirea prin butaşi.. ca port-altoi pentru cele cu două ace Pinus sylvestris. pinul cu trei ace.U. solzoase sau scvamoase. Se seamănă toamna şi primăvara.W. dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon. aciculare. Pinus aristata (secţia Parryana). În pepiniere. Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L. din Mexic). eventual cu pregerminare. 74 . sau se stratifică seminţele 70. pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea mugurilor în faza de alungire.) Rich şi Taxodium ascendens Boongu. cu câte 2-9 seminţe aripate sau nearipate. Genul Taxodium Rich. cele femele terminale. Sunt arbori de dimensiuni mari şi foarte mare. Conurile cu solzi lemnoşi sau pieloşi.nigra. Înmulţirea prin altoire.80 de zile. La unele genuri bracteea concreşte cu solzul. se utilizează numai plante mamă tinere. Florile unisexuat-monoice. răspândite în regiunile calde şi temperate ale emisferei nordice. Include trei specii de arbori de mari dimensiuni. cu lujeri scurţi. deseori căzători şi frunze persistente sau caduce. În placaj pentru varietăţi. la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece. din S. După extragere seminţele se păstrează în vase închise la rece şi întuneric. excepţie face genul Athrotaxis. Foarte greu. în America de Nord şi Asia estică.Neger Cuprinde 10 genuri exotice. Familia TAXODIACEAE F.A) sau persistente (Taxodium mucronatum Ten.(secţia Pinea). endemic în Tasmania (emisfera sudică). valvaţi. cu frunze căzătoare (Taxodium distichum (L. se recomandă recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni. speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna.

Taxodium distichum (L.) – chiparos de baltă Specie exotică originară din America de Nord, din regiunile de coastă şi de mică altitudine ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic (fig.14). În interiorul continentului, formează o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. Nu se găseşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea. În ţară, cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Craiova, Braşov etc). Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în Arboretumul Simeria, pe malul canalului Strei, au diametre de aproximativ 1m. În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice bogate în precipitaţii şi fără variaţii mari de temperatură. În Europa, s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate, fără a rezista însă în condiţii de continentalism accentuat (geruri puternice, secete prelungite). Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. Astfel, în ţinuturile meridionale, datorită pneumatoforilor, poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. În ţara noastră, în asemenea staţiuni extreme, la câmpie, se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile higrofile indigene (ca salcia albă, aninul negru, plopul alb). Creşte totuşi viguros pe soluri cu umiditate moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau soluri foarte sărace (Letea). Are temperament de lumină. Chiparosul de baltă realizează în patria de origine înălţimi de până la 50 m şi diametre până la 4 m. Tulpina este dreaptă, groasă, bine elagată, cu o bază puternică, muchiată, din care pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii, protuberanţe ca nişte genunchi, de până la 2 m înălţime, cu funcţii respiratorii. Pe solurile cu umiditate normală, pneumatoforii nu se mai formează. Scoarţa este brună-roşcată, ritidomul subţire până la bătrâneţe, ce se desface în fâşii înguste. Coroana este piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, răsfirată, transparentă, luminoasă, protejează foarte slab solul. Lujerii sunt de două tipuri: cei terminali, persistenţi, bruni-lucitori, glabri, cu muguri şi frunze solzoase, mici, dispuse spiralat, ce cad toamna după un timp de la uscare; cei laterali, căzători, subţiri, lipsiţi de muguri, poartă frunze aşezate distic (fig.71). Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare, de 1-1,5 cm calde,

75

lungime, înguste, turtite. Acele, toamna, capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii, arborele rămânând peste iarnă desfrunzit. Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în inflorescenţe ramificate, cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte. Conurile globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi, romboidali, mucronaţi. Seminţele nearipate, de forme neregulate, mari, bogate în răşină, câte două la subsuoara fiecărui solz, se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol. Se poate regenera vegetativ, lăstărind şi butăşind. Maturitatea este timpurie, fructifică la 30- 40 ani. Puieţii au creşteri active, din primul an, realizează înălţimi de 50cm. Este o specie deosebit de longevivă, până la 5000- 6000 ani. Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile, îngheţurile şi seceta. Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă, cât şi datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul de vegetaţie. Chiparosul se foloseşte solitar şi în grupuri, pe marginea lacurilor şi cursurilor de apă. Se obţine din sămânţă sau prin butăşire. Prin seminţe, conurile se maturează în octombrie-noiembrie, după recoltare se păstrează până în martieaprilie, când se stratifică o perioadă scurtă şi se seamănă în sol reavăn, cu umiditate constantă. Semănatul se poate face în răsadniţe sau paturi nutritive. Plantele tinere se protejează de temperaturile scăzute. Se recomandă utilizarea puieţilor de talie mare, repicaţi şi produşi cu balot de pământ.

Genul Sequoia Endl.
Cuprinde două specii originare din vestul Americii de Nord, arbori de dimensiuni impresionante şi foarte longevivi.

76

Sequoia

gigantea

(Lindl.)

Dechne

(Wellinngtonia

gigantea,

Sequoiadendron giganteum) – arborele mamut, sequoia. Specie răspândită pe o fâşie îngustă din Munţii Sierra Nevada (fig.14). Creşte la altitudini de 1500- 2400m, în amestec cu Pinus ponderosa. Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane, Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea, Baia Mare), unde au creşteri active mai ales în diametru. Este o specie sensibilă la secetă şi geruri. În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde, bogate, permeabile, revene, cu conţinut redus de carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile. Are temperament moderat de lumină. Arbore gigant, ajunge la 100m înălţime şi diametre impresionante, de peste 10m. Tulpina conică, lăţită la bază, are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. Ritidomul depăşeşte 0,5 m grosime şi este fibros, cu crăpături adânci, brun-roşcat. Coroana piramidală, deasă, cu ramurile puternice. Lujerii, la început verzibrumării, apoi bruni-roşii, cu muguri nuzi, neevidenţi. Frunzele sunt aşezate spiralat, mici, de 3-12mm lungime, solziformrme-aciculare, lanceolate, cu vârful ascuţit, puţin îndepărtat de lujer, baza decurentă, lăţită, cu două dungi de stomate pe dos; după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii laterali. Conurile sunt ovoide de 4-8cm lungime, roşcate-întunecat, cu solzi scutiformi, valvaţi, prelungcuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită, cu un scurt mucron la mijloc (fig.71). Seminţele sunt mici, de 3-6 mm, câte 3-9 sub fiecare solz, eliptice, turtite, cu două aripi înguste. Fructifică abundent, la 2- 3 ani, puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %. Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000- 4000 ani. La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală, impresionează prin dimensiuni şi portul său regulat. Se obţine din sămânţă. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de primăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor târzii. Necesită protecţie împotriva arşiţei.

77

Sequoia sempervirens (Lamb.) Endl. Cu frunze aciculare, persistente, nu a fost introdus la noi din cauza climatului continental (în vestul Europei s-a acomodat).

Genul Metasequoia Hu et. Cheng.
Genul a fost descris pornind de la specii fosile. În 1941, în China, a fost descoperită specia Metasequoia glyptostroboides Hu et. Cheng. În arealul natural au fost identificate aproximativ 1000 de exemplare la altitudinii cuprinse între 500 şi 1400 m. La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria, Cluj, Craiova, Gurahonţ, Braşov). Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic moderat, precipitaţii abundente şi soluri profunde. Este un arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime. Tulpina este dreaptă, cu baza îngroşată, canelată şi ritidom subţire, brun-roşcat, exfoliabil în fâşii. Coroana este piramidală, rară. Prezintă două feluri de lujeri: lungi, terminali, necăzători, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi de 3-4 mm lungime, opuşi: şi scurţi, distici, opuşi, caduci toamna (ca la chiparosul de baltă). Frunzele căzătoare, aciculare, turtite, lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm, cu baza decurentă, verzi-glaucescente pe faţă, verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos. Florile unisexuat-monoice; conurile subglobuloase, de cca.2,5 cm diametru. Seminţele de 4-6mm lungime, cu două aripioare laterale inegale. Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat, dar suficient de umed, chiar şi pe soluri hidromorfe. Este o valoroasă specie de parc.

Genul Cryptomeria D. Don.
Cryptomeria japonica L. Don. Specie exotică, originară din Japonia şi China. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale până la 1800m altitudine. În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea. Se comportă mulţumitor în climate temperat moderate, cu precipitaţii bogate. Preferă climate blânde, cu umiditate ridicată tot timpul anului, soluri bogate, bine drenate, cu umiditate suficientă în sezonul estival. Are temperament de umbră.

78

La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii, o parte din lujeri se brunifică iarna, dar se refac primăvara. În patria de origine atinge dimensiuni mari, înălţimi până la 45m. Are tulpina dreaptă, conică; ritidom brun-roşiatic, ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste. Coroana este piramidal-ovoidă. Lujerii anuali sunt verzi, apoi bruniroşcaţi, iar mugurii nuzi, ascunşi la subsuoara frunzelor. Frunzele persistente, aciculare, subulate, aşezate spiralat în jurul lujerului, sunt curbate şi cu vârful ascuţit, iar la bază decurente; destul de rigide, lungi de 12-15 mm, cu trei sau patru muchii. Florile mascule sunt în formă de amenţi, îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele sunt ovoid-sferice, dispuse terminal, pe lujerii scurţi. Florile apar de cu toamna, dar se dezvoltă numai primăvara. Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime. solzii lemnoşi, imbricaţi, la vârf cu 3-6 dinţi; bracteea concrescută numai la bază, cu vârful îndoit. După diseminaţie, conurile rămân pe arbori. Seminţele mici, de 4-8mm lungime, câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz, sunt lanceolate, turtite, cu aripioare laterale înguste. Maturaţia este anuală. Lăstăreşte şi marcotează. Se utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase, cu ierni blânde. Are frunziş aparte, iar conurile mici, sferice (1-3 cm), cu aspect rugos, la început verzi, apoi brune, care rămân mult timp pe plantă sunt decorative. În parcuri şi grădini se folosesc cultivaruri de talie redusă: Cryptomeria japonica „Elegans”, cu înălţimea 4- 5 m, formă compactă, larg piramidală, cu frunziş fin, ace (1-2cm) subţiri şi flexibile, detaşate de ax, iarna se colorează în bronz spre brun-roşcat; Cryptomeria japonica „Globosa nana”, formă pitică, 1-1,5m înălţime, sferic turtită, cu ramuri dese care sunt acoperite cu frunze ceva mai mici; vara este verde deschis, iarna verde-glaucescent. Cryptomeria japonica „Aurea-variegata”, Cryptomeria japonica „Elegans aurea”, Cryptomeria japonica „Fasciata”, cu remuri şerpuitoare. Fiind o specie deosebită, mai ales ca plantă solitară sau asociată cu specii faţă de care se evidenţiază (Chaemaecyparis lawsoniana). Formele pitice în stâncării sau în combinaţii de răşinoase pitice sau plante floricole. Se obţine din sămânţă, marcote sau butaşi, formele horticole prin altoire (în sere, cu port-altoi crescuţi în ghivece). Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe bine protejate peste iarna, se pot semăna şi primăvara

79

(seminţele vor fi păstrate în amestec cu praf de cărbune în recipiente ermetic închise). Se obţine şi prin butăşire în luna august, sub sticlă în răsadniţe, cu transfer în sere reci. Puieţii tineri se umbresc.

Familia CUPRESACEAE F.W.Neger
Cuprinde 140 de specii (circa 20% dintre gimnospermele actuale), arbori sau arbuşti cu frunze persistente, solziforme sau aciculare. Uneori apare dimorfism foliar. Sunt specii unisexuat-monoice sau dioice, cu maturaţie anuală sau la 2-3 ani. Florile mascule au filamentele staminale scurte şi anterele în formă de scut; cele femele prezintă două sau mai multe frunzişoare solziforme fertile, la bază cu 1-20 de ovule erecte. În unele situaţii numai o parte din solzi sunt sterili. Carpele sunt concrescute complet cu bracteele, formând un singur solz. Conurile sunt mici, de forme variabile, cu solzi pieloşi, lemnoşi sau cărnoşi, aşezaţi valvat sau imbricat, opus sau verticilat. Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae, Cuprossoideae, Juniperoideae. Subfamilia Thujoideae Pilg. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi, pieloşi sau cărnoşi, ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi); la coacere, conul se desface prin îndoirea solzilor în afară. Include Thuja L., Biota (L.) Endl. şi Thujopsis Sieb. Et Zucc.

Genul Thuja L.
Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia. Lujerii sunt comprimaţi, acoperiţi cu frunze solziforme, plane şi în formă de luntre, aşezate opus şi imbricate, alipite de lujer. Ramificaţia în planuri orizontale. Florile unisexuat-monoice; cele mascule, mici, sferice; cele femele, ovoide sau alungite, cu 1-2 (3) ovule; conuri mici, alungite, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. Maturaţia este anuală. Seminţele, îngust aripate, stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. Plantula are două cotiledoane.

80

de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Thuja occidentalis var alba. Arbore demărimea a III-a. cu frunze cu pete galbene. cu 2 aripioare laterale.73). în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori arbustiv. Thuja occidentalis var Pyramidalis compacta. Iarna se colorează în ruginiu. La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice. cu vârfurile lujerilor tineri albe. cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi. Lujerii sunt comprimaţi. bruni-gălbui. cele dorso-ventrale plate. Prezintă o serie de varietăţi deosebit de apreciate din punct de vedere ornamental: Thuja occidentalis var globosa.Thuia occidentalis L. Plantula are două cotiledoane. Thuja occidentalis varfastigiata (pyramidalis. care se exfoliază în fâşii. Rezistă la ger. 81 . pieloşi. Seminţele. uscaţi. dintre care numai 2-3 perechi sunt fertili. scurt mucronaţi la vârf. Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngustovoide. cu forma conică. frunze spicate cu galben. Thuja occidentalis var aureo variegata. sunt aşezate opus. acre se poate modela uşor. cu scoarţa brună-roşcată. – tuie. dispuşi în planuri orizontale sau oblice.5 cm lungime. frunzele perechi dorso-ventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă. rotundă. Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari. de culoare verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos. Frunzele solziforme. coroana globuloasă. Fructifică la vârste mici (15-20 ani).14). Thuja occidentalis var aureospica. fără pete albicioase (fig. sunt mici. este folosită frecvent în parcuri şi grădini pentru portul său foarte decorativ. columnaris). unde prezintă un areal destul de larg (fig. 1-1. cele laterale îndoite sub formă de luntre. verde închis). Thuja occidentalis var lutea. este constituită din mai multe ramificaţii de lungimi apropiate. Coroana piramidală. Thuja occidentalis var albospicata. Tulpina dreaptă. secetă şi suportă bine umbrirea. tuie de Canada Specie exotică din sud-estul Americii de Nord. pe patru rânduri. mici de cca. plane. câte două la subsuoara solzilor. ramuri scurte. Thuja occidentalis var Rheingold. culoare verde spicate cu alb. îmbracă complet lujerul. formă columnară.

cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident. verde închis. Braşov (în colecţia facultăţii. în patria de origine până la 60 m. (Thuja gigantea Nutt. Are temperament de umbra. unde se întâlneşte din California până în Alaska sudică (fig.Thuja plicata Don. Bazoş. Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria. de 12-18 mm. Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord. Conurile sunt mari. În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării până la 1200 m altitudine. cu ramuri pendente. Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe. Thuja plicata fastigiata. compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed. Thuja plicata excelsa. cu port columnar. Thuja plicata zebrina. galbenă. Mihăieşti. fără glande proeminente. Thuja plicata atrovirens. solzii exteriori mai scurţi. Faţă de troficitatea solului. În horticultură sunt deosebit de apreciate formele: Thuja plicata aurea.) – tuie gigantică. longevitate până la 1000 ani. Rezistă relativ bine la poluanţi 82 . Este un arbore de mari înălţimi. pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui. pentru a supravieţui necesită protecţie. Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer. Fructifică anual. Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal. cu tulpina dreaptă şi scoarţa roşie-brună. are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot. lucioase. frunze solzoase mai mari. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi. frunzele solziforme. au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa propriu-zisă. iar spre interiorul continentului între 600.2000m altitudine. La noi. verzi peste iarnă şi frumos mirositoare (fig. aromat. Thuja plicata pendula. cu miros plăcut.14).74). folosit la garduri vii. calciu şi are exigenţe relativ mici faţă de potasiu. la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai mari de 50cm). frunze striate cu galben. Seminţele de 5-7 mm lungime. cu forma îngust piramidală. abundent. fosfor.

Biota orientalis var aurea. Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează în septembrie. caracteristice (fig. caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie. lemnoşi. cu vârful curbat în afară. Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de caractere. la maturitate solzii devin mai tari. aşezate opus.) Endl. Biota orientalis var Elegantissima. are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe. port globulos si frunziş galben-auriu primăavara. lăsând să cadă seminţele. iar pentru Thuja orientalis în octombrie. cărnoase. putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a.) – tuia. Biota orientalis var aureo-nana. Astfel. mai târziu galben-verzui. Biota orientalis var Minima. de 5-7mm lungime. în locul glandei convexe au o adâncitură îngustă şi alungită. arborele vieţii. până la 10 m. de dimensiuni mici şi port columnar. de culoare brună. relativ mari. cu frunze aurii. Are totuşi o amplitudine climatică relativ mare. Specie exotică originarădin China (fig.Genul Biota Endl Biota orientalis (L. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele cultivaruri. ca o zgârietură. în formă de corn. urmează selectarea plantelor cele mai fidele. nearipate. Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse Este o specie arbustivă. În culturile ornamentale de la noi este una din speciile cele mai importante. cat si pentru garduri vii Prezinta o serie de forme foarte apreciate din punct de vedere ornamental: Biota orientalis var argenteo-variegata. se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe. alcătuite din 6-8 solzi groşi. Frunzele tot solziforme.9). Specie exclusiv ornamentala. Biota orientalis var nana-compacta. Rezistă bine la seceta şi fum. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis. se deschid larg. Conurile sunt mai mari. iarna se colorează uneori în roşubrun. de 10-25mm. cu frunze cu pete argintii.76). verzui-albăstrui. dispuşi în planuri verticale. dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. (Thuja orientalis L. 83 . mai ales în ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală.

cultivată şi la noi în scop ornamental. realizând numai dimensiuni arbustive. în răsadniţe. multe seminţe sterile). Zucc. evident îndepărtate de lujer. Prin butaşi: vara. Genul Thujopsis Sieb et. semănatul se face primăvara. cu coroana piramidală. în august-septembrie. Înmulţirea se face prin seminţe importate din Japonia. însă la adăpostul altor specii de răşinoase. montan-oceanic. la noi suferă din cauza gerurilor mari. sunt verzi-lucitoare pe faţă şi cu două dungi albe pe dos (două benzi albe pe frunza ventrală şi câte una în zona mediană a fiecărei frunze laterale). cele laterale cu vârf acut sau obtuz. Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa. cu două aripioare laterale. se lasă 2 ani pe loc. în locuri 84 . cele dorso-ventale sunt plane.Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile. primăvara. Frunzele solziforme. Ramificaţia este în planuri orizontale. Thujopsis dolobrata Sieb. Florile unisexuat-monoice. Se dezvoltă bine semiumbrite Este un arbore de până la 15 m înălţime sau arbust. până la 5 sub fiecare solz. în tinereţe necesită protecţie. Cuprinde o singură specie. Specie endemică din Japonia.2000 m.75). în Insula Honda se întâlneşte la altitudini între 400. de 1. dar folosind metoda curentă. Fiind rar în cultură. prin butaşi. terminale. imbicaţi cu vârful îngroşat şi mucronat.2-1. toate varietăţile. Lujerii sunt puternic comprimaţi (fig. În arealul natural vegetează într-un climat specific moderat şi umed.5 cm lungime. La noi s-a cultivat exclusiv în scop ornamental. Et Zucc. are solzi lemnoşi. neregulat verticilată. Seminţele. înrădăcinarea este foarte lentă si axul plantei se formează foarte greu. se plantează ca exemplar de elită. romboidale. mici. în răsadniţe reci. plani. Conul este subglobulos sau lat-ovoid. falcate spre suprafaţa inferioară. Are cerinţe mari faţă de umiditate.

originară din zonele est-mediteraneene (Iran. rombice.1500m altitudine. subţiri până la 1mm. pentru a elibera seminţele. brun-cenuşiu.77). valvaţi. între 1000. din acest motiv la noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ. şi Chamaecyparis Spach. călduros şi uscat. – chiparos.chiparos de Arizona. de 2. de obicei în patru muchii. Lujerii anuali. răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei. Specie nord-americană. Conurile au 6-8 solzi scutiformi. cu glande rezinifere pe dos. Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm. penta sau hexagonali. cu frunze solziforme mici. sunt globuloase sau alungite. brune-roşate. brun sau negricios. solzos şi exfoliabil în plăci la vârste mici. cu ierni blânde. lucitoare. obtuze. se depărtează între ei. Noului Mexic şi Texas. Cuprinde genurile Cupressus L. Siria. Se caracterizează prin conurile care la maturitate au solzi lemnoşi. Florile unisexuat-monoice. iar cele de ordinul II divergente. neimbricaţi. Conurile sferice. până la 20 sub fiecare solz. dispuşi opus. neexfoliabil.5-3cm. puţin alungite. orizontale. de mărimea unei nuci (2-4 cm). verzui-cenuşii sau glauce. în formă de scut. cu ritidom subţire. Lujerii subţiri. Specie exotică. Cupressus arizonica Greene . Seminţele. cu ramurile de ordinul I scurte. înconjurate de o aripioară îngustă. dese şi alipite de lujeri. opuse. de 3-5 mm. de la câmpie până în zonele montane. care a fost mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei. solziforme.Subfamilia Cuprossoideae Pilg. Cipru). Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici. la coacere. Specie adaptată la climat uscat. de culoare verde-închis. cu umbelic puţin evident. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală. Este un arbore de până la 20 m înălţime. suportă bine gerurile şi îngheţurile. cu 8-12 solzi scutiformi. Specie tipică de climat mediteranean. Genul Cupressus L. Frunzele mărunte. 85 . de 4-5 mm. Cupressus sempervirens L. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu. pe faţa superioară au o mică glandă reziniferă. care. la mijloc cu umbelic ascuţit (fig. apoi fibros şi crăpat.

cu areal foarte restrâns. cu frunziş auriu. cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol. Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca specie ornamentală în aproape toate zonele ţării. lăstari cu vârfuri galbene. Scoarţa brună-roşcată. cu lăstari scurţi. rombice.78). Chamaecyparis lawsoniana var.Genul Chamaecyparis Spach. Frunzele solziforme. carenate. strâns lipite de lujer.) Parl. Florile sunt unisexuat-monoice. concentrat de-a lungul Coastei Pacificului (fig. Murr. cu port columnar şi frunziş albăstrui.chiparos de California Specie exotică originară din America de Nord. la fel de late ca şi ele. mult mai mici. Lane. atinge în patria de origine până la 60 m înălţime. 4 mm. în Europa s-a adaptat în condiţii mai puţin favorabile. dispuşi orizontal. Lujerii sunt turtiţi. . de cca. cu frunziş albăstrui intens sau aproape alb. erecţi. umede. mici. Vârful tulpinii. 8-10 mm. prezintă 8-10 solzi lemnoşi. Chamaecyparis lawsoniana (A. culturi s-au făcut puţine (Simeria. cu forma conică. cu două aripioare laterale. frunze la exterior galben-aurii şi în interior galben-verzui. rotunde. Prezintă o serie de forme horticole. cele de pe faţa inferioară a lujerului având linii albe. Chamaecyparis lawsoniana cv. La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor. Coroana este conică în masiv. verde-glaucescent. caracteristic curbat 8nutant). columnaris. Arbore de talie mare. Chamaecyparis lawsoniana var. cu mare valoare ornamentală: Chamaecyparis lawsoniana var. difuze (fig. Conurile sferice. se exfoliază în plăci solzoase.argentea. inegal rombici. sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte. frunziş albăstrui¸ Chamaecyparis lawsoniana cv Elwoodii. dezlipite de lujer. La noi. pe soluri fertile. Seminţele alungite. verzui-albăstrui la început. frunziş dens.15). cu diametru de cca. 86 . cu vârfuri mai acute. alumii. în staţiuni adăpostite pe versanţi cu climat moderat. brune la maturitate. feriţi de vânturile reci şi uscate. altele centrale. În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine.

Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente. Chamaecyparis lawsoniana cv. Chamaecyparis nootkatensis (Don) Spach. câte 2-4 87 . înţepător.”Stewarti”. pitică (1. cu vârful ascuţit şi evident îndepărtat de lujer.Chamaecyparis lawsoniana cv. larg conic. atinge 10 m înălţime. Maturaţia este bienală. răspândit pe litoralul Nordic a Coastei Pacificului.5 m înălţime). aripate. Ritidomul subţire. În colecţiile dendrologice de la noi se mai întâlnesc: Seminţele. Chamaecyparis lawsoniana cv. sub fiecare solz. drept. Conurile sunt sferice. până la 30-40 m înălţime.chiparos de Nutka. cu lăstari pendenţi. Westermannii. cu frunziş verde-albăstrui. cu frunziş auriu. recurbaţi. minima aurea. cu frunziş auriu. . Originar din vestul Americii de Nord. Coroana conică. Chamaecyparis lawsoniana cv.5 m înălţime). de 6-10 (12) mm diametru. La noi s-a cultivat numai în scop ornamental. creşterile tinere galben-verzui. dar necesită mai multa umiditate în aer şi sol. minima glauca. exfoliabil în fâşii longitudinale. pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un verde clar. fără dungi albe de stomate. cu 4-6 solzi prevăzuţi cu un ghimpe mic. Rezistă la poluare. cu ramurile de ordinul I orizontale şi cele de ordinul superior pendente. pitică (1. Este arbore de mărimea I. caracteristice. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la ger.

cu ramificaţie în evantai. Facultatea germinativă este de 10%. de la care se folosesc cultivaruri de talie mică şi foarte mică: „nana gracilis”. formă larg conică. lăstari scurţi în formă de scoică.2 sezoane de vegetaţie. apoi larg conică cu lăstari aplatizaţi. cunoscut sub numele de „Hinoki”. penduli. cultivar pitic. amestecate cu praf de cărbune. în recipiente de sticlă. se aleg numai lăstari erecţi.Chamaecyparis obtusa Setz. Chamaecyparis lawsoniana se pretează pentru obţinerea de garduri vii înalte Înmulţirea prin seminţe: conurile se recoltează în septembrie. frunziş verde închis. „nana”. care prezintă maturaţie bienală. lăstari subţiri. la început neregulat sferică.închis. se recoltează numai acele conuri care sunt bine dezvoltate (cu tendinţa de brunificare şi crăpare). Se recomandă semănarea toamna. formele pitice în stâncării. forma sferică aplatizată. frunziş verde. în acest caz. în schimb. 0. Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana. cu înălţimea de 5 m. Chamaecyparis pisifera „Plumosa aurea”. Chamaecyparis pisifera Setz. Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote înrădăcinate după 1. se cultivă în ghivece timp de 1 an. Originar din Japonia. ca altoiul să emită propriile rădăcini. Altoirea se face în placaj în mai-iunie. frunze verzi-cenuşii. ca port-altoi se poate folosi Thuja orientalis. se utilizează butaşi cu inel (reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte. formă larg conică. iar daca se execută primăvara. Se utilizează în parcuri şi grădini. iar la Chamaecyparis nootkatensis. 88 . seminţele se păstrează la rece. 2.chiparos japonez numit „Sawara” Arbore înalt de la care se cultivă forme horticole interesante: Chamaecyparis pisifera „Filifera”.3 m înălţime. în seră. Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august. în răsadniţe reci. frunze aciculare. izolat sau în grupuri. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în răsadniţe Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş. Chamaecyparis pisifera „plumosa”. devin brune iarna.5 m înălţime. . ramuri recurbate. compact. bine închise. terminali sau iarna în sere. cu port îngust. la plantarea puieţilor zona de altoire se îngroapă. cu frunziş auriu. În primul an necesită umbrire. cu înălţimea de 10 m.

formate din concreşterea solzilor la maturitate.6-0. La noi apare în întregul lanţ carpatic. sunt persistente. provenite din concreşterea solzilor. acide. pe faţă verzi-deschise.5cm. Se instalează uşor în terenuri descoperite. indehiscente (pseudobace). sferice. Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială. Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice Specie arbustivă. cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în mod excepţional şi înălţimi arborescente). Are conurile mature cărnoase (pseudobace). unde se foloseşte ca fixator. Se caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată. 89 . Juniperus communis L. formează tufişuri dese. exemplarele mascule au uneori şi flori femele. opuse sau în verticile câte trei. Seminţele câte trei. drepte. iar fructificaţia anuală şi abundentă. arbori şi arbuşti. Fructifică bogat şi anual. germinaţia se produce anevoie.Subfamilia Juiperoideae Plig. cu regim de umiditate variabil. Conurile sunt cărnoase. cu ramuri numeroase. care nu se desfac. Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia. la altitudini mici şi mijlocii.9 mm. pe grohotişuri sau pe versanţii repezi. brune. Genul Juniperus L. lungi de 1-1. arşiţă şi vegetează pe soluri sărace.. cu trei muchii. Rezistă la ger. bătătorite. cu diametrul de 0.Ienupăr. Acele. se coc numai în anul al doilea sau al treilea. Conurile cărnoase. Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna). câte trei în verticile. Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului. pe dos albăstrui brumate cu margini cu dungi verzi (fig. suculente (pseudobace). frunzele aciculare sau solzoase. persistente. acuminate. Plantula prezintă trei cotiledoane.79). Florile unisexuat-dioice. Florile sunt dioice. mai rar monoice. de 6001400 m. înţepătoare. negre-albăstrui la maturitate. Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi. rigide. lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi. insular până în nordul Africii. îngheţuri.

pe dos convexe. originar din Eurasia şi America de Nord. triunghiulare. cărnoase. Parâng. mai mult sau mai puţin rigide. – ienupăr pitic. cu formă columnară. este târâtor. mai mult sau mai puţin rigide. Pseudobacele mici. mai ales pe ramurile exemplarelor mature. 90 . Juniperus communis ssp. nana Wild. moi. . Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi uscate. negre-albăstrui brumate. sferice. brădişor. Specie nepretenţioasă. spre vârf oblicascendente. de 5-8 mm. Apare pe grohotişuri şi invadează păşunile. cu miros neplăcut. pe faţa superioară plane (fig.cetina de negi. cu 1-3 seminţe. acele până la 10mm lungime. sunt verzi-albăstrui. neînţepătoare. Munţii Vrancei. Frunzele sunt solziforme sau aciculare. cu lujeri scurţi şi groşi. cu verticilele acelor distanţate de la 3 la 6 mm. la vârf. Juniperus communis var hibernica (Lodd) Gord. nana.5m. relativ înţepătoare. îngustate. Juniperus sabina L. cu o glandă alungită. au cca. pe faţă plane. are ramuri târâtoare. pe versanţi sudici. pe stânci şi grohotişuri calcaroase (rar gneise). dar cu vârful lujerilor curbat în jos şi ace verzi-albăstrui.Ienupărul prezintă două varietăţi horticole interesante folosite şi la noi în cultură. Acele de 4-8mm lungime). de 1-3 mm lungime. ascuţite. cele aciculare. Mehedinţi. de regulă. puţin recurbate. Arbust până la 1m înălţime. localizată sporadic în Cheile Bicazului. Înlocuieşte ienupărul în regiuni mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000m altitudine. pe faţă plane.81). cu formă columnară şi ace verzi şi Juniperus communis varsuecica (L). Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. unele tulpini marcotează în mod natural. Juniperus communis var intermedia întruneşte toate formele intermediare între Juniperus communis şi Juniperus communis ssp. Cozia. Specie indigenă. Arbust indigen. cele solziforme sunt opuse. 4mm lungime. Atinge numai 0. se coc în toamna primului an sau în primăvara următoare. obtuze. foarte ramificat şi des. puţin recurbate. rezistă la ger şi secetă Arbust până la 3m înălţime.

Frunzele conţin sabinol. lungi de până la cca. Frunzele sunt obişnuit solziforme.Arbust ornamental. forma fastigiată. Tulpina este dreaptă. câte două. Ca arbore decorativ este foarte apreciat. 15 m. Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate. liniar-lanceolate. aureo variegata Juniperus sabina var. piramidală. de 3-4m înălţime. mai ales la exemplarele tinere. frunziş solziform (în interior frunze aciculare) culoare albastru ca oţelul. superficiale. Florile sunt dioice. 10 mm (fig. 91 . mai ales forma columnară Juniperus virginiana pyramidalis Carr.80). cărnoase. Uneori. Juniperus virginiana var glauca. „Pendula”. tamariscifolia. creştere redusă. 1. conică. au 1-2 seminţe şi se coc în toamna primul an. pseudobace. ajunge la 30 m înălţime. 0. rombic-ovate. calcare. Conurile. Alte cultivaruri: Juniperus virginiana cv. zveltă. de 5 m înălţime. un ulei otrăvitor. grădini şi alpinetumuri. Specie arborescentă care în mod excepţional.2. largă.5 mm lungime. prin parcuri. frunziş albastru-cenuşiu vara. albăstrui-brumate.5 m înălţime Juniperus sabina var. pe faţă canaliculate. formă scundă.15). apar şi frunze aciculare. glauce. aşezate opus. Juniperus virginiana bunki. erecta. de cca. Juniperus sabina var. iar coroana compactă. . ce se desface în fâşii longitudinale. cultivat frecvent de la cîmpie (silvostepă) până în regiunea montană inferioară. iarna cu nuanţe purpurii. Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice. cu scoarţa brună-cenuşie. cu vârful puţin dezlipit de lujer şi plăcut mirositoare. Are temperament de semiumbră. mici de cca. formate pe marne.0. argile. 6-9mm lungime. la noi nu depăşeşte cca. La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale. fastigiata Juniperus virginiana L. rareori monoice. Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi (nu turtiţi ca la Chamaecyparis). unde ocupă o suprafaţă vastă (fig. scheletice.ienupăr de Virginia Originar din America de Nord. folosit în medicină. fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi grădini. compacte. De mare valoare peisagistică este: Juniperus sabina var. compactă. ovoide.

cu două dungi albe (frunze juvenile). şi 3-4m larg. intens colorate în albastru-argintiu. „Globosa”. Formă larg-conică sau semitârâtoare. Înmulţirea prin seminţe: Juniperus communis. 15 cm înălţime. „Nana”. Originar din America de Nord. de 1 m înălţime. arbust târâtor. grupate frecvent câte trei. în Europa arbust. deşi. la început verzi. în China. „Prostrata”. de culoare verde-albăstruie. Arbore în arealul natural. Fructe pseudobace globuloase de 6-8mm. 2-6mm lungime. cu port alipit de sol. cu ramuri subţiri şi frunziş dens. ascuţite.Juniperus virginiana cv. cultivarul „Meyeri”. Juniperus squamata cv. lăstari scurţi.4 m lungime. Juniperus virginiana. Frunze frumoase. Juniperus sabina. ascendente. Juniperus virginiana cv. 2m) Juniperus horizontalis Mnch. „Blue Star” (globosus. Semănatul cărnoasă. cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze. solzoase. Juniperus horizontalis var glauca. Juniperus virginiana cv. arbust care poate atinge 3 m înălţime. albăstrui. Cultivaruri Juniperus chinensis cv. „Nana compacta” Juniperus chinensis L. Juniperus chinensis cv. cu extremităţile tinere înclinate în jos. mici şi alipite de lujeri (frunziş adult) şi aciculare înţepătoare. cu ramuri neregulate. apoi bruneviolacee. cu ramificaţii orizontale de 3. aciculare. „Globosa”. se execută imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa 92 . Adesea frunzele sunt numai aciculare. Alte cultivaruri: Juniperus squamata cv. „Aureovariegata” Juniperus squamata Buch. solziform. Originar din China.

Noua Guinee.sau cu limb lăţit – genul Agathis Salisb. iar polenul nu prezintă saci aerieni. În Australia este bine cunoscută Agathis robusta (C. Înrădăcinarea durează mult. În vestul Europei. lanceolat-ovate. Noua Caledonie. de 3-5. America de Sud. Rezultate bune în iulie august în răsadniţă Juniperus sabina. Bail. 93 . câteodată aripaţi.W. Brown (Pin de Norfolk).5cm lungime. Conurile erecte. (Anglia. Altoirea se poate efectua iarna.W. butaşi simpli). cu frunze aciculare. Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire. scurte.Kuntze (A. Familia CEPHALOTAXACEAE F. în atmosferă umedă.83). Moore) F. formând un manşon şi Araucaria angustifolia O. Juniperus hibernica (chiar Pentru Juniperus squamata „Meyeri” se fac butăşirile în octombriedecembrie în seră (cu butaşi cu inel sau cu călcâi). Juniperus chinensis. L. – cu nervaţiune paralelă. cu frunze în formă de ace – genul Araucaria A. pe Coasta de Azur. cu frunze aciculare. folosind procedeul în placaj. Din genul Agathis se cunosc cca. globuloase. dispuse des împrejurul ramurilor.Înmulţirea prin butaşi: varietăţile. Juniperus communis. una din puţinele specii care au putut fi introduse în Europa. în sere. Franţa) Araucaria araucana rezistă bine în culturile ornamentale. cu solzi lemnoşi. Jussieu . 25 specii (fig. Ritidomul se exfoliază adeseori în benzi orizontale. Familia ARAUCARIACEAE F. de talie mare. curbate spre ramură. dese.R. iar în august-septembrie în răsadniţe. La noi se cultivă rar şi numai în seră speciile de Araucaria: Araucaria excelsa R. în martieaprilie.Neger După o serie de clasificări această familie aparţine ordinului Taxales. Sunt arbori monoici sau dioici.M. au seminţe sudate cu solzii şi se desfac la maturitate. brasiliana A. coriaceae.Neger Cuprinde specii din emisfera sudică-Australia.) (Pin de Parana).

Fructele (galbulus) se maturizează într-un an (în septembrie-octombrie). cu frunze aciculare. ortrotope sau anatrope. La noi a fost cultivată în grădini dendrologice. destul de tari. terminale. sunt aciculare. cele femele câte trei. locuri adăpostite. Este o specie termofilă. cele mascule sunt grupate în capitule globuloase.10 cm diametru (la circa 80 ani). şi sudul Coreei.Genul Cephalotaxus S. Z. cu două dungi late de stomate. Frunzele. pedunculate. China. pieloase. Se foloseşte ca plantă solitară sau asociată cu alte specii din zonele cu climat moderat. se poate semăna imediat sau se stratifică şi se seamănă primăvara sau prin butaşi. Necesită un climat blând. slab înţepătoare la vârf. drupacea) Specie exotică din Japonia.Z. Arbore de talie mică sau arbust cu mai multe tulpini. Seminţele. Creşte destul de încet. brune-roşcate. cu câte două carpele şi cu câte două ovule. pe faţă verzi-închis. prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere o formaţiune cărnoasă numită aril. permeabile. Florile dioice. 94 . pentru obţinerea de exemplare bine conformate se fac butaşi de vârf. Embrionul are două cotiledoane. ORDINUL TAXALES Familia TAXACEAE Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale. dispuse distic. care acoperă sămânţa total sau parţial. adeseori solitare. unde sunt numeroase exemplare sub forma de tufă până la 5-6 m înălţime şi 5. sunt pendente. afânate.et. ferite de ger şi arşiţă şi soluri fertile. lucitoare. ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. care se acomodează la semiumbră.(Cephalotaxus harringtonia var.5 cm lungime. recoltată şi curăţată de pulpă. Cephalotaxus drupacea S. Ovule în general solitare. de 2-4. albicioase. curbate. et. relativ scurte. ovoide. persistente şi ritidom subţire. Are scoarţă brunroşcată. cu solzi desfăcuţi de trunchi. cu tegument cărnos. după fecundare. Se înmulţeşte prin sămânţa. de dimensiunile unei măsline. cu nervura mediană evidentă şi pe dos.

În locurile accesibile a fost exterminată. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m. bogate în schelet. stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere (fig. canelată. de culoare verzuie. au coroane mult mai rare şi mai puţin compacte. Specie de climat montan-oceanic.Tisă Este o specie cu areal în Europa. lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor. În sudul Angliei. fără dungi albe de stomate. tulpina devine ascendentă sau culcată. Acele liniar-lăţite. deasă. de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos. de culoare cenuşie-roşcată. subţire. aerisite. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat. cu regim normal de umiditate. grupaţi la vârful lujerilor. La noi se întâlneşte în zonele montane carpatice. care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină. Se localizează soluri de pe calcare.Genul Taxus L. iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m altitudine. dar se întâlneşte frecvent sub formă arbustivă. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici). sunt ovoizi. grohotişuri sau sub forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase. la exemplarele provenite din lăstari. căpătând formă de tufă. ca şi cele vârstnice. mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală. decurent pe lujer. la bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt. iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate. Taxus baccata L. însă vârful lor este treptat acuminat. dezvoltată până aproape de sol. are cetină foarte bogată. Mugurii. cu umiditate atmosferică ridicată. se aseamănă cu cele de brad.16). Exemplarele crescute sub masiv. Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în 95 . tisa preferă staţiuni adăpostite. sunt moi. umbrite. Asia Mică şi nordul Africii (fig. la Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. Ritidom timpuriu. Are temperament pronunţat de umbră. 2 mm. de culoare întunecată.. Coroana ovoid-conică sau rotunjită. plane. slab acide. În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu. în câteva puncte coboară şi la dealuri. pe stâncării. au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. Tulpina este dreaptă.84). ca şi lujerii.

Taxus baccata var. numeroşi. butaşi şi marcote. terminal. cu ace scurte şi late. după fecundare dau naştere unui fruct fals.fastigiata aurea. Fructifică destul de timpuriu (de cca. şi cultivaruri: Taxus baccata cv. cu tegument lemnos. Taxus baccata var. mucilaginos. 80%). cu un singur ovul. Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa. cu înălţimea de 3 m. fastigiata . tare.mugure încă din toamna precedentă. Taxus baccata var. se cunosc numai exemplare femele. Se cunosc o serie de varietăţi ornamentale: Taxus baccata var. iar diseminaţia se face prin păsări. de până la 1 cm lungime. numai plante femele. Seminţele se coc prin august-septembrie. comestibil. Taxus baccata cv. „Pumila aurea”. cărnos. adpressa. „Pygmea”. acoperită până aproape de vârf de un aril roşu. Sămânţa este ovoidă. sunt aşezate pe un lujer scurt. cele femele. 96 .tisă de Islanda. solitare. Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de înmulţire vegetativă prin lăstari. au putere germinativă ridicată (cca. cu partea inferioară glaucă. ajungând până la 1000 de ani. căpătând forme deosebite. Prezintă valoare ornamentală remarcabilă. brună la maturitate. devenind apoi verzi. cu formă de tufă neregulată. erect. Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee). 20 ani) şi anual. fiind şi relict terţiar. formă columnară compactă. cu ramuri erecte şi lăstari scurţi. frunzele de pe lăstarii tineri au marginile aurii-galbui. Longevitate este foarte mare.pendula . cu un gust dulceag. denumit galbulus. (înălţimi de 50cm) Din cauza rarităţii. tisa a fost declarată monument al naturii. Se pot tunde şi modela uşor. întrucât exemplarele au aspect decorativ. înconjurate de 3 perechi de solzi. fiind constituite din 8-10 stamine.

peţiolul foarte scurt şi răsucit. se cultivă foarte rar la noi în parcuri dendrologice. albăstrui. Lujerii sunt aproape distici. Mugurii prismatici.85). Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice. grupuri. drepte sau foarte puţin curbate. în cultură creşte ca arbust. strălucitor. Pentru formele piramidale se folosesc butaşi de vârf. iarna în sere şi vara în răsadniţe reci. Altoirea se face cu puieţi de trei ani de Taxus baccata. mai viguros decât Taxus Genul Torreya Arn. colorate verde mai deschis. cu nervura mediană puţin proeminentă şi au două dungi de stomate înguste.Taxus cuspidata Set. ca arbust etalat. Torreya nucifera (L. cu solzi parţial dezlipiţi. varietăţile şi formele prin altoire. la început verzi. Seminţele (numai la Taxus baccata) se seamănă după recoltare (august-septembrie) puterea germinativă 80%. Forme horticole Taxus cuspidata nana. puternic înţepător. care are scoarţa brună. Deosebiri faţă de Taxus baccata: frunze mai groase şi mai late. de 2-3 cm lungime şi 3-4 mm lăţime. Specie termofilă. cele femele 97 . Marcotajul se execută prin muşuroire sau arcuire. pe dos plane. Se folosesc ca exemplare solitare. forma pitică. Taxus baccata se obţine din sămânţă. sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. creşte baccata. Z. aşezate distic. sensibilă la ger. Butăşirea pentru specii şi varietăţi se face în august-septembrie.et. vârful ascuţit. garduri vii.– tisa japoneză În arealul natural arbore. până la 1m înălţime. pe faţă sunt convexe şi evident lucitoare. Este un arbore de până la 15m înălţime. se curăţă de partea cărnoasă şi se seamănă imediat (germinează abia în primăvara anului al doilea sau chiar al treilea din cauza tegumentului lemnos sau se stratifică 18 luni). apoi bruni-lucitori (fig. cu butaşi semilignificaţi cu călcâi. Taxus x media Rehd (Taxus cuspidata x baccata). Originară din Japonia. prin marcotaj şi prin butăşire. cu caractere intermediare. frunzele aciculare. plantele tinere compacte. forme tunse. Florile sunt unisexuat-dioice. sunt liniar-lanceolate.) S.

acest ordin include cele mai evoluate specii. Subarbust de 30-50cm înălţime. cu tulpini ramificate. ramuri verzi.foarte mici. 98 . dar şi pe stâncării calcaroase. Frunzele mici. Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajări peisagere. specia face trecerea de la gimnosperme la angiosperme). striate (fig. Lemnul are traheide şi trahei. de câte 2035 mm lungime. opuse. Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia. formate din stamine cu un perigon cu 2-4 lobi. roşiatic. Este termofil. în Cheile Turzii. xerofit şi calcicol. comestibil. originare din America de Nord. sub formă de teacă. târâtoare. galbene. cele femele câte 1-2. Seminţele ovoide. – cârcel.86). se maturează în al doilea an. alcătuiesc o pseudobacă. La noi în ţară se mai cultivă Torreya californica Torr. grupate. şi Torreya taxifolia. Are importanţă naturistică. Creşte încet. ORDINUL GNETALES Dintre gimnosperme. Ephedra dystachia L. Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos. cele mascule câte 8-16 grupate în glomerule. 2 mm. au un înveliş cărnos. inserate perechi la subsuoara unor ace. Florile unisexuat-dioice. Familia EPHEDRACEAE Genul Ephedra Town. La noi se găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale. tolerează umbra. brun deschis. înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar. Înmulţire: prin seminţe îm seră şi prin butaşi. neplăcut mirositor (drupe false).

iar sperma = sămânţă). Acer. poligame. Quercus. ramuri neverticilate. Florile. Nervaţiunea frunzelor este ramificată.Subîncrengătura (Filum) Angyospermae Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele şi descind din gimnosperme dispărute (Benettitalele. Salix. port foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă). tropicale şi subtropicale. Ulmus. Sunt plante lemnoase şi ierboase. ca şi Magnolia. fiind dezvoltat deopotrivă în zonele reci şi temperate ale celor două emisfere. ca şi în zonele ecuatoriale. Populus. Ovarul are un stigmat care primeşte polenul. Caracteristic pentru angioasperme este faptul că florile femele au marginile carpelelor concrescute. extrem de diversificate. angiospermele lemnoase sunt reprezentate printr-un număr mult mai mare de specii decât gimnospermele şi sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. bisexuate (hermafrodite). apar treptat foioasele cu frunze căzătoare. dar şi dioice. dehiscente sau indehiscente la maturitate Arealul angispermelor atinge cotele cele mai ample. frecvent unisexuat-monoice. alcătuind o cavitate ovariană. şi datorită diferenţierii sezoniere a climatului. în formă de limb lăţit sau de foaie. Actualmente. Acum 100 milioane de ani dominarea angiospermelor şi regresul gimnospermelor. Tilia. Juglans. grup fosil) Genuri importante ca Fagus. Betula. 99 . iar seminţele care se dezvoltă din ovule rămân închise (acoperite) în fruct (în lb. se manifestă din neozoic. Carpinus. Fraxinus. în care se formează şi stau închise ovulele. În condiţiile unui climat cald. Liriodendron au apărut în cretacicul mediu şi superior. Au tulpini simpodiale sau monopodiale. Fructele. dar frecvent şi uscate. de aceea denumite foioase (excepţie Ginkgo biloba). greacă: aggeion = înveliş. Frunzele sunt căzătoare sau persistente. cărnoase adeseori. flora terţiarului se îmbogăţeşte cu noi elemente.

Gray Familia include peste 100 specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în regiunile boreale. speciile din zonele expuse secetelor prelungite (stepă. simple. cu limb îngust. cu un singur cotiledon. Câteva specii ajung şi în zonele tropicale. din sămânţă. La majoritatea speciilor. cele mascule grupate în amenţi. amenţii masculi se formează de cu toamnă. depăşesc chiar Ecuatorul. au învelişuri florale puţin dezvoltate. Foioasele se regenerează viguros. în timp ce speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. la care polenizarea se face prin insecte. ORDINUL FAGALES Familia BETULACEAE S. iar unii anini. cuticulă groasă. în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului: Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae. reci şi uscate sau calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii tranpiraţiei. altoaie. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat. în zonele temperate). prezentând o mare amplitudine adaptativă ecologică. temperate şi subtropicale din emisfera nordică. cuticulă subţire. silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase. Angiospermele se împart în două clase. Frunzele sunt caduce. cele femele tot în amenţi sau fascicule. plantele lemnoase hermafrodite.F. etc. Florile unisexuat-monoice. drajoni. au adeseori flori mari. atât sexuat. 100 . Rosaceae. Monocotiledonatele sunt plante ierbacee.). foarte rar lemnoase. în America de Sud. Phyllostachys sp. alterne. ceea ce se şi reflectă în morfologia lor. fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate. butaşi. bananul (Musa sp. cât şi pe cale vegetativă prin lăstari. marcote (gimnospermele şi-au pierdut în cea mai mare parte capacitatea de înmulţire vegetativă). cu învelişuri florale bine dezvoltate şi viu colorate (Fam. palmierii (Chamaerops sp. Leguminoase).). Specii lemnoase indigene sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales. Cele mai multe din numărul mic de plante lemnoase sunt exotice.În general. Speciile unisexuat-monoice sau dioice. sunt mai plastice decât gimnospermele. dinţate sau slab lobate. la care polenizarea se face prin vânt. tropicale: bambusul (Arundinaria sp.. Speciile care vegetează în climate reci şi umede.).

aşezate distic. TRIBUL CORYLEAE Genul Carpinus L. care poartă o cimă bifloră. uneori poate fi samară. ceea ce îi permite instalarea găuri de ger. Maturaţia este anuală. – carpen Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest (fig. Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale Europei. nu suportă seceta şi uscăciunea.17). Carpinus betulus L. Chinei. Din zona sa optimă altitudinal. caduci. turtită şi costată. Fructul este o achenă. 100 şi 450m. brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat). frunzele ovat-eliptice. după cum nu suportă nici gerurile excesive (sub – 350C). grupate în amenţi. Floarea femelă. aflată la subsuoara unei bractei şi a două bracteole.Fructul este o achenă. În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. este alcătuită dintr-un ovar bilocular. în Carpaţii Meridionali. numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe. Carpenul este mezoterm şi rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special. odată sau imediat după înfrunzire. amenţii femeli au numeroşi solzi membranoşi. După fecundare. fără perigon. Americii de Nord. acesta este mezofit. Lăstăresc şi rareori drajonează. amentul devine pendent. până la cca. 101 . Florile sunt unisexuat-monoice. apar primăvara. denticulat. fusiformi. la îngheţuri târzii. de la câmpie ş deal între cca. Japoniei. aşezat la baza involucrului fructifer. Are temperament de semiumbră-umbră. 1000m altitudine. Centrul răspândirii sale îl constitue ţinuturile EuropeiCentrale mijlocii. Floarea masculă are 3-20 stamine. învelită la bază de o bractee păroasă. de unde se întinde spre vest şi sud până la ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. prevăzut cu involucru foliaceu la bază. pătrunde şi în regiunea pădurilor montane. în făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase. la vârf cu urmele perigonului şi stilele persistente. mugurii alterni. cu perigon îngust. Scoarţă netedă. acut serate. Deşi pretenţios faţă de căldura din timpul sezonului de vegetaţie.

80-100 ani. Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă. de 6-15 cm lungime. apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie). Specie puţin variabilă. la vârf acuminate. argiloase. Are coroana ovoidă. de 0.. lat-ovoide. apoi brune. de 0. la bază uşor cordate sau rotunjite. Florile sunt unisexuat-monoice. purpurea K. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile. Frunzele. bogat ramificată. pe dos sericeu-păroase. plantulele se instalează în număr apreciabil. cu frunze lobate. carpenul prezintă totuşi câteva forme şi varietăţi interesantă.cele femele au perigon îngust. Lujerii subţiri. involucrele fructifere. torsionată. Are scoarţa netedă. grupate în amenţi pendenţi. din lăstari. puternic dezvoltată. de 5-8 cm lungime.5-1cm lungime şi alipiţi de lujer. slab-pubescenţi în tinereţe (fig. incisa Alt. Carpinus betulus var. fusiformi. dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri) longitudinale.. bogate şi constant umezite. care după fecundare. Carpinus betulus var. Longevitatea mică cca. cilindrici. Mugurii sunt alterni. În anii de fructificaţie abundentă. pe margini dublu serate. cu nervuri proeminente. accuţiţi.Prosperă pe soluri fertile. dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie. turtite lateral. Tulpina dreaptă în masiv. Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25m. cu coroană piramidală. carpenul posedă şi o remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă. Rădăcina este ramificată. geniculaţi. uneori răsucită. cu variaţii mari de umiditate. costate longitudinal. solzoşi. aşezate distic.87). cu frunziş des ce acoperă bine solul. Jacq. iar după germinaţie (capacitatea germinativă 50-70%). 102 . denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici. Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). bine dezvoltate. cum sunt: Carpinus betulus f. lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. Koch. dau nota dominantă în întreaga coroană. la vârf cu cele două stile şi resturi de perigon. de pe cele compacte. Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani. asemănătoare cu a fagului. (periodicitatea 1-2 ani). sunt ovat-eliptice.8-1 cm lungime. la vârf păroşi. ca în staţiunile de terase sau de interfluvii. fastigiata. pentru a încetini din nou şi în mod definitiv la 40-50 de ani. cu frunze în tinereţe purpurii. cu lenticele albicioase. el lipseşte complet. Fructele sunt aşezate la baza involucrului. cenuşie-albicioasă. verde-închis.

moderat. vegetează şi pe solurile cele mai uscate. pe care-l structurează. mai de lumină decât carpenul. fin pubescenţi. se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică. superficiale. cu seminţe recoltate în pârgă (august-septembrie). în sud-estul Europei. sfinaec Specie indigenă. ciliate. în staţiuni calde şi relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. se obţine prin altoire. îl afânează şi îl îmbogăţeşte cu litiera sa bogată. iar varietăţile prin altoire pe forma tipică. uşor alterabilă. Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii. mediul devine umbros. protejează şi solul. Carpinus orientalis Mill. cu mult schelet Are temperament mai de semiumbră. La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie. dar destul de rezistentă la ger. executate în februarie. frunzele de numai 2-5 cm lungime. în seră. modificând sensibil climatul intern. de 0. mărunt dublu-serate. şi pronunţat xerofită. 8-10m. îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. în aer liber. Este o specie termofilă. dar poate totuşi şă reziste şi în subarboret. lujerii foarte subţiri. Carpinus betulus se obţine din sămânţă. pe coaste însorite. Formează tufărişuri caracteristice. în patru muchii (fig. sudul Banatului şi vestul Olteniei. Se deosebeşte de carpen prin: înălţimea redusă. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate. prin pădurile rărite de cvercinee. Are puţini vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau zăpadă. incisa. în despicătură. deoarece poate fi tuns. cu areal submediteranian.88). după dezaripare. Asia Mică şi Centrală. cu muguri mai mici. Semănatul se execută toamna. Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă. seminţele vor fi stratificate şi semănate primăvara. nepretenţioasă faţă de condiţiile edafice. Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la formarea zidurilor verzi (mult utilizat în grădinile arhitecturale).Carpinus betulus var pendula etc. Se întâlneşte în Dobrogea. în general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian (fig.17). – cărpiniţă.5 cm. răcoros. Altoaiele se confecţionează din lujeri lignificaţi din sezonul de vegetaţie precedent. pe dos 103 . Carpinus betulus var. Crimeea Caucaz. înaintând.

mică. cu margini serate şi achene costate. unde apare frecvent.pubescente. de 3-6 cm. Prin seminţe. fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită. Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă. – carpenul negru Specie de origine mediteraniană. sunt nucule (aluna). Cuprinde specii de arbuşti. asimetrică şi neregulat dinţată. desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei). Frunzele ovate sau subrotund-ovate. Ostrya carpinifolia Scop. înconjurate aproape complet de involucrul fructifer. sunt înconjurate de un involucru fructifer. după stratificare. fructele achene mici. rar arbori. Specie termofilă. contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. puterea mare de lăstărire. cu frunze eliptice. devenind pe alocuri chiar copleşitoare. pentru a se pune în evidenţă fructele interesante. Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor. Ne se pretează la tundere. Înmulţire. cu peţiol scurt şi păros. Florile unisexuatmonoice. imediat după recoltare sau primăvara. 104 . se adaptează în zone mai călduroase. asemănătoare celor de carpen (fig. dar ceva mai late. este destul de rar folosit ca arbore ornamental. Genul Corylus L. interesează ca specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate. Genul Ostrya Scop. Cu toate că are aspect decorativ. amenţi fructiferi mai scurţi.89). rezultat din concreşterea bracteei şi bracteolelor. Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc. din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei nordice. Fructele. rezistă la secetă şi nu are pretenţii mari faţă de sol. Importanţă sporită are însă în Dobrogea. tolerează terenurile calcaroase. în septembrie.

lobat neregulat în partea superioară. Mugurii sunt ovoizi sau sferici. glandulos pubescenţi. pe calcare. sunt dispuse distic. Frunzele. Corylus colurna L. calcaroase. obovate. însorite. adeseori scheletice. 105 . Fructele (alune). Se dezvoltă bine în plină lumină. cele mascule. prinse pe peţioli de 1-2 cm lungime. urcă până în subzona molidului. Lujerii sunt geniculaţi. 1400m altitudine. lăsând să iasă afară numai stilele roşii. la cca. Se acomodează însă şi în climate relativ reci. pe margini inegal dublu-serate. Asia Mică. netedă. Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab. apar foarte devreme primăvara. înainte de înfrunzire. Se dezvoltă bine ca specie de suarboret în păduri rărite. bogate în substanţe nutritive. la câmpie coboară sporadic până la silvostepă. slab acide. lăstari de nuanţă portocalie iarna. În România. sunt nucule ovoide sau globulare.90). Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc. în Europa şi Asia Mică. Pe Domogled atinge dimensiuni mari. roşcat-glandulos-păroşi. la bază cordiforme. din mulţi lăstari subţiri.. Specie indigenă. cu areal sudic în Peninsula Balcanică. apar de timpuriu. este de semiumbră dar rezistă şi la o oarecare umbrire. flexibili. Preferă soluri calcaroase. porniţi de la bază. pe coaste însorite. formaţi în anul precedent. drepţi. mare efect decorativ prin ramurile şi lăstarii contorsionaţi. La noi apare numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului. Forme horticole: Corylus avellana „aurea”. la altitudini mari (Sinaia. – alun Alunul prezintă un areal întins. dispuse în amenţi cilindrici. la bază inegal cordiforme. cu coaja subţire. uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare). ferite de uscăciune. Caucaz. – alun turcesc. prin februarie-martie. de 5-10 cm lungime. frunze galbene-aurii. cele femele închise în muguri. câte (1) 2-4. Florile sunt unisexuat-monoice. mai târziu verzi-gălbui.).Corylus avellana L. Este un arbust de până la 4-5m înălţime. în staţiuni calde. Corylus avellana „contorta”. cu peri roşcaţi şi lenticele albicioase (fig. se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar. gălbuicenuşii. Este o specie termofilă. în partea superioară brusc acuminate. bruni. Alunul are nevoie de soluri fertile. pe dos păroase (mai ales pe nervuri). formând tufe bogate. glandulos păroşi.

cu frunze mari. cenuşiigălbui. – alun cu frunza mare Specie exotică.91). perechea de nervuri inferioară pornind chiar din peţiol. cu coaja groasă. Genul Betula L. mai rar închisă. Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos. Este cultivat frecvent în parcuri. lucitori. purpurea (Loud). până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. cultivată rar la noi. stratificat. Este un arbust. glandulos-pubescenţi. spre bază) au scoarţa suberoasă. este complet închisă în involucrul tubulos. Rehd. terminându-se în lobi înguşti. tare şi muchiatzgrăbunţoasă. pe un peduncul lung de 1. ce se exfoliază în solzi. originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică.5-3. aluna mai mare. Creşterea este relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani. cuprinse până la vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate. care se exfoliază circular în 106 . neregulat-dinţaţi. ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun. puternic glanduloase. Scoarţa este prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos. este cultivată frecvent prin parcuri. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10.92). Include cca. Lujerii tineri sunt zvelţi. Arbore de parc şi grădină. mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia.5 cm. alunele mai mari. Se coc în septembrie-octombrie. de 8-15 mm (fig. cenuşiu-gălbui. Corylus maxima Mill. adânc cordate. are frunze de culoare roşieînchisă. până la 2 cm. Frunzele mari.Este un arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru. crăpată (fig. sunt prinse de un peţiol lung de 4cm. 40 de specii de arbori. Periodicitatea este anuală. cilindric-alungită. până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt. pe dos pubescente. de 8-12cm lungime. cu coaja roşiatică. cu muguri scurt ovoconici. arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică. Fructele. sunt lat elipsoidal-turtite. se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe. Tulpina dreaptă şi coroana ramificată. Corylus maxima var. Fructele sunt aşezate câte 1-4. de culoare albă-cretacee sau gălbuie. pe faţă glabrescente. în zona boreală şi subarctică. mai ales în Oltenia şi Banat. cei de doi ani (uneori şi cei de un an. dublu serate. fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat.

sunt cilindrici. în Rusia până în silvostepă (fig. un ritidom negricios. sunt 107 . cu aripioare laterale. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. Coroana este foarte afânată şi luminoasă. Amenţii masculi se formează în vara precedentă. coboară rar la 250 m. o dată cu înfrunzirea. adânc crăpat. de 6(7)cm lungime. Este cel mai de seama arbore pionier din pădurile noastre. Din punct de vedere ecologic.93). Frunzele peţiolate. cu marginea serată. iar câteodată rămâne arbustiv. prinse pe peţioli de 2-3cm lungime. la limita latitudinală a pădurilor. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. crenată sau lobulată. primăvara. dincolo de cercul polar. (Betula alba L. la partea bazală. subţiri. Amenţii femeli se transformă într-un fel de con fructifer alungit. Mugurii sunt ovoid-conici. netedă. Mugurii sunt alterni. elastici. presăraţi cu o serie de glande – verucozităţi albicioase. sesili.) – mesteacăn Prezintă un areal foarte întins. luminoase. lucioase pe faţă. rămânând pe arbore numai axul floral. glabri. cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi. Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh. răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi Altai. în sud ajunge în Apenini şi Balcani. conică. extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol. iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi. poate fi comparat cu pinul silvestru. amentul se risipeşte. După coacere. Frunzele sunt romboidale până la triungiulare. La noi este localizat la munte 700-1550m. glabri. de aceea. uneori sinuoasă. iar samarele se împrăştie o dată cu solzii. acoperiţi cu o secreţie vâscoasă (fig. cu solzi imbricaţi. Acoperă foarte slab solul cu coroanele sale rare. la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi arbustive. Scoarţa. Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25m înălţime. glabre. dezvoltă la bătrâneţe. supli.18). Suporta bine gerurile puternice de iarnă. Cei femeli apar numai primăvara. În Europa şi Asia. devreme. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi. arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine edafică. Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început. înfrunzesc devreme. prelung acuminate dublu-serate până la lobulat-serate. cu temperament pronunţat de lumină. Au capacitate germinativă redusă. Tulpina este zveltă. care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici. mai mult sau mai puţin glanduloase.). la vârful lujerilor. de culoare albă pronunţată. constituită din numeroşi lujeri pendenţi. Este o specie rustică.fâşii subţiri.

neregulat seraţi. ovat-rombice. se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie. Betula ermanii Cham. care se exfoliază în fâşii circulare subţiri.18). îndreptate în sus. Betula pendula var. Betula albo-sinensis Burk. În seră se poate altoi în februarie. scurte. înainte de căderea zăpezii sau primăvara. în turbării şi piemonturi.mesteacan pufos Arbore cu areal vast. amenţi erecţi Necesita un climat mai blând ca şi Betula albo-sinensis. ca şi lujerii. fără verucozităţi. Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani). Betula pendula var. neregulat- 108 . Betula pendula . Spre deosebire de Betula pendula are ramurile. În culturile ornamentale importantă este varietatea (forma) Betula pendula var. cu seminţe stratificate.purpurea. Longevitate mică 6-90ani. dar pretenţios faţă de umiditate. care nu se desprind Betula pubescens Ehrn. scoarţa se derulează în fâşii mari. Betula nigra L. Prin altoire se obţin varietăţile. nelucitori. sub care se găsesc fructele. Frunzele.94). din sudul Groenlandei şi Islanda până în Siberia (fig. Necesită un climat mai blând. mai mici. . lobi acuminati. Adesea cu mai multe tulpini. la vârf ciliaţi. iar mugurii păroşi şi lipicioşi (fig.alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi. la vârf cu două firişoare (resturi de stiluri). prevăzute cu două aripioare membranoase. semănatul se face imediat după recoltarea seminţelor. toamna. Cu coroana foarte largă şi scoarţa albă-gălbuie. de 2-4cm lungime. Originar din China. anual şi foarte abundent.se obţine din sămânţă. laciniata. rămâne de multe ori arbust.fastigiata. La noi puţin răspândit. cu scoarţă portocalie. Foarte rezistent la ger. roşcatnegricioase. scurt acuminate. Arbore de mărimea a III-a. Lujerii sunt cenuşiipubescenţi. Fructele sunt samare mici şi foarte uşoare. frunze adânc lobate.

carpatica (Wild. Trebuie să fie protejat pentru a putea supravieţui în turbăriile montane.simplu sau dublu adânc-serate. apar primăvara. la început pubescente (fig. în America de Sud).95). Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime.. Prezintă interes naturalistic. apar primăvara. Unele specii se ridică până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase sau până în regiunile alpine. Înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât Betule pendula. – mesteacăn pitic Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane. Fructele samare. tomentoşi. 0. de 0. fiind considerat un endemism carpatic. este pe cale de dispariţie. mici. Trebuie ocrotit necondiţionat. pe terenuri mlăştinoase-turboase. cu muguri mici şi glande verucoase. + rotunde. au aripioara numai dublu de late decât sămânţa.4-1. iar pe dos evident păroase.2cm. amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici. circumpolar. Betula humilis Schrank – mestecănaş Arbust indigen. Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor.5m înălţime. Arbust pitic indigen. frunzele foarte mici. Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. Se recunoaşte după: lujerii foarte subţiri. Genul Alnus Mill Cuprinde circa 30 specii de arbori şi arbuşti originari din emisfera nordică (câteva excepţii. până la 2m. Mesteacănul pufos de la noi aparţune ssp.) A. 109 . sunt pe faţă de un verde întunecat. Betula nana L. foarte decorativă este culoarea scoarţei şi forma siluetelor. crenate. iar stilele se ridică deasupra marginilor aripilor. cu ramuri culcate sau ascendente. scoarţa de culoare închisă. peţiolul este pubescent. cu 2-4 perechi de nervuri. Are importanta exclusiv floristica. et G. neregulat dinţate. sub formă de tufă. frunzele rotund-ovate. lujerii verucoşi şi pubescenţi la început. Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali. amenţii erecţi. în special de-a lungul nervurilor. de 1-2cm. de cca. Amenţii fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptaţi înainte. ca element boreal.

la câmpie şi la dealuri. se formează din vara precedentă. rădăcinile conţin ţesuturi aerenchimatice. Florile unisexuat-monoice. acoperiţi în tinereţe cu o brumă lipicioasă. Împrăştierea seminţelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei. dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât aninul alb. La noi creşte de regulă. Aninul negru atinge frecvent înălţimi de 20-25m. denumit rânză. după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi. Are creştere rapidă. cei masculi pendenţi. – anin negru. Răspândirea maximă o are în zona boreală.) Gaertn. izolat în nordul Africii. îmbogăţeşte solul (rădăcini au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot) . în Lunca Dunării apare foarte rar. conţine tanin în proporţii egale cu stejarul (cca. specie mezotermă. în amenţi. în lucile râurilor. Urcă până în regiunea de munte 800. iar la unele specii chiar drajonează. glabri. continuă. ovoizi. După fecundare. piemonturi. Este pretenţios faţă de factorii edafici. Lăstăresc. excepţie făcând la noi Alnus viridis. în care trăiesc simbiotic bacterii şi actinomicete asimilatoare de azot. se formează de cu toamnă (cu câteva excepţii). care se coace toamna târziu. Mugurii evident pedicelaţi. în lunci.Mugurii alterni. în fascicule. vegetează activ pe soluri umede. acoperiţi cu 110 . mai puţin în zona temperată. variabilă în funcţie de sol. Amenţii femeli. Aninul negru. Înrădăcinarea este de la superficială până la pivotant-trasantă. în staţiunile foarte favorabile realizează chiar 30m. Tulpina. de regulă. obişnuit pedicelaţi şi frunzele simple. lemnos. scurţi şi grupaţi în raceme. depărtaţi de ax. cenuşie în tinereţe. pe rădăcinile tinere se dezvoltă adeseori de nodozităţi. arin Specie cu areal foarte întins. depresiuni. suportă amplitudini termice mari. în care se formează rezerve de aer pentru respiraţia rădăcinilor în staţiuni cu soluri submerse. amentul femel se transformă într-un con fals mic. de o rectitudine remarcabilă. Longevitatea sub 100 de ani. poate fi urmărită până la vârf. bruni-verzui sau roşcaţi.900 m. manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol. este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii şi timpurii. Alnus glutinosa (L. fiind specie higrofită.19). turbării. Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea vătămătorilor biotici şi abiotici. se găseşte aproape în întrega Europă (fig. Lujerii sunt muchiaţi spre vârf.16%). Scoarţa este netedă. Înfloresc înainte de înfrunzire.

îngroşaţi la vârf. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate. Pe faţă sunt glabre.. uneori până la 80%. samare pentagonale. obovate sau aproape rotunde. Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. au vârful rotunjit. marginea întreagă spre bază. În condiţii favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani. 111 . iar solzii se desfac.. ce se formează de cu vară şi se desfac primăvara următoare foarte timpuriu. Amenţii masculi. În cadrul speciei se diferenţiază varietăţi şi forme: Alnus glutinosa var. de 2-3cm. lăsând să se disemineze fructele. mici de 2-3mm. conţin saci cu aer în tegument. unisexuat-monoice. glutinoase în tinereţe. Fructele. rânzele rămân suspendate multă vreme pe arbore. Toamna. se înnegresc. pot consolida malurile. Altoirea prin apropiere sau în placaj. prezintă smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor şi un peţiol lung. mult mai scurţi. care permit să fie purtate de ape la mari distanţe. gălbuie. Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani. pyramidalis. au flori lipsite de perigon. laciniata (Leske)Wild. Marcotajul prin muşuroire şi cel chinezesc a dat rezultate mulţumitoare. cuneate la bază. varietăţile prin altoire. până la 1. înainte de înfrunzire. După coacere. se plantează pe malurile apelor curgătoase. Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces. Rânzele prezintă solzi lemnoşi. la maturitate se transformă în conuleţe (rânze).5cm. sunt roşcat-brumaţi. bruni-violeţi. Alnus glutinosa var. ovoide sau elipsoidale. la maturitate negricioşi. lobi ovaţi sau lanceolaţi. sub cei masculi. pe dos cu o nuanţă mai deschisă. care continuă să cadă până primăvara. Frunzele alterne.aurea Versch. neregulat-dublu serată în rest. glanduloşi şi vâscoşi (fig. Florile.cu frunze gălbui: Alnus glutinosa var. grupaţi în raceme de câte 35. Se obţine din sămânţă şi marcotaj. cilindrici. Capacitate germinativa foarte variabilă. verzi-întunecate.doi solzi. cu frunze adânc lobate. foarte îngust aripate. Semănatul se execută toamna sau primăvara timpuriu. de 1-2cm lungime. în raceme. larg emarginat. stau pendent. amenţii femeli. de 6-10cm lungime. sunt grupate în amenţi. înainte de cădere. de 612cm lungime.96).

fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America de Nord. adeseori strâmbă şi neregulată. vegetează pe soluri relativ uscate. Este o excelentă specie amelioratoare de sol. Scoarţa netedă. ajunge la circa 1000m (maxim 1300m). de 4-10cm lungime. Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. 40-80 de ani. nemuchiaţi şi nelipicioşi. La noi în Carpaţi. bun fixator de sol şi terenuri degradate. Este un arbore de mărimea a II-a. dublu-serate. înlocuieşte aninul negru la altitudini mari. Conuleţele. se întinde de asemenea în Asia de Est. Lipseşte în Munţii Banatului. numai spre baza exemplarelor bătrâne. atingând înălţimi de 18-20m. Samara este de culoare mai deschisă. grohotişuri şi bolovănişuri. „Variegata” Alnus incana f. „Monstrosa” (sub formă de tufă). în luncile montane. ca şi la aninul negru.) Moench. iar mugurii cu doi solzi.30 ani. În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la climate reci. pubescenţi. cenuşie albicioasă. asemănătoare. 112 . În ţară se află la limita sud-estică a speciei în Europa. „Aurea” Alnus incana f.19). În Europa dincolo de cercul polar. are crăpături puţin adânci. în văile montane. Creşterea este rapidă la început. caracteristic acuminate sau acute la vârf şi vâscoase. Tulpina este canelată. mai scurt pedicelaţi. Longevitate se menţine mai redusă. Nu suportă apa stagnantă.Alnus incana (L.97). Amenţii se formează vara. prin februarie. Lujerii sunt pubescenţi. pe coaste erodate. sunt grupate câte 4-8 în ciorchini. glabre pe faşă. până la 20. mai mici şi mai apropiaţi de ax (fig. Este ceva mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului (mai puţin higrofit). cenuşiupubescente pe dos. cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. Are şi forme de cultură Alnus incana f. Vegetează bine pe soluri sărace şi mai acide. dar se deschid şi mai de timpuriu. aspre. Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice. – anin alb Dispune de un imens areal (fig. cu sezon de vegetaţie scurt.

frunzele simple. serate sau dublu-serate. frunze şi amenţi mici. caduce sau persistente. adeseori aşezaţi distic (fig. Amenţii masculi se formează din vara precedentă. de mare altitudine. originari din regiunile temperate şi călduroase ale emisferei nordice. rotund-ovate. se mulţumeşte cu un sezon scurt de vegetaţie şi rezistă la avalanşe. Reprezintă sub aspect filogenetic-evolutiv o soluţie biologică aproape optimă. dar mai adeseori dinţate sau adânc lobate. Frunzele sunt mici. este puţin pretenţios faţă de sol. care apar în Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe). mugurii nepedicelaţi. de 34cm lungime. fructele nucule. către limita superioară a pădurilor. Muguri laterali. tulpinile. Nu a fost introdus până acum prea des în amenajările peisagere cu toate că este decorativ prin formă. Uneori. Florile sunt unisexuatmonoice. întregi. după înfrunzire. liliac de munte Se întâlneşte spontan în Europa. apoi brune-gălbui. samarele lat-aripate. verzi-măslinii. coboară la 1000 de m. la altitudini mari. Maturaţia anuală sau bienală.Alnus viridis (D. Este interesant faptul că fagaceele. când condiţiile climatice se îmbunătăţesc.C. vitaliatea lor ieşită din comun. (excepţii câteva specii de Quercus. frunzişul. Lujerii sunt flexibili. cu vârful acut. pe dos verzui-deschis.18). cu diseminare anevoioasă şi numai excepţionala lor vitalitate şi longevitate le-a permis în aceste condiţii să ocupe teritorii atât de întinde. elastice. verzi-purpurii. 113 . rânzele în ciorchini lung pedicelaţi. grele. cu solzi imbricaţi. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus mugo). cu aparatul lor reproductiv adaptat la polezizarea uşoară prin vânt. Crescând în climate foarte aspre. întâlnindu-se cu aninul alb. sunt la început verzi-vâscoase. şi în Groenlanda (fig. Familia FAGACEAE Dumont Cuprinde numeroşi arbori de talie mare şi mai rar arbuşti. la cote maxime. amenţii se deschid mai târziu. lipicioşi. în Alpi şi în Carpaţi. având în vedere capacitatea neobişnuită a peciilor respective de a dezvolta rădăcinile. pe văi reci şi umede. cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare. Este un arbust cu înălţimi până la 3m. comprimaţi.) Chaix – anin de munte. cu smocuri de peri la baza nervurilor. dezvoltă seminţe mari. lipicioase în tinereţe. iar cei femeli apar din muguri numai primăvara.98). prin mai-iunie.

în neolitic ajungând aproape de limita nordică a arealului natural actual. cu înrădăcinarea pivotant-trasantă. cu secţiune triunghiulară. Genul Fagus L. răspândită în ţinuturile vestice. Florile sunt unisexuat-monoice. adeseori întregi. în Crimea. În era terţiară speciile acestui gen erau mult răspândite în Europa (numeroase resturi de fosile au fost găsite). de altfel. datează din Cretacic. fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud. Fructele (jirul) sunt nuculeîn trei muchii. Fagus sylvatica şi Fagus orientalis au avut la origine areale distincte. Spania. fusiformi. Apenini. mugurii alterni. Fagul este o specie europeană. şi că. Franţa. în Saxonia. de acum aproape 100 milioane de ani.20). Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic. în prezent. În perioada glaciaţiunilor. ipoteză totuşi greu de acreditat ţinând cont de diseminaţia greoaie a jirului. scoarţa netedă. Frunzele caduce. Corsica. China. câte două. care în timpul glaciaţiunilor cuaternare par să se fi suprapus parţial. închise complet într-o cupă. Maturaţia anuală. Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa. centrale şi sudice ale continentului (fig. Japonia.fag.. La noi. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei. Fagus sylvatica L. Balcani . din Franţa până în Grecia. America de Nord). caracter derivat din sempervirescenţa iniţială. Sicilia.Fagaceele au evoluat şi s-au răspândit considerabil din centre ancestrale de origine meridională sau cu climă caldă. Sunt specii foarte rezistente la umbră. el este într-un uşor declin în favoarea molidului. originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi Asia Mică. obişnuit fără ritidom. fagul şi stejarul ocupă mai mult de jumătate din întreaga suprafaţă a pădurilor. Se consideră. Unii cercetători consideră că în postglaciar fagul a revenit în Carpaţii noştri din refugiile balcanice. că apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romană. fapt ilustrat de marcescenţa frunzelor. iar spre nord se ridică 114 .inclusiv Carpaţi. În postglaciar revine pe vechi teritorii nordice. iar limita estică până în nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi. Cuprinde circa 10 specii. ceea ce a dus şi la formarea de forme hibride în zonele de contact.

reavăn-jilave. care asigură o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt. în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000m altitudine). care-i permite pe văi. este specia cea mai răspândită (fig. La noi.până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave. În unele cazuri prezintă însă tendinţă de înfurcire. Gerurile sunt suportate destul de bine. dând astfel o bună ancorare în sol. perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. Se întinde în întregul lanţ carpatic. cenuşie până la albicioasă. cea superioară la 1200-1400m. ocupând aproximativ 2 milioane de hectare. nu formează ritidom decât rareori la baza trunchiului. În afară de umiditate. acide şi pe soluri calcaroase. urmată de România. dar optim se dezvoltă pe soluri fertile. O anumită reducere a cantităţii de precipitaţii poate fi compensată de umiditatea atmosferică sporită. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300-500m. Rădăcina pivotantă în primul deceniu. Faţă de vântul puternic manifestă o rezistenţă bună. subţire. se întreţes şi concresc (concreşterea se realizează şi între rădăcinile arborilor vecini). atlantic. fagul atinge înălţimi de până la 40(45)m şi diametre de maximum 2m. Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă. este netedă. pe trunchi rămân adeseori acolade negricioase numite 115 . adică 31% din suprafaţa păduroasă a ţării. Arbore de mari dimensiuni. În Europa.21). mai ales în ţinuturile răsăritene. În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 5-10m altitudine). Scoarţa. profunde. cu pete mari de culoare mai deschisă. pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arborete până la circa 100m. să coboare în regiunea de coline. se desface mai târziu în numeroase ramificaţii oblice şi orizontale. La noi climatul făgetelor suferă vădite influenţe continentale. Prin elagarea ramurilor laterale. Coboară insular pe văi umede până la 150-200m. în Banat. cilindrică. urcă în parâng şi Apuseni la 1650m altitudine. Se dovedeşte sensibil la secetă şi uscăciune. Cele excesive îi cauzează însă gelivuri (crăpături în lemn). ce se întind mult în suprafaţă. cu caracter oceanic. un alt factor decisiv în răspândirea fagului sunt îngheţurile. Se dezvoltă pe soluri oligobazice. bazice. constituind şi adevărate nuclee de rezistenţă în molidişuri calamitate. În Europa Centrală fagul vegetează în climate montane. Pretutindeni însă fagul manifestă pretenţii mari faţă de umiditate. cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie.

este o nuculă în trei muchii. Fagus sylvatica var. cu frunze grosolan şi regulat dinţate. în tinereţe au peri moi pe ambele feţe. cu tulpina şi ramurile răsucite. După forma şi structura coroanei se diferenţiază varietăţile: Fagus sylvatica var. cu ramuri pendente. prinse pe peţioli de cca. brunăroşcată. ţepoşi. cele femele. de 1-1. în 116 . înconjurate de numeroase bractee. la început păroşi. păros. bruni sau verzui. sunt acute la vârf. În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual). cu 4-7 lacinii profunde. Florile mascule. Mugurii sunt fusiformi. După caracterele frunzelor s-au descris: Fagus sylvatica var. ulterior creşterea în înălţime se activează. brune arămii şi mai ales la exemplarele tinere. ovoid-alungită în masiv. pe margini sunt ciliate.40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). în masiv la 70. Longevitatea de 200-250 de ani. unite la bază. Lujerii anuali sunt geniculaţi. denumit jir. se dezvoltă mult lateral şi în profunzime. Fagus sylvatica var. cu numeroşi solzi bruni. mari.5cm lungime. Florile. de 2-3cm lungime.„bărbi chinezeşti”.tortuosa. cele inferioare târâtoare. câte două. Fructul. slab dinţate sau aproape întregi.fastigiata). constituite dintr-un perigon campanulat. unisexuat-monoice. Maturaţia are loc septembrie-octombrie. ramuri erecte. atropunicea). Lăstăreşte slab. atropurpurea (Fagus sylvatica f. iar fructificaţiile abundente se repetă destul de rar (o dată la 4-6 ani). Fagul fructifică târziu. abia către 30. de 5-10cm lungime. 1cm. Frunzele eliptice până la ovate. Coroana. sunt erecte şi scurt pedunculate. achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi. mai târziu devin glabre pe faşă. Spre toamnă devin pieloase. forma pitică. cu coroană îngustă. cu trei stile. sunt grupate în capitule pendente. lung pedunculate. foarte depărtaţi de lujer. la bază îngustate sau rotunjite. rămân pe ramuri până spre primăvară (marcescente). pe dos păstrând smocuri de peri la subsuoara nervurilor. la arborii izolaţi. cu frunze roşii negricioase sau brune întunecate. divizate şi 8-16 stamine. formând un involucru păros cu patru diviziuni.99).80 de ani. apoi glabri (fig. bogată în ramuri şi frunze. Fagus sylvatica var. numai în cazuri rare 300 de ani. piramidală. pyramidalis (Fagus sylvatica var.grandidenta.pendula. apar concomitent cu înfrunzirea. ascuţiţi. pe margini sinuate.

Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice.fag de Crimeea Hibrid între Fagus sylvatica şi Fagus orientalis. de climat dulce. Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica. Frunzele sunt asemănătoare fagului oriental. caracteristici. lujerii mai viguroşi şi mătăsospubescenţi până în iarnă. Specie indigenă. în seră. Iran. Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun. formele pletoase sau cu frunze colorate. Transilvania (jud. Florile sunt unisexuat-monoice. Florile mascule au perigonul divizat cel puţin pe 1/3 de la vârf şi foarte păros. închise câte 1-3 117 . peţiolate. întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia. pupurea pendula. prezintă caractere intermediare. Sunt arbori iubitori de căldură. Fructele sunt închise într-o cupă păroasă. Asia Mică şi Orientală. 10 specii. Alba). mult mai alungiţi. Muntenia. .20 m înălţime. Muntenia.100). Fagus sylvatica var. Fagus orientalis Lipsky . la 2. Pe puieţii de Fagus sylvatica. Arbore de mărimea I. Seminţele se seamănă imediat după recoltare sau se stratifică dacă se seamănă primăvara. fag de Caucaz. cu frunze lobate. Cuprinde cca. suportă mai bine uscăciunea. Caucaz. Altoirea se aplică în februarie. dar cu dimensiuni mai reduse şi cu un număr relativ mare de perechi de nervuri. Fructele suntnucule globuloase. Fagus sylvatica se obţine din sămânţă.asplenifolia (Bazoş). Oltenia. frunzele relativ mari. de 9-15cm lungime. La noi apare în Banat.2. Turciei. Au frunze caduce. răspândite în Europa Meridională. care se deosebeşte de fagul comun prin coroana mai îngustă. până la 40 m înălţime. Genul Castanea Mill. ascuţit-dinţate. curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig. inclusiv Japonia. care la bază prezintă apendiculi foliari. precum şi în sud-estul Americii de Nord.fag oriental. Fagus x taurica Popl. varietăţile ornamentale prin altoire. piramidală. iar în coroană. lanceolate. se altoiesc la colet varietăţile şi formele cu pot erect. ca nişte frunzişoare verzi. cu 7-14 perechi de nervuri secundare. aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf.Fagus sylvatica f.

adânc crăpat. Specie ornamentală. începând din Spania până în Peninsula Balcană. diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3 închise în cupa fructiferă. se desface în patru valve. dar fiind sălbăticit în multe puncte. deşi.) – Castan bun Specie cu areal circummediteranean. Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani. peste 1000 de ani. Arbore de înălţimi mari. lungi de 10-13cm.22). permeabile (nu tolerează calcarul activ). glabri. probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu. de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime. acide. oblong-lanceolate. Longevitate este foarte mare. castanele. la coacere. de culoare galbenă. se introduce izolat sau pe alei. Castanele au mare valoare nutritivă. înţepători. Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici foarte numeroşi. frunzele mari. Lujerii anuali sunt viguroşi. prin octombrie. La noi creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi. aerisite. cu miros specific. afânate.101). La noi apare în regiunile cu climat blând. aproape lemnoasă. Se cunosc cultivarurile: 118 . au culoare brună-întunecată (castanie). ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. Are temperament mai de umbră decât stejarul. în Oltenia şi nord-vestul ţării (Baia Mare. Castanea sativa Mill. treptat îngustate spre vârf. erecţi. 30m şi mai ales de grosimi remarcabile – 1. Lăstăreşte puternic şi drajonează. Sămânţa este comestibilă. care se transformă într-o cupă sferică. cu marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă (fig. cu lenticele albicioase. apropiat de al carpenului. Fructele. prezintă la bătrâneţe tulpini groase şi este de înălţimi relativ reduse. Baia Sprie). de unde trece în Asia Mică şi Caucaz. cu ramificaţii joase. răspândită în Europa. câte 2-3 într-un involucru spinos. Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică. larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis. bruni-roşcaţi. prevăzută cu spini lungi. (C. acoperită cu spini lungi. Maturaţia anuală.într-o cupă aproape sferică. în Africa prezintă un areal restrâns (fig.vesca Gaertn. cca. Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi. cu habitus şi frunziş frumos. Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice.5-2m. înţepători. nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor. Are o remarcabilă rezistenţă la poluare. Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed.

în majoritate arborescente. Fructul (ghinda) este nuculă. se seamănă toamna sau primăvara. cu frunze căzătoare sau persistente. „Argentea variegata”. cilindrică. „Fastigiata”. obişnuit cu lobi ascuţiţi. Se înmulţeşte prin seminţe. 119 . varietăţile prin altoire. Castanea sativa cv. Gen cu peste 200 de specii. pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus robur. „Pyramidalis”. Florile sunt unisexuatmonoice. Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi tehnologice. prin marcotaj prin muşuroire. uneori aproape în întregime. Castanea sativa cv.Castanea sativa cv. Castanea sativa cv. marcescente sau persistente (specii exotice). Castanea sativa cv. Subgenul Erytrobalanus Spach. liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor. lobate sau dinţate. 19% din suprafaţa păduroasă. Include specii originare din America de Nord. Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea inferioară. într-un involucru lemnos (cupă). rareori întregi (specii exotice). după stratificare. caduce. iar maturaţia este bienală. elipsoidală sau aproape emisferică. Genul Quercus L.. acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi. „Pendula”. toamna frunzele se colorează intens de la galben până la roşu-purpuriu. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă introduse alte peste 20 specii exotice. Stejarii prezintă frunze alterne. „Purpurea”. Castanea sativa cv. prinsă la bază. întregi sau mai ales lobate. La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un loc cca. „Aureo marginata”. răspândite în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice.

sau dimpotrivă. La noi suportă bine gerurile de iarnă. în scop decorativ. adânc lobate. bogat şi marcescent. devine adeseori rău conformată. până la mijlocul jumătăţii limbului.102). lat-ovoide până la semisferice.23). adaptate la climatul continental din nord. Originar din estul Americii de Nord (fig. de cca. iar litiera. Frunzele oblongi. duce la acumulări de substanţe organice nedescompuse. fiind foarte decorativ. În staţiuni montane şi reci creşte încet. 120 . Partea inferioară. deoarece Quercus rubra prezintă mai multe ecotipuri. roţii-bruni. 6mm lungime. cu textură uşoară şi umiditate suficientă. cenuşie. cu lenticele gălbui. aproape anual şi destul de bogat. lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu. mari. stejar roşu american. Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul. Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. stă aşezată într-o cupă plană sau uşor conică. Spre deosebire de speciile indigene de stejar. de 10-22cm lungime. în special către baza tulpinii. argiloase. ca la tei.) – stejar roşu. mai ales în condiţii staţionale necorespunzătoare. pe cca. începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană inferioară. glabri. După 40 de ani. de cca. Rezistă surprinzător de viguros şi pe soluri grele. cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente).Quercus rubra L. 2cm grosime. dar şi în plantaţii în vestul ţării. la climatul călduros cu nuanţe subtropicale din sud. în arborete rărite. are scoarţă subţire. au lobii triunghiulari-ovaţi. iar mugurii ovoid-ascuţiţi. pe faţă sunt verzi-întunecat. ceea ce a făcut să fie folosit în Europa în condiţii variate. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală). Foarte importantă este provenienţa seminţelor. La noi folosit frecvent în cultură. scoarţa dezvoltă crăpături rare. cu smocuri de peri bruni în axilele nervurilor (fig. (Quercus borealis Michx. cu defecte. complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil. afânate. Ghindele sunt scurt-pedunculate. Creşte bine pe soluri bogate. iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii. greu alterabilă. se colorează în roşu sau portocaliu. În America dispune de o largă amplitudine climatică. asemănătoare într-o anumită măsură cu cea de fag. Spre toamnă frunzişul. suportă şi umbrirea. netedă. 1m. Arbore de lumină. În masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată. brune. lucitori. Lujerii sunt roşii-bruni. prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor. 1/3 din lungime.

până la 30-40 de ani. de 8-15cm lungime. sunt lat-ovoide. care cuprind ghinda numai la bază. .stejar roşu Specie de origine americană. Mugurii sunt bruni-întunecat. Cluj. 121 . rămânând pe arbori până spre iarnă târziu. Atinge înălţimi până la 25m. pe dos peri evidenţi la intersecţia nervurilor. rotunjite la bază. Creşterea este foarte rapidă. a fost introdusă la noi în parcuri şi grădinile botanice din Bucureşti.Quercus borealis var. Braşov. fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri şi aliniamente (Ex. 6m înălţime. aşezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor. lobi alungiţi. mai ales în tinereţe. uneori. depăşesc mijlocul jumătăţii frunzei. Hibridul între Quercus borealis var. Iaşi. maxima şi Quercus coccinea prezintă caractere intermediare. lobulaţi sau dinţat-lobulaţi. cupa îngustgâtuită în partea bazală. la 50m înălţime. eliptice sau obovate. are tulpini drepte. Toamna frunzele se colorează în roşu aprins. Este o varietate a acestei specii introdusă la noi mai mult decât varietatea tipică. Bacău. păroşi în jumătatea superioară. A fost confundat deseori cu Quercus rubra. sinusurile adânci. roşii-portocalii. Frunzele sesile. brune-ruginii. are cupe mari. Timişoara.)Ashe. mai mici decât ale speciei precedente. prevăzuţi fiecare cu 3-7 dinţi sau lobului terminaţi într-un vârf subţire. Quercus coccinea Muenchh. până. Bucureşti. La 10 ani atinge. L. Quercus benderii – Benitz. se coc în anul al doilea. inclusiv cerul. Frunzele. Ghindele şi cupa sunt asemănătoare cu cele de Quercus coccinea. evident turtite. Arbore de dimensiuni mai mari. maxima (Marsh. cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumătăţii laminei. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea. Şoseaua Kisselef). au numeroase lenticele roşcate (nu galbene ca la Quercus rubra). când depăşeşte stejarii indigeni. cu 3-4 perechi de lobi. glabri. Lujerii. de numai 1-2cm lungime.

cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primăvara. este îngustă şi destul de bogată în frunziş. concentrată spre vârful tulpinii. cu crăpături longitudinale. Este o specie termofilă şi xerofită. foarte rar sempervirescente. greu permeabile. înălţimi de până la 35m şi grosimi de 1. stejar de mlaştini Este originar din sud –estul Americii de Nord. Are frunze caduce. şi urcă la 500-600m altitudine la coline. uneori marcescente. cu marginea lobată. cenuşii sau bruni-verzui. lung-peţiolate (peţiol de 2-5cm). cu marginea întreagă. Ceroi Specie cu areal nord-mediteranean din Spania până în Turcia. se cultivă la noi în scop ornamental. Quercus imbricaria Michx . pe dos pubescente. eliptice. Atinge înălţimi de 20m. subtropicale. cupa prezintă solzi alungiţi. ca şi specia precedentă. nelobată. ritidom format de timpuriu. de regulă bienală. foarte adânci. Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde. Maturaţia. tomentoşi.stejar cu frunza întreagă Originar tot din America de Nord. mici. Lujerii anuali muchiaţi. în profunzime de culoare roşie-cărămizie. suportă bine seceta şi uscăciunea. puternic uscate în timpul secetelor de vară). uneori înţepători. Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei.25). dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase. mediteraneene. frunze oblongi.50m. Coroana. pietros şi negricios. are scoarţa netedă. care se pot urmări până la vârf.) Oerst. Are tulpini drepte. Atinge înălţimi mari. Cerul atinge dimensiuni mari. – stejar de baltă. apendiculaţi. dinţată sau întreagă. ovoizi. de asemenea 122 . Subgenul Cerris (Spach. creşte în climate calde. cu sezon de vegetaţie lung. de 7-16cm lungime şi 2-5cm lăţime. În Munţii Apuseni urcă la 900 m altitudine.Quercus palustris Muench. caracteristică. – Cer. Este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice. Mugurii. În ţara noastră se găseşte la câmpie. Quercus cerris L. compacte. în vestul Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri (fig. gros. de peste 25m şi prezintă frunze relativ mici. cilindrice. cu 2-3 perechi de lobi înguşti şi sinusurile larg rotunjite. de 812cm.

Ele au lobii întregi. Longevitate este relativ redusă. Subgenul Lepidobalanus se împarte în şase secţii şi mai multe serii. persistente. alungiţi. ghimpoşi. numai în lungul nervurilor). lobate şi rareori dinţate: excepţii Quercus suber cu frunze aproape întregi şi Quercus ilex cu frunze persistente. Peţiolul de până la 2. dinţaţi sau lobulaţi. rotunjite. se coc numai în toamna anului al doilea. se recunosc după stipele filamentoase. Lăstăreşte viguros. cu frunze caduce. celelalte sunt incluse în acest subgen. Stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi lemnoşi. terminaţi într-un mucron scurt. mai des decât ceilalţi stejari indigeni (periodicitate 3-5 ani). sau scurt pedunculate. Include arbori originari din regiunea temperată a emisferei nordice.5cm lungime. la vârf acute. pe margini sinuatdinţat-lobulate până la penat-sectate. triunghiulari. 123 .300 de ani.tomentoşi. divergenţi. Din cele şapte specii de stejari care cresc spontan la noi. Ghindele sesile. ca la stejarul roşu. Frunzele sunt pieloase. „Aorentevariegata” Quercuss cerris cv. recurbaţi. trunchiat şi mucronat. dinţate sau întregi. nu depăşeşte 200. Mai rar folosiţi în amenajări peisagere sunt cultivarurile: Quercuss cerris cv. Frunzele sunt eliptice până la oblong-ovate. rar bienală. slab cordate. Creşterea puieţilor în primele decenii este mult mai rapidă decât la stejar sau gorun. Au lungimi de până la 4-5cm. ascuţiţi la vârf. verde-închis lucitoare şi cenuşii sau gălbui pubescent-tomentoase (la maturitate. şi foarte rar drajonează. la bază îngustate. marcescente. pe faţă aspre. ce depăşesc lungimea mugurilor. cu vârful caracteristic. Maturaţia ghindelor este anuală. în afară de Quercus cerris. „Laciniata” Subgenul Lepidobalamus (Ende. Fructifică la vârste relativ reduse. de 5-15cm lungime. este prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate.)Oerst.

Are temperament de ceva mai delicat decât stejarul. afânate. de până la 40-45m. gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile foarte puternice. gorunii sunt reprezentaţi prin trei subspecii cunoscute şi sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis. cu ierni aspre şi amplitudini mari de temperatură. cu textură mai grosieră li umiditatea mai constantă. greu alterabile.gorun Arealul este redat în fig. dreaptă aproape până la vârf. pe terase şi coaste însorite. profunde (Fig.Secţia Roburoides Schw. Seria sessiliflorae Loj. gorunul se comportă în multe privinţe diferit de stejar. Scoarţa conţine tanin în proporţii ridicate. se dovedeşte însă mai puţin adaptat la rigorile climatului continental excesiv. La noi. Caracterul mezofil al gorunului. Este mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii. în general. Seria se caracterizează prin: frunze relativ lung peţiolate. cu marginile laterale nesudate între ele. mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari indigeni. deşi sistemul radicular este mai puţin profund decât la stejar. ca şi ghindele. Gorunii Cuprinde patru specii. Gorunul atinge înălţimi mari. Coroana este relativ 124 . cu 5-9 perechi de lobi. afânate. mai superficial. lipsite de peri.) Soó . este pus în evidenţă de frunzele sale subţiri. Ritidomul este cenuşiu închis. aerisite. Spre deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate. lăţite treptat spre stigmate. cu solzi mărunţi. suportă mai greu solurile argiloase. Gorunul ca şi stejarul contribuie puternic la levigarea solurilor. mai îngust şi mai regulat brăzdat. Din punct de vedere ecologic. Există şi motive ca şi cele trei subspecii să fie considerate specii veritabile: Altitudinal. fără a fi sensibil la doborâturi. compacte. adeseori pe soluri cu textură grosieră. gorunii se situează. care se întind din Africa de Nord şi Peninsula Iberică spre estul Europei. flori femele cu stile libere. cilindrică. Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. sesile. deasupra celorlalţi stejari indigeni şi formează obişnuit arborete pure.26. Rădăcinile se dezvoltă viguros din primul an.27). În regiunea de dealuri. aşa că. Tulpina. datorită litierei bogate în substanţe tanante. Asia Mică. ssp. petraea (Liebl. rămânând totuşi o specie de lumină. Caucaz şi Liban. numite gorunete. solzii cupei neconcrescuţi.

Ulterior îşi activează creşterea care se menţine susţinută până la vârste înaintate. 8mm lungime. iar mugurii. fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani. frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate. cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară. smocuri de peri la subsuoara nervurilor. cu frunze tinere purpurii. Frunzele. de regulă rombic-ovate. Pe margini. ca stejarul. Quercus petraea laciniata. Quercus petraea longifolia. de 8-16cm lungime. apar prin aprilie-mai. Longevitatea atinge circa 300-400 ani. verziîntunecat. la bază îngustate. răspândită în sudul ţării. asemănător cu Quercus petraea ssp. la bază trunchiate sau 125 .5cm.105). Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea ssp. Gorunul creşte încet în primul deceniu. „de butoiaş”. de culoare brună. gorun auriu. Arbore de mărimea I. sunt ovoizi sau ovoconici (fig. neauriculate. variabile ca formă. ca şi muguri. de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. Quercus petraea ssp. Gorunul fructifică la vârste înaintate. Subspecie mai termofilă. ovoid ascuţiţi. Florile mascule sunt grupate în amenţi. glabri. stau îngrămădite către vârful lujerilor.bogată şi uniformă. de cca. Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5. au puţine lenticele eliptice. frunzişul acoperind destul de bine solul. sunt subţiri. Quercus petraea pendula. până la gălbuie. la vârful lujerilor. unisexuat-monoice. atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 60-70 de ani). rotunjiţi.5-2. frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului. mici. dalechampii (Ten) Soo. gorun de Dalmaţia. ovoid-elipsoidală. spre vârf treptat şi lung îngustate. uneori 500 de ani. cele femele şi fructele (nucule) dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt. în general mai mici decât la stejar. pe dos la maturitate fin pubescente (perişorii nu pot fi însă observaţi decât cu lupe) sau cel puţin. de care se deosebeşte mai ales prin: muguri evident mai mari. Lujerii. Florile. petraea. prinse pe un peţiol lung. Varietăţi şi forme: Quercus petraea purpurea. petraea şi mezoxerofită. de 8-13cm.5cm lungime şi sunt de formă caracteristică. au 1. dezvoltând mai puternic rădăcinile.5cm lungime. cu 5-8 perechi de lobi. întregi sau slab lobulaţi. de 1-2. până la 1-1.

Secţia Robur Schb. Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie.107). marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf). pe dos. Este pretenţios faţă de sol. până la adânc penat-lobate. la câmpie şi coline. la vârf pubescenţi. Prezintă următoarele caracteristici: ritidom adânc crăpat. petraea. scheletice. cu 5-7 perechi de lobi. solzii cupei alipiţi. Quercus robur L. mugurii relativ mari. Tufan Arealul este redat în fig. ovaţi până la oblong-lanceolaţi. uneori glabre (fig. Seria pedubculatae Schwz. până la 1. polycarpa (Schur) Soo -gorun transilvănean Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. ovoid-alungiţi. sunt sesile sau scurt pedunculate.) – Stejar. lat-eliptice până la obovate. Creşte 126 . dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora. Atinge până la 25m înălţime. frunzele mari. numai la vârf pubescenţi. baza trunchiată sau uşor cordată. cupa cenuşie. fructe tot sesile. frecvent cu trăsături continentale. lujeri anuali. Ghindele. Include două specii îndigene întâlnite la altitudini joase. câte 1-3. glabre sau păroase. îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe). lujeri brun-roşcaţi sau verzi-întunecat.2cm. uneori acuţi.106). sinuat-lobate. Quercus petraea ssp. cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi (gheboşi). de 7-15cm lungime şi 5-7cm lăţime. cu pereţi groşi. cu peţiol scurt. în general. dalechampii decât de Quercus petraea ssp. obovate. cu perii. se dovedeşte foarte rezistent la gerurile de iarnă. (Quercus pedunculata Ehrh. cu marginile concrescute şi cu vârful liber. prevăzuţi cu solzi laţi. cei de la bază evident gheboşi. penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei. cu vârful lat rotunjit. vegetând adeseori pe soluri superficiale. Stejarul este o specie de climat variat. cupa brună.lat-cuneate. coroane globulare. Frunzele sunt caracteristice.28. aproape egal distanţate pe lujer. florile femele. prinse pe un peduncul lung. cu baza auriculată. la maturitate. la început pe dos stelatpubescente sau glabre (fig. ca şi ghindele. glabri.

acoperită cu numeroşi solzi imbricaţi. alterni şi mai numeroşi spre vârful lujerilor (fig. După port.108). rădăcinile pe soluri profunde. plani sau mai mult sau mai puţin bombaţi (cei de la bază). cele femele lung pedunculate. de 2-4cm lungime. pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10m). Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung. are capacitate de adaptare la diferite cuantumuri de precipitaţii (ca şi de căldură) evident sporită faţă de gorun. Stejarul. Este pretenţios faţă de lumină.viguros pe soluri aluvionare din lunci. mugurii ovoizi. de 2-4mm lungime bruni-lucitori. La maturitate. muchiaţi. Cupa lemnoasă. de culoare brună-gălbuie. Florile uniasexuat-monoice. sunt lobate până la penatsectate. lipsită de peţiol sau peţiol scurt. Apar cu cca. Fructifică târziu. este la vârf acută. întinse orizontal. glabri. de 3-6(10)cm. după care poate fi deosebit uşor de gorun. de 6-20cm lungime. izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp. Lujerii sunt viguroşi. glabre. se desface în ramuri viguroase. strâns alipiţi. tare. în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1m sau mai mult. deşi cu caracter în general mezofil. în masiv după 70 de ani.6cm lungime. în lungul nervurilor. la maturitate pieloase şi numai rareori cu peri disperşi. argiloase. se recunosc uşor după forma generală obovată şi baza terminată în două urechiuşe evidente (auriculată). până la 0. deşi au caractere variabile. alungită până la cilindrică. cu câteva dungi longitudinale. are tulpină dreaptă. pietros. Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brunnegricios. Frunzele.10 ani. aproape semisferică. În arborete rărite sau în special în stare izolată. cu lăţimea maximă în treimea superioară. Stejarul poate atinge până la 50m înălţime şi 1-2m diametru. concrescuţi. de formă ovoidă. noduroase. Are înrădăcinare pivotantă. cu unele neregularităţi de creştere. 127 . cel terminal cu cinci muchii. pe dos. grupate câte 3-6 în ciorchini. triunghiulari. mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului. bruni-măslinii. două săptămâni mai devreme decât la gorun. tulpina devine conică. lungimea lujerului anual se menţine la 20-30cm. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să reziste şi pe soluri compacte. verzi (la ghindele proaspete). Coroana. Nucula. adânc brăzdat longitudinal şi transversal (crăpături până la 10cm adâncime). bine elagată şi coroană destul de îngustă. liberi numai spre vârf. se cunosc formele: Quercus robur fastigiata. Creştere înceată în primii 5. odată la 6-10 ani.

Quercus robur pendula.29). Arbore cu înălţimi până la 25m (exemplare chiar peste 25m înălţime în pădurea Punghina-Mehedinţi). La noi se găseşte în silvostepa Olteniei. de regulă pubescente. relativ rezistent la secetă. Asia Mică. aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul. 128 . lipseşte complet din Banat şi Transilvania. glaucescente. rareori glabrescente. Înfloreşte cu circa 2 săptămâni mai târziu ca stejarul aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. cu peri fasciculaţi. Longevitate 200-300 ani. dar mai puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. Pe faţă sunt verzi-întunecat. formate pe loess dar şi pe psamosoluri. Quercus pedunculiflora K. Munteniei. reuşind să fructifice mai des decât acesta. Este un impunător arbore ornamental. de talie mică. Creşte pe soluri profunde. Ritidomul se formează de timpuriu. Fructele sunt aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15cm). aşezaţi în rânduri circulare. Frunzele. cu vârf lat. În staţiunile cele mai uscate frunzele devin coriace. cupa are solzi gheboşi. foarte diferite ca formă. Caucaz (fig. de 3-5cm lungime şi până la 2cm grosime. Ghinda este mare.Koch – stejar brumăriu Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică. Este o specie iubitoare de căldură şi mai rezistentă la secetă decât Quercus robur. foarte caracteristici. Dobrogea (fig. reuşind să fructifice mai des decât acestea. au lăţimea cea mai mare la mijloc sau spre vârf. pe dos caracteristic cenuşii-brumării. Quercus robur concordia. mai gros şi mai adânc crăpat decât la stejar.26). lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană. are tulpina dreaptă. sunt prinse pe un peţiol scurt de 4-10mm. cu frunze galben aurii.

se dovedeşte foarte puţin exigent. brun-negricios. Se întinde începând din sudul Italiei. dar înaintea cerului.110). frunze adânc penat lobate. are solzi caracteristici. În staţiunile cele mai favorabile. despărţiţi prin sinuri foarte înguste. Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari. La noi apare în Muntenia şi Oltenia. Ghinda este ovoid-elipsoidală. la coline şi dealuri. de 10-12cm lungime şi 6-12cm lăţime. acuţi. solzos. liniar-lanceolaţi. de culoare brună-gălbuie.gârniţă Prezintă areal restrâns. lujeri viguroşi.29). câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală. obtuză sau trunchiată. nu prea mare (maximum 1. liberi. Tulpina. Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. până în Ungaria şi România (fig. tomentoşi.Secţia Dascia Kotschy. până la 1. Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar. Coroana este largă. cupa lăţit-conică. tomentoşi. măslinii. în vestul ţării.24). dar în mod obişnuit. dar sensibilă la îngheţuri.2cm înălţime). pentru că transpiră foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol. sunt lat până la obovat-eliptice. cu lenticele eliptice. Frunzele. Seria Confertae Simk.5cm lungime. de peste 30m. tomentoşi sau pubescenţi. păros. cu stipele persistente. până dincolo de 500 m altitudine (fig.8cm lungime. dezlipiţi de pereţii cupei şi peri deşi. Ca şi cerul. Sub raport edafic. nu depăşeşte 25-30m. prin întreaga Peninsulă Balcanică. ovoizi. gârniţa poate atinge înălţimi mari. Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit. poate creşte pe solurile cele mai compacte şi îndesate. în Banat şi Transilvania. de până la 2. formează de timpuriu ritidom caracteristic. dosul laminei fiind moale şi cenuşiu-gălbui. moale şi friabil. inclus în arealul cerului. călduroase şi ierni relativ blânde. iarna glabri. care înconjoară uneori mugurii terminali (fig.) . Seria se caracterizează prin lujeri anuali tomentoşi. de regulă mari. dispuşi simetric aproape orizontal. flori femele aproape sesile. bruni-gălbui. dreaptă şi plină. concentrate spre vârful lujerilor. de ţinuturi sudice. relativ deasă. solzii cupei alungiţi. rezistă la geruri. mai scurte şi mai rare decât la cer. auriculate şi sesile sau scurt peţiolate. muguri cu stipele mai mult sau mai puţin persistente. gârniţa este o specie semixerofită. mai subţire decât la ceilalţi stejari. 129 . cu veri lungi. Are temperament de lumină-semiumbră (ceva mai puţin de lumină decât stajarul). cu lobii principali profunzi.

solzii cupei ovat-lanceolaţi. xerofită. Apare în staţiuni calde. 15m înălţime. tare. situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. strâns alipiţi. ovoizi. iar mugurii mici. până la altitudini destul de mari 500-600m. cenuşiu-pubescenţi. Ghindele. sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. sunt foarte variabile ca dimensiuni şi forme.Periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. simplu sau dublu lobate. des şi crăpat. tufă râioasă Este un element sud-european. frunze mici. specii exotice 130 . iar tulpina scurtă. Cupa are solzi mărunţi. de 0. Specii indigene: Quercus pubescens şi Quercus Quercus macranthera. dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios. nedepăşind cca. Lujerii sunt cenuşii.5-8cm lungime. dar apare dispersat în pâlcuri şi tufărişuri izolate. uneori rămânând chiar arbust. Pufosul este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni. Creşterea este mult mai lentă decât a celorlalţi stejari indigeni. pieloase. submediteranean al cărui areal seamănă cu cel al cerului. Creşterea este mai înceată decât la ceilalţi stejari. luminoasă. Seria Lanuginosa Simk. strâmbă.stejar pufos. cu lobi pe margine ondulaţi. Coroana este rară. Quercus pubescens Willd. Lăstăreşte viguros. virgiliana. Cuprinde arbori din regiuni calde şi uscate cu: lujeri anuali tomentoşi. Este o specie de valoare în staţiuni extreme. defectuoasă. În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile. 100-150 ani. Frunzele. des tomentoase. Se găseşte pe soluri grele şi uscate. Longevitatea limitată. despărţiţi prin sinuri înguste. . tari. păroşi. mici.111). plaţi.8-2cm. mai ales în tinereţe. pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice. mediteranean. ovat-lanceolaţi. acuminate (fig. tomentoşi. Este o specie iubitoare de căldură. de 4. sinuat lobate până la penat-lobate. rezistă la secetă şi uscăciune. îngust-ovoide.

de 5-8mm.. după stratificare. de 8-16cm. sub ceaţă artificială. Quercus marilandica Muenchh. grupuri şi izolat. prin butaşi. Sunt specii unisexuat-monoice. În parcuri şi grădini dendrologice (Simeria. Se înmulţesc prin seminţe. puternici. În figura 30 este redată diagrama hibrizilor genului Quercus. Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă. acesta nu se încrucişează cu celelalte specii de stajari. aşezatespiralat. Neudorf.5-3cm. în seră. dar care se regăsesc aproape toţi în Pădurea Bejan. ghindele mari. toamna sau primăvara. Bazoş. cu peţioli mai lungi. de lângă Deva. Quercus macrocarpa Michx. cei inferiori bombaţi. Quercus suber L. Snagov) sunt cultivate şi alte specii: Quercus alba. care se găsesc în diferite staţiuni din ţară. imparipenat compuse. Datorită compatibilităţii la reproducere. cupa mai mare. Creşte de obicei împreună cu stejarul pufos cu care se aseamănă sub aspect ecologic. între speciile de stejari indigeni sau produs o serie de hibridări. Arbori maiestoşi. etc. uneori până la 8cm. Include arbori şi arbuşti cu lujeri cu măduva lamelar întreruptă sau continuă şi frunze alterne. tomentoşi. Se utilizează pentru plantaţii masive. Numai Quercus cerris ocupă o poziţie aparte. numai cu material de la plante tinere. ORDINUL JUGLANDALES Familia JUGLANDACEAE Linde. cei superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit. mascule sunt grupate în amenţi axilari. pe dos tot pubescente tomentoase.112). cu aplicarea de hormoni şi înrădăcinare în pat cald. iar 131 . Quercus bicolor Wild.Quercus virgiliana Ten. Pentru alei şi străzi se recomandă stejarii roşii care rezistă şi mai bine la poluare.. prin altoire. frunzele mai mari. în aprilie prin procedeele copulaţiei. Florile. hibrizi cu caractere intermediare. cu solzii mai lax imbricaţi. triangulaţiei sau placaj lateral.. Se deosebeşte de Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi. pendenţi. câte 2-4 pe un peduncul lung de 1. decorează prin amenţii masculi primăvare. sub tunel închis etanş. cu baza cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi (fig. de 2-4cm lungime.

au un miros aromatic. Cicatricea frunzei. Scoarţa. rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici.cele femele solitare sau grupate în raceme sau spice terminale. foliole asimetrice. în raceme terminale. Are temperament mijlociu. Florile unisexuat-monoice. La noi se dezvoltă bine numai în zonele cu climat blând cu ierni relativ dulci. Înrădăcinarea pivotantă. iar coroana devine largă. cu ramificaţii puternice. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe. apar e uneori sălbăticit (subspontan). tanante şi colorate. de culoare 132 . cu coroană destul de strânsă. arealul cuprinde Peninsula Balcanică. mult timp netedă. Iran. Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg. Asia Mică. Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural. iar scoarţa şi frunzele conţin substanţe aromatice. India. în cea sudică (America de Sud). pendenţi. începând de la câmpie până la circa 800 m altitudine. Mugurii sunt alterni. constant asigurată (mezohigrofit). Frunzele imparipenat-compuse. vegetează viguros pe soluri bogate. rămâne obişnuit mai scund şi tulpina prezintă o serie de umflături (gâlme). Maturaţia anuală Genul Juglans L Include cca. În stare izolată. axilari. cu trei grupe de urme fasciculare. În masiv poate atinge înălţimi mari. uneori suprapuşi câte doi. mai ales în Europa şi Asia. Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă. primăvara se dezvoltă în amenţi lungi. Pachistan. până la 30m şi formează tulpină dreaptă. 15 specii arborescente. cei laterali globuloşi. specific. China. – nuc comun. răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai mică. mare. dar şi în America de Nord şi Sud. Vânturile reci şi uscate sunt defavorabile. cu umiditate suficientă. cu cea mai mare răspândire la dealuri. globuloasă. Himalaia. Este pretenţios şi faţă de sol. fără geruri mari şi cu îngheţuri puţin frecvente. cei terminali cu 2-5 solzi. Cele mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase. Juglans regia L. cu 2-4 solzi. având sâmburele cu tegument lemnos şi neregulat brăzdat. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. totuşi starea de masiv nu-i prieşte. Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. nuc Originar din Europa (sud-est) şi Asia.

Cicatricea frunzei este mare. glabre. lamelar întreruptă (fig. cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat. Importanţa deosebită rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului. nucul comun este preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă. florile femele terminale. foarte nutritivă. lucitori. de 12-14m. glabri. Juglans regia cv. după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn. purpurii sau verzui. 133 . rădăcinile fiind cărnoase şi suculente. iar cei laterali mici. incomplet despărţită de doi pereţi subţiri. cu trei grupe de urme fasciculare. Mugurii cu solzi negricioşi. cu 5-9 (11) foliole opuse. au miros aromat şi măduva largă. dar la Juglans regia se preferă semănăturile de primăvară. Conţine substanţe tanante şi puternic odorante. înveleşte o sămânţă mare (miezul nucii). aşa încât puieţii se transplantează greu. Se obţine din sămânţă şi lăstari.argintie-cenuşie. sunt adeseori grupaţi câte doi. Nuca ovoidă. câte 1-4. are puţini dăunători biotici. Capacitatea germinativă 60-80%. Înrădăcinarea este puternic pivotantă. Dintre cultivarurile mai frecvente se amintesc: Juglans regia cv. care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure. pe margini întregi. au înveliş exterior cărnos. de 6-12 cm lungime. zbârcită. Florile sunt unisexuat-monoice. pieloşi. Lujerii sunt viguroşi. Celelalte specii de nuci reclamă aceeaşi tehnologie de înmulţire şi cultură. puieţii din sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an. Drupele elipsoidale. bruni-verzui. verde. cu stigmate răsfrânte. pendenţi.113). plăcută la gust. asimetrice. doar pe dos cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor. dar e sensibil faţă de poluanţi. sunt acute sau acuminate. „Purpurea”. sesile. Longevitatea până la 300–400 ani. Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari. „Pendula”. acoperită de o pieliţă subţire. de 4-5 cm diametru. Frunzele imparipenat-compuse. la 8 ani poate atinge 1m înălţime. Lăstăreşte viguros. se seamăna toamna. eliptice. cei terminali mai mari. Ca şi celelalte juglandacee. Sămânţa. are numai la bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis. suprapuşi. ovoidglobuloşi. Creşterile se menţin active în tinereţe. nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru alte specii. lungi de 8-10 cm. cu crăpături rare. până la 7 mm. amenţii masculi negricioşi sau verzi-negricioşi. sferici. Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. este comestibilă.

Tulpina este destul de dreaptă. pe alei sau în grupuri. iar mugurii. prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia). La noi. s-a folosit exclusiv ca specie ornamentală. suferă totuşi de pe urma de îngheţuri târzii şi timpurii. nu suportă soluri compacte. La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea. . Constituie un excelent arbore ornamental. uneori puţin piriforme. de asemenea. cei 134 . Are temperament intermediar între nucul comun şi nucul negru. Fructele.nuc negru. scoarţa este cenuşie.Juglans nigra L. tomentoşi. care atinge 40-45 (50) m înălţime. plină bine elagată. cu muguri cenuşii-tomentoşi. permeabile. Faţă de condiţiile din sol este mai puţin exigent. cu veri lungi şi călduroase. până la 40 cm lungime. Se foloseşte izolat. puţin turtită. Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline (până la 500m altitudine). dar urcă adesea în zonele colinare. Lujerii sunt pubescenţi şi glanduloşi în tinereţe. mai adânc şi mai neregulat brăzdată. însă pubescent şi nedehiscent. până la 20 m înălţime (excepţional până la 30 m).23). neregulat serate pe margini. Frunzele imparipenat-compuse. Are temperament mai de lumină decât nucul comun. utilizarea în cultura este mult mai restrânsă faţă de nucul negru. în zonele cu climat blând. Arbore de mărimea a-II-a. lung acuminate. Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia. foarte zbârcită şi foarte tare. cu foliole mai numeroase (15-23). Juglans cinerea L. Arbore de talie mare. drupe sferice. creşteri active realizează numai pe soluri bogate.nuc american cenuşiu Originar din estul Americii de Nord. des pubescente şi glanduloase pubescente pe dos. Lujerii sunt nelucitori. unde arealul său se suprapune parţial pe cel al nucului negru. afânate. Este ceva mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decât ceilalţi nuci. cu coaja mai groasă. este relativ rezistent faţă de poluanţi din grupa oxizilor de sulf. bine aprovizionate cu apă. nuca aproape globulară. brun întunecat. nuc american Specie originară din sud-estul Americii de Nord (fig. . unde se localizează de preferinţă în luci. Longevitatea 400 ani. Tulpina dreaptă. conţine un miez ce se scoate cu dificultate (costeliv). se păstrează mult timp netedă. cu înveliş cărnos. ferit de îngheţuri timpurii şi târzii. verde (la maturitate negru).114). pubescenţi. ovat-lanceolate. ritidom adânc brăzdat. dar mai mari. la 350-400m. foliola terminală este mai mică (fig.

câte 2-3. creşte bine pe soluri profunde. suprapuşi. este tare şi neregulat brăzdată. alungită. (Hicoria Raff. glanduloase. este sensibil la transplantare Arbore de dimensiuni mari. compuse din cinci sau uneori. în regiuni de câmpie şi deal ale ţării noastre.) K. apoi glabri. în aliniamente sau grupe. vâscoase. cei laterali. Nuca. Frunzele au 11-17 foliole. cu vârful ascuţit şi coaja foarte groasă. În masiv are tulpină dreaptă. iar cei laterali câte doi. cu tegumentul adesea muchiat longitudinal. în patru muchii. ca şi rahisul. La noi se găseşte în parcuri dendrologice (Simeria. au la bază un inel păros caracteristic şi măduva continuă. cu 3-4 solzi păroşi. al XVII-lea.) Cuprinde specii arborescente.) – carie. Genul Carya Nutt. cu amplitudini mici de temperatură la câmpie şi dealuri. se sparge extrem de greu. frunzele imparipenat-compuse. Carya ovata (Mill. nuca. introdus în Europa din sec. adeseori suprapuşi. Mugurii terminali sunt mari. dehiscentă în 4 valve. Este un interesant arbore ornamental. lipicioase. pubescente. bine conformată şi elagată. ritidomul său. grupate câte 2-5 în ciorchini pendenţi. rezistă destul de bine la ger. de 1317 mm lungime. ca şi la nuc. cu lujeri viguroşi. lăstăreşte puternic. serate. 1 m. Bazoş.terminali foarte mari. Mihăeşti). cei laterali mai mici. Cicatricea cu marginea superioară întreagă şi ciliată. Lujerii anuali viguroşi.115). bine dezvoltat. cu miezul dulce sau amărui. areal asemănător cu nucul negru. Longevitate 350 de ani. ovoizi. drupa globuloasă sau alungită. din şapte foliole 135 . hicory Specie din sud-estul Americii de Nord (fig. Se foloseşte izolat. iar pe faţă numai fin pubescente(fig. stau suprapuşi câte 2-3. Reclamă zone de cultură cu climat blând. pe dos glandulos-pubescente. Florile unisexuat-monoice. temperament de semiunmbră. Spre deosebire de nuc. în patria sa de origine poate atinge înălţimi de 40 m şi grosimi de cca. pubescenţi numai la început. Frunzele imparipenate. mugurii terminali mari. cel superior pedicelat. de 12-18 mm. Koch (Hicoria ovata Britt. mici. se desface în fâşii lungi.23). iar miezul este puternic strivit între pereţii despărţitori. revene. Creşte destul de încet în tinereţe. Fructele sunt ovoid-alungite. cu măduva continuă.

cu înveliş subţire. prelungit în două aripioare semicirculare. fertile. pe margini serate şi ciliate. netedă. foliola din vârf fiind mult mai mare (fig. de 812 cm lungime. suprapuşi câte 2-3. Realizează până la 30 m înălţime.117). Preferă climate montane. Florile sunt monoice.Mey) Specie exotică. Carya illinoiensis (Wangenh) K. Carya glabra (Mill) Sweet. originară din Asia Centrală. cei din vecinătatea cicatricei foarte mici. sferice. Lujerii sunt viguroşi.116). dezvoltă un înveliş gros. Scoarţa are crăpături subţiri. Frunzele sunt imparipenat-compuse. chiar mlăştinoase. nucile se stratifică în nisip reavăn şi se seamănă primăvara în februarie-martie. cu 11-21 foliole. (Carya pecan). acut-serate.eliptice până la oblong-lanceolate. spre vârf puţin pubescenţi. comestibil. racemul fructifer având în total până la 20 cm lungime. iar fructele sunt nuci foarte mici. care permit dezvoltarea pivotului. pe dos cu peri stelaţi (fig. În culturi la noi s-au introdus şi alte specii de Carya: Carya cordiformis (Wangenh) K. dar în culturile de la noi puterea germinativă a seminţelor este relativ mică. Genul Pterocarya Kunth. Pterocarya caucasica C. Nuca. fără geruri prea mari şi soluri umede. verzi-măslinii. Drupele.A. Fructifică abundent. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. cu măduva lamelar întreruptă. are miezul dulce. Mugurii nuzi. alburiecenuşie. 136 . lipsită de zbârcituri. la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini botanice. Se recomandă metoda Dunster – semănarea individuală în recipiente înguste şi adânci. dehiscent. dar cu muchii longitudinale şi cu o coajă mult mai subţire în comparaţie cu a nucului. în patru valve de mărime asemănătoare. în raceme lungi. sesile. cel superior mai mare. Pterocarya pterocarpa (Michx) Kunth. Dacă se obţine din sămânţă. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. (Pterocarya fraxinifolia Spach. lungi de 10-15 cm. stau la distanţă mare faţă de cicatrice.. după aceea creşterea se intensifică. pendente.Koch. aproape anual. Se foloseşte în grupuri la marginea masivelor. oblong-lanceolate. unii pedicelaţi.Koch. În primii 5-10 ani creşte mai lent. asemănătoare cu cele de frasin. de 3-6 cm diametru. care se crapă regulat.

Multe vegetează pe malul apelor. se desfac în 2-4 valve. Genurile Populus şi Salix. răspândite în majoritate în emisfera nordică. Genul Populus L. Asia şi nordul Africii. sălcii. după o prealabilă stratificare. În general. marcotaj prin muşuroire sau drajoni. flori unisexuat-dioice. rezistă la inundaţii. Europa. 137 . uşurinţa diseminării şi marea capacitate de regenerare pe cale vegetativă sunt strâns corelate cu larga adaptabilitate a multora dintre speciile de plopi. drajoni sau marcote). în amenţi pendenţi. Cuprinde aproximativ 35 de specii. butaşi. prezintă muguri pe rădăcini. Seminţele pot germina la scurt timp după diseminare (chiar în câteva ore). Fructele capsule. răspândire mare. se coc devreme (diseminarea prin mai-iunie). Muguri alterni. din regiunile polare până în zona ecuatorială. Salicaceele dispun de o mare capacitatea de regenerare. inclusiv pe cale vegetativă (lăstari. Se foloseşte izolat sau în grupuri. are creştere rapidă. Înmulţirea se poate face din sămânţa. butaşi de rădăcină. Semănatul se execută imediat după recoltare. simplitatea structurii florale (specii unisexuat-dioice). conţin seminţe cu smocuri de peri albi. ORDINUL SALICALES Familia SALICACEAE Mirbel. care le-a permis să ocupe teritorii însemnate. în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi. America de Nord. sau primăvara. deoarece frunzele rămân verzi până toamna târziu.Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă. sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive.

adânc brăzdat. Plopul alb denotă o amplitudine climatică largă. ovate până la oblongi.31). caracterizate prin scoarţa tulpinii mult timp netedă. lung-peţiolate şi tomentoase pe faţa inferioară. Capsulele sesile sau scurt pedunculate. la începutul primăverii. prevăzute cu smocuri de peri lungi. în Lunca şi Delta Dunării. ovo-conici. Populus alba L. Are temperament mai de umbră decât plopul negru. dar mai bogată decât la ceilalţi plopi. Capsulele se coc de timpuriu. rămâne totuşi o specie heliofilă.5 m în diametru). subrotunde sau ovate. pe margini numai sinuat-dinţate sau lobulate. numeroase. cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici. albă şi netedă până târziu şi ritidom pietros. putrnic ramificată.118). Frunzele. de obicei prin luncile râurilor. Tulpina. dezvoltate în amenţi de 5-7 cm lungime. negricios la bătrâneţe. albicioasă. – Plop alb Specie indigenă. Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari. umede). se împrăştie imediat. rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă. verzuie sau cenuşie (doar arborii bătrâni formează ritidom). rar şi lung ciliate pe margini (fig. ovate până la rotund-ovate. Coroana. ramificată viguros şi neregulat. Prezintă două varietăţi mai importante: 138 . ca de „vată”. iar seminţele sunt mici. prin martie-aprilie. lung peţiolate. este exigent faţă de căldura estivală. dar de culoare cenuşie. albicioşi. cilindică. deşi rămâne în urma celorlalţi plopi indigeni. de asemenea. Înfloreşte devreme. de 3-4 mm lungime. la bază trunchiate până la slab cordate. uneori lobate. Lujerii anuali şi mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu. Florile sunt unisexuat-dioice. se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei (fig. acute. se situează în fruntea plopilor indigeni în ce priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri profunde. Înrădăcinarea este relativ profundă. cu textura uşoară. are scoarţa caracteristică. La noi creşte la câmpie şi dealuri joase. alb tomentoase pe dos. prin mai. cu 3-5 solzi. cu numeroase rădăcini laterale. 3-5 palmat-lobate. afânate. groasă. Realizează dimensiuni mari (30-35 m înălţime şi peste 1. Mugurii sunt alterni. cu scvame dinţate.Secţia Leuce Duby Cuprinde specii de plopi albi şi tremurători. dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm lungime. Frunzele. destul de luminoasă.

transparentă. dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral.Populus alba var. sărăturoase sau alcaline. Este o specie rustică faţă de condiţiile climatice. mai mari decât la plopul alb. sunt foarte lucitori. de 6-7 (10) mm lungime. rezistent la poluanţi. Sub aspect morfologic. conici. Vegetează destul de activ şi pe soluri sărace. 200–300 ani. cu 5-7 lobi. Mugurii. Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. afânată. dar după 100 – 150 ani tulpinile devin larg scorburoase. Populus tremula L. Tulpina este dreaptă. argintii pe dos. bine elagată. din care drajonează puternic. Fructifică la vârste relativ mici. cu scoarţa albicioasă-verzuie. Coroana. mai rar sericeu păroşi. Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde sau lat 139 . glabri. bruni-roşcaţi şi lucitori. . Faţă de sol are pretenţii mici. formează uneori ritodm gros. la munte sau deal. Lujerii sunt obişnuit. scoarţa netedă verde-cenuşiu-deschis. este compusă din puţine ramuri groase. pyramidalis (Bunge) Dippel. câteodată chiar la câmpie. cu vârful ascuţit. urcă până la 1600m în molidişuri. Are temperament pronunţat de lumină. Sistemul radicelar este superficial. Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate. La noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg. netedă. numai în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I.31). ovoidală sau larg cilindrică. de culoare negricioasă. coboară frecvent la deal. creşte pe soluri de pantă. apropiaţi de lujer. până la 30 m.plop tremurător. Longevitate destul de mare. este o veritabilă specie pionieră. frunze adânc lobate. acide. apare foarte rar pe solurile expuse uscăciunii. îndeosebi pe malul apelor. Populus alba var. bruni-roşcaţi. în partea inferioară. Rezistă la asprimile climatul continental.) Dippel. fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. cei floriferi sunt globuloşi. anual şi abundent. Nu este un arbore tipic de luncă. Specie indigenă. cu port piramidal. Rezistă relativ bine la inundaţii. cu areal foarte larg în Europa şi Asia (fig. la vârste mari. cu frunze alb-cretaceu tomentoase pe dos. cu 3-4 solzi. plopul tremurător este obişnuit. arbore de dimensiuni mijlocii. nivea (Willd.

Populus x canescens (Ait. de până la 15 cm lungime. de până la 30 m înălţime. dar mult mai puţin turtit decât la plopul tremurător). la distanţe foarte mari. glabre. cenuşii-verzui.122). Hibrid natural. cenuşii-tomentoase pe dos. foarte păroşi. Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase. cu scvame laciniate şi lung ciliate.) Sm. nivea) – plop cenuşiu. apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare. Ajunge la maturitate de timpuriu. Seminţele se împrăştie rapid. cu peţiol puternic comprimat. Longevitate mica. arbore mascul. lăstăreşte realtiv slab. la noi. (Populus tremula x Populusalba var. Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime). În spaţii verzi. deşi specie e foarte decorativă. Înfloreşte de timpuriu. fructifică aproape anual şi abundent. rotunjite sau slab cordate. sau lobulate. frunzele de pe lujerii lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb (ovate. dar de nuanţă cenuşie (fig. cele de pe lăstari sunt mai mari. 140 . mugurii şi frunzele cu toment. cu peţiol tomentos. Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai. pe dos glabrescente. pe margini inegal serat-crenate.119). se mişcă la cea mia mică adiere de vânt). poate deveni invadant. Creşterile sunt foarte active în tinereţe. sinuat-dinţate. Se cunoaşte Populus tremula var pendula. lung de până la 8 cm (de aceea. 60-80 ani. la vârf acute sau rotunjite. cu caractere mai apropiate de plopul alb: lujerii. Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme. Drajonează puternic. păroase pe dos (fig. ovat-triunghiulare. de 4-8 cm diametru sau lungime. relativ uscate estival (Lacul Sărat). Arbore de mărimea I. înaintea înfrunzirii. cordiforme. la bază trunchiate. după 20 de ani.ovate. cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde.

galbeni-verzui. Frunzele verzi. Plopul negru prezintă unele varietăţi sau varietăţi de cultură (cultivare): Populus nigra L. cele de pe brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse. lung pedicelate. rombic-ovate. În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede. Este arbore de mărimea I. iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă. Pe porţiuni acoperite de aluviuni apar rădăcini adventive. la câmpie şi coline. Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor. răspândit în Europa şi Asia. apropiaţi de lujer. este format de timpuriu. – plop negru. iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite (fig. iar cei femeli au 10-15 cm. cu port caracteristic. mari. plută Arbore indigen. scoarţa cenuşie-negricioasă. sunt ovoide. şi are pretenţii mai reduse faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. neregulată. Scvamele mici. cu miros aromat cleioşi. Frunzele sunt lung peţiolate. largă. cu muguri caracteristici. şi ritidomul adânc 141 . Capsule evident pedicelate. suportă soluri mai compacte şi argiloase. Amenţii masculi ating 4-6 cm lingime.120). dar este totuşi mai puţin pretenţios faţă de climă. la bază lat-cuneate sau evident cuneate. conici-alungiţi-ascuţiţi. pe margini mărunt crenat-serate. Populus nigra L. glabre. de 7-9 mm lungime. cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m. vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer).31). cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire. iar lujerii sunt rotunzi. adânc brăzdat. Tulpina este dezvoltată adeseori neregulat. gros. adânc brăzdat. nigra pyramidalis (Borkh) Spach) – plop negru piramidal. Ritidomul se formează de timpuriu şi adeseori. laciniate. cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din care lăstăreşte abundent. lung acuminate. este negricios. Temperament pronunţat de lumină. este mai rezistent la geruri. Este arbore de până la 25 m înălţime. cad de timpuriu. drepte. Înfloreşte prin martieaprilie. pe teritoriu asemănător celui ocupat de plopul alb (fig. Coroana este asimetrică. Italica (P. piramidalcolumnar.Secţia Aigeiros Duby Include plopii negrii şi hibrizii dintre ei. numai cu vârful puţin recurbat spre exterior. Din punct de vedere al cerinţe ecologice se apropie mai mult de plopul alb. glabre pe ambele feţe. Ritidomul negricios. cv. galbeni-verzui. glabri. Sub aspect edafic este mai puţin exigent. de 1-2 cm lungime. Mugurii mari. Capsulele. tulpina canelată la bază.

cu crăpături relativ regulate. rombic-ovate. Coroana îngust piramidală. glabri sau dispers pubescenţi. dar ceva mai îndepărtaţi de lujer. Longevitatea 300-400 ani. galbeni-deschis. mai rar lat cuneată. Creşterea activă de la vârste mici. mai scurt acuminate. Amenţii sunt de 3-5 cm lungime. Frunzele. Caracteristic este faptul că se întâlnesc aproape numai la exemplare mascule. de 6-8 cm lungime. cenuşiu. tot lipicioşi. thevestina (Dode) Bean) – plop algerian Arbore de până la 30 m înălţime. este subţire. sunt glabre şi de culoare verde-deschis. Se poate înmulţi uşor prin butăşire. triunghiular-ovate. Populus nigra L. ritidomul format la vârste înaintate. Fructificaţia coacerea şi diseminarea ca la plopul alb. plopi de Canada Rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus deltoides Marsh. cv. laciniate. netede. de până la 6-7 mm. cu coroana piramidală. Cultivare larg creditate: Populus canadensis cv. Mugurii sunt mici.plopi euramericani. canelată. rară. Populus canadensis Moench (Populus x euramericana) . Lujerii viguroşi. Italica. cu cicatrice mari.123). cv. 142 . însă mai puţin apropiaţi de lujer. iubitori de căldură. Drajonează slab dar lăstăreşte şi se butăşeşte cu uşurinţă. cu scvame glabre. de sex bărbătesc. În general. cu tulpina dreaptă. pe margini crenat-serate. Serotina. Frunzele. mai adesea însă deltoide. Se cunosc numai exemplare de sex femel. căzătoare în timpul înfloriri. . cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate la baza limbului (fig. mai mici. are ramuri subţiri. frunzele au forme şi mărimi variabile. cu baza trunchiată. rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile.n. Înfrunzeşte aproape cu două săptămâni mai târziu decât P. Thevestina (P. caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt.Canada). n. obişnuit muchiaţi. plopi negri hibrizi. Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu plopii indigeni. caracteristică datorită scoarţei pronunţat albicioase. trilobate. Scvamele sunt laciniate şi cad în timpul înfloriri. cilindrici. Nu tolerează apa stagnantă. acuminate. Lujerii glabri.brăzdat longitudinal. larg cordată sau foarte larg sagitată. muguri asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru. la bază rotunjite.

semănatul se face imediat după recoltare. Populus simonii Carr. Robusta. se situează în frunte arborilor repede crescători indigeni sau exotici introduşi la noi. Et Gray – plop balsamifer Originar din vestul Americii de Nord. Frunzele. Se butăşeşte uşor. Prin butaşi lignificaţi. apoi largă. Populus canadensis cv Marilandica – sex femeiesc. conici-alungiţi. butaşii de Populus alba var. Creşteri excepţional de rapide. tulpina fiind dreaptă. butaşii se 143 . au frunze şi muguri cu miros aromatic. La noi se cultivă în scop ornamental în aliniamente intravilane sau extravilane. de sex femeiesc.124). direct în teren. Populus canadensis cv. Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi. Populus trichocarpa Torr. fiind rezistent la ger. de 5-10 (12) cm lungime. ovate sau obovate. rombic-ovate. iar coroana îngustă. vâscoşi-aromatici. albicioase sau ruginii pe dos (fig. culturi experimentale în staţiuni premontane. Regenerata. – plop chinezesc Originar din Chinei nordică. recurbaţi puternic şi vâscoşi. la bază rotunjite sau slab cordate.124). coroana îngustpiramidală. Realizează înălţimi de 15-20 m.Populus canadensis cv. Realizează înălţimi de până la 60 m. Foarte ornamentală este Populus simonii var fastigiata – coroana tipic piramidală. Înmulţirea. pe dos verzui-albicioase. La noi. prin seminţe la speciile care nu butăşesc uşor (plopul alb. glabri sau fin pubescenţi. verzi închis şi lucitoare pe faţă. ascuţiţi la vârf. coroana îngustă. cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită. în buchete. pe margine fin crenat-serate. coroana foarte largă. se taie ramuri cu fructe înainte de desfacere şi se ţin în apă. acuminate. frunzele mai mici. glabri. cu luciu metalic (fig. Populus canadensis cv. de sex bărbătesc. foarte flexibili. pyramidalis se plantează în răsadniţe. lungi de 8-14 cm. Eugenei. Lujerii sunt gălbui-bruni. în parcuri. cu muguri lungi. Frunzele. ca arbore izolat. coroana piramidală. Secţia Tacamahaca Spach Cuprinde plopii balsamiferi. ovoidal-piramidală. pe margine fin crenat-serulate. de sex bărbătesc. Destul de rezistenţi la poluare. plopul tremurător). pieloase. cu muguri mari. bruni-roşcţi.

limita latitudinală 62-64º şi Africa de Nord (fig. În general este arbore de până la 10-15 m. Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie. Se preferă arborii masculi în localităţi. Fructificaţie este abundentă şi anuală. iar Populus alba var. După 144 . GENUL Salix Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride. în grupe. arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul. rezistentă la geruri mari şi la îngheţuri timpurii sau târzii. mai rar întregi. Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată. seminţele încolţesc rapid.32). . cu stipele persistente.recoltează primăvara timpuriu. de regula erecţi. peţiolate sau sesile. până la nivelul maxim al apelor de inundaţie. manifestă pretenţii mai mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. La noi este o specie comună la câmpie. în teren. cu răspândire foarte largă în Europa. în special în lunca inundabilă. Cultivarurile se obţin prin altoire – Populus alba var. În zonele frecvent inundabile formează rădăcini aeriene la înălţimi mari pe tulpină. se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe soluri argiloase. arbuşti. Mugurii au un singur solz aparent. la temperaturi de peste 0 0C. Salix alba L. masive. ajunge până în Asia Centrală (China. grupate în amenţi. perdele şi plantaţii de înverzire rapidă. Preferă soluri afânate sau moderat-compacte. cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală. frunze lanceolate. Se foloseşte în aliniamente. în lungul văilor urcă la dealuri. pe căile rutiere (plopul negru).salcie albă Cea mai reprezentativă specie indigenă a genului. Flori unisexuat dioice. uneori pe străzi şi în amenajări peisagistice. Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de peri albi. pendula pe trunchi de Populus alba. dar puterea germinativa se păstrează cel mult o lună. Salcia albă are o amplitudine termică largă. Reprezentanţii acestui gen. arbori. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop hibrid in decembrie. Are temperament pronunţat de lumină. pe margini obişnuit serate sau crenate. Himalaia). Polenizarea se face prin insecte. dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m. Specii cu lujeri netezi şi flexibili.

vitellina pendula Rehd.stipele cad de timpuriu (fig. la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe. butaşi şi sade (butaşi de dimensiuni mari de 2-2. gălbui-roşcaţi. sinuoase. Creşterea este accentuată. Mugurii. rară. Se înmulţeşte bine şi pe cale vegetativă din lăstari (din trunchiuri după tăiere). din ramurile tinere se pot face împletituri. din coajă se poate extrage tanin. Salix alba var. adânc crăpat. alburiu-mătăşoşi-păroţi în tinereţe. Salix alba f. o dată cu înfrunzirea.5 m lungime şi diametrul de 5 cm). vitellina (L) Stokes. foarte decorative. mici. cu frunze argintii mătăsos-păroase pe ambele feţe. iar la maturitate păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane. cu scvame păroase. alipiţi de lujer. este folosit în industria celulozei la chibrituri sau PAL şi lemn de foc. creşterea în volum a celor mai productive arborete este de 20 m3/an/ha. cele femele în amenţi verzi. cu lujeri elastici şi subţiri. Clone selecţionate cu o productivitate de 25 m3/an/ha. încadrate în ecosisteme specifice luncior râurilor. iar lujerii sunt flexibili. spontană (la altitudini mari). În general tulpinile sunt defectoase.125). sunt foarte dese. cu două stamine. porţiunile respective de trunchi devin foarte caracteristice. splendes (argentea). Coroana este neregulată. verzi-gălbui sau bruni. Florile dioice. 145 . Fructifică de timpuriu. Capsulele se coc prin mai-iunie. chiar pe apă. lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm.retagerea apelor. anual şi abundent. cu ovarul glabru. subţiri. format de la vârste mici. alungiţi. Prezintă a serie de varietăţi: Salix alba var. au vârful acuminat şi marginile mărunt serate. albe. Înfloreşte la începutul lunii aprilie. Zăvoaiele de salcie albă sau de amestec cu plopi sunt asociaţii cu structură şi configuraţie aparte. la bază cu o singură glandă nectariferă. 80–100 ani. rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”. Ritidomul este cenuşiu. La vârste mici producţia de lemn este ridicată. au fost obţinute prin programe speciale de ameliorare. globuloasă. la 20 de ani atinge înălţimi de 10-20 m. uneori putregaiul şi scorburile apar la vârste mici 8-10 ani. Frunzele lanceolate. este uşor dar nu este durabil. Seminţişurile (renişuri) apar repede după ce se retrag apele. iar seminţele încolţesc rapid. galbeni sau galben-roşcaţi (în răchitării). Lemnul are albun îngust şi duramen brun-roşcat. Longevitate scăzută. cele mascule în amenţi gălbui. În acest sens în lume rezervaţia biosferei Delta Dunării ocupă un loc deosebit.

pe drumuri forestiere. pe faşă verzi-lucitoare. ajungând la limita latitudinală a pădurilor. verzui până la bruni-verzui. rară. aproximativ 700 latitudine nordică (fig. cenuşie-verzuie. Lujerii bruni- 146 . amenţii femeli au până la 7 cm lungime. Salix fragilis L. lung păroase şi cu două glande nectarifere. . lat cuneate la bază. Realizează înălţimi de până la 20 m. Suportă climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. cu 1-2 glande proeminente la baza laminei (fig. Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. Are temperament de lumină.32). obtuzi sau aproape ascuţiţi.salcie plesnitoare Specie indigenă. Creşte pe soluri de la uscate la mlăştinoase. Apar înainte de înfrunzire. cu răspândire asemănătoare cu salcia albă. Salix caprea L. plesnind din locul de inserţie pe ramură. pe margini mărunt-glandulos-serate. Salcia plesnitoare se cultivă mai rar în răchitării. glabri.127). brun-deschis spre bază.salcie căprească. Preferă însă climate mai răcoroase estival. Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca. stau alipiţi de lujeri. negricioşi spre vârf. Mugurii. pe lizieră. pe perniţe proeminente. cu răspândire foarte largă. Se instalează uşor în poieni. Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. împletiturile realizate sunt grosolane. Coroana este neregulată. cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1.32). Este o specie care invadează puternic. Frunzele sunt oblonglanceolate.5-3 cm. păduri rărite. neregulat crăpat. lucitori. taluzuri. . 5 cm lungime. întreruptă. este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră. dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la inundaţii mari de lungă durată. se rup cu uşurinţă. cu tulpina strâmbă şi scoarţa netedă în tinereţe. La noi este o specie des întâlnită la munte şi la deal.Pe depozite aluviale şi proluviale sau terenuri alunecătoare este introdusă ca o specie ameliorativă. prelung-acuminate. iovă. ceva mai restrânsă (fig. Specie europeană şi asiatică. sporadic coboară până la câmpie. relativ groşi. Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime). Lujerii. prin urmare ste şi o specie pionieră care uneori se asociază cu mestecănul şi plopul tremurător. tăieturi. apoi cu ritidom subţire. pe dos verzi-deschis sau albăstrui.

Lemnul este mai rezistent decât cel al celorlalte specii de sălcii. groase. puţin răsucit sau curbat. cenuţii-păroşi numai în tinereţe. cercuri de butoaie. Dintre varietăţi şi forme amintim: Salix caprea mas. în amenţi erecţi. florile femele au un ovar glabru. cei femeli cilindrici. pe faţă glabre. cu ovarele verzui. comprimaţi. u marginea întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată. cu stamine galbene aurii. se poate utiliza doar pentru pari de gard. la adăpostul salciei căpreşti se pot instala specii de bază. cu peţioli de până la 2 cm lungime. duramenul de culoare roşcată mai greu. în tinereţe roşietice la maturitate compet glabre. Ca şi Salix caprea este o specie pionieră. aşa că limbul este încreţit (fig. pendula. fiind mai rezistentă la ger şi îngheţuri. lucitori. cei masculi ovoizi.salcie căprească de munte Specie originară din Balcani şi Carpaţi. fascine. cu vârful acut. Dacă regenerarea naturală se realizează greu. mai tare. Salix caprea va fi tăiată la intervenţiile silviculturale. formă bărbătească cu amenţi galben-aurii. întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine. în tăieturi şi turbării. eliptice. Se deosebeşte de Salix caprea. (6–12cm lungime). apoi glabri. la început tomentoşi. nervurile foarte proeminente. cu ramuri scurt arcuite. devenind invadantă. În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active. gălbui-roşcaţi. scoarţa conţine tanin. araci. Salix silesiaca Willd. pletoase şi amenţi galbeni. . Mugurii ovo-conici. se deschid primăvara foarte devreme. formă bărbătească de talie mică. ochiuri din păduri şi rarişti. apoi glabri. apar înaintea înfrunziri.126). cu amplitudine ecologică largă.roşcaţi sau verzui-gălbui. Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului. totişi: frunzele au peţiol mai scurţi. Salix caprea f. păroase. pe marginea pâraielor. cuneat-înguste. destul de greu. până dincolo de limita altitudinală a pădurilor. Florile. Frunzele. alb-tomentoase pe dos. 147 .

Este una din cele mai valoroase specii de răchită. de 8-15 cm lungime şi 0. Câteodată nuielele vor fi despicate din cauza grosimii mai mari pentru împletituri sau acestea vor fi folosite drept schelet pentru mobilier de răchită. brune-gălbui. nervura mediană este galbenă. Salix elaeagnos (S. eurasiatică. se întâlneşte sporadic în luncile râurilor. fragile. incana) – răchită albă.Salix viminalis L. frunzele linear lanceolate 4-10 cm lungime şi 1 cm lăţime. cenuşii-pubescenţi la îneput. randamenul maxim se obţine după 2-3 ani dacă întreţinerea este corespunzătoare solurile bogate şi irigate produce 20 t/ha. cu peri alipiţi şi cu nervura mediană proeminentă şi galbenă. au lăţimea maximă în jumătatea inferioară. în luncile râurilor dar realizează creşteri active şi pe soluri grele lutoase şi luto-argiloase. cel puţin dublu de lungi decât laţi. în zovoie de Alnus incana. pe dos alb-cenuşiu-păroase. Asia Mică. La noi apare sporadic la munte. Specie autohtonă originră din centrul şi sudul Europei. pe prundul apelor şi pe conurile de dejecţie ale torenţilor. reavene. ovarul are stil lung şi stigmate divergente. Uneori frunzele cad în august-septembrie dacă sunt afectate de făinare. 148 . Frunzele lanceolate. răchităriile intră în producţie chiar din primul an. cu lujerii lungi. verzui sau brun-gălbui. Este numai un element floristic. lujerii la început cenuşiu tomentoşi apoi glabrii. lucitoare. uneori câte doi deasupra cicatricei.5-1. Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală datorită frunzişului decorativ. La început tomentoase mai târziu tomentoase doar pe faţa inferioară. cu vârf obtuz. adeseori curbat. uşor răsfrântă. Mugurii sunt inegali ca mărime. erecte. numai spre vârf mărunt serate.răchită Specie indigenă. comprimaţi pe lujer. Preferă soluri bogate cu humus. Amenţii apar înaintea înfrunzirii.5 cm lăţime. foarte flexibili. prezentând scvame brune. cu marginea întreagă sau neregulat-sinuată. . sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă. Specie arbustivă. îngustate spre vârf. ramurile sunt subţiri. cu marginea întreagă. Este un arbust de 6 m înălţime. importană redusă. bruni. începând de la câmpie până la dealuri uneori cu răchita roşie. albicioşi-păroşi. erecţi. de până la 6 m înălţime. sunt la vârf prelung acuminate.

lipicioase. Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală. până la 4 m înălţime. 149 . roşii-purpurii sau galbeni (fig. în mlaştini. S. La noi apare în nordul şi estul Transilvaniei.Salix cinerea L. Specie eurasiatică. Salix purpurea L .128). p. umede. Asia şi Africa de Nord. Poate fi utilizată în zonele verzi pe marginea apelor şi oferă o imagine plăcută în timpul înfloririi (fig.180). Nuielele sunt fragile. Specie cu areal larg. pe dos mai deschise. rezistă relativ bine la uscăciune. brun roşcaţi. turbării. lambertiana cu frunze obovate sau oblongi. Salix pentandra L. Specie higrofită. Preferă staţiunile reci şi umede. Arbust de 3 m (excepţional 10 m) cu lujeri glabri lucitori. late de 2-4 cm. aproape pieloase (Fig. datorită coloritul lujerilor. la noi apare pe prundişurile râurilor.128). Preferă soluri nisipo. var. frunze eliptice. Forme şi varităţi: S. iar frunzele persistă până toamna târziu. răspândită în Europa.răchită roşie. var. apare foarte des la noi. la bază rotunjite. în locuri mlăştinoase şi chiar pe stâncării umede. pe malul apelor. de staţiuni cu apă stagnantă sau încet-curgătoare. elastici. pe faţă verzi lucitoare. răspândită între 42-70 º latitudine nordică de climă temperată şi boreală. lujeri subţiri. nuielele subţiri se folosesc la împletituri fine. calitatea este slabă. Specie indigenă eurasiatică. Se cultivă în răchitării dar nu este productivă. – zălog.argilose. în zona de coline până în cea subalpină. Specie arbustivă. de la câmpie până în zona montană. purpurea cu frunze îngust lanceolate sau lineare cuneate. p.

se întâlneşte la noi numai ca arbore ornamental. Specie exotică. Este cultivată în răchitării. din regiunile reci şi temperate. pendenţi. rezistă la boli şi atacul insectelor. scoarţa cu miros de migdală. în turbării de câmpie şi mlaştini. Specie de importanţă redusă dar poate să fie folosit la fixarea nisipurilor mobile. frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm). galben-roşcaţi. – salcie târâtoare de nisipuri. plângătoare. Arbust până la 5 m înălţime.130). complet glabri şi lucitori. Este cultivată la noi ca specie de răchitărie.) – salcia cu frunză de piersic. suportă soluri mlăştinoase (higrofită. ultrahigrofită). rigide. glabre (fig. lujeri subţiri (fig. Salix babylonica L. pe soluri foarte fertile creşte luxuriant şi mlădiţele devin prea groase. preferă soluri cu multă umiditate (mezohigrofil-higrofit). glabri. Specie eurasiatică. până la munte. apare sporadic la munte. La noi apare pe malul apelor. cu vârf acut şi bază cordată. Salix rigida – răchita americană. nuielele decojite sunt folosite la realizarea împletitutrilor albe.Salix trianda (Salix amygdalina L. gălbui. frunze verde-închis pe faţă. având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi. lujeri bruni. verde-albăstrui pe dos. Arbust până la 1 m.130). uneori ajungând până 150 . Atinge până la 15 m înălţime. Arbust de până la 4 m înălţime. prin lunci şi zăvoaie de la câmpie şi deal. nuielele fiind de o calitate foarte bună şi producţia de 20 t/an/ha. salcie pletoasă. Nuielele flexibile foarte bune se obţin pe soluri moderat fertile. relativ groase. este cea mai longevivă şi productivă răchită 20 t/an/ha. pe margine serate. frunze ovat-lanceolate sau oblong-lanceolate de 10-15 cm lungine şi 2-4 cm lăţime. originară din Iran şi China. Salix rosmarinifolia L. umede. Specie eurasiatică. specie indigenă localizată sporadic pe terenuri nisipoase. flexibili. lujeri muchiaţi. Amplitudinea cerinţelor faţă de trofocitatea solului este mare.

fiind frecvent utilizată prin grădini. Salix reticulata . cu nervuri proeminente. Scheid. Specie indigenă cu areal european. pe faţă verzi închis. în poziţii bine luminate. Salix retusa L. care drajonează. foarte variabile.128). 151 . prin altoire. îngust-lanceolate. frunze mici.salcie japoneză. Frunze verzi iarna. în staţiuni cu zăpezi abundente. roşiatice.salcie pitică. Originară din China şi Corea. Se foloseşte izolat. alcătuind o reţea deasă. Înmulţirea. creşte la altitudini mari. lucitoare pe ambele feţe. alburii. tortuoase (Salix matsudana f. subrotunde sau ovate.) sau pendente (Salix matsudana f. în grupuri sau în componenţa masivelor. tortuosa Vilm. Se instalează pe stâncării şi grohotişuri alpine. . Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi.la pământ. iar primăvara se plantează în teren. Toate speciile din genul Salix lăstăresc bine şi se butăşesc uşor. albăstrui-albicioase pe dos. de obicei pe Salix viminalis. blabre. cu ramuri erecte. pendula C. mici (1–3cm). Lujeri glabrii. frunze îngust-lanceolate.). prin butaşi lemnificaţi. Frunzele sunt glabre. marginea uşor răsfrântă. târâtoare sau ascendente. Salix matsudana Koitz. în etajul alpin şi subalpin. cu tulpini şi ramuri culcate. mai ales în locuri mai umede. iarna.K. exceptând Salix caprea. pe dos de un verde-cenuşiu (fig. Ajunge la 30cm înălţime. de 8-16 cm lungime. este de mărimea a III-a. Dimensiuni mici(pânăla 20 cm). prezentând tulpini noduroase. pe dos caracteristice. altoiul tutorează. . parcuri.salcie pitică. Specie extrem de decorativă. Importanţă numai naturalistică.

Arbore de mărimea a III-a. Frunzele sunt ovate sau eliptice. ramificată de la mică înălţime. creşte bine şi în plină lumină.133). serate. dispuşi spiralat sau distic. Speciile din acest gen au muguri mici. s-a dovedit foarte pretenţios faţă de căldură. ritidom format de timpuriu. Specie subspontana originară din China şi Japonia. poate să apară şi sălbăticit. cu peţioli lungi de 1-5 cm (fig. cu numeroase ramificaţii secundare. afânate. bruni-cenuţii. glabri şi cicatrice mari. Introdus în Europa de peste 1000 ani. scurtă. Arbori şi arbuşti originari din Asia. de multe ori asimetrice. fructele rezultate dintr-o inflorescenţă. are nevoie de protecţie în tinereţe. Flori unisexuat-monoice sau dioice. sunt de tipul patru. alcătuiesc un fruct compus.ORDINUL URTICALES Familia MORACEAE Lindl. America de Nord şi Africa. până la 15 m înălţime. Florile. Mugurii sunt mici (3 mm). dar se dezvoltă mult mai bine pe soluri uşoare. Temperament de semiumbră. pe faşă glabre. cu vârful acut sau scurt acuminat. netede. comestibil. dar evită solurile mlăştinoase. frunze simple. unisexuat- 152 . formată din ramuri lngi. grupate în amenţi pendenţi. fructul este o soroză. Coroana globulară. La noi este cultivat la câmpie şi dealuri. sincarp. s-a extins până la latitudinea de 550. Din punct de vedere ecologic. cu maturaţie anuală (iunie). glabri sau slab pubescenţi. cu numeroase urme fasciculare. întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici. sunt subţiri. revene. cu tulpina dreaptă. cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului. Genul Morus L. Inundaţiile trecătoare sunt suportate. solzoşi. pe margini neregulat serate. dar este sensibil faţă de îngheţurile timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi. rezistă bine la ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă). Cicatricele subrotunde. din curţi. iar baza uşor cordată sau rotunjită. ovoizi. are lujerii zvelţi. Morus alba L. – dud. de 6-18 cm lungime. iar pe dos glabre sau răzleţpubescente pe nervuri. întregi. Scoarţa brună-cenuţie. dinţate sau lobate. Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă terenurile bătătorite din islazuri. cu crăpături largi.

monoice sau dioice, apar în mai. Fructele, de 1-2,5 cm lungime, alb roşietice şi chiar negricioase, stau pe pedunculi de aceeaşi lungime cu duda, comestibile, dulci. Lemnul cu duramen galben-brun sau brun-roşcat, tare, rezistent, durabil, se lustruieşte frumos, este utilizat în tâmplărie, artizanat, dogărie. În culturi ornamentale se întâlneşte Morus alba f. pendula, de obicei are dimensiuni arbustive, cu ramuri subţiri, pendente; Morus alba f. constantinopolitana, cu ramuri groase, tortuoase; Morus alba f. nana. Maturitatea este timpurie, maturaţie anuală, în vară, fructificaţia abundentă. Este o specie apreciată pentru sericicultură, şi pentru fructele comestibile. Se poate folosi pentru garduri vii, în aliniamente de-a lungul şoselelor, (dar nu pe străzi şi alei din cauza fructelor, excepţie fac exemplarele mascule). Se poate obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă prin butăşire, altoire, marcotaj. Semănăturile de vară se fac imediat după coacerea fructelor, fără a le descărna; cele de primăvară se fac cu sâmburi descărnaţi (sfârşitul lunii aprilie), ţinuţi în apă 3 zile sau stratificaţi aproximativ 40 de zile. Semănatul se face în răsadniţe; puieţii tineri se protejează de îngheţuri. Butăşirea se face vara (iunie-iulie), cu butaşi cu călcâi semilignificaţi. Marcotajul se practică rar, prin muşuroire. Formele ornamentale se multiplică prin altoire de primăvară ( procedeul în oculaţie). Cultura dudului negru se face în mod similar. Morus nigra L. - dud negru. Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. Ca şi dudul alb, la noi a fost cultivat în curţi, grădini, livezi, dar mai rar. Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri, dar este mult mai puţin utilizat în sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre, pe dos păroase). Se deosebeşte de dudul alb prin: coroana mai largă şi mai deasă; lujerii pubescenţi, mugurii mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5 solzi; frunzele, de obicei nelobate, cu marginea neregulat şi adânc serată, la bază profund cordate şi mai

153

scurt peţiolate, relativ groase, pe faţă scabre, iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri (fig.134). Florile sunt obişnuit dioice, iar dudele, de culoare roţie-închis până la neagră, foarte scurt pedunculate. Este un arbore decorativ, pretându-se la cultura în parcuri, izolat sau în grupuri, în aliniamente, etc.

Genul Maclura Nutt.
Maclura aurantiaca Nutt.[Maclura pomifera(Raf. C.K.Schneid)]- maclură Specie originară din sudul Americii de Nord, din zona preeriilor. În ţară este cultivată în scop ornamental, prin parcuri şi grădini. Manifestă sensibilitate la geruri şi faţă de îngheţurile timpurii, care în tinereţe produc degerarea lujerilor anuali. Rezistă la secetă, vegetează pe orice sol, dar pe soluri sărace şi deficitare în umiditate rămâne de dimensiuni arbustive. Creşteri frumoase se realizează numai pe soluri fertile, cu apă freatică la mică adâncime. Temperamentul este de semiumbră. Atinge până la 20 m înălţime, uneori rămânând sub formă de tufă. Tulpina este dreaptă, ramificată de la mică înălţime, cu scoarţa portocalie-întunecat şi ritidom de timpuriu, adânc brăzdat. Coroana este largă, deasă; lujerii geniculaţi, verzi-măslinii până la bruni, glabri, cu spini puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lângă muguri; mugurii alterni, mici, sferici, cu cicatricea aproape rotundă şi cu o singură urmă fasciculară vizibilă. Frunzele sunt întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate, la bază brusc îngustate ori slab cordate, cu marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare (fig.137). Florile unisexuat-dioice, apetale, cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice, lung pedunculate, cele femele în capitule sferice, de 2,5-3,5cm diametru. Înfloreşte în luna mai. Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm diametru, cu suprafaţa neregulată, de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase drupe false, mici, (sincarp), provenite din dezoltarea caliciului sudat cu ovarul. Seminţale albe, conţin un suc lăptos, care în contact cu aerul se înegreşte. Maclura aurantiaca var. inermis (André) Schneid., are lujeri nespinoşi sau cu rudimente de spini. Maturaţia este anuală, în octombrie, la noi fructele nu dau în pârgă, seminţele germinează totuşi. Lăstăreşte şi drajonează. Creşte destul de repede şi suportă tunderea.

154

Specie de primă împădurire, pentru ameliorarea terenurilor degradate (Savet-Mureş). Lemnul este greu, foarte tare, fin, rezistent în pământ. Este o interesantă specie ornamentală, are frunziş frumos, dar îndeosebi arborii încărcaţi cu fructe sunt pitoreşti. Se utilizează ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea aleilor sau în garduri vii. Se poate obţine din sămânţă sau butaşi, formele ornamentale prin altoire în despicătură. Semănăturile se fac în mai în pepiniere sau răsadniţe, cu sămânţă stratificată circa o lună. Pentru butăşire se folosesc fragmente de rădăcină (butaşii de ramură, cu călcâi, se înrădăcinează greu) în răsadniţe, în decembrie.

Genul Ficus
Ficus carica L. – smochin. Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă, în sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol) (fig.135). Arbore de 10m înălţime, trunchiul ramificat de la bază, lujeri verzimăslinii până la bruni, glabri, frunzele de la lat-ovate la subrotunde, 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri largi, marginale, neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase, peţiol de 3-5cm lungime. Fructele, sicone, 5-8cm lungime, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci.

Genul Broussonetia
Broussonetia papyrifera (L) Vent. – dud japonez. Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice. Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri. În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime). Lujerii pubescenţi, viguroşi. Frunzele polimorfe, asimetrice, de 7-10 cm lungime, acuminate, la bază cordiforme sau rotunjite, pe margine dinţate, la plantele tinere, mai ales, adânc şi simetric lobate, pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig.136). Florile dioice, pe tipul patru. Fructele compuse, polidrupe globuloase, de cca. 2 cm diametru, portocalii.

155

Familia ULMACEAE Mirbel
Genul Ulmus L.
Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire largă în Europa, Asia şi America de Nord. Lujerii sunt geniculaţi, frunzele căzătoare, aşezate distic, cu baza asimetrică şi margini dublu-serate. Florile sunt hermafrodite, mici, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructul samară orbiculară eliptică, obovată, turtită, înconjurat complet de o aripioară membranoasă, ştirbită, purtând stigmatele persistente la partea superioara şi urmele caliciului la bază. Coacere şi diseminare sunt timpurii, la câteva săptămâni după înflorire. Ulmus minor Mill. (Ulmus foliacea Gilib., Ulmus glabra Mill., Ulmus campestris Auctnon L., Ulmus carpinifolia Gled.) – ulm de câmp Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig.33). Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează aproximativ paralela de 550. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Pe versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară, pe Tâmpa la Braşov urcă la 900 m altitudine. De regulă este specie de amestec, diseminată în şleauri sau cvercete. Rar în silvostepă sau lunci formează arborete pure (ulmete) pe suprafeţe mici. Este o specie relativ termofilă, rezistentă la secetă, la îngheţuri târzii şi timpurii. Gerurile de iarna îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului. Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. Faţă de lumină se comportă diferit, după staţiune. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. Este o specie de semiumbră. Variabilitatea ecologică intraspecifică mai trebuie studiată, deocamdată au fost diferenţiate 2 ecotipuri climato-edafice: - populaţii de luncă, pe soluri umede, aluvionare, uneori chiar grele, compacte; - populaţii de soluri relativ uscate, afânate în silvo-stepă. Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, la vârste înaintate cu numeroase rădăcini superficiale, din care drajonează. Tulpina dreaptă,

156

elagată, îngroşată la bază; ritidomul timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. Coroana este conică până la globulară, regulată, cu ramuri ascendente. Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe margini albicios-ciliaţi. Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate, evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2cm (fig.138). La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri de peri albi numai la subsuoara nervurilor, în rest scabre (aspre) pubescente; uneori au numeroase glande punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe crăci lacome, care sunt frecvent aspre, uşor păroase, fapt pentru care nu trebuie folosite la determinări). Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie), înainte de înfrunzire. Fructele sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare. Sămânţa este plasată excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul seminţei. Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată, se cunosc o serie de forme şi varietăţi: Ulmus minor var suberosa, cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase; Ulmus minor var stricta (Lindl.) Rehd., cu coroana piramidală, cu ramuri ascendente; Ulmus minor f. pendula, cu lujeri pendenţi; Ulmus minor var. dampieri, cu coroana columnară, frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi; Ulmus minor var. dampieri f. wredii, cu frunzele galbene-aurii, Ulmus minor var. umbraculifera, cu coroana deasă, globuloasă; Ulmus minor var. variegata,cu frunze cu pete albe. Formează hibrizi naturali: - U. x ambigua (U. minor x U. procera) - U. x holandica (U. minor x U. glabra ) în parcuri. Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). Fructificaţiile sunt dese, aproape anuale şi abundente, fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. Lăstăreşte şi drajonează abundent, puieţii cresc repede, pot

157

copleşi şi elimina puieţii de stejar, la 5 ani ating înălţimi de 3–5 m. Longevitatea este de 300–400 ani. Pagube importante sunt provocate de Ophiostoma ulmi, agent fitopatogen care opreşte circulaţia sevei prin obturarea vaselor lemnoase, ceea ce a dus la uscarea masivă a ulmilor din Europa. Lemnul este colorat, alburnul lat, duramenul brun-închis, greu, trainic, elastic, rezistent, se disting bine inelele anuale, este apreciat în producerea mobilierului masiv, a furnirelor, placajelor, decoraţiunilor interioare, în construcţii. Valoarea silviculturală este mare, este o importantă specie de amestec în pădurile de luncă şi de şleau, stimuleză creşterea şi elagajul stejarului, poate fi introdus pe terenurile uscate din silvo-stepă şi pe terenuri degradate. În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă sau piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Se poate folosi cu bune rezultate în aliniamente în regiuni calde şi secetoase. Ulmus procera Salisb. (Ulmus campestris L.) – ulm de câmp, ulm păros de câmp. Specie indigenă, răspândită în centrul vestul şi estul Europei. La noi se întâlneşte sporadic, la câmpie şi dealuri; din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor, mai ales iarna. Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom adânc brăzdat. Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. Frunzele subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis, scabre, pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoaranervurilor au smocuri de peri albicioşi. Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică, atingând fundul crestăturii. Cultivaruri rezistente la grafioză: Ulmus procera cv. Bea Schwartz.; Ulmus procera cv. Christine Buisman. Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With, Ulmus scabra Mill) – ulm de munte Specie indigenă, la care pe direcţia est-vest, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp, este mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ 70 0 latitudine nordică în Suedia, limita sudică lasă în afară unele zone mediteraneene, din

158

dreaptă sau cu creştere neregulată. lung şi brusc acuminate la vârf. cu lujeri pendenţi. Caracterul de specie tipică de diseminaţie este mai accentuat decât la ulmul de câmp. altitudinea maximă fiind de 1100 – 1300m. neatinsă de ştirbitură (fig. are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”).139). cu frunze purpurii. La noi este răspândit diseminat sau în pâlcuri. Are coroana mai largă. Este în mod obişnuit. dar cu lenticele numeroase. uneori. violacei. cu ritidom mai închis. faţă de precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). asimetrice. După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă. lat-eliptice până la rotunde. este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm) decât ulmul de câmp. 159 . lipsiţi de crăpături longitudinale. cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). arbore de mărimea a II-a. Lăstăreşte mai slab şi nu drajonează. duramen brun-gălbui. În ceea ce priveşte cerinţele ecologice. Se coc ceva mai târziu. mai moale şi de culoare mai verzuie. prin mai-iunie. şi mai neregulat ramificată. de până la 2.5 cm). uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. maturitate. pubescenţi. mugurii ovo-conici. cu vase largi. rar până la 30 m înălţime. în chei sau pe grohotişuri calcaroase. Longevitatea este de 100-200 de ani. Preferă soluri bine drenate. bruni-verzui sau roşcaţi. cu crăpături înguste.3-0. obtuzi. scabru pubescenţi. pendula. Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi). caracteristic. Varietăţi: Ulmus glabra var purpurea. în special pe lăstari. brui-negricioşi. Frunzele sunt eliptice până la obovate. periodicitatea fructificaţiei. Florile sunt mai mari. alburn lat. dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil).arealul ulmului de câmp (fig. de 8-16 cm lungime. sămânţa aşezată central. coroana aplatizată. Este pretenţios faţă de bogăţia solului în substanţe nutitive. prevăzuţi cu peri aurii. Tulpina. Are temperament de semiumbra.5 cm lungime.33).în masiv. poate să formeze mici arborete pure sau apare în amestec cu paltinul. lucitori. acut dublu-serate. Lemnul mai puţin valoros. scurt peţiolate (0. cel puţin de-a lungul nervurilor. aspre (rar netede) pe faţă. cu aripă încreţită. din regiunea de deal până în cea de munte. lujerii viguroşi. Creşte rapid în tinereţe. Ulmus glabra var. samarele. durabilitate redusă. pe dos pubescente.

Specie indigenă. Caracteristice sunt pronunţat asimetrice. mai mici (cca. La noi suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii. costată la bază. Longevitate până la 100-200 de ani. Lemnul în comparaţie cu cel al celorlalte specii de ulm este inferior acestora. duramenuleste de culoare mai deschisă şi este mai noduros. uneori aproape pendenţi. des şi moale pubescente pe faţa inferioară. zveltă. Ulmus pumila L. (Ulmus effusa Willd. de cca. Mugurii. Specie exotică. vânj. Are mare amplitudine de 160 . ovate. La noi ocupă suprafeţe mult mai mici decât ceilalţi ulmi. de culoare brună mai închisă. 0. dublu-serate. au solzii bruni-deschişi. mai ales în regiunea de câmpie. Este un arbore cu tulpina dreaptă. Fructifică la vârste mici şi aproape anual. evident cicliate pe margini.140). Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi zăvoaiele din sudul şi sud-vestul tarii. este un valoros arbore de amestec în pădurile montane. este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi şi are temperament mai de lumină. 1cm) decât la speciile anterioare. drajonează slab. au peţiolul scurt. ascuţiţi. răspândită în Siberia.33). în molidişurile de productivitate inferioară ridică valoarea. La noi a fost introdus în culturi ornamentale şi forestiere. înalt de până la 30-35 m . adânc ştirbite la vârf.) – velniş. se poate introduce în staţiuni de luncă.6-3 cm). acuminate.33).Importanţa silviculturală este mare. Mongolia şi China (Fig. conici sau fusiformi. lucitori. brun-verzui. dar este mai puţin sensibil decât ulmul de câmp. Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri. Prezintă o amplitudine termică destul de largă. este foarte rezistent la secetă şi geruri. Ulmus laevis Pall. . Este atacat de Ophiostoma ulmi. exfoliabili. La noi manifestă preferinţe pentru climate blânde. subţiri. eliptice sau obovate. de până la 1 cm lungime. Lujerii sunt geniculaţi. cu areal destul de întins în Europa (fig. cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile. lung şi inegal pedunculate (0. Lăstăreşte bine. glabri.5 cm (fig. Florile sunt grupate în fascicule de câte 20-25. Frunzele. Importanţa forestieră este ceva mai mică. neciliaţi şi prevăzuţi pe margine cu o dungă lată. Samarele sunt pendente. Creşte într-un climat excesiv-continental.ulm de Turkestan.

butaşi şi drajoni. Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5 ani. cu port elegant. de 1-1. Este utilizat la împădurirea terenurilor degradate. glabre. La noi se întâlneşte frecvent Ulmus pumila var pinnato-ramosa. altoirea da vară . iar samarele sunt orbiculare.141). acuminate. Frunzele. piramidal. exemplarele tinere au uneori ramurile îndreptate în sus. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se foloseşte în Olanda pentru Ulmus minor. violete. prezintă scoarţă cenuşie-deschisă şi formează ritidom cu crăpături destul de adânci. simetrice. Mugurii sunt mici.5 cm. au marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată). cu internoduri scurte. Creşte activ în tinereţe (50 cm/an). în grupuri. Tulpina are tendinţă de înfurcire. Lujerii sunt subţiri. nu drajonează. terenuri sărăturoase. Înrădăcinarea este foarte puternică. compacte. compacte. în masiv. distici. prezentând o formă fastigiată. Înfrunzeşte primăvara devreme (fig.5-3 cm. de 2-7 cm lungime. dezvoltată lateral şi în profunzime. Ulmii se obţin din sămânţă. de 1. sămânţa centrală. glabri. ulterior ritmul scade foarte mult. pe terenuri sărăturoase. (Ulmus minor x Ulmus glabra) Hibrid natural. Este o specie cu mare valoare ornamentală. calcaroase. altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie). unde salcâmul vegetează greu „salcâmul solurilor compacte calcaroase”. august). mici. Coroana este deasă. Are temperament mai de lumină decât ceilalţi ulmi. la vârf adânc şi lat crestate. până la 15 m. cenuşii-pubescenţi. Marcotajul muşuroit este des utilizat la obţinerea hibridului Ulmus hollandica. marcote. mult ramificată. cultivat în parcuri şi ca arbore de alei. Lăstăreşte.adaptare la condiţiile edafice. uscate. uscate şi pietroase şi pe soluri degradate. se pretează la tundere (garduri vii) şi este folosit în aliniamente. arbori izolaşi. glabri. peţioli de 2-4 mm lungime. Realizează înălţimi mici. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind. eliptice sau eliptic-lanceolată. Florile. ovoizi. la 5-6 mm adâncime. Longevitate 100 de ani. Samarele se seamănă imediat după recoltare. Rezistă bine la soluri grele. 161 . Ulmus hollandica Mill. bruni-întunecaţi.

cu pereţi tari. creşte bine şi pe soluri sărăturoase. arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică. apar prin mai. duramen cenuşiu. comprimaţi. Lemnul cu alburn gălbui. Frunze asimetrice. bruni-verzui. Realizează înălţimi de până la 20 m. Africa de Nord şi Asia de Vest. drupe sferice. negricios-punctaţi. Flori poligame. cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică. cu 3 nervuri din baza. peţiolul de 5-18 mm lungime (fig. fructificaţiile abundente. flexibili. La noi apare sporadic în Banat. Fructele – drupe sferice sau ovoidale. Fructele.la maturitate brune-violacei-negricioase. ovat-lanceolate. pe margini numai spre bază întregi. andromonoice. Scoarţa este netedă. obişnuit solitare. în rest acut-serate. cu puţine utilizări.Genul Celtis L. la început verzi. Creşteri active numai în tinereţe. verzui. Lujerii au măduva întreruptă. Celtis australis L. Este o specie termofilă. solzi păroşi. o dată cu înfrunzirea şi sunt mici. de 8-12 mm diametru. dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă. Frunzele. formată din ramuri subţiri. sâmburele carenat. se pretează pentru culturi pe litoralul Mării Negre. Longevitate de până la 400 ani.142). cele mascule în fascicule la baza lujerilor. Preferă soluri uşoare. pubescenţi. neregulată. răspândită în Europa mediteraneană. cenuşie-închis. de 4-12 cm lungime. în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. fertile. pe faţă verziîntunecat. pe dos verzi-deschis şi moi pubescente. formată din lamele foarte dese. bine drenate. cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor. Are temperament de semiumbră. Seminţele încolţesc greu. din regiunile tropicale până în cele temperate. distice. Florile cu perigon cu cinci lacinii. Cuprinde circa 70 de specii. Oltenia şi Dobrogea. cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos. Maturitatea este timpurie. nu foarte valoros. pedunculul puţin mai lung decât peţiolul frunzei. Lăstăreşte relativ viguros. lenticelaţi. Rezistă bine la secetă. fără excrescenţe suberoase. – sâmbovină. Specie indigenă. ovoid-conici. scabre. specie xerofită. se coc prin septembrie. alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit). 162 . lat-cuneată sau rotunjită. Lujerii sunt subţiri. cu muguri mici. acoperă şi umbreşte bine solul.

Specie exotică. adânc şi neregulat crăpat. În ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini (exemplare frumoase se găsesc la Bazoş şi Simeria). dar de obicei. iar fructele sunt drupe globuloase.K. Poate atinge 25 m înălţime.143). Se foloseşte în masive. Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate. grupuri sau izolat.(orginare din China şi Coreea). Se seamănă primăvara. strâns alipiţi de lujer. uşor alungite. (originară din vestul Americii de Nord). glabre lucitoare. fructele se pot trata cu acid sulfuric concentrat.Prezintă importanţă forestieră. (originară din sud-estul Americii de Nord). profunde. În colecţiile dendrologice din ţară se mai întâlnesc: Celtis reticulata Torr. Celtis bungeana Bl şi Celtis labilis C. marcote. Schneid. (originară din Caucaz şi Crimeea). Celtis occidentalis L. serate numai în jumătatea superioară. peduculul aproximativ la fel de lung ca şi peţiolul frunzei. Puieţii au o creştere rapidă. seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi. portocalii sau purpurii-întunecat. cu mezocarp foarte subţire şi sâmburele slab carenat. în parcuri de-a lungul aleilor şi şoselelor a dat rezultate foarte bune. de culoare cenuşie. Lujerii glabri sau slab pubescenţi. Vegetează activ pe soluri fertile. Celtis jesoenssis (originară din Coreea şi Japonia). cu peţiolul de până la 2 cm. 163 . pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre). Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni. 30-60 minute. cu muguri de 5-6 mm. Scoarţa este netedă numai în tinereţe. Se poate utiliza pe terenuri uscate.144) şi Zelkova crenata. este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. Celtis glabrata Stev. înverzeşte peisajul şi umbreşte bine solul. răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. cu vârful lung acuminat. Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă. rezistă mai bine la ger. apoi se formează un ritidom caracteristic. . altoaie). iar pe dos pubescente numai pe nervuri (fig.. Celtis tenuifolia Nutt. roşiibruni.sâmbovină americană. zbârcit. de 7-10 mm. Lemnul este de calitate superioară aminteşte de cel de frasin. Florile au 6 lacinii. Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă. Frunzele de 5-12 cm lungime. geniculaţi. cu excrescenţe suberoase. Din această familie în parcurile din România se mai cultivă specii din genul Zelikova: Zelkova hirta (fig. pe faţă sunt netede. sunt ovate sau ovat-lanceolate.

verzi-gălbui. Specie indigenă răspândită în centrul. nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor să germineze. sferice. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină frecvenţă de instalare a vâscului. de cca. opuse. persistente sau căzătoare. galbene-verzui. ramificat dicotomic. păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa aderă la suport. Se cunosc trei subspecii: 164 . mici. îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent.145). Ramificaţie dicotomică. Florile unisexuat-dioice. Endospermul seminţei conţine alburn deosebit de bogat în rezerve nutritive. Viscum album L. albe. cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă. alungit-obovate. concolore (fig. care se întăreşte în contact cu aerul. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie. ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”). sunt verzi-gălbui. cleioasă – viscina. de 2-4 (8) cm lungime. – vâsc. Genul Viscum L. glabre. fructul falsă bacă. rămân pe lujeri până primăvara. se coc prin decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări. de regulă. care fixează plantula în planta gazdă. Fructele. sămânţa dezvoltă un pseudopivot. Flori dioice. vâsc alb. frunze opuse. întregi pe margine. translucide. Fixarea de planta mamă se face prin haustori. 8 mm diametru. Diseminarea se produce. groase. în partea opusă suportului.ORDINUL SANTALALES Familia LORANTHACEAE Don. realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi cele ale gazdei. după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate. Este un arbust de până la 50-60 cm. care asigură hrănirea plantulei de la germinaţie până când acesta devine dependentă de planta-gazdă. sesile. false bace. înfloreşte prin februarie-aprilie. Frunzele persistente. Cuprinde arbuşti semiparaziti (seva brută se extrage din planta gazdă şi se prelucrează).

Se instalează de preferinţă tot pe arbori slăbiţi. rar pe frasin. cu marginea întreagă. Se înmulţesc vegetativ. Florile unisexuat-dioice. Tulpinile cresc încet. nu apare niciodată pe fag. conţine viscotoxin. instalat masiv. debilitaţi. Haustorul este însă neramificat. Maturitatea este timpurie. parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus nigra. sălcii. fructificaţii anuale sunt abundente. iar frunzele căzătoare. chlorin şi histamin. Fructele. paltin. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental. .145). oblong-obovate. galbene. vegetează pe brad şi molid. cuneate. album. Atacul se poate solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. tei argintiu.Viscum album ssp. Viscum album ssp. vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor. lujerii sunt bruni. cu frunze lungi până la 8 cm. Viscum album ssp. lungi de 2-4 cm. Ca şi vâscul alb. Loranthus europaeus Jacq. cel puţin de 5 ori mai lungi decât late. cu seminţe cu laturile plane (nu convexe). mesteacăn sau fag). ramificate dicotomic. austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var.vâsc de stejar. de preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil. plopi. tradiţie la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. peţiolate. carpen. Spre deosebire de vâscul alb. aproape sferic. 165 . cu frunze lungi până la 4 – 6 cm.pini). vegetează pe diferite foioase. Răspândit în Europa sudica şi central-estică. abietis (Wiesb) Abromeit. după fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod. ulm. de trei ori mai lungi decât late. stejar. prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă. La noi apare în regiunea de dealuri. formează tufe de până la 50-60 cm înălţime. mesteacăn. Prezintă interes medicinal. false bace sferice. se coc în octombrie. Genul Loranthus L. verzi-întunecate (fig. uneori revolută. apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. provocând umflarea puternică a ţesutului atacat. maceratul se foloseşte pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. jugastru. tei.

Plantă volubilă de până la 10 m lungime. cu pete purpurii. 3 cm lungime. xeromezofilă. în regiunile de câmpie şi deal. sunt tubuliforme. o capsulă dehiscentă. baza cordifomă. cu vârful scurt acuminat sau obtuz. (Aristolochia sipho. Specie de lumină-semiumbră.Juss Genul Bilderdykia Dumort. rezistentă la secetă. nepretenţioasă faţă de sol. dar se poate cultiva şi în regiunile montane inferioare. Aristolochia durior Hill. lung pedunculate. ORDINUL POLYGONALES Familia POLYGONACEAE A. Preferă locurile adăpostite. marginea întreagă. Bilderdykia aubertii (Louis Henry) Moldenke Specie originară din estul Mării Caspice (din Turkmenia). Genul Aristolochia L. aşezate la subsuoara frunzelor. Aristolochia macrophylla) – mărul lupului Specie exotică originară din America de Nord. perigonul este format din 3 lobi verzui. Fructul. la început pubescente şi cu peţiol lung (fig.L. glabri şi frunzele mari (10-30 cm). în tinereţe va fi ferită de îngheţuri şi geruri excesive. de cca. Florile sunt solitare. cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului. semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. reniforme.146). Preferă locuri însorite. La noi se cultivă prin grădini şi curţi.ORDINUL ARISTOLOCHIALES Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl. 166 . recurbate (în formă de lulea). cu lujerii anuali verzi. palid-verzui pe dos. apar prin luna mai. de 6-8 cm lungime. alterne. ca liană decorativă. La noi se cultivă rar. Prezintă numai importanţă ornamentală.

Înfloreşte din iulie până în octombrie. trivalvată.147). Prezintă o serie de forme şi varietăţi: Buxus sempervirens var. cu frunze ovale. verzi-închis lucitoare pe faţă. cu vârful obtuz sau emarginat. 167 . uşor modelabilă prin tundere. cu frunze oval-rotunjite. ORDINUL TRICCOCAE Familia BUXACEAE Dumort.rotundifolia. au perigonul pe tipul 4. Este un valoros arbust ornamental cu care se pot îmbrăca chioşcuri. axilare. faţă de sol este nepretenţios. în patru muchii. trimuchiate. de cca. ovate. Florile hermafrodite. peţiolul de 1-3. Florile unisexuat-monoice. Africa de Nord. striaţi. cu câte două seminţe negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve. ziduri şi garduri mai puţin estetice. lujerii sunt glabri. Asia Mica şi Asia de Vest. mai late. -merişor. Buxus sempervirens L. cu perigonul din 5 lobi. arborescens. verzi. verzi-gălbui pe dos (fig. Ulterior se poate dezvolta în plină lumină. creşte mai înalt. de 4-10 cm lungime. Genul Buxus L. glabri. sau ovate. apetale. (6-8 mm diametru) grupate în panicule multiflore terminale. Are temperament pronunţat de umbră. rezistă bine la ger. cu vârful acut sau acuminat şi baza cordată sau hastată. o capsulă globuloasă. Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime.5 cm lungime (fig. mici. balcoane. pieloase. mici (1-3 cm). Frunzele alterne.148). cimişir Specie exotică originară din Europa de Sud.Este un arbust volubil. necesită protecţie în tinereţe împotriva insolaţiei. marginea întreagă. cu coroana deasă. stamine 4 şi ovarul trilocular. Frunzele persistente. cu tulpini ce pot depăşi 5 m lungime. dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate degera. cu o floare femelă înconjurată de mai multe flori mascule. opuse. pe margine întregi. Lujerii sunt verzi. albe. Fructul. eliptice. Tulpina este ramificată. achene mici. mici. alburii. Provine din regiuni cu climă blândă. la noi nu depăşeşte 5-6m. Buxus sempervirens var. Fructele. negre. uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii). 8 mm lungime.

despărţirea tufelor (primăvara.marginata. cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă). alungit la maturitate.anguatifolia. Familia MAGNOLIACEAE A.aureo-variegata (aureo-maculata). capsule sau bace. Buxus sempervirens var. cu marginea întreagă. Genul Magnolia L. în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. (aureo-marginata). Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august) şi plantaţi la loc umbrit. terminale. rar samare. fie în garduri vii. L. Rezistă bine la poluare.5cm. ORDINUL RANALES Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. cu învelişurile florale dispuse spirociclic şi numeroase carpele şi stamine.argenteo-variegata. Cuprinde aproximativ 80 de specii din estul Asiei. lemnoase. carpele libere. dispuse în spirală pe receptaculul proeminent. mugurii terminali mari. de 2–3. În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau grupate. Fructele frecvent folicule. Florile hermafrodite. Formele horticole se obţin prin altoire în placaj lateral. Se obţine din sămânţă (foarte greu). Florile sunt hermafrodite. carpelele şi pistilele numeroase şi libere. cu frunze lanceolate.Buxus sempervirens var. Frunze căzătoare sau persistente. longevitatea mare. fum şi praf. Creştere este foarte înceată. alterne. Americii Centrale şi de Nord şi Himalaia. fructele multiple plurifolicule sau plurisamare. prin marcotaj (primavara). Frunze căzătoare sau 168 . Buxus sempervirens var. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi numai în plină lumină. Lujerii viguroşi. în formă de con. uneori alungit sub formă de con. Juss Include peste 100 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile subtropicale şi temperate ale Americii şi Asiei. dispunerea elementelor florale este spiralată. toamna) şi butăşire. Lujerii prezintă un inel stipelar la noduri. simple. receptaculul este bombat. în regiunile calde din sud-vestul ţării. Buxus sempervirens var.

placaj. Magnolia acuminata L. pentru mobilă şi celulorză. Flori solitare. Juglans nigra. 6-16 petale. Specie de semiumbră. apoi lemnoase. (pe soluri aluvionare de luncă). apar înainte sau după înfrunzire. bine şi constant aprovizionate cu apă. iar cu timpul devine neregulat lăţită. ritidomul este cenuşiu-deschis. Este mai bine adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii. – magnolie mare. 149). dispune de o bună capacitate de concurentă interspecifică. moale. Lemnul cu duramen alburiu puţin evident. cicatricea lăsată de frunză este mare. Reprezentative sunt aici biogrupele de Magnolia. Se dezvoltă bine pe soluri aerisite. de 4-6 cm lungime. cărnoase până la maturitate. verzi-gălbui. seminţele sunt suspendate de un fir lung. Liriodendron. cu 3 sepale. se poate urmări până la vârf (fig. uneori foarte mari. roşii-închis. De obicei este arbore de mărimea a II-a. magnolie Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului Mississippi). dar poate ajunge până la 30m înălţime şi 1m diametru. lucitor. durabil. numeroase carpele şi stamine. Dintre formele pentru amenajări peisagere se remarcă Magnolia acuminata forma „variegata”. mari. puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80% (ridicată). apar după înfrunzire în mai . Fructifică abundent. cenuşiu-albicioasă. Florile de 3-6 cm diametru.iunie. mai ales în tinereţe. fiecare foliculă are 1-2 seminţe acoperite de un aril roşietic.persistente. se coc în septembrie. Coroana larg-piramidală. utilizat ca furnir. Creşte rapid. Tulpina dreaptă. cu frunziş abundent în tinereţe. nu au miros. Scoarţa este mult timp netedă. Fructele multiple. cu 3 sepale şi 6 petale. uşor. cu 6 sau mai multe urme fasciculare. în formă de con. La noi a fost cultivată cu bune rezultate în Staţiunile de luncă din arboretul Simeria. rezistă bine la ger şi îngheţuri. 169 . în tinereţe necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. Fructele plurifolicule. la 2-3 ani.

înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. cilindrice. Magnolia kobus var. apar în luna iunie. se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini. cu diametrul de 12-14 cm.C. stellata – arbust de 3 m înălţime şi 3 m diametru. de 10 cm diametru. brune-verzui. cad în septembrie. Florile persistă scurt timp şi sunt afectate de temperaturile scăzute.Magnolia kobus D. albe. 149). Magnolia obovata Thunb. arbore până la 30 m înălţime. Arbore de 2-4 m.arbore viguros. Originară din Japonia. Fructele sunt plurifolicule alungite. piramidală. Exemplarele izolate. parfumate. de la câmpie până în regiunile premontane. Coroana largă şi bogată. kobus –arbore cu ramuri laterale şi lujeri subţiri. la noi este arbust. Magnolia kobus var. cu 3 sepale mici. căzătoare şi 6-9 petale albe cu o dungă roz-violet la bază. dar în China atinge 10 m. lucitoare. păroase. ramurile laterale şi lujerii rigizi şi groşi la bază mai mult de 5 mm. Magnolia denudata Desr. 170 .creşte în climat cald si umed.. În ţara de origine. frunze obovate cu marginea uşor ondulată (lobată). în tinereţe au nevoie de protecţie. Fructifică destul de bine.magnolie Specie originară din Japonia. Seminţele acoperite cu arile purpurii. La noi se dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral. frunze de 10-15 cm lungime. cu coroană conică. obovate. Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. Arbore de mărimea a III-a. de 20-40 cm lungime. Flori mari în formă de cupă. Flori mari. atinge până la 10-12m înălţime. borealis . Frunze obovate. înălţime. cu coroana larg. Flori cu 9 sepale şi petale strâns campanulate la început. pot suferi din cauza gerurilor din perioada de iarnă. neprotejate. Reprezintă un valoros arbore ornamental. când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini. apoi mai larg campanulate. puterea germinativă este de 60-70%. Varietăţi: Magnolia kobus var. de 10-12 cm lungime (fig.

creşte numai pe soluri profunde şi bogate. Frunze persistente de 8-18 cm lungime. mult cultivată în Japonia.Magnolia grandiflora L. Atinge înălţimi de 25 m. Flori de 20-30 cm. lucioase pe faţă. Magnolia macrophylla Michx. de 30-60 cm lungime. blânde.magnolie Originară din S. ferite de curenţi reci. Magnolia tripetala L. la bază cu o pată roz de semilună. parfumate. Nigra – flori mult mai mari. Originară din S. de 10-18 cm. mai ales cele cu frunze 171 . preferă un climat blând. se îngustează spre vârf. înfloreşte după înfrunzire. înfloreşte în iunie fructul de 6-8 cm. Arbore de 10 m înălţime. Se dezvoltă bine la lumină. Magnolia liliiflora Desr.A. multe specii cresc bine în condiţii de masiv. cu ramificaţie slabă. cu ierni puţin geroase şi locuri adăpostite. cad în anul al doilea. Bod.. rar depăşeşte 3-4 m înălţime. frunze obovate până la eliptice. de 10-20 cm diametru. de 10-15 cm lungime. cu 6 petale albe. arbore de 10 m înălţime. albe. frunze obovate. suportă numai climate calde. Toate speciile cresc pe soluri fertile. de culoare roz. pe dos mai mult sau mai puţin pubescente. Arbust. în parcuri trebuie ferită de vânturi. Originară din America de Nord. albe în interior. fructe în formă de con de 10 cm lungime. cu coroana largă. coroana largă şi globuloasă. .. păros. cu lungimea de 20-50 (80) cm. cu petale purpurii-închis la exterior şi purpurii-deschis în interior. lujeri glabri.magnolie Este un hibrid între Magnolia denudata şi Magnolia liliiflora. roz. înfloresc din mai până în august. Frunze nereticulate sau slab reticulate. cu umiditate suficientă. Magnolia x soulangiana Soul. frunze cordate la bază. revene. Originară din China. Magnoliile sunt specii termofile. Flori mari. pe dos verzui-argintii.U. Este un arbust de 3 m înălţime. flori albe. cu miros neplăcut. Magnolia liliflora cv.A. Flori cu petale purpurii la exterior. dar şi la semiumbră.. de 12 cm lungime.U.

are temperament de lumină. La noi se găsesc chiar în zone mai reci (Braşov). Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol. de 6-8 cm. Pentru speciile viguroase. cenuşiu-închis. se utilizează metoda prin arcuire (în august . La noi specia este mult introdusă de mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4 m. Se protejează iarna plantulele. Fructificaţiile sunt destul de abundente.arbore lalea Specie originară din sud-estul Americii de Nord. fiind sensibil la îngheţuri târzii. include numeroase samare monoaripate. nu rezistă la secetă. Formele ornamentale se înmulţesc prin altoire în seră iarna sau vara pe portaltoi în ghivece. se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. periodicitate 172 . Fructe în formă de conuri alungite. uneori răspândirea durează până primăvara. Tulpina dreaptă. Frunze lung peţiolate. se vor utiliza ca portaltoi specia Magnolia acuminata. cele din sămânţă înfloresc după 12-15 ani. Liriodendron tulipifera L. . la bătrâneţe are ritidom subţire. Genul Liriodendron L. cilindrică. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute. robuste. cu apa freatică la mică adâncime. La Simeria sau obţinut rezultate deosebite. Înmulţirea Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă.septembrie).mari şi cele care înfloresc devreme. bine elagată. 150). Maturitatea are loc toamna. relativ slab crăpat longitudinal. Flori hermafrodite terminale. Butăşirea se execută utilizând hormoni de înrădăcinare. iar pentru cele mai puţin viguroase specia Magnolia kobus. Marcotajul este o metodă des folosită. iar zăpezile abundente. grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor destul de fragile. rezistă relativ bine la gerurile mari din iarnă. profunde. toamna galben – auriu intens (fig. Se folosesc izolat sau în grup. se poate face în seră. preferă soluri afânate. cu scoarţa subţire. Recoltarea seminţelor se face în septembrie şi se seamănă primăvara. Preferă zonele cu climate moderate. asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte leirion înseamnă crin şi dendron arbore). Este un arbore de mărimea I. în perioada de vegetaţie.

Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. este o valoroasă specie exotică pentru culturile din staţiunile de luncă. Altoirea dă rezultate bune în sere prin procedeul în despicătură.mică. Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. puţine lemnoase. Importanţa forestieră creşte. se vor proteja. Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi admirate sau de-a lungul aleilor. persistent. putere de germinaţie foarte mică (10–15%). pe puieţii de 1an în ghivece. temperatura nu va depăşi 50C.seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează greu. puţine subarbustive. Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. mai rar dioice. de obicei liane agăţătoare.L.Juss. plumos. Cuprinde multe specii ierboase. folosit pentru producerea furnirului şi celulozei. Longevitate de aproximativ 500 ani. solitare sau în panicule. uşor. 173 . multe ierboase. Puieţii. Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului. Familia RANUNCULACEAE A. sensibili la arşiţă. flori hermafrodite. Forme horticole: Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă. Genul Clematis L. grupate în cime. Cuprinde aproximativ 230 de specii. Interes dintre speciile lemnoase prezintă cele din genul Clematis. Fructele sunt achene cu stil lung. muguri opuşi. Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal. Lemnul este moale. formei şi coloritului de toamnă al frunzelor. frumuseţii frunzelor şi florilor. Înmulţire: Se practică semănatul de toamnă .

de până la 2 m lungime. campanulate. înfloreşte abundent şi este foarte decorativ în aprilie – mai. flori roşii-roz. se poate dezvolta şi în plină lumină. flori albe. chiar pe stâncării. din Europa şi Asia. o notă de disconfort în peisaj. scheletice. Caucaz. 174 . apoi verzi-bronz. se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor.Clematis vitalba L. Viguroasă. Clematis montana Buch-Ham.curpen Specie originară din China. albastreviolet. cu climate reci. la altitudini mari. Clematis montana cv. Fructe multiple. Flori hermafrodite. caracteristică regiunilor de mare altitudine.curpen de munte Specie indigenă. are importanţă redusă. poate acoperi o suprafaţă de 20-30 m2. La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite. urcă până în zonele montane inferioare. Este utilizat numai ca portaltoi. flori roz-lila . mult timp persistente. Prezintă importanţă naturalistică.) Mill. Africa de Nord. La noi este comună. . de 3-5 cm. Are frunze cu 3 foliole. Este o specie rustică. mici. mari (8cm). Tulpinile sunt agăţătoare. „Rubens” – frunze purpurii la început. de la câmpie şi coline. 151). Rezistă bine la umbră. Lăstăreşte şi drajonează viguros. în general nu provoacă vătămări arborilor-suport. . Fructifica anual şi abundent. parfumate. Clematis alpina (L. dar şi pe cele revene. Liană agăţătoare de până la 10 m lungime. cu înălţime până la 8 m. Himalaya. grupate în panicule (fig. Cultivaruri: Clematis montana cv. înfloreşte în mai – august (fig.curpen de pădure Specie răspândită în Europa. introduce în general. târâtoare în lipsă de suport. Ornamental. formate din numeroase achene plumoase. „Tetraroze” – frunze roşcate. Rezistă bine la fum. de 2 cm. Se instalează pe soluri superficiale. acide. vegetează pe soluri grele şi uscate. Flori cu 4 sepale. . dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea zăpezii în coroană şi apare riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. 152). deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor. albe-verzui.

Genul Berberis L. Înmulţire: Se obţine din sămânţă semănata în aprilie – mai în răsadniţe. flori solitare sau câte 2-5 pe ramurile scurte. Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. se foloseşte la decorarea chioşcurilor. iar plantele altoite se păstrează un timp sub clopot de sticlă. însorite sau semiumbrite. în despicătură. zidurilor şi gardurilor. Are importanţă ornamentală deosebită. Viticella) de grădină La noi se cultivă frecvent de la câmpie până în zonele montane (1000 m altitudine). Fructe bace roşii sau negre. înfloreşte în iunie – august. Moore (C. – curpen Familia BERBERIDACEAE A. solitare. Europa şi Nordul Africii. Juss. violet închis (fig. cu foliole întregi până la trilobate. 175 . căzătoare sau persistente. Arbuşti spinoşi. Cuprinde aproximativ 175 de specii din America de Nord.Clematis viticela L. pe rădăcini de Clematis vitalba. prin butaşi sau marcote (marcotaj şerpuit). flori violet-albăstrui sau rozpurpurii. Prezintă tulpini de 2-4 m. Flori hermafrodite. frunze penate. 152). Clematis x jacmanii Th. mari de 5-10 cm. Prin altoire se obţine Clematis x jackmanii. Este indicat pentru locuri adăpostite.L. grupate în fascicule sau raceme. Lanuginosa x C. Prezintă tulpini volubile lungi. cu frunze alterne pe lujerii lungi şi grupate în fascicule pe cei scurţi.

mici. Rezistă la atacul ruginii grâului. are sistem radicular bine dezvoltat. se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna. Se recomandă pentru fixarea terenurilor degradate. se instalează pe soluri eubazice. subtiri. Fructe bace elipsoidale. Este un arbust des ramificat. 153). Berberis wilsonae Hemsl. fum.Berberis vulgaris L. ger. et Wils. Este un arbust tufos.5 m înălţime. Fructele bace roşii strălucitoare (fig. nu se recomandă prezenţa sa în apropierea terenurilor agricole. Berberis vulgaris cv. Berberis thumbergii D. la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. frunze. var. Flori galbene. de la câmpie la deal.dracilă japoneză Specie originară din Japonia. lăstarii au spini trifurcaţi. scundă de (30-50 cm). poate fi tunsă când se foloseşte pentru garduri vii. pe soluri uşoare sau grele. cu flori. drajonează uşor. la noi des întâlnită în toată ţara. grupate în raceme pendente. are temperament de lumină. foarte deasă. este sensibil la poluanţii cu fluor. Se înmulţeşte uşor din lăstari. 176 . Are o anumită rusticitate. cu fructe mici verzi-cenuşii care devin purpurii toamna. 154). Rezistă bine la secetă. poate vegeta în plină lumină sau la umbră. Arbust originar din China. este nepretenţioasă faţă de sol. Rezistă bine la fum.C. cu frunze pătate cu alb şi var. ornamentală prin abundenţa florilor. cu înălţime de 2 m.dracilă Specie europeană. până la revene. . fiind gazdă intermediară pentru rugina grâului. grupate în fascicule. cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei. foarte decorativ. Atropurpurea – frunze roşii-închis. fructe decorative. . Este o specie de interes ornamental. chiar scheletice. apar în mai şi au miros puternic (fig. uscate. Foarte apreciate în horticultură sunt varietăţile pluriflora Koehne. argenteo-marginata Schneid. Flori galbene. adesea calcaroase. care are florile în inflorescenţe umbelate. Tufa mică de 1 m înălţime. de până la 2-2. atropurpurea nana – tufă deasă. Rezistă la ger.

asemănătoare cu frunzele de Ilex. Nutt. Berberis buxifolia. spinoase. compact. cele cu frunze persistente şi de talie mică se utilizează în recipiente. Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă. seminţele se seamănă toamna sau primăvara. Se practică altoirea în cazul speciilor rare. Fructe verzi-albăstrui până la negre. Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu călcâi în răsadniţe reci. viguroasă. iar lujerii tineri sunt verzi. Flori abundente. cu 5-9 foliole ovate. contrar cu frunzişul multicolor de toamnă.5 m înălţime. grupuri. grupate în facicule. trifurcaţi. negre-albăstrui. de 2-3 m înălţime. – mahonie Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord. toamna cu nuanţe roscate de diferite intensităţi. Frunzele persistente. apar în aprilie – mai. Arbust originar din America de Sud. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri bogate în humus. Fructe mici. puternic brumate. crestere densă. cu ramuri cu spini puternici. Se folosesc ca exemplare solitare. constituind tufe dese. uneori aproape albe. Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire. galbene-aurii. Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: . spinos-serate. de 4-8 cm lungime. în grădini. persistente. verzi-închis-lucitoare pe faţă. mari. Genul Mahonia Nutt. îngustelipsoidale. Flori galbene. sesile. cu vârful acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată. până la 1m. Ramurile cenuşii. atinge 0. grupate în mici raceme pendente. rigide. Berberis amurensis. Frunze persistente. imparipenatcompuse. Berberis julianae Schneid. lucioase. eliptice. Mahonia aquifolium Pursh.Berberis aggregata. Este un arbust de mici dimensiuni. Specie originară din China. revene. groase. garduri vii libere şi tunse. dinţate. La noi se cultivă frecvent în parcuri şi grădini. verzi-deschis pe dos 177 . Berberis chinensis. pe portaltoi de Berberis vulgaris.Berberis darwinii Hook. frunze verzi-închis. lucioase. apar în mai – iunie. dar se recomandă acoperirea cu resturi vegetale pe timpul iernii.

Se înmulţeşte la fel ca speciile din genul Berberis. cu mai multe seminţe. ajunge la înălţimi de până la 4 m. lămâiţă Specie exotică. La noi se cultivă în grădini şi parcuri. dar înfloreşte mai slab. scoarţa este brun-roşcată. pe tipul 5. galbene. treptat. se exfoliază longitudinal. bruni. Fructele.iasomie. la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii. (Mahonia japonica var. 178 . Rezistă destul de bine la geruri. Mahonia bealii (Fort) Carr. 155). Fructele capsule sau bace. cu foliole mari cu spini. Juss. frunzele se înlocuiesc anual primăvara. drajonează. de 30-40 cm. Philadelphus coronarius L. Cuprinde specii din regiuni temperate. rezistă bine în zonele umbrite. bealii Fedde.(iarna devin vineţii sau roşietice). este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. frunzele cad de multe ori. Tolerează fumul.L. .) Specie originară din China. cu flori foarte plăcut mirositoare. devin mature prin septembrie. se regenerează natural pe versanţi. complete. în apropierea centrelor urbane (Tâmpa). lujerii sunt uşor muchiaţi. îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. ORDINUL ROSALES Familia SAXIFRAGACEAE A. plante ierboase sau lemnoase cu flori hermafrodite. în plină lumină înfloreşte abundent şi anual. Cresc încet. apar devreme. Este un arbust de până la 3 m. Genul Philadelphus L. mici. Are pretenţii reduse faţă de sol. sunt grupate în raceme terminale erecte. Uneori este subspontană. prin aprilie-mai şi sunt neplăcut mirositoare (fig. Este utilizată în farmacologie (berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive). După transplant. frunze mari. de culoare verde-albastrui închis. Are importanţă ornamentală deosebită. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. Florile hermafrodite. bace negre-brumate. răspund bine la tăieri.

dar cu înveliş floral dublu. de 1 cm. fructele sunt capsule cu seminţe mici. butăşeşte şi marcotează. arbust până la 1 m. mugurii sunt opuşi. lucitoare pe faţă. din care s-au creat o serie de cultivaruri. Specie originară din America de Nord. frunzele sunt. frunze de 5 cm lungime. Se poate tunde şi utiliza pentru garduri vii.. Varietăţi horticole: Philadelphus coronarius var. Philadelphus microphyllus) Prezintă caractere intermediare între cele 2 specii. apar în luna iunie. pe dos pubescente. cu ramuri erecte. Specie originară din America de Nord. Philadelphus tomentosus Wall. grupate în raceme. Philadelphus latifolius Schrad. – frunze la început galben-aurii. „Dublex” – flori des solitare. caliciu pubescent. frunze foarte mici. cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază. florile sunt albe.glabri. Philadelphus coronarius var. până la 10cm lungime. solitare. Philadelphus incanus Koehne. „Aureus” Rehd. de 3 cm diametru. Lăstăreşte. flori foarte parfumate. otrăvitoare pentru păsări (fig. frunze mari. Philadelphus delavayi Louis. lemonei (Philadelphus coronarius x Philadelphus 179 . întregi. pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor. (Philadelphus pubescens) Specie originară din America de Nord. Este una din cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. Philadelphus inodorus L. 156). Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. eliptice. ovate. acuminate. Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus hirsutus Nutt. apoi galben-verzui. rar grupate câte 3 (5 cm diametru). Philadelphus microphyllus Gray. flori fără miros. flori pedunculate. plăcut mirositoare. puţin vizibili.

Este o specie mai sensibilă la ger. Plena Rehd. cu 3 stile lungi (fig. se foloseşte un amestec de nisip şi turbă. Butăşirea de primăvară dă rezultate bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. Se înmulţeşte prin sămânţă. Această specie lăstăreşte şi marcotează. Candidissima Rehd. rezistă bine la fum. Deutzia scabra var. rotunjite la bază.Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri. se exfoliază. cu pete roşiicarmin la exterior. mugurii sunt opuşi. în pat cald. tulpinile şi ramurile sunt brun-roşcate. izolat. vara sau iarna. Se utilizează şi în masive. albe. involte. Deutzia scabra var. formează tufe până la 2 m înălţime. mărunt crenate. nu se recomandă. butaşi. La noi se cultivă în parcuri şi grădini.august). sferice. 180 . în toată ţara.ovoizi. Înmulţirea prin sămânţă sau marcotaj se face mai greu. marcote. florile sunt albe sau roz. Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie . Lădiţele cu puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. în apropierea aleilor. – cu flori foarte pline. (Deutzia crenata Sieb et Zucc) Arbust originar din China şi Japonia. – cu flori roz. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. – cu flori simple. grupate în panicule albe. butaşii se recoltează din lujeri laterali. 157). frunzele sunt ovat lanceolate. Genul Deutzia THUNB Deutzia scabra Thunb. compacte. Marcotajul se execută primăvara. la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii tunse. Watereri Rehd. dispuse în panicule erecte aşezate la vârful lujerilor anuali. Varietăţi: Deutzia scabra var. fructele sunt capsule trivalente. roşcaţi. deci va fi cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri adăpostite. este totuşi o specie rustică.

Ribes alpinum L. mugurii alterni. grupate în raceme sau panicule erecte. mai rar dioice. grupate în panicule compacte. galbeni-cenuşii. glabri. în etajul montan. mezofil-higrofit. roz-pal. frunzele obişnuit palmat. fructele – bace polisperme. la exterior roşcate. . grupate în raceme sau facicule. la altitudini mari. formează o tufă de 1m. cu scoarţa cenuşiu-negricioasă. se exfoliază. lujerii sunt subţiri. oligoterm. se poate utiliza izolat. grupate în raceme erecte. Flori albe. Tufele ating 2 m înălţime. florile sunt unisexuat-dioice. curbate. arbust cu flori roz-albe duble. mai puţin cultivată la noi. ornamentală. Deutzia x magnifica (Lem) Rehd (Deutzia scabra x Deutzia vilmorinae). în grupuri sau masive.lobate. La noi se întâlneşte pe stâncării şi în chei. Genul Ribes L. la bază larg cuneate sau rotunjite. puţin pedicelaţi. frunze ovate. mici. pe margini ciliaţi. 158). numai pe lujerii scurţi în fascicule. şi sunt formate din tulpini lungi. vegetează pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe. Florile hermafrodite. Cuprinde peste 150 specii arbustive. marginile neregulat serate pe faţă cu peri stelaţi mari. frunze oblong lanceolate. rar în garduri vii. mugurii sunt fusiformi. Arbust de lumină. cu areal european. flori larg campanulate. Tulpinile şi lujerii au uneori spini.Deutzia gracilis (Sieb et Zucc) Specie exotică din Japonia. Prin înflorirea bogată este o specie foarte atrăgătoare. lung acuminate. necesită un amplasament mai ferit. ca nişte rozete. galben-cenuşii. alterne. În colecţiile dendrologice din ţară mai apar: Deutzia parviflora Dge.coacăz de munte Specie indigenă. cu 3-5 lobi. răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din emisfera nordică. uneori în garduri vii. pe dos glabrescente. fructele sunt bace roşii (fig. Mai sensibilă la ger şi îngheţuri. de culoare verzuie. montan – alpin. Formează tufe până la 2 m înălţime. Deutzia purparescens Rehd. Se cultivă ca specie 181 . are lujeri mai subtiri. Deutzia x rosea (Lem) Rehd (Deutzia gracilis x Deutzia purparescens ). cu urmele caliciului la vârf.

ovoizi. lujerii sunt tomentoşi. Rezistă bine la ger şi îngheţ. florile sunt mici. negre. Tulpinile sunt viguroase. au gust acrişor şi sunt comestibile (fig. cu gust neplacut (fig. hermafrodite. 182 . în ţinuturi reci (Transilvania. flori hermafrodite. se exfoliază în partea inferioară şi au miros neplăcut. Ribes uva-crispa L. glandulos-păroase sau glabre. erecte. pe margine crenat-serate.) . este considerat relict glaciar. Se cultivă ca arbust fructifer. are pretenţii mari faţă de umiditate. în boli de inimă şi stomac. Este un arbust înalt până la 1-2 m. verzui. La noi creşte sporadic în regiunea montană şi subalpină. iar la baza frunzelor cu spini trifurcaţi. Preferă soluri cu substrat calcaros. cu areal european. cu 3-5 lobi triunghiulari. (Ribes grossularia L. pubescenţi. 159). suportă umbrirea. mari. La noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane. frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi. verzi-galbene sau roşii. se cultivă adesea ca şi arbust fructifer. campanulate.5 m. bruni până la roşcaţi. Specia lăstăreşte şi marcotează. P. fructele sunt bace ovoid-globuloase. au scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii. creşte pe soluri scheletice. frunzele sunt cordiforme.Ribes nigrum L.agriş Specie indigenă. negricioase. Moldova). mugurii sunt ovoconici. în zonele Central-Vestice ale Asiei. neregulat dublu-seraţi. aşezate în raceme. uneori fără spini. prevăzuţi pe internoduri cu numeroşi spini simpli. asiatic şi Nord-african. Vegetează pe lăcovişti şi în depresiuni cu apă stagnantă. se cultivă în grădini ca arbust fructifer. tulpinile sunt foarte numeroase. lujerii sunt cenuşii-gălbui. mai rar cultivat ornamental. Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1.coacăz negru Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei. Specie apreciată în farmacologie pentru fructele cu conţinut ridicat de vitamine (C. 160). mugurii sunt pedicelaţi. A şi B). fructele sunt bace sferice. .

lujeri aromatici. frunzele sunt mici. eutrofice. de culoare roşie sau roz. Urcă pânî în subzona alpină inferioară. Are cerinţe ecologice modeste. cultivată la noi în parcuri şi grădini.Ribes petraeum Wulf. fructele sunt bace negre-purpurii. se exfoliază. iar scoarţa nu se exfoliază. înfloreşte în aprilie – mai. Ribes rubrum L. pubescente numai pe dos. în raceme pendente de 8 cm. aşezate în raceme. originara din America de Nord. Atinge înălţimi de până la 2 m. lujerii cenuşii. sporadică la noi prin făgete şi molidişuri. cu gust acrişor (fig. de-a lungul nervurilor. cu 3-5 lobi obtuzi. . . florile sunt hermafrodite. dublu seraţi. fructele sunt bace negre forte acre (fig. florile sunt hermafrodite. pe dos pubescente. cenuşii. mugurii sunt conici.coacăz roşu Specie indigenă. bruni-roşcaţi. frunze subrotunde. tulpinile sunt viguroase. ovoid-ascuţiţi. Cultivaruri: 183 . . Preferă solurile humifere. fin-păroşi. au miros plăcut de cuişoare. bruni. lujerii sunt cenuşii-gălbui. 162). scheletice. Are înălţimea de până la 2m. lucitori. cu 3-5 lobi triunghiulari. contribuind la fixarea lor. Este înalt de până la 1m. fără pretenţii faţă de sol. – păltior Specie europeană. 161).coacăz auriu. bruni. florile verzi-brune. trilobate. vegetetând în locuri umbroase. grupate în racem. frunzele sunt mari. lujerii sunt rotunzi. Este o specie de interes ornamental şi fructifer. rezistă la ger şi secetă. frunze cu 3-5 lobi. uşor sărăturoase. foarte decorativ prin florile mici. viguroşi. La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe stâncării. ascuţiţi. 162). Ribes aureum Pursh. pietroase şi umede. asiatică şi nord-africană. cuişor Specie exotică.coacăz Arbust originar din America de Nord. glabri. fructe bace roşii (fig. albe până la roşcate. marginea dublu-serată şi ciliată. lucioase. cu areal în Europa şi Asia. cu scoarţa brun-închis. Se cultivă frecvent pentru bacele roşii. sesili. superficiale. creşte şi pe soluri nisipoase. dispuse în raceme. înalt de până la 2 m. mugurii sunt alipiţi de lujer. Ribes sanguineum Pursh.

creşte activ în lunca râului Mississippi. apoi cu smocuri de perişori numai pe dos. pendente. flori roşii cu mijloc alb şi raceme foarte mari. Macea). roşii. “King Edward VII” – flori mari. 184 . Marcotajul se realizează prin muşuroire. Liquidambar stryaciflua L. “Poulborough Scarlet” – peste 2 m înălţime. în grupuri. fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m). în axilele nervurilor. garduri vii libere.Ribes sanguineum cv. ovoizi-conici. pluricapsule. seminţele se stratifică. Ribes sanguineum cv. imediat după Forsythia. glabri cu muguri alterni. Simeria. originară din America Centrală şi de Nord. Este o specie de semiumbră. Preferă un climat moderat şi soluri fertile. Nu se recomandă înmulţirea prin seminţe (germinare greoaie). Speciile se obţin prin butăşire. Particularităţi de cultură: după înflorire se îndepărtează lemnul bătrân pentru a permite înlocuirea prin lujeri tineri. Florile sunt unisexuat monoice. iar cele bărbăteşti în spice terminale. Speciile de Ribes înfloresc şi se colorează frumos în poziţii însorite. cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci). Se plantează izolat. 163). alungiţi. Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. despărtirea tufelor. frunzele au 3-7 lobi triunghiulari. marcotaj. seamănă cu cele de platan. la bază trunchiate sau slab cordate. lujeri verzi-bruni. se păstrează foarte mult timp pe arbore (fig. Specie exotică. piramidală. Înfloresc timpuriu. Fructele sunt compuse. drenate. acuminaţi. tomentoase pe ambele fete la început. dar suportă şi semiumbra. Genul Liquidambar L. profunde. cu coroană deasă. cele femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş. înfloreşte în mai. Tulpina este dreaptă.

până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. Fructul este compus. Frunzele mari. Coroana are ramuri groase. achenele au 185 . 164). palmat-lobate. cu scoarţa caracteristică. alterne. Rezistă bine la ger. Fructul este compus. Dacă este introdus în lunci. pluriachenă sferică. peţiolul cu o teacă la bază. preferă soluri fertile. rădăcinile laterale se dezvoltă mult. întregi sau rar dinţaţi. cu 3-5 lobi triunghiulari. (Platanus x acerifolia Ait. la noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini. o pluriachenă. Wild. Înrădăcinare puternică. mărunt crăpat. frunzele se colorează mai puternic. Se poate utiliza în şleaurile de luncă şi în zăvoaie. glabri. geniculaţi. Frunzele sunt mari. Genul Platanus L. conici. palmat-lobate. poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte. izolat sau în aliniamente. florile femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. pendente. Platanus x hybrida Brot. Mugurii sunt alterni. se exfoliază în placi mari. Arbore de dimensiuni mari. Americii de Nord şi Asiei Mici. Are o unisexuat-monoice. Are temperament de lumină. profunde.) . cenuşiu-gălbui. pe malul apelor. foarte decorativ. Este o specie sensibilă la transplant. Florile sunt unisexuat-monoice. Cultura: prin seminţe şi marcotaj. grupate în inflorescenţe mari. Familia PLATANACEAE Dumort. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. rămâne pe arbore peste iarnă (fig. Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei. sferic. de obicei se transplantează cu balot. acoperă complet mugurele.Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu. Tulpina este scurtă şi groasă. Florile smocuri la bază. revene sau chiar umede. cenuşii sau brun-roşcaţi. la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu. globuloase. afânate.platan Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis. cu lujeri bruni-verzui.

slab lobate. folosit în industria celulozei. frunzele au 5 lobi mici la bază. 186 . greu. Lemn tare. pe dos slab păroase. Asia Mică şi Caucaz.platan oriental Originar din Grecia. 164). Ca specie forestieră pote fi utilizat în şleauri de luncă. numai ca specie ornamentală. grupate câte 3-4 pe un peduncul lung. când se plantează direct în pepinieră. Necesită un climat moderat. longevitate de câteva sute de ani. Se obţine din seminţe sau marcote (marcotaj chinezesc – Platanus orientalis). butaşii se recoltează de la exemplarele foarte tinere. cu multă căldură estivală. vârful achenei este rotunjit (fig. Nu suportă apa stagnantă. Semănatul se face primăvara în pepiniere. mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri. putrezeşte uşor. dar şi în forme tunse în aliniamente. se confecţionează iarna şi se conservă până primavara. Platanus orientalis L. praf şi poluanţi. Platanus occidentalis L. chiar în scop ornamental. fructul este pluriachenă.platan occidental Originar din America de Nord. Longevitate 500-600 ani. scoarţa se exfoliază în plăci mărunte. pe dos cu smocuri de perişori în axilele nervurilor. Arbori de alei şi străzi. dându-i un aspect ţepos (fig. Fructifică anual şi abundent. la bază frunzele sunt cuneate. iar staţiunile preferate sunt cele de lunci. dinţaţi pe margine. fructele sunt pluriachenă. În America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m. cu marginea lobilor dinţat-lobulată. . La noi este foarte putin cultivat. . Butăşirea se recomandă la hibrid (Platanus x acerifolia). rar 5. zăvoaie. cu numai 3 lobi triunghiulari. Rezista bine la ger. Rezistă bine la fum. Este o specie cu valoare ornamentală deosebită. cultivat izolat. lăsând cea mai mare parte a trunchiului netedă. după stratificarea seminţelor (1-2 săptămâni).creştere viguroasă. La noi se întâlneşte rar. scoarţa se exfoliază în plăci mari. 164). preferă soluri bogate şi umede. Arbore de până la 30 m înălţime. mai ales datorită trunchiului cu scoarţa puternic exfoliată. frunzele sunt mari. iar perii de la suprafaţa capitulului ies la suprafată. Seminţele au putere germinativă mică.

Arbust până la 2 m înălţime. . grupate în raceme umbeliforme bogate. iar alte 4 specii sunt spontane. întregi în treimea superioară. de obicei alterne. fructele drupe. 165). lujerii sunt geniculaţi. peste 80. taulă Specie eurasiatică. Se cultivă frecvent în scop ornamental. acute. Această specie prezintă importanţă naturalistică. mugurii sunt mici. Familia se împarte în 4 subfamilii: Spiraeoideae. între care numeroşi arbori şi arbuşti cu frunze simple sau compuse. Cuprinde peste 2000 de specii.cununiţă.Familia ROSACEAE A. Flori cu inveliş floral complet. Cuprinde multe specii şi hibrizi. ornamentală şi pentru amenajarea terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor. din care la noi în ţară se cultivă aproximativ 35. Spiraea ulmifolia Scop. ovoizi. apar în mai-iunie. spontană la noi în zonele montane şi subalpine. muchiaţi. Pomoideae. stau departati de lujeri. în chei. glabre (fig. cu baza cuneată până la rotunjită. Prunoideae. ca tufe izolate sau gard viu.L. pe soluri calcaroase şi grohotişuri. cu ramuri arcuite. Rosoideae. glabri. folicule sau capsule sau drupe false (poame). fructele sunt folicule brune. Sufamilia SPIRAEOIDEAE Agardn. florile sunt albe. în rest simple sau dublu-serate. 187 . Genul Spiraea L. bruni sau cenuşii. frunzele sunt ovate sau ovat-lanceolate. Juss.

lujerii tineri sunt pubescenţi. cu flori roşii-purpurii.5m. terminale. la bază cuneate. Specie originară din America de Nord. cununiţă.Spiraea salicifolia L. Lanceata cu flori frumoase. Spiraea douglasii Hook. Cultivaruri: Spiraea cantoniensis cv. nepretenţios faţă de climă şi sol. se dezvoltă bine în plină lumină. frunzele sunt alungit-obovate. mlaştini. La noi creşte sporadic. (S. la deal şi în zona montană. la câmpie şi dealuri. prin păduri însorite şi luminate. Spiraea crenata L. Spiraea cantoniensis Lour. forma Little princess – pitică de 50 cm. . dispuse în umbele. Spiraea japonica L. 165). în zăvoaie. Arbust de 1. Evită substratele calcaroase. Spiraea x vanhouthei (Briot. cu margini simplu sau dublu-serate. cu baza cuneată. Atinge 1 m înălţime.taulă. grupate în panicule erecte. florile sunt albe. de 1-3 cm. florile de culoare albă.) Zab. apoi glabri. acute. . Prezintă o largă amplitudine ecologică. tavalgă Arbust indigen.taulă Specie indigenă. La noi frecvent se cultivă ca arbust de parc şi gard viu. trilobata) . Specie originara din China si Japonia. înfloreşte în mai-iunie (fig. întregi sau uşor crenate numai în jumatatea superioară. Se cultivă ca plantă ornamentală. se prezintă sub formă de tufa. cantoniensis x S. cu frunze mici. frunzele sunt lanceolate. rar întâlnit la noi. ciliate. dar şi în zone relativ umede. duble. frunze mai înguste. bruni-gălbui.5 m înălţime. Se cultivă ca arbust ornamental şi are înălţimi până la 2 m. 188 . turbării. înfloreşte în iunie-iulie (fig. 165). răspândită în Europa şi Asia. Rezistă bine la secetă. de 2 m înălţime. arbust cu înălţimea de 1. florile sunt roz. specie mezoxerofită şi adesea pe substrate calcaroase.floarea miresei. drajonează puternic.

afânate. lucitori. în lungul nervurilor. (S. Creşte bine pe soluri aluvionare. fructele sunt folicule (fig. Creşte repede. până la 80 cm.) . Se foloseşte în grupuri. mugurii sunt alterni. garduri vii libere sau tunse.taulă Specie exotică. frunziş tânăr roşcat. Tufele au 4 m înălţime. Este un hibrid între 2 specii asiatice ( Spirea cantoniensis x Spirea trilobata). Speciile rezistă la poluare. se adaptează la semiumbră. se introduc în spaţiile verzi izolat. 189 . în grupuri. florile sunt albe.) (Spirea opulifolia L. albiflora x S. rezistă la ger şi secetă. cu tufe compacte. deosebit de apreciat pentru bogaţia florilor şi rusticitatea lor. glabri. devin foarte largi în timp (diametru de 2-3m). subţiri. scoarţa este roşietică şi se exfoliază. subţiri. lujerii sunt brun-roşcaţi. grupate în corimbe terminale. depărtaţi de lujer. flori roz-albe. apropiaţi de lujeri. frunzele sunt rombice sau obovate. masive. Genul Physocarpus Maxim. La noi se cultivă ca specie ornamentală.Este un arbust până la 2 m înălţime. lujerii sunt nemuchiati. 166). mugurii sunt mici. 165). bruni sau bruni-roşcaţi. cu butaşi cu călcâi sau vara cu butaşi semilignificaţi. marcotaj. florile sunt grupate în umbele albe. fructele sunt folicule de culoare brun-deschis (fig. diviziunea tufelor. Se obţin pe cale vegetativă prin butăşire. Butăşirea se poate face iarna în sere. Înmulţirea se face prin butaşi lemnificaţi. păroase pe dos. Subfamilia ROSOIDEAE Focke. la bază întregi şi cuneate. originară din America de Nord. Spirea x bumalda Burv. înfloreşte abundent în mai-iunie. japonica) Arbust de talie mică. garduri vii tunse. Physocarpus opulifolius (L. dese. frunzele sunt ovat-lobate până la palmat-lobate. acut serate în jumătatea superioară.

fructele sunt achene (fig. diviziunea tufei sau butaşi. Kerria japonica ( L. Variegata T. Moore..Genul Dryas L. Este o specie cu o mare capacitate de drajonare. 167). ca arbust florifer. răspândită în Europa.keria Creşte natural în Asia. Este frecvent utilizată ca specie ornamentală prin curţi şi grădini. superficiale. verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea inferioară. lung pedunculate. Se obţine din sămânţă. Este o specie calcicolă. cu frunze pe margine albicioase. uneori când iarna temperaturile sunt foarte scăzute. tulpina şi lujerii sunt verzi. Arbust pitic. la noi se întâlneşte frecvent de la câmpie până la munte. albe. înfloreşte în mai. de soluri scheleto-pietroase. eliptice.C. În horticultură se foloseşte o varietate cu flori duble: Kerria japonica var. . florile sunt solitare. are pretenţii reduse faţă de climă şi sol. – argintică Specie indigenă. deficitare în humus. ) D. Se foloseşte izolat pentru a pune în evidenţă frumuseţea florilor. Pleniflora Witte. Kerria japonica var. prelung acuminate. America de Nord. în grupuri sau se poate utiliza susţinută pe spalier. astfel încât formează tufe largi.C. frunzele sunt alterne. erecte. fructele sunt achene negricioase (fig. La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine. florile sunt solitare. Este un arbust de 2 m înălţime. cu o valoare ornamentală deosebită. mari. este un relict glaciar. ovat-oblongi. lujerii sunt geniculaţi. crenate pe margini. fin striaţi. de obicei cu 8 petale. 190 . cu baza rotunjită şi margini din ce în ce mai pronunţat dublu-serate de la vârf spre baza laminei. verde deschis pe partea superioară şi slab pubescente pe partea inferioară. cu tulpini repente. Genul Kerria D. Asia. Preferă locuri semiumbrite. Dryas octopetala L. cu mai multe petale galben-portocalii. lăstarii degeră. frunzele sunt persistente. târâtoare şi apoi erecte. alterne. cu importanţă naturalistică aparte. 168). glabri. Rezistă destul de bine la ger.

relativ rar cultivată la noi. staminele numeroase. pe soluri variate. Diviziunea tufei se practică primăvara şi toamna. 169). pe faţă verzi închis. obişnuit compuse. cu ghimpi sau peri. 191 . învelişul floral pe tipul 4. mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. pe margine acut dublu serate. Formeaza tufe de până la 2 m înălţime. lujerii sunt glabrii. cu sămânţă stratificată. la început.Semanatul se face primăvara în sere. Flori hermafrodite. cu butaşi semilignificaţi din lujeri terminali sau laterali. de 3-5 cm diametru. Genul Rhodotypus Sieb et Zucc Rhodotypus kerrioides Sieb et Zucc Specie originară din Japonia şi China. 8 mm. câte 4 (5). globuloase sau elipsoidale. verzui-cenuşii. Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive. la Timişoara se găseşte în Parcul Clinicilor Noi. Se poate tunde şi înmulţi ca şi Keria japonica. albe. rar poliachenă. dar opuse şi mai mari. de 4-8 cm lungime. în sol uşor (turbă amestecată cu nisip). sericeu-păroase. pe dos. negre. acuminate. cărnos. de cca. lucitoare. mai rar unisexuate. căţărătoare sau târâtoare. Frunze alterne. drupe uscate. obişnuit polidrupă. Florile sunt tot solitare. Se poate utiliza în locuri adăpostite. Genul Rubus L. Butăşirea se face în octombrie – noiembrie. iar frunzele se aseamănă cu cele de Kerria japonica: sunt tot ovat-oblongi. cu butaşi cu călcâi sau în iunie – iulie. revene. Fructele. la bază cu 4 bractee mici. înconjurate de caliciul persistent (fig. însorite sau semiumbrite. Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite într-un fruct multiplu.

fructul este o polidrupă globuloasă. rezistă la ger şi îngheţ.zmeur Specie indigenă. dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi devine un concurent de temut. Are pretenţii mari faţă de umiditatea atmosferică. mai rar cu 5 foliole. glabre şi verzi pe faţă. tulpinile sunt erecte. relativ scund. destul de deşi. umede. cu ghimpi foarte înţepători. glandulos păroase şi ghimpoase. În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen. din regiunea de dealuri până la munte. roşie la maturitate. cu înălţimi de 12.. ajungând până în Asia Mică şi Caucaz. albe. tomentoase pe dos. butaşi sau prin marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină). Albus Simk. et K. Rubus hirtus W. florile sunt mici. Este un arbust târâtor. dar nu rezistă la secetă. 192 . mai ales în plină lumină. cu fructe albe. cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile. Deşi este o specie semiombrofilă. cu fructe galbene. Are temperament de lumină. frunzele sunt alterne. se detaşează uşor de receptacul (fig. Tulpinile devin mature în anul al II -lea. revene. De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani. albicioase. Suportă bine gerurile şi îngheţurile. preferă soluri bogate. Leucocarpus Heyene. cu vârful arcuit. imparipenat-compuse. grupate în raceme.5 m.mur târâtor. . foliolele sunt ovate inegal.Rubus idaeus L. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. Se obţine din samânţă. apar prin mai-iunie. cu ghimpi pe tulpină. verzi. relativ acide. Rubus idaeus var. Formează tufe cu tulpini numeroase. fructificaţii abundente. 170). lujerii sunt geniculaţi. permeabile. frunzele sunt trifoliate. rugi Este foarte răspândit în Europa. revene. La noi este o planta comună. Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. 171). Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor: Rubus idaeus var. Preferă soluri afânate. verzi şi iarna (fig. cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. dublu-serate. cu tulpini roşietice-violacee.

suportă bine solurile compacte şi chiar cele degradate. 172). cu foliole subţiri. urcă până la 1700 m. cu ghimpi moi.cu tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi. Sunt arbuşti târâtori. glabre pe ambele feţe. solitare sau în raceme umbeliforme. se maturează în august – septembrie (fig. roşii. se întâlneşte din câmpie. terminale. Genul Rosa Cuprinde foarte multe specii montane. (R. Este un arbust de până la 2-3 m înălţime. trifoliate. în corimbe scurte. rari şi peri glanduloşi. de soluri bogate. care include numeroase achene mici. solitare sau în perechi până 193 . obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la revene. Frunzele hibernante. Este o specie subarbustivă. lăţiţi la bază.) – măceş Specie indigenă cu largă răspândire. alterne. lujeri bruni-roşcaţi şi ghimpi foarte puternici. Are temperament de lumină. suportă soluri compacte. mugurii sunt mici. Arealul său cuprinde Europa. hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol. La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa. terminale. La noi se întâlneşte la câmpie. Rosa canina L. erecţi sau căţărători. recurbaţi. scurţi.Rubus caesius L. Asia Mică. fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui. Florile complete. Siberia şi Asia Centrală. se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. frunzele sunt imparipenatcompuse. cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse. târâtoare. Florile albe. lungi de 3-7 cm. răspândită în Europa. păroase. căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia. cu margini simplu sau imperfect dublu-serate. specie eutermă – mezotermă. formând un fruct fals multiplu (măceaşa). cu înveliş floral pe tipul 5. cu ghimpi puternici. este un arbust comun la dealuri şi în regiunile montane. sepale întregi sau divizate. verzi pe ambele feţe. acrişoare. Specii spontane. comprimaţi lateral. cu 7 foliole oval-eliptice. La maturitate receptacul devine cărnos. pe margine dinţate. Dumalis Bechst. recurbaţi. . Prezintă o amplitudine climatică mare. cu ramuri arcuite. cu stipele concrescute la baza peţiolului. florile sunt roz-albe. Asia Centrală şi Nordul Africii.mur de câmp Specie indigenă.

măceş de munte Specie indigenă. cu ghimpi inegali. primăvara sau vara. rotunjit-obtuze la vârf. Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri. Lujerii sunt verzi sau roşcaţi. Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. multiplu. Fructele sunt piriforme sau globuloase. Rosa gallica L. din care pornesc ramuri ascendente. Frunzele sunt pentate. cu nervaţiuni proeminente pe dos.la 3. păroase. Florile sunt solitare.5 cm. preferă substrate calcaroase. răspândită în regiunile montane din Europa Centrală şi de Sud. Exemplarele altoite se acoperă complet cu pământ. urcând în etajul subalpin. păroase (fig. Sudică şi Asia Vestică. 173). cu sămânţă stratificată. Specie eutermă şi xerofită. Arbust până la 1 m înălţime.5 – 1 m. Este un arbust cu înălţimi mai mici decât Rosa canina. butaşi şi marcote.) . efectuată la colet. Se preferă altoirea în ochi dormind în august – septembrie. Rezultate bune se obţin din marcotajul de vară cu ramuri arcuite. adesea târâtoare. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din genul Rosa. frunzele au 7-9 (11) foliole ovat-eliptice. alpina L. rar grupate câte 2-3. măceşul are importanţă pentru fructele sale bogate în vitaminele C. superficiale. cu ramuri subţiri. subţiri. 174). Rosa pendulina L. drepţi sau arcuiţi. ornamentală şi în cosmetică. verzi. pieloase. P şi D. răspândită la noi în regiunile de câmpie. eliptice. de soluri bogate. adesea fără spini. glabre pe faţa 194 . divergente. La noi apare la munte. verzi-deschis. lucitoare. cu înălţime de 0. elipsoidal. aspru păroase. cu stoloni subterani şi tulpini aeriene. mărunt dublu-serate. suportă o uşoară umbrire. cu numeroase achene mici. Prezintă importanţă naturalistică. în august-septembrie sau primăvara. Semănatul se face la sfârşitul verii. Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol. . (R. preferă soluri scheletice.închis. dar suportă şi soluri compacte. fructul este fals. cu petale purpurii. se obţine -“apă de roze”. (fig. de 1-1.măceş de câmp Arbust originar din Europa Centrală. dar cu uşoară umiditate. aspre pe faţă. Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi. Se obţine din sămanţă.

Este un arbust scund. Genul Cydonia Mill. lat conici. aromate (fig. Florile sunt de obicei solitare. tomentoase.) . de culoare albă sau roz. doar cu baza gălbui sau slab rozee. mai ales la câmpie şi deal. cu numeroşi ghimpi. alteori până la 1 m. Necesită climă caldă şi locuri însorite. Florile sunt solitare. Sufamilia PRUNOIDEAE Focke. mai târziu bruni-verzui. 176). mai ales pe nervurile principale. Mugurii sunt mici. la început evident ciliate şi cenuşiu-tomentoase. Se poate cultiva ca specie ornamentală. fructele sunt elipsoidale. uneori pitic. cenuşii-păroşi. erecte. păroase pe fata inferioară. ferite de geruri şi îngheţuri. pe margine întregi. numai spre vârf tomentoşi. 177). se cultivă la noi în toată ţara. În cultură se folosesc varietăţi horticole. mici eliptice sau subrotunde. cu umiditate suficientă. până la 8 m. dar mai ales pe dos. scheletice. Este un arbust sau arbore de înălţime mică. mai frecvent 7. brun-închis sau bruni-roşcaţi. Se poate folosi la consolidarea versanţilor abrupţi. florile sunt mari. inegali şi cu peri rigizi. preferă soluri fertile. pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă corespunzător. albe.) . cu soluri superficiale. galbene-verzui.superioară. drajonează şi marcotează. inclusiv pe faţă. mari. Lăstăreşte. negri-purpurii (fig. 195 . în locuri însorite. fructele se recoltează pentru conţinutul ridicat de vitamina C. Fructele sunt globuloase. unele dintre ele cu flori viu – colorate. Maturaţie anuală (în septembrie). cu răspândire în Europa şi Asia. Lujerii sunt subţiri. de până la 1 cm diametru. la bază rotunjite sau slab cordate. (C. Frunzele sunt ovate sau eliptice. alipiţi de lujer. cu 5-11 foliole. 175). formând tufe cu tulpini numeroase. la vârf acuminate.măceş Specie indigenă. pimpinellfolia L. permeabile. Temperament de lumină. Fructele poame sferice sau uşor piriforme. Cydonia oblonga Mill. lujerii sunt verzigălbui la început. preferenţial pe substrate calcaroase. (R.gutui Specie exotică. Frunzele imparipenat-compuse. uneori încovoiate (fig. Iran. cenuşii-tomentoşi. vulgaris Pers. Rosa spinosissma L. întâlnită la noi de la câmpie până la munte. originară din Turkestan.

arbust decorativ în perioada de înflorire cu tulpini şi coroane mult ramificate. frunzele alterne. flori solitare sau 2-6. putând fi tuns. Se adaptează de la câmpie până în regiunile montane inferioare. tari maturaţia în octombrie (fig. izolat sau în garduri vii. la bază stipele rotund-ovate. Se obţine din sămânţă sau vegetativ. .gutui japonez Specie exotică din Japonia.Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală. – gutui japonez Originar din China şi Japonia. verzi-închis lucitoare pe faţă. Se poate obţine din butaşi de lujeri sau rădăcină. pe margini crenat-serate. 178). Se dezvoltă în plină lumină. galbene. mugurii sunt mici. 196 . nivalis cu flori albe. ramuri divergente şi lujeri spinoşi. mult cultivată ca arbust ornamental în spaţiile verzi de la noi. Se înmulţesc la fel ca şi gutuiul. ovate sau obovate. de 2-4cm diametru. simonii cu flori roşu – intens. până la 1 m. roşii-cărămizii sau roşu-roz intens. iar la butaşi se folosesc biostimulatori în iunie . ceva mai mare decât Chaenomeles japonica. coriace. apar treptat.iulie. Lindl. Rezistă la ger şi secetă. târziu căzătoare. Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Chaenomeles japonica Auct non (Thunb. glabre. înaintea frunzelor. obtuze sau acute. Se poate semana toamna sau Genul Chaenomeles Lindl.) sinonim Chaenomeles legentaria (Loisel) Koidz. pşăroşi. Chaenomeles japonica var. cu înălţime de 2 m. Chaenomeles japonica (Thunb) Lindl. nu este pretenţios faţă de sol. Este un arbust cu înălţime mică. Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd (Chaenomeles japonica x Chaenomeles speciosa) Cultivaruri şi varietăţi: Chaenomeles japonica cv. decorativ în perioada de înflorire. primăvara cu sămânţă stratificată 3-4 luni. semiduble. Fructe globuloase. dar suportă bine şi umbrirea.

căzătoare. Speciile spontane de la noi sunt: Cotoneaster integerrima Medik. Asiei şi Africii de Nord. 197 . întregi. cu mugurii mici. Frunze simple. pe faţă pubescente. de 3-6 cm lungime. Fructele sunt drupe false sau poame. Este arbust de mici dimensiuni. corimbe sau cime. de tipul 5. raceme umbeliforme. primăvara după stratificare. au tulpini ramificate. cimoase. până la 2 m înălţime.) C. cu resturi de caliciu la vârf. de obicei cu flori puţine. Genul Cotoneaster Medik. pe coaste însorite. cu lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe. Florile albe sau roşietice. pe dos cenuşii-gălbui. cu 1-4 (5) flori. Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri. pe soluri scheletice şi substrate calcaroase. (C. prin drajoni. – bârcoace Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. 179). Koch. Florile rozee sau albe.) Lindl.5-4 cm lungime. păroşi îndepărtaţi între ei. întâlnită la noi sporadic în regiuni montane şi subalpine. târâtoare sau erecte. Frunzele ovat-subrotunde. câte 3-12. cu doi sâmburi (fig. cu vârful scurt mucronat sau rotunjit. prin butaşi (stimulare cu hormoni) prin marcotaj simplu. apoi glabri. bruni-verzui.). glabre pe faţă. roşii-purpurii. tomentosa (Ait.Înmulţirea prin seminţe. Cuprinde arbusti şi subarbuşti răspândiţi în regiunile temperate ale Europei. pe stâncării calcaroase. Frunzele lat eliptice. pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase. mai rar persistente. La noi apare sporadic în regiuni de coline şi montane. fără ghimpi. În colecţiile dendrologice de la noi sunt aproximativ 50 de specii exotice. bârcoace Specie răspândiă în Europa Centrală şi Vestică. Cotoneaster nebrodensis (Guss. Arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime. de 68 mm. tomentoase. înalte până la 2 m. prin altoire. Flori grupate în panicule. glabre. de 1. Tulpinile sunt de obicei. erecte. în locuri uscate şi însorite. Fructele poame subrotunde. stau dispuse în inflorescenţe nutante. fin serate sau întregi. ovo-conici. iar lujerii sunt cenuşiutomentoşi până târziu.

melanocarpa Lodd.5-2 m înălţime. speciile cu frunze căzătoare şi în august – septembrie cele cu frunze persistente. pe soluri scheletice superficiale. de 6-7 mm diametru. Frunzele asemătătoare cu ale speciei precedente. verzi-închis. 198 . La noi este o specie rară. cu înălţime de 1-2. verzi-închis. obişnuit (fig. 179). Fructele globuloase. 179). câte 3-12 în corimbe nutante. . pe dos puţin păroase. lucioase. cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi.cu receptacul şi pedunculi tomentoşi. sub 1 m cu tufe largi.) Fernald (C. au calităţi decorative deosebite. Se instalează pe stâncării calcaroase. Arbust de până la 1.) – bârcoace Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia. Cotoneaster divaricatus Rehd et Wils. tomentoasă (fig. fructe roşii-închis. glabre la maturitate. flori mici. Se pot obţine prin seminţe sau butaşi.specii exotice des întâlnite: Cotoneaster horizontalis Decne. în iunie – iulie. ramificatie distică. Prin butaşi. cu baza roşcată. căzătoare. dar pe dos sunt alburiitomentoase. Speciile Cotoneaster multiflora. Cotoneaster niger (Thunb. din regiunea dealurilor până în cea subalpină. toamna se colorează în roşu. Cotoneaster daomeri şi Cotoneasters alicifolius sunt originare din China şi sunt sensibile la ger. toamna se colorează des în roşu. în grupuri sau masive. Arbust originar din China.5 m. de 7-8 mm diametru. frunze eliptice. Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere. roşie-purpurie. Arbust originar din China. Fructele sunt poame globuloase. albe. negre. Formele târâtoare pot îmbrăca taluzurile. Cotoneaster bullata. frunze mici de 5-10 mm. căzătoare. pe versanţii însoriţi. stau pe arbust până în octombrie. se folosesc izolat. Florile roze.

preferă soluri permeabile. dar suportă destul de bine umbrirea. globuloase sau ovoidale. brun-negricios. apoi glabre. în tinereţe sunt scurt pubescente. grupate în raceme umbeliforme. cu puţine utilizări. mai mari decât la părul pădureţ. răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa. Fructul este o poama globuloasă. În ţara noastră. mai rar căzător. Lemnul cu duramen brun-roşietic. eventual se utilizează fructele. Lujerii la început păroşi spre vârf. La noi este o specie comună la câmpie şi deal. exfoliabil în plăci poligonale.Genul Malus Mill. concrescut cu carpelele. gerurile. bruniroşietici. poame cu caliciul persistent. astringente (fig. albe sau roze. Frunzele alterne. cu receptacul adâncit. Arbori sau arbuşti cu numeroase brahiblaste fructifere şi frunze alterne. greu. scurtă. puţin adaptate la soluri argiloase. Malus sylvestris Mill. Are temperament mijlociu. lat ovate. marginile simplu sau dublu crenat-serate. cu caliciul persistent. Suportă bine climatul continental. apoi glabri. brahiblastele fructifere numeroase..măr pădureţ Specie indigenă. baza rotunjită. revene. stipelate. Fructele. hermafrodite. Specia nu prezintă un real interes forestier. cărnoasă. ritidom solzos. Florile complete. în lungul nervurilor. verzi-gălbui. bruni-închis. slab pubescente. serate sau lobate. în raceme umbeliforme sau corimbe.5 cm diametru sau lungime. Cuprinde specii şi hibrizi din flora spontană şi cultivată. numai pe dos. Tulpina neregulat ramificată. uscate. de 2-2. vârful brusc îngustat. Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust . eliptice sau subrotunde. în livezi sau în scop ornamental. flori hermafrodite. Mugurii sunt păroşi. mari. compacte. Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură. simple. în scop ornamental se cultivă specii şi hibrizi de Malus. peţiolul de 1-3 cm lungime. 199 . 181). adeseori spinoşi.

înfloresc târziu. roşcate pe partea însorită. mici. apoi verzi închis. verzi – gălbui. lucitoare pe faţă. înfloreşte abundent. cu peduncul lung. roşii-purpurii. fructe globuloase. în tinereţe purpurii. Particularităţi de cultură: taierile se fac numai după înflorire. Specie originară din America de Nord. exact ca în pomicultură. înfloreşte în mai – iunie şi fructe foarte mici. frunzele ovate sau alungit-ovate de 8-9 cm. cu lujerii purpurii. globuloase. Fructele mici. 200 . Malus coronaria ( L. roz. galben – roşcate. flori mici. cu caliciul persistent rămân pe ramuri până la începutul iernii (fig. pe toata lungimea lujerilor. care ajunge până la 7 m înălţime. de 2 cm. arbore sau arbust cu coroană deasă şi largă.) Mill. apar în aprilie – mai. lung pedunculate. Arbust cu flori albe. Înfloreşte bogat odată cu înfrunzirea. de 0. Malus baccata (L. la înfrunzire dar şi la începutul iernii prin persistenţa fructelor. de 4 cm. foarte parfumate.Malus floribunda S. frunzele devin toamna roşcate şi arămii. pieloase. Malus x purpurea (Malus pumila x Malus atrosanguinea) Este un hibrid frecvent cultivat ornamental. roz la înflorire şi roşu – carmin în faza de boboci.) Borkh. apar în luna mai. galben-roşcate.5 cm. Originar din Japonia. fructe decorative. Fructe sub 1 cm. Malus sieboldii (Rge) Rehd. Este un arbore scund. frunze lucitoare. în mai – iunie. foarte abundente. flori albe. Înmulţirea se face prin altoire. roz-roşietice sau purpurii. – măr siberian Ajunge la 15m înălţime. de 3 cm. globuloase. verzi. cu peduncul lung (3-5 cm). cu coroana îngustă şi foarte ramificată. 181). flori mari. prin mai. parfumate. flori de 3 cm diametru. mici (1cm) diametru. foarte de decorativ la înflorire.

la maturitate sunt verzi sau cafenii. glabre. originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. pieloase. Fructele poame obovoidale sau globuloase. Temperament de lumină. la noi apare prin luminişuri. mai rar arbuşti cu frunze simple. glabri lucitori. până în zona dealurilor. înecăcioase (fig. cu cavitate numai la vârf. suportă însă şi o uşoară umbrire. supuse uscăciunii prelungite. compacte. stipelate. brun-roşcat. petale albe. suportă soluri grele. Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă. la vârf cu resturi de caliciu. se lustruieşte frumos. în silvostepă. 182). Frunzele mici. Mugurii ovoid-conici. Fructele sunt consumate de vânat. Florile umbeliforme. sepale divergente. Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură. Lujerii slab muchiaţi. Tulpina cu ritidom solzos. vârful acut.păr argintiu corimbe 201 . Pyrus pyraster (L. greu. albe. pe faţă verzi-închis lucitoare. utilizat în sculptură. la obţinerea furnirelor şi instrumentelor muzicale. astringente. Pyrus elaeagrifolia Pall. dens. rezistă la ger şi spre deosebire de măr. baza rotunjită sau uşor cordată. îngustate la bază. alterne. colorat. 2-5 cm. pe margine întregi sau fin dinţat-serate. depărtat de lujeri. brun lucitori. 34). Flori complete. Fructe – poame de formă obovoidală.Genul Pyrus Cuprinde arbori. glabri. în corimbe umbeliforme. coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi numeroase brahiblaste. omogen.) Burgsd – păr pădureţ Specie indigenă. înfloreşte abundent.) . în zona montană inferioară apare rar. de până la 3 cm lungime sau diametru. uneori are dimensiuni arbustive. pe margine întregi sau serate. uneori roz. pe terenuri degradate. Poate ajunge până la 20 m înălţime. (Pyrus babadagensis Prod. peţiolul cât limbul sau mai lung. Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi. Lemnul este frumos. lat-eliptice sau rotund-ovate. vârful ascuţit. slab brăzdat.

tomentoase pe dos. Asia Mică.tomentoase pe ambele feţe. Speciile acestui gen se pot folosi ca arbori solitari. Caucaz.Specie indigenă. şi Pyrus salicifolia Pall. Alte specii din Sud – Estul Europei: Pyrus nivalis Jac. peţiolul de 1-4 cm lungime Florile grupate în inflorescenţe alungite. flori hermafrodite. fructe – drupe false. spinoşi. terminale. tomentoase. la început alb . Genul Sorbus L. Portul caracteristic. cu baza cuneată. în corimbe multiflore. răspândită în sudul şi estul Europei. Lujerii cenuşiu-tomentoşi şi scoarţa brună. Muguri cenuşii tomentoşi şi globuloşi (spre deosebire de părul pădureţ). Au frunze alterne. Este de dimensiuni mici. de 4-7 cm lungime. de 2-3 cm diametru (fig. Crimeea. rar fin serate. mai ales primăvara. se întâlneşte sporadic în sudul ţării. Cuprinde aproximativ 80 de specii. linear. Este un element termofil şi xerofit. sub 10 m sau arbust. răspândite în emisfera nordică (fig. cu frunziş fin. obtuze sau scurt acuminate. arbore de mărimea a III -a. la marginea masivelor. albe. Frunzele sunt lanceolate sau obovat-lanceolate. Prezintă importanţă ca element naturalistic. La noi. Fructele poame foarte tari. Înmulţire: prin seminte.. 34). simple sau imparipenat – compuse. complete. iar mai târziu glabrescente pe faţă şi cenuşiu . 202 . Tulpina este rău conformată. pe tipul 5. rar în zonele calde şi uscate din sudul şi sud – estul ţării se poate utiliza ca specie ornamnetală. cu ramuri erecte şi coroana argintie. prin altoire (mai ales pentru Pyrus salicifolia “pendula” ). pe margine întregi. globuloase. mai ales în Dobrogea. în grupuri. 183). scundă.

În spaţiile verzi se poate folosi izolat în aliniamente. lucitori brun-roşcaţi. preferă climat montan. A fost semnalat şi în Dobrogea. roşii mai rar gălbui. Fructele.acide.Sorbus aucuparia L. tulpina este dreaptă sau siniuoasă. sesile. pe margini acut-serate. globuloasă. 34).scoruş de munte. terminale multiflore. semănatul se face toamna în septmbrie-octombrie. dar coboară şi la altitudini mai mici. cu seminţe alungite. brăzdat longitudinal. ochiuri sau la liziere. mai târziu cu ritidom închis. Este un arbore de mici dimensiuni. toamna se colorează frumos în roşu întunecat. formează arborete numai pe suprafeţe foarte restrânse. solzi negricioşi. Din punct de vedere silvicultural importanţa se datoreză posibilităţii folosirii ca specie de amestec în molidişuri şi chiar ca specie amelioratoare de sol. tare. cu sămânţă descărnată sau primăvara cu sămânţă stratificată şi pe cale vegetativă din butaşi nelignificaţi. cu lujerii cenuşii. poame ovoide sau globuloase. Formele şi varietăţile ornamentale: 203 . la început tomentoşi. Florile hermafrodite.compuse. urcă până în subzona alpină inferioară. Fructele se utilizează în medicină. rece şi umed. omogen. Preferă soluri brune . mai rar drajonează. Este o specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. grupate în corimbe erecte. curbat. se instalează şi pe soluri scheletice. până în câmpie. De obicei se găseşte în proporţie redusă în tăieturi. cu 9-17 foliole oblonglanceolate acute sau obtuze. gorunete de deal. Se obţine din sămânţă. albe mici (1 cm diametru). frecvent specie arbustivă. până la 10 m (15-18 m) înălţime. Longevitate redusă. apoi glabri. roşietice (fig. Fructifică abundent la vârste mici. lăstăreşte. aproximativ 100 ani. cu puţine utilizări din cauza dimensiunilor reduse. cel terminal mai mare. pe dos glabre sau păroase. pietroase. uneori chiar în turbării. dar rezistă destul de bine şi la secetă. mătăsos-păroşi. . La noi se găseşte mai ales la munte în molidişuri. Lemnul este rezistent. complete. întâlnit şi în Asia Mică (fig. sorb păsăresc Specie indigenă cu areal foarte larg în Europa. Frunzele imparienat . mugurii necleioşi. cu scoarţa exemplarelor tinere cenuşie-lucioasă. Specie de semiumbră – lumină. 184). Coroana este rară.

Fructele sunt comestibile. luminişuri. cei terminali mai mari. albe-roşietice. tomentoase. Frunzele imparipenat-compuse. cu duramenul roşiatic-brun. Asia Mică şi Nordul Africii. Sorbus domestica L. Se foloseşte ca specie ornamentală la câmpie şi deal. Sorbus aucuparia var. Lemnul este frumos colorat.roşcată. grupate în corimbe terminale. lanceolate sau eliptic-alungite. marginea pădurilor. rezistent. Suportă uscăciunea. se altoieşte în ochi dormind sau despicatură. Fructele sunt poame piriforme sau globuloase. 185).Sorbus aucuparia var. foliole dinţate numai la vârf.cu frunze ca de ferigă. Ajunge până la 15 (20) m înălţime şi prezintă ritidom solzos. Preferă climate calde şi Staţiuni ferite de extreme termice. cenuşie. în Subcarpatii Olteniei şi Munteniei. cu o pieliţă exfoliabilă. întregi la bază. utilizat în industria mobilei. vegetează bine pe soluri fertile. asplenifolia . glabri. verzi-gălbui. Uneori este specie de cultură. Banat şi Dobrogea. Mugurii sunt cleioşi. Florile de 1. în rest acut-serate şi rahisul albpăros. partea inferioară este măslinie-brun. Specie sporadică la noi pe coline însorite. cu 13-21 foliole sesile. cu foliole dublu dinţate. numai spre vârf sunt slab păroşi.cu frunze mai mici. sunt ovoizi-conici. de 2-4 cm lungime sau diametru de culoare verzui sau cafenii (fig. fastigiata . ca părul pădureţ. puţin depărtaţi de lujer. în sudul şi Centrul Europei.5 cm diametru. dens. în Transilvania. Lujerii sunt glabri-lucitori. Arbore de lumină – semiumbră. port îngust piramidal. 204 . – scoruş Specie indigenă.

Scoarţa rămâne mult timp netedă. este folosit la producerea mobilei fine. 34). apare ca specie ajutătoare în şleaurile de câmpie şi de deal. 186). în zonele de dealuri. albicios punctate. cleioşi. solzii cu marginile desprinse de pe trunchi. Lemnul este frumos colorat brun-roşcat. fin şi elastic. brune. ajunge până la 20-25 m înălţime. coboară şi în câmpie în zona forestieră. Silvicultura central europeană acordă acestei specii în ultimul timp o importanţă tot mai mare. o depăşeşte în ţinuturile Europei central-estice. cu o dungă brună şi îngustă pe margine. Creşte în regiuni cu clima caldă. La noi se întâlneşte sporadic ca specie diseminată.5 cm lungime. cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari.Sorbus torminalis L. foarte rar urcă până în făgete. cu frunziş bogat. chiar în silvostepă. apoi devin glabri. Cr. de 1. uneori drajonează. de 5-10 cm lungime. La altitudini mari apare pe soluri calcaroase. Are longevitate redusă: 100-200 ani. – sorb de câmp Specie indigenă. pe soluri cu umiditate constantă şi troficitate ridicată (fig. Mugurii globuloşi sau ovoid-globuloşi. Lujerii sunt tomentoşi în tinereţe. tot mai mici spre vârful frunzei. Este şi specie ornamentală. Rezistă bine la umbrire. Florile de 1-1. brunicenuşii sau brun-roşcaţi. Frunzele. foarte tari (fig.5 cm diametru. glabrilucitori. după care formează ritidom. în subarboretul pădurilor de qvercinee. lucitori. 205 . lobii sunt neregulat-seraţi. cu areal asemănător cu cel al speciei anterioare. foarte rezistent. uneori are şi fibră creaţă. Lăstăreşte destul de activ. lat ovate. grupate în corimbe. simple. Coroana este globuloasă sau ovoidală. cu receptacul tomentos. rămane uneori arbustiv. Fructele poame elipsoidale sau obovoidale. albe. cu solzi verzi..

la început acoperiţi de un toment alb-cenuşiu. Cuprinde multe specii de arbori şi mai ales de arbuşti. cenuşie-închis şi coroana rară. până la 10 (12) m înălţime. din regiunea de deal până în zona montana inferioară. cu lujeri spinoşi. 206 . Se foloseşte izolat. aproximativ 900. cu resturi de caliciu în vârf. vâscoşi. cu scoarţa mult timp netedă. stipelate. pe coaste calcaroase şi însorite. frunze simple. apoi glabri. roşii-portocalii. pe tipul 5. Se seamănă toamna cu seminţe descărnate sau primăvara. depărtaţi de lujer. Florile sunt albe. cu posibilităţi de introducere în parcuri şi grădini. cu marginile albicios-ciliate. – sorb de stâncă Specie indigenă. ovate sau eliptice. verzi. America de Nord şi Asia. acute. în stâncării. la bază rotunjite. Lujerii. argintiu-tomentoase. Mugurii ovoid-conici. sunt caractere apreciate în spaţiile verzi. Importanţa forestieră este redusă. pe margine dublu serate. cu sămânţă stratificată. 187). Are temperament de lumină. în Europa. Genul Crategus L. dispuse în corimbe terminale de 5-8 cm diametru. răspândită în Europa Centrala şi de Sud. Este o specie deosebit de decorativă datorită coloritului frunzelor şi florilor. frunzele şi coloritul de toamnă al frunzelor. cu 10-14 perechi de nervuri proeminente. de 512 cm lungime. Se obţine din sămânţă. pe faţă glabrescente. serate sau lobate. Se poate înmulţi şi prin butaşi nelignificaţi. rar solitare. Fructe – poame. frunzele par groase. Este un arbust sau arbore de mărimea a III -a. de la câmpie la munte. Rezistă relativ bine la secetă (mezoxerofită). cu sepale persistente în vârf (fig. Fructele sferice sau ovoidale. în aliniamente sau în grupuri. pe soluri scheletice. Frunzele simple.Sorbus aria L. La noi se întâlneşte rar. florile. Asia Mică şi Caucaz. ovoidal-globuloasă. pe dos argintiitomentoase. Flori hermafrodite. de culoare brun-verzui sau brun-roşcaţi. în corimbe. acuţi.

din silvostepă până în zona montană. cu 3-7 lobi neregulaţi cu sinuri adânci. cenuşiu-brun. cu baza cuneată şi numai trei lobi (rar cinci). Crategus oxyacantha (Auct. corimbe erecte 207 . iar lujerii sunt glabri. de până la 1-1. plena cu flori albe.) D. duble. în (receptacul şi peduncul glabri). Non L. la început păroase pe nervuri. La noi creşte la câmpie şi coline. drupe false globuloase sau elipsoidale. pe dos albăstrui-verzui. globuloşi. preferă caldura estivală. În spaţiile verzi se cultivă mai mult în scop ornamental: Crategus oxyacantha var. albe. roşii (fig. rar arbore de mărimea a III -a. Fructele drupe false (poame). cu spini puternici. apariţii sporadice. Florile complete. bruni-roşcaţi sau bruniverzui. Lujerii sunt scurţi. Mugurii sunt mici. paulii cu flori sângerii. rezistă la ger şi îngheţ. mărăcine Specie răspândită în Europa. Florile.C) păducel Răspândit în Centrul şi Sud-Estul Europei. de 2-5 cm lungime. Este de obicei arbustiv. pe margine serulaţi. 188). 189). suportă bine uscăciunea şi compactitatea solului. cu spini de cca.) (Crategus laevigata (Poir. brun-roşcaţi. apar mai devreme decât la Crategus monogyna. Dispune de o largă amplitudine ecologică.Crategus monogyna Jack. de 8-15 mm lungime. mai rar în zona montană. prin mai. roşii. Coroana este neregulată.5 cm lungime. realizând până la 4-5 m înălţime . pe faţă sunt verzilucitoare. asemănător cu Crategus monogyna. îndreptaţi înspre înainte. cu 2-3 sâmburi (fig. Ca şi ecologie. ovoide sau sferice de aproximativ 1 cm. 1cm lungime dispuşi lateral faţă de mugure. corimbe multiflore. apoi glabre. Asia şi Africa de Nord. fiecare cu 2-3 stile. gherghinar. Frecvent este arbust. Tulpina este neregulată.păducel. coriace la maturitate. caracteristic. relativ groşi. Fructele. Crategus oxyacantha var. La noi are un areal foarte larg. format de timpuriu. cu ritidom solzos. Frunzele sunt obovate. pe faţă glabre. cu smocuri de peri pe dos la subsuoara nervurilor. obtuzi. rombic-ovate.. Frunzele alterne. de 8-10 m înălţime.

Asia Mică. mult timp persistente. pubescenţi. . despărţiţi prin sinuri profunde. roşii închis.păducel Specie răspândită în Sud-Estul Europei. Semănatul se face imediat. nelucitori. Este o specie iubitoare de căldură. de 1 cm. rotunjită. negre-purpurii cu 5 sâmburi relativ mici (fig. Florile au caliciul. în grupuri. K. curbaţi. puţin pretenşioasă faţă de sol. La noi se cultivă prin parcuri şi grădini ca arbust decorativ sau fructifer. Frunzele cu 3-7 lobi. Crategus crus-galli L. receptacul şi pedunculii lânos-tomentoşi. devin toamna portocalii-stacojii. apar în mai-iunie. 208 . stilele cinci şi anterele roşii. Lujerii cenuşii-bruni sau verzi-bruni. Are temperament de semiumbră. în zonele din sudul ţării. . dar preferă soluri bine aprovizionate cu apă. acut serate. apare şi subspontan. Înmulţirea se poate face prin sămânţă. Asia Mică. lobii inferiori adeseori perpendiculari pe nervura mediană. Specie rustică. Genul Mespilus L. Frunzele obovate. în oculaţie. grupate în umbele. Mespilus germanica L. cu seminţe stratificate. mari. răspândită în Europa de sud. în componenţa masivelor sau la garduri vii. rezistă la ger şi insolaţie. Iran. varietaţile ornamentale prin altoire.Crategus pentagyna W. puţin brumate (octombrie). deasă şi ramuri cu spini mari (7-10 cm). Se folosesc ca exemplare izolate.5 cm. La noi se întâlneşte rar. creşte în poziţii însorite sau la semiumbră. pe dos mai păroase. Realizează înălţimi până la 5 m. de 1. pe faţă sunt verzi-închis. Florile albe. arbust sau arbore de mărimea a III -a. 190). Rezista la ger şi secetă. Caucaz. – moşmon Specie exotică. are coroana largă. Fructele sunt globuloase. et.păducel Specie originară din America de Nord. Fructele sunt elipsoidale sau globuloase. după recoltare (august-septembrie) sau primăvara.

se semănă în anul al II -lea.porumbar Specie indigenă. solitari sau colaterali. suportă bine solurile cu umiditate ridicată (zăvoaie). de 2-3 cm. câteodată în regiunile montane inferioare la aproximativ 900-1000 m altitudine prin păduri rărite. uneori cu lujerii spinoşi. poame piriforme sau globuloase. pe versanţi puternic înclinaţi. Rezistă bine la ger şi este puţin pretenţios faţă de sol. iar sepalele persistă la vârf (fig. ovoid-conici. Fructele: drupe. expuse insolaţiei. Ramurile cu brahiblaste spinoase. Flori solitare sau în fascicule. cu sclereide care se înmoaie la un timp după maturitatea fructului (noiembriedecembrie). Arbust spinos. Fructele. Muguri alterni. pe margini crenate. Scoarţa este închis- 209 . cu soluri scheletice. serate sau întregi. tulpina fiind strâmbă. moi. au cinci sâmburi tari. în câmpie (silvostepă) şi la deal. cu muguri alterni. numeroşi. este considerată o specie pionieră. cu cinci petale albe şi cinci sepale triunghiular-alungite. Florile sunt solitare. lujerii pubescenţi. Subfamilia Prunoideae Focke. Pentru altoire se aplică metoda în despicătură. Genul Prunus L. iar ca portaltoi se poate folosi păducelul sau gutuiul. sub formă de tufă deasă. nelucitoare. zăvoaie. bruni. Vegetează pe soluri compacte.Atinge 5 m înălţime. Seminţele se stratifică 15 luni. larg răspândită în Europa. pubescente în special pe dos. pe alocuri la munte. apar desişuri spinoase greu penetrabile care apără pădurile de animale. La noi apare frecvent în toată ţara. lungime. Drajonează puternic prin urmare invadează luminişurile şi terenurile învecinate. cu scoarţă cenuşie. păroşi. uşor muchiaţi. Se obţine din sămânţă sau prin marcotaj şi altoire. groase. mai lungi decât petalele. în februarie. Include aproximativ 200 de specii din zona temperată. cu înrădăcinare profundă şi numeroase ramificaţii laterale. 191).. parchete. primăvara. Asia Mică şi Nordul Africii. Prunus spinosa L. pe margine întregi sau numai spre vârf mărunt glandulos-serate. Frunze simple. Arbori şi arbuşti. Frunzele oblonglanceolate sau eliptice (6-12 cm) lungime. nu depăşeşte 3 (5) m înălţime. cu solzi bruni. Este un arbust xerofit (mezoxerofit).

Arbust târâtor de până la 1 m înălţime. glabri cu o pieliţă cenuşie. Drajonează abundent. cu tulpini uneori târâtoare. apar în aprilie-mai. pubescenţi. sunt eliptic obovate. Drajonează puternic şi are creştere înceată. Frunzele de 2-2. obtuze la vârf. îngustate la bază. de 1 cm diametru. pe versanţi însoriţi calcaroşi (Dealul Lempeş-Braşov). ovoizi. 192). Prunus fructicosa Pall. negrealbăstrui-brumate. erecte sau pendente de 1-1. apar înaintea înfrunzirii.5 cm diametru. Specie xerofită. Câmpia Munteniei şi Transilvaniei). roşii-închis. cei laterali terminaţi cu 1 spin. mici. 194). Florile hermafrodite. Fructele sunt globuloase.cenuşie. lujeri brun-roşcaţi. Florile albe. crenat-serate. sunt la bază cuneate. La noi apare sporadic în staţiuni xerofite (Dobrogea. subtermofilă. este o specie rustică. Prunus chamaecerasus (Jacq. cu peţioli de 512 mm lungime. câte 2-4 în fascicule umbelate. Frunzele eliptice sau alungit-obovate. de 11. Fructele globuloase. îndepărtaţi de lujer. cu mai mulţi muguri aglomeraţi spre vârf. sferic şi mai mic decât cei laterali (floriferi). glabre. solitare. de regulă pe dos. de 1.5 cm lungime.5 mm. şi ca specie de primă împădurire în silvostepă şi în staţiuni uscate din zona forestieră.cireş pitic de Bărăgan. de 1-1. Lujerii sunt cenuşii. puţin crăpată. muguri mici. albe. cu gust acrişor (fig. 210 . verzi întunecate.) . au un gust astringent şi rămân pe ramuri până primăvara (fig. cel mijlociu foliaceu. de obicei trei.5 cm. Se poate utiliza ca portaltoi pentru prun şi cais. la maturitate. mici. vişinel Specie indigenă. în unele regiuni colinare. Mugurii sunt mici. Prezintă interes ca arbust forestier.5 cm diametru. brahiblaste numeroase. se introduce pe terenuri degradate. lucitoare. consolidează lizierele de pădure. până în Siberia. aşezaţi unul lângă altul. (Cerasus fructicosa (Pall. răspândită în Europa Centrală şi Estică. pe margini crenat-serate. de 2-4 cm. Prezintă importanţă naturalistică şi ornamentală. pedicelate.) Woron. păroase. subcalcicolă.

impresionează prin frumuseţea florilor. puţin muchiaţi. bruni-cenuşii. La noi creşte diseminat.5-3.5 cm diametru. Este înalt de până la 20-25 m.Prunus avium L.) Moench. de obicei erecte. este constituită din ramuri lungi.) Borkh. pe faţă mate. de la 8-10 ani. Irak. păstrează la baza pedunculului solzii persistenţi ai mugurelui. Fructele . acuminate. glabri. pe soluri fertile. coboară la câmpie. 35). bogate. lungi de 8-15 cm. (Cerasus avium (L. Siberia. cu tulpina dreaptă şi scoarţa caracteristică. negricios. stau îngrămădiţi spre vârful lujerului. Caucaz. Mugurii alterni. Prunus mahaleb L. cu sezon lung de vegetatie. la bază cu 1-2 glande roşcate. Asia Mică (fig. Florile albe. răspândit în Europa. Are temperament de lumină. Asia Mică. lucitoare. de 2. Cultivaruri: Pruns avium cv. la bătrâneţe are ritidom gros.vişin turcesc Arbust originar din Europa Centrală şi de sud. apar în aprilie-mai înaintea frunzelor.) Mill. permeabile. Africa de Nord (fig. Se instalează pe versanţi însoriţi. lucitori. globuloasă. netedă. Fructifică de timpuriu. 35). 195). cu gust dulce-amărui (fig.cireş pădureţ Arbore indigen cu areal larg. . Longevitate 100 de ani. care atârnă. suficient de umede. Ca specie de cultură se întâlneşte în toată ţara.) .). solzoşi. plena cu flori duble. brună-violacee. lucitoare.drupa (cireaşa) pedunculată. (Padus mahaleb (L. Coroana este ovoidală sau piramidală. bine dezvoltat numai la bază. la munte poate urca până la 1000 m altitudine. Cerasus mahaleb (L. de 1 cm diametru. anual şi abundent. prinse pe peţioli de până la 5 cm lungime. pe dos slab pubescente. ce se exfoliază în fâşii circulare. Lujerii zvelţi. erecţi sau nutanţi. 211 . glabre şi puţin aspre (rugoase). acoperiţi cu o pieliţă care se desface. se poate regenera prin lăstari. pendula Pruns avium cv. sunt dispuse în fascicule umbelate câte 3-6 pe pedunculi de 3-5 cm lungime. este şi un valoros arbore ornamental. prin grădini apar varietăţi şi forme. de culoare roşie-închis spre negricios. pe margini neregulat dublu-crenat-serate. cenuşii sau bruni-roşcaţi. Importanţa speciei rezidă şi prin utilizări date fructelor. Frunzele sunt oblong-ovate.

furnire estetice. pe coaste însorite. se lustruieşte frumos. Temperament de lumină. are ramurile divergente. mobilă. depărtaţi de lujeri. verzi-lucitoare pe faţă. cilindrici. dur. măslinii. bogate în calcar.5 cm diametru. Fructifică de timpuriu (8-10 ani). lujerii subţiri. Se pretează pe terenuri degradate. care apar în aprilie . În parcuri este introdusă şi var. greu. lăstareşte şi drajonează slab. Este folosit în tâmplărie. Se poate regenera şi prin lăstari. apare în păduri rărite. cu pete (ochiuri strălucitoare). odată cu înfrunzirea. Este un arbore decorativ. scurt acuminate.mai. Este specie termofilă. frunze acuminate. în Sudul şi Sud-Vestul ţării. Lemnul este valoros. strâmbă. omogen. cu o pieliţă cenuşie-gălbuie. în corimbe sau raceme erecte. de cca. de cca. poate creşte pe soluri scheletice. de până la 1. 4 cm. anual şi abundent. uscate. verzi palid pe dos şi peri în lungul nervurii principale pe dos. globuloase. mirositoare. instrumente muzicale. în zone cu deficit de umiditate şi în perdele forestiere. dar comestibile (fig. dogorite. numai la vârf pubescenţi.Specie indigenă apare sporadic în Banat şi Dobrogea. suportă bine gerurile şi secetele. cu duramen roşcat. se alterează uşor la variaţii de umiditate. Are creştere activă în primii ani (la 2-3 ani poate atinge 2-3 m înălţime). apar prin aprilie. Arbust până la 7 m înălţime cu tulpină scurtă. 199). sunt albe. Flori albe. Coroana rară. Mugurii ovo-conici. înfloreşte abundent. 6 mm diametru. larg-rotunjită. Lemnul cu alburn alb-gălbui. bruni-gălbui cu vârful pubescent. prin zdrelire lasă miros aromat. cu fibre torse. Se poate folosi ca portaltoi pentru alte specii de Prunus. Este o apreciată specie în lucrările de împădurire a terenurilor degradate. Frunzele 3-6 cm. fin crenate. la câmpie şi deal. lat-ovate sau rotund-ovate. lucioase. miroase plăcut. calcaroase. – cireş japonez Este un arbore de marimea a II -a cu coroană foarte largă. uneori şi pe soluri de luncă. cu duramen roşiatic brun. Cultivaruri: 212 . foarte amare. pendula. peţioli de 1-2 cm lungime. se lustruieşte şi se şlefuieşte frumos. Prunus serrulata Lindl. Fructele negre. ulterior slăbeşte considerabil. scurte. Florile mici.

cu scoarţa cenuşiu-lucitoare. glabre. la bătrâneţe semiduble.) CK. Fructele globuloase. mari. compacte. glabri. – corcoduş roşu cu lujeri întunecat . de cca. semiduble. Realizează până la 8 m înălţime. băuturi alcoolice. uneori puţin roşcaţi. Prunus serrulata cv. Florile albe. rotunzi. cei laterali terminaţi în spini. Prunus cerasifera Ehrh. 213 . se îngălbenesc toamna. Lujerii subţiri. neregulat crenat-serate. înflorire abndentă. rezistă la secetă şi ger. pedicelate. de 2-3 cm lungime. se coc prin iulie (fig. nepăroase.) – corcoduş Specie subspontană cu areal sud-est European. flori roz. se poate folosi pentru confecţionarea obiectelor de artizanat. (Prunus myrobalana Lois. roşii-brune. mici. frunze adânc dinţate. în sudul şi vestul ţării. Frunzele. odată cu frunzele. slab pubescente pe dos numai pe nervura mediană.Schneid. frunze purpurii – vineţii. Hisakura cu creştere viguroasă. pietroase sau argiloase. se întâlneşte frecvent în regiuni de câmpie şi coline..purpurii. 193). fructe roşu închis. Prezintă o varietate cu mare valoare ornamentală: Prunus cerasifera var. de timpuriu. Are temperament de lumină. sunt verzi. pe soluri uscate. Shirotae cu flori albe. lucioşi.Prunus serrulata cv. Lemnul este de culoare roz. marmeladă. scundă. ce se exfoliază inelar. Kanzan cu frunze tinere roşcate. pisardii (Carr. roz. Ukon cu flori galbene. Vest Asiatic şi Caucazian. Prunus divaricata Ldb. Prunus serrulata cv. solitare sau câte două. flori simple. eliptic-ovate. Corcoduşul fructifică des. Specie puţin pretentioasă. lăstăreşte puternic. Prunus serrulata cv. stau solitari sau colaterali câte 2-3. comestibile. cu vine roşietice. 2 cm. de 2-7 cm lungime. de culoare roz. mult timp netedă. Prezintă tulpină neregulată. la bază brusc îngustate. Din fructe se poate face compot. apar prin aprilie-mai. Mugurii bruni. fin. flori duble. Se introduce ca specie de amestec în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate din regiunile secetoase. foarte mari.

pe soluri bogate în baze de schimb. afânate. drajonează foarte viguros. numai pe margine păroşi. creşte des pe malul apelor. Bărăgan şi Câmpia Transilvaniei. 196). la câmpie şi coline. Lujerii verzi sau bruni-verzui. produce fructe putine. glabre. Este un arbore cu înlţimi de până la 15 m. Este folosit drept port-altoi pentru obţinerea varietăţilor de corcoduşi sau pruni. în Dobrogea. preferă locuri umbrite. La noi apare sporadic. cu perniţele cicatricelor foarte proeminente. cu alte specii termofile şi xerofite. bruni-lucitori.) . la zdrelire lasă miros neplăcut caracteristic. Realizează până la 1-1. de 3-7 cm lungime. Prunus tenella Batsch (Pruns nana Stokes. prin aprilie.5 m înălţime. de 2 cm (fig. sesile. de multe ori câte trei colaterali. formând tufe dese ramificate.K.) – mălin Specie indigenă. Prezintă interes ca element naturalistic şi ornamental. răspândit în zonele de stepă ale Europei şi Asiei. scurt peţiolate. dar mai mici. 6-10 mm lungime. cei de 2 ani cu numeroase lenticele albicioase. Amygdalus nana L. tubular.. Mugurii mari. Frunzele sunt lanceolat-obovate. cuneate la bază. vegetează în staţiuni aride. cu tulpină dreaptă sau sinuoasă. rar apare în subzopna fagului chiar a molidului. Rezistă bine la uscăciune. cu receptacul laung. prin staţiuni de luncă. glabri. mărunt-ascuţit-serate.Se cultivă în perdele de protecţie şi în spaţiile verzi. uşor pubescenţi sau glabrescenţi. piemonturi. globuloşi. Lujerii sunt viguroşi. asemănător cu migdala. Florile roz-închis. câte 1-3.migdal pitic Arbust indigen. La noi este specie de câmpie şi deal. tufărişuri pe platouri. Fructele sunt ovoid-turtit. bogate. Mugurii mici. ajunge până în Siberia (fig. Deşi înfloreşte anual şi abundent. 214 . rămâne arbust pitic. Preferă soluri fertile. (Padus racemosa Lam. dar adeseori. cu arie mare de răspândire în toata Europa.) C. Prunus padus L. cu solzi bruni. evidente. la câmpie şi dealuri. uneori scheletice. galben-cenuşiu-tomentoase. cu suficientă umiditate. negricioasă şi coroana deasă. cu scoarţa netedă. umbroasă. 35). uneori se instalează în plină lumină. glabri-lucitori. apar înainte de înfrunzire. cenuşie. Schneid. poate urca şi în regiuni montane. pe loess. cu lenticele gălbui.

mici de 6-8 mm. Este destul de rezistent la umbrire (semiombrofil). necomestibile (fig. cel terminal evident mai mare decât cei axilari. de 6-12 cm lungime. în unghi ascuţit. aşezate în raceme cilindrice. bogate în humus. peţioli de 5-25 mm lungime. lucitori. alipiţi de lujeri. Lemnul este de calitate (seamănă cu cel de cireş). pătrunzător. este mult apreciat ca arbore ornamental. uşor zbârcite din cauza nervaţiunii proeminente. Incepând din vară. pe dos cenuşii-albastrui-verzui. Fructele globuloase. plăcut mirositoare. Este un arbore de până la 20 m înălţime. toamna. groase. diametru. cu glande nectarifere. Florile albe. brun-roşcat sau brun-cenuşiu. mai ales în anii secetoşi sau în staţiuni cu mai puţănă umiditate estivală. (Padus serotina (Ehrh. 197). Lujerii sunt roşii-bruni. pe dos verzi-deschis şi ruginii-păroase de-a lungul nervurii mediane. Coroana cu ramuri scurte. Fructele sunt drupe 215 .fusiformi. unele frunze se colorează în galben-portocaliu şi cad devreme. la bază rotunjite. Mugurii sunt bruni-roşcaţi. de cca. acut-serate.) – mălin american Arbore originar din America de Nord. bruni. introdus la noi în culturi pe nisipuri. mari. de 5-12 cm lungime. cu numeroase lenticele proeminente şi o peliţă cenuşie. exfoliabilă. se adaptează şi pe soluri sărace. alungite. cuneate. Florile albe. brusc acuminate. negricioase. întregul frunziş se colorează. Datorita florilor şi coloritului de toamnă al frunzelor. lungi de 5-12 cm. se dezvoltă bine în subetaj (exemplu în salcâmetele de la Foieni-Carei). grupate în raceme multiflore (1535). fin-crenate-serate. înguste. pendente. pe faţă glabre. ovoidalungiţi şi depărtaţi de lujer. cu ritidom solzos. Rezistă bine la ger şi secetă. Specia se introduce cu precădere în zăvoaie. Frunzele sunt oblong-lanceolate. Are o creştere activă şi o longevitate de 70-80 ani. cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor şi la bază două glande roşii. Lăstăreşte şi drajonează viguros. lucitoare. de regulă pendente. la zdrelire lasă un miros neplăcut. apar în luna mai. amărui. se evită solurile cu exces de umiditate. mici până la 1 cm. 1. glabri. în arboretele de Quercus rubra şi Juglans nigra de la Săcuieni. Agadh. de 10-15 cm lungime. dar cu vârful depărtat. Preferă soluri profunde. apar prin mai-iunie. Prunus serotina Ehrh.5 cm diametru. lucioşi. Frunzele eliptice sau ovate.

Specie originar din sud-estul Europei si Asia Mică. este cel mai răspândit şi rezistent la frig cultivar. dioice. 198). se coc prin august-septembrie (fig. Periodicitatea fructuaţiei este anuală şi abundentă. Prunus persica var. aşezate în înflorescenţe racemoase. sunt comestibile. Prunus persica (L. cu caliciul persistent. purpurea cu frunze roşii-purpurii şi flori simple roz. Pisardii. În spaţiile verzi se utilizează izolat sau în grupuri. lucioase şi pieloase. de 2-5 m înălţime.000 de specii de arbori. arbuşti. Prin marcotaj la Prunus tenella sau prin altoire la toate varietăţile. cu dispunere spiralată. înfloresc în luna mai. Speciile acestui gen se înmulţesc prin seminţe. după stratificare. în seră sau răsadniţă. iar specia Prunus laurocerasus. subarbuşti. ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES) Familia LEGUMINOSAE A. la garduri vii libere. frunze lanceolate până la eliptice. Flori hermafrodite. semănate imediat după coacere sau toamna.L. rareori 216 . flori albe grupate în raceme erecte. Prin butaşi lemnificaţi. Arbust cu frunze persistente. Prunus laurocerasus. dulci-amărui. subtropicale şi tropicale. brune-negricioase la maturitate. verzi închis. caucazia. Cuprinde 430 de genuri şi peste 12. Lăstăreşte şi drajonează puternic. însoţite de stipele.) Batsch – piersic de China Cuprinde foarte multe varietăţi dintre care importanţă ornamentală prezintă. Arealul speciei se poate urmări în figura 35. formează tufe. speciile indigene în masiv. liane şi plante erbacee din zonele temperate. cu creştere rapidă numai în tinereţe. în iulie – august. rar poligame. Juss. Este o importantă specie de cultură în zona forestieră de la câmpie şi dealuri. Frunze obişnuit compuse. Prunus laurocerasus L.globuloase. Prunus laurocerasus cv. de 8-10 mm diametru. prezintă lujeri verzi. mai ales Prunus cerasifera var.

. La altitudini mari nu s-a putut aclimatiza.6 mm) şi aspectul este foarte elegant şi aerat. în vestul ţării şi în sud (staţiunea Bărăgan). Subfamilia Mimosoideae Taub. Albizzia julibrissin cv. La multe leguminoase se formează pe rădacini mici tubercule cu bacterii simbiotice. Valoarea ornamentală se datorează perioadei lungi de înflorire (iulie . În iernile grele lăstarii pot degera. Cesalpinoideae Taub. de culoare brun deschis. coroană rară cu ramuri divergente. Albizzia julibrissin Durazz. Majoritatea plantelor nu se pot cultiva la noi decât în sere. înveliş floral dublu. Arbore de mărimea a III – a. 217 . rosea cu fori roz mai intens. pot fi considerate uneori ca şi familii distincte. Flori cu simetrie radiară (actinomorfă). Fructe – păstăi indehiscente (10 – 12 cm lungime). dar planta se reface repede prin creşteri noi. nu suportă rigorile climatulului continental. pretenţioasă faţă de soluri. dublu penat-compuse. este mult mai răspândit decât speciatipică fiind mai rustic.. (ale staminelor) petalele sunt profund divizate (roz. Fructul este o păstaie. Specie originară din Extremul Orient. are nevoie de poziţii adăpostite şi însorite. roşii). călduros. Frunze foarte fin dublu penat-compuse. Specie de lumină. Genul Albizzia Durazz. Se poate folosi ca arbore solitar sau în grupuri. Din această familie fac parte trei subfamilii: Mimosoideae Taub. termofilă. Cultivar. foliole mici (5 .august . Specie repede crescătoare. acumulatoare de azot. mai rar plante erbacee din zone tropicale şi subtropicale. Inflorescenţele sunt ca nişte buchete dese de filamente mătăsoase.. Papilionatae Taub. rezistă mulţumitor şi înfloreşte frecvent.solitare. Este specie de o rară frumuseţe introdusă în staţiuni cu climat blând. Grupează arbori şi arbuşti. Fructele păstăi dehiscente sau indehiscente. Au frunze sau filodii (foliole provenite din transformarea peţiolului).octombrie).

alba cu flori albe Cercis siliquastrum var. Sensibil la ger. suportă bine seceta în staţiuni cu soluri fertile. introdus la câmpie şi la deal. cu crăpături fine. afânate. Scoarţa este negricioasă. tari şi negricioase.cauliflorie. reniforme (7-12 cm). cu baza adânc cordată. au marginea întreagă. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. necesită adapost în tinereţe. alipiţi de lujer. libere. rozviolacee. Frunzele simple. A fost introdusă la noi numai în parcuri şi grădini. Are nevoie de un sezon lung de vegetaţie. longitudinale şi transversale. Realizează până la 10 m înălţime. apar prin aprilie înaintea frunzelor. Crimeea şi vestul Asiei. Genul Cercis L. Cuprinde arbori şi arbuşti din regiuni subtropicale şi temperate. Este un foarte interesant arbore ornamental. Mai importante pentru ţara noastră sunt genurile Cercis şi Gleditsia. cu petale inegale.arborele Iudei Specie exotică. de 7-10 cm lungime. fructele se recoltează în octombrie. Varietăţi: Cercis siliquastrum var. 200). au numeroase lenticele mici. variegata 218 . originară din sudul Europei.Înmultire: uşor prin seminţe. semanatul se face primavara. rămân mult timp pe arbore (fig. glabre. bruni-roşcaţi. lung peţiolate (4-6 cm). campanulat. de cca. Fructele păstăi. se reface uşor prin lăstari. mugurii sunt ovoid-ascuţiţi. pubescenţi. Florile zigomorfe.2 cm lungime. deshiscente. Corolă pe tip 5. Subfamilia Cesalpinoideae Taub. dispuse câte 3-6 în fascicule sesile. cu seminţe umectate. apar pe lujerii mai bătrâni sau pe tulpină . . Lujerii geniculaţi. Caliciul concrescut (gamosepal). Specie de lumină – semiumbră. Cercis siliquastrum L. Toamna se scot pentru replantare în pepinieră şi se protejează de ger.

cu care se aseamănă în privinţa cerinţelor climatice. pe ramuri sau chiar pe tulpină prezintă spini caracteristici. Coroana este rară. Suportă seceta puternică. Se poate obţine din sămânţă. în despicatură. nuzi sau cu puţini solzi. cu butaşi lignificati. simplu paripenatcompuse. brun-roşcaţi sau verzui.) Gleditsia (Gleditschia) triacanthos L. luminoasă cu lujeri netezi. Se dezvoltă bine în regiunile calde. iar altoiul va fi confecţionat din lujeri din sezonul de vegetaţie anterior. simpli sau ramificaţi. foarte lungi. unde arealul său coincide parţial cu arealul salcâmului (fig. Tulpina este destul de dreaptă. La noi. roşcov sălbatic. rezistă bine pe terenuri inundabile şi pe soluri argiloase. în lădiţe. în culturile făcute mai ales prin parcuri nu depăşeşte obişnuit 20 m. glabri. stau suprapuşi câte 2-5. Altoire se face sub colet. primăvara în seră. Frunzele sunt alterne. prin butaşi şi altoire. de până la 10 (15) cm.. rigizi.-Arborele Iudei Specie nord-americană. de până la 20-30 cm lungime. 36). Se poate folosi ca şi exemplare izolate sau grupuri. cu sezon lung de vegetaţie. Faţă de sol se comportă diferit.glădiţă. în seră. frunze scurt acuminate. Arbore de până la 45 m înălţime în ţara de origine. cu 20-24 foliole pe lujerii lungi şi dublu paripenate cu 10-16 perechi de 219 .Cercis canadensis L. din cauza dificultăţilor de adaptare la condiţiile ecologice de la noi (cu toate acestea în unele zone a devenit subspontană) şi productivitatea este mai mică decât la salcâm. a III-a. înrădăcinarea este foarte bogată. Butaşirea este rar utilizată. Mugurii mici. în ianuarie. rezistă Genul Gleditsia L. plătică Specie originară din America de Nord. Este o specie puţin folosită în culturile forestiere. se poate semana în februarie-martie. lucitori. asemănătoare cu Cercis siliquastrum. Semanatul se face în pepiniere toamna sau primavara cu seminţe stratificate. în sere sau în răsadniţe. de mărimea mai bine la ger. ascunşi în cicatrice ori în scoarţă. neexpuse îngheţurilor timpurii. compacte. proveniţi din transformarea lujerilor. flori mai mici roz-deschis mai rustic. ritidom solzos. fin striaţi. (Gleditschia L. mai ales trifurcaţi. Temperament de lumină.

Fructele păstăi. fără spini frunze alterne. Înmulţire: prin seminţe forţate înainte de semănare. redus ca dimensiuni. Foliolele sunt oblong-lanceolate mai mici decât la salcâm. Au periant verzui. Arbore până la 30 m înălţime. 201). mari de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime. mirositoare. frunze mari. flori poligame albe-verzui. dulce (fig. Folosire: se recomandă ca arbore izolat sau în grupuri. brune-roşcate. rămân pe arbore. opuse sau imperfect opuse. mărunt şi neregulat crenate. de 2-3. elegantissima nu are spini Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. pe tip 3-5 şi stamine 6-10. introdusă rar la noi. Varietăţi: Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. pe peluze. pietros. prin mai-iunie. libere. se ţin o oră în apă fierbinte sau 5-10 minute în apă la aproximativ 100 ◦C şi apoi 10-12 ore în apă cu temperatura se 60-70ºC. Florile poligame sau dioice. lucitoare. au tegument tare. dublu paripenat-compuse. Subfamilia PAPILIONATAE Taub. pendula Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. turtite. răsucite longitudinal. indehiscente. sesile şi apar mai târziu decât la salcâm. Seminţele brune-roşcate-lucitoare. datorită aspectului interesant al ramurilor („coarne de cerb”). înguste de 5-7 cm lungime. slab turtite. 220 . inermis nu are spini Longevitatea 100-150 ani.5 cm lungime.foliole pe lujerii scurţi. dispuse în raceme axilare. subrotunde. de 80 cm lungime. se introduce în terenuri degradate. Genul Gymnocladus L. Se fac perdele de protecţie şi garduri vii. înconjurate de un miez cărnos. Gymnocladus dioicus L. Creştere rapidă în tinereţe. – roşcov de Canada Specie din America de Nord.

în special la arbori izolaţi. verzi. greu. care se transformă de timpuriu în ritidom subţire. cu miros neplăcut sub scoarţă. Sophora japonica var. Este bine apreciată ca specie ornamentală. rotunzi. rar în plantaţii forestiere până în zona montană. Fructele sunt păstăi verzi. având vârful ascuţit. grupate în panicule terminale. cu scoarţa netedă. Frunzele alterne. este sensibil la ger. de 15-25 cm lungime. mai târziu cenuşie. se obţin prin altoire în despicătură (în august în seră). Înfloreşte şi fructifică abundent de la vârste mici. 202). lucitoare. mai ales în tinereţe. ascunşi în cicatricea în formă de potcoavă cu trei urme fasciculare. pe margini întregi. la bază rotunjite. iar pe dos glauce şi alipit-pubescente. glabri. utilizat în industria mobilei la obţinerea parchetelor. au 8-10 mm lungime(fig. pe faţă verde-închis. mugurii. Coroana este destul de largă şi deasă. Este putin exigentă faţă de sol. Se înmulţesc prin seminţe umectate 12 ore. originară din China. 221 . pedunculate. Arbore de până la 20-25 m înălţime. caracteristic. negre. pendula – nu înfloreşte Sophora japonica var. de un verde închis. Lujerii. tare. lungi de 5-10 cm. mici. Prezintă mportanţă forestieră redusă. Florile. casant. cu 7-11 foliole. soforă Specie exotică. variegata Lemn brun-cenuşiu. alterni. se deosebesc bine de cele de salcâm. polisperme cărnoase şi strangulate între seminţe. albe-verzui. iar varietăţile ornamentale. lungi de 15-35 cm lungime. Coreea şi Japonia. rare. apar târziu. La noi se cultivă destul de frecvent prin parcuri şi în aliniamente. în iulie-august. Rezistă la secetă.salcâm japonez. ovate sau ovatlanceolate. mirositoare şi nectarifere. Longevitatea 80-100 ani. Seminţele ovate. suportă bine poluarea.. Are temperament de lumină. erecte. nuzi.Genul Sophora L. imparipenat-compuse. se introduce ăpe terenuri degradate şi de protecţie. indehiscente. Sophora japonica L.

de 1-4 cm lungime. 204). 203). îngust-muchiate. Florile galbenaurii. în luminişuri. lanceolate până la eliptice. originară din America de Nord.5 m înălţime. introdusă în zonele de câmpie şi dealuri. neutre. în raceme aglomerate la vârful lujerilor cu caliciu persistent. verzi. Fructele sunt păstăi turtite. pe stâncării. acide. pe stâncării. până la compacte. mici. în staţiuni diverse.Genul Cladrastris Raf. în subzona alpină inferioară. Înmulţirea prin seminţe. la marginea pădurilor. Frunzele sunt simple. în locuri însorite. pe coaste însorite. Genul Genista L. Subarbust de până la 0. verzi (fig. Creşte pe soluri nisipoase. Se înmulţeşte prin seminţe. 222 . păroase.drobiţă Specie indigenă. Rezistă bine la ger şi secetă. pseudogleizate. Cladrastris lutea (Michx. La noi creşte de la câmpie până la munte. Folosire: pe terenuri nisipoase şi uscate. Seminţele în număr de 5-10. răspândită în Europa şi Asia de Vest. înfloreşte mai bine pe soluri uscate. în grupuri şi masive. subţiri. . frunze alterne penat-compuse şi flori albe (fig. cu marginea uneori curbată. turtite. Genista tinctoria L. Rezistă bine la ger şi secetă. Specie cultivată destul de rar prin parcuri şi grădini. argiloase. Arbore cu lujeri bruni. Se foloseşte ca exemplare izolate. cu tulpinile erecte. de 2-3 (5) cm lungime şi 3-4 mm lăţime. Koch.) K. păroase pe margini şi pe dos cu nervuri evidente. glabre. Temperament de semiumbră.

sunt melifere. mugurii sunt mari. mirositoare. peţioli lungi de 5-8 cm lungime. cenuşii-argintii. se coc în august. Varietăţile se obţin prin butaşi lignificaţi cu călcâi sau prin altoire în oculaţie (în iulie) sau în despicatură (în aprilie). pubescente în tinereţe. de numai 5 cm lungime. conţin alcaloidul citisina (fig. se desfac în maiiunie. de 3-8 cm lungime. în pepinieră toamna puieţii se repică. cenuşii-gălbui. Este o specie termofilă. conici. dispuse în ciorchini pendenţi. Laburnum x watereri (Laburnum alpinum x Laburnum anagyroides) Prezintă inflorescenţe mai lungi. Frunzele trifoliate. secetă.salcâm galben Specie indigenă. Laburnum anagyroides Med. 205). Lujerii. cu foliole eliptice. de 2 cm. uscate.) . verzicenuşii. păroşi. galbene-verzui. Florile mari. cu peri alipiţi. Rezistă bine la ger.Genul Laburnum Fabr. Este extinsă mult în toate regiunile ţării. alipit pubescente. foarte decorative. Arbore mic de până la 6-7 m înălţime. frunzele şi fructele sunt otrăvitoare. Fructele păstăi. uneori drajonează. originară din Europa Sudică. fum. Scoarţa. Temperament de lumină. se adaptează şi pe soluri compacte. (Cytisus laburnum L. lungi de până la 30 cm lungime. Folosire: solitar sau în grupuri. A fost introdus până în regiunile montane ca arbust ornamental pentru frumuseţea racemelor florale. spontană sau subspontană în Oltenia şi în Defileul Dunării. alb-cenuşii. 223 . cu scoarţa măslinie. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) cu seminţe înmuiate în apă caldă. au 3-7 seminţe mici. destul de rezistentă la ger. puţin exigentă faţă de sol. Lăstareste bine.

Arbust până la 1 m înălţime.2 cm lungime. Rezistent la secetă. cu peri albicioşi (fig. 224 . mugurii cu 2-3 solzi. Frunzele sunt alterne. Drajonează puternic până la mari distanţe. se acomodează în condiţii diferite de climă. pentru culturi ornamentale şi de protecţie. prin rarişti sau la marginea qvercetelor şi făgetelor. are cerinţe ecologice modeste. pe soluri oligobazice.) mătură verde. ramuri verzi. 1000 m altitudine. 4 cm lungime. de cca. aşezate pe ramuri câte 1-2. originară din Europa Centrală. Specie indicată pentru fonduri cinegetice – lujerii sunt mâncaţi de iepuri şi căprioare iarna. Cytisus nigricans L. păstăi relativ mari. (Lembotropis nigricans (L. mai ales în Banat. prin rarişti. pe margini lung-ciliate. Arbust de până la 2 m înălţime. lemnu-bobului Specie indigenă. de 1-2 cm lungime. în gorunete constituie câte o dată un etaj de subarboret continuu. subţiri şi 5 aripat muchiate. grozamă mare. erecte şi dese. superficiale. Lujerii subţiri. de cca. de la câmpie până la munte. pietroase sau pe terenuri argiloase. subglobuloşi. cele de la vârful lujerilor tineri unifoliate şi sesile cad înainte de sfârşitul verii.Genul Cytisus Cytisus scoprarius (L. mici.) Wimm. suferă din cauza gerurilor.) Griseb. Sudică şi Siberia. Florile sunt galbene-aurii. scheletice. Mugurii mici. verzi. mături Specie naturalizată. care la început au un miros de urzici strivite. cu peri alipiţi. protejând solul.) Link. peţiolate sau subsesile. la marginea stejăretelor. La noi creşte sălbăticită în zonele de deal şi de munte. evită calcarele. 206). relativ uscate. cu tulpini tufoase. negricioase. este fixatoare de soluri mobile. cu scoarţa cenuşie. Central şi Sud Europeană. trifoliate. urcă în făgete la cca. la noi apare frecvent pe coaste uscate. erecţi sau puţin curbaţi. înfloreşte în Fructele. iar după uscare se înegresc. (Sarothamnus scoparius (L. lutoase. seminţele de fazani.drob. Se pretează la culturi de fixare a taluzurilor rutiere. uşor crăpată. Creşte în staţiuni însorite cu soluri grele.).

pe soluri superficiale.5-3 cm acoperite cu peri lânoşi şi denşi (fig. Este introdusă ca plantă ornamentală. erecte. uneori calcaroase (Tâmpa). Este adaptată la climate calde.noiembrie) cu butaşi cu călcâi din lujeri laterali lignificaţi. devenind sălbatică. Fructele păstăi turtite. Este un însoţitor al gorunului.. lungi. scheletice. nisipoase şi în staţiuni inundabile (câte odată are rol de subarboret în arboretele de plop şi salcie). lung de 20-40 cm. nisipuri. Din culturile făcute la noi. mătăsospăroase. Lujerii anuali sunt cu acoperiţi cu peri hirsuţi. sunt aşezate câte 5-6.Frunzele lung peţiolate.drob de munte Specie indigenă. înfloresc abundent si au un colorit viu.). Florile mici. sunt grupate în raceme terminale. Cytisus hirsutus L. Genul Amorpha Amorpha fructicosa L. originară din Alpi. 225 . în grădini. apar în mai-iunie. cu înălţimi până la 60 cm. în plantaţii de plop euramerican în Lunca Dunării. s-a răspândit mai ales prin zăvoaie de plop şi salcie. La noi se instalează pe coaste însorite. pe lujerii scurţi din partea superioară a tulpinii. Folosire: izolat sau în grupuri. trifoliate.salcâm mic. pe stâncării. denşi. cu foliole mici. originară din America de Nord.5-2 cm. cu sezon de vegetaţie lung. florile şi fructele se înegresc uşor prin uscare(fig 207). Arbust scund. 207). de 1. cu aspectul unui racem foliat. liniare. Se acomodează cu umiditatea scăzuta din sol. galbene-aurii. obovate sau eliptice. amorfă Specie exotică. pietroase. până în zona montană. aşa încât scoarţa nu este vizibilă. ca gard viu sau în perdele de protecţie. alipit păroase. Florile galbene-limonii. eliptice. Hirsutus (Cytisus leucotrichus Schur. Fructele păstăi de 2. Înmultire: prin seminţe sau butăşire (în octombrie . Frunzele. ssp. ferit de îngheţuri timpurii. la limita superioară a arealului acestuia. uneori în masive. Frunzele au trei foliole. negricioase de 2-3 cm. din regiunea de deal. pe talazuri de drumuri şi căi ferate. pe faţă cu peri disperşi. Cytisus scoprarius se plantează în recipiente. tulpini culcate şi ramuri erecte. mucronate. pe dos sunt mătăsos păroase. Asia Mică. vegetează bine pe soluri erodate.

în spice.) – glicină Specie origiară din China şi Japonia. Wistaria sinensis var. câte 2-3 suprapuşi. Se înmulţeşte uşor prin sămânţă. se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă. la câmpie. se recomandă să se ţină 24 ore în apă. slab curbată. pe care le consolidează. dispers păroşi sau glabri. glandulos verucoasă. raceme erecte. 209). dispuse în ciorchini pendenţi. păstăi dehiscente. au 11-25 foliole. de 15-20 cm lungime. Fructele.7-0. sub 1 cm lungime (0. de10-15 cm lungime. Seminţele alungite. 1-3 (maximum 5-6) m înălţime.5 cm (fig. Păstăile se seamănă primavara în pepiniere. eliptice sau ovat-eliptice. indehiscentă. 0. terminale. butaşi. Frunzele alterne. mult extinsă lateral şi tulpini zvelte. Iubitoare de căldura. cu 7-11 foliole. 208). de culoare liliachie. de 1. imparipenat-compuse. Mugurii gâtuiţi la bază. Alba 226 . brune. Genul Wistaria (Wisteria) Nutt. i se acordă mare atenţie în cultura ornamentală. apar mai-iunie. pergolelor. Este o liană căţărătoare cu tulpini până la 20 m lungime. se înmulţeşte şi prin butaşi. de cca.5-4 cm lungime. apar în iunie-iulie. cu 1-3 seminţe turtite şi rotunde. drajoni. Fructele sunt păstăi mici. pe dos fin pubescente sau glabre. bruncatifelate. Lujerii sunt verzui. de cca. de 6-8 cm. depărtaţi de cicatrice. Florile sunt albastre-violacee. Florile mici. de 10-20 cm lungime. mai rar prin lăstari. 1. rotunjite şi mucronate la vârf. cu înrădăcinare bogată. imparipenat-compuse. Lăstăreşete şi drajonează puternic. scurte. dar fiind o plantă decorativă frumoasă. frecvent folosită la noi pentru decorarea zidurilor. Fructifică de la 2-3 ani. pretenţioasă faţă de sol.9 mm). bogate. viguroasă. Are calităţi modest din punct de vedere peisagistic. la sfârşitul lunii mai. înfrunzeşte târziu. lucitoare. mirositoare.5 cm.3-0. sunt consumate de fazani (fig. Frunzele sunt alterne. Prezintă interes pentru că se adaptează pe terenuri degradate. florile sunt melifere. deal şi în regiunile submontane. lung acuminate şi cu margine întreagă. Wistaria sinensis (Sims. nespinoşi. obişnuit de cca.) Sweet (Glycine sinensis Sims.Arbust. foarte tari.

hermafrodite. frunze imparipenat-compuse. Originara din Japonia. de 20-50 cm lungime. înfloresc în maiiunie. originari din America de Nord. 227 . prin butăşire cu butaşi de rădăcină (primăvara). cu 13-19 foliole. în pământ uşor nisipos. Genul Robinia L. se păstrează lăstarii formaţi pe ramuri bătrâne şi baza ramurilor de un an cu muguri. Au frunze imparipenat-compuse. prin marcotaj şerpuitor (primăvara). grupate în ciorchini pendenţi. grupate în raceme. Fructele sunt păstăi pubescente. Este o liana de 8 m lungime. necesită sol bogat şi reavăn. Păstaia turtită. Creşte bine la semiumbră sau lumină. Altoirea se face în despicătură (februarie -martie). în 2 valve. dehiscenta. Cuprinde aproximativ 10 specii de arbori şi arbuşti cu lujeri spinoşi. dar plantele cresc încet.C. iar în august se taie creşterile lăstarilor lungi care se întrepătrund.Wistaria floribunda (Willd. flori papilionacee. rezistă destul de bine la ger. Înmulţire: prin seminţe (primăvara). în martie. Particularităţi de cultură: se taie de 2 ori pe an.) D. flori violete.

spintecarea tulpinilor înfurcite. devenind subspontan. Textura grosiaer (nisipoasă). cu areal destul de restrâns (fig. în Europa a fost introdusă în 1601. cu 300 mm precipitaţii anuale. ruperea ramurilor şi frunzelor. Vânturile reci şi chiciura produc vătămări. La noi condiţiile edafice sunt determinante pentru valoarea arboretelor. Salcâmul nu este pretenţios faţă de troficitatea solului. La altitudini mari. litiera anuală se depune în cantităţi foarte mici. vegetează în climate umede peste 850 mm anual cu temperatua medie anuală de 7-10 ºC. desprinderea lăstarilor pe cioată. arboretele pure se răresc de timpuriu.. calcaroase nu-i priesc. Este plantat în zona rurală în curţi. peste 25.000 ha.salcâm Specie originară din America de Nord. Gheorghe) dar consumă mari cantităţi de substanţe minerale datorită bogatului sistem radicular. Fiind o specie heliofilă. necesită sezon lung de vegetaţie şi suficientă căldură estivală în stepă şi silvostepă. de Jean Robin la noi este cunoscută din 1750 ca arbore de parc.Robinia pseudacacia L. terenurile argiloase. fără îngheţuri timpurii. În ţara noastră salcâmul s-a acomodat foarte bine. În patria de origine. 228 . A fost extins în toate regiunile ţării în condiţii variate. solul se înierbează şi este expus uscăciunii. starea de vegetaţie este mai puţin activă. prin urmare pe soluri sărace cultura repetată a salcâmului duce la scăderea rezervelor de substanţe minerale. La noi salcâmul manifestă vitalitate ridicată şi asigură o mare productivitate de biomasă în regiunile calde cu toamne lungi. compacte. levigate de carbonaţi sunt indicate.000 ha. vegeteaz mulţumitor pe nisipuri sărace sau chiar sărate (Sf. aerisite şi permeabile. solurile afânate. Specie subtermofilă. şosele de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Extins în clturi s-a acomodat în climate mediteraneene. S-a naturalizat la noi de la câmpie până în regiuni montane inferioare. 36). Se pare că plantaţiile de salcâm ocupă aproximativ 240. Cele mai frumoase arborete se găsesc în sud-vestul Olteniei. cu toate că climatul este mai puţin umed decât cel din arealul său natural. care duc la degerarea lujerilor nelignifcaţi. cu temperaturi medii sub 7-8ºC. După 1850 au fost înfiinţate primele culturi forestiere (BăileştiDolj) pe scară mai largă pe nisipurile din sud-vestul Olteniei.

dar suferă de îngheţuri timpurii. în condiţii staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi grosimea de 80-100 cm. precipitaţiile ajung în sol în cantităţi apropiate de cele din mediul liber. de aceea foarte puţine specii lemnoase se pot ţine în asociaţie cu salcâmul. intens consumatoare de apă şi substanţe nutritive.Este relativ pretenţios faţă de umiditate. pe soluri uscate la suprafaţă. înrădăcinare profundă. lumina. suficient de umede. frunze cu numeroase foliole. În trăsăturile morfologice apar uneori caractere contradictorii: ritidom gros şi timpuriu. suportă şi umbrirea laterală. Are o plasticitate ecologică remarcabilă. profunde şi uşoare. glabre. Are o deosebită capacitate de regenerare pe cale vegetativă. s-a acomodat în Europa în climate mai uscate şi mai reci decât în arealul natural. 229 . Specie subtermofilă. Este heliofil. nu-i sunt favorabile. Vegetează bine pe soluri uşoare. pe dunele din Oltenia. Plantaţiile de salcâm modifică prea puţin climatul interior. caldura. Pe solurile nisipoase. Creşteri bune şi producţii mari se obţin pe soluri relativ bogate în humus şi substanţe minerale. profunde. sub coroana transparentă. Sub aspect fiziologic. Vegetează p soluri revene. slab acide. rădăcinile pot utiliza apa din orizontul freatic. plantaţiile de salcâm s-au uscat destul de puternic. este vătămat de polei şi vânt. denotă adaptarea la climate relativ umede. reci sau cele expuse inundaţiilor sau cu apă stagnantă. În ultima perioadă cu toate că specia are o vigoare deosebită. subţiri. chiar dacă acesta este la mare adâncime. Arbore de mărimea I. mediul salcâmetelor este particular. Rezistă bine la ger. În ultima perioadă s-au înregistrat atacuri produse de Parectopa robiniella – molia minieră a frunzelor de salcâm. Solurile excesiv de uscate şi cele prea umede. având o puternică forţă de triere ecologică şi de concurenţă biologică. permeabile. chiar pe nisipuri. La noi atacul ciupercilor ca Fomes cytissus şi Grifola sulphurea duce la putrezirea duramenului sau alburnului. luminoasă. lujeri spinoşi. Înrădăcinare viguroasă în stratul de humus. denotă adaptarea la staţiuni uscate. Are puţini vătămători biotici. necesită sezon lung d vegetaţie şi suficientă căldură estivală (stepă şi silvostepă).

se ramifică mult lateral. la vârf rotunjite. rară. de timpuriu cu un ritidom foarte gros. ramuri nespinoase. aşezaţi câte doi. albe. Spinii rigizi bruni-roşietici. cu 9-19 foliole. papilionacee. de 10-25 cm lungime.5-4. ascunşi în cicatricea frunzei. pe faţă verzi.120 ani în condiţii ecologice bune. la înflorire. 20 m). Mugurii.210). foarte mici câte 3-4. glabre.rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime. dehiscentă cu două valve. pe dos cenuşiu-verzui. Infloreşte relativ târziu. sunt foarte puternic şi placut mirositoare. scurt peţiolate. la început erecte. din lăstari la aceeaşi vârstă de 13 m3/an/ha. Frunzele sunt imparipenat-compuse. simetric de o parte şi de alta a cicatricei frunzei. Seminţe reniforme. eliptice sau ovate. proveniţi din modificarea stipelelor. glabri. la altitudini mari şi la exemplarele izolate devine adeseori strâmbă. anuală şi abundentă. alterni. prin mai-iunie. Scoarţa. păstăi scurt pedicelate. germinează greu la noi. Fructificaţie timpurie. pe margini întregi. ajungând cu pivotul până la 1-2 m sau chiar mai jos. deasă. izolat la 5-7 ani. adânc brăzdat longitudinal. acoperă extrem de slab solul. durează mai mulţi ani. Seminţele se împrăştie din septembrie-octombrie. spinoşi. în primul an poate atinge câţiva metri. se regenerează natural din sămânţă. Exemplarele din lăstari cresc repede în tinereţe în condiţii optime. formând inflorescenţe (raceme) bogate. emarginate. înfurcită şi noduroasă. Florile. turtite de culoare brun-roşcată. Longevitate 100 .în acelaşi timp. Coroana. Tulpina. de 5-10 cm lungime. Specie polimorfă cu numeroase varietăţi şi forme: Robinia pseudacacia var. de 2. largă. au tegument foarte tare (fig. Productivitatea medie a celor mai bune arborete de salcâm din plantaţii este de 15 -17 m3/an/ha la 20 de ani. Umraculifera . nu suferă de îngheţuri. 1-2 cm lăţime. la 5 ani poate avea peste 10 m înălţime. care la maturitate reprezintă până la 20% din volumul total şi conţine o cantitate mare de substanţe minerale.coroana subglobuloasă.5 (6) cm lungime. bruni-roşcaţi sau măslinii. mucronate. întinzându-se la mari distanţe de trunchi (cca. subţiri. rar înfloreşte 230 . melifere. pendente. până în februarie-martie. Fructele. Se regenerează şi pe cale vegetativă din lăstari şi mai ales drajoni. Drajonii sunt mai longevivi şi mai sănătoşi decât lăstarii. Lujerii sunt muchiaţi. foarte luminoasă.

flori fără petale sau mici. 231 . duramen lat brun-verzui.oltenica cu tulpină monopodială. Din plantaţiile din sudul Olteniei a fost descrisă R. şi în zonle cu nisipuri mişcătoare. Inermis – fără spni Robinia pseudacacia forma Bessoniana . Lemnul cu alburn îngust alb-gălbui. încet crescătoare. instabile şi revene. .tipul palmata. abrupte. tâmpărie.tipul pinnata. cherestea.tipul spreading cu tulpini sinuoase. pe terenuri degradate. După forma tulpinii şi coroanei au fost descrise încă trei tipuri la noi: . Robinia pseudacacia forma Pyramidalis Robinia pseudacacia forma Pendula Robinia pseudacacia forma Tortuosa Robinia pseudacacia forma Monophylla cu o singură foliolă mare Robinia pseudacacia var.. se pretează pentru stâlpi de telegraf. frecvent pe nisipurile din Oltenia . Cultura lui uşoară şi sigură se impune în regiunile calde şi uscate ale ţării. foarte durabil.coroana globuloasă spre ovoidă. deoarece prin uscare crapă uşor în industria prelucrătoare are o imprtanţă destul de redusă. cozi de unelte.înfloreşte continuu toată vara. la deal este introdus în scop ameliorativ. var. coroane neregulate. relativ deasă.Robinia pseudacacia var. tulpini înclinate cu defecte. dur. lujerii pierd spinii de timpuriu. pari de gard şi mină. lujeri nespinoşi.flori roz Robinia pseudacacia forma Semperflorens . la câmpie. cu tulpini drepte dar cu tendinţe de înfurcire.p. construcţii. Microphylla foliole mici şi înguste Robinia pseudacacia forma Decasneana . elastic. apar după tăieri repetate în crâng. Salcâmul este specie repede crescătoare numai în anumite staţiuni. coroane largi. combustibil. creşte repede. traverse.

culoarea florilor. Semintele se forţează cu acid sulfuric concentrat.salcâm roşu Specie exotică. în raceme păroase. Florile roz. glanduloşi. Creşte mulţumitor şi în regiuni montane inferioare (Braşov. Are cerinţe ecologice modeste. Înmulţire: prin seminţe. lutoase. în oculaţie sau despicătură. Forma globuloasă a coroanei şi coloritul florilor îi conferă valoare decorativă. rezistă la temperaturi scăzute. de 2-3. dar suportă şi temperaturi scăzute până la -300C. apare în parcuri. sunt dispuse numai câte 3-9. Lujerii fără spini. Înfloreşte la începutul luni iunie. mai ales izolat. din America de Nord. butaşi de rădăcină. Folosire: în aliniamente. uneori înfloreşte încă o data. în grupuri. toamna.5 cm lungime. dar acoperiţi cu peri roşcaţi. Râşnov). Recomandat ca arbust ornamental. glandulos-hispide (fig. lungi. de-a lungul şoselelor. Suportă soluri grele. mucronate. pentru aspectul deosebit al lujerilor.5 cm lungime. tari. sunt glabre. Necesită climat călduros cu precipitaţii abundente. la deal. pentru consolidarea pantelor. de 2-3.Robinia hispida L. Fructele păstăi de 5-8 cm lungime. Robinia viscosa Vent. 232 .. Arbust de cel mult 5 m înălţime. cu coroana rară. originară din America de Nord. izolat sau în masive. sau opărire prin oprire cu apă. lat-oblongi. până la -220C. câmpie. Frunzele cu numai 7-13 foliole. precipitaţii reduse. mirositoare. Altoirea se execută în teren deschis. în spaţiile verzi extravilane. 211). deşi.. la vârf obtuze. la noi numai în parcuri şi grădini.salcâm roşu – vâscos Specie exotică. drajoni. compacte. în locuri adăpostite.

Lujerii sunt verzi. Utilizare: ca şi Caragana sp. Muntenia şi Dobrogea. Frunzele sunt alterne. prin butăşire (iulie-august) în sere sau pat cald. coaste erodate. originară din sudul Europei şi nordul Africii. indehiscente. cu tulpini spinoase. păroşi au resturi de stipele pe ambele părţi. Importanţa forestieră este redusă. calcicol. Turkestan şi Irak. paripenat-compuse cu 1-2 (3) perechi de foliole. Drajoneaza abundent. superficiale. pe dos cu peri disperşi. înfloreşte de timpuriu şi tot timpul veri (iunie-august). suferă puţin din cauza gerurilor. uneori cultivat prin grădini se sălbăticeşte. 2 cm.băşicoasă Specie indigenă. se foloseşte în culturi forestiere de protecţie. originară din Transcaucazia. mugurii mici. câte 48 în ciorchini axilari. longitudinale. se exfoliază în fâşii înguste. creşte viguros pe soluri sărăturoase sau uscate. veziculoase. cu 20-30 seminţe reuniform-turtite. nisipoase. Colutea arborescens L. slab muchiaţi. Lăstăreşte viguros. Înmulţire: prin seminţe (în februarie-martie) în lădiţe sau în răsadniţe. scoarţa tulpinilor. elipticesubrotunde de 2-3 cm lungime. la vârf emarginate şi mucronate. Frunzele imparipenat-compuse. creşte bine pe soluri uscate. pubescente în tinereţe. Prezintă interes pentru culturi pe terenuri degradate. Atinge înălţimea de 4 m. Arbust până la 2 m înălţime. Rezista la secetă şi ger. Halimodendron halodendron (L.Genul Colutea L. La noi apare sporadic în Banat. puţin pretenţioasă faţa de sol. Mezoxerofit. 212).) Voss. cu butaşi semilignificaţi. Genul Halimodendron Fisch. glabri. ca şi a lujerilor de doi ani. submediteraneană. foliole. pe taluzuri. Florile galbene asemănătoare cu cele de Caragana. obovat- 233 . Arbust apreciat pentru flori şi fructe. suportă bine poluarea.. 6-8 cm lungime. Rezistent la secetă. negricioase rămân pe lujeri iarna (fig. Fructele păstăi caracteristice. gălbui. de culoare verde-palid. Specie exotică. de cca.

mătăsos-păroase. mari până la 2 cm. cu seminţe ţinute în apă călduţă. aproape sferice. cu seminţe păstrate în vase metalice sau de sticlă închise. cu caliciu tubulos. Tulpinile şi ramurile sunt groase. 214). Se foloseşte în perdele de protecţie. 213). ascuţite. la vârf rotunjite şi mucronate. lung de 30-70 mm. pe terenuri degradate şi în scop ornamental. Arbust tufos. 234 . aruncând seminţele. înţepător. înrădăcinarea profundă. pe nisipuri. – caragană Specie exotică. Mugurii mici.lanceolate. îndreptate în sus. pubescenţi. au pereţi pieloşi. de 2-3 cm lungime. pe rădăcini se găsesc bacterii fixatoare de azot atmosferic. rahisul. de la nisipuri la cernoziomuri. de 4-5 cm lungime. Caragana arborescens var. Specie rustică folosită în culturile forestiere din stepă şi silvostepă. Înmulţirea: prin seminţe (primăvara). la bază cu 2 stipele persistente. Genul Caragana Lam. se termină într-un vârf moale. Frunzele. Plantată la noi în parcuri. folosită în scop decorativ sau pe terenuri degradate. în stejărete de câmpie. conici. originară din Siberia şi Manciuria. brunigălbui (fig. umflate. după maturaţie se răsucesc. cu pieliţă cenuşie ce se exfoliază şi cu numeroase brahiblaste. cu înălţimea ce nu depăseşte 6 m. se deschid pe măsură ce se coc. de 2-4 mm lungime (fig. pe terenuri sărăturoase. obovoide. Rezistă la ger şi secetă. mici.5-2 cm lungime. aşezate solitare sau în buchete umbelate de până la patru. se adaptează pe soluri diferite. liniar-cilindrice. Florile sunt galbene-aurii. Pendula specie rustică şi adaptabilă din punct de vedere ecologic. în Dobrogea şi Moldova este subspontană. ciliaţi. pe pedunculi lungi de 2-4 cm. vase de lut în răsadniţe. care sunt brune. Fructele sunt păstăi. lujerii groşi. mucronate. au rahisul persistent. la capete îngustate. ghimpos. Florile de 1. Caragana arborescens Lam. cu 4-6 perechi de foliole. eliptice. peste 2 m . paripenat-compuse.

2 cm diametru. dar cu aripioare mai groase şi reticulate. Genul Ptelea L. dispuse în corimbe terminale. Folosire: izolat sau în grupuri. Rezistă bine la secetă. de cca. de 6-12 cm lungime. mugurii nuzi. cu marginea întreagă. Juss.rămân pendente pe lujeri şi în timpul iernii (fig. foliole oblong-ovate sau eliptice. sunt asemănătoare cu cele de ulm. pe tip patru. Frunzele sunt alterne.ulm de Samaria Specie exotică. păroşi. originară din America de Nord. destul de rară. ritidomul mărunt crăpat. glabri. sunt de cca. Ptelea trifoliata L. preferă soluri nisipo-lutoase şi staţiuni adăpostite.ORDINUL RUTALES Familia RUTACEAE A. stau pe pedunculi de cca. Coroana regulată. obişnuit glabre. Fastigiata.L. sepale şi stamine 4-5. Fructele samare. trifoliate. la mijloc cu două seminţe.. imediat după recoltare. ger şi fum. Monophylla. îngrăpoaţi în cicatrice. realizând uneori până la 7(8) m înălţime. lujerii sunt rotunzi. strivite lasă un miros de hamei. galbeneverzui. Este un arbust sau arbore de mărimea a -III-a. Ele apar prin iunie şi prezintă un disc nectarifer între ovar şi stamine. primăvara după stratificare.au simetrie radiară. Florile sunt poligame. Fructificaţie destul de abundentă şi anuală. Cultivaruri mai importante Aurea. 1 cm diametru. mici. Înmultire: prin seminţe. bruni-verzui. rotunde. 235 . în regiuni calde. cu peţiol lung. Pentapylla. 215). În colecţiile dendrologice apar: Ptelea Nitens Greene şi Ptelea Serrata Small. 1 cm lungime. suportă umbrirea uşoară. pe faţă verzui-lucitoare. Scoarţa este cenuşie.

Lujerii gălbui-cenuşii.C. unde este subspontan. (A. GENUL Ailanthus Desf. pe soluri aluvionare. puieţii se protejează de îngheţ.D. mai ales în sudul ţării. ce formează de timpuriu ritidom suberos. Folosire: izolat sau în grupuri. glandulosa Desf. fals oţetar Originar din China. Rezultate bune se obţin în lunci. cu scoarţa cenuşie-argintie. La noi se recomandă la câmpie şi dealuri este pretenţioas faţă de umiditate. Florile unisexuatdioice. pe alei. mugurii mici. 216). În arealul natural creşte în staţiuni cu climat continental. globuloase. Ailanthus altissima (Mill. cu multă căldură estivală. Este arbore de până la 15 m înălţime.cenuşer. cultivat la noi destul de des. cu 5-11 foliole ovate sau ovatlanceolate. gros. fructe decorative. în Lunca Timişului. cu sezon lung de vegetaţie. preferă soluri bogate dar manifestă o anumită plasticitate. sau prin butaşi de rădăcină. Temperament de lumină.1 cm diametru.arbore de plută de Amur Specie exotică răspândită în Extremul Orient. bogate. consolidează taluzele şi coastele. Frunzele imparipenat-compuse. opuşi. 236 . Caransebeş. Simeria. Are temperament semiombrofil (subheliofil). Înmultire: prin seminţe (se stratifică toamna şi se seamănă primăvara). Este sensibil faţă de îngheţurile timpurii şi ger. lucitoare pe faţă. Prezintă interes frumos. se poate folosi pe terenuri degradate. Atinge 15-20 m înălţime (în China până la 30 m). mezoxerofit. Hemeiuş. Fructele sunt drupe negre. de cca. păroşi. de 6-11 cm lungime. industrial (produce plută) dar şi ornamental are port Familia SIMAROUBACEAE A.P.Phellodendron amurense Rupr. Braşov. preferă climat cald. cele femele în panicule terminale (fig. La noi există câteva culturi: lângă Arad (Ocolul silvic Pecica). glabri. Mihăieşti.) Swingle.) .. rezistă relativ bine la secetă. acuminate.

217). furnire. sub 1 cm diametru.Are tulpină scurtă. Frunzele sunt alterne. Creşte foarte rapid în tinereţe. brună-portocalie. la exemplarele femele. în dreptul seminţei aşezate central (fig. crăpăturile sunt albicioase. mai târziu brun-gălbui. celuloză. laxe. dispuse în panicule erecte. foarte mari. de 6-12 cm lungime. fructifică abundent şi samarele rămân în coroană. cu fructe roşii. mici. brunroşcate la coacere. de 45-70 cm lungime. în formă de scut. cenuşie-deschis. transparentă. iar prin strivirea scoarţei se degajă un miros greu (scoarţa se poate utiliza contra viermilor intestinali şi a dizenteriei sau pentru prepararea vopselelor de ulei). aşezaţi în partea superioară a cicatrice mari. se prelucrează cu uşurinţă. se utilizează în construcţii rurale. Ailanthus altissima forma Erytrocarpa (Carr. scurt pubescenţi sau glabri şi măduvă largă. lăstăreşte şi drajonează bine. anual şi abundent. dar din cauza distrugerii lujerilor nelignificaţi rămâne deseori de talie mică. 237 . cu scoarţa netedă. moale. cu miros urât. ramificată. Are coroană rară. de alei şi pentru fixarea terenurilor în pantă. Fructele compuse din 1-6 samare libere. este uşor. la bază trunchiate şi cu 1-2 (4) dinţi glanduloşi. de 3-4 cm lungime. de 15-20 cm lungime. cu lenticele mari. marcote. atacat de putregai. mugurii mici. cu 11-25 foliole peţiolate. lujerii foarte viguroşi. bruni. Florile poligame.) Rehd. Rezistă bine la poluarea cu fum şi gaze. fin crăpată. Fructifică la 5-6 ani. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) şi prin butaşi de rădăcină. Este putin longeviv. obiecte de artizanat. importanţa este redusă. verzi sau gălbui. ştirbită la mijloc. Este utilizat ca arbore solitar. fiecare samară constă dintr-o aripioară răsucită. se lustruieşte bine. oblongi. Lemnul are duramen cenuşiu-gălbui. imparipenat-compuse. pe una din laturi. În spaţiile verzi se remarcă atât vara cât şi iarna. tomentoşi. în primul an poate avea peste 2 m înălţime.

Muntenia. rezistă la fum. Cultivaruri: Cotinus coggygria cv. lucitori. de câte 3-8 cm lungime. Este specie arbustivă. Fructele drupe uscate. la lumină şi semiumbră. la tăiere secretă un suc lăptos. chiar în regiunile montane. Moldova. Purpureus cu frunze verzi şi panicule roşii 238 . Rubrifolius cu frunze roşii întunecate. conţin mult tanin şi toamna capătă colorit foarte frumos. când devin foarte păroşi. au câţiva sozi carenaţi. înfloreşte mai bine pe soluri sărace. care cresc mult după înflorire. au petale verzui-gălbui. Frunzele alterne. terminale. 3 mm diametru. în subarboretul pădurilor de stejar din Dobrogea şi Banat uneori în brădete relativ termofile din sud-vestul ţării pe Valea Minişului. de la galben până la purpuriu.) – scumpie Răspândită natural în Europa Meridională şi Centrală. panicule roşcate. solzoasă. glabri. într-o serie de puncte. drajonează mai slab. se ridică insular până la deal. 218). Banat. mugurii mici. de 3-4 mm diametru. în Asia de sud-vest. stau grupate în panicule mari. roşcaţi. afânate. cu scoarţă fină. tare de dimensiuni reduse. de cca. Creşte repede la început. Este nepretentioasă faţă de sol. lasă miros morcov. Oltenia. Ele de asemenea. rezistă la secetă. prezintă vârfuri rotunjite sau slab emarginate. Formează tufe arbustive. Florile poligame mici. sunt negricioase (fig. Lăstăreşte şi marcotează uşor. (Rhus cotinus L. care conţine tanin în cantităţi mari. iubitoare de căldură. Cotinus coggygria cv. de 1-3 m înălţime. La noi se întâlneşte în Banat.ORDINUL SAPINDALES Familia ANACARDIACEAE Lindl. la un an lăstarii pot avea 1 m înălţime. ovoizi sau ovo-conici. cu numeroşi pedunculi sterili. Lemnul gălbui. prin zdrelire au miros de morcov. Lujerii. foarte decorative. mici. pe margini întregi. simple. cenuşii sau purpurii-violeţi. Genul Cotynus Mill. Cotinus coggygria Scop. fin ciliati. obovate sau eliptice. înghesuite spre vârful lujerilor. Dobrogea.

Preferă climat continental. destul de bine la ger şi fum. rămân pe lujeri până primăvara. înfloresc în iunieiulie. hirta (L. Are înrădăcinare bogată. catifelat-păroşi. moale. Genul Rhus L. grădini. rezistă la secetă. paniculele fructifere roşii-violacei. Înmulţire: prin seminţe stratificate (primăvara). mai mic şi nu este păros 239 . Muguri alterni. prin butaşi de vară. Este utilizat pentru consolidarea coastelor şi taluzurilor. pufoşi. fructificaţie abundentă. cultivarul Rubrifolius se poate obţine din seminţe stratificate 3-5 luni. după rupere secretă suc lăptos. imparipenat-compuse. Frunze foarte mari. păros. oblong lanceolate. Marcotaj prin musuroire sau arcuire. casant. miez acrişor. toamnă. brunroşcaţi. grupate într-un ghem roşu-violaceu.Folosire: izolat. Lujeri foarte groşi. din rădăcini se obtin varietatile. 219). Rhus glabra L. specie foarte asemănătoare cu Rhus typhina. pe terenuri degradate. cele femele foarte îngrămădite. iritant. 11-13 foliole. serate pe dos pubescente în tinereţe. foarte ornamentali (fig. acuminate. toamna se colorează în roşu aprins. Lăstăreşte şi drajonează extrem de abundent. adaptabil la condiţiile de climă şi sol din zona temperată. 10-20 cm lungime. mici. de dimensiuni reduse. Rhus typhina L. periodicitate anuală. cicatricea are forma de semilună îngustă. Fructe drupe. Frunze roşii-portocalii toamna. rezistă şi iarna. păroase. emisferici. în panicule terminale. Arbore de mărimea a III-a (10-12 m) sau arbust.) Sudw. creşte pe soluri nisipoase. în grupuri.oţetar roşu Specie exotică din America de Nord. (R. verzi-gălbui. Vara necesită caldură. cultivată în parcuri. până la 50 cm lungime. Are temperament de lumină. Lemnul are duramen brun-roşcat este uşor. foarte decorative. primăvara.) . uneori în vase. maturitate la 2-3 ani. Flori dioice.

Juss. galbene în panicule erecte. suportă soluri mai compacte. Are temperament de lumină. Flori poligame. coroană largă. primăvara roşcate. fidate. muguri alterni. – koelreuteria Specie exotică din China şi Japonia. fertile. 30-40 cm lungime. neregulat şi rar crenat-dinţate. scoarţă cenuşie cu crăpături longitudinale. Creşte bine în staţiuni calde. 240 . Frunze imparipenat-compuse. 35-40 cm lungime. pendente 4-5 cm. uscate şi sărăturoase. cu tendinţă glabre spre baza. longevitate redusă. cultivată numai în scop ornamental. rară. tulpină neregulată. destul de abundentă. fructele persistă şi iarna. bruni. Genul Koelreuteria LAXM. acuminate. Creşte bine pe soluri revene. Fructe capsule veziculoase. cu pereţi membranoşi. rar terminale. cicatricea obtuz-triunghiulară sau semicirculară cu trei urme. glabri. Mai ales în tinereţe este sensibil faţă de îngheţuri şi gerurile mari din iarnă. 4-8 cm lungime. de obicei se seamănă în februarie în pat cald sau seră. începe să fructifice la 4-5 ani. se coc prin septembrie şi se păstrează peste iarna pe lujeri (fig. cenuşii-bruni.Rhus glabra var. 220). înfloresc din iunie până în august. Laciniata cu frunze cu foliole foarte sectate. în lădiţe). Familia SAPINDACEAE A. Lujeri viguroşi.L. Atinge până la 10 m înălţime. ovate. datorită florilor mari. Înmulţirea: rar prin seminţe. se obţine prin seminţe (în februarie – martie în sere. Apreciată specie ornamentală. rezistă bine la uscăciune. lenticele gălbui proeminente. Koelreuteria paniculata Laxm. mai des prin butaşi de rădăcină şi drajoni. Lăstareste bine. roşcaţi. permeabile. prin butaşi de rădăcină (în decembrie în seră rece). frumos colorate. ovoid-alungite. Periodicitatea fructificatiei este anuală. lat-ovoizi. Utilizare: izolat sau în grupuri. însorite. 7-15 foliole imperfect opuse.

Sud şi Sud-Est. des andromonoice. 37). înrădăcinare piuvotanttrasantă. cu înălţimea de 30 (40) m. Poate vegeta şi în climat mai călduros şi uscat (deal şi câmpie). Fructele – disamare. Africa de Nord şi America de Nord. nu suportă excesul de umiditate. brun-gălbui. în Centru. La noi vegetează la deal şi munte. Se exfoliază în plci de mărimi şi forme variabile. Frunze simple. rar compuse. Muguri opuşi. lung aripate. sau staţiuni cu soluri nefavorabile fizic dar în care pretenţiile ridicate faţă de trofocitatea solului. De regulă este diseminat sau în grupe mici. mai rar dioice şi androdioice.paltin. cu nuanţe roşcate. Are temperament de semiumbră.. uneori formează cu ulmul de munte mici arborete. Factorii ecologici determinanţi pot funcţiona compensator. Genul Acer L. bine drenate. Arbore de mărimea I. uneori vegetează viguros în staţiuni cu soluri superficiale.Familia ACERACEAE A. scheletice (chei). Nu supportă excesul de umiditate.L. pe conuri de dejecţie şi grohotişuri calcaroase. de culoare verzui. Are exigenţă ridicată faţă de fertilitatea solului. numeroase lenticele. Este întâlnit pe soluri bogate în humus (mull). flori poligame. Juss. în Vestul Asiei (fig. urcă până la 1500-1600 m înălţime. cu umiditate suficientă. de la 30-40 de ani dezvoltă un ritidom caracteristic. glabri. muguri opuşi. izolat în rarişti subalpine. apare ca o specie pionieră. mai mari decât la celelalte specii indigene. Lujeri viguroşi. pe 241 . cicatricele frunzelor se unesc direct sau printr-o linie stipelară. verzi până la brun-deschis. Scoarţa cenuşie în tinereţe. bogate în baze de schimb. dar ceva mai de lumină decât arţarul şi jugastrul. afânate. Preferă regiunile montane cu climat răcoros şi umiditate atmosferică ridicată. Asia. şi bogăţia în humus sunt corespunzătoare. Cuprinde aproximativ 110 specii de arbori şi arbuşti originari din Europa. simetrică şi groasă. Tulpina destul de dreaptă (uneori cu neregularităţi). Coroana largglobuloasă. introdus artificial se comportă multumitor. Acer pseudoplatanus L. (paltin de munte) Arbore indigen răspândit în Europa. în general palmat-lobate. din şleaurile de deal până în molidişuri.

margini tiviţi cu o dungă îngustă brună, au cicatricele frunzelor perechi unite printr-o linie stipelară scurtă orizontală stau depărtaţi de ax, mugur terminaltetragonali şi mai mari. Frunze: penat-palmat-lobate, 10-18 cm lungime, corolate, verde închis pe faţă, verzi albăstrui mate pe dos, lobi neregulaţi crenaţi-seraţi la vârf acuminaţi, îngustaţi şi obtuzi, sinurile înguste şi ascuţite, peţiol de 5-15 cm lungime, nu conţin suc lăptos. Flori: poligame, verzi-gălbui, grupate în panicule pendente 5-15 cm, apar după înfrunzire. Fructe: disamare, aripi depărtate sub un unghi drept sau ascuţit (fig. 221). Este o specie cu variabilitate relativ restrânsă: Acer pseudoplatanus var. Purpureum Lond. cu frunze purpurii pe dos. Acer pseudoplatanus var. Erytrocarpum Carr. cu frunze mici, lucioase, fructe roşii. Acer pseudoplatanus forma Palmatifidum cu frunze penta-partite. Maturitatea arborilor în masiv se atinge la 30-40 ani. Fructificaţii dese, aproape anuale, maturaţia fructelor are loc în septembrie, creşte repede în tinereţe. Longevitate: 400-500 ani. Dacă înmulţirea se face prin lstari, longevitatea este redusă, cioatele putrezesc. În amestec cu fagul sau gorunul se situează în primul etaj, volumul de masă lemnoasă este însemnat, este comparabil cu cel al fagului (la 80 de ani 12-13 m3/an/ha), sau gorun (120 de ani 7,5 m3/an/ha). Frunzişul este atacat de ciuperca Rhytisma acerinum pecinginea frunzelor de acerinee, are puţini vătămători biotici. Lemnul este foarte valoros rzistent, durabil, uniform, elastic, cu luciu în secţiunea longitudinală, cu desen frumos (paltin creţ), utilizat în industria mobilei, pentru producerea lambriurilor, instrumentelor muzicale. Deşi nu este o specie cu productivitate mare prin lemnul său deosebit, participă la ridicarea valorii fgetelor şi molidişurilor. Însuşirile silviculturale permit să consolidze arboretele de molid împotriva doborâturilor de vânt, să amelioreze solul prin frunzişul bogat în elemente minerale, care se descompune uşor. Ca arbore ornamental este cultivat izolat, în aliniamente (de la câmpie la munte) sau în masive (specie de amestec).

242

Acer platanoides L. - artar, paltin de câmp Arbore indigen, arealul coincide cu al paltinului de munte, îl depăşeşte în nord, ocupă teritorii din Scandinavia şi Finlanda, până în Munţii Urali (fig. 37). În ţara noastră se găseşte mai ales la deal şi câmpie (în şleauri), la munte mai rar, sporadic, prin făgete şi pădurile de amestec răşinoase cu fag. Este o specie de diseminaţie. Este mai adaptat la climatul excesiv-continental din nord-estul Europei, dar este pretenţios faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Suportă mai bine seceta în aer şi sol. Preferă soluri fertile, dar tolerează uneori şi soluri relativ compacte, cu umiditate mai redusă. Este semiombrofil, mai de umbră decât paltinul. Arbore de până la 25 m înălţime, înrădăcinare pivotant-trasantă, ritidomul se formează de timpuriu, nu se exfoliază, este bru-cenuşiu, subţire, cu crăpături superficiale longitudinale şi transversale. Lujeri brun-roşcaţi, muguri ovoizi sau globuloşi, brun-roşcaţi (rar verzi) alipiţi de lujer, cei terminali mai mari, tetragonali, caracteristic, unite direct, formând un unghi ascuţit. Frunze palmat-lobate, 10-15 cm lungime, cu 5-7 lobi, pe dos de culoare verde, lobi la vârf evident acuminaţi, pe margini cu câţiva dinţi prelungiţi, cu sinurile larg rotunjite, peţiol 8-15 cm, conţine suc lăptos. Flori poligame, galbene-verzui, apar prin aprilie-mai înaintea înfrunziri, în inflorescenţe corimbiforme erecte. Fructe disamare cu aripi divergente sub un unghi obtuz (fig. 222). Maturitatea arborilor şi caracteristicile fructificaţiei sunt ca la paltin. Taxoni de interes ornamental: Acer platanoides var. Schwdleri (var. Coloratum) cu frunze tinere roşiisângerii lucitoare, apoi verzi închis, cu nervurile şi peţiolul roşcate. Acer platanoides forma Globosum cu coroană rotundă Acer platanoides forma Palmatifidum cu frunze palmate, adanc penatpartite. Arţarul creşte destul de rapid în tinereţe, are o bună capacitate de concurenţă interspecifică la vârste mici; după 40-50 ani rămâne frecvent în etajul al II-lea. Valoarea lemnului este ceva mai redusă decât cea a paltinului, şi productivitatea este mai redusă, utilizările sunt similare.

243

Este o valoroasă specie de amestec în stejărete, se dezvoltă relativ bine şi în regiunile secetoase. Este mult apreciat ca arbore ornamental, de-a lungul şoselelor, cu aspect frumos mai ales toamna, când se colorează în galben. Acer campestre L. - jugastru Specie indigenă răspândită în Europa şi Asia Vestică (fig. 38). La noi este specie de amestec în şleaurile de la câmpie şi deal şi în qvercetele începând din silvostepă. Are pretenţii mai mari faţă de căldura estivală, dar este mai tolerant faţă de sol; se mulţumeşte cu soluri relativ uscate, compacte, suportă solurile sărăturoase. Rezistă relativ bine la umbrire; are temperament de semiumbră. Arbore de mărimea a II-a, rar are peste 15 m înălţime, tulpină rău conformată, noduroasă, ritidom format de timpuriu, relativ gros, friabil, fin şi neregulat crăpat, cenuşiu-gălbui, pete albicioase, mărunte, coroană deasă. Lujeri subţiri, pubescenţi în tinereţe, apoi glabrescenţi, gălbui-bruni, cei de doi ani sau mai bătrâni au uneori muchii sau aripi longitudinale, de plută ca la cel de câmp. Frunze: palmat-lobate, 5-10 cm lungime, 3-5 lobi obtuzi sau rotunjiţi, margini sinuate sau întregi, peţiol 2-4 cm lungime, conţine suc lăptos. Flori: inflorescenţe corimbiforme, multiflore, erecte, galbene-verzui ca la arţar, apar însă mai târziu, odată cu frunzele. Fructe: disamare cu aripi aşezate în prelungire sau puţin întoarse spre peduncul (fig. 223). La noi se deosebesc două subspecii: A. c. eucampestre – cu frunze pentalobate, A. c. marsicum – cu frunze trilobate. Lăstăreşte mai activ decât paltinul şi arţarul, are capacitate de drajonare. Creşterea încetineşte devreme, longevitatea până la 100 ani. Lemnul este fin, omogen, greu, trainic, dur, se prelucrează uşor dar este de dimensiuni reduse, tulpinile sunt rău conformate, are puţin utilizări, în strungărie, rotărie, este un bun combustibil.

244

Din punct de vedere silvicultural, specia este apreciată ca însoitor al stejarului în şleauri, stimulează creşterea şi elagajul speciilor principale, protejează şi ameliorează solul. Acer tataricum L. – arţar tătărăsc, gladiş Specie indigenă, răspândită în sud-estul Europei, Caucaz şi Asia Vestică (fig. 38). La noi se găseşte la câmpie şi coline în subarboretul pădurilor de stejar şi şleau. Este mai exigent faţă de caldură decât jugastrul şi mai tolerant faţă de troficitatea solului, apare pe soluri compacte, cu regim de umiditate variabil, pe soluri salinizate. Suportă bine umbrirea. Arbust sau arbore de mărimea III (sub 10 m), tulpină rău conformată, strâmbă şi scurtă, scoarţa caracteristic, rămâne netedă, cenuşiu-închisă, cu nuanţă roşiatică. Lujeri subţiri, uşor muchiaţi, brun-roşcaţi până la purpuriu, glabri, lucitori, muguri mici, alipiţi de lujer, roşii-bruni, cicatricele perechi se unesc printr-o linie stipelară, concavă. Frunze ovate sau ovat-oblongi, 5-10 cm lungime, acute, scurt acerminate spre deosebire de celelalte specii indigene, întregi neregulat dubluserate sau cel mult lobate spre bază, toamna devin roşii, foarte decorative. Flori albe-verzui, în panicule erecte, lung pedunculate, apar după înfrunzire, în luna mai. Fructe disamare glabre, nuculă bombată şi aripi roşii-purpurii, îndreptate înainte, suprapuse la vârf (fig. 224). Este o importantă specie de subarboret începând din pădurile din stepă pentru că suportă umbrirea protejează solul, rezistă la secetă. Se utilizează în plantaţii din terenuri degradate. Se foloseşte ca specie ornamentală în masive şi perdele. Poate fi introdus până în regiunile montane inferioare (600-700 m). Acer monspessulanum L. – jugastru de Banat Specie indigenă, originară din Sudul Europei, Asia Mică şi Africa de nord (fig. 38). La noi apare sporadic în sudul Banatului. Este termofil şi mezoxerofit, suportă gerurile şi solurile uscate, calcaroase, scheletice, superficiale.

245

Specie arbustivă sau arbore de mărimea a III - a până la 10 m, tulpină scurtă, ramificată adeseori de la bază, strâmbă, scoarţă netedă în tinereţe, cenuşiegălbuie mai târziu, ritidom solzos. Lujeri bruni sau galben-roşcaţi, muguri mici, ovoid-alungiţi, depărtaţi de lujer, brun- negricioşi, aproape glabri, linia stipelară dreaptă. Frunze cu 3 lobi, aproape egali, ovat-triunghiulari, cei laterali divergenţi, margini obişnuit întregi, pe faţă glabre-lucitoare, pe dos glaucescente, cu smocuri de peri la subsoara nervurilor, peţiol 2-6 cm lungime, conţine suc lăptos, cad târziu. Flori galben-verzui, în corimbe erecte, după aceea pendente, apar odată cu frunzele. Fructe disamare mici de 1,5-2,5 cm lungime, seminţe foarte bombate, aripioarele în unghi ascuţit, până la paralele (fig. 225). Lemnul este cu duramen roşcat mai omogen şi mai dens decât a celorlalţi aceri dar de dimensiuni reduse. Se introduce în staţiuni supuse uscăciunii ca specie protectoare şi amelioratoare de sol. În regunile calde şi uscate se foloseşte în scop ornamental. Acer negundo L. – arţar american Specie exotică originară din America de Nord. La noi se foloseşte ca arbore ornamental. Este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, rezistă la geruri. Vegetează pe soluri uscate, nisipoase sau compacte. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionale bogate, profunde, umede (Lunca Mureşului, la Simeria a devenit invadant). Lăstăreşte şi drajonează abundent. Are temperament de luminăsemiumbră. În arealul natural ajunge la 20 m înălţime, la noi 11-12 m, trunchiul sinuos, defectuos, ramificat de la mică înălţime. Lujeri verzui sau brun-violacei, acoperiţi cu o brumă albăstruie, muguri ovoizi de culoarea lujerilor, brumaţi, cicatricele unite sub un unghi ascuţit. Frunze imparipenat-compuse, 3-7 foliole, variabile ca formă, inegal sinuate pe margini, cea terminală des trilobată. Flori dioice (nu poligame) verzi-gălbui, cele mascule în fascicule, cele femele în raceme pendente.

246

Fructe disamare, cenuşii-albicioase, aripi aproape paralele, 2-3 cm, arcuite spre interior şi suprapuse la capete (fig. 226). Rezistă bine la poluare. Subunităţile au mare valoare ornamentală: Acer negundo var. Variegatum cu frunze cu marginea albă Acer negundo var. Auratum - puţin mai mic, cu frunze gălbui Acer sacharinum L. (A. dasycarpum Ehrh.) – arţar american argintiu. Specie exotică nord americană, nu rezistă la secetă, dar rezistă la ger, vegetează pe soluri nisipo-lutoase, afânate şi umede. Are temperament de lumină. La noi este cultivat ornamental pentru forma şi culoarea frunzelor, din regiunile de câmpie până la munte, solitar sau în grupuri, aliniamente. Arbore cu înălţimi de până la 25m, scoarţa cenuşie, ritidom din plăci alungite, cu marginile uşor răsfrânte. Lujeri roşcaţi cu multe lenticele, muguri scurt pedicelaţi, roşii, cicatricea frunzelor unite printr-o linie stipelară orizontală. Frunze cu 5 lobi adânc spintecaţi şi lobulaţi, 8-15 cm lungime, verzi pe faţă, argintii pe dos, vârful lobilor lung acuminat, peţiol lung 8-12 cm, nu conţine suc lăptos, înfrunzeşte în aprilie. Flori poligame, apetale, verzui în fascicule, apar înaintea înfrunziri. Fructe disamară mare, cu aripioare divergente şi puţin curbate (fig. 227). Din genul Acer în colecţiile dendrologice sunt cultivate şi alte specii, cum ar fi: Acer ginnala Maxim. – arţar de Manciuria Arbore mic sau arbust cu frunze trilobate, cu lobul central alungit. Creşte bine în Banat, pretinde climat mai blând. Acer palmatum Thunb. – arţar japonez Arbore mic sau arbust, frunze palmat lobate, cu 5-11 lobi lanceolaţi, toamna frunzişul este roşu-carmin. Acer palmatum cv. Atropurpurea cu frunze roşu închis tot anul Acer palmatum cv. Dissectum cu coroana semisferică, de 3 m înălţime.

247

platanoides. Aesculus hippocastanum L. lucitori. puternic ramificată şi de multe ori apare torsionată. Acer sacharinum). Genul Aesculus L. ovoizi. are 3-9 urme fasciculare. A. Mugurii sunt foarte mari. Familia HIPPOCASTANACEAE A. coroana rotunjită. frumos. largă. arbore înalt cu samarele tinere roşii în raceme pendente.P. Acer palmatum şi Acer rubrum nu rezistă la secetă. ginnala). campestre. La Acer platanoides se poate tunde coroana. bogate. Lujerii groşi. în aliniamente ( Acer Pseudoplatanus. cu ritidom cenuşiu-negricios. prin marcotaj (Acer negundo. câteodată lipsa de precipitaţii din timpul verii produce necroze şi pârlituri ale frunzişului. Este un arbore cu înălţime mare.Acer rubrum L. Folosire: solitar şi în grupuri. rezistă bine la ger şi secetă. cleioşi. în masive şi perdele (A. are aspect 248 . Coroana este deasă. glabri sau slab pubescenţi cu lenticele evidente. – castan porcesc Specie exotică originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. globuloasă. Tulpina exemplarelor izolate este scurtă. opuşi cei terminali uneori au 2cm lungime.D. Are amplitudine climatică destul de mare. bruni. deasă. sacharinum). tataricum. La noi este cultivat în parcuri şi grădini sau aliniamente stradale. cicatricea este mare. imediat după recoltare sau primăvara cu seminţe stratificate 60-90 zile). A. Temperament de umbră – semiumbră. A. A. revene. prin altoire în ochi dormind (la colet sau în coroană). Înmulţire: prin seminţe (toamna.. până la 30m.C. Se dezvoltă bine pe soluri profunde.arţar roşu Originar din America de Nord. groasă. bruni. vegetează şi pe soluri sărace şi bătătorite.

Creştere activă in primii 2-3 ani. se diminuează de timpuriu.Frunzele palmat-compuse. de importnţă redusă. Aesculus hippocastanum x Aesculs pavia. în masive. prin mai-iunie. Pyramidalis cu coroana piramidală. în grupuri. la margine de masiv. se deschid în trei valve. Prezintă o serie de varietăţi: Aesculus hippocastanum var. foliolele. Longevitate de aproximativ 150 ani. pătate în roşu la bază. sunt în treimea superioară curbat-îngustate şi terminate într-un vârf scurt. Aesculs x carnea Hayne (Aesculus rubicunda Lois. relativ mici. prevăzute la exterior cu ţepi mari. Înmulţirea prin seminţe (imediat după coacere sau după stratificare). Florile sunt roz-închis. de talie mai mică decât castanul porcesc (10-15m). solitar. Seminţele (castane). Plena cu flori duble. foarte decorative în timpul înflorii. cu 5-7 foliole obovate la bază cuneate. altoire în oculaţie. Aureovariegata. Folosit în spaţii verzi de la câmpie la munte. Aesculus hippocastanum var. mici şi moi. verzi-lucitoare. Pendula. este mai mic 10-15 m înălţime. sunt grupate în panicule erecte. de culoare verde. multiflore. marginea crenată. Lujerii sunt cenuşii-gălbui. foarte apreciat arbore ornamental. Frunzele au cinci foliole. Albovariegata. sterile. vârful acuminat. prinse pe un peţiol mai scurt. de 9-12cm. iar castanele cu ghimpi rari. în număr de 1-2 (3). Lemnul este moale uşor. cu ramuri în unghi de 400. Fructele capsule cărnoase. Florile poligame. lucitoare. turtit-sferice. lung peţiolate. 249 . sferice. puţin rezistent. ca arbore de aliniament. prin butaşi de rădăcină confectionaţi în noiembrie. flori roz închis sau roşii. petale albicioase. mari. pubescenţi în tinereţe. 228). brune.) – castan roşu porcesc Este un hibrid între Aesculus hippocastanum şi Aesculus pavia. cu o pată gălbuie sau brună-cenuşie (fig. Fructificaţie anuală şi abundentă. andromonoice. albe.

rigide. albe. mirositoare. vegetează cu dificultate. cu umiditate suficientă. de 3-7cm lungime. 250 .King . grupate în fascicule axilare şi apar prin mai-iunie. Albo-Marginata Ilex aquifolium cv. mucronate la vârf. semnalat în pădurea Dosul Laurului (Zimbru . slab muchiaţi. relativ xerofită.Arad).forma femela. ocupă teritorii însemnate în zona mediteraneană. ovate. seminţele nu germinează decât în anul II (fig. mai late. dar în climate aspre. – laur Răspandit în sudul şi vestul Europei. cenuşie. persistente. revene. Aureo-Marginata Ilex aquifolium var. sunt colorate în roşu aprins şi cu 4-5 sâmburi monospermi. ferite de ger şi îngheţ. 7mm. Florile dioice sau poligame. Rezistă relativ bine la ger. Este o specie termofilă. spinos dinţate. au un diametru de cca. frunze oval-rotunjite. 229). Africa de Nord şi Sud-Vestul Asiei. Arbust până la 5m înălţime (în ţara noastră). frunze eliptice cu margine aurie Ilex aquifolium cv. ovat-eliptice. Se cunosc numeroase forme horticole: Ilex aquifolium forma Pyramidalis Ilex aquifolium var. Golden-Queen . acute. Prezenţa sa spontană la noi este sub semnul întrebării.Familia AQUIFOLIACEAE Genul Ilex L. rămân pe lujeri până primăvara. se adaptează şi la soare. Fructele sunt drupe baciforme. Este un interesant arbore ornamental. vegetează mult mai bine pe soluri bogate. lujerii verzi-măslinii. Se găseşte cultivat în grădinile dendrologice din ţară. globuloase. spini mici. Ilex aquifolium L. cu margini aurii. se cultivă în staţiuni adăpostite. de culoare verde-închis. Reprezintă un monument al naturii. frunzele alterne. cu scoarţa netedă. nepretentioasă faţă de sol. Lăstăreşte şi marcotează bine. neregulate. Golden. Temperament de umbră.forma mascula.

Rezistă bine la secetă. tolerează semiumbra. – Salbă moale. arbust de 2-3 m înălţime. mult răspândită la noi în subarboretul pădurilor.capsulă lobată cu 4-5 loje. Rezistă bine la ger. flori complete.) Cuprinde peste 100 de specii arbustive din climate temperate şi calde. pe pedunculi de 1-3. uneori agăţătoare sau târâtoare. Drajonează puternic. 1 cm în diametru. Florile complete.5 cm. de cca. muchiaţi. afânate. bisexuate. Euonymus europeus L. pe dos albăstrui-verzui. frunze mici 2-3 cm. .5 cm diametru. Arbust de talie relativ mare. Genul Euonymus L. rotunjite. creşte încet. având patru mucii suberoase. Br. butăşire sau altoire. acuţi. Mugurii. hermafrodite. preferă soluri eubazice. fructul . în fiecare lojă 1-2 seminţe învelite într-un aril portocaliu. fructe negre. cu solzi verzui.Ilex crenata Thunb. acuminate. (Evonymus L. sunt aşezate la subsuoara frunzelor. putând ajunge până la 6m înălţime. Se obţine din sămânţă. longitudinale. frunze caduce. Frunzele alungit-lanceolate sau ovat-eliptice. des ramificat. apropiaţi de lujer. Lujerii sunt verzi. Se folosesc ca plante izolate.5 cm lungime. sferice. la 251 . verzi-gălbui. Voniceriu Specie originară din Europa şi Asia de Vest. glabre sau pubescente. Creşte şi prin zăvoaie sau lunci. garduri vii tunse. de la câmpie până la deal. urcă în regiunile montane inferioare aici se localizează pe calcare şi pe versanţii însoriţi. aripate.originar din Japonia. crenat-serate. Capsula. dispuse câte 3-8 în cime laterale. de 3-10 cm lungime. de 1-1. mai pronunţate la lăstari. ORDINUL CELASTRALES Familia CELASTRACEAE R. la bază îngustate. opuşi sau imperfect opuşi sunt ovoizi. profunde. de culoare albicioasă sau brună. peţioli de 0. cu secţiune tetragonală. uneori persistente. prin marcotaj. slab acide. cu patru lobi rotunjiţi pe spate. în grupuri.

scoarţa rădăcinilor conţine gutapercă folosită în industria electrotehnică pentru izolarea cablurilor. acuminate. Fructul este o capsulă. Argenteovariegata. prevăzuţi cu numeroase verucoziţăţi. La noi este element de subarboret la câmpie şi dealuri.6 cm diametru. sunt grupate în număr mai mic decât salba moale. Frunzele opuse.2-0. Mugurii tot ovoizi. la margine cu o dungă brună. portocaliu. de culoare brună-închis. mărunt crenat-serate. Drajonează mai slab. poate fi folosit în perdelele forestiere ca specie de subarboret. de cca. caracteristice.maturitate de culoare roşie-carmin sau roză. (E. Lemnul este gălbui. este un valoros arbust industrial. sunt înconjurate compet de un aril cărnos. complete şi pe tipul patru. mai subţiri. 230). Ecologic se aseamana cu Euonymus europeus. lucitor (fig. cu patru lobi. de culoare roză. creşte mai încet. mai mici. 231). 0. sunt depărtaţi de lujer. cuielor şi carbonizat pentru cărbune pentru desen. peţioli mai scurţi. Euonymus nana Sieb. 1 cm diametru. de cca. după deschiderea capsulei rămân suspendate un timp pe firişoare subţiri ( fig. – Salbă râioasă Areal european şi asiatic. cărora le corespund patru loji. Atropurpureus. cu 5-6 solzi. la bază rotunjite sau îngustate. Protejează şi ameliorează solul. Euonymus verrucosus Scop. câte 1-3 (4). de maximum 2-3 m înălţime. albicioase. preferă staţiuni umbrite şi suficient de umede. în cime reduse. Seminţele negre sunt înconjurate incomplet de un aril portocaliu.). Florile. Rosmarinifolia Hort. suportă mai greu seceta şi uscăciunea. de numai 0.salbă pitică 252 . sunt ovatlanceolate sau alungit-eliptice. aproape rotunzi. nemuchiaţi. Are dimensiuni mai mici decât salba moale. pe pedunculi de 3-4 cm lungime.3 cm. lujerii verzi. Mult utilizate în culturi ornamentale sunt cultivarurile: Albus. folosit la obţinerea scobitorilor. brunii. cu 1-2 seminţe. Seminţele. omogen. de 3-6 cm lungime şi 2-5 cm lăţime. cel terminal mai mare.

fără stratificare.3-2 m. Albo-Marginata Euonymus japonica se poate planta solitar. Euonymus japonica var. vârful lăstarilor este adesea roz. Aureo-Marginata Euonymus japonica var. cu frunze verzi închis care devin toamna roşii-purpurii.frunze de 3 cm. . Euonymus fortunei var. flori brune-purpurii. Formele pitice cresc si mai încet. Euonymus fortunei Turcz. de la 0. Euonymus fortunei var. prin butaşi – vara Euonymus fortunei şi Euonymus japonica. prin altoire (iulie) în oculaţie. frunze persistente. Înmulţire: prin seminţe (septembrie-octombrie). de 2 m înălţime. câteodată devine urcător. Radicans arbust de 15 cm înălţime. frunze persistente. semănăturile târzii şi cele de primăvara sunt riscante. Euonymus japonica Thunb. Frunze persistente. apare rar în Europa.Specie indigenă. Coloratus arbust târâtor. relativ mici (1-3 cm). formele erecte. Euonymus fortunei cv. Arbust tufos. fructele capsule de culoare roz cu seminţe parţial acoperite de aril. variegate cu alb. frunze persistente. deosebit de frumoase. Gracilis – arbust mic. liniare. având germinaţie slabă. de 30 cm. dar e sensibil la ger. verzi-închis.. eliptice. de 1-4 cm lungime. Specia şi varietăţile sunt mai sensibile la ger. cu tulpini repente sau ascendente. în mlaştini şi stâncării. mai frecvent în Caucaz. urcă pe trunchiul arborilor sau pe ziduri. numai 253 . Originar din China. eliptice. lucioase. cu nervuri mai deschise. Arbust pitic. rezistente la poluarea atmosferică. la noi apare extrem de rar în nordul Moldovei şi Transilvaniei. înfloreşte şi fructifică la vârste înaintate. puternic ramificat. arbust târâtor.

frunzele în tinereţe sunt subţiri. la interior cu 2-3 loji. După coacere. frunze trifoliate. caduce.Familia STAPHYLACEAE Lindl. zăvoaie. Fructele sunt capsule. Staphylea trifolia L. de unde şi denumirea de „clocotiş”. Lemnul este alb. Seminţele. – clocotiş Specie indigenă de origine mediteraneană. însorite. verzi-măslinii până la roşii-bruni. de 2.5-4 cm terminate cu două sau trei vârfuri prelungite şi având pereţi membranoşi. câte 1-3 în fiecare lojă. sunt comestibile (fig. după înflorire devin pieloase. glabre. în formă de tufă. Folosire: solitar sau în grupuri. verzi până la roşii-bruni. Lujerii viguroşi. fin crăpată. sferice sau piriforme. Genul Staphylea L. corola este campanulată. inflorescenţe mai scurte. glabri. au cinci sepale petaloide. pe dos albăstrui. la vârf roşietice. umflate. acuminate. suporta umbrirea. brune-deschis. sunt sferice. Originar din America de nord. lucitoare. rezistent faţă de secetă. prin august. dispuse în panicule terminale. însoţeşte teiul. Scoarţa lujerilor de doi ani prezintă striaţiuni albicioase în lung. au 5-7 foliole. folosit în strungărie. fructe alungite. în păduri. Mugurii sunt opuşi. cu numeroase tulpini drepte şi scoarţa cenuşie-brună. Preferă staţiunile calde. cu două margini carenate şi cu un singur solz aparent. 232). turtiţi lateral. fin serate. tolerant faţă de umiditate. 254 . Specie de semiumbră. alungite. rareori în regiunile montane inferioare. tare. Staphylea pinnata L. cu pete oblong-lanceolate. de 5-12 cm lăţime. Frunzele imparipenat-compuse. greu. reticulaţi. fizibil. stâncării. pendente.. luminişuri. acuţi. de o formă eliptică. mari. lung peţiolate. la vârf se termină cu doi muguri. Arbust de până la 5m înălţime. de culoare verde-închis. albe-gălbui. întâlnită sporadic de la câmpie şi deal. Înfloreşte în mai-iunie. foarte caracteristice. cu numeroase lenticele albe. ovo-conici. seminţele sună dacă sunt mişcate. Florile albe-gălbui. albe-gălbui.

cu trei urme fasciculare.L. acute sau obtuze. mari. sub scoarţă lemnul fiind gălbui. flori hermafrodite. superficiale. cicatricea verticală.Înmulţire prin seminţe după recoltare. solzii pe margine ciliaţi şi cu o dungă lată cenuşie. pe margini crenat-serulate cu numai 3-4 perechi de nervuri evident arcuite. fiind adeseori terminaţi într-un spin care înlocuieşte mugurul terminal. Arbust. ce se exfoliază în inele. – spinul cerbului.5 cm. la margini de pădure. scheletice. verigariu. Include aproximativ 100 de specii arbustive sau arbori mici din climat temperat al emisferei nordice. părul ciutei Specie răspândită în Europa. în păduri rărite. în răsadniţe reci şi stratificate (primăvara). Lujerii cenuşii. frunze simple. de numai 2-3 m înălţime. de regulă la maturitate glabre. opuse sau alterne. glabri-lucitori. asociat cu păducelul şi porumbarul. 255 . din silvostepă până în regiunea montană inferioară. la noi. Frunzele. curbaţi şi alipiţi de lujer. ORDINUL RHAMNALES Familia RHAMNACEAE A. au lenticele răzleţe. Juss. aspră. ovo-conici ascuţiţi. calcaroase. scoarţa brună. sunt variabile. rezistă la ger şi secetă. Asia Vestică şi Nordul Africii. Mugurii sunt imperfect opuşi sau opuşi. heliofil. cu baza îngustată sau rotonjită. Este un arbust pretenţios faţă de căldura estivală. subtermofil. fructe – drupe globuloase cu resturile caliciului persistente la bază. cu lungimea de 4-8 cm şi lăţimea de 1-3. Genul Rhamnus L. prin butaşi se înmulţeşte greu. Rhamnus catharticus L. peţiolul de 1-4 cm lungime. Este întâlnit pe soluri uscate. în staţiuni expuse insolaţiei. prin marcotaj prin muşuroire. ovate până la eliptice. pentru înrădăcinare se acoperă cu clopote de sticlă.

Florile sunt poligame sau dioice, mici, pe tip patru, verzi-gălbui, câte 2-5 în fascicule axilare, apar în mai-iunie. Fructele sunt drupe, negre, sferice, cu diametrul de 6-8 mm, au 2-3 seminţe negre, în trei muchii, ce prezintă o crăpătură longitudinală foarte îngustă, numai la capete puţin lărgită şi cu margine cartilaginee. Fructele conţin substanţe colorante şi substanţe purgative (fig. 233). Lemnul cu duramen roşcat, tare, greu, din care se cnfecţionează obiecte de artizanat şi strungite. Rhamnus tinctoria W. et K. – Spinul cerbului [Rhamnus saxalitis Jack. ssp. tinctorius (W. et K.) Nym.]. Specie răspândită în sud-estul Europei, Balcani. La noi apare sporadic, în staţiuni însorite din silvostepă până în regiunea montana inferioară, pe calcare, pe soluri superficiale, scheletice, stâncării. Rezistă bine la secetă. Este o specie fixatoare de sol. Atinge cel mult 1,5 m înălţime. Are tulpini ascendente, scoarţa brunroşcată, cu crăpături. Lujerii bruni-roşcaţi, pubescenţi. Frunzele mai mici decât la Rhamnus catharticus. Fructe obovoide, negre-lucioase, sămânţa prezintă ăe faţa dorsală o crăpătură longitudinală, largă, de jur-împrejur cu margine cartilaginee (fig. 234). Este o specie fixatoare de sol. În colecţiile dendrologice se cultivă peste 25 specii exotice, din Asia, Europa meridională, America de Nord.

Genul Frangula Mill.
Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) – paţachină, cruşin Specie indigenă cu areal eurasiatic. La noi se întâlneşte în zonele de câmpie şi coline, sporadic la munte. Specie mezotermă, exigentă faţă de umiditatea solului, poate vegeta pe soluri sărace, acide. Temperament de semiumbră. Specie arbustivă, până la 5 m înălţime, lujeri bruni cu lenticele albicioase, muguri nuzi, frunze lat-eliptice 4-7 (12cm) lungime, vârf acut, bază îngustată,

256

margini întregi nervuri arcuite şi evidente pe dos, flori hermafrodite, fructele drupe sferice de 6-8mm, la început verzi, apoi roşii, la maturitate violetnegricioase (fig. 235). Lăstăreşte şi drajonează. Specie importantă de subarboret, cu utilizări în farmaceutică.

Genul Paliurus Mill.
Paliurus spina-christi Mill. (Paliurus aculeatus Lam.) – spinul lui Christos, păulir Este un arbust indigen, cu areal mediteranean şi asiatic, sporadic în Dobrogea. Sensibil la ger şi îngheţuri târzii, termofil, xerofit, pe soluri scheletice, superficiale. Arbust de 2-5 m înălţime, cu scoarţa netedă, cenuşie, tulpinile şi ramurile curbate. Lujerii sunt geniculaţi, bruni, pubescenţi în tinereţe, prevăzuţi cu câte doi spini de o parte şi de alta a mugurilor, unul din spini fiind drept şi mai lung, altul curbat şi scurt. Mugurii sunt alterni, aproape opuşi, cu doi solzi. Frunzele aşezate distic, sunt scurt peţiolate, de 2-4 cm lungime, asimetrice, ovate, la vârf obtuze, la bază rotunjite, foarte mărunt crenat-serate sau întregi, cu trei nervuri, din care cele două laterale arcuite. Florile gălbui, mici, complete, pe tipul cinci, sunt grupate în cime umbeliforme, axilare. Fructele sunt drupe uscate, gălbui sau roşietice, au sâmburele semiglobulos, turtit, aşezat într-un înveliş uscat, înconjurat de o aripă rotundă reticulată, cu marginea ondulată (fig. 236). Se înmulţeşte prin lăstari, butaşi de rădăcină şi marcote; înainte de semănat fructele se stratifică. Se utilizează ornamental în garduri vii (climat arid şi secetos).

Familia VITACEAE A.L. Juss.
Genul Vitis L.
Vitis sylvestris Gmel. – Viţă sălbatică Specie indigenă cu areal mediteranean, apare sporadic prin pădurile din lunci, câmpie şi dealuri, în staţiunile însorite. Este o specie subtermofilă, apare şi pe soluri bogate, umede.

257

Liană agăţătoare, cu scoarţa ce se exfoliază în fâşii lungi şi înguste, lujerii cu cârcei opuşi frunzelor şi măduva brună, întreruptă la noduri. Frunzele sunt alterne, de 7-12 cm lungime, cu 3-5 lobi adânci şi neregulat seraţi, la bază profund cordate, iar florile, dioice (rar poligame), pe tip cinci, galbene-verzui, aşezate în panicule. Fructele sunt bace sferice, de cca. 6 mm diametru, albastre-violacee, cu gust acru, astringent; conţin trei seminţe aproape globuloase, cu rostru scurt, trunchiat. Element interesant al florei indigene, toamna frunzisul devine rosu, foarte decorativ.

Genul Parthenocissus Planch.
Parthenocissus tricuspidata (S. et Z.) Planch. (Ampelopsis tricuspidata S.et Z.) – viţă japoneză Specie originară din China şi Japonia, cultivată la noi pentru înfrumuseţarea clădirilor (un exemplar poate acoperi 100-200 m2). Rezistă bine la ger peste iarnă, vegetează bine pe soluri bogate şi revene. Suportă bine şi semiumbra. Arbust agăţător. Lujerii au cârcei cu 5-7 ramificaţii, terminate cu discuri aderente, care permit prinderea pe zidurile cele mai netede, până la mari înălţimi. Frunzele mari, de 10-20 cm lungime, sunt trilobate, cu lobii acuminaţi şi dinţaţi, lucioase pe faşă, toamna devin roşii. Florile apar prin iulie-august. Fructele bace, negre, brumate cu 1-4 seminţe, sunt consumate de păsări (fig. 237). Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (Ampelopsis iederaceaDC.) - viţă de Canada Specie exotică, din Nordul Americii, foarte puţin pretentioasă faţă de climă şi sol, utilizată pentru decorarea zidurilor. Liană cu cârcei, are câte 5-7 ramificaţii terminate cu un disc aderent, uneori cu rădăcini aeriene adventive. Frunze palmatcompuse, 5 foliole crenat-serate, se colorează în roşu mai intens decât P. tricuspidata. Fructe bace negre-albăstrui, slab brumate în panicule terminale (fig. 237).

258

Înmulţirea:cultura celor două este relativ uşoara, se înmultesc prin seminţe şi butaşi lemnificaţi (se recoltează în februarie), se statifică şi se plantează în martie-aprilie; varietăţile se înmulţesc prin altoire.

ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)
Familia TILIACEAE Juss.
Cuprind arbori şi arbuşti răspândiţi mai ales la tropice, cu puţini reprezentanţi în zonele temperate ale globului.

Genul Tilia L.
Cuprinde aproximativ 25 de specii de arbori din zone calde şi temperate ale globului, lujeri geniculati, frunze simple, flori hermafrodite, complete, grupate în cime pedunculate, pedunculul inflorescenţei se desprinde din nervura mediană a unei bractee late, în formă de limbă, flori bogate în nectar şi uleiuri volatile, fructul este o achenă globuloasă. Tilia cordata Mill. (Tilia parvifolia Ehrh.) – tei de deal, pucios, cu frunza mică Are arealul cel mai larg dintre teii indigeni. Se întâlneşte în majoritatea ţărilor europene din zone mediteraneene (fig. 39). La noi participă la constituirea şleaurilor de deal, urcă până la 900 m altitudine, sporadic, coboară la câmpie. Este frecvent cultivat ca arbore de aliniament şi în parcuri. Mai puţin exigent faţă de căldură, mai sensibil la seceta decât ceilalţi tei. Arbore de semiumbră-lumină. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, bogate, slab acide spre neutre, cu regim constant de umiditate. Evită solurile compacte, sărace, cu umiditate în exces. Atinge 20 m înălţime şi diametru de 1 m. Tulpina dreaptă, scoarţa în tinereţe netedă-cenuşie, după 20-30 ani formează ritidom negricios destul de gros, îngust brăzdat longitudinal. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roşcaţi, glabri-lucitori. Muguri ovoidali, frunzele relativ mici 5-7 cm lungime, subrotunde până la lat-ovate, baza cordată, uneori asimetric trunchiate sau rotunjite, vârf

259

brusc acuminat, margine serată, glabre pe faţă, pe dos cu smocuri caracteristice de perişori sulfurii la subsuoara nervurilor, peţiol 1,5-4 cm lungime. Flori galbene, mici şi mai puţin mirositoare decât la ceilalţi tei, erect divergente sau întinse orizontal, bracteea inflorescenţei verde-gălbui, lung pedunculată în formă de limbă, înfloreşte relativ târziu, în cime pedunculate. Fructe achene globuloase sau ovoide, aproximativ 5 mm lungime, netede sau cu 5 coaste puţin proeminente şi cu pereţii subţiri, pieloşi, fragili (se sparge între degete) (fig. 238). Lăstăreşte viguros şi drajonează bine, creşte destul de repede, mai ales în tinereţe până la 10 ani. Longevitate 200 - 300 ani, lemnul putrezeşte uşor la vârste mari, o valoroasă specie de amestec, ameliorează solul. Tilia cordata var. Pyramidalis – cu coroană îngustă şi piramidală Tilia tomentosa Moench. (Tilia argentea Desf.) – tei alb, argintiu Are un areal restrâns, concentrat în Asia Mica şi Europa de Sud-Vest (fig. 39). La noi se află la limita nordică a arealului său european. până la altitudini de 400-500 m. Este cultivat frecvent în aliniamente stradale. Este o specie termofilă, exigentă faţă de sol. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, afânate. Suporta destul de bine uscăciunea sau compactitatea solului. Arbore de mărimea I, până la 30 m înălţime. Scoarţa mult timp netedă, cenuşie, la bătrâneţe formează ritidom subţire, negricios. Coroana largă şi deasă, cu colorit general alb-argintiu. Lujerii cenuşii, tomentoşi, cu peri stelaţi. Mugurii stelat tomentoşi, scurt-conici. Frunze mari 7-13 cm lungime, subrotund-cordiforme, brusc acuminate, pe faţă verzi închis, puţin lucioase, pe dos argintii sau cenuşii, stelat tomentoase, caracteristic fără smocuri de păr în unghiul nervurilor, peţiolii stelat-tomentoşi. Flori în inflorescenţe pendente, mai mici decât lungimea frunzelor, cu bractee sesilă sau scurt pedunculată, plăcut mirositoare şi mai melifere, înfloreşte în iulie, după teiul de deal. Fructe achene asemănătoare în general, ceva mai mari: 6-7 mm, cenuşii tomentoase, cu pereţii tari, lemnoşi (fig. 239). Este bine reprezentat la noi în regiunile joase din sudul şi estul ţării, răspândit din câmpie

260

Lăstăreşte şi drajonează în vecinatatea tulpinii. Este foarte preţuit ca arbore decorativ şi melifer. Tilia platyphyllos Scop. (Tilia grandifolia Ehrh.) – tei cu frunză mare Arealul speciei este mai restrâns, concentrat în Centrul şi Sudul Europei (fig. 39). La noi se întâlneşte mai rar decât celelalte specii, la câmpie şi deal. Se cultivă ca arbore ornamental şi de aliniament. Exigenţele faţă de climă ca la teiul alb. Este pretenţios faţă de căldură (mezotermofil), dar mai rezistent faţă de uscăciune. Arbore înalt de 30-40 m, cu coroana largă, rotunjită, cu ramuri groase. Lujeri slab pubescenţi vara, apoi glabri. Muguri mai mari cu 3 solzi (ceilalţi doi cu cu câte 2). Frunze subrotunde până la ovate, 6-12 cm lungime, ades asimetric acutserate, pe faţă glabre sau slab păroase, pe dos verzi, până la cenuşii, tomentoase, cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui (nu sulfurii) la subsuoara nervurilor, cu nervuri terţiare proeminente paralele, peri pe ambele feţe, simpli. Flori în inflorescenţe cimoase stau pendent sub frunză, apar relativ devreme (2 săptămâni înainte de teiul alb). Fruct achenă globuloasă, piriformă sau ovoidă, mai mare 6-8 mm diametru, scurt tomentoasă, 4-5 coaste, pereţi tari (fig. 240). Tilia platyphyllos var. fastigiata Tilia platyphyllos var. laciniata - frunze neregulate, adânc sectate Tilia platyphyllos var. rubra lujeri roşii, portocalii, se remarcă iarna

Tilia euchlora Koch. – tei cu frunză lucioasă. Arbore de mărimea a II-a, cu coroană ovoidal globuloasă, ramuri pendente, frunze cordate, acuminate, verzi închis, lucioase pe faţă, pe dos verzi deschis, la noi se cultivă mai rar. Este utilizat doar în parcuri şi grădini. Specii întâlnite în grădini dendrologice:

261

pentru aliniamente şi rar în parcuri (Tilia tomentosa. la bază formează o tufă compactă. mai târziu glabri. sămânţa trebuie stratificată sau se introduce în baie de acid sulfuric. cu crăpături puţin adânci. mai ales în regiuni cu climă caldă. Tilia euchlora). suportă şi umbra. La noi se întâlnesc hibrizi de tei între speciile indigene.L.Tilia americana. nu este pretenţioasă faţă de sol. păroşi. ovate sau rombicovate. Dacă se recoltează mai târziu. Rezistă la secetă şi ger. dar nu înfloreşte bogat şi suferă din cauza îngheţurilor timpurii. cu 3 nervuri palmate. Introdusă la noi frecvent ca plantă ornamentală. scoarţa la început netedă. India. Se foloseşte metoda de marcotaj prin muşuroire. Tilia rubra. Înmulţirea: prin seminţe (toamna) cu sămânţă recoltată în pârgă. 5-12 cm lungime. prevăzuţi cu 2 stipele filiforme şi persistente. cenuşie. Lujeri tineri cu peri lungi şi moi. apoi devine negricioasă. rezistente la îngheţuri şi brume de toamnă. 262 . în grupuri izolate. Juss. Arbust de 3 m înălţime. Folosire în masive (Tilia cordata. – zămoşiţă de Siria Specie exotică originară din Asia Mică. Hibiscus syriacus L. Genul Hybiscus L. Butăşirea se face rar. China. în oculaţie şi sub coajă. Altoirea este indicată numai pentru înmulţirea varietăţilor şi pentru obţinerea arborilor de aliniament. Are temperament de lumină. urmată de spalare şi stratificare în turbă (3-5 luni la 150C). Rezistă destul de bine şi în regiunile montane. Tulpina ramificată. Tilia platyphyllos). Muguri mici. Familia MALVACEAE A. de regulă trilobate şi neregulat dinţate. utilizand ca portaltoi Tilia platyphyllos. Prin altoire primăvara în despicătură. Frunze alterne.

Juss. 241). mari 6-10 cm. prin butaşi vara (în răsadniţe) – se ţin 2 ani în ghivece. aşa că par simple. garduri vii. spre bază concrescute cu tubul staminal. axilare. lat campanulate. dovedeşte o vitalitate crescută. mezofilă. 263 . Lăstăreşte şi se înmulţeşte uşor prin sămânţă şi butaşi. la strivire are miros greu. eumezotrofă. Lujeri cenuşii-verzui sau bruni deschis. piperul lupului Specie indigenă. sub scoarţă lemnul e gălbui. cei floriferi îngrămădiţi. până în staţiunile de luncă. – tulichina. Cultivaruri deosebite: Red Heart. foarte depărtaţi de lujer. se coc în octombrie.Flori hermafrodite. Folosire: izolat. solitare. Hamambo. cu flori albastre. Muguri alterni. Este foarte mult apreciat ca specie ornamentală. moderat acide. Fructul capsulă dehiscentă cu 5 valve. coboară la câmpie şi coline. mai ales pentru florile sale care apar o perioadă mai lungă. cu tulpina slab ramificată. flori albe cu mijloc roşu. până la sfârşitul verii. cu flori roz. Arbust scund de 1-1. preferă soluri bogate în humus. ovo-conici. petale albe. noiembrie (fig. Osian Bleu. Daphne mezereum L. pătate cu roşu-violet.5 m înălţime. se rup extrem de greu. otus albus. răspândită în Asia Centrala şi de Nord. La noi se întâlneşte în pădurile montane. înfloresc din iulie până în septembrie. în grupuri. verzi. Are amplitudine climatică largă. foarte flexibili.L. În staţiunile de pe litoralul Mării Negre. tip 5. altoirea (iarna în sere) şi marcotajul (prin muşuroire). Temperament de umbră. ORDINUL THYMAELEALES Familia THYMAELEACEAE A. Înmulţire: prin seminţe (primăvara). Specie mezotermo. cu flori albe. Genul Daphne L. glabri.

argintii sau arămii. inclusiv pe cele sărăturoase. Familia ELEAGNACEAE A. lujerii. Genul Eleagnus L. aproximativ 8 mm diametru. glabre. margine întreagă. (termofilă) suportă uscăciunea (xerofită) şi se comportă bine pe soluri nisipoase. Are temperament de lumină. Înmultire vegetativ sau generativ cu seminţe recoltate în pârgă sau dacă sunt mature se stratifica 1 an în lădiţe sau în răsadniţe reci. la noi se cultivă des în regiunile calde şi uscate.L. 242). în parcuri şi grădini. Juss. Rubra Select cu flori mari rosii-violacee Se foloseşte la marginea masivelor. Prin butaşi (vara). mult înaintea frunzelor.globuloşi. prelung-cuneate. Fructele frunzele şi scoarţa otrăvitoare din cauza alcaloizilor (fig. se deschid primăvara foarte devreme. se repică primăvara urmatoare în teren. 3-8 cm lungime. înrădăcinarea se face în sere sau răsadniţe. marcotaj muşuroit sau arcuit. lanceolate. uneori înfloresc şi toamna. 264 . Daphne mezereum var. – sălcioară. Frunze oblong-ovate. cad toamna târziu. Fructe drupe roşii. grupate 2-4 în axilele frunzelor. plăcut mirositoare. Flori hermafrodite. Specie rezistentă la ger. frunze persistente sau căzătoare. preferă regiuni calde. datorita florilor frumos colorate şi plăcut mirositoare. vârf obtuz sau acut. fructe pseudodrupe. bruni. întregi. roz-trandafirii. salcie mirositoare Specie exotică răspândită în sud-estul Europei şi vestul Asiei. mugurii şi frunzele au peri stelaţi. pe dos verzi-cenuşii. flori hermafrodite sau unisexuat monoice. alterne. Prezintă o anumită importanţă ornamentală. sesile. Eleagnus angustifolia L. pentru florile sale. Cuprinde arbori şi arbuşti des spinoşi. în apropierea aleilor şi caselor.

Eleagnus pungens Thunb. 243). butaşirea cu butaşi de iarnă (de 15 – 30 cm şi diametru la colet de 6 – 8 mm) se recolteză în noiembrie. mat-argintii pe dos. verzi-cenuşii pe faţă. Se folosesc pentru plantări izolate.Arbust sau arbore de 7 – 8 m înălţime. Eleagnus commutata Bernh. 265 . Are valoare ornamental ridicată datorită frunzişului argintiu. Marcotaj prin musuroire (septembrie . cu tulpina neregulată. frunze persistente. frunze argintii pe ambele feţe. cei tineri albicios-mat-tomentoşi. Fructe false drupe. lujeri cu spini. Este apreciată ca specie fixatoare pe terenuri inundabile. miez dulceag (fig. întregi pe margine. 4-8 cm lungime. pieloase şi tari.octombrie). andromonoice. grupate câte 1 – 3. Drajonează şi lăstăreşte bine. cu exteriorul argintiu. stau solitare câte 2-3 pe lujeri din anul precedent. Specie temofilă. fără spini. de 3 – 4 m înălţime. cu dungi galbene late. aproximativ 1 cm lungime. scurt-peţiolate. tolereaza semiumbra. după plantare. îmbogăţeşte solul în azot. aproximativ 1 cm. iar după recoltarea fructelor se înlătură partea cărnoasă. Arbust originar din Japonia. necesită protecţie iarna. argintiu-lucitori. grupuri. rezistă la fum şi gaze. Maculata cu frunze mari. înfloreşte prin iunie. mici. în interior gălbui (apetale) melifere cu miros de fragi. receptacul la exterior argintiu. Eleagnus angustifolia se preteză pentru gard viu. Fructifică abundent din anul IV. eliptic-alungite. Eleagnus pungens var. cu peri solzoşi. Frunze alungit-lanceolate. Muguri alterni. galbene. trăind în simboză cu bacterii nitrificatoare. galbeneportocalii. acute sau obtuze. lucioase pe faţă. pe dos argintii-lucitoare. florilor plăcut mirositoare şi pseudodrupelor argintii persistente mult timp. flori foarte parfumate. Lăstăreşte şi drajonează. ovoizi. acoperite cu solzi argintii. Înmulţire: prin seminţe toamna sau primăvara după stratificare. Arbust originar din America de Nord. Are temperament de lumina. atinge 4 m înălţime. perdele de protecţie. Flori hermafrodite sau poligame. Lujeri spinoşi. elipsoidale.

7-8 mm lungime. superficial. 266 .– cătina albă de râu Specie indigenă cu areal larg. Frunze liniarlanceolate. Înălţime de 2 – 3 m. cenuşii-argintii până la arămiu-roşcaţi lucitori. formează tufe cu sistem radicular foarte întins. superficiale. insular în Delta Dunării. până în regiunile montane inferioare. subglobuloşi. scurt peţiolate. pe dos cu peri solzoşi. argiloase. în Subcarpaţii Munteniei şi Moldovei. Vegetează bine de la câmpie şi coline. Are temperament de lumină. grohotişuri şi nisipuri. vârf acut sau obtuz. Are amplitudine ecologică foarte largă. Excelent specie pentru terenuri degradate. formează asociaţii pe soluri scheletice. translucide. Disponibilităţile ornamentale provin de la aspectul decorativ al frunzelor şi fructelor. apar înaintea frunzelor prin martie-aprilie. foarte mici. Flori dioice. cu peri solzoşi. cu cerinţe modeste faţă de sol.Genul Hippophae L. Prezintă rezistenţă la secetă. La noi apare pe suprafeţe mari între Olt şi Siret. margine întreagă. se poate folosi ca tufe izolate sau în garduri vii. Scoarţa brun-închis. cu nodozităţi vizibile în care trăiesc bacterii fixatoare de azot din atmosferă. se menţin şi iarna (fig. Muguri mici. Înmulţirea prin seminţe (primăvara) sau prin marcotaj (august). suportă geruri foarte aspre şi călduri excesive. Lujeri anuali cenuşii-argintii. Rusticitatea ecologică este completată de remarcabila putere de instalare şi extindere datorită capacităţii de drajonare şi lăstărire. arbust. ramurile laterale cu numeroşi spini puternici. bruni-arămii. Fructe drupe false. portocalii. eurasiatic. cele mascule în inflorescenţe globuloase. cele femele în raceme spiciforme. ramurile laterale cu spini foarte puternici. 244). Hippophae rhamnoides L. îngrămădite spre vârfurile ramurilor de 2 ani. fructe foarte bogate în vitamina C. ovoide. cărnoase. aproximativ 6 cm lungime. alterni.

grupate în raceme spiciforme terminale. creşte repede. înfloreşte vara din iulie până în septembrie. Specie de lumină. întâlnită la noi de la câmpie până la deal. cu înflorire bogată.ORDINUL VIOLALES (PARIETALES) Familia TAMARICACEAE L. Rezistă la secetă şi la un grad avansat de alcalinitate. Tamarix ramosissima Ldb. înfloreşte înaintea înfrunzirii (aprili-mai). purpurii. Muguri alterni. – cătină roşie Specie indigenă. de culoare roz. foarte mici. se butăşeşte şi se marcotează bine. Genul Tamarix L. Specie arbustiva. roşcaţi sau cenuşiu-roşcaţi. Lujeri foarte subţiri. – cătină roşie Originară din sudul Europei şi sud-vestul Asiei. Fructe capsule cu 3-5 valve şi seminţe numeroase (fig. numeroase. acoperiţi de o frunză lungă. în sud-estul Europei şi Asia. Specie iubitoare de lumină. 4-5 cm lungime. 245). Varietate: Tamarix pentandra var. flori foarte mici. 2-3 mm lungime. recomandate pentru cultură ca plantă decorativă prin portul elegant. Lujeri foarte subţiri. adeseori sărăturoase. flori mici. slab mirositoare. formează tufe cu numeroase tulpini subţiri. Flori în raceme spiciforme. de până la 5 m înălţime. ascuţite. Arbust originar din sud-estul Europei. rezistentă la vânturi intense. pe soluri neutre. flori roz grupate în raceme laterale. apar prin mai-iunie. pe aluviunile nisipoase din albiile râurilor. roz-intens. Tamarix pentandra Pall. alcaline. frunze verzi. Lăstăreşte. solziformă. aproape amplexicaule. Frunze mici. Tamarix tetranda Pall. Este o specie apreciată pe terenui degradate. solziforme. Rubra – flori viu colorate. roz deschis sau albe. 267 . cultivată la noi datorită portului bogat ramificat.

la munte urcă până la 900 – 1000 m altitudine. mici. Cornus sanguinea L. opuse. – sânger Specie de origine eurasiatică. uneori în masive. unde înlocuieşte cătina roşie. compacte. frunze solziforme mici de 3-5 mm. Myricaria germanica (L. pe soluri argiloase. Arbust de 1-2 m înălţime. 246). pe peluze. Fixează solurile erodate din bazinele torenţiale montane.) – cătină mică Specie indigenă. Genul Cornus L. cu areal eurasiatic. superficiale. alungit-conici. apare în lunci. Înmultire: prin butaşi lignificaţi cu călcâi. lujeri subţiri. ORDINUL UMBELLIFLORAE Familia CORNACEAE L. pe prundişuri râurilor. Arbust de umbră-semiumbră. glaucescente. cu nervuri arcuite. Se remarcă mare amplitudine ecologică: în climat secetos. în grupuri. pe malul apelor. 268 . florile în raceme terminale (fig. pe versanţi umbriţi şi pe soluri calcaroase. fructul – drupă. rar arbori din regiunile temperate ale Globului. garduri vii. Genul Myricaria Desv. la noi răspândită în regiuni premontane şi montane. Specie hidrofită. frunze simple. în climate relativ umede. Înmulţire prin butaşi.Folosire: izolat. pe soluri aluvionare. cu marginea întreagă. flori hermafrodite. unul din cei mai răspândiţi arbuşti din pădurile de câmpie şi deal. se deosebesc de cei de cătină roşie prin măduva largă. Cuprinde aproximativ 30 de specii de arbuşti. amplasată central. grupate în umbele sau cime. cu muguri opuşi.

glabri. purpurii lucitoare. astringente. 269 . la întretăierea nervurilor. negre-purpurii. Fruct „coarne“ – drupe alungit-elipsoidale.Lujeri subţiri. apar în mai-iunie. Se situează ca importanţă printre cele mai importante specii indigene de subarboret. Frunze lat-eliptice sau ovate. Toamna frunzele devin roşii. cu solzi mărunţi. 247). galbene. aproximativ 1. peţiol mai scurt. lucitori. 4-10 cm lungime. foarte asemănătoare cu ale singerului. Cornus mas L.corn Specie originară din Europa Centrala şi de Sud-Est. are smocuri de peri caracteristici. Este mai puţin răspândită la noi decât Cornus sanguinea. fiind un valoros arbust decorativ.5 cm lungime. pendente. Frunze ovat-eliptice. muguri floriferi mai mari. Lăstăreşte şi drajonează. Flori în corimbe dese. 4-8 cm lungime. sferici şi pedicelaţi. Are temperament de lumină. conici. Varietate: Cornus mas var. Variegata cu frunze cu dungi late albe. pubescente pe ambele feţe. Rezista mai bine la secetă decât sângerul. scurt-acuminate. Asia Mică. Fructe drupe globuloase. umbeliforme. 5-8 mm diametru (fig. acoperă şi protejează bine solul. se coc prin august-septembrie (fig. după înfrunzire. albe-verzui. . 3-4 perechi de nervuri arcuite spre vârf. 248). Flori în cime umbeliforme dispuse axilar. întregi. are valoare decorativă prin coloritul roşu-purpuriu al frunzelor toamna. atinge 3 – 4 m înălţime. apare da la câmpie şi deal până la maxim 700 m altitudine. depărtaţi de lujer. Rezistă bine la umbrire. acrişoare. Muguri opuşi. Înălţime până la 7-8 m şi diametru de 40 cm. Specie mai iubitoare de căldură decât sângerul şi manifestă amplitudine mult mai restrânsă în ceea ce priveşte umiditatea. dar pe dos. nervurile laterale arcuite şi convergente. cenuşii-verzui spre brun-roşcaţi. terminale. pubescente pe ambele feţe. toamna devin roşii-purpurii. apar înaintea înfrunzirii. Rezista la fum şi praf. roşii-purpurii (mai ales pe părţile expuse soarelui). Lujeri fin-pubescenţi. mici. peţoilate. cu ritidom roşcat. De regulă arbust cu scoarţa formată de timpuriu. alipiţi de lujer. Muguri opuşi. albi-cenuşii.

frunze mari (7 – 15 cm). flori albe. dar au 4 bractei mari alb-rozalii ce înconjoară inflorescenţa mică (1 cm). Arbust de 3 m înălţime. . ca şi în perioada de înflorire. fructele albicioase până la albăstrui. Arbust originar din America de Nord. cu aspect de zmeură. arbust sau arbore de talie mică. flori mici. Arbust sau arbore mic cu ramuri divergente. prin butasi lignificati. foarte ornamentale.Cornus alba L. după recoltare seamănă imediat sau după un an de sratificare (cornul. frunze bronz-roşcate toamna. verzui. fructe roz – roşcate.) Hance Originar din Extremul Orient. sângerul).iunie) se înmulţesc varietăţile. cu limbul frunzei ovat. Rubra cu flori roşii. 270 . Înmulţire:.prin seminţe. prin marcotaj (mai . unde este considerată una din cele mai frumoase speci de arbuşti floriferi. vârf acuminat. albe. foarte decorative în timpul repausului vegetativ. cu 4 bractei mari. toamna se colorează în nuanţe de roşu. Coreea. Manciuria. foarte decorative. grupate în corimbe. apare ca o floare de 8 – 10 cm. Cornus kousa. cu lujeri şi ramuri roşii – brumate. elipsoidale. mici. Cornus kousa (Buerg. Varietate: Cornus floribunda var. înfloreşte în mai. apar în mai – iunie.Cornus mas şi Cornus sanguinea se pot tunde. fructe roşii. pe cale generativă se pot înmulţi şi Cornus florida. Cornus floribunda L. Specie originară din Siberia. inflorescenţe mici.

Discolor cu frunze patate cu alb. marcotează şi se poate butăşi. Fructe (fig.iederă Specie indigenă. . cele de pe lujerii floriferi. înfloreşte prin septembrie. tufele târâtoare umbrite nu produc lujeri floriferi. Particularităţi de cultură: se taie periodic primăvara pentru reânoirea frunzişului. Hedera helix var. negre. La noi apare de la coline până la munte. cu 3-5 lobi triunghiulari. Lujerii galben-cenuşii. dar suferă din cauza gerurilor. cu diametru la bază de 15 – 20 cm. în zăvoaie. poate ajunge la 20 m înălţime. Liană agăţătoare. Flori în umbele. Hibernica . cele de pe lujeri sterile. mai puţine. hermafrodite. răspândită din Europa de Sud până în Caucaz. alcaline. întregi. aproximativ 5 mm diametru. Frunze alterne. Arborescens cu port erect şi frunze ovate. a zidurilor. galbene-verzui. Înmulţirea: prin butaşi din lăstari semilignificaţi (august . prin care se fixează de scoarţa arborilor. 249). cu nervuri albicioase. stânci sau ziduri. Are longevitate mare – cateva sute de ani. peţiolate.septembrie). pe dos verde palid. Aureo-Variegata cu frunze patate cu galben Hedera helix var. Are amplitudine ecologică largă. Rezista bine la fum şi gaze. întregi. 4-10 cm lungime. suportă umbrirea. prin altoire varietăţile.Familia ARALIACEAE Genul Hedera L. Preferă soluri calcaroase. Hedera helix L. eubazice. pe stâncării şi pe ziduri umede. Hedera helix var. se coc abia primăvara următoare 271 . Tulpinile şi lujerii emit rădăcini adventive cu peri sugători. bace globuloase. Hedera helix var. moderat acide. Mult folosită în parcuri şi grădini pentru decorarea tulpinilor arborilor înalţi.iedera de Irlanda cu frunze mari şi late. ovat-rombice. stelat-păroşi. Lăstăreşte. cu mull. nelobate. pe faţă verzi întunecat.Baltica cu frunze mici. culoare verde mai deschis. Varietăţi: Hedera helix var.

muntele acoperit cu bujori de munte prezintă o mare atracţie. roşii purpurii sau roz. mugurii se formează din toamnă. 272 . pe dos cu glande solzoase. Rhododendron kotschyi Simk. Creşte pe soluri puternic acide. cu insolaţie puternică. Rhododendron Calendulaceum Rhododendron Rubiginosum Se cultivă mulţi hibrizi care în majoritate sunt arbuşti de talie medie (1. împiedică erodarea solului. Juss. Fructe capsule.1. fructul – capsulă sau bacă. fiind sensibile la geruri mari. obişnuit persistente. pieloase. flori în corimbe dese. Frunze alterne. Lujeri bruni cu glande ruginii solzoase. în iunie – iulie. tufărişuri întinse. Tulpini scurte. persistente. Arbust pitic până la 0. ovate până la lanceolate. apar prin iunie-iulie.L. cu marginea întreagă şi puţin răsfrântă. se desfac în 5 valve (fig. 250). Florile în raceme terminale. smirdar Specie indigenă întâlnită la noi în asociaţii alpine. .bujor de munte. vânturi puternice şi permanente. cu înrădăcinare întreţesută puternic. frunze persistente. adaptată la climat alpin secetos fiziologic. simple. 1-2 cm lungime. îngramadite spre vârful lujerilor.5 cm. arctice. bogat ramificate.5 m înălţime. Au cerinţe deosebite faţă de umiditatea atmosferică şi cea din sol. Formează adesea în Carpaţii Orientali şi Meridionali. eliptice.5 m). rădăcinile prezintă micorize. ruginii (ca la lujeri). flori hermafrodite pe tipul 4 sau 5. tip 5. alpine.ORDINUL BICORES Familia ERICACEAE A. rar opuse. Vara. împreună cu afinul. mari . aer rarefiat. Dintre speciile adaptabile în condiţiile iernilor mai blânde: Rhododendron Arborescens. Plantă alpină xerofită. Cuprinde arbuşti din regiunile montane. Genul Rhododendron L. frunze alterne. Necesită multă apa în sezonul cald şi înainte de iarnă. Prin hibridare s-au obţinut o serie de specii şi cultivaruri (inclusiv azaleele). extrem oligotrofe.

verzi închis pe ambele feţe. dar necesită condiţii pedo-climatice favorabile. subţiri. 1-3 cm lungime. turtiţi şi alipiţi de lujer.noiembrie) pe substrat de turbă cu nisip. gust acrişor-amărui. pământ de frunze sau turbă. Vaccinium myrtillus L. 273 . la vârf cu lobii caliciului persistenţi. după 2 ani se repică în răsadniţă. solitare. se coc prin august-septembrie (fig. rozverzui. Prezenţa ei nu este dorită din cauza efectelor negative asupra solului şi regenerării arboretelor. Muguri alterni. Cuprinde aproximativ 130 specii. Este un indicator fidel al solurilor uşoare. cu muchii ascuţite. Fructe: „afine“ – bace sferice. la noi este specie comună din regiunile dealurilor până în zona alpină. căzătoare. se acomodează bine pe soluri uşoare. din care drajonează viguros. geniculaţi. fin serate. arbuşti montani sau alpini. Genul Vaccinium L. Cele 4 – 5 frunze care se lasă nu vor atinge substratul. alterne. pe tipul 4 sau 5. Se foloseşte în locuri umbrite. Arbust pitic (maxim 50 cm) cu rădăcini superficiale foarte dese. Este o specie de lumină. glabri. flori hermafrodite. Asia şi America de Nord. pendente. în seră (iunie . frunze persistente sau căzătoare. se pot stimula cu hormoni.Frunze: rotund-ovate spre eliptice. Prin butaşi. la adapost de sticlă sau în ceaţă artificială (22 – 240 C). sărace în baze de schimb. cu acumulari de humus brut sau moder. Înmulţire: prin seminţe. formează covoare imense şi contribuie decisiv la podzolirea şi acidificarea solului.iunie). drajonează şi marcotează viguros. solitare sau în raceme. ferite de curenţi. 251). fructul – bacă polispermă. humus. în răsadniţe (mai . nisipoase sau nisip. Specie cu valoare incontestabilă (farmaceutic şi alimentar). acide. – afin Are un areal întins în Europa. întreţesute ca o pâslă. foarte mici. roşii. acuminate. în grupuri. lucitoare. Lujeri verzi. palid-rozee.Sunt plante de umbră. unde mai rămâne 2 ani. răspândindu-se uşor. Prin marcotaj. corolă globulos urceolată. Flori hermafrodite.

roşii lucitoare la maturitate cu gust acrişor-amărui. 6-8 mm diametru. – strugurii ursului Specie relict. obovate. La noi apare la altitudini mai mari decât afinul . Florile albe sau rozee. cu puncte rare. Genul Arctostaphyllos Adans. 274 . 252. se conservă bine în apă proaspătă şi sunt apreciate pentru compot. corola este campanulată. Apare frecvent în nordul Europei. făinoase.Vaccinium vitis-idea L. Genul Calluna Sallisb. nedepăţind cca. suportă mai bine uscăciunea şi condiţiile edafice din turbării. mai acidofil şi oligotrof. nervuri proeminente. – iarba neagră Specie indigenă cu areal foarte întins în Europa. bace sferice. şerbet. Asia şi America de Nord. pe dos de un verde-palid. Vaccinum uliginosum L. flori 3-12 în raceme nutante. pe faţă de culoare verde-închis. seamană cu Vaccinum myrtillus din punct de vedere ecologic. căzătoare. se coc prin august-septembrie (fig. Calluna vulgaris( L. în regiunea de deal şi munte (de la 500 – 1900 m altitudine). sunt grupate în raceme dese (nu solitare). puternic reticulate. rar apare la dealuri înalte. apare în staţiuni similare.) Hull. rotunzi. florile în formă de ulcior (fig. Arctostaphyllos uva ursi L. cu lujeri rotunzi. dulceaţă. Arbust foarte scund. cu tulpinile şi lujerii nemuchiaţi. roşietice sau albe. iar caliciul 5 – lobat. – merişor. Fructele. obtuze sau rotunjite şi adeseori emarginate. brune. arbust târâtor. întregi sau fin crenate. astringente. pieloase. cu patru lobi. – este o specie indigenă localizată în turbării. solzos. la noi apare destul de rar. cocăzar Specie cu un vast areal eurasiatic şi nord-american. 252). Frunzele sunt persistente. de 1-3 cm lungime. pe soluri acide. Fructe bace sferice. vin. sărace. este mai putin răspândit la noi. 30 cm înălţime. roşii lucioase. frunze: ovat eliptice. lucitoare. frunze obovate. amărui.

aşezate pe 4 rânduri. Înmulţire prin seminţe (toamna) în răsadniţe. mici. roz-violacee. Flori hermafrodite. Folosire: în masive de culoare sau asociate şi prelungesc decorul în perioada de iarnă. flori mici. 1-3 mm lungime. rar albe. în turbării. – coacăză Răspândită în sud-estul Europei şi Asia Mică. 253). aproximativ 5 mm în raceme spiciforme. localizată pe soluri podzolice. purpurii). roşii. liniar-lanceolate. Bruckenthalia spiculifolia (Salib. frunze mici. Genul Bruckenthalia Reichenb. aciculare.) Reichenb. Fructe capsule păroase. Este valoros indicator al solurilor extrem oligotrofice. roz-violacee de tipul 4 cu corola campanulată. Arbust pitic. La noi apare în etajul subalpin. prin butaşi (august). Specie de lumină. argintii. nisipoase. cu patru valve (fig. slab pubescente în verticile dese. până la 25 cm. roz. violet) sau frunze colorate (aurii. cu ramuri neflorifere. Particularităţi de cultură: în grădini solul se amestecă cu turbă şi nisip şi deasupra se aşterne un strat de turbă de 2 – 3 cm. fructul capsulă sferică. mezofilă. oligotermă. Frunze foarte mici. Arbust pitic (1 m înălţime). înfloreşte din iunie până în septembrie. poate coborâ până în gorunete. în raceme spiciforme.Specie silicicolă. 253). sărace şi puternic acide. 275 . acoperindu-se unele pe altele. În parcuri şi grădini se folosesc numai cultivaruri sau specii decorative prin flori (albe. cu numeroase tulpini ascendente. nu înţeleneşte terenul ca afinul. persistente. aproximativ 1 mm lungime (fig.

la baza cuneate. Rezistă bine la geruri. Genul Paulownia S. Cultivata la noi în regiunile de câmpie şi coline. roşii-portocalii.5 cm lungime. unde a devenit subspontană. adesea spinoşi. Juss. Se utilizează în scop decorativ. fistuloşi.ORDINUL TUBIFLORALES Familia SOLANACEAE A. – cătina de garduri. peţiol 1-2 cm. verzi-cenuşii pe dos.paulovnia 276 . Muguri mici. 2-6 cm lungime. la vârf obtuze sau acute. Fructe bace ovoide. flexibili. Familia SCROPHULARIACEAE Lindl. alterni. creşte repede. butaşi.) . 1. corola din 5 petale răsfrânte . Paulownia tomentosa ( Thunb. cu spini proveniţi din transformarea lujerilor. Drajonează şi se butăşeste. drajoni. Faţă de sol are pretenţii modeste. 254). Are temperament de lumină. înfloreşte din iunie până în septembrie. otrăvitoare (fig. Genul Lycium L. purpurii-liliachii. gust dulceag. pendente. pentru că are multe tulpini spinoase. folosită pentru garduri vii. stau câte 35 la subsuoara frunzelor. Arbust de 3 m înălţime.L. Lujeri cenuşii gălbui. dar necesită multă căldură estivală şi sezon lung de vegetaţie. Flori hermafrodite. în farmacie sau pentru fixarea taluzurilor. Frunze lanceolat alungite. Lycium barbarum L. creşte viguros pe soluri nisipoase (psamosoluri). lungi. câte 4-5 la un loc. tulpinile spre vârf arcuite. Este o specie rustică.et Z. gărdurăriţă Specie exotică răspândită în Europa de sud-est şi Asia de Vest. Se înmulţeşte prin seminţe. aproximativ 1 cm diametru.

Frunze foarte mari. Se înmulţesc prin seminţe semănte imediat după recoltare şi prin butaşi de rădăcină în seră. în panicule terminale. violet deschis. campanulate. cu margini întregi sau cu 3-5 lobi scurţi. cu creştere exceptional de rapidă (în anul I lăstarii ajung la 3 m înălţime şi diametru de 4 – 5 cm). Genul Catalpa Scop. la început intens pubescenţi. dar se refac viguros din lăstari. Muguri opuşi. Catalpa bignonioides Walt. cu 2 valve şi multe seminţe aripate (fig. cu suficientă umiditate. Este un interesant arbore de parc. cu peţioli de 10-20 cm lungime. Are temperament de lumina. pe dos mai tomentoase. 255). sezonul de vegetaţie lung.catalpă Specie originară din America de Nord. 277 . dealuri şi în regiuni premontane. se desfac în mai. afânate. la bază cordate. Juss. vârf acuminat. zigomorfe. cu urme fasciculare dispuse în cerc. globuloşi. cu flori violet deschis. cultivată la noi în parcuri şi grădini. pe faţă mai pubescente. se plantează izolat. mici. la câmpie.) . Fructifica la 5 ani. înfloreşte abundent. rotund-ovate. Lujeri viguroşi. profunde. originară din China. 20-30 cm lungime. cu frunze mari.Specie exotică. (Bignonia catalpa L. lat-ovate. Fructe capsule lemnoase. Arbore de 15 m înălţime. fragili. mirositoare. 3-4 cm lungime. verzi sau bruni-cenuşii cu lenticele albe. La noi este sensibilă la ger şi faţă de îngheţurile timpurii care duc la degerarea lujerilor nelignificaţi. erecte. uneori 50 cm. Dacă climatul estival este cald. Vegetează bine pe soluri fertile. în interior cu dungi gălbui.L. se pot dezvolta bine. cultivată la noi în scop ornamental. cicatrice foarte mari. Puieţii pot fi distruşi până la nivelul solului. exemplarele din sămânţă au la vârsta de 2 – 3 ani până la 5 – 6 m înălţime şi 10 cm diametru. sunt plantate la adapostul clădirilor. pubescenţi. Flori hermafrodite. 15-25 cm. obtuzi. Familia BIGNONIACEAE A. mari (5-6 cm lungime). ovoide.

scurt acuminate. Frunze 15-30 cm lungime sau mai mari. netezi. Fruct: capsule 20-40 cm lungime. Catalpa speciosa Wander. cu numeroase lenticele. miros neplăcut. 278 . rezistă peste iarnă pe arbori (fig. – catalpă. suferă din cauza îngheţurilor mari din iarnă. bine conformată. Lujeri viguroşi. puţin cordate. albe. baza trunchiată sau slab cordată. 15 cm şi pereţi mai groşi (fig. 256). cu sezon lung de vegetaţie. dar mai putin decât Paulownia tomentosa. 256). 10-20 cm lungime. ovate. revene sau reavan-jilave. Rezistă bine la fum şi gaze. brun-cenuşii sau brun-roşcaţi. Cultivaruri deosebite sunt Aurea şi Nana. câte 3 (rar 2). Are creştere rapidă în tinereţe. nu rezistă la secete excesive. apar în iunie-iulie. Fructe capsule pendente. proeminente. înfloreşte prin mai-iunie. înalt de 35 m şi diametru de peste 1m. întreagă (uneori 2 lobi laterali mici). îngheţurile timpurii afectează lujerii. Flori în panicule. Arbore de mărimea I. Tulpina este mai dreaptă. cu urme fasciculare dispuse circular. caracteristic 6-8 cm grosime. glabri. corola în interior cu linii violet-întunecat şi două dungi galbene. cu diametru mai mare. catalpă mare Specie originară din America de Nord. în panicule terminale (15-20 cm lungime). mari 5-6 cm lungime. Muguri verticilaţi. dar este sensibilă la îngheţuri timpurii şi târzii. până la 15 m înălţime. Are temperament de lumină. Creşte bine în regiuni cu climat cald şi umed. peşiol 10-15 cm lungime. peţiol 10-15 cm lungime. cu creştere foarte rapidă. subrotunde. pe dos des şi moipubescente.Din punct de vedere ecologic se dezvoltă bine în climat relativ călduros. Este o specie de lumină şi semiumbră. Lujeri viguroşi. margine ondulată. bruni. mici. 15 cm lungime. pe dos pubescente. nelobate. pe soluri aluvionare. Frunze mari. cicatrice foarte mari. 20-40 cm lungime. Arbore de mărimea a III – a. caracteristic perniţă mai puţin proeminentă. se cultivă la noi pe alei şi în parcuri. nemirositoare. în interior cu pete purpurii şi dungi galbene. Rezista relativ bine la geruri de iarnă. Suportă o anumită deficienţă de umiditatea din sol. glabri. pe faţă glabre. vârf prelungacumimnat. verzi măslinii. Flori hermafrodite.

cu tulpini de peste 10 m. Drajonează puternic. ca arbore de alei. în grupuri. Înmulţire: prin seminţe. Fructe capsule alungite. cu frunzele şi fructele decorative.L. mai rar şosele. grupate în buchete terminale. Fructul este o bacă. Flori complete tip 5. rădăcini adventive. cel terminal mare. Ca specie ornamentală are o înflorire bogată. de tipul 4. capsulă sau samară. frunze 279 . imparipenat-compuse. 8-12 cm (fig. serate şi pe dos păroase. dar se reface din lăstari. 257). cilindrice. drupă. Juss. 9-11 foliole cu 3-5 cm lungime. ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES) Familia OLEACEAE Hoffmsgg. Cuprinde 65 de specii de arbori. (Tecoma radicans A. rar 5.trâmbiţă Specie exotică din America de Nord. et Link. adaptabilă la diferite condiţii de climă şi sol. cu ajutorul cărora se fixează pe ziduri. Liană agăţătoare. butaşi lignificaţi de lujeri anuali.) Seeman. caracteristică. Campsis radicans (L. Genul Campsis Lour. cu frunze simple sau compuse.) . muguri opuşi sau imperfect opuşi. flori mari. târzie. la noi introdusă ornamental. Flori hermafrodite sau poligame. eliptice. Folosire izolat. primăvara în sere. Catalpa speciosa şi pe străzi. Înmulţire prin butaşi de rădăcină. 6-10 cm lungime. mari. plantă extrem de decorativă. prin butaşi de rădăcină. cei laterali globuloşi. tetragonal. grupate în raceme (spice sau cime). corolă tubulară. portocalii. Cuprinde arbori şi arbuşti din zone temperate. lujeri anuali viguroşi .mai mult sau mai puţin turtiţi în dreptul mugurilor.În staţiuni de luncă (Simeria) există exemplare de mărimea I sau a II – a. Frunze opuse. mai rar arbuşti din zone temperate. afectată de geruri. Genul Fraxinus L.

de obicei apare diseminat în păduri de amestec. cenuşii sau verzui. rară. rar formează arborete pure. Polimorfismul frasinilor duce la o accentuată polivalenţă ecologică. glabri. pe soluri fertile. pe soluri superficiale. faţă de sol este relativ pretenţios. Scoarţa are caractere variabile. ajungându-se astfel la înfurcirea tulpinii.. hermafrodite sau dioice. nu acoperă bine solul. cei terminali. Lujerii viguroşi. În regiunile de munte pe versanţii calcaroşi. Fraxinus excelsior L. scheletice. globuloşi. caracteristică. cenuşiu-deschis până la negricios. în tinereţe – specie de umbră. înaintea mugurilor laterali. turtiţi evident în dreptul mugurilor. dar vegetează şi pe soluri cu mai puţină umiditate. Înrădăcinarea se dezvoltă puternic lateral. Mugurii sunt opuşi sau imperfect opuşi. luminoasă. flori poligame.imparipenat – compuse. Tulpina este dreaptă. Faţă de climă manifestă o adaptabilitate remarcabilă. Are plasticitate faţă de lumină. tetragonali. uneori din cauza pierderii lujerului terminal. mată. Coroana este ovoidă. la maturitate devine sensibil la umbrire (temperament de lumină). Creşteri frumoase realizează în staţiuni de luncă. gălbuie sau uşor roşietică. 40). de culoare neagră. fructele – samare. (fig. care îi dau înfăţişarea unei perii. afânate. se comportă ca specie relativ xerofită. la noi apare foarte rar în câmpie. cei laterali sunt relativ mici. Frasin comun Răspândit în aproape întreaga Europă. Arbore înalt de 40 m înălţime şi diametru peste 1 m. poate suporta inundaţii de durată. reavene – jilave până la umede. mai mari. frecvent la deal şi în regiunile montane (1400 m altitudine). la vârste destul de mici se formează un ritidom mărunt crăpat. intră în vegetaţie devreme. cilindrică. fiind foarte bogată în rădăcini subţiri. cu ramuri îndreptate în sus. 280 . aşa că pot fi surprinşi de îngheţurile târzii. la un anumit nivel devine înfurcită. – Frasin. în tinereţe este netedă. cu aripioara alungită. cenuşie-verzuie.

forme. lujerii bruni. longevitatea 200 ani. acuminate. uşor cuneate. 281 . mărunt serate. Fraxinus excelsior var. dintate sau trilobate. au culoare violacee şi sunt grupate în panicule. Fructele sunt samare cenuşii-gălbui.Frunzele mari. Aurea cu frunze si lujeri gălbui. cu aripioara decurentă până la bază (fig. au 7-11 foliole. – Mojdrean Areal mult mai restrâns. dar deseori se întâlneşte sub formă arbustivă. Frasinul este adaptabil în staţiuni variate. sunt sesile. 258). Arbore de dimensiuni mai reduse decât frasinul. În primii ani are creştere mai înceată. ovat-lanceolate. alcaline. Fraxinus excelsior var. La altitudini mari creşte pe versanţii însoriţi. Pendula Fraxinus excelsior var. cu substrate calcaroase. la Cazane). cu 2-3 stamine. Fraxinus excelsior var. în staţiuni calde şi însorite. pe dos păroase. imparipenat-compuse. pe soluri acide. neregulat ramificată. limita nordică trece prin Romania. atinge cel mult 12-14 m înălţime. care se încălzesc puternic. de 2-4 cm lungime şi 4-6 mm lăţime. Fraxinus ornus L. Specie polimorfă. apoi pendente. mai ales la deal. oblong-lanceolate sau eliptice. 40). apar înaintea frunzelor. varietăţi. Obtusata cu frunze obtuze la vârf. include subspecii. Este exigent faţă de caldură. se dezvoltă mai mult sistemul radicular. La noi. strâmbă. Lăstăreşte bine. Florile poligame. la vârf trunchiate. rar hermafrodite. la început erecte. apare în Banat (Valea Cernei. ulterior creşterile în înălţime ating la 30 – 40 ani maxim-ul.Acuminata cu frunze ascuţite. la bază rotunjite sau brusc îngustate. răspândit în Sudul Europei şi Asiei Mici. din muguri laterali. până la 40 cm lungime. urmărind linia Carpaţilor Meridionali (fig. scheletice. cenuşie. lipsite de învelişuri florale.cu lungimea de 4-14 cm. Tulpina este scurtă. subtermofil. cenuşii sau bruni-gălbui. mai puţin turtiţi sau neturtiţi în dreptul mugurilor.frunze. în zona Mediteranei. Fraxinus excelsior var. emarginate sau mai rar acute. Monophylla . Scoarţa este netedă. mai ales de-a lungul nervurilor. Diversifolia Fraxinus excelsior var. apreciat arbore ornamental şi de aliniament.

Non Koehne) . cu areal restrâns. Centrul Europei şi Nordul Africii. eutrof. zăvoaie. holotricha Auct. (Fr. în sud-estul Europei. corola având patru petale înguste. acut serate sau dinţate. Fructele sunt samare. poartă la bază caliciu persistent (fig. îngust-lanceolate. Frunzele. brusc acuminate. cu periant dublu. higrofit. pe dos ruginiu-pubescente pe nervura principală. la vârf trunchiată sau emarginată. plăcut mirositoare şi foarte decorative. fin serate sau crenat-serate. în panicule terminale. deosebişi de cei ai frasinului prin culoarea lor cenuşie. adânci. Lujerii sunt glabri şi mugurii bruni-închis (nu negri). cu antere brune-roşcate. Este mezofit. cu dinţi rari. sunt la vârf ascuţite. pe coaste însorite. sunt imparipenat-compuse. albe-gălbui de 7-15 mm lungime. 259). La noi se cultiva mai ales în scop ameliorativ. de 2-4 cm. pe terenuri degradate. bogate. liniare. îngust-oblongi. în Romania şi Bulgaria. Fructifică de timpuriu. Specie mezotrofă. Apare în Asia Mică. Fructele sunt samare. la noi apare la câmpie şi deal. pe soluri supuse uscăciunii. eutrofă. Creşte în staţiuni umede. Fraxinus angustifolia Vahl.Mugurii globuloşi.) – Frasin de câmp Specie indigenă originară din Sudul. brune. în lunci. Frunzele. Fraxinus pallisae Wilmott (Fr. dar numai cu 5-9 foliole. oxycarpa Willd. Florile sunt hermafrodite. sunt înguste. 260). 282 . Atinge până la 25 m înălţime. de 3-4 cm lungime. prin luna mai. mezohigrofită – higrofită. rar obtuze. ovat-lanceolate. obişnuit cu 5-9 foliole. niciodată emarginate (fig. Florile sunt nude. ascuţiţi şi recurbaţi la vârf. în Delta Dunării. nucula bombată. fin tomentoşi. pe tip patru.frasin pufos Specie indigenă. de 15-20 cm lungime. lung acuminate şi la bază cuneate. anual şi abundent. au aripa de lungimea nuculei întinzându-se până la jumătatea seminţei. mari de 7-12 cm lungime. apar după înfrunzire. ovate sau eliptice (cea terminală obovată).

cu lujerii evident cenuşii-pubescenţi. mai rezistentă la inundaţii decât frasinul comun. glabri. 260). Arbore de până la 40 m înălţime cu scoarţa de culoare cenuşie-deschis. 261). aripa îngust-spatulată. lungi de 6-15 cm.frasin pufos de deal. ca şi rahisul. glabri până la păroşi. florile sunt nude. cu patru diviziuni. la vârf rotunjită şi uneori ştirbită. nu au la bază resturile caliciului(fig. Apar înaintea înfrunzirii. Două săptămâni mai târziu decât la frasin. mugurii bruni sau bruni-închis. întâlnită la câmpie şi coline. în formă de cupă. Fructifică de timpuriu. cele femele sunt prevăzute cu caliciu mare. glabre sau slab păroase în lungul nervurilor. cu patru lacinii. intră târziu în vegetaţie. subtermofil. Florile sunt unisexuat-dioice. uneori prevăzut cu peri disperşi. mucron persistent. frasin caucazian Origine pontică – caucaziană. cuprinde cel mult treimea superioară a seminţei şi păstrează la bază urmele caliciului persistent (fig. apar cu cca. lujerii tineri verzi-întunecat sau bruni. 283 . – Frasin american Specie exotică originară din America de Nord. suferă mai puţin la îngheţuri. anual. Element mezoxerofit. pe ambele feţe evident pubescente. cele mascule au caliciu mic. Prezintă muguri de culoare brună pânî la brunînchis. pe dos albicioase. coriariaefolia (Scheele) E. lucitori. la noi introdusă mai mult în parcuri. sunt ovat-lanceolate. excelsior ssp. Specie tipică de lunci şi zăvoaie. pubescenţi. Fructele samare. Fructe. Murray) . cu vârful prelung ascuţit sau îngustat-rotunjit. gălbuie. Fructele sunt samare. de 3-5 cm lungime. aşezate în panicule şi lipsite de corolă. Frunzele au 5-9 foliole peţiolate de 5-12 mm.Arbore de până la 20 m înălţime. Frunzele de 10-25 cm lungime cu 5-11 foliole lanceolate. Frunze cu foliole pubescente mai ales pe dos. au sămânţa îngust-tubulară. Florile sunt poligame. nude. samare obovat-lanceolate (fig. Se cultivă ca arbore de aliniament. glabri. (F. cei de doi ani cenuşii şi mugurii bruni-întunecat. Arbore până la 20 m înălţime. 262). Fraxinus americana L. Fraxinus coriariaefolia Scheele. de 3-5 (8) cm lungime. întregi sau puţin dinţate spre vârf.

pubescente. semănatul se face cât mai curând după recoltare. cu altoaie de 10 – 15 cm lungime. în sol fertil şi reavăn. apetale. cu 5-9 foliole peţiolate şi rahisul brăzdat în lung şi păros. Suportă foarte bine radiaţia calorică a pavajelor şi rezistă destul de bine la gaze. Frunzele de 10-40 cm lungime. în teren. Înmulţire: prin seminte. cu caliciul redus. cu tulpini cu creşteri neregulate.) frasin verde Specia cea mai puţin exigentă. verzi-deschis. foliolele ovat-alungite. gheaţă sau nisip (0 – 50 C). mugurii bruni-deschis. au aripioara decurentă până spre baza seminţei. grupuri.Fraxinus pennsylvanica Marsh. la noi este mai bine cunoscută: Fraxinus pennsylvanica var. Butăşirea se face greu. mai ales în lungul nervurilor. (F. pentru semănatul de primăvara. de 3-6 cm lungime. sămânţa se stratifică o lună în zăpadă. înainte de intrarea în vegetaţie. Viridis. în aliniamente sau solitari. în aer liber. Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi. ca portaltoi Fraxinis excelsior şi Fraxinus ornus. de 7-14 cm. Florile dioice. (F. pe dos cenuşii-păroase. pubescenţi. cu hormoni şi ceaţă artificială.) – Frasin de Pensilvania Specie exotică din America de Nord. 284 . cu marginea întreagă sau slab dinţată. Lanceolata sin. rezistă cel mai bine la geruri şi secetă. la maturitate pe faşă glabre. Introducere: în masive. sunt dispuse în panicule dese. Arbore de cel mult 20 m înălţime. la vârf este rotunjită sau scurt mucronată şi cu caliciu persistent (263). Prin altoire varietăţile rare sau ornamentale. primăvara. sub scoarţă. pubescens Lam. suportă satisfacător inundaţiile şi se foloseşte şi în culturi ornamentale. Fructele sunt samare.

Katherin Havermayer– mov purpurii. Syringa vulgaris cv. cu aripioară îngustă marginală (fig. albăstrui. Syringa vulgaris cv. Specie termofilă. Include o serie de varietăţi. apare spontan în Banat. cu numeroşi solzi muchiaţi. Syringa vulgaris cv. pe stâncării calcaroase. lujerii viguroşi. verzi-închise. în Munţii Cernei. lat-ovoizi. Frunzele de 6-12 cm lungime. seminţele sunt brune. Syringa vulgaris cv. forme horticole. Scoarţa este cenuşie. cu tulpina care se ramifică aproape de bază. lila. Buffon– flori mov. acuminate. Înfloreşte în luna mai . pe coaste pietroase. Arbust de 3-4 m înălţime. din regiunile de dealuri şi montane. sunt ovat-cordiforme. Dobrogea. în Oltenia. Syringa vulgaris cv. lăstăreşte viguros. Charles Joly– flori duble. Marengo– flori mov. la vârf cu doi muguri. se desfac în două valve. roşii – purpurii. plăcut mirositoare. areal sud-est european şi vest asiatic. 264). în panicule dese.5 cm lungime. Syringa vulgaris L. glabri. până la 1 cm. şi 6-10 cm lăţime. peste 800 cu flori simple: Syringa vulgaris var.Genul Syringa L. 1-1. de cca. Fructele. creşte şi pe soluri superficiale. Plena – flori duble. Purpurea – flori în panicule dese. sunt capsule elipsoidale. se butăşeşte uşor. Drajonează puternic. Pasteur – flori purpurii închis. Are temperament de lumină. măslinii. Preferă soluri bogate. acuminate. tubul corolei este scurt. rareori mai mult (6-8 m). slab acide. Syringa vulgaris cv. depărtaţi de lujer. Jan Van Tol– flori albe. Syringa vulgaris CV. – Liliac Specie indigenă. Florile liliachii. rezistă bine la geruri şi secetă. Mugurii opuşi. purpurii. Primros– flori galbene. 285 . lungi de 10-20 cm. cu lobii divergenţi. scheletice. Syringa vulgaris cv. cu peţiolul de 2-3 cm lungime.

cu un singur mugur terminal. la marginea masivelor de arbori. datorită înrădăcinării trasante şi capacităţii de drajonare. tubul corolei de 1-1. Introducere în spaţiile verzi: solitar. rar păroase. paniculele se recoltează toamna. în văi montane. Importanţa ornamentală deosebită. în Polonia şi Ucraina. se seamănă primăvara. întrerupte şi cu flori puţin numeroase. originară din China. 3 – 4 m înălţime. este indicată în împădurirea versanţilor scheletici. Frunzele sunt eliptic-oblongi. în grupuri. de la câmpie până în zone montane joase şi mijlocii. Tulpinile au ramurile mai groase. dar datorită rarităţii şi caracterului de cvasi-endemism. Syringa reflexa Schneid. se instalează în staţiuni cu umiditate mare în aer şi sol. păroase. Înmulţire: prin seminţe. sunt aşezate în panicule mici şi înguste. 2 ani rămân pe loc. vestul Someşului Cald şi vestul Arieşului. tot de 6-12 cm lungime (ca şi la liliac) însă la bază rotunjite sau brusc îngustate. garduri vii libere. lujeri cenuşii. pe dos verzi – cenuşii. după stratificare de 2 – 3 săptămâni. pe nervuri. Specie exotică. flori roz-închis cu interior alb. iar lujerii tineri păroşi. cu marginea scurt-cicliată. până la 1000 m altitudine.5 cm lungime. – liliac transilvănean Specie indigenă cu areal limitat la o serie de staţiuni din Transilvania (Munţii Apuseni). Arbust de până la 4 m înălţime. calcaroşi din zone secetoase şi în perdelele para-zăpezi. frunze oblong-lanceolate. înfloreşte în iunie. Rezistent la ger şi poluanţi atmosferici. ascendente. pe dos albiciosglaucescente şi uneori. merită să fie ocrotit ca monument al naturii. peţiolul este scurt de 1 cm. 286 . Ca aspect decorativ este inferior speciei Syringa vulgaris.Specia. Syringa josikaea Jacq. lobii erect-divergenţi. de culoare purpurie-violacee. Puieţii cresc încet. se introduce în parcuri şi grădini. Florile mai slab mirositoare.

bace globuloase. uneori rămân verzi şi în timpul iernii. de 3-6 (10) cm lungime. sunt dispuse în panicule terminale. suportă tunderea. lucitoare cu 1-4 seminţe elipsoidale. afânate. creşte bine pe soluri diferite. este unul din cei mai comuni arbuşti de la noi. Se înmulţeşte uşor prin drajoni. ce prin strivire lasă un miros neplăcut. marcote şi butaşi. – lemn câinesc Originar din Europa. sunt întregi. cu lenticele evidente spre bază. aerisite. lăstarii noi se marcotează prin musuroire pe timp cald. erecte. îl structurează cu rădăcinile sale bogate. neplăcut mirositoare. la plantele altoite pe Syringa vulgaris se înlătura drajonii. 287 . fin păroşi. plantele altoite se vor tăia scurt în anul II după plantare. negre. Suportă umbrirea în tinereţe. mugurii imperfect opuşi sau opuşi. cu scoarţa cenuşie-brună. Ligustrum vulgare L. suportă poluarea. cu solzi desfăcuţi. pe tipul patru. cu corola infundibulbiformă. piramidale. Florile hermafrodite. rămân pe lujeri şi peste iarnă (fig.Prin altoire. Africa de Nord şi Asia Mică. Ligustrum vulgare cv. cu vârful brun. alipiţi de lujer. Fructele. Arbust de până la 4 m înălţime. Atrovirens– frunze mai închise cu uşor luciu metalic. Tulpina este ramificată de la bază. verzi. Prin marcotaj. Lujerii sunt subţiri. ovoconici. se dezvoltă bine în teren descoperit. în zonele de deal şi câmpie. lungi de 6-8 cm. alungit-ovate până la lanceolate. mai frecvent pe butaşi înrădăcinaţi. cenuşii. pentru a nu drajona se altoieşte pe lemn câinesc. de culoare albă. se poate altoi în oculaţie (iulie). cu înrădăcinare superficială şi numeroase ramificaţii fine. Particularităţi de cultură: după înflorire se taie inflorescenţele. Prezintă amplitudine ecologică mare. de 6-8 mm diametru. 265). Frunzele. rezistă la ger şi secetă. Genul Ligustrum L. Acoperă bine solul.

Florile. fertile. Rezistă bine la ger. până la pendente. Ligustrum ovalifolium cv. Genul Forsythia Vahl. cu nuanţe aurii şi cu stamine mai lungi decât pistilul. Are creştere erectă. Forsythia suspensa (Thunb. globulare sau umbeliforme. lucioase. Ligustrum ovalifolium cv. câte 1-3(6). caracteristic fistuloşi. Lăstarii sunt drepţi. Argenteo-Marginatum– frunze cu marginea albicioasă. pendente. Frunzele. cultivat ca gard viu din câmpie până în regiunea montană. Prin tundere se obţin tufe dese.) Vahl. caduce sau sempervirescente. anul doi.50 m înălţime. toamna cu nuante de bronz. mari. în parte trifoliate sau trifidate. preferă soluri uşoare. Ligustrum ovalifolium Hassk. de 3-7 cm. Fructele sunt capsule aspre. 288 . acute şi serate. flori cu corola larg deschisă. Forsythia suspensa var. verzi-închis. de 6-10 cm lungime. cu măduva întreagă numai la noduri. Fructele sunt bace negre. proeminente. ovoide. galbene. sunt oblong-ovate. albe-gălbui. se stratifică până în noiembrie. apar în iunie. înaintea înfrunzirii. apar foarte devreme primăvara. Prin butaşi în sezon şi în timpul repausului vegetativ. Înmulţire: prin seminţe. în parte întregi. grupate în panicule dese de 5-10 cm. ajunge până la 5 m înălţime. Specie exotică din Asia. se extrag prin macerare. 1 cm lungime (fig. Se dezvoltă bine la soare şi la semiumbră. îmbrăcaţi în frunze eliptic-alungite. Lujerii sunt galbeni-verzui-roşcaţi. revene. Fortunei – arbust foarte viguros cu ramuri lung arcuite. Lodense – frunze mai mici. 266). –lemn câinesc Arbust cu frunze semipersistente sau căzătoare. s-a adaptat bine la condiţiile climatice de la noi. Florile sunt mici. se păstrează până în mai. în patru muchii. Ligustrum vulgare. Arbust. cu reversul verde-gălbui. cu lenticele numeroase. are ramurile şi tulpinile arcuite. Aureum – frunze galbene. de până la 1.Ligustrum vulgare cv. de cca.

Folosire: înfloresc foarte devreme bogat şi frumos. Este un hibrid. grupuri sau garduri vii. Florile câte 1-3 galbene deschis. Frunzele sunt îngust-eliptice. (F. de 8-14 cm lungime. se introduc ca plante izolate. lujeri cu măduva groasă. nu se intervine prea puternic pentru a nu favoriza dezvoltarea lăstarilor lacomi. mai mică. are tulpinile şi ramurile verzi-măslinii. Forsythia x intermedia Zbl. caracterizat prin măduvă la noduri. mici. împreună cu speciile de bază. Forsythia ovata Nakai Specie exotică originară din Coreea. cu măduva lamelar întreruptă pe întreaga lungime. ORDINUL RUBIALES Familia CAPRIFOLIACEAE A. întâlnit foarte frecvent. serat-dinţate numai în partea superioară. numeroase. Juss. Cuprinde aproximativ 20 de specii de arbuşti şi arbori mici. nu se lignifică la vârf. flori foarte mici. înfloreşte cu 8 – 10 zile mai repede decât celelalte specii. Înmulţire: prin butaşi lignificati. între noduri măduva fiind lamelară sau lipsind complet. de cca. Arbust. flori hermafrodite. aproape lanceolate. fructe – drupe baciforme. cu înălţimi de 2-3 m şi ramuri erecte. scurt-mucronată. albe. Capsula este netedă.5 m înălţime.Forsythia viridissima Lindl. 1. Specie exotică din China. au nuanţe verzui şi cu stamine mai scurte decât stilul. importanţă similară cu a speciei precedente. frunze opuse. Particularităţi de cultură: tăieri dupa înflorire. muguri opuşi. muchiate. 267). 289 . suspensa x viridissima). 1 cm lungime (fig. frecvent cei terminali avortaţi. se taie ramurile bătrâne. imparipenat – compuse sau întregi. mari.L. Genul Sambucus L.

cu marginile neregulat ascuţit-serate. Florile albe. negricioase. caracteristică. au lenticele proeminente şi măduva largă. aşezate în cime umbeliforme. Frunzele imparipenat-compuse. Înlocuieşte socul la altitudini mari. Este exigentă faţă de climă şi sol. rareori de dimensiuni arborescente (maximum 10 m înălţime). de 12-20 cm diametru. mai înguste şi mai lung acuminate decât la socul comun. suberos. Asia de Nord şi America de Nord. sunt mai mici. la deal. se butăşeşte uşor. de 6-8 mm diametru. creşte bine în regiunile calde. litiera se descompune foarte rapid. solzii cad de timpuriu şi lasă să se vadă frunzişoarele. globulară. urcă până în regiunea subalpină. spongioasă. Arbust tufos. Rezistă bine la ger. au numeroşi solzi. cu lujerii bruni-verzui. de culoare albă-gălbuie. – Soc roşu. apar prin mai-iunie. profunde. pe dos dispers păroase în lungul nervurilor şi neplăcut mirositoare. depărtaţi de lujer. Coroana extinsă lateral. cu măduva brună-roşcată. ameliorează solul. Soc negru Specie răspândită în Europa. bogate în humus. La noi comuna în câmpie. terminale. de 2-4(5) m înălţime. Frunzele. până în regiunile montane inferioare. sferice. este destul de deasă. Are temperament de semiumbră. deoarece lujerii nu se lignifică complet. nu rezistă la umbrire puternică. Lujerii groşi. Mugurii sunt opuşi. afânate. cu 3(5) sâmburi turtiţi (fig. Mugurii ovoid-globuloşi. Lăstareste bine. la bază cu 2-4 solzi. are tulpina neregulat ramificată. Este o preţioasa specie de subarboret. cu 5-7 foliole eliptice până la ovat-lanceolate. depărtaţi de lujer. des pe soluri scheletice este o specie de semiumbră. Fructele drupe baciforme. până la vârf. Florile. vegetează viguros în plină lumină. ritidom format de timpuriu. Sambucus racemosa L. au 5-7 foliole eliptice. cenuşiu. Soc de munte Specie originară din Europa. bogate. deseori cei terminali sunt avortaţi. 268). mari. sunt plăcut şi puternic mirositoare. pe soluri fertile.Sambucus nigra L. verzi-cenuşii sau verzi-gălbui. De regulă arbust. Africa de Nord. Asia. de 4-12 cm lungime. – Soc comun. ovoid-ascuţiţi. gălbui- 290 . adânc serate.

opuse. înainte sau odată cu frunzele. drepţi. terminale. Fructele. ca şi întreaga plantă cu o pâslă gălbuie. Florile. între doi muguri foliari. sunt ovate sau alungit-ovate. dispuse în panicule ovoidale. cu frunze căzătoare sau persistente. dese. America de Nord. foarte flexibili. de cca. Mugurii sunt opuşi. apar mai devreme. cu culoarea roşie. 5 mm diametru. încreţite. Frunzele mari. cu frunze fin Genul Viburnum L. cv. stelat-pubescente de-a lungul axului inflorescenţelor şi pedicelilor. de formă ovodă-turtită. Asia. 291 . mărunt dinţate. rezistă la secetă. Reprezentat prin aproximativ 150 de specii de arbuşti din Europa. complete. scheletice. produce constant din baza tulpinii lăstari robuşti. cordiforme. aspru-pubescente pe faţă şi abundent stelat-tomentoase. revene. drupe baciforme. flori hermafrodite.verzui. izolat şi în grupuri şi în alcătuirea masivelor. aşezate în cime umbeliforme. cei floriferi circulari. nuzi. de 6-10 cm diametru. albe sau palid-rozee. cime umbeliforme. de 1-3 (5) m înălţime. Înmultire prin butaşi lignificaţi. globuloase. Introdus ca arbust ornamental. cei foliari formaţi din două frunzuliţe alungite. Viburnum lantana L. turtiţi. fiind foarte decorative (269). Fructele. de culoare cenuşie. prin aprilie-mai. iar la maturitate negre-strălucitoare (fig. pe dos. 270). originară din Europa şi vestul Asiei. Plumosa Aurea– mic (1 m). calcaroase. – dârmox Specie indigenă. plasaţi la vârful lujerilor. drupe. sunt la început verzi apoi roşii. de 5-12 cm lungime. Sambucus racemosa divizate si aurii. Arbust tufos. acoperiţi. Africa de Nord. Vegetează des pe soluri uscate. frecventă la noi din silvostepă până în regiunile montane. de peri stelaţi.

Asia. până la 3 m înălţime. –călin Specie originară din Europa. cu faţa externă bombată. roşietici. Florile albe-gălbui. lungi. cu frunziş persistent. Florile din mijlocul inflorescenţei sunt mai mici. la noi apare frecvent prin pădure. erect. cele de pe lujerii scurţi. 292 . Arbust înalt de 2-5 m cu lujeri fragili. inegal divizată. au poziţie pendentă şi aspect rugos. Are cerinţe mari faţă de umiditatea solului. sunt canaliculaţi. de la câmpie până în munţi. Florile sunt complete. foarte decorativă. Arbust viguros. alipiţi de lujeri. de 15-25 mm lăţime. slab dinţaţi. de 8-18 cm. toamna frunzele capătă culoare roşietică. cenuşii sau gălbui-ruginii. înalt până la 3 m. Peţiolii. fertile. specie sensibilă la afide. 3-5 lobate. rotunjite la bază. multiflore. 271). terminale.Viburnum opulus L. Înfloresc în mai-iunie. cărnoase. de 1-2 cm lungime.arbust viguros. sterile. erect. iar pe faţa inferioară sunt puternic tomentoase. roşii (fig. groase. cenuşii. de 5-10 cm diametru. cu ramuri tomentoase. Roseum– frunze roz. cele de pe lujerii lungi şi lăstari. Frunzele sunt lat-ovate. au lobi scurţi şi adânc dinţaţi. cu corola albă. Mugurii sunt opuşi. devin apoi negre. lanceolate. glabri-lucitori care din cauza îngheţurilor. dense. trunchiate la bază. au lobii acuminaţi. aplatizate. Viburnum opulus var. ovoizi. terminale (10-20 cm în diametru). au de regulă vârful uscat. Fructele drupe. cu un singur solz aparent. formează inflorescenţe mari. Frunzele verzi-închis. Specie originară din China. aproape de limb cu patru glande proeminente. iar cele marginale mult mai mari. Viburnum rhytidophyllum Hemsl. de 4-12 cm lungime. Fructele roşii la început.

Genul Lonicera L. seminţele se stratifică 2 ani. Arbust de 1 m înălţime. Înmultire: prin seminţe direct în teren. pe tot Globul. depărtaţi de lujer. Cuprinde aproximativ 120 de specii de arbuşti erecti sau căţărători. are nevoie de climă mai blândă. înfloreşte odată cu înfrunzirea (aprilie . înfloreşte cu 2 săptămâni mai repede decât Viburnum plicatum. în grupuri. de 2 – 3 m înălţime. . pe dos cu nervuri roşii. flori roz deschis.flori albe. sterile. Specie din China şi Japonia. rotundifolium – frunze mai rotunde. Muguri opusi. fiecare pereche de flori are 2 bractei şi 4 bracteole (concrescute). des 2 – 4 suprapusi. Prin altiore. Toamna se coloreaz în roşu-închis până la brun-violet. după recoltarea în pârgă (iulie). frunze eliptic – ovate. flori aşezate obişnuit câte 2 pe un peduncul comun. Viburnum opulus la marginea masivelor. pe dos cu peri stelaţi. Frunze cu marginea întreagă. înflorescente aproape globuloase. Folosire: izolat. Viburnum plicatum var. lujerii mai bătrâni sunt acoperiţi cu o pieliţă ce se exfoliază. Dacă se recoltează mature. înfloreste în mai – iunie. Arbust originar din Coreea. suferă de îngheţuri. varietaţile şi prin marcotaj. emană miros frumos. Viburnum plicatum Thunb. trebuie protejat iarna. verziînchis. primavara.mai). fructul este bacă.Viburnum carlesii Hemsl. 293 . cu frunze lat-eliptice şi păroase. Prin butaşi lignificati (Viburnum rythidophillum) si semilignificati (Viburnum opulus). flori mai mari. grupate în cime globuloase.

foarte depărtaşi de lujer (aproape perpediculari) cu numeroşi solzi cenuşii. 294 . cu marginea întreagă.Lonicera nigra L. câte două la subsuoara frunzelor. cenuşii. Fructele sunt bace. are lujerii glabrii. Arbust. Rezista bine la secetă. 272). – Caprifoi Specie indigenă din Europa şi Asia. la noi mai ales în nordul ţării. mugurii opuşi. fistuloşi. la exterior pubescentă. pe sărături. Frunzele de 4-7 cm lungime. cu tulpini drepte. de 1-2 cm lungime. pe dos mai palide şi des pubescente. specie heliofilă. Florile. se coc prin septembrie (fig. iunie. cu amplitudine ecologică mare. Este o specie semiombrofilă. afânate. până la 2m înălţime. pe tip cinci. pe langă pâraie. de 3-4 cm. alungiţi. Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate. acoperă destul de slab solul. şi au corolă albă sau gălbui-roşieatică. Florile roşietice. apar prin mai. sunt aşezate pe un peduncul comun. Lonicera xylosteum L. conici. mugurii bruni-negricioşi. 272). poate vegeta pe soluri pseudogleizate. puţin concrescute la bază. roşii-întunecate (fig. la noi la dealuri înalte şi la munte. în regiunea muntoasă şi subalpină. Lujerii cenuşii. depărtaţi de lujer. acuşi. Fructele sunt bace negre. pe faţă dispers-pubescente. subţiri. sunt eliptice sau ovatlanceolate. ovo-conici. de 3-6 cm lungime. Specie puţin pretentioasă faţă de sol. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. – Caprifoi tătărăsc Specie exotică din Asia. pe soluri scheletice. Lonicera tatarica L. la vârf obtuze sau acute. Arbust de până la 2-3 m înălţime. ger şi fum. puţin striaţi şi măduva plină. ciliaţi. verzi-cenuşii. preferă soluri calcaroase. în cinci colţuri. cultivată la noi prin parcuri în toate regiunile ţării. cu solzii lung-acuminaţi. scheletice. pe dos verde-pal şi păroase cel mult pe nervura mediană. suportă umbrire uşoară. stau câte două pe pedunculi glabri. – loniceră Specie europeană şi asiatică. ramificate. la bază cu un tub scurt.

corole galben – roşcate. de 4-10 cm lungime. fructe negre – globuloase. albe-gălbui sau roşietice. câte şase în verticile. se coc în iulie ( fig. se formează din iulie până toamna (fig. apar prin mai. sunt aşezate la subsuoara frunzelor. cu lujerii rotunzi. bruni-gălbui.52 cm lungime. sunt pe faţă verzi-închis. Arbust căţărător. pe dos verzi-mat. cultivat din silvostepă până la dealurile înalte. flori bicolore. cu bractei roşii persistente. îngustate treptat spre vârf. Lonicera caprifolium L. înalt până la 3 m. pe dos glaucescente sau verde-deschis. fistuloşi şi mugurii solitari. glabri-lucitori. ultimele 2-4 perechi de frunze dinspre vârful lujerilor sunt concrescute (conate). de 3-6 cm lungime. 273). lung-ascuţiţi. originară din Europa de Sud. glabre. 273). cu solzi bruni. creşte bine în staţiuni însorite. rezistă bine la ger. Arbust ornamental prin coloritul frumos şi variat al florilor. În parcuri se mai cultivă: Lonicera lebebourii Esch. lujeri lungi. în Banat. – Caprifoi Specie exotică. Asia de Vest şi Africa de Nord. şi cu corola lungă. de 1. Florile în perechi. Înfloreşte abundent în mai-iunie. Fructele roşii-portocalii. de 4-5 cm. cu 4-8 solzi glandulos-ciliaţi. este o specie subspontană. plăcut mirositoare. puţin lucitoare. pe pedunculi de 1. pe soluri revene.Este un arbust. glabri. Frunzele. însoţite de un involucru bazal din 4 bractei roşii. cu lujerii uşor muchiaţi. roz sau albe. sesile. bruni-gălbui. glabre. 295 .5-2 cm lungime. câte 2. fistuloşi. scurt-conici. bruni-cenuşii. arbust până la 2 m înălţime. suprapuşi câte doi. Florile. frunze tari şi pubescente.roşii sau galbene-portocalii. lat-eliptice. Frunzele. Fructele bace. sunt ovat-lanceolate. Originară din California.

în parcurile din regiunile de câmpie până la munte. cu cicatricea mică. albus Auct. sărăturoase. Originar din America de Nord. de 2-5 cm lungime. Glabri. flori mici albe. frunze mici (12 – 25 mm). fiind foarte decorative (fig. Este nepretenţioasă faţă de climă şi sol. care are până la 1 m îălţime. întregi sau neregulat lobate. Symphoricarpus orbiculatus Mnch. lucioase. dispuse în spice terminale. garduri vii. creşte bine pe soluri afânate. de 0. pubescente pe dos. Arbust sub formă de tufă. (S. lujeri foarte subţiri. sunt eliptice. Symphoricarpus rivularis Suksd. Înmulţire: prin butaşi lignificaţi. revene.6 cm). lanceolate. cenuşii. sferice. cu lujerii subţiri. Înfloreşte toată vara. recoltaţi timpuriu şi prin butaşi verzi. până la 1 m (80 cm). lăstari păroşi. circulare. uscate. verzi-închise pe faţă. în fascicule axilare şi spice terminale. frunze lat-eliptice. fructe mici. arbust de 1 – 2 m înălţime. Folosire: izolat. se menţin peste iarnă. 274). Folosire: grupuri. roşii. pe dos verzi-deschis. masive. având o urmă fasciculară. Înmulţire: butaşi lignificaţi. Drajonează abundent. pe tip patru. opuşi. cate 2.) Blake) – cîrmîz. masive. fructe – bace globuloase. garduri vii libere sau tunse.5 cm. din iunie până în septembrie. Frunzele variabile ca formă. cultivată frecvent la noi în garduri vii. Originară din China. rămân pe lujer şi în timpul iernii. Fructele bace sferice.Lonicera pileata Oliv. uneori câte trei colaterali. urmuz Specie exotică originară din Canada. Florile sunt mici (0. 296 . mugurii mici. pe dos pubescente. mai mult sau mai puţin fistuloşi. albe-roz. cu diametru de 1 cm. Non (L. pe cele compacte. Genul Symphoricarpus L. rezistă la fum şi gaze. în grupuri. albe. purpurii – violete. calcaroase. roşii.

sunt eliptic-lanceolate sau ovate. slab acide. ţepoase. Tulcea. striată. comprimate. Ilfov. Ruscus aculeatus L.ghimpe Specie indigenă de climat atlantic – mediteranean. cu înălţimi până la 60 cm. Frunzele. lungi de 1-3. Pe dealurile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei apare ca subarboret în pădurile de stejar sau fagete. numite filocladii. Tulpina este verde. La noi apare sporadic în sudul ţării. roşii de cca. originară din sudul şi vestul Europei. 297 .ORDINUL LILIALES Familia LILIACEAE Dumort. de culoare verde-închis. cărnoase. groase. cele femele. . Bacau. ramificată. foarte mici. 0. sunt solzoase şi greu vizibile. la subsuoara unei bractee mici. Florile unisexuat-dioice. ocrotit ca monument al naturii. specie temofilă. cele mascule au trei stamine cu filamente concrescute. şi flexibilă. sunt aşezate câte 1-2 către mijlocul feţei superioare a filocladiilor. prezintă rizomi oblici. pe soluri calcaroase. Subarbust sempervirescent. de cca. Bihor). Ramurile lăţite. la câmpie şi silvostepă (Dolj. Are importanţă exclusivă ca element floristic rar. acuminate. Fructele bace globulare. rigide. Genul Ruscus L. albe-verzui.5 diametru.5 cm sesile. Constanta. se păstrează şi peste iarnă. verzui sau violete. 1 cm diametru. Mehedinti. cu fibre radicelare foarte lungi.

Ruscus hypoglossum L. – ghimpe Originar din Europa meridionala. izolat. pieloase. de 7-12 cm lungime. Are semnificaţie naturalistă similară cu Ruscus aculeatus Folosire: în locuri adăpostite şi umbrite. Subarbust de talie redusă. Oltenia. la vârf nespinoase şi flori mici. cu filocladii eliptice mai mari. în parcuri. Transilvania şi Dobrogea. cel mult 30 cm înălţime. . Înmulţire prin seminţe stratificate până primăvara. albe-verzui. la noi sporadic în regiunile de câmpie şi în părţile joase ale munţilor din Banat.

Chiriţă. Hulea. N... Costea. 2004 – Dendrologie. I. Florescu. N. Florescu.5.R.. Ed.. I. 1994 – Împăduriri. Ed. I. Engler A. şi col. 5. Doniţă.... Ceres. Al. A. Al. Geambaşu. C. 12-Auflage.. Gh. 14. Braşov. Universitatea Transilvania Braşov. 1977 – Flora României.... Bucureşti . Doniţă. Gh.. 15. Dumitriu-Tătăranu.. ed. V. Ceres.R.A. Bândiu. Bucureşti 6... 1996 – Silvicultură. 1984 –Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri.. Georgescu.. Enescu. Ceres. 1960 – Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în România.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Beldie.. Ioniţă L. Agrosilvivă. Band II. 1971 – Cercetări ecologice din Podişul Babadag. N.. 1960 – Contribuţii la studiul fructificaţiei laricelui (Larix decidua Mill. vol. M. 1988 – Compatibilitatea ecologică şi silvăproductivă a unor specii lemnoase exotice în R. R.P.S. C. Ed. Ed. V. 1975 – Ameliorarea principalelor specii forestiere.I. C. Academiei. 4.Lux libris. Palada-Nicolau. 1940 – Răspândirea orizontală a pinului silvestru în Carpaţii României. şi col. Bucureşti.. Florescu. Ed.) din Masivul Bucegi. 1974 – Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Dihoru. Enescu. Bucureşti. I. Bucureşti. 9.C. 7.. 10.. Ed.C.S. 3. 1953 – Plantele lemnoase din R. Arad. Ceres Bucureşti. Ed. I. Bucureşti 12. Pădurilor nr. 1994 – Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri. Ed. Academia R. T. Bucureşti 2... 1985 – Genetica ecologică. Bucureşti. Nicolescu. Ceres.România. Borza. Rev. 18. V. 17. 1964 – Syllabus der Pflanzenfamilien mit besonderer Berücksichtigung der Nutzpflanzen nebst einer Übersicht über die Florenreiche und Florengebiete der Erde. Ed. 1968 – Dicţionar etnobotanic. Enescu. Ceres. Brad. A. 8.. 11. – Molidişurile presubalpine din România. 1964. 16. Bucureşti. Enescu V.. Ed.. Beldie. Berlin. 1988. „Vasile Goldiş” University Press. Bucureşti 13.S. Al. Bucureşti. Doniţă.. Dumitriu-Tătăranu. Bândiu.. N. Agrosilvică. Bucureşti. determinator ilustrat al plantelor vasculare I. Band I 1954. Academiei.. C.

36. Ed. 1998 – Arboricultură ornamentală.. Moraru. 1957 – Dendrologie. Ed.. 28. Parascan. N. Ed. Producerea vegetală... Bucureşti. Horticultură Nr. Bucureşti. E. 1988 – Cercetări dendrometrice şi auxologice privind nucul negru (Juglans nigra) din România. Grinţescu. 35. Ed. Did Ped.. Bucureşti 34. V. Bucureşti. Ed. V. Verlag Paul Parey. 37. G. 1980 . Verlag Paul Parey. Milescu. Did. Negruţiu.3. 1965 – Dendrologie.. V. Stănescu. Berlin. Bucureşti 39. C... E. E.. Krüssmann. 25. Bucureşti. Ed. A. 1964 – Dendrologie. I. Bucureşti 31. 21. Săvulescu. A.. Rezumatul tezei de doctorat. verificarea în cultură şi descrierea unor hibrizi interspecifici de pin. Fischer. Săvulescu. 32. 1989 – Metode de favorizare a germinaţiei seminţelor de arbori şi arbuşti.. 1974 – Cercetări privind extinderea culturii molidului în R..Spaţii verzi. Bucureşti 33. I. 1996 – Botanica forestieră. 1973 – Botanică generală şi sistematică. Ceres. 20.România. Ped. 1981 – Die Baumschule.. Haralamb. Stuttgart. Berlin.C. Filofteia. 1983 – Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase. Giurgiu. I. Ceres Bucureşti. Iliescu. Leandru. Agrosilvică. Tomescu. Ceres Bucureşti. Negulescu... 1967 . 27. Krüssmann.. 1982 – Hibrizi interspecifici de pin. Ceres. 1960 – Die Nadelgeholze. G.. Cluj. M. Negulescu.. G. Parascan. cultura şi protecţia pădurilor. 38.. 1928-1934 – Curs de botanică generală. Bucureşti. Iliescu. 1948 – Monografia stejarilor din România. 1984 – Waldbau auf soziologisch – okologischer Grundlage... H. Agrosilvică. Geogescu. I. D. Bucureşti. M.. Hulea A.J. A.. Contribuţii privind obţinerea.. 1978 – Conservarea pădurilor. Ed. Ed. Gh. . Ed. V. ASAS Bucureşti 24. D. 29. Ionescu. Agrosilvică. Verlag Paul Parey.. 26. Benea. 22.. Bucureşti 30. A..S. Ana-Felicia.. Ceres. Ceres.. Berlin. Morariu. Ed. M. 1967 – Fagul. Ana-Felicia. Marcu. Danciu. A.Cultura speciilor forestiere. Bucureşti. Ene. Mayer.. Alexe. 1962 – Handbuch der Laubgeholze.19.T. Danciu.. 23. Negulescu.. Ed. Krüssmann. Agro-Silvică. Al. Ed.

... Universitatea „Transilvania” Braşov. Simpozion mai 1979. Şt.. H. Ed. L. Ceres.. Ed. Universitatea „Transilvania” Braşov. Boşcaiu. 44. 1984 – Aplicaţii ale geneticii în silvicultură.. 2000 – Dendrologie. Bucureşti 48. V. Iliescu Ana-Felicia.. I. V. 57. Sârbu.. Ceres Bucureşti. 1999-Der neue Kosmos Pflanzenführer. Bucureşti 50. Târziu. Bucureşti. Stuttgart 52. 1979 – Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră. vol I-XIII. Stichmann. 49. Glasul Bucovinei. pin strob) în scopul producerii de răşină (în culturi speciale) ICAS. Did.. Stănescu.. Stuttgart 58. hamburg und Berlin 47. Bucureşti.. „Pentru Viaţă”. II) Verlag paul Parey. teza doctorat. Ed. Ped. Ed. 1954 – Specii exotice din grădina dendrologică Snagov (Tâncăbeşti). pin negru. Braşov 53. T.. Stuttgart. Radu. Al. H.. Ed.. 1994 – Ecologie. Walter. V. 1979 – Dendrologie. Târziu. T. V. Sonea. D. Schmidt-Vogt. 41. Ceres.. Ed. N. V... 1982 – Făgetele carpatice. L. 1984 – Plantaţii de arbori în oraşe şi sate.. S. Ed. 1979 – Zone de cultură şi staţiuni indicate pentru cultura principalelor specii de pin (pin silvestru. Bucureşti 43.. Stichmann Marny. Academiei. *** . Dunitriu-Tătăranu. Phillips. Semnificaţia lor bioistorică şi ecoproductivă. 56... Popescu. Palade. W. N. Şofletea. Radu. U. A. Straka.. Franckh-Kosmos. S... 1986 – Die Fichte (Band I. 54. Cocalcu. Agro-Silvică. Ed. Ped.. franckh-Kosmos. I. Vişoiu. 1970 – Arealkunde Ulmer. D. Ed. Ed. Şofletea. Văetuş.Flora României. Universitatea „Transilvania” Braşov 55. Bucureşti. Cluj 42. 51. 1977. 45.. S.. Ceres Bucureşti. N.. Stănescu. vol I-II. 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. Purcelean. 1974 – Cultura şi valorificarea pinului strob. Stănescu. Did. Oana. 46. 1992 – Pedologie şi staţiuni forestiere. H.. 1999 – Cercetări privind variabilitatea şi polimofismul frasinilor indigeni.40.. 19521977. 1996 – Flora lemnoasă spontană şi cultivată din România. V. Toniuc. Preda... Curtu. Zanoschi. D. Beldie. R. vol I. Radu. 1998 – Den grosse Kosmos-Naturführer Baüme.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful