Speciile lemnoase ornamentale din România.

Cuprins 1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare........................7 2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase.........................................8 3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase............................8 4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase................................9 4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) ......................................11 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase..............12 4.2.1.Factorii climatici.....................................................................12 4.2.2. Factorii edafici.......................................................................18 4.2.3. Factorii geomorfologici..........................................................21 4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase..................21 5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase.......................22 6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase.27 7. Particularităţile biochimice..................................................................29 Ordinul CYCADALES............................................................................32 Familia CYCADACEAE.....................................................................32 Genul Cycas L. ................................................................................32 ORDINUL GINKGOALES.....................................................................33 Familia GINKGOACEAE Engl...........................................................34 Genul Ginkgo L................................................................................34 ORDINUL CONIFERALES...................................................................36 Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE) .............37 Genul Abies Mill..............................................................................37 Genul Tsuga Carr.............................................................................45 Genul Pseudotsuga Carr...................................................................46 Genul Picea Dietr.............................................................................49 Genul Larix Mill..............................................................................57 Genul Cedrus Trew..........................................................................60 Genul Pinus L...................................................................................61 Familia TAXODIACEAE F.W.Neger.................................................74 Genul Taxodium Rich......................................................................74 Genul Sequoia Endl..........................................................................76

Genul Metasequoia Hu et. Cheng....................................................78 Genul Cryptomeria D. Don.............................................................78 Familia CUPRESACEAE F.W.Neger.................................................80 Genul Thuja L..................................................................................80 Genul Biota Endl..............................................................................83 Genul Thujopsis Sieb et. Zucc.........................................................84 Genul Cupressus L...........................................................................85 Genul Chamaecyparis Spach............................................................86 Genul Juniperus L............................................................................89 Familia ARAUCARIACEAE F.W.Neger............................................93 Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.Neger......................................93 Genul Cephalotaxus S. et. Z.............................................................94 ORDINUL TAXALES............................................................................94 Familia TAXACEAE...........................................................................94 Genul Taxus L..................................................................................95 Genul Torreya Arn...........................................................................97 ORDINUL GNETALES..........................................................................98 Familia EPHEDRACEAE....................................................................98 Genul Ephedra Town.......................................................................98 ORDINUL FAGALES..........................................................................100 Familia BETULACEAE S.F.Gray.....................................................100 Genul Carpinus L...........................................................................101 Genul Ostrya Scop.........................................................................104 Genul Corylus L.............................................................................104 Genul Betula L..............................................................................106 Genul Alnus Mill............................................................................109 Familia FAGACEAE Dumont...........................................................113 Genul Fagus L. ..............................................................................114 Genul Castanea Mill.......................................................................117 Genul Quercus L...........................................................................119 ORDINUL JUGLANDALES................................................................131 Familia JUGLANDACEAE Linde....................................................131 Genul Juglans L..............................................................................132 Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.)..................................................135 Genul Pterocarya Kunth.................................................................136 ORDINUL SALICALES.......................................................................137 Familia SALICACEAE Mirbel..........................................................137 Genul Populus L. ...........................................................................137 GENUL Salix.................................................................................144 ORDINUL URTICALES......................................................................152

Familia MORACEAE Lindl..............................................................152 Genul Morus L..............................................................................152 Genul Maclura Nutt........................................................................154 Genul Ficus....................................................................................155 Genul Broussonetia .......................................................................155 Familia ULMACEAE Mirbel............................................................156 Genul Ulmus L...............................................................................156 Genul Celtis L................................................................................162 ORDINUL SANTALALES...................................................................164 Familia LORANTHACEAE Don......................................................164 Genul Viscum L. ...........................................................................164 Genul Loranthus L. .......................................................................165 ORDINUL ARISTOLOCHIALES........................................................166 Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl.............................................166 Genul Aristolochia L......................................................................166 ORDINUL POLYGONALES...............................................................166 Familia POLYGONACEAE A.L.Juss...............................................166 Genul Bilderdykia Dumort.............................................................166 ORDINUL TRICCOCAE......................................................................167 Familia BUXACEAE Dumort...........................................................167 Genul Buxus L...............................................................................167 ORDINUL RANALES..........................................................................168 Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss.............................................168 Genul Magnolia L..........................................................................168 Genul Liriodendron L....................................................................172 Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss............................................173 Genul Clematis L...........................................................................173 Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss............................................175 Genul Berberis L............................................................................175 Genul Mahonia Nutt. .....................................................................177 ORDINUL ROSALES...........................................................................178 Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss.............................................178 Genul Philadelphus L.....................................................................178 Genul Deutzia THUNB..................................................................180 Genul Ribes L. .............................................................................181 Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. .............................................184 Genul Liquidambar L. ...................................................................184 Familia PLATANACEAE Dumort....................................................185 Genul Platanus L............................................................................185 Familia ROSACEAE A.L. Juss.........................................................187

Genul Spiraea L.............................................................................187 Genul Physocarpus Maxim. ..........................................................189 Genul Dryas L. ..............................................................................190 Genul Kerria D.C..........................................................................190 Genul Rhodotypus Sieb et Zucc.....................................................191 Genul Rubus L. .............................................................................191 Genul Rosa.....................................................................................193 Genul Cydonia Mill........................................................................195 Genul Chaenomeles Lindl. ............................................................196 Genul Cotoneaster Medik..............................................................197 Genul Malus Mill...........................................................................199 Genul Pyrus....................................................................................201 Genul Sorbus L..............................................................................202 Genul Crategus L...........................................................................206 Genul Mespilus L. .........................................................................208 Genul Prunus L..............................................................................209 ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES).....................................216 Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss..................................................216 Genul Albizzia Durazz...................................................................217 Genul Cercis L...............................................................................218 Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.)................................................219 Genul Gymnocladus L...................................................................220 Genul Sophora L. ..........................................................................221 Genul Cladrastris Raf. ..................................................................222 Genul Genista L.............................................................................222 Genul Laburnum Fabr. ..................................................................223 Genul Cytisus.................................................................................224 Genul Amorpha..............................................................................225 Genul Wistaria (Wisteria) Nutt......................................................226 Genul Robinia L.............................................................................227 Genul Colutea L.............................................................................233 Genul Halimodendron Fisch..........................................................233 Genul Caragana Lam......................................................................234 ORDINUL RUTALES..........................................................................235 Familia RUTACEAE A.L. Juss.........................................................235 Genul Ptelea L................................................................................235 Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C.............................................236 GENUL Ailanthus Desf.................................................................236 ORDINUL SAPINDALES....................................................................238 Familia ANACARDIACEAE Lindl..................................................238

Genul Cotynus Mill........................................................................238 Genul Rhus L.................................................................................239 Familia SAPINDACEAE A.L. Juss...................................................240 Genul Koelreuteria LAXM............................................................240 Familia ACERACEAE A.L. Juss......................................................241 Genul Acer L..................................................................................241 Familia HIPPOCASTANACEAE A.P.D.C......................................248 Genul Aesculus L...........................................................................248 Familia AQUIFOLIACEAE.............................................................250 Genul Ilex L. .................................................................................250 ORDINUL CELASTRALES.................................................................251 Familia CELASTRACEAE R. Br. ....................................................251 Genul Euonymus L. (Evonymus L.)..............................................251 Familia STAPHYLACEAE Lindl......................................................254 Genul Staphylea L..........................................................................254 ORDINUL RHAMNALES....................................................................255 Familia RHAMNACEAE A.L. Juss..................................................255 Genul Rhamnus L..........................................................................255 Genul Frangula Mill. .....................................................................256 Genul Paliurus Mill........................................................................257 Familia VITACEAE A.L. Juss..........................................................257 Genul Vitis L..................................................................................257 Genul Parthenocissus Planch.........................................................258 ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)...............................259 Familia TILIACEAE Juss..................................................................259 Genul Tilia L..................................................................................259 Familia MALVACEAE A.L. Juss....................................................262 Genul Hybiscus L...........................................................................262 ORDINUL THYMAELEALES............................................................263 Familia THYMAELEACEAE A.L. Juss...........................................263 Genul Daphne L.............................................................................263 Familia ELEAGNACEAE A.L. Juss.................................................264 Genul Eleagnus L. .........................................................................264 Genul Hippophae L........................................................................266 ORDINUL VIOLALES (PARIETALES).............................................267 Familia TAMARICACEAE L. .........................................................267 Genul Tamarix L............................................................................267 Genul Myricaria Desv. ..................................................................268 ORDINUL UMBELLIFLORAE...........................................................268 Familia CORNACEAE L...................................................................268

Genul Cornus L..............................................................................268 Familia ARALIACEAE.....................................................................271 Genul Hedera L.............................................................................271 ORDINUL BICORES............................................................................272 Familia ERICACEAE A.L. Juss........................................................272 Genul Rhododendron L.................................................................272 Genul Vaccinium L........................................................................273 Genul Arctostaphyllos Adans. ......................................................274 Genul Calluna Sallisb.....................................................................274 Genul Bruckenthalia Reichenb. ....................................................275 ORDINUL TUBIFLORALES...............................................................276 Familia SOLANACEAE A.L. Juss...................................................276 Genul Lycium L.............................................................................276 Familia SCROPHULARIACEAE Lindl...........................................276 Genul Paulownia S.et Z..................................................................276 Familia BIGNONIACEAE A.L. Juss. .............................................277 Genul Catalpa Scop........................................................................277 Genul Campsis Lour. ....................................................................279 ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)............................................279 Familia OLEACEAE Hoffmsgg. et Link..........................................279 Genul Fraxinus L............................................................................279 Genul Syringa L.............................................................................285 Genul Ligustrum L.........................................................................287 Genul Forsythia Vahl.....................................................................288 ORDINUL RUBIALES.........................................................................289 Familia CAPRIFOLIACEAE A.L. Juss............................................289 Genul Sambucus L. .......................................................................289 Genul Viburnum L.........................................................................291 Genul Lonicera L...........................................................................293 Genul Symphoricarpus L...............................................................296 ORDINUL LILIALES...........................................................................297 Familia LILIACEAE Dumort............................................................297 Genul Ruscus L..............................................................................297 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................................10

arealogic. de distribuţia acestora în spaţiu. cele legate de valoarea silviculturală şi peisagistică din Silvicultură şi Arhitectura peisajului. pe care le analizează cu prioritate sub aspect sistematic. Obiect. prin urmare Dendrologia are legături cu Botanica. Specii lemnoase ornamentale (Dendrologia) are ca obiect de studiu plantele lemnoase (arbori. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare Ca şi dendrologia (din limba greacă dendron-arbore. ecologic. pe care le analizează din punct de vedere taxonomic-sistematic. Dendrologia. areologic. silvobiologic şi al însuşirilor lor ornamentale. deşi este o disciplină complexă. sunt preluate din geografia plantelor. biologic şi a însuşirilor lor ornamentale. 7 . Metodele de cercetare folosite sunt: metoda morfologică şi cea anatomică. nu este o ştiinţă în sensul strict al cuvântului (deoarece nu dispune de o metodă proprie de cercetare). arbuşti. morfologic. Speciile lemnoase din România au ca obiect de studiu plantele lemnoase. metode de cercetare ecologice cantitative şi experimentale prin culturi comparative şi simulări ecologice etc. cele de anatomie şi morfologie din Anatomia şi Morfologia plantelor. logos-ştiinţă) care. Cunoştinţele legate de răspândirea speciilor lemnoase. metoda investigaţiilor corelative şi deductive morfo-ecologice şi anatomo-ecologice. ecologic. respectiv studiul speciilor lemnoase ornamentale oferă specialiştilor din Arhitectura peisajului cunoştiinţe privind folosirea eficientă a plantelor lemnoase în crearea şi întreţinerea amenajărilor peisagere urbane şi periurbane. cele legate de cerinţele (comportamentul) lor ecologice din Ecofiziologia plantelor şi Ecologia plantelor. Disciplina. morfologic.1. subarbuşti). Cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică au fost preluate din taxonomia şi sistematica plantelor. cele legate de provenienţă din Genetica ecologică a plantelor. bazate pe studii comparative între specii şi unităţile intraspecifice.

fapt care permite deosebirea acestora după portul lor. coroana mult dezvoltată în lărgime (poate coborî până la sol). are ca unităţi principale superioare: genul. coajă. subfamilia. substanţe tanante şi exercită o influenţă benefică asupra mediului înconjurător. varietatea. care stă la baza marilor lucrări floristice. specia. subclasa. care ating înălţimi de cel puţin 7m.2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase Din punct de vedere taxonomic se va utiliza sistemul de clasificare adoptat în „Flora Europea” şi în „Flora României”. subarbuşti şi liane. forma. familia. ca unităţi inferioare de natură morfologică-sistematică. denumită forma forestieră. în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der Pflanzenfamilien” a lui Engler. Arborii izolaţi prezintă de obicei o tulpină scurtă şi îngroşată la bază. cu o durată de viaţă lungă. secţia. Arborii. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase După forma de creştere. Forma arborilor diferă de la o specie la alta. subîncrengătura. coroană este de 8 . tribul. produc lemn şi alte materii prime ca răşini. În unele cazuri au fost introduse şi unităţi ca: seria. arbuşti. concentrată spre vârful tulpinii. Clona. are mai mult semnificaţie genetica. ordinul. Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative dar trebuie subliniat că majoritatea speciilor forestiere au şi remarcabile calităţi ornamentale. unitatea intraspecifică utilizată la plopi şi sălcii. La forma forestieră tulpina este dreaptă. subgenul. în cazuri excepţionale pot depăşi 100m şi diametre mari. Unitatea sistematică fundamentală. chiar mii de ani. La răşinoase. se diferenţiază subspecia. curăţată de craci pe mari lungimi şi o coroană restrânsă. 3. Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri. durata de viaţă şi dimensiunile atinse se deosebesc următoarele categorii de plante lemnoase: arbori. înaltă. de la zeci la sute. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină. cilindrică. În cadrul speciilor. Se face o distincţie între forma arborelui crescut izolat care are o forma specifica sau habitus şi forma arborelui crescut în masiv. clasa.

4.arbori de mărimea III. rădăcini adventive sau peri sugători. cu înălţimi între 15 şi 25 m.obicei conică. Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii. Arbuştii cu înălţimi sub 1m. Tulpinile lianelor sunt volubile. La foioase. sub formă de tufă. deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel individual de integrare. ovoidă. uneori de dimensiuni mari. se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei. obovoidă. întreruptă etc. neregulată. cu durată de viaţă relativ redusă. Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile. până la câţiva zeci de ani. piramidală. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase Plantele lemnoase sunt organisme vegetale cu fizionomie şi structură proprie. până la 10 ani. Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase sunt cei din botanica generală şi forestieră. înălţimi până la 60cm. În funcţie de înălţimea realizată la maturitate arborii se împart în: . bine individualizate sub aspect morfologic. neregulată. Subarbuştii. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor 9 . cu durată de viaţă medie. cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de arbuşti pitici. piramidală. cu o durată de viaţă relativ redusă. cu diametre mici. Arbuştii. Sunt plante lemnoase. cu goluri. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază.arbori de mărimea II. părţile superioare sunt nelignificate (erbacee). Pomii fructiferi. care depăşesc 25m înălţime.arbori de mărimea I. . cu înălţimi între 7 şi 15 m. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini. cu lungimi până la zeci de metri. cu tulpina lemnoasă numai la bază. . înălţimi până la 7m şi diametre mici. coroană este globuloasă. Arborii şi arbuştii nu pot fi analizaţi numai din acest punct de vedere. caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. dar produsul lor principal îl constituie fructele.

deoarece şi factorii ecologici condiţionează efectul altor factori ecologici. mai ales la valori extreme ale acestora. cunoscut ca autecologie. căldura din aer şi sol. Deoarece schimburile trofice şi de energie implică relaţii neîntrerupte ale plantelor lemnoase cu factorii externi în studiul dendrologic este inclusă şi latura decelării lor. luaţi separat în cazul în care ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi. Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt „condiţii de viaţă”. scheletul solului. care constituie comunitatea de viaţă sau ecosistemul. redau variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici. de exemplu apa din sol influenţează accesibilitatea substanţelor minerale. domeniul ecologiei forestiere. profunzimea. cât şi la acţiunea factorilor individuali. pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale. reliefului. cu tor caracterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase erau formate la sfârşitul terţiarului). mărind sau micşorând efectele factorilor ecologici propriu-zişi. Ele sunt adaptate atât la acţiunea întregului complex de factori din arealul natural. Ecologia forestieră este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plantele şi animalele forestiere şi mediul lor de viată (oikos-locuinţă. Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe. elemente ale mediului fizico-geograficsunt: mişcări de aer. aciditatea. De exemple. în factori şi condiţii de mediu. logosştiinţă). sau radiaţia luminoasă a cărei intensitate influenţează mişcările stomatelor (deci accesibilitatea CO2).lemnoase cu factorii externi pentru că studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie. Arborii. a unui segment a acesteia. structura. Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice. rămâne însă arbitrară. textura. prezintă o profundă specializare ecologică. integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant sau habitatul. Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale atmosferei. sălbatice. Diferenţierea elementelor fizico-geografice şi biotice după importanţa acţiunii lor. ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor) care în raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici. rezistente la forţele naturii. 10 . solului.

relief. consistenţă. Factorul microfaună O categorie aparte o constituie factorii antropeici (omul şi animalele domestice) care exercită acţiuni diverse şi de multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase.geotopul (altitudine. dimensiuni. profunzime. habitat) a. păsări. resturi organice 3. permeabilitate. expoziţie. microrelief. II. humus. structură. factori zoocenotici (zootop): fauna 1. factori staţionali. schelet etc. pantă). factori fitocenotici 1. desime. înrădăcinare.climatopul: (căldura.Biotop a. factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale. densitate. volum edafic. 11 . aer. Factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie. înrădăcinare. Factorii arboretului: compoziţie.Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice. textură. Complexul factorilor ecologici (ecotop) Complexul factorilor ecologici este constituit din: I. aciditate şi alcalinitate. Factorii păturii vii: compoziţie. de sinteză edafoclimatice. 4. frecvenţă. factori geomorfologici . resturi organice 4. Grupa factorilor biocenotici (biotici). factori climatici . grad de acoperire. Factorul macrofaună (mamifere.) c. 2. consistenţă. răspândire. apă. umiditatea atmosferică. vântul. frecvenţă b. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici. insecte) 2. căldură. litieră. lumina. precipitaţiile. structură. structură. compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică) b. Factorii microflorei: compoziţie.1.

specii heliofile (cu temperament de lumină).2. Ilex 12 . umiditatea aerului. În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină.. Lumina Este un factor determinant în procesul de fotosinteză. . Acer saccharinum. Acer campestre. . exigente faţă de lumină: Gingko biloba. Daphne mezereum.1. Platanus sp. unele se dezvoltă în plină lumină.. Thuja sp. cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura. cu vârsta creşte pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. Robinia pseudacacia. dolobrata. Carpinus betulus. umbră şi semiumbră): Taxus baccata. Puieţii de brad. specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină. transpiraţie.Factorii climatici 1. Sorbus aria). Tilia sp.. într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat. se poate face următoarea clasificare: .. dar care suportă puţină umbră). Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii. Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al plantelor. Speciile montane heliofile.specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră).4. Betula pendula. condiţii edafice. fag. la câmpie suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia. Buxus sempervirens. . Abies nordmanndiana. absorbţie şi transportul apei. Hibiscus syriacus.specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină. macrophylla. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase 4.specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină). Pinus sylvestris. Tsuga canadensis.2. altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză). Hydrangea Ulmus sp. specii cu exigenţe mici faţă de lumină: Abies alba.specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu. Fagus sylvatica. fructificare. tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină. . înflorire. creştere. Paulownia tomentosa. specii relativ exigente faţă de lumină: Thujopsis aquifolium. Larix decidua.

Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei. În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure. ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele mature). pentru a înlocui gazonul. eliminarea exemplarelor care suferă din cauza deficitului de lumină. Euonymus fortunei radicans. Mărimea. prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente. În parcuri. compactitatea frunzişului. intrarea mai devreme în vegetaţie (pin. alun) sau mai târziu ( catalpa. zidurilor. favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă. hibiscus). Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a plantaţiilor. Căldura Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri. La asocierea speciilor de mărimi diferite. ca Hedera helix.moartea puieţilor şi chiar a exemplarelor mature. de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină. mesteacăn. Vinca minor. Se modifică regimul iniţial de lumină. vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. datorită umbrii reciproce. Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită faţă de acest factor. în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor. 13 . completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră. plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie etajată. deshidratarea şi pot duce la efecte extreme . cu timpul se vor introduce specii cu temperamentul de umbră. Ultima grupă fiind mai sensibilă. Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu fenologia. trebuiesc luate în consideraţie la preconizarea efectului de umbrire. Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor pentru spaţii verzi. Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii. iar înălţimile să descrească spre exterior. în aşa fel încât fiecare exemplar să poată valorifica la maxim intensitatea luminii. De exemplu. rapiditatea de creştere a arborilor. sub plantaţiile de-a lungul aleilor. 2. salcâm.

. care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4 °C. specii lemnoase tropicale şi subtropicale. . Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie).30°C.specii euterme. Amorpha fruticosa. stejarul pufos adaptat la o temperatură medie anuală de 9-12° necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10°C (Tomescu. prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii. Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este influenţată şi de factori specifici. Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim. 1967). nuc negru. stejar). cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C până la +90C). A. cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la +200C). Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează pornirea vegetaţiei mai devreme. florilor în curs de formare uneori chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad. În cazul solurilor reci şi umede. sub care nu se pot dezvolta): . fag.specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până la +150C). 14 . Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor..specii subtermofile. Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca. reacţia este inversă. necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 °C. cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute (temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C.specii mezoterme. Paulownia tomentosa). Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii pozitive: molidul. duglas.puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de . lujerilor. Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. .

prin formele variate prin care influenţează dezvoltarea plantelor (ploaie. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de dezvoltare. chiciură. gheaţă. puieţi tineri. mai ales în perioada estivală mijlocie. dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau negative. 3. subarbuşti) împotriva îngheţurilor. zăpadă.. apa sub formă de zăpadă. unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm. pierderi prin evaporare. în corelaţie cu temperatura aerului influenţează dezvoltarea plantelor lemnoase. apa din sol. prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob. Umiditatea atmosferică. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol. apa freatică). cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub 00C). chiciură. Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă.specii euriterme. poate fi o sursă de aprovizionare cu apă. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică Regimul de umiditate este foarte diversificat. Gruparea nu este rigidă. apără vegetaţia (semănături. când maximele termice duc la intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. 15 . Iarna.restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a plantei cu apă. Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea şi încovoierea ramurilor. Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde . cu mare amplitudine faţă de căldură. ramurile se pot frânge. la acestea se adaugă uneori şi apa freatică de suprafaţă. Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală a speciilor. scurgeri de suprafaţă. de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor în timpul iernii. înfiltrare în pânza freatică. . umiditate atmosferică.specii oligoterme. uneori a trunchiurilor. Decisivă este umiditatea în perioada de vegetaţie. dacă poleiul este urmat de vânt. apă de condensare.

-specii eurifite (eurifile). cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate. pe soluri suprasaturate cu apă: Taxodium distichum. Deficitul ca şi excesul de apă. . astfel în interiorul spaţiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o atmosferă mai umedă. cu exigenţe mari faţă de apă. arată că vegetaţia lemnoasă influenţează umiditatea mediului. poate avea efecte diferite asupra vegetaţiei lemnoase. Aerul Dintre componenţii aerului. cu exigenţe mijlocii faţă de apă. Climatul României favorizează existenţa speciilor mezofile. Picea abies. Alnus viridis. uneori poate ajunge la limita coeficientului de ofilire. dar fără apă stagnantă: Acer pseudoplatanus. . dacă deficitul nu este acoperit din precipitaţii sau prin irigare. care se dezvoltă în mlaştini. Pseudotsuga menziesii. Quercus frainetto. Prin consumul de apă. Betula pendula. Abies alba. Ilex aquifolium. Prunus padus. Relaţia inversă: plantă .În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă. Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă de umiditatea mediului (sol şi atmosferă) condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de plantare (pante.factor ecologic.specii mezofite (mezofile). specii care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite consumul de apă în funcţie de cantitatea existentă. ele se clasifică în: . Plantaţiile reduc scurgerea de suprafaţă a apei din precipitaţii. Quercus cerris. 4. Alnus glutinosa. uneori letale. deoarece bilanţul în atmosferă a CO 2 şi O2 este echilibrat (variaţii neînsemnate apar în zonele industriale). Quercus pubescens. Fagus sylvatica. Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO 2. -specii xerofite (xerofile). aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor. rezerva din sol se micşorează. durata în raport cu pragul de toleranţă.specii helofite (helofile). Prin transpiraţie creşte umiditatea relativă atmosferică. şosele). străzi. Calitatea aerului 16 . Carpinus orientalis. bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de fotosinteză şi cel de respiraţie. cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides.specii higrofite (higrofile). maluri. care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umedeude.

Pentru a evita acţiunile mecanice negative în plantaţiile nou înfiinţate din amenajările peisagere. Mişcările aerului exercită diferite influenţe în funcţie de intensitatea lor. în grupuri mici şi în aliniamente vor fi tutorate. În locurile deschise se rup ramurile şi trunchiurile. acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor. se înregistrează numai în masivele forestiere. exemplarele izolate. Căldura excesivă şi seceta accentuează vara deficitul de apă al plantelor. efectele gerului sunt amplificate de vânt. în funcţie de compoziţie. speciile cu lemnul mai puţin rezistent (tei. adevărate dezastre. doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale. exemplarele cu coroana asimetrică şi cele vătămate sunt mai expuse pagubelor şi prin instalarea putregaiului. fiind amplasate în aşezările urbane. Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi. frecvenţa şi intensitatea vânturilor dominante. plop.depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere. pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase. La viteze mai mari ale vântului. industriei. În spaţiile verzi. Pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de protecţie în spaţiile verzi şi pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcţia. mişcările de aer se resimt mai puţin. Vântul. Plantaţiile cu specii lemnoase reduc viteza vântului. mesteacăn. de intensitate. 17 . salcâm) pot fi puternic afectate. care au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului. mijloacelor de transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei. iar arborii mari ancoraţi. Doborâturi pe suprafeţe întinse. de suprafaţa ocupată şi de poziţie în interiorul sau la adăpostul lor. prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. apare seceta fiziologică cu urmări grave mai ales la răşinoase. reduce din apa în exces. puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor. Speciile sensibile la deshidratare şi temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul altor plantaţii sau al construcţiilor. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă (tranportă mase de aer umed. Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie. încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi negativă.

Sodiul. -specii eutrofe. puţin exigente faţă de troficitatea solului. Betula pendula. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 85-100%: Tilia argentea. Co. Fagus sylvatica. Quercus petraea. calcifile sau calcicole. Cu. Factorii edafici Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie. K.specii megatrofe. magneziul. Elementele nutritive. calciul prin acumularea sub formă de cloruri. Cl ).sp. au efecte nefavorabile asupra speciilor dependente de concentraţia sărurilor şi gradul de toleranţă al acestora. Fe ) şi microelemente (Zn. Ulmus pumila . -specii oligotrofe.2. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze mai redus. care necesită o mare cantitate de elemente. Fagus sylvatica. dar se pot dezvolta şi supravieţui în asemenea condiţii edafice. Mo. foarte exigente faţă de troficitatea solului. Mn. care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 70-100%: Fraxinus excelsior. -specii euritrofe. În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale se disting: . cu exigenţe mijlocii faţă de troficitatea solului. necesare nutriţiei. Speciile mezotrofe şi oligotrofe nu preferă solurile sărace. B. pe care plantele le absorb selectiv. Pinus sylvestris. -specii mezotrofe.2. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze sub 30%: Pinus mugo. sulfaţi sau bicarbonaţi determină sărăturarea solurilor. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente (N. P. Ca. Juniperus sabina. Salix caprea. În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea solului distingem: . care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ): Fraxinus excelsior. Castanea sativa. S. Cunoaşterea cerinţelor ecologice în diferite condiţii de sol şi mai ales a condiţiilor limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a plantelor lemnoase pentru spaţiile verzi. 18 .specii calcifuge sau calcifobe. cu amplitudine ecologică mare faţă de troficitatea solului: Picea abies.4. sub formă de ioni. Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutritive din sol. 25-85%: Acer campestre.

Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului.2): Tamarix ramosissima. Hippophae rhamnoides. Solurile acide şi cele puternic alcaline necesită aplicarea de amendamente. Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ. Pinus sylvestris. specifice diferitelor tipuri de sol..este mai toxic decât ionul sulfatic SO42-. Betula pendula. concentrarea sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH>8. Halimodendron halodendron. Juniperus communis.. Erica sp.2): Tilia sp. Dintre anionii din solurile saline. Aciditatea solului.specii halofile. Quercus robur.5-5.. Fagus sylvatica. Amorpha fructicosa.5) a soluţiei solului de unde rezultă salinizarea cu efecte toxice.specii bazifile (pH peste 7. slab alcalin (7. în domeniul slab acid-neutru (6. . 19 . Calluna vulgaris. cauzează puternica alcalinizare a soluţiei solului prin acumulare în sol (este nociv pentru rădăcinile plantelor şi distruge structura glomerulară a solului).5-6.2). Cea mai toxică acţiune exercită cationii de magneziu (Mg2+). După exigenţele faţă de aciditatea solului. . provoacă o secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului. Pinus mugo.5-7.0-7. deşi mai puţin nociv. plantele lemnoase se împart astfel: .specii neutrofile (pH 6. ionul Cl. . Reacţia soluţiei solului (ph) concentraţia ionilor de hidrogen intervine în dinamica elementelor nutritive accesibile.8-7) sau neutru. Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-ului. .specii nitrofile (nitrofite). care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia.specii puternic acidofile (pH 3. Larix decidua.8-4. Acer pseudoplatanus.5-8. Alcalinitatea solului este tolerată de speciile lemnoase în intervalul 7.5): Vaccinium myrtillus.specii slab acidofile (pH 5. Tamarix romosissima. Caragana arborescens.specii acidofile (pH 4. Gleditsia triacanthos. Fraxinus sp. Populus tremula. se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra. Majoritatea speciilor cresc corespunzător la intervale ale pH. . Ionul de Na+.. Salix alba.5): Picea abies. Distingem: .Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate. Rhus typhina.5): Abies sp.

solurile cu textură luto-nisipoasă. accesibilitatea substanţelor nutritive. Acer campestre. Eleagnus angustifolia. bine structurate sunt favorabile. regimul de apă. Alnus glutinosa. Pentru ameliorarea fertilităţii solurilor în spaţiile verzi. deoarece sunt o importantă sursă de humus. Caragana arborescens. structura. Cornus mas. amendamente. Picea pungens. Sambucus racemosa. Rhus typhina. Fraxinus ornus. Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel: -specii psamofile. Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt influenţate de textura solului. Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de participare a celor trei fracţiuni – argilă. lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase şi impun ameliorarea acestuia (îngrăşăminte organice şi verzi. Berberis vulgaris. Juniperus communis. în zonele supuse sistematizării pe verticală a terenului se aduce pământ vegetal. uneori în spaţiile verzi „pământ de împrumut”). Pinus cembra şi mugo. Colutea arborescens. Aesculus hippocastanus. Sorbus aria şi aucuparia. 20 . -specii compactifile. Robinia pseudacacia. Structura solului Situaţiile extreme. Populus tremula. căldura şi aer din sol. Acer monspessulanum. Rosa canina.Însuşirile fizice ale solului Textura influenţează consistenţa. Pentru majoritatea speciilor. sylvestris şi mugo. Pinus nigra. nisip. pentru soluri scheletice: Picea abies. -specii saxicole şi subsaxiole. pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Abies concolor. Gleditsia triacanthos. îngrăşăminte. Salix alba şi caprea. Carpinus orientalis. procesele biochimice din activitatea microorganismelor. Hippophae rhamnoides. Larix decidua. amendamente şi se cultivă specii care îmbogăţesc solul în azot. Ulmus laevis. pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto şi cerris. Cotinus coggygria. frunzele căzute nu se vor înlătura. Cotoneaster integerrima. În plantaţiile masive din parcuri. praf) generează însuşiri diferite.

macro relieful . Expoziţia influenţează atât regimul de căldură. În spaţiile verzi. munţi determină zonarea vegetaţiei datorită schimbării climatului. Influenţa exercitată de microrelief este evident mai mică. dealuri. care duc la modificări climatice şi edafice. asolamente cu îngrăşământ verde şi ierburi perene şi se va iriga. cu curenţi puternici mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase Factorii biotici influenţează direct (prin acţiuni de contact) ori indirect prin modificarea mediului climatic şi edafic sau prin intermediul unor substanţe 21 . prin urmare intervine şi în alcătuirea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică unde temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe versanţii nordicii. determinând local condiţii microclimatice şi schimbări ale condiţiilor edafice. deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim hidric bun. iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce. mai uscate vor creşte specii mai xerofite mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii.3. Configuraţia terenului . Pe pantele însorite. În pepiniere. Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală cu creşterea altitudini scad temperaturile. Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea intensităţii insolaţiei şi capacitatea de reţinere a apei în sol. ridicături) sau artificial (în parcuri). Factorii geomorfologici Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici.2. mai ales în sectoarele în care se produc puieţi livraţi cu balot de pământ. iar în văile reci.La plantaţiile de aliniament ale arterelor de circulaţie trebuie asigurat volumul edafic corespunzător. 4. se vor aplica judicios îngrăşăminte organice şi minerale. cât şi umiditatea solului.câmpie. 4. microrelieful poate fi natural (depresiuni. iar umiditatea este ceva mai redusă. se dezvoltă un număr mai mare de specii heliofile şi xerofite.3.

mai mult sau mai puţin. ar putea fi eliminate exemplare valoroase. concreşterea rădăcinilor.chimice secretate de anumite plante sau microorganisme. raporturile de stânjenire. uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real. respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului aerian şi radicular. Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor arealelor naturale. de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte specii. tăieri. răriri. Unele specii au fost introduse în afara 22 . au un areal geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. presiunea fizică a rădăcinilor. apare concurenţa între fag sau carpen. susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor. În staţiuni de deal. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate. Limitele răspândirii plantelor lemnoase depind. prin capacitatea de exploatare a solului de către rădăcini. cantitatea de lumină şi precipitaţii interceptată de coronament prin consumul de apă. deoarece determină convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare. reducându-le capacitatea de fotosinteză şi aspectul estetic. acre elimină uneori puieţii de gorun. Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe. Acţiuni directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeaşi specie sau specii diferite). Arborii acţionează unul asupra altuia prin umbrire. Arealul unei specii reprezintă expresia adptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. de exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate alte exemplare din plantaţie. elemente nutritive şi microelemente din sol. La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care drajonează puternic sau a lianelor. Prin urmare. 5. Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor. dezvoltarea plantelor lemnoase.

a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de cultură. dintre care cele climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator. Arealel geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite longitudini. tropicale.graniţelor lor geografice. Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România s-a realizat prin elaborarea unor sisteme de clasificare şi se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor staţionale. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă. pe anumite forme de relief. pe soluri de regulă sărace şi acide. 2004). adaptabilitatea specifică la condiţiile de mediu şi conservatismul ereditar. 23 . capacitatea de reproducere şi migrare. Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România. latitudini şi altitudini. Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor. Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 1. altitudini de peste 2200m. boreale şi două zone de tufărişuri. într-un cadru staţional bine determinat. zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră (subarctică). care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi. de substraturi şi de soluri. în condiţii climato-edafice corespunzătoare. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite climate locale. De obicei. subtropicale. în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine. temperate. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed. Vegetaţia de munte a. Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale. uneori chiar până la totala lor dispariţie. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale Carpaţilor. iar la alte specii s-a restrâns arealul. arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic. rezistenţa la adversităţi. în care perioada de vegetaţie este scurtă(2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee. începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (capacitatea lor competitivă. I. Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale. La acestea se adaugă şi condiţiile edafice. 1.

subarboretul este slab reprezentat. călin (Viburnum opulus). în Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii Banatului). Bruckenthalia spiculifolia.Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii. Salix caprea (salcie căprească). frasinul. Pinus cembra. salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa). alte specii lemnoase Alnus viridis. 24 . Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile. zâmbru. până la limita superioară a pădurii. Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii. paltin de munte. teiul. Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase limita altitudinală inferioară este situată la aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700m în cei Meridionali. Temperaturile medii anuale sunt pozitive. ulmul de munte. Rhododendron kotschyi. fag. Lonicera xylosteum (caprifoliu). iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag. păducelul (Crataegus monogyna). ierni reci şi bogate în zăpadă. Subarbotetul este format din alun (Corylus avellana). Vaccinium myrtillus. iar limita superioară urcă în mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului. molid şi brad. Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul (Pinus mugo). aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente. Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. Juniperus communis. b.2. Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali (în M-ţii Banatului). aninul alb. mesteacăn. cât şi amestecate . plopul tremurător. precipitaţiile abundente (900-1200mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400-1500 m. Lonicera tatarica. precipitaţii abundente (peste 800 mm). Vegetaţia este predominant constituită din fag. Specia caracteristică este molidul. 2.brad. larice. Pădurile de fag şi răşinoase se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales vegetaţiei forestiere. gorunul şi pinul silvestru. ca şi rariştile de molid şi de larice. dintre arbuşti amintim: Sambucus racemosa (soc roşu). Se disting trei subzone de vegetaţie: 1. Iernile sunt aspre. plop tremurător. dar mai scurte. Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase. care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare întindere). specii care se asociază între ele. mesteacănul.

pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid. tei. Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii. a. apar şi multe specii termofile. la peste 1400 m. Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare. Altitudinal 600-1200 m. pin negru de Banat. 2. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum lantana(dârmox).Vegetaţia dealurilor şi podişurilor. De remarcat că fagul. dar în Transilvania şi Moldova urcă la 500m altitudine. ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului. constituie păduri dese închise. În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării. În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. dar se prelungeşte şi în regiunea dealurilor şi podişurilor. iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în subzonele anterioare. dar în care apar şi perioade de uscăciune în sol.3. chiar gârniţa şi cerul. 1. Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie. brad. în care celelalte etaje de vegetaţie se dezvoltă greu. Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii. exercită în cele mai bune condiţii funcţii protectoare. de tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800m. Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor. iar pe solurile mai compacte şi grele. II. jugastru şi chiar gorun şi stejar). Vegetaţia de câmpie. De remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea. ulm. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10°C. Pe lângă fag. paltin de câmp. pin silvestru. Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat. Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă. dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a pădurii. se întâlnesc în părţile mai joase ale subzonei stejarul pedunculat. 1. precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. III. dar urcă uneori până la altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Braşov). favorabil speciilor mezofite şi în special gorunului. fiind specie de umbră. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi subzona cerului şi gârniţei. Subzona este fărâmiţată - 25 . carpen. în M-ţii Măcinului.

având prelungiri în vegetaţia silvostepei. pe lângă acestea pot apărea şi cerul. dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti. n-au mai rămas decât pâlcuri. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens). jugastru. neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. sunt zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb. gârniţa. În condiţiile acestor soluri şi a unui climat. în partea de sud a ţării apare cerul şi gârniţa. mărul şi părul pădureţ. răspândite sporadic: stejar pufos şi brumăriu. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării. Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia Olteniei. mojdreanul (Fraxinus ornus). formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil. 2. argiloase. ulmul de câmp. alternând cu pajişti ierboase. Munteniei şi Dobrogei. Vegetaţia stepei. Se localizează pe soluri grele. Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-550mm anual. jugastrul. 26 . Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat. Aici apar mai puţine specii lemnoase. de regulă stepic. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în lunca şi Delta Dunării. jugastrul.speciile care apar sunt: carpenul. Pădurea apare în pâlcuri. plop cenuşiu). În condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat salcâmul. b. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). (pânza de apă freatică aproape de suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol. neprielnice altor specii mai pretenţioase pe soluri mai puţin compacte apare stejarul brumăriu. c. ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare. puternic podzolite şi pseudogleizate. ulmul. teiul. teiul alb. Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale. Arbuştii sunt mai puţin numeroşi. vişin turcesc (Prunus mahaleb). iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte specii de foioase. altitudinal 40-50m şi 300-500m. frasinul. dar pătura erbacee este bogată cu specii de graminee şi dicotiledonate. Vegetaţia silvostepei. jugastrul şi frasinul. compacte. sălcioara (Eleagnus angustifolia). se întâlneşte vegetaţie azonală. IV. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai mare. cât şi în subzona stejarului pedunculat şi chiar a gorunului.

În luncile interioare din regiunile mai înalte se instalează aninul alb. Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânţă). Paulownia. de-a lungul existenţei. Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate şi unele specii periodic. Quercus. apar schimbări. la Abies alba. Fructificaţiile se produc la diferite vârste în funcţie de specie. Populus. Fraxinus.Q. Betula. Carpinus. Există specii încet crescătoare: Quercus. Periodicitatea de fructificaţie la multe specii este anuală. Pseudotsuga menziesii periodicitatea este 2-3 ani. Taxus. vârsta este mai mare la arbori (cu unele excepţii: Salix caprea la 3-4 ani). cerris la 4. ger. Ritmul de creştere este dependent de condiţiile staţionale (sol. Pseudotsuga. In ritmul de creştere al speciilor. pânză de apă freatică. Quecus petraea. Buxus. repede crescătoare Robinia. pentru a obţine material semincer heterogen. apoi se activează. Ulmus. de condiţiile staţionale şi de poziţia din arboret. speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate. mai redusă la arbuşti. Abies alba la 60-70 ani. Acer la 30-40 ani. Tilia. Particularităţile creşterii. dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase Ritmul de creştere este specific fiecărei specii.12 ani. Acer pseudoplatanus.). 6. este tot o caracteristică a speciei. La Ginkgo biloba. înmulţirea s-a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase. Ginkgo biloba. la Fagus sylvatica. Tilia sp.6 ani . Magnolia kobus la 10. Ulmus sp. Acer sp. altoaiele provin din arbori “elită” pe bază de teste de provenienţă. Fagus la 40-50 ani. Betula la 8-10 ani. Larix la 20-25 ani. redusă până la 15-20 ani. etc. La Abies alba creşterea este foarte înceată în primii ani. la Quercus robur 6-10 ani. 27 . în silvicultură au fost înfiinţate plantaje pentru a obţine material genetic valoros.În luncile cu soluri mlăştinoase se găsesc păduri de anin negru. creşterea este înceată în primii ani apoi devine destul de viguroasă. Astfel la Ailanthus şi specii din Rosaceae fructificaţia se produce la 5-6 ani. Thuja occidentalis. Salix. Gleditsia. Pseudotsuga. Pinus sylvestris la 15-20 ani.. Tsuga canadensis. poluare. Picea.

. Populus nigra.Taxodium distichum poate ajunge până la 50006000 de ani. Capacitatea de lăstărire a lianelor influenţează suprafaţa care este acoperită de acestea. Quercus. Carpinus. Fagus.. iar foarte greu se butăşesc speciile: Quercus. Marea capacitate de drajonare. Aceste performanţe se realizează numai în condiţii staţionale foarte bune şi arealul natural al acestor specii. biotici. > 300 ani: Larix. ca mijloc de înmulţire a plantelor sau 28 . Pinus sylvestris. la Robinia pseudacacia. Arbori mai longevivi . 50-100 ani: Populus tremula. Celtis. Forsythia. determinate genetic. Salix alba. Abies alba. Fraxinus. . marcote este Taxus baccata. Capacitatea de lăstărire este o însuşire a plantelor lemnoase. sau moderată la Chaenomeles. specii din genurile Sorbus. excepţie face Buxus sempervirens.longevitate foarte mică. Clematis vitalba. Robinia hispida. Vârste medii atinse de specii din ţară în condiţii staţionale corespunzătoare: . Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici. edafici. Capacitatea de drajonare. Ailanthus altissima. Specii care lăstăresc bine sunt: Tilia. 200-300 ani: Platanus sp.longevitate medie. În funcţie de existenţa mugurilor adventivi pe rădăcină. Carpinus betulus care duce la fenomenul de cărpinizare. la Salix. la acestea butăşirea este o metodă apreciată de înmulţire de ex. sub 50 ani: Salix caprea. Capacitatea de butăşire este o însuşire bine dezvoltată la unele specii. Prunus. Taxus. Ulmus. Sequoia giganteia pînă la 3000-4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. Acer. Forsythia. Betula. cum ar fi: Clematis vitalba. Longevitatea arborilor este mai mare decât a arbuştilor. care asigură regenerarea vegetativă a acestora. dar şi de condiţiile de mediu şi de modificările antropice (intervenţii dorite sau accidentale). Singura specie de răşinoase care are capacitate normală de înmulţire vegetativă.longevitate foarte mare. drajonarea la unele specii este foarte puternică. .Longevitatea este caracteristică speciilor. Acer. antropici. lăstari. Rhus typhina . Syringa vulgaris.longevitate mică. Rhus thyphina şi o mare parte a arbuştilor. Populus. butaşi. Specii care lăstăresc puternic invadează şi inhibă dezvoltarea altor specii.

Prunus laurocerasus (inflorescenţele). Particularităţile biochimice Toxicitatea. Frangila alnus (scoarţa). Sophora (florile). Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies. Laburnum angygroides (scoarţă. Anumiţi alcaloizi toxici se folosesc în indusrtia farmaceutică. Vinca (partea aeriană) Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem. Juniperus sabina. apare la specii a căror ramuri ajung la sol: Juniperus horizontalis. fructe). constitue o metodă foarte eficientă de înmulţire a acestor specii. în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea acestor specii tocmai pentru a evita accidentele. Cotoneaster. pastă de fructe) Sorbus. Malus. dar numai puţine gimnosperme. liane. Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate angiospermele. Rosa cannina. Aesculus. Pinus mugo. Calităţi medicinale au speciile: Betula.fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi utilă. de ex. Juniperus communis. pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociaţie sau populaţie. Precizări de ordin sistematic Speciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta: Gymnospermae şi Angiospermae 29 . Daphne mezereum (planta). Populus). frunze. Robinia. prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus). În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici. Quercus. Capacitatea de marcotare naturală. Capacitatea de înmulţire vegetativă este mare la plantele tinere şi se reduce treptat cu vârsta. Prunus avium (dulceaţă de fructe). Sambucus (socată. Populus (mugurii). 7. Hippophae (sirop). Taxus baccata (frunze). sunt benefice şi pentru om. Fraxinus (frunze). dulceaţă). Tilia. Pinus. Pinus sylvestris. Castanea sativa. Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia. la Rhus toxicodendron (lăstari). deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei.

Larix. Cephalotaxus). provenite din lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite. dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani) Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase. Frunzele sunt de regulă persistente. din care pentru flora lemnoasă actuală prezintă importanţă 5 ordine: Cycadales. cu o singură nervură. florile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme. fără înveliş floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales. Lemnul. Torreya. Juniperus. Taxus. frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere exceptând Taxus. Taxopsida şi Chlaemydospermae (Gnetopsida). mai rar căzătoare ( Ginkgo. cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite. au apărut la sfârşitul perioadei devoniene. cu habitus în general regulat conic sau piramidal. în general la speciile dioice Cycas. Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili). rareori dioice (Ginkgo. 30 . embrionul are numeroase cotiledoane. Ginkgo biloba cu limb lăţit şi unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat. Ginkgo. este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu punctuaţii simple sau dublu areolate. 11 ordine. Taxodium) în formă de ace. Gimnospermele sunt sistematizate în patru clase: Cycadopsida.Specii lemnoase de interes general si ornamental Subincrengatura (Filum) Gymnospermae Gimnospermele sunt specii foarte vechi. Florile unisexuat monoice. cu tulpini monopodiale. Coniferopsida. cu structură anatomică xeromorfică. Lemnul are o structură simplă. Podocarpus.. numai la speciile din genurile Cycas şi Taxus are câte un singur cotiledon. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse. Pseudolarix. Taxus. solzi sau scvame. sunt de forme variate. Cepalotaxus. De obicei. scoarţa. acum 355 milionae de ani. cu ramificarea în verticil. rar acoperite cu un înveliş cărnos fals. numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau tabulare.

Pinaceae Subfam. Caytoniales. Ginkgoales B. Cycadales Ord. Fam. Fam. Glyptostrobus Genul Criptomeria Genul Atrotaxis c. Bennettitales. Fam. Clasa Cycadopsida Ord. Subîncrengătura Gymnospermae A. Pentaoxylales şi Cordaitales includ Genul Sequoia. Calocedrus Subfam. Ordinele numai fosile. Laricoideae Genul Pseudolarix Genul Larix Genul Cedrus Subfam. Cupressaceae Subfam. Taxodiaceae Pteridospermae. Pinoideae Genul Pinus b.Ginkgoales. Taxales şi Gnetales. Sequoiadendron Genul Metasequoia Genul Taxodium. Nilissoniales. Callitroidae Tribul Libocedreae Genul Libocedrus. Abietoideae Genul Abies Genul Pseudotsuga Genul Tsuga Genul Picea Subfam. Cupressoideae Tribul Cupresseae Genul Cupressus Genul Chamaecyparis Tribul Thujopsideae 31 . Clasa Coniferopsida Ord. Coniferales. Coniferales a.

Taxales a. Clasa Taxopsida Ord. Gnetales a. Ephedraceae Genul Ephedra Gimnospermele au un areal vast. Fam. Genul cuprinde 17 specii din Japonia. estul Africii şi Australia. Sunt specii tropicale sau subtropicale. CLASA CYCADOPSIDA Ordinul CYCADALES Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de frunze persistente. Podocarpaceae. Fam. Taxaceae Genul Torreya Genul Taxus D. Familia CYCADACEAE Genul Cycas L. Fam. Clasa Chlamydospermae Ord. nordice . Araucariaceae Genul Agathis Genul Araucaria C. Auraucariaceae. preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale emisferei boreale. e.Genul Thujopsis Genul Thuja Tribul Junipereae Genul Juniperus d. din Cycadaceae. 32 . Cephalotaxaceae Genul Cephalotaxus Fam. Pinaceae sunt specii răspândite şi în zona intertropicală şi în emisfera australă.

lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm.Cycas revoluta Thunb. Lungimea frunzelor este de 60-100cm. cu înveliş dublu. Cycas revoluta var. robusta Messeri. A fost descrisă în 1782 de botanistul suedez C. semnifică arbore cu fruct de argint. poate fi considerată „o fosilă vie”. care probabil a găsit specia în Japonia. Frunzele sunt penat compuse. La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în spaţiile verzi. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 1-2cm lungime. Florile unisexuat dioice. grupate în smocuri. Este originară din Orientul îndepărtat. cel intern tare. în flora actuală a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii chinezeşti. cele femele grupate în coroană în formă de frunze. cele mascule în formă de conuri. Cycas revoluta (fig. Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). ORDINUL GINKGOALES Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii. În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului. Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior. cel extern cărnos. Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii 200 de milioane de ani. semi-lucioase. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m.P. fără endocarp. 33 . Seminţele sunt ovoide. verde intens. conferins peisajului in „aspect tropical”. Cycas revoluta var. Longevitatea depăşeşte 200 de ani. – palmierul Sago. Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -110C la 420C. brevifrons Miq. prolifera Siebold & Zucc. rahisul se termină de regulă într-un spin. brun roşcate. care apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia. Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice. agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică). Cycas revoluta var. Cycas revoluta var. planifolia Miq. Thunberg. Creşterea este înceată.

Creşte încet în primii ani. în climate reci. pe lujerii lungi alterne. lucitori. sau larg. galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi caracteristici. variabilitatea este restrânsă. false drupe (galbulus). de ~ 2. verzi la început şi galbene după coacere. cu marginea bilobată sau neregulat denticulat lobată.Familia GINKGOACEAE Engl. cultivat la noi în exclusivitate ca arbore ornamental. Temperamentul este de lumină. până aproape perpendicular pe lujer. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate. în formă de evantai. grupaţi câte 2-8. afânate. se observă cicatricele frunzelor căzute. Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa. în grădini. Ritidomul este gros. nu suportă concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu. suportă şi soluri compacte. depărtaţi de lujer. Pentru rodire este necesară cultivarea în grupuri. se acomodează şi în regiunile montane. cu o 34 . cele femele lung pedunculate. sunt coriacee. Tulpina este dreaptă. netezi. Fiind o specie veche. toamnă frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. de 5-8cm lungime. iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. revene. tolerează calcarul. Înfrunzeşte în aprilie. cu limb lăţit. Florile unisexuatdioice: cele mascule solitare.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. colecţii dendrologice.5cm lungime. dicotomică. lung peţiolate. este o specie care se adaptează uşor. arborele cu fruct argintiu. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal. Ginkgo biloba – ginkgo. Mugurii sunt alterni. cicatricea cu două urme fasciculare. monopodială. parcuri. formate din două carpele. Rezistă bine la geruri până la -30 0C. Frunzele caduce. cuneate la bază. Este un arbore (fig. lung pedunculate. Lujerii sunt lungi (macroblaste) rotunzi. profunde. la uscăciune şi poluarea din localităţi. obovoide. nervaţiunea paraleleă. cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. relativ sărace în substanţe nutritive. Genul Ginkgo L. aşezat pe o umflătură cărnoasă. conici. ramificată neregulat verticil şi portul de conifere. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt sensibili la secetă. cu câte un ovul descoperit. Portul este variat. arborele pagodelor. în formă de amenţi. îngust conic sau larg. etalat la cele femele. dar include totuşi câteva forme şi varietăţi. apoi ritmul de creştere se accelerează. Fructele. ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele mascule.

iarna. Longevitatea este de peste 1000 de ani. provenind din ovule nefecundate. După 1-2 ani de cultură în recipiente. ca în parcul Bazoş.. sensibilă.A. cu frunze galben aurii. din seminţe.U. Rareori se regenerează natural. pendula Carr. pe portaltoaie în ghivece. triangulaţie sau oculaţie) înaintea începerii creşterilor sau în seră. Pentru înmulţirea exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S. cu coroana conică până la columnară. seci. fastigiata Henry. ramuri ± pendente. Ginkgo biloba var.sămânţă tare. Ginkgo biloba var. Ginkgo biloba var.: altoirea în ochi. când învelişul cărnos este strivit emană un miros neplăcut. în august. pe puieţi de 3 ani. Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca. 35 . umbrelată. Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură. cu coroana conică. Sub aspect morfoecologic. Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri. frunze cu striaţiuni galbene-aurii. Fructele se recoltează în septembrie-octombrie. la adăpostul perdelelor de răşinoase. aurea. în seră. divizate. Ginkgo biloba var. acoperită de un înveliş cărnos. lanciniata Carr. se seamănă în octombrie imediat în ghivece. Pe marginea aleilor nu se recomandă plantarea exemplarelor femele. fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ. seminţele se curăţă de pulpă.. cu nervuri evidente. variegata. prin octombrie. dar seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate. caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ. cu coroana lăţită. Semănatul se poate executa şi primăvara cu sămânţă nestratificată. Maturaţie anuală. late de 20-30cm. frunze mari. puieţii se plantează în sol primăvara. în locuri ferite de curenţi. Sunt cunoscute varietăţile: Ginkgo biloba var. La noi în ţară fructifică destul de abundent.

cu limbul îngust. Corelaţii morfo-ecologice. temperate sau meridionale. constituie adaptări xerofite. grupate în canale sau izolate. rar turtite.ORDINUL CONIFERALES Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale. pe acelaşi exemplar. Cedrus. uneori au caracterul unei false verticilări. pieloasă. Florile unisexuat-monoice.. muguri. Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi. Pseudolarix. Picea. tabulare.). rar arbuşti. tot axilare sau terminale. se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule. datorită mugurilor axilari (genul Pinus). Taxodium au ace moi. şi prin urmare. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de conifere. Florile femele. cu ovule descoperite. cu polen de la alţi arbori (Picea sp. tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare. monopodiale. Pseudolarix. cu cuticulă groasă. cu stomate îngropate. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus. Pinus. aciculare sau solziforme. 36 . Inflorescenţele femele. care conţ răşină. Larix. coroane înguste. persistente. rar căzătoare la genurile Larix. la degenerescenţă. spre axul conurilor. Pseudotsuga. lăţit numai la Araucariaceae şi Podocarpaceae. În lemn. Speciile cu frunze caduce din genurile Larix. scoarţă. Frunzele persistente. cu hipodermul dezvoltat. ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen propriu). protejate pe benzi de ceară. Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a luminii. cu ovule ortrotope sau anatrope. Inflorescenţele mascule sunt poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici. Abies sp.. ramificaţii în verticil. Taxodium. Glyptostobus. continuă. piramidale sau conice. constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor. adăpostite la subsuoara solzilor. la uscăciunea din timpul iernii.). Tsuga sau scurte şi lungi la genurile Larix. ramurile sunt în exclusivitate lungi la genurile Abies. subţiri. hermafroditismul nu apare în natură. În general sunt arbori de talie mare. Frunzele sunt aciculare sau solzoase. Se caracterizează prin tulpini drepte. rareori false drupe sau false bace. etc. cu structură xeromorfică mai slab pronunţată. La unele specii inflorescenţele femele sunt situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite fecundarea alogamă. bogate şi cu mult polen. rareori dioice (Juniperus.

monopodială. Germinaţie epigee. al doilea sau al treilea an de la apariţie. de regulă aripate (excepţie Pinus cembra). aşezaţi imbricat şi din bractee mai înguste decât solzii. Cephalotaxaceae. Au dimensiuni mari. Celelalte şase familii. izolat sau în fascicule. cele mascule au numeroase stamine. aciculare. Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi. Arbori mari. din zone reci sau relativ calde. plantulele au şi mai multe cotiledoane (peste 10 la genul Pinus). coroana regulat conică. alungiţi sau globuloşi. Pseudotsuga. umbroasă. Larix.Pentru o diseminare uşoară. cilindrică sau conică.a). cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520): Pinaceae. fertil – solzul şi unul exterior. aşezate spiralat. au structură xeromorfă. unul inferior. Familia PINACEAE Lindl. seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală. Frunzele aciculare. rar brăzdaţi. răşina din ţesuturi măreşte rezistenţa acestora la frig. După fecundare. Pseudolarix). Florile unisexuat-monoice. Lujerii de obicei netezi. Pseudolarix s. are pungi de răşină. alcătuir din solzi pieloşi sau lemnoşi. cele femele sunt compuse din numeroase carpele dispuse spiralat şi au formă elipsoidală. Coroana piramidală. Seminţele se coc în primul. rar căzătoare (Larix. ramificaţie regulat-verticilată. La baza solzilor stau descoperite câte două ovule. Ordinul include 10 familii. cât şi lujeri scurţi (Larix. (ABIETINEAE. Araucariaceae. deasă. Genul Abies Mill. Cupresaceae. Cele două ovule se transformă în două seminţe simetrice. dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili. Taxodiaceae. Cedrus. La unele genuri apar atât lujeri lungi. tulpină dreaptă. Cedrus. Podocarpaceae. câte doi saci polinici. Tsuga. Pinus. grupate în amenţi gălbui. persistente. se formează conul. turtite dorso-ventral. Frunzele persistente (se schimbă la 6-15 ani). cu înrădăcinare pivotantă. ABIETACEE) Familia include mulţi arbori aparţinând genurilor Abies. steril – bracteea. Genul Abies include peste 40 de specii din regiunile montane ale emisferei nordice. Scoarţa tulpinii rămâne mult timp netedă. numai cu semnificaţie filogenetică. Carpele prezintă doi solzi concrescuţi numai la bază. piramidală (rareori tabularăturtită sau lăţită). pe dos cu 37 . tulpină cilindrică şi verticile regulate.

în munţii din bazinul Mării Mediteraniene (Spania. 15 specii. solzii cad o dată cu seminţele şi pe lujer rămâne persistent numai axul.) Mill. ovoide sau cilindrice. Jura. Surprinde omogenitatea morfologică şi ecologică a bradului autohton din diferite zone ale ţării. triunghiulare. Alpi. de mii de kilometrii. Ipoteza permanenţei bradului în refugii intracarpatice pare mai întemeiată.1200m în amestec cu fagul şi molidul. Acele.C. în postglaciar. montan (în Munţii Pirinei. şi spre est. la altitudini de 400. brad alb. Munţii Atlas) (Ciobanu I. cu bracteea vizibilă (răsfrântă sau îndreptată spre vârful conului) sau ascunsă. cele femele ovoide. Este bine reprezentat în Carpaţii Orientali. Genul Abies datează de 130 de milioane de ani.. cu pungi de răşină în tegument şi cu aripioara sudată. Seminţele sunt mari. 1971). în cultură. Florile unisexuatmonoice. concentraţi spre vârful coroanei. dar şi ca arborete pure. Mugurii floriferi masculi foarte numeroşi. în afara arcului carpatic. Puţin răspândit apare şi în Munţii 38 . pare aproape imposibilă daca se ţine seama de diseminarea greoaie (seminţe mari şi grele). Conurile erecte. deţine un loc subordonat în pădurile de amestec fag şi molid. Apenini. Cu răcirea climatului din preglaciar se presupune ca bradul s-a retras din teritoriile Europei Centrale spre sud. dintre răşinoase. – brad. mai mari.2). izolate. Abies alba (Abies pectinata D. respectiv prin Carpaţii Nordici (pe traseul Balcani-spaţiul alpino-sudetic). Creta. dispuse obişnuit pectinat. La maturaţie. Balcani. ocupa aproape 5% din suprafaţa păduroasă a tării. Dincolo de paralela de 55 0.dungi albe de stomate (numai câteva specii au dungi şi pe faţa superioară). pe partea superioară a lujerilor din anul precedent. Sicilia. bradul se situează ca răspândire după molid. Carpati. după cădere. din perioada cretacică (mezozoic). apar de cu toamna la subsuoara frunzelor. pendenţi. Abies alba are areal european (fig. Vosgi. prin Banat. În Carpaţii Meridionali. pare sa se fi produs pe două trasee principale. deoarece migrarea sa. Balcani). nu se poate explica decât prin permanenţa speciei în refugii carpatice în timpul glaciaţiunilor würmiene. nu apare. lasă o cicatrice netedă. În munţii noştri. mai ales la vest de Olt. La noi spontan creşte numai Abies alba Mill. Repopularea spaţiului carpatic cu brad. pe trasee extrem de lungi. Caucaz. cele mascule dispuse în amenţi alungiţi. mugurii femeli aşezaţi câte unul sau doi. au mai fost introduse cca. în parcuri şi parcuri dendrologice. circulară.

pivotantă. pe soluri scheletice. În zonele de optim ecologic au fost identificate exemplare de 50-60 m înălţime şi 3-4 m diametru. sensibilă la secetă. cilindrică. în mare măsură. se situează imediat după tisă. Bradul este o specie cu temperament pronunţat de umbră.43) este un arbore de mărimea I. ca nişte mici proeminenţe ce pot fi sparte prin apăsare. fără variaţii mari de temperatură.Apuseni. Bradul are cerinţe mari faţă de condiţiile staţionale (cel mai pretenţios răşinos de la noi). conformaţie şi vitalitate excelentă. cu arealul său natural. superficiale. Regenerarea bradului se poate face numai sub masiv. La bătrâneţe formează ritidom cenuşiu. cu înălţimea de 30-40m şi diametre de 1-2 m. cu creşteri riguroase. Specie mezofilă-mezohigrofită. Arealul de cultura al bradului coincide. 39 .Oravita. subţire. a gerurilor mari de iarnă şi a vânturilor reci şi uscate. sau nu se dezvoltă suficient. plantulele suferă din cauza secetei. uneori cu ritidom solzos. este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi aer. ferite de îngheţuri. mai ales pe colinele platoului calcaros Anina. Scoarţa în tinereţe netedă. de culoare cenuşiuverzuie cu pungi de răşină. Tulpina este dreaptă. pe Valea Nerei (192m) şi în Moldova de Nord (Bucovina). Bradul are cerinţe ridicate faţă de umiditate şi este sensibil la îngheţurile târzii. creşte viguros pe soluri cu gradul de saturaţie cu baze de peste 50. extrem de rar apar doborâturi de vânt. Altitudinea maximă se realizează în Carpaţii Sudici unde urcă până la 1500m (excepţional exemplare pitice ajung la 1750m). în special când pivotul putrezeşte. remarcabile prin dimensiunile atinse. Are amplitudine climatică mult mai redusă decât molidul şi fagul. întrucât extinderea acestei specii pe cale artificială este problematică. La intensităţi mari ale vântului. solzos. dar nu sub -270C. rezistă la ger. altitudinile cele mai joase se înregistrează în Banat. Bradul (fig. Se dezvoltă optim în climate moderate. specie eutrofă spre mezotrofă. o extindere relativ importantă prezintă în Munţii Banatului. Bradul. bogate în precipitaţi. În Romania se întâlnesc (provenineţe) populaţii de brad deosebit de valoroase cu însuşiri genetice de elită. Este extrem de pretenţios în tinereţe. Înrădăcinarea profundă.

sunt relativ mari (7-9mm lungime) şi relativ grele. lungi de 2-3cm. Conurile lungi de 10-20 cm. cu ramuri aproximativ egale şi port columnar. nerăşinoşi. câte 3-5. înţepătoare. sunt terminate într-un peţiol scurt. triunghiulară. Acele. aşezate mai mult spre vârful coroanei. netede. aşa încât bradul se pretează mai bine ca pom de Crăciun decât molidul. cu trei muchii. Abies alba pendula (Carr. mai lungi decât solzii. Seminţele sunt concrescute cu o aripă gălbuie-roşcată. cicatricele acelor circulare. erecte. Pe lujerii fertili stau îndreptate înainte. Seminţele. căpătând o formă caracteristică de „cuib de barză”. aşa încât păstrarea seminţelor este problematică. lăsând pe lujer numai axul conurilor. Înflorirea se produce de la începutul lunii mai până în iunie. obtuze sau emarginate la vârf. când lujerul terminal rămâne mai scurt decât lujerii laterali.. iar pe dos cu două dungi de stomate albicioase. cu terebentină frumos mirositoare. cilindrică-piramidală. Mugurii. Unităţi morfologice intraspecifice. cele femele de culoare verzuie. groşi şi alungiţi.Coroana este deasă. obtuzi. cu coroană tipică piramidală. de culoare gălbuiebrună. Conurile se coc în toamna primului an. iniţial de 30-50% se reduce rapid. Bracteele proeminente. cele mascule grupate în amenţi gălbuiverzui sau roşietici. când solzii cad împreună cu seminţele. în funcţie de altitudine şi expoziţie. Abies alba columnaris (Carr. la vârful coroanei apar stomate şi pe faţă. mici. pe faţă de un verde mai deschis. răsucit. plantula prezentând 5-6 cotiledoane şi o rădăciniţă foarte bine dezvoltată. pe faţa superioară a lujerului şi sunt rigide.. au vârful acuminat şi întors. mai lungă. compactă. Germinaţia este epigee. în afară de cel terminal cu răşină la bază. iar capacitatea de germinaţie.) Asch. 40 . în formă de perie. cu vârful ascuţit în tinereţe şi lăţit tabular la bătrâneţe. liniar lăţite. Et Graebn. Florile sunt unisexuat-monoice. care se alterează uşor. cu vârful ascuţit. ovoizi. cu ramificaţie pendentă.) Voss. Tegumentul conţine pungi de răşină. Cad după un număr mare de ani (6-15) şi rămân pe ramuri mult timp după tăierea exemplarelor. Lujerii cenuşii-verzui. scurt păroşi. Solzii lăţiţi şi rotunjiţi în partea superioară şi treptat îngustaţi spre bază.) Rehd. evidente. cu pete de răşină. După forma coroanei s-au diferenţiat formele: Abies alba pyramidalis (Carr.

). Postăvarul. intră în alcătuirea masivelor mixte. Formele ornamentale se obţin prin altoire. Valea Prahovei.. foarte rar in aliniamente (numai în parcuri). conurile se recoltează înainte de dezmembrarea si diseminarea naturala. tunel). în teren descoperit sau în seră. unde umiditatea atmosferică este mai ridicată. plantula abia atinge 5. Semănatul se execută toamna în zonele lipsite de îngheţuri târzii.6 cm înălţime. În pădurile de amestec cu molid. Puieţii se transplantează cu dificultate. semănăturile de toamna asigură un procent sporit de seminţe germinate. Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 50. după care se activează şi continuă pînă la vârste înaintate. în sere sau în luna august. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea. Seminţele înmuiate 24 de ore în apă rece sau pregerminate în nisip aproximativ o săptămână se seamănă pe strat nutritiv. umbririi şi tratamentelor anticriptogamice. celelalte sunt des sterile. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2. ca arbori solitari sau în grupuri. Bradul se obţine din sămânţă. tinerele plante se repică după un an (cele din paturi) sau după 2 ani (cele din straturi). Creşterea este foarte înceată în primii ani.Abies alba compacta (Parson) Rehd. este în fruntea răşinoaselor indigene. prezenţa bradului asigură o mai mare stabilitate a arboretelor faţă de vânt. se poate semăna şi primăvara (aprilie-mai) sub adăpost (solar. Se acordă multă atenţie udărilor. formă pitică.70 ani. Creşterea se menţine redusă până la 15–20 ani. cu coroană foarte deasă. Specie de umbra. Longevitatea este de 400-500 (700) ani. placaj lateral iarna.3 ani (în unele zone. se păstrează la rece şi la aer. cu frunze striate. Abies alba variegata (Carr. Se utilizează seminţe din partea inferioara a conurilor. Bradul este foarte sensibil la poluanţi. Se foloseşte în parcuri. fructifică aproape anual). 41 . ca urmare a rădăcinilor pivotante. de nuanţă alb-gălbuie.

Specie de climat montan. Se pare că poate fi pus mai repede în lumină decît bradul alb. Lujerii.) Lindl. la început verzi. deoarece înrădăcinează destul de bine. Este un arbore apreciat în spaţii verzi. cu o culoare mai închisă. Este destul de sensibil faţă de poluarea globală a atmosferei. stau dispuse în perie. – brad argintiu. de aceeaşi lungime cu sămânţa. pieloasă. Arbore (fig. 42 . Suportă cu dificultate deficitul de apă din sezonul estival. Se poate obţine şi prin butăşire. însă plantele obţinute nu au o creştere dreaptă. cu coroană bogată. cilindrice.5-1m.) Spach . la ramificaţiile terminale apare uneori un lujer divergent. neînţepătoare. Mai frecvent ocupă staţiuni cuprinse între 500-1200m (2000m) altitudine. glabri sau slab pubescenţi (după provenienţă). Abies concolor . Originar din vestul Americii de Nord. brad de Colorado. molidul de Arizona şi molidul înţepător. şi Sierra Nevada.3200m altitudine. de aceea acest mod de înmulţire nu este prea folosit. unde are un areal în Munţii Stâncoşi. Vegetează bine în staţiuni cu umiditatea atmosferică ridicată. Creşterea este înceată în tinereţe. cu aripioara brun-deschis. Et Glend. Formează arborete de amestec cu duglasul albastru. diametrul de 0. cu pinul galben. se activează după 20 ani.44) cu înălţimea de peste 50 m.Abies nordmanniana (Stev. cu frunzişul des şi întunecat.(Gord. Sămânţa de 11-14mm lungime.brad de Caucaz Specie exotică originară din zonele montane vestice ale Caucazului şi nordice ale Turciei. pe soluri formate pe substraturi calcaroase. Înmulţirea. rezistentă la frig şi la îngheţurile târzii. iar pe dos cu două dungi albicioase de stomate. între 1800. obtuze sau ştirbite la vârf. apoi bruni lucitori. Acele au lungimea de 2-3 cm. se poate cultiva în buchete sau ca exemplare izolate. cu bracteea răsfrântă şi solzii din zona mediană a conului mai laţi decât lungi. Conurile de 14-15cm lungime. (mugurii pornesc în vegetaţie mai târziu decât la Abies alba). înclinate spre vârful lujerului. dar este considerat mai rezistent faţă de poluanţii cu oxizi de sulf. pe faţă de un verde-închis-lucitor. cu muguri nerăşinoşi.

Acele foarte lungi. verzui-roşcate. Scoarţa este subţire. Suportă bine fumul şi praful din centrele industriale. ca port-altoi se folosesc puieţii de Abies alba. de 7-12cm. Conurile sunt cilindrice. Abies grandis (Dougl. prezintă pungi de răşină aromată. lucitori. – brad uriaş. rotunjite la capete. Înrădăcinarea mai profundă îl recomandă pentru utilizarea pe soluri slab hidromorfe. Arbore de mărimea I. Abies concolor Brevifolia Datorită portului. lujerii bruni-verzui. Abies concolor. cu numeroase pungi de răşină. cu frunziş argintiu.Este relativ puţin pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă. mai răspândit este Abies concolor „candicans”. scoarţa cenuşiedeschis. dar este sensibil faţă de poluarea cu fluor si oxizi de sulf şi azot. unde este răspândit de-a lungul coastei Pacificului. cenuşiu argintiu spre albicios. Abies nordmanniana. În primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţului şi arşiţei. Coroana este piramidală. numai vârfurile de ramură. Se poate butăşii. Specie exotică din America de Nord. iar ca altoi. brad de Vancouver. cu muguri răşinoşi. de 43 . Abies concolor „Aurea”. bracteele ascunse între solzi. Sensibilitatea manifestă în tinereţe faţă de îngheţurile târzii şi cerinţele ridicate faţă de umiditate cer utilizarea la noi în staţiuni cu climat moderat. blând şi umed. din California în sud până insula Vancouver (Canada) în nord. cu un colorit mai deschis. În interiorul continentului urcă la altitudini de aproximativ 1200m. lujerii verzi-gălbui. Abies concolor”Pendens”. răşinoşi. Abies concolor „Variegata”. ceea ce dă o coloraţie generală verde-argintie. au numeroase dungi albicioase pe ambele feţe.) Lindl. cu înălţimi de până la 70-80 m (fig. din zonele de dealuri şi zone montane inferioare. groase de 3-5cm. Abies concolor „Fastigiata”. glabri. dar apar aceleaşi inconveniente ca la Abies nordmanniana. dispuse pectinat şi strivite lasă un miros foarte plăcut. cu precipitaţii suficiente ca în vestul ţării.47). de 4-6 cm. Arbore de mari dimensiuni. mugurii ovoizi. Acele dispuse distic. Dintre cultivari. coloritului şi dimensiunilor acelor bradul argintiu este foarte apreciat ca arbore ornamental. curbate în sus (falcate). cenuşii violacei. Vegetează într-un climat oceanic. care atinge înălţimea de 40 m înălţime în patria de origine (fig. la altoire. netedă.45).

Conurile sunt cilindric-ovoide.5 mm. Este sensibil la ger şi îngheţ. Se foloseşte ca arbore ornamental la altitudini mici. de 5-10 cm lungime. lăţită la vârf. şi 2mm lăţime. în staţiuni adăpostite. cu lujeri brun-roşcaţi. ferite de îngheţ şi cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de brazii mezofili. cu bractee ascunsă între solzi. are coroană frumoasă. flexibile.5cm lungime. Rezistă la secetă dar este sensibil la geruri mari şi îngheţuri târzii. 15 mm. Lujerii sunt brun-roşcaţi. Preferă un climat cald şi substraturi calcaroase. unde creşte între 700 şi 1700 m altitudine. muguri foarte răşinoşi. cu aripioara lungă de cca. acoperiţi cu răşină. glabri. 44 . de 12-16cm lungime şi 45cm diametru. dispuse perpendicular împrejurul lujerului şi din ce în ce sunt mai scurte spre vârful acestuia (fig. obtuze sau înţepătoare. rigide.46). Este relativ sensibil faţă de poluanţi. de cca. cu bracteea ascunsă. Este o specie ornamentală care poate fi cultivată în zonele cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de bradul de Caucaz şi cel uriaş. pe faţă de un verde-închis-lucitor. Arbore exotic. Abies cephalonica Loud. sunt rigide.5 mm lăţime. originar din Munţii Meridionali ai Greciei si pe Insulele Ionice. la altitudini de 12001800m. Este un endemism al munţilor din sudul Spaniei.48). – brad de Grecia. cu dungi de stomate puţin vizibile.5-2. brun-deschis. 7 mm lungime. Conurile cilindrice. bracteele răsfrânte înapoi. de culoare brună. Mugurii conici. piramidală şi deasă (fig. iar pe dos cu două dungi albe de stomate. şi 2-2. ascuţite şi înţepătoare. Conurile sunt lungi de 10-15 cm şi late de 4-5 cm.3-6 cm lungime. cu două dungi de stomate pe dos şi cu un puternic miros de lămâie. lucitori. Acele. chiar la câmpie. Abies cephalonica „Latifolia” Abies cephalonica „Robuasta” Abies pinsapo Boiss – brad de Spania. se deschid primăvara devreme. Atinge până la 30 m înălţime. acele lungi de 8-15 mm şi late de 2-2. de 1. Cultivaruri mai importante: Abies cephalonica „Aurea”. Arbore de până la 30m înălţime. glabri. Sămânţa este ovoid-triungiulară.

Apreciat este cultivarul „Nana”.) Carr. cu miros aromat. cu răspândirea cea mai mare în sudul Canadei. zona Marilor Lacuri şi în Munţii Appalachieni (fig. verzi închis. cu revers alb si conurile tinere violacee.U. Ace de culoare verde-închis. dar bine drenate. & Z. până la 20m.– brad de Nikko. cu coroană piramidală. Rezistă bine la ger. Genul Tsuga Carr. Tolerează 45 . verzi lucioase. Aurea. Dintre Pinaceae. Tsuga canadensis (L. Specie exotică din estul Americii de Nord. Fastigiata Abies pinsapo cv. originar din Japonia. Evită solurile calcaroase. recurbate în sus. Solurile să fie profunde. Argentea Abies pinsapo cv. coroană piramidală. Arbore de mărimea I. Arbore de mărimea a II-a. lucioase. Arbore de mărimea II. au conurile cele mai mici. revene.Un deosebit interes prezintă Abies pinsapo cv. Bradul de Nikko şi cel corean suportă bine fumul şi praful atmosferei urbane. lucioase. pe dos albicioase. Cuprinde aproximativ 10 specii răspândite în America de Nord şi estul Asiei.3). Glauca Abies pinsapo cv. ace de 3cm lungime. originar din Canada. Abies koreana – brad corean. conic.A. Abies homolepis S. Conurile tinere violacee. pe dos cu două dungi de stomate albicioase. deasă. foarte decorativ prin acele de 2cm. dar este pretenţios faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. tufos. Abies pinsapo cv. bogate. în S.brad balsamifer. compactă. Pendula Abies balsamea . – tsuga.

Lujerii sunt subţiri. Compacta Tsuga canadensis cv. repicarea se face în anulal treilea. cu crăpături înguste şi ritidom subţire. de 8-18 mm. Aspectul interesant este pus în valoare prin plantarea izolată sau în grupuri. Fructificaţiile sunt dese (2-3 ani). cu vârful obtuz. Puieţii necesită protecţie împotriva insolaţiei. supravieţuieşte în subetaj o perioada îndelungată. Arbore cu înălţimi până la 30 m şi tulpina dreaptă. ovoide. primăvara. suportă tunderea. scurt pedunculate. toamna. Se poate semăna şi primăvara în anul al doilea de vegetaţie. Cultivaruri: Tsuga canadensis cv.A. 49). cu dungile albe deasupra. rămân mult timp pe arbore după desfacerea solzilor şi căderea seminţelor. începând din luna octombrie. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. originare din vestul Americii de Nord şi estul Asiei. în parcuri unde există mai multă umiditate atmosferică Se obţine din seminţe şi butaşi. Butăşirea se face în sere. Nana Maturaţia anuală. erecte. Au ramificaţii regulat verticilate. Cuprinde cinci specii de arbori. de 2-4 mm. pendente după coacere. se prind de lujer printr-un umeraş proeminent. verzi-închis lucioase pe faţă şi cu două dungi albe pe dos. Acele liniare. Globosa Tsuga canadensis cv Pendula Tsuga canadensis cv. Patul se acoperă peste iarnă u un strat de ace de conifere de 1cm grosime. pubescenţi. uneori înfurcită. Scoarţa este cenuşie-negricioasă. un şir de ace stau culcate pe partea superioară a lujerului. cu pungi de răşină în tegument. scoarţa mult timp netedă. Genul Pseudotsuga Carr. dispuse oarecum pectinat. seminţele germinează în proporţie ridicată. Seminţele sunt mici. cu vârful curbat (fig. cu hormoni. bruni-cenuşii.umbra. se recomandă repicatul. 2 cm. mai lăţite spre bază. scurte. Creşte destul de încet. În S. în amestec de nisip cu turbă. Conurile foarte mici. Albospica Tsuga canadensis cv. cu pungi 46 .U. cu solzi rotunjiţi la vârf. se seamănă imediat după recoltare. flexibili. de cca.

3). de 1-1. 1994). Coroana conică. uşoare.) Britt. îngheţuri periculoase puţin frecvente. duglas. cu muguri ovoid-conici.50) sunt subţiri. ascuţite la vârf. Spre deosebire decele de brad. adânc şi larg crăpat. roşietici. cu pungi de răşină plăcut mirositoare. drepte. Frunzele aciculare. mugurii mari. roşiatici-vişinii. cu vârf ascuţit (nu obtuz). Duglasul este o specie de dimensiuni foarte mari. argiloase. Cele mai reuşite culturi de duglas în ţara noastră sunt în Banat. scurt pubescenţi în primul an. Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco [P. cu verticile regulate.] . sunt însă mai înguste.6 m diametru – Parde.de răşină. La noi a fost introdus de 120 de ani. cu trei vârfuri. atinge chiar peste 100 m înălţime şi diametre până la 4-5 m (recordul absolut este menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7. Tulpina dreaptă. dar mai de lumină decât bradul şi molidul.douglasii (Lindl. au două dungi longitudinale albicioase de stomate pe dos. prinse pe un umeraş uşor proeminent (nu decurent ca la molid) şi după strivire. Are temperament de semiumbră. excepţional. ovoid-conici. neînţepător.duglas verde. cu vârful ascuţit. în partea inferioară formează ritidom gros. lucitori. sunt inserate pe un umeraş mai scurt decât la molid. Lujerii (fig. uneori. P. se elaghează destul de greu. taxofolia (Lam. triunghiulare. fiind plantat pe suprafeţe din ce în ce mai mari. Îi priesc solurile afânate. În California ajunge la altitudini de aproximativ 2000m. spongios. aproximativ 3000km pe direcţia nord-sud). Suportă mai bine perioadele de secetă dacă în sol se găsesc rezerve suficiente de umiditate. dispuse pectinat. cilindrică. cu vârful evident ascuţit. fără pungi de răşină. liniare. În Europa a fost introdus cu 150 de ani în urmă. labătrâneţe. cu câte două seminţe aripate. dar se dezvoltă mai bine în regiuni cu ierni relativ blânde. fără însă să poată egala bradul în ceea ce priveşte rezistenţa pe soluri compacte. Conuri pendente. Scoarţa netedă. originar din vestul Americii de Nord (fig. ca la brad. cu areal foarte larg mai ales în latitudine (între 27 şi 520 latitudine nordică.5mm lăţime. bractee lungi şi vizibile. solzii necăzători. aerisite. turtite.) Carr.. Lujerii subţiri şi flexibili. de la câmpie până la altitudine de 1400m (subzona molidului). Acele turtite. Arbore exotic. mai moi. Este mai rezistent la uscăciune decât molidul şi bradul. emană un miros 47 . lungi de 2-3cm. în staţiuni cu temperaturi medii anuale de 7-9 0C (100C) şi precipitaţii de 550-650mm în sezonul de vegetaţie.

Seminţele de cca. „Pygmaea”. mucronata Schwer. îndeosebi faţă de fluor şi oxizi de azot. et Graebn. ceea ce a şi făcut ca în cadrul ei să se diferenţieze o serie de taxoni. „Nana” (până la 3m) Pseudotsuga menziesii cv. formă cultivată bine în Scandinavia. (până la 1m) Maturitatea arborilor este timpurie. Cu ace verzui-cenuşii. Pseudotsuga taxifolia caesia (Schwer.) Asch. „viminalis”. Dintre cultivarurile mai importante se numără: Pseudotsuga menziesii cv. de 5-19cm lungime. Formele tipice. ceea ce îl face deosebit de apreciat în spaţii verzi. dar trilobate şi nerăsfrânte. din Munţii Stâncoşi. Creşterea devine viguroasă şi susţinută chiar după primii 2-3 ani. rotunjiţi. (până la 2m) Pseudotsuga menziesii cv. Pseudotsuga taxifolia fastigiata (Knight) Sudw. Duglasul se obţine din sămânţă iar formele şi varietăţile ornamentale prin altoire. – cu coroana piramidală. (Pseudotsuga douglasii ssp. Conurile sunt ovoid cilindrice. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani. Plantula are 6-8 cotiledoane. Conurile se recoltează în septembrie. semănatul se face la sfârşitul lui 48 . Florile sunt unisexuat-monoice. cu coroana neregulată. et Graebn. cu numeroşi solzi persistenţi. uneori fructificaţiile se produc chiar de la 10-15 ani (mai frecvent însă pe la 30-40 ani). 7mm lungime (lungimea aripioarei de 7-10mm). cu trei muchii şi fără pungi de răşină. sunt drepte. cele femele verzui. considerată adeseori ca specie distinctă. Longevitatea de 600-1000 de ani. cu lujeri pendenţi. Specia cea mai repede crescătoare dintre toate răşinoasele cu frunze persistente din climatul nostru. convexe. Puterea germinativă 40-60%. care se comportă mai bine şi la secetă. Asch. pendente. „Globosa”.specific. bracteele evidente. cele mascule în amenţi galbeni.). de lămâie. cu ace verzi (din zonele de coastă ale Pacificului). comparativ. prinse pe un peduncul scurt. Un loc aparte în sistematică ocupă Pseudotsuga glauca. „Elegans”. Pseudotsuga menziesii cv. Pseudotsuga menziesii cv. O rezistenţă mai bună la îngheţuri o are duglasul albastru. În tinereţe este sensibil la îngheţuri. au fost descrise ca Pseudotsuga taxifolia viridis (Schwer). alipite de solzi. Este o specie foarte variabilă. cu lobul mijlociu evident mai lung şi mai îngust. este mai rezistent şi la poluarea atmosferică. Manifestă sensibilitate mare faţă de poluanţi. duglasul albastru creşte mai încet.

după coacere. în formă de amenţi galbeni-roşcaţi. Cuprinde 40 de specii de arbori din zonele boreale şi temperate ale Americii de Nord şi Eurasiei. verzi sau purpurii. înălţimi mari şi tulpină dreaptă. acele mai scurte. la început erecte apoi devin repede pendente.taxifolia var. Speie originară din Munţii Stâncoşi (fig.] duglas albastru. de culoare verde-albăstrui în tinereţe şi după. Habitusul frumos. stau aşezate în spirală împrejurul lujerului şi sunt prinse pe perniţe evidente. sunt răsfrânte spre baza conului. Este un arbore mai puţin cultivat la noi.51) după coroana compactă. regulat este bine pus în valoare prin plantări izolate.[P. Pseudotsuga glauca . păstrează puterea de 49 . Picea jezoenzis. aripate. Frunzele sunt persistente. Procentul de germinaţie mare. fără pungi de răşină. Altoirea se practică în placaj lateral. iar conurile mai rămân un timp pe arbore. în grupuri sau aliniamente (în parcuri). ritidom mai puţin suberos. plantele se protejează de soare. duglas brumăriu. din cauza proeminenţelor lemnoase decurente. după o stratificare de trei săptămâni. seminţele se împrăştie. ca la brad. cele mascule. cu înălţimi de maximum 45-50m. în răsadniţe reci. păstrând mugurele terminal al portaltoiului. cu excepţiacelor de Picea omorica. Lujerii de pe care au căzut acele sau au fost rupte. persistenţi şi cu bractee scurte. Florile sunt unisexuat-monoice. cele femele terminale. Conurile au solzi lemnoşi. Genul Picea Dietr. la care acele sunt plate. se desprind uşor de pe aripioară. Seminţele mici. transformându-se apoi în conuri.3).Mayr. Datorită coloritului frumos al coroanei se utilizează ca specie de interes ornamental. în sere sau în septembrie-octombrie. ramificaţie verticilată. devin brăzdaţi-zgrăbunţoşi. coroană piramidală. în patru muchii. rigide. conurile de asemenea mai scurte. glauca (Mayr) Schneid. apoi cad întregi. Se recunoaşte (fig. aciculare. ascuţite. Butăşirea se aplică iarna. tot trilobate. conică. ale căror bractee. cu numeroase carpele. ascunse.aprilie. din toamnă se acoperă cu ramuri pentru a le proteja de temperaturile scăzute. Maturaţia anuală. se dezvoltă pe lujerii din anul precedent. Picea sitchensis . de 5-6 cm lungime. Dimensiuni mai reduse. prezentând numai lujeri lungi – macroblaste.

excelsa (Lam. acum 1. În Balcanii de Vest. În perioada subatlantică cu climat mai răcoros şi umed între etajele molidului şi stejarilor se interpun la început carpenul. brad roşu. scoarţa conţine substanţe tanante. definitivându-se actuala zonare a vegetaţiei din ţara noastră. a determinat extinderea sa în munţi. molidul se găseşte la altitudine redusă. Centrală şi Estică. sub influenta glaciaţiunilor cuaternare. molidul pierde teren în regiunile joase în favoarea stejarului şi altor foioase. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare. apariţii izolate se înregistrează în Macedonia. Centrul ancestral al originii molidului se află în Asia de Est. Graniţa de sud se realizează în Munţii Rodopi (Grecia). În Pleistocen. unde prezintă în esenţă un areal montan . Picea abies (L.molid. localizându-se în munţi. După aceleaşi criterii de deosebire între molidul european şi cel asiatic s-ar putea deduce un al doilea traseu intercontinental de migraţiune din sud-est peste Himalaia. molidul a trecut prin diverse transformări. Clima mai caldă.regiunea alpina sud-est europeană şi regiunea hercinică-carpatică destul de frământată (fig.5 milioane ani. În mezozoic cunoaşte deja o mare dezvoltare. boreală. de unde în postglaciar a migrat către nord-vest şi nord. Secţia Eupicea Cuprinde specii cu ace în patru muchii.4). Printre centrele sale de refugiu glaciar se numără şi Carpaţii româneşti.) Link] . de unde ajunge în Munţii Pădurea Neagră. molidul are o importanţă deosebită forestieră şi ornamentală. cu linii de stomate mai mult sau mai puţin evidente pe toate feţele. conurile mature sunt pendente.)Karst [P. În Postglaciar (perioadă climatică preboreală rece şi uscata). În nord se întinde dincolo de cercul polar. la 50027’ longitudine estică. După diferenţele morfo-anatomice reduse dintre Picea abies. apoi se îndreptă către nord în lungul masivului Jura. la altitudini mari.germinaţie mai mulţi ani. Picea obovata şi Picea korainsis ar rezulta că molidul european a ajuns la noi din Orientul Îndepărtat trecând peste Siberia şi Munţii Ural. apoi fagul şi bradul. Genul Picea are o origine foarte veche. În climate tot mai calde din subboreal şi atlantic. Mare valoare economică. molift. Limita vestică naturală se află în masivul Vercores. Molidul european datează probabil din terţiar (fig. de 200 milioane de ani. Molidul este o specie din Europa Vestică. 50 .5).

molidul este mult mai puţin pretenţios ca bradul. Din aceast motiv. foarte acide. Înrădăcinarea sa este tipic trasantă (în vestul Europei înrădăcinarea este descrisă ca relativ profundă). mai ales în primii 2-3 ani. Arealul molidului a fost mult extins prin culturi artificiale începând încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. pătrunzând. Molidul este o specie continentala. Are temperament de semiumbră. montană şi subalpină. litiera sa bogată se descompune greu şi imperfect. formând masive compacte între 700(600). Are un sezon de vegetaţie mai scurt decât bradul. slab scheletice şi aerisite. turbării dar lâncezeşte. este indiferent fata de conţinutul de substanţe nutritive. cu excepţia munţilor Banatului unde nu creşte natural. În Munţii Apuseni. molidişurile se concentrează în Carpaţii Orientali. molidul suferă Molidul acidifică solul. iar deasupra rariştilor subalpine urcă în golul de munte ca. când puieţii au o înrădăcinare extrem de superficială. nu ca la brad. în amestecurile de fag cu răşinoase până la altitudini inferioare. Puieţii rezistă sub masiv chiar două-trei decenii. Pe soluri uscate lâncezeşte. Limitele inferioare în Carpaţii sudici coboară rar sub 1000-1200m. dacă acestea sunt afânate. iar în unele cazuri.6). molidişurile se plasează la altitudini tot mai mari. Se poate instala şi în 51 . În Carpaţii Meridionali se fragmentează oarecum. molidişurile formează o insulă izolată faţă de restul arealului carpatic. cu suficientă umiditate. de exemplu. Creşte destul de viguros pe soluri cu humus brut. Culturile artificiale în prelungirea arealului natural s-au extins până la altitudini de 400-500m sau chiar mai jos (fig.Arealul molidişurilor în Carpaţi nu coincide cu arealul molidului care depăşeşte limitele formaţiei respective. Molidul atinge frecvent înălţimi de 30-40 m. cu nebulozitate mare. exemplare izolate. În Carpaţii româneşti. La noi molidişurile realizează o remarcabilă continuitate în regiunile montane ale Carpaţilor. dar puşi în lumină pre târziu se usucă.1550(1600)m pe versanţii estici şi între 800 şi 1600m pe versanţii vestici. iar cele superioare ajung la 1800m (în Retezat). În ceea ce priveşte solul. peste 60 m şi diametre de 1-2m. apare mai ales în munţii înalţi. Îngheţurile târzii pot provoca vătămări puieţilor. coboară la 500m la Gheorgheni şi în Bucovina. Este sensibil la secetă. De la est către vest. de climat rece şi umed (temperaturi anuale de +2 la +40C şi precipitaţii de 800-1200mm).

dispuse spiralat. cu 2-4 şiruri de stomate. fără pungi de răşină. conică. unele ramificaţii pătrunzând adânc prin fisurile rocii. alungit-cilindrice. din tinereţe. pe lujeri anuali sau din anii precedenţi. au 10-15 cm lungime. Conurile de formă cilindrică. mai mult sau mai puţin îngrămădite ca o perie pe faţa superioară a lujerului. după uscare cad imediat. Lujerii de culoare brunăroşiatică. persistenţi. caracteristic sunt mai ales cele de ordinul doi. Ramurile se elaghează anevoie. denticulat sau emarginat. chiar pe soluri foarte superficiale. pe care stau inserate acele şi care imprimă un aspect deosebit de caracteristic. Fructifică la 3-4 ani. cele femele. Se compun din solzi lemnoşi. Florile sunt unisexuat-monoice. spre deosebire de brad păstrează vârful ascuţit până la vârste înaintate. Solzii se desfac în forme diferite. Scoarţa – ritidomul are caractere variabile. (fig. brune-închis. cele mascule amenţi roşii-gălbui. răspândiţi în toată coroana. deoarece dezvoltă mai puternic şi mai simetric sistemul radicular. şi 4-5 cm diametru. Împrăştierea seminţelor se produce după desfacerea solzilor la conurile mature care ulterior cad întregi dar se menţin pe arbore chiar până toamna următoare. stau pendente în luna august. Bracteele ascunse între solzi. Puterea germinativă a seminţelor este de 70-80% şi seminţele se pot păstra mult mai bine decât cele de brad. au proeminenţe lemnoase. poligonali până la rotunjiţi. cei terminali conici. triunghiulare. verzi sau roşii-violacee. Au durată de 5-7 ani. terminale. de care se desprind uşor. Arborii crescuţi izolat. Semănate primăvara răsar în 4-5 săptămâni. stâncoase. roşii purpurii sau galbene-verzui.de doborâturi de vânt mai mult decât oricare altă specie indigenă. rombice în secţiune transversală. manifestă rezistenţă relativ ridicată la acţiunea mecanică a vântului. Seminţele sunt mai mici. rombici. de 45mm lungime. care stau. alungite şi lipite de baza solzului. de obicei oblic sau pendent. iar cei laterali ovoizi. decurente. 52 . Uneori culoarea este cenuşie sau brună. aşa încât coroana se menţine deseori compactă şi deasă mai ales în arborete tinere. Coroana este îngustă. precum şi ramurile dintre verticile. erecte. dispuse în spirală. rigide. lăsând pe lujer urmele perniţelor proeminente. cilindrică. prezintă culori diferite. sunt mici.5 cm. adeseori este de culoare roşcată (denumire şi de „brad roşu”). Mugurii sunt nerăşinoşi. şi mai uşoare decât la brad. provenite din muguri intermediari. acuminaţi sau rotunjiţi la partea superioară şi cu vârful trunchiat. lungi de 1-2. brusc îngustate la vârf şi terminate într-un mucron înţepător. Frunzele aciculare. 51). Ramurile sunt dispuse în verticil şi au poziţii diferite. Prezintă tulpină dreaptă. cu o aripioară de 10-15 mm.

Astfel după forma coroanelor sunt cunoscute varietăţile: Picea abies var. inversa Beiss.53): Picea abies var. rece şi umed. conuri tinere de culoare verzuie. columnaris (Jacques) Rehd. în cuprinsul vastului său areal diferenţiindu-se o serie de forme şi varietăţi. Resturile organice nedescompuse sau parţial descompuse se depun sub formă de humus brut ..cu coroane înguste. neramificate etc. Dupa forma solzilor distingem (fig. pendente.Puieţii cresc încet în primii 3-5 ani. Molidul este un creator de mediu specific aproape neîntrecut. columnare.. lipsit de curenţi puternici de aer. viminalis Caspary. cu ramuri de ordinul I pendente. adeseori apar calamităţi adevărate. cum s-au semnalat şi la noi.. în Munţii Apuseni. exercitând importante funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională în bazinele montane. Picea abies var. la vârf rotunjiţi. şerpuitoare. înfluenţează climatul intern cât şi solul. conuri cu solzi romboidali. zăpada interceptată în coroane atinge uneori 40 % din întreaga cantitate căzută. montana (carpatica). Molidul este cultivat în amenajări peisagere şi datorită calităţiilor sale ornamentale. iar cele de ordinul II lungi. virgata (Jack) Caspary. cu ramuri lungi. cu ramurile de ordinul I orizontale. În condiţiile fotoclimatului respectiv solurile se acidifică. pyramidalis Carr. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea (ca la brad).europaea. Picea abies var... Longevitatea până la 600 de ani.straturi groase. După culoarea conurilor se diferenţiază formele: Picea abies erytrocarpa. Picea abies var. Creşterea se activează după această vârstă şi lujerii anuali depăşesc de multe ori 1 m lungime. Molidul prezintă un accentuat polimorfism. Picea abies var. îngustaţi. Molidul este foarte sensibil la atacul insectelor sau ciupercilor. cu conuri violet purpurii înainte de maturitate (august) şi Picea abies chlorocarpa. Picea abies var. cu coroana piramidală. sau moder. solzi acuminate. În parcuri şi grădini se cultivă unele varietăţi de talie redusă: 53 . Sub coroane mediul devine umbros. subţiri. Molidul reduce scurgerile de apa pe versanţi.

ştirbiţi la vârf. conurile sunt cilindrice. dispuse radial. ace rigide. În arealul natural atinge până la 50 m înălţime. Varietăţi: Picea pungens var.. intra în componenţa masivelor alături de Picea abies şi Picea orientalis.Picea abies var gregoryana. molid argintiu. Picea abies var maxwellii. nerăşinoşi. sunt aşezate împrejurul lujerului. glabri. cel mai răspândit molid pitic. – molid argintiu. Acele de 2-3cm lungime. mugurii terminali mai mari. cu solzi subţiri. În anumite situaţii. vârful solzilor evident răsfrânt (fig. formă asemănătoare cu un cuib voluminos care la vârsta adultă ajunge la 1-1. A fost introdus ca arbore ornamental de la câmpie până în regiunea montană. frunzele mici. Cultivarele pitice sunt indicate pentru alpinarii şi chiar pentru cultura in jardiniere. puţin recurbate. arbori cu un port regulat se folosesc în aliniamente. de 6-10 cm. – molid înţepător. sferic-turtită. foarte compactă. conformaţie regulată şi vigoare bună. glauca Reg. Suportă bine temperaturile scăzute. cu ramuri scurte. de culoare verde-cenuşie. 50-60cm. Picea pungens var. Picea pungens Engelm. Picea abies var nidiformis. Se foloseşte în parcuri şi grădini. de colorit verde-cenuşiu.54). are o formă rotunjit aplatizată. scurţi şi groşi. Specie exotică din Munţii Stâncoşi (America de Nord) la altitudini de 1800-3300m. cu acele albe argintii. rotunjite. rigide. În zonele cu climă umedă se foloseşte pentru garduri vii tunse şi perdele de împrejmuire (aliniamente dese). rigide şi lăstari divergenţi. dispuse radial pe lăstarii erecţi. Adaptat la climatul montan continental. formă pitică. de culoare brună-gălbuie-deschis. se plantează solitar sau în grupuri. foarte decorativ primăvara când apar noile creşteri. neînţepătoare. lujerii viguroşi. ace scurte. cu acele verzi-albăstrui. Scoarţa este cenuşie. ramuri şi lujeri divergenţi. argentea Beiss. lujerii sunt foarte subţiri. este deosebit de rezistent la fum şi praf industrial aşa că este cultivat cu succes în oraşe şi centre populate. înţepătoare. uscăciunea în aer şi în sol. de culoare brună-deschis. oblongi.5m înălţime. Dintre selecţiile înmulţite se cultivă în parcuri: 54 .

molid de munte. ajunge la 2m înălţime. pitic. Cultivaruri: 55 . 1-1. asemănătoare cu cele de Picea pungens. Glauca Picea engelmanni cv. cu peri scurţi. răşinoşi şi cu solzi alipiţi. dar încetineşte în scurt timp. dar de un brun mai deschis. altitudinea 700. cu înălţime de 10-15m.5). lujerii scurţi şi glandulos-păroşi. porneşte primăvara cu 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie de cât Picea pungens.molid de Caucaz Specie exotică caucaziană (fig. bruni-roşcaţi. argintii-brumate. Specie exotică. profunde. aşezate culcat pe lujer. Argentea Picea orientalis (L. de 3. culoarea se păstrează bine şi în timpul iernii. cu areal vast pe versanţii vestici în Munţii Stâncoşi.2100 m. cu solzi bruni. mugurii tomentoşi. Temperament de umbra (aproape ca bradul) este sensibil la schimbarea bruscă a condiţiilor de mediu. verzi. de formă larg conică. neînţepătoare. Arbore până la 50 m înălţime. lujerii (fig. Picea engelmanni Parry . este astfel periclitat de îngheţuri. Creşte bine pe soluri luto-nisipoase.5 cm lungime. scoarţa subţire de culoare brună-deschis. ace mai scurte pe creşterile tinere.5-7. drepte. conurile scurte. Atinge peste 40m înălţime (60m).Picea pungens „Glauca Globosa”. conuri de 6-10 cm. Relativ rezistentă la secetă şi fum. acele foarte lucitoare şi scurte.) Link .55) lucitori. formă sferic lăţită. bine aprovizionate cu apă. îndreptate în sus. flexibile şi puţin înţepătoare. cu miros neplăcut. ramuri foarte dese. lăsând o cărare pe faţă cu un spaţiu liber. molid de Arizona. acele de 1. Picea pungens „Glauca Koster”. laţi (1-3 cm). rigide. Are puţine cultivaruri: Picea engelmanni cv. cu verticile neregulate. rotunjiţi cu marginile întregi. care acoperă tulpina până aproape de bază. Preferă locurile cu umiditate atmosferica mare. Picea pungens „Glauca Montgomery”. şi are coroana îngustă şi columnară.5 cm.5-2. Creşterea la început mai rapidă. până la 1cm. cu vârful solzilor mai rotunjit. este unul din cei mai cunoscuţi şi răspândiţi molizi albăstrui-argintii.5m înălţime. lucitori.

cu margini galbene. considerat relict terţiar. cu un scurt mucron. brune deschise. înţepător. Secţia Omorika Picea omorica (Pan. înalt). Conurile de 5-10cm. au solzi laţi.) Purk. cu ramuri pendente Picea orientalis cv. verzi-lucitoare pe faţă. Lujerii sunt cenuşii-bruni. sunt dispuse în formă de perie spre faţa superioară a lujerului. în Alpii Dinarici(fig. în tinereţe violaceae. Are puţine cultivaruri: Picea omorica cv.57). cu înălţimi de până la maximum 60 m. brune. Conurile mici. Arbore de mari dimensiuni.Picea orientalis cv. lujerii glabri. (tufă de până la 1m înălţime) La noi apreciat ca arbore ornamental. Picea orientalis cv „Nutans”. ritidomul brun-roşcat. acele turtite.molid sârbesc Specie exotică cu areal foarte restrâns pe Valea Drinei . se găseşte de-a lungul Coastei Pacificului. în grădinile dendrologice de la Snagov şi Dofteana (Bacău) nu suferă de ger şi secetă. Expansa. de 8-18 mm lungime. turtite. . bruni-gălbui (fig.: 25 m înălţime la 95 de ani. „Nana”. Unul dintre cele mai frumoase exemplare in parcul de la Covasna. 56 . columnară (în limba sârbă „omorica” înseamnă zvelt. (înălţimea de 2m) Picea omorica cv. cu marginea rotunjită şi întreagă.5). cu vârful lung acuminat. „Gnom”. la vârf denticulaţi. la vârf triunghiular-obtuze. cu solzi neregulaţi. (înălţimea de 3m) Picea omorica cv. fiind foarte decorativ şi rezistent la ger. „Aurea”. neînţepătoare.56). cu coroana îngustă. „Nana”. cu solzi subţiri. subţire. cu două dungi albicioase pe dos. fum si praf. acele de 10-25 mm lungime. Picea sitchensis (Bang) Carr – molid de Sitka Specie exotică din America de Nord. scurt păroşi (fig. de 3-6 cm. cu două dungi albe pe dos. cu înălţimea 1m Este introdus in exclusivitate ca arbore de parc. Arbore până la 30 m înălţime. cele de pe partea superioară a lujerului îndreptate înainte. mucronat.

Pentru obţinerea puieţilor port-altoi. Înmulţirea prin seminţe. foarte des ramificat. originar din America de Nord. pe cei scurţi grupate în rozete sau smocuri. Maturaţia anuală. Lăstarii pentru altoi să fie terminali.6cm). înrădăcinarea durează 2 ani. primăvara. cu ace verde deschis primăvara. conurile au solzi pieloşi. regulat. altfel trunchiul nu va fi drept. căzătoare. lujeri lungi şi scurţi. 57 . recoltaţi în perioada iunie-august. ace liniare. cu verticile neregulate.2. Tutorarea se menţine mai mulţi ani. semănăturile de Picea abies se menţin pe loc 2 ani.Picea omorika şi Picea orientalis. aripate. conuri mici (3. Înmulţirea prin altoire. Înmulţirea prin butaşi. Recoltarea este diferenţiată: în septembrie se recoltează seminţele de Picea glauca şi Picea pungens. cu butaşi din lăstari de 2 ani. varietăţile pitice. iar in decembrie-ianuarie la Picea abies. ace 8. creşte ca un con compact. Picea glauca Voss (Picea canadensis) – molid canadian. Lujerii lungi au muguri axilari din care se dezvolta în anii următori brahiblaste purtătoare de flori şi frunze. Foarte apreciat este cultivarul „Conica”. persistenţi. în placaj lateral.5 m. în teren. în aprilieiunie. Habitus conic.10 zile. seminţe mici. pe lujerii lungi inserate spiralat. La Picea pungens se face altoirea prin alipire. Picea glauca „Conica” este sensibil la atacul păianjenului roşu. Arbore de marimea II. în sere. mai târziu nuanţă uşor albăstruie. Pregerminarea seminţelor în nisip umed 8. Arborii au coroana rară. moi. iar semănatul se execută în luna aprilie. Genul Larix Mill Include aproximativ 10 specii din emisfera nordică. fără pungi rezinifere.18mm. Picea glauca. în august-septembrie sau decembrie-martie.În parcuri si gradini dendrologice mai sunt introduse alte specii de molizi ca Picea obovata. În cultură. Florile unisexuat monoice. verticali. cu înălţimea de 2.

lâncezeşte în văi umede. în climate continentale. Apuseni. Laricele din ţara noastră aparţine ssp. Larix decidua ssp. ierni aspre. Dacă precipitaţiile sunt bogate.larice. scheletice. În Alpii Elveţiei. În era terţiară (jurasic şi cretacic) în China Centrală s-au separat două grupe de specii ale genului Larix. ajunge până la 2500 de m altitudine în amestec cu Pinus cembra. Înrădăcinarea este dezvoltată mai mult oblic 58 . Creşte natural în Munţii din Europa Vestică şi Centrală.7). sezon de vegetaţie relativ scurt. cu prea multă umiditate. în Alpii Centrali şi Orientali unde coboară până la 400m. Are temperament pronunţat de lumină. carpatica (Larix decidua var polonica. în general se întâlneşte la altitudini de peste 1000m. care reţin bine apa. ajunge frecvent la 1700 (2000)m. Lotru. laricele eurasiatic sa divizat în Larix decidua în Europa şi Larix sibirica în Siberia. structurate. în Alpii Maritimi şi Occidentali ai Franţei. În Sudeţi şi Tatra cresc la altitudini între 300 şi 800m. argiloase. Pentru cultura laricelui în aceste condiţii sunt periculoase îngheţurile târzii.Larix decidua Mill subsp. zadă Genul Larix datează din era secundară. aerisite. alta occidentală din care s-a desprins Larix decidua şi Larix sibirica. de aceea nu-i convin decât versanţi bine aerisiţi şi cu insolaţie puternică. în Polonia ajung chiar la 150-200m. 58) este arbore de mărimea I şi atinge înălţimi de 40-50 m (60 m) şi diametre de 1-2 m. Pretinde soluri afânate. laricele european a rămas cantonat în zone montane şi premontane cu climat continental. carpatica . decidua. Laricetele naturale vegetează de regulă. una orientală. Munţii Gârbova. Bucegi. iar altitudinea minimă este de 650m. Larix decidua a migrat prin Siberia până în Europa încă din jurasic. În postglaciar. Specia se poate adapta cu succes în climate mai calde şi mai moderate. Laricele (fig. Transpiraţia este intensă (primul loc la conifere). Nu suportă soluri compacte. Larix europaea) . mai ales în Alpi. La noi laricele spontan se concentrează în cinci centre montane: Ceahlău. În timpul glaciaţiunilor cuaternare. caracterizate prin amplitudini mari de temperatură. Laricele este o specie europeană. nevoile sale ridicate pot fi satisfăcute şi pe soluri relativ superficiale. pseudogleizate. cu textură uşoară bine drenate sau chiar pe stâncării. îngheţuri frecvente. Strămoşul laricelui european este Larix glacialis. cu areal fragmentat şi concentrat aproape exclusiv pe teritorii montane (fig.

este foarte rară şi luminoasă. glabri. la 3 ani poate ajunge la 1m înălţime. rotunjiţi sau emarginaţi la vârf. Acele de 2-3. pseudogleizate. unde ocupă un areal restrâns. Rezistent la doborâturi de vânt. Pe solurile argiloase. Florile mascule galbene. Tulpina este dreaptă. mai ales în plantaţii tinere. pagubele sunt provocate de rupturile de zăpadă şi vânt. Specie exotica endemică din Japonia (insula Honda). pendenţi. Frecvent se produce însăbierea (arcuirea) trunchiului la bază sau înfurcirea vârfului (sub formă de baionetă) etc. negricioşi. bracteea ascunsă. Se compune din verticile neregulate şi ramuri orizontale. cu bractee neevidente. stau prinse pe un peduncul recurbat. solzii au 59 . foarte decorative. format de timpuriu. Lujerii sunt subţiri. cu precipitaţii şi umiditate atmosferică abundente. cad târziu. Seminţele de 3-4mm lungime. grupate în fascicule de câte 30-40 pe lujerii scurţi. Au culoarea verde-deschis. Florile sunt monoice: cele femele. sunt izolate şi aşezate spiralat pe lujerii lungi. la altitudini de 1200-2400m. lujerii scurţi. Necesită un climat montan-oceanic. Conurile de 2-3 cm lungime. Arbore până la 30 m înălţime. concentrată în partea superioară a tulpinii. Coroana este conică. se desprinde în plăci neregulate. cu lujeri roşcaţi-violacei şi mugurii roşii (fig. fertile. de 3-5cm. Preferă soluri profunde. persistente. Conurile aproape sferice. brunedeschis. roşii-violacee. cele femele roşii-carmin. de 1-3 cm lungime. este destul de rezistent la îngheţuri târzii şi geruri de iarnă. grupate în fascicule de 40. Acele căzătoare. bine elagată. au câte un mugure terminal. Creşterile cele mai mari în înălţime au loc la 25-30 de ani. în condiţii de luminare neuniformă se dezvoltă asimetric. iar toamna înainte de cădere devin galbene-portocalii. rădăcinile devin superficiale.şirădăcina este bine ancorată în sol. cu solzi concavi. Laricele are o creştere rapidă în tinereţe.60). cu suficientă umezeală.5 cm lungime. gălbui.) Gard – larice japonez. toamna se colorează în violaceu. cu numeroşi solzi imbricaţi. verzi-albăstrui. care porneşte mai devreme primăvara decât mugurii de pe lujerii lungi. ritidom gros. sunt concrescute cu o aripă de 7-8mm lungime şi fără conţin pungi de răşină. Scoarţa este cenuşie. scurt ovoide sau aproape sferice. Longevitatea este de 400-500 ani. Larix leptolepis (Sieb. cu fundul crăpăturilor de culoare roşie-violaceae. relativ îngustă. & Zucc. Are o mare plasticitate ecologică.

Cultivarurile: Larix leptolepis cv. Bazoş. cei scurţi. Pendula Larix leptolepis cv. tabulară. în majoritate inseraţi pe partea superioară 60 .2200m (fig. Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger. atlantica] – cedru.8). Argentea Larix leptolepis cv. Asia Mică şi Himalaia. sunt foarte interesante. În Anglia.30 zile. cu sămânţă nestratificată dar tratată cu miniu de plumb ori umectată două săptămâni (rezultate s-au obţinut prin refrigerarea seminţelor umectate 18. pretenţioasă faţă de umiditate. Polonia s-au obţinut puieţi şi prin butaşire în anumite condiţii (pe pietriş la o căldură de 220C şi irigare automată). Genul Cedrus Trew. Înmulţirea prin seminţe: în aprilie-mai (recoltarea se face în martie şi conurile se usucă natural la soare). răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc. adăpostite. cedru de atlas Specie exotica. Cedrul este o specie termofilă. Cedrus atlantica (End. Prostrata. Umbrirea şi uscarea sunt necesare la început. Sunt introduse ca exemplare solitare. Africa de Nord. iar temperatura 0. De aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării. până la 40 m înălţime. În climatul continental de la noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. Speciile de larix suportă tunderea. Lujerii. cu ramuri groase.marginea superioară ştirbită şi mult răsfrântă în afară. La noi a fost introdus mai mult Cedrus atlantica. Pyramidalis. unde creşte la altitudinea de 1400. Oradea) Este arbore de mărimea I. lungi şi scurţi. Preferă locuri însorite. ssp. Germania. în spaţii intravilane.50C). Larix leptolepis cv. grupuri şi garduri vii tunse (în poziţii bine luminate). prin uscare se depărtează mult de ax. Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii staţionale (Macea. începând de la vârste mijlocii devine neregulată. Cuprinde 4 specii cu areale restrânse în Cipru.

Solzii sunt de regulă îngroşaţi în partea de la vârf formând apofiza. Genul se împarte în subgenuri şi secţii: Subgenul Diploxylon Koehne cuprinde specii de pin care au câte 2-3 ace (după specie) într-o teacă. când solzii cad de pe axul conului. ascuţite la vârf. care prinde sămânţa ca un cleşte. ovoidale. Maturaţia este bienală. cu multe subspecii şi varietăţi în emisfera nordică. Conurile erecte. 25 de ace) pe lujerii scurţi. grupate în fascicule. Apare în colecţia dendrologică de la Bazoş. solzii cu o dungă brun-închis la partea superioară. este utilizat pe scară destul de largă în zonele din vestul Europei . Pinii prezintă o deosebită importanţă ornamentală. din zona boreală până în cea ecuatorială. au forme variabile. înfloreşte toamna. de 5-8cm lungime. foarte răşinoase.61). Subgenul Diploxylon Koehne Secţia Eupitys Spach. 61 . carenate. altitudinea de 22002700m. numită carenă. Acele de 1.a ramurilor (fig. ca la brad. Conurile erecte sau pendente. rămânând deseori pe arbore până târziu.cedru Specie originară din etajul montan al Himalaiei. brune. . se desfac foarte uşor de aripioară. 3 sau 5 într-o teacă membranoasă. Maturaţia la 2-3 ani. Frunzele aciculare. Florile sunt unisexuat-monoice. În climate continentale sunt obişnuit specii rezistente la ger şi secetă şi mai puţin pretenţioase faţă de sol. Florile unisexuat-monoice. cu o proeminenţă numită umbelic. Genul cuprinde aproximativ 120 de specii de arbori. persistente.5-3cm lungime. care cade în primul an. Seminţele aripate. se schimbă la 3-4 ani. verzi sau albăstrui. Seminţele stau câte două la baza fiecărui solz. simetrice sau asimetrice. Genul Pinus L. rareori arbuşti. rigide. solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. de obicei persistentă. Conurile în primul an se dezvoltă foarte puţin. apofiza poate avea o muchie transversală. câte 2. sunt aripate (foarte rar nearipate). seminţele se împrăştie obişnuit în primăvara a treia. iar după coacere se desfac în general greu. Subgenul Haploxylon Koehne cuprinde specii care au câte 5 ace într-o teacă. de 10-15mm lungime. Cedrus deodora Loud.

expuse uscăciunii înaintate. Glaciaţiunile cuaternare duc la răspândirea sa pe arii vaste din refugiile terţiare iniţiale în Pirinei. Vârsta arealului actual euro-asiatic al pinului este apreciată la 4000. deci depăşeşte limita polară a molidului. Cuprinde teritorii vaste în Europa şi Asia. în postglaciar.9). în staţiuni neprielnice altor specii. Este totodată foarte puţin pretenţios în raport cu troficitatea solului. Rhodopi. seminţe aripate. în parte refugii glaciare ale speciei La noi este o specie premontană şi montană. pin comun. Genul Pinus datează din mezozoic.6000 de ani. Carpaţi. Carpaţi şi Caucaz are un areal discontinuu şi insular spre deosebire de zonele nordice unde arealul prezintă o mare continuitate. Apare pe soluri cu regim hidrologic foarte diferit. Formele de Pinus sylvestris au fost identificate în sudul Europei în depozite pliocenice alături de Pinus mugo. Este arborele cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre speciile răşinoase indigene. În perioadele climatice care au urmat (atlantic.. Este foarte puţin pretenţios faţă de condiţiile edifice. Suportă în bune condiţii gerurile puternice ca şi arşiţele prelungite. rămâne pe suprafeţe mici. În prezent pinetele naturale ocupă suprafeţe restrânse. cu o răspândire apreciabilă de la coline până în munţii înalţi. În centrul şi nordul Europei este arbore de câmpie. conurile simetrice. Aria de maxima răspândire este Bazinul Trotuşului. În climatul boreal pierde teren în favoarea molidului. în zonele vestice şi centrale se localizează la dealuri şi la munte.Secţia Eupitys cuprinde specii cu câte două ace într-o teacă. În Spania. puternic 62 . Alpii Dinarici. Balcani. de la cele nisipoase. fiind una din cele mai răspândite specii de pe glob (fig. până la cele cu apă în exces sau în turbării. menţinându-se mai ales în zona montană. La noi în ţară. Pinul silvestru ocupă un areal imens. între circa 300m altitudine în Subcarpaţii Moldovei şi aproximativ 1700m în Munţii Retezat (unde excepţional ajunge la 1900 m altitudine în Bazinul Gemenele). Pinus sylvestris L. de la Atlantic (Pirinei.pin silvestru. Scotia) până la Pacific (ajunge la 70 020’ latitudine nordică. Este foarte adaptabil în ceea ce priveşte umiditatea. subboreal. a devenit specie predominantă. creşte satisfăcător pe soluri cu humus brut. subatlantic) aria sa de vegetaţie se restrânge în continuare.

puţin răsucite.62) este un arbore de talie mare. de 3-7cm lungime. relativ rigide. în multe cazuri. aşa că dimensiunile atinse la 100 ani rămân inferioare celor realizate de molid şi brad. calcaroase sau pe stâncării. în partea bazală a trunchiului. puţin răşinoşi. relativ grele. iar la vârste mari. de culoare deschisă. neaerisite. scheletice. încolţesc repede după semănare şi sunt relativ uşoare. Pinul silvestru creşte viguros în tinereţe. ajung la maturitate în anul al doilea. ovo-conice. de 6-12mm lungime. acuţi. când ating 3-7cm lungime. la vârste mai mari creşterea se domoleşte. brun-cenuşiu. Scoarţa dezvoltă de timpuriu un ritidom de culoare roşiatică-cărămizie. compacte. periodicitatea fructificaţiei este de 3. sunt ascuţite. dar nu egalează mesteacănul şi plopul tremurător. până la foarte profundă. Înrădăcinare variabilă. la maturitate capătă uneori formă caracteristică tabulară. Rusticitatea acestei specii este deosebit de mare. durează 2-3 ani. Mugurii sunt ovoizi. poate să atingă dimensiuni apreciabile şi să formeze tulpini de calitate pe stâncării lipsite aproape complet de sol mineral. brun-verzui sau cenuşii. devenind crăpat. Conurile. neregulat ramificată. Seminţele de 35mm lungime. În turbării rămâne pipernicit.5 ani. Dar cele mai frumoase creşteri se realizează pe soluri relativ bogate în substanţe nutritive şi fără exces de umiditate. Coroana este piramidală numai în tinereţe. la 15. Tulpina este mai puţin dreaptă decât la ceilalţi arbori răşinoşi. permeabile sau dimpotrivă. pe soluri nisipoase. se îngroaşă şi se închide la culoare. câte două într-o teacă. cu mare capacitate de adaptare. care se exfoliază în foiţe subţiri. Longevitatea 200-300 ani. Fructifică devreme. Acele. cu carene puţin proeminente şi umbelic nemucronat. aripate. în turbării sau pe stâncării. 63 . de la superficială. Lujerii groşi. Are temperament pronunţat de lumină. pe soluri superficiale. verde-albăstruie sau cenuşie. pe soluri nisipoase afânate. Pinul silvestru este o specie pionieră tipică. se bifurcă sau se desface într-o serie de ramuri groase. brunecenuşii. care dispun de capacitate mult mai mare de fructificaţie şi diseminare. mai ales în păduri rărite sau la arborii izolaţi.20 ani. care realizează frecvent înălţimi de 25-30m. scurt dar evident pedunculate.acide. uneori până la 40 (50)m şi diametre de 1m. îşi pierde rectitudinea în partea superioară. Pinul silvestru (fig. apofiza rombică.

Bulgaria. de culoare cenuşie sau cenuşie albicioasă (mugurele terminal). relativ deasă. atingând 40m înălţime. pin negru austriac Specie exotică. de 12-24 mm lungime. Este o specie de regiuni mediteraneene. sud-vestul Franţei. Spania. mai regulată şi cu mai puţine deformări în partea superioară decât la pinul silvestru. Acele. Turcia. cu ace rigide de 4 cm. Este un arbore de talie mare. Este nepretenţios faţă de substanţele din sol. arbuşti şi plante erbacee. răşinoşi. câte două într-o teacă. Solul se acidifică din cauza litierei greu alterabile. Ucraina. Pinul negru manifestă amplitudine ecologică mai limitată decât pinul silvestru. nigra (Pinus austriaca) – pin negru. Are temperament de lumina dar mai puţin pronunţat ca pinul silvestru şi protejează mai bine solul. Mugurii sunt cilindrici. mari. ocupă un areal mult mai restrâns decât pinul silvestru. des ramificată. mai ascuţite şi mai negricioase decât la pinul silvestru. originară din terţiar. Vegetează bine în condiţii staţionale grele. Insule izolate formează în ţara noastră în Banat. tabulară numai la vârste mari. formă arbustivă deasă. ceea ce îi permite să se ancoreze bine pe solurile superficiale. în cele mai multe cazuri nu depăşeşte însă 30 m. de timpuriu se formează un ritidom gros. devine largă. verzi. îngrămădite spre vârful lujerului. în care se dezvoltă bine alţi arbori. până la 1m înălţime. Conurile sunt grupate câte 2-4. sesile sau scurt 64 . pe soluri scheleto-pietroase sau stâncoase. expuse încălzirii excesive şi uscăciunii înaintate (terenuri degradate). însorite şi calde. ssp. durează 4-6 ani. sunt evident mai lungi (8-14cm). cenuşiu-negricios. Pinus silvestris „Globosa viridis”. Dintre formele horticole prezintă interes cele de talie mică: Pinus sylvestris „Pumila”. mai rigide.Este sensibil la vătămări produse de vânt sau zăpadă. 3-5m înălţime. cu ace de 10cm. chiar în Africa de Nord (fig.10). având coroane rare. Tulpina este dreaptă. bruni cenuşii. până la negricioşi. Dezvoltă puternic rădăcinile laterale. luminoase. cu îngheţuri târzii. apare pe soluri cu texturi diferite. Lujerii viguroşi. adânc crăpat. rigide. formă pitică. Alpii Italiei şi Austriei. creează un mediu climatic specific. Coroana ovoid-piramidală. Pinus nigra Arn. rare (suportă totuşi destul de bine gerurile de iarnă din ţinuturile mai nordice). Grecia. tolerează calciul dar poate vegeta şi pe soluri acide.

câte 2-4.3 ani. specie oligotermă se dezvoltă bine pe versanţi umbriţi. cu un ghimpe scurt pe solzii superiorii. vegetează la 1400. ovoide sau ovoid-conice. pe stâncării. montan şi subalpin. Almăjului. în munţii înalţi. Apofiza cu carene ascuţite. Pinus mugo Turra (Pinus montana Mill. sunt aproape sesile. puţin proeminentă. scurt 65 .64). cu apofiză lat-rombică. Este specie arbustivă. jep. Este un frumos arbore ornamental. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate.) – jneapăn.(fig. lucitoare. ovoid globuloase. pe stâncării calcaroase. de un verde. Longevitatea 400-500 ani Pinus nigra ssp banatica (Barb. brune. Arealul este european. iar periodicitatea fructificaţiei 2. (Pinus nigra var banatica Gera get.1500m în Carpaţii nordici şi la 1600.10). Manifestă cerinţe ecologice similare cu ceilalţi pini negri. Lujerii sunt bruni până la cenuşiu-negricioşi. cu umbelic brun-întunecat. Pretinde umiditate în aer şi sol. lujeri galbeni şi verzui-violaceu. Conurile solitare sau în verticile. foarte rigide şi înţepătoare. chiar în condiţii de vegetaţie grele. alcătuieşte tufe compacte. de 4-7 (10) cm lungime. elastici. de 2-5 cm lungime (mai mici decât la ceilalţi pini indigeni). orizontale. Seminţele au 5-6 mm lungime.63). greu de străbătut. Mehedinţi-Domogled. carenă evidentă şi umbelic central. La noi.Ion) – pin negru de Banat Creşte spontan în Banat şi vestul Olteniei (Munţii Cernei. Se deosebeşte de specia tipică prin tulpini foarte bine conformate. mugurii răşinoşi. Solurile prea umede şi văile înguste sau depresiunile în care se acumulează zăpada în cantităţi excesive sunt evitate. cu o aripă neagră. Valea Dunării-Tricule).pedunculate. conuri galbene sau galben-verzui. pin de munte. de 3-6 cm lungime. cu coroane etajate.)Novak.2300m în Carpaţii Meridionali. închis. are tulpini culcate şi ascendente cu înălţimea până la 2m. ace mai închise. rigide. strălucitoare (fig. Maturaţia conurilor este bienală. fiind totuşi mai adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase. Acele câte două într-o teacă. între 150 (Tricule) şi 1500m altitudine (Munţii Mehedinţi) fiind un endemism al Carpaţilor Sudici (fig. brune-gălbui. în consolă.

mucronat. galbenă-verzuie. Acele câte două. poate vegeta pe soluri sărace.5m înălţime. tari. Lujerii sunt bruni-gălbui. În cadrul zonei naturale de creştere jneapănul prezintă importanţă datorită însuşirilor de protector şi fixator al coastelor erodate. de 3-6 cm lungime. globulos. Creşterea este foarte înceată. foarte răspândită în America. câte două ace într-o teacă. în secţiune transversală semicirculare. Rezistă bine la ger şi secetă. Este apreciat şi din punct de vedere peisagistic. Seminţele mici. uscate. Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster). În Masivul Bucegi s-au constituit rezervaţii de jnepenişuri. a grohotişurilor. foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. cu ramuri subţiri. divizată în subunităţi. cel mai răspândit pin pitic. de exemplu: . „Gnom”.Pinus nugo var. scheletice. adeseori recurbate. asemănătoare pinului silvestru. Coroana este rară.65). de culoare deschisă. Conurile. Conurile se pot dezvolta şi 66 . brune sau cenuşii. cu solzii strâns alipiţi. câte două în verticil. pin pitic. conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân câţiva ani în coroana. arbust târâtor cu înălţimea de 2. cu crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului (fig. Secţia Banksia Mayr. răsucite şi curbate. rigide. neregulată.5-2m. glabri. tufă compactă. În culturi nu a dat rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri degradate. cu înălţimi de 1. considerate varietăţi sau chiar specii distinste. Longevitatea 100-200 ani. până la 1. Este o specie variabilă. Cultivare – „Mops”.12). Acele. cenuşii. neînţepătoare. adeseori cu un inel negru împrejur.3m. datorită eficientului control hidrologic pe care-l exercită în bazinele alpine. cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu. În arealul natural este considerată specie pionieră. şi compact. Pinus banksiana Lamb – pin banksian Specie nord-americană. asimetrice. din răşină se extrage terebentină de calitate superioară. Arbore de până la 25 m înălţime. de 2-4cm. galbene. apofiza aproape plană. mai ales în Canada (fig. mughus. scurte.

Pinus rigida Mill. Se disting populaţii nordice. cad imediat după diseminare. îndeosebi sub raport climatic. Creşterile încetează practic la 100 de ani. Sămânţa este mică. patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. conurile se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani). asimetrice. are capacitate de lăstărire. Maturaţia are loc toamna a doua sau în anul al treilea. Pinus ponderosa Laws. rigide. Conurile ovoide. abundent şi aproape anual. mai adaptate la uscăciune în aer şi sol. de 3-7 cm lungime. pe soluri uscate. având solzii cu vârfurile dezlipite.direct pe tulpină. La noi. Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg. Arborii vârstnici au coroane largi. au apofiza rombică. carenată. Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică. impresionante. urcă până la 2000m altitudine. Maturitatea arborilor forte timpurie. Scoarţa este brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. aproape drepte. Fructifică la vârste mici. În sud ajunge până în Noul Mexic. apoi cenuşii-roşcaţi. Secţia Pseudostrobus Endl. globuloase. negricioasă. lungi de 7-14 cm. cu ramificaţii orizontale. de 4-6 mm. Tulpina dreaptă. în nord până în Canada (fig. creşte la altitudini de 900-1000m. de culoare verde-închis. de-a lungul Pacificului. – Pin galben. Lujerii tineri bruni-gălbui. de 2-4 mm lungime. 67 . pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. Mugurii ovoid-alungiţi. umbelicul proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit.6 ani. aproape sesile. de climat rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi. Acele câte trei. răsucite. periodicitate anuală. din muguri proventivi. Coroana rară şi neregulată. Cuprinde pini cu trei. La noi se cultivă doar ca arbore de parc. fragmentat.12). Longevitatea este relativ redusă (maxim 200 ani). răşinoşi. Secţia Taeda Spach. Conurile simetrice.12). Seminţe lung aripate. Specie exotică din estul America de Nord (fig. 5. Sămânţa triunghiulară. Atinge înălţimi de până la 25 m. pietroase sau nisipoase.

terminat într-un ghimpe puternic. Cultura sa în ţara noastră ar putea prezenta interes în zonele mai uscate. La Pinus ponderosa var. Coroana este îngust piramidală. este cenuşie. cu areal restrâns.5 m diametru. cu muguri mari ovoizi-cilindrici. ovoid-conice. ascuţite. Improprii pentru cultura sa sunt solurile nisipoase. mugurii mari. Arbore de mărimea I. după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o rozetă pe ramură. brune-roşcate. puternic carenată şi umbelic caracteristic. răşinoşi şi solzi cu vârful dezlipit (fig. Arbore de până la 50 m înălţime. cilindrici. Lujerii sunt foarte groşi. formând de timpuriu ritidom gros. în general rigide. se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi. Conurile până la 7-8 cm diametru. verzicenuşii sau glaucescente. cu apofiza proeminentă şi umbelic prevăzut cu ghimpe. drepte sau puţin îndoite. având consumuri specifice mici de elemente nutritive.52. Lujerii brun-verzuibrumaţi. Balf Specie originară din America de Nord. răşinoşi.67). partea internă a scoarţei are culoare gălbuie. mobile sau cele mlăştinoase. rigide. teaca rămâne pe lujer până la 10 ani. de 6-19 mm. cu coroana globuloasă până la tabulară. de unde şi denumirea de „pin galben”. sunt lungi de 8-15 cm. cu apofiza brună-lucitoare. Sămânţa obovoidă. Acele. strălucitoare. Trunchiul cu un ritidom gros. cu puncte negricioase (fig. Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate. după căderea acelor. simetrice. atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1. sunt pedunculate. crăpat în plăci neregulate. dispuse terminal.Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice. mai adesea câte două într-o teacă. Tulpina dreaptă. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. Conurile câte trei sau patru în verticile. Pinus jeffreyi Grev et. scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă. Prezintă amplitudine ecologică largă.67). crăpat în plăci neregulate. lungi de 12-28 cm. de un verde-închis. La noi se cultivă mai ales în scop ornamental. Ca specie ornamentală. rezistând bine la secetă şi ger şi manifestă exigenţe mari faţă de sol. alb-cretaceu. uneori două sau cinci. o fâşie îngustă în lanţul muntos din apropierea Coastei Pacificului. scopulorum acele sunt mai scurte. în regiunea de câmpie. în smocuri la vârful lujerilor. Acele câte trei într-o teacă. de 12-16 cm. 68 . uneori recurbat. lungi de 10-25 cm lungime. câte trei într-o teacă.

pin neted. Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă. ferite de uscăciune. Secţia Strobus Sweet. lungi de 10-14 mm. cu aripa de circa două ori mai lungă decât sămânţa. Culturile de interes ornamental. profunde şi cu suficientă umiditate. Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a portului globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau glaucescente) şi conurilor foarte mari (7. începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. în parcuri publice şi grădini dendrologice. Creşte activ în tinereţe. cu apofiza puţin proeminentă.8cm diametru). bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni cu ierni blânde. afânate. Seminţele mari. de pe roci silicioase.recurbat. Arealul este vast (fig. În culturile indigene.12). Sub aspect ecologic. Subgenul Haploxylon Koehne. în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300m). aproape cilindrice. în momentul căderii conurile lasă aderentă pe lujer rozeta bazală de solzi. ferite de extreme climatice. pinul strob rămâne mai mult arbore de câmpie. – pin strob. În staţiuni de luncă şi 69 . dar foarte sensibil la secetă. aspră. în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă. pendente. necarenată şi umbelic terminal. răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său (întins pe circa 1900km). Ca şi la pinul galben. lujeri subţiri iar conurile lungi. Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în substanţe nutritive şi humus. Creşteri viguroase se realizează şi pe soluri mai sărace şi acide. în staţiuni diferite. sunt frecvente. dar profunde. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii. Pinus strobus L. În partea nordică a teritoriului respectiv. Specie exotică din America de Nord. În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea. Vegetează din ţinuturi cu clima foarte variată. se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1800km. cerinţele ecologice ale pinulu strob au fost în mare măsură verificate. niciodată ghimpos.

Ritidomul apare spre baza trunchiului şi numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare. apofiză subţire. se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri. încovoiate.. Cultivaruri cu valoare ornamentală mare: Pinus strobus cv. Pinus strobus cv. la noi în unele staţiuni a depăşit 30 m. periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. puţin proeminentă şi umbelic terminal. „Minima”. „Pendula”. Se preferă semănăturile de toamna.de terasă. rămân adeseori până spre baza tulpinii. Coroana piramidală. cilindrică. de circa 5-10 cm lungime. cu pungi de răşină. Longevitate mare. flexibile. cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri. dispuse inelar. câte cinci la un loc. sunt dotate cu o aripă îngustă. caracteristici. de culoare verzuie-cenuşie. cu ramuri răsucite. deoarece există pericolul ca diseminarea să se facă rapid. flexibile. Pinus strobus cv. „Contorta”. până la 50 m. Pinus strobus cv. Creştere rapidă. Seminţele lungi. Tulpina dreaptă. Pinus strobus cv. mult timp netedă. verzui-albăstrui. aşezate spre vârful ramurilor. pendente.90%. sub formă de cioturi groase. fiind rezistentă la doborâturi de vânt. de 5-6 mm. verzui-cenuşie. Scoarţa este subţire. Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70. destul deasă. Cultura pinului strob este relativ uşoară. cu ace verzui albăstrii. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi. lucitoare. Conurile. la 20-30 de ani. Are temperament de semiumbră. de 10-15 cm lungime. Plantulele necesită umbrire în primele două luni. subţiri. Acele. zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii. cu solzi bruni. cu ramuri întinse pe sol. a fost insuficient verificat. iar urmele verticilelor. dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. În ţara de origine. stau răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani. sunt îngustcilindrice. 70 . „Prostrata”. pinul strob (fig. Conurile trebuie să fie recoltate la timp (augustseptembrie). pitică. Suferă de atacul ciupercii Cronartium ribicola. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă.68) atinge înălţimi mari. „Glauca”. aplicându-se tehnologia clasică cunoscută de la alte răşinoase. acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul negru. plan. 1m Maturitatea arborilor este timpurie. elagajul lasă de dorit.

mai târziu cu un ritidom solzos. Acele. Clelland (Pinus wallichiana. rezultând astfel o coroană îngustă. drepte. Seminţele de 8-10 mm lungime. din Grecia. câte cinci într-o teacă. aspre la pipăit. Arbore de până la 50 m înălţime. stau multe îngrămădite spre vârful lujerilor. cu soluri profunde şi reavăne. formând arborete pure sau de amestec cu Cedrus deodara sau Abies pindrow. de 10-18 cm. La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora. în mănunchiuri îndreptate spre vârful lujerilor. aripate. scoarţa cenuşie. atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig. Creşterea este rapidă în tinereţe. lucitori. erecte. Conurile terminale. crăpat longitudinal. Staţiunile recomandate sunt cele din zonele montane inferioare şi de dealuri. sunt brumate-albăstrui. glabri. lungi de 7-10 (12) cm. Pinus excelsa) – pin de Himalaia Specie exotică. subţiri. pendente. glabri. verzui. având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral. lucitori. piramidală. cu pungi de răşină. în staţiuni caracterizate prin climat umed. striată longitudinal. dar foarte lungi. unde vegetează în etajul montan superior şi subalpin până la 2200m altitudine. La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice. de 2-3 cm. dând un aspect foarte decorativ. Conurile foarte lungi. Lujerii relativ groşi. cenuşiu-verzuie. în tinereţe subţire şi netedă. Coroana este larg-piramidală. cu apofiza brună-gălbuie. relativ rigide. cu numeroase pungi de răşină. răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig. Scoarţa netedă în tinereţe. cu climat moderat şi suficient de umed. lemnul conţine multă răşină. şi Albania. verzi-brumaţi.Pinus griffithii Mc. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani cu cinci ace. pe pedunculi de 2-5 cm. scurt pedunculate. Acele câte cinci. lujerii şi conurile. cu tulpină dreaptă. lungi de 8-15 cm. Pinus peuce Grieseb – pin grecesc Specie endemică din Munţii Balcani. Bulgaria. după împrăştierea seminţelor rămân încă mult timp pe arbore. de 15-30 cm. aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive.9) între 1600 şi 4000m altitudine. moi. Lujerii relativ groşi. cu ramuri scurte. Seminţele de 7-9 mm lungime. prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă. Arbore de până la 30 m înălţime. 71 .69). ca şi scoarţa tânără.

Acele. aşa încât după 30 de ani arborele capătă un aspect tufos. Calimani. Pinus cembra L. flexibili. Florile 72 . de 5-10 cm lungime. drepte. Scoarţa. indehiscente. acide. glabri în al doilea an. variaţii termice extreme şi vânturile puternice de la altitudinile mari. unde coboară la aproximativ 1200 m altitudine. cu vârful evident îndreptat în sus. Înrădăcinarea este pivotantă. Necesită soluri bogate în humus. plan. câte cinci într-o teacă. devine apoi neregulată.4 luni. ascuţiţi. rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. lucitoare.Secţia Cembra Spach. lăţită la bază. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul. durează 3-5 ani. formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu. destul de rigide. cu regim normal de umiditate. La noi se întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin. la maturitate cad întregi. de pe granite. cu coroană ovoidă. sau cu aripă foarte scurtă. brun roşcaţi. pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000m altitudine (în Alpi 2500m) în zona Tăului Negru. îngrămădite la vârful lujerilor. verzi-întunecate. Ţarcu şi mai ales în Retezat. Tulpina conică. Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. destul de groşi. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3. Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice. în tinereţe verde-cenuşie şi netedă. Mugurii sunt ovoizi. – Zâmbru Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor. în văile cu fenomene glaciare. în special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră. Lujerii. subţire şi adânc brăzdat. Bucegi. Apofiza prezintă umbelic terminal. compactă. rădăcinile laterale puternice îi asigură o bună rezistenţă la vânt. ramificaţia la început verticilată. caracteristic nearipate. în Munţii Rodnei. fine. Făgaraş. răşinoşi. gneise. iar în cele înalte devine relativ pretenţios faţă de lumină . bruni sau gălbui-roşietici şi tomentoşi. Godeanu. seminţele mari. micaşisturi etc. Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă. şisturi cloricito-sericitoase. Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru. Conurile sunt erecte.

Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere. Pot fi plantaţi izolat. prevăzut cu un mucron scurt. Puterea germinativa este de 60. în septembrie pentru Pinus strobus. Pinus cembra şi Pinus 73 . lăţită şi cu umbelic terminal. Înmulţirea prin seminţe. datorită creşterilor tinere. unde climatul corespunde. germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani). au tegument tare.80%. Recoltarea conurilor se face diferenţiat. sunt nearipate şi comestibile. Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară. „Glabra” Pinus cembra cv. cât şi pentru adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. prin iunie-iulie. Creşterea în înălţime este foarte înceată. mai ales în nordul ţării. „Aureovariegata” Pinus cembra cv. „Pygmea” Maturaţia este bienală. longevitatea putând depăşi 1000 de ani. sunt violaceubrumate în tinereţe. Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în recipiente de gradină.10 ani. asemenea unor lumânări. Seminţele ovoide. roşii carmin şi sesile. lăţitela bază. Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane. cele femele violet-roz. câte 2-4 în verticile. cele mascule elipsoidale. fenomen care permite împrăştierea lor. erecte.sunt unisexuat-monoice. coroana devine cu vârsta mai mult sau mai puţin neregulată. mari. de 8-12 mm. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente. alungite. în octombrie pentru Pinus sylvestris. conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează. Conurile terminale. brunroşcat. atât pentru frumuseţea lor. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată primăvara. groşi. de 5-8cm lungime. şi spre iarnă pentru Pinus mugo. Solzii cărnoşi. Pinus griffithii şi Pinus ponderosa. Înfloreşte târziu. 6. uneori în masive. denumite coconari. de multe ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsăsri. „Glauca” Pinus cembra cv. În culturile ornamentale se folosesc cultivarurile: Pinus cembra cv. subsesile. brune la coacere. dar susţinută. fiind striaţi longitudinal pe spate. au apofiza puţin bombată. în grupuri.

aciculare. Familia TAXODIACEAE F. valvaţi. cu câte 2-9 seminţe aripate sau nearipate.nigra. Se seamănă toamna şi primăvara.A) sau persistente (Taxodium mucronatum Ten. 74 . dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon. eventual cu pregerminare. solzoase sau scvamoase. ca port-altoi pentru cele cu două ace Pinus sylvestris. se utilizează numai plante mamă tinere. Florile unisexuat-monoice..U. excepţie face genul Athrotaxis. pinul cu trei ace. La unele genuri bracteea concreşte cu solzul. deseori căzători şi frunze persistente sau caduce.) Rich şi Taxodium ascendens Boongu. cele femele terminale. cu frunze căzătoare (Taxodium distichum (L. După extragere seminţele se păstrează în vase închise la rece şi întuneric. sau se stratifică seminţele 70.Neger Cuprinde 10 genuri exotice. în America de Nord şi Asia estică. la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece. speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna.(secţia Pinea). Conurile cu solzi lemnoşi sau pieloşi. În placaj pentru varietăţi. Foarte greu. din Mexic). Înmulţirea prin altoire. Genul Taxodium Rich. răspândite în regiunile calde şi temperate ale emisferei nordice. se recomandă recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni.80 de zile. Pinus aristata (secţia Parryana). pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea mugurilor în faza de alungire. Înmulţirea prin butaşi. din S. Sunt arbori de dimensiuni mari şi foarte mare. Include trei specii de arbori de mari dimensiuni. endemic în Tasmania (emisfera sudică). În pepiniere. cu lujeri scurţi. Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L.W.

Taxodium distichum (L.) – chiparos de baltă Specie exotică originară din America de Nord, din regiunile de coastă şi de mică altitudine ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic (fig.14). În interiorul continentului, formează o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. Nu se găseşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea. În ţară, cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Craiova, Braşov etc). Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în Arboretumul Simeria, pe malul canalului Strei, au diametre de aproximativ 1m. În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice bogate în precipitaţii şi fără variaţii mari de temperatură. În Europa, s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate, fără a rezista însă în condiţii de continentalism accentuat (geruri puternice, secete prelungite). Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. Astfel, în ţinuturile meridionale, datorită pneumatoforilor, poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. În ţara noastră, în asemenea staţiuni extreme, la câmpie, se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile higrofile indigene (ca salcia albă, aninul negru, plopul alb). Creşte totuşi viguros pe soluri cu umiditate moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau soluri foarte sărace (Letea). Are temperament de lumină. Chiparosul de baltă realizează în patria de origine înălţimi de până la 50 m şi diametre până la 4 m. Tulpina este dreaptă, groasă, bine elagată, cu o bază puternică, muchiată, din care pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii, protuberanţe ca nişte genunchi, de până la 2 m înălţime, cu funcţii respiratorii. Pe solurile cu umiditate normală, pneumatoforii nu se mai formează. Scoarţa este brună-roşcată, ritidomul subţire până la bătrâneţe, ce se desface în fâşii înguste. Coroana este piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, răsfirată, transparentă, luminoasă, protejează foarte slab solul. Lujerii sunt de două tipuri: cei terminali, persistenţi, bruni-lucitori, glabri, cu muguri şi frunze solzoase, mici, dispuse spiralat, ce cad toamna după un timp de la uscare; cei laterali, căzători, subţiri, lipsiţi de muguri, poartă frunze aşezate distic (fig.71). Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare, de 1-1,5 cm calde,

75

lungime, înguste, turtite. Acele, toamna, capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii, arborele rămânând peste iarnă desfrunzit. Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în inflorescenţe ramificate, cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte. Conurile globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi, romboidali, mucronaţi. Seminţele nearipate, de forme neregulate, mari, bogate în răşină, câte două la subsuoara fiecărui solz, se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol. Se poate regenera vegetativ, lăstărind şi butăşind. Maturitatea este timpurie, fructifică la 30- 40 ani. Puieţii au creşteri active, din primul an, realizează înălţimi de 50cm. Este o specie deosebit de longevivă, până la 5000- 6000 ani. Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile, îngheţurile şi seceta. Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă, cât şi datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul de vegetaţie. Chiparosul se foloseşte solitar şi în grupuri, pe marginea lacurilor şi cursurilor de apă. Se obţine din sămânţă sau prin butăşire. Prin seminţe, conurile se maturează în octombrie-noiembrie, după recoltare se păstrează până în martieaprilie, când se stratifică o perioadă scurtă şi se seamănă în sol reavăn, cu umiditate constantă. Semănatul se poate face în răsadniţe sau paturi nutritive. Plantele tinere se protejează de temperaturile scăzute. Se recomandă utilizarea puieţilor de talie mare, repicaţi şi produşi cu balot de pământ.

Genul Sequoia Endl.
Cuprinde două specii originare din vestul Americii de Nord, arbori de dimensiuni impresionante şi foarte longevivi.

76

Sequoia

gigantea

(Lindl.)

Dechne

(Wellinngtonia

gigantea,

Sequoiadendron giganteum) – arborele mamut, sequoia. Specie răspândită pe o fâşie îngustă din Munţii Sierra Nevada (fig.14). Creşte la altitudini de 1500- 2400m, în amestec cu Pinus ponderosa. Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane, Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea, Baia Mare), unde au creşteri active mai ales în diametru. Este o specie sensibilă la secetă şi geruri. În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde, bogate, permeabile, revene, cu conţinut redus de carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile. Are temperament moderat de lumină. Arbore gigant, ajunge la 100m înălţime şi diametre impresionante, de peste 10m. Tulpina conică, lăţită la bază, are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. Ritidomul depăşeşte 0,5 m grosime şi este fibros, cu crăpături adânci, brun-roşcat. Coroana piramidală, deasă, cu ramurile puternice. Lujerii, la început verzibrumării, apoi bruni-roşii, cu muguri nuzi, neevidenţi. Frunzele sunt aşezate spiralat, mici, de 3-12mm lungime, solziformrme-aciculare, lanceolate, cu vârful ascuţit, puţin îndepărtat de lujer, baza decurentă, lăţită, cu două dungi de stomate pe dos; după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii laterali. Conurile sunt ovoide de 4-8cm lungime, roşcate-întunecat, cu solzi scutiformi, valvaţi, prelungcuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită, cu un scurt mucron la mijloc (fig.71). Seminţele sunt mici, de 3-6 mm, câte 3-9 sub fiecare solz, eliptice, turtite, cu două aripi înguste. Fructifică abundent, la 2- 3 ani, puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %. Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000- 4000 ani. La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală, impresionează prin dimensiuni şi portul său regulat. Se obţine din sămânţă. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de primăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor târzii. Necesită protecţie împotriva arşiţei.

77

Sequoia sempervirens (Lamb.) Endl. Cu frunze aciculare, persistente, nu a fost introdus la noi din cauza climatului continental (în vestul Europei s-a acomodat).

Genul Metasequoia Hu et. Cheng.
Genul a fost descris pornind de la specii fosile. În 1941, în China, a fost descoperită specia Metasequoia glyptostroboides Hu et. Cheng. În arealul natural au fost identificate aproximativ 1000 de exemplare la altitudinii cuprinse între 500 şi 1400 m. La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria, Cluj, Craiova, Gurahonţ, Braşov). Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic moderat, precipitaţii abundente şi soluri profunde. Este un arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime. Tulpina este dreaptă, cu baza îngroşată, canelată şi ritidom subţire, brun-roşcat, exfoliabil în fâşii. Coroana este piramidală, rară. Prezintă două feluri de lujeri: lungi, terminali, necăzători, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi de 3-4 mm lungime, opuşi: şi scurţi, distici, opuşi, caduci toamna (ca la chiparosul de baltă). Frunzele căzătoare, aciculare, turtite, lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm, cu baza decurentă, verzi-glaucescente pe faţă, verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos. Florile unisexuat-monoice; conurile subglobuloase, de cca.2,5 cm diametru. Seminţele de 4-6mm lungime, cu două aripioare laterale inegale. Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat, dar suficient de umed, chiar şi pe soluri hidromorfe. Este o valoroasă specie de parc.

Genul Cryptomeria D. Don.
Cryptomeria japonica L. Don. Specie exotică, originară din Japonia şi China. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale până la 1800m altitudine. În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea. Se comportă mulţumitor în climate temperat moderate, cu precipitaţii bogate. Preferă climate blânde, cu umiditate ridicată tot timpul anului, soluri bogate, bine drenate, cu umiditate suficientă în sezonul estival. Are temperament de umbră.

78

La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii, o parte din lujeri se brunifică iarna, dar se refac primăvara. În patria de origine atinge dimensiuni mari, înălţimi până la 45m. Are tulpina dreaptă, conică; ritidom brun-roşiatic, ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste. Coroana este piramidal-ovoidă. Lujerii anuali sunt verzi, apoi bruniroşcaţi, iar mugurii nuzi, ascunşi la subsuoara frunzelor. Frunzele persistente, aciculare, subulate, aşezate spiralat în jurul lujerului, sunt curbate şi cu vârful ascuţit, iar la bază decurente; destul de rigide, lungi de 12-15 mm, cu trei sau patru muchii. Florile mascule sunt în formă de amenţi, îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele sunt ovoid-sferice, dispuse terminal, pe lujerii scurţi. Florile apar de cu toamna, dar se dezvoltă numai primăvara. Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime. solzii lemnoşi, imbricaţi, la vârf cu 3-6 dinţi; bracteea concrescută numai la bază, cu vârful îndoit. După diseminaţie, conurile rămân pe arbori. Seminţele mici, de 4-8mm lungime, câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz, sunt lanceolate, turtite, cu aripioare laterale înguste. Maturaţia este anuală. Lăstăreşte şi marcotează. Se utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase, cu ierni blânde. Are frunziş aparte, iar conurile mici, sferice (1-3 cm), cu aspect rugos, la început verzi, apoi brune, care rămân mult timp pe plantă sunt decorative. În parcuri şi grădini se folosesc cultivaruri de talie redusă: Cryptomeria japonica „Elegans”, cu înălţimea 4- 5 m, formă compactă, larg piramidală, cu frunziş fin, ace (1-2cm) subţiri şi flexibile, detaşate de ax, iarna se colorează în bronz spre brun-roşcat; Cryptomeria japonica „Globosa nana”, formă pitică, 1-1,5m înălţime, sferic turtită, cu ramuri dese care sunt acoperite cu frunze ceva mai mici; vara este verde deschis, iarna verde-glaucescent. Cryptomeria japonica „Aurea-variegata”, Cryptomeria japonica „Elegans aurea”, Cryptomeria japonica „Fasciata”, cu remuri şerpuitoare. Fiind o specie deosebită, mai ales ca plantă solitară sau asociată cu specii faţă de care se evidenţiază (Chaemaecyparis lawsoniana). Formele pitice în stâncării sau în combinaţii de răşinoase pitice sau plante floricole. Se obţine din sămânţă, marcote sau butaşi, formele horticole prin altoire (în sere, cu port-altoi crescuţi în ghivece). Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe bine protejate peste iarna, se pot semăna şi primăvara

79

(seminţele vor fi păstrate în amestec cu praf de cărbune în recipiente ermetic închise). Se obţine şi prin butăşire în luna august, sub sticlă în răsadniţe, cu transfer în sere reci. Puieţii tineri se umbresc.

Familia CUPRESACEAE F.W.Neger
Cuprinde 140 de specii (circa 20% dintre gimnospermele actuale), arbori sau arbuşti cu frunze persistente, solziforme sau aciculare. Uneori apare dimorfism foliar. Sunt specii unisexuat-monoice sau dioice, cu maturaţie anuală sau la 2-3 ani. Florile mascule au filamentele staminale scurte şi anterele în formă de scut; cele femele prezintă două sau mai multe frunzişoare solziforme fertile, la bază cu 1-20 de ovule erecte. În unele situaţii numai o parte din solzi sunt sterili. Carpele sunt concrescute complet cu bracteele, formând un singur solz. Conurile sunt mici, de forme variabile, cu solzi pieloşi, lemnoşi sau cărnoşi, aşezaţi valvat sau imbricat, opus sau verticilat. Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae, Cuprossoideae, Juniperoideae. Subfamilia Thujoideae Pilg. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi, pieloşi sau cărnoşi, ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi); la coacere, conul se desface prin îndoirea solzilor în afară. Include Thuja L., Biota (L.) Endl. şi Thujopsis Sieb. Et Zucc.

Genul Thuja L.
Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia. Lujerii sunt comprimaţi, acoperiţi cu frunze solziforme, plane şi în formă de luntre, aşezate opus şi imbricate, alipite de lujer. Ramificaţia în planuri orizontale. Florile unisexuat-monoice; cele mascule, mici, sferice; cele femele, ovoide sau alungite, cu 1-2 (3) ovule; conuri mici, alungite, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. Maturaţia este anuală. Seminţele, îngust aripate, stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. Plantula are două cotiledoane.

80

cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi. Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngustovoide. de culoare verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos.5 cm lungime. Seminţele. Thuja occidentalis var aureospica. dispuşi în planuri orizontale sau oblice. Coroana piramidală. de la câmpie până în regiunile montane inferioare. în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori arbustiv. coroana globuloasă. uscaţi. Thuja occidentalis varfastigiata (pyramidalis. Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari. îmbracă complet lujerul.73). Thuja occidentalis var albospicata. cu vârfurile lujerilor tineri albe. Rezistă la ger. La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice. Thuja occidentalis var Pyramidalis compacta. ramuri scurte. bruni-gălbui. cu scoarţa brună-roşcată.14). Thuja occidentalis var alba. mici de cca. Thuja occidentalis var Rheingold. fără pete albicioase (fig. frunzele perechi dorso-ventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă. Thuja occidentalis var lutea.Thuia occidentalis L. cu 2 aripioare laterale. Fructifică la vârste mici (15-20 ani). Arbore demărimea a III-a. Lujerii sunt comprimaţi. 81 . columnaris). Tulpina dreaptă. Plantula are două cotiledoane. care se exfoliază în fâşii. 1-1. pe patru rânduri. tuie de Canada Specie exotică din sud-estul Americii de Nord. sunt mici. este constituită din mai multe ramificaţii de lungimi apropiate. secetă şi suportă bine umbrirea. scurt mucronaţi la vârf. acre se poate modela uşor. dintre care numai 2-3 perechi sunt fertili. Thuja occidentalis var aureo variegata. culoare verde spicate cu alb. – tuie. cu forma conică. Prezintă o serie de varietăţi deosebit de apreciate din punct de vedere ornamental: Thuja occidentalis var globosa. câte două la subsuoara solzilor. Iarna se colorează în ruginiu. sunt aşezate opus. este folosită frecvent în parcuri şi grădini pentru portul său foarte decorativ. cele laterale îndoite sub formă de luntre. pieloşi. Frunzele solziforme. plane. formă columnară. frunze spicate cu galben. rotundă. unde prezintă un areal destul de larg (fig. verde închis). cu frunze cu pete galbene. cele dorso-ventrale plate.

Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal. Thuja plicata fastigiata. Faţă de troficitatea solului. Rezistă relativ bine la poluanţi 82 . în patria de origine până la 60 m. longevitate până la 1000 ani. (Thuja gigantea Nutt. Mihăieşti. Bazoş. iar spre interiorul continentului între 600. pentru a supravieţui necesită protecţie. are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot.) – tuie gigantică. cu tulpina dreaptă şi scoarţa roşie-brună. Are temperament de umbra. Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria. verzi peste iarnă şi frumos mirositoare (fig. Braşov (în colecţia facultăţii. Thuja plicata pendula. frunze striate cu galben.Thuja plicata Don. au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa propriu-zisă. În horticultură sunt deosebit de apreciate formele: Thuja plicata aurea. lucioase. abundent. Thuja plicata atrovirens. folosit la garduri vii. cu forma îngust piramidală. cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident.74). Seminţele de 5-7 mm lungime. Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe.14). fosfor. calciu şi are exigenţe relativ mici faţă de potasiu. fără glande proeminente. unde se întâlneşte din California până în Alaska sudică (fig. compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed. aromat. Thuja plicata excelsa. Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord. În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării până la 1200 m altitudine. galbenă. de 12-18 mm. Conurile sunt mari. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi. La noi. cu port columnar. Este un arbore de mari înălţimi. verde închis. Fructifică anual. pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui. solzii exteriori mai scurţi. Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer.2000m altitudine. Thuja plicata zebrina. cu miros plăcut. cu ramuri pendente. la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai mari de 50cm). frunze solzoase mai mari. frunzele solziforme.

Rezistă bine la seceta şi fum. Biota orientalis var Elegantissima. Astfel. de 5-7mm lungime. relativ mari.Genul Biota Endl Biota orientalis (L.) – tuia. În culturile ornamentale de la noi este una din speciile cele mai importante.9). cu vârful curbat în afară. până la 10 m. 83 . se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe. arborele vieţii. Frunzele tot solziforme. în locul glandei convexe au o adâncitură îngustă şi alungită. Specie exotică originarădin China (fig.76). Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse Este o specie arbustivă. iarna se colorează uneori în roşubrun. Conurile sunt mai mari. se deschid larg.) Endl. Are totuşi o amplitudine climatică relativ mare. cu frunze cu pete argintii. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele cultivaruri. Biota orientalis var Minima. la maturitate solzii devin mai tari. cu frunze aurii. Biota orientalis var aureo-nana. are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe. în formă de corn. lăsând să cadă seminţele. cat si pentru garduri vii Prezinta o serie de forme foarte apreciate din punct de vedere ornamental: Biota orientalis var argenteo-variegata. iar pentru Thuja orientalis în octombrie. de 10-25mm. caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie. nearipate. alcătuite din 6-8 solzi groşi. dispuşi în planuri verticale. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis. aşezate opus. dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a. Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. lemnoşi. verzui-albăstrui. (Thuja orientalis L. cărnoase. ca o zgârietură. de dimensiuni mici şi port columnar. de culoare brună. Biota orientalis var aurea. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de caractere. Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează în septembrie. Specie exclusiv ornamentala. urmează selectarea plantelor cele mai fidele. Biota orientalis var nana-compacta. port globulos si frunziş galben-auriu primăavara. caracteristice (fig. mai târziu galben-verzui. mai ales în ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală.

realizând numai dimensiuni arbustive.Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile.5 cm lungime. cele laterale cu vârf acut sau obtuz. până la 5 sub fiecare solz. neregulat verticilată. terminale. Zucc. montan-oceanic. Cuprinde o singură specie. evident îndepărtate de lujer. prin butaşi. în Insula Honda se întâlneşte la altitudini între 400. cultivată şi la noi în scop ornamental. Genul Thujopsis Sieb et.2000 m. are solzi lemnoşi. plani. Lujerii sunt puternic comprimaţi (fig. Se dezvoltă bine semiumbrite Este un arbore de până la 15 m înălţime sau arbust. În arealul natural vegetează într-un climat specific moderat şi umed. în august-septembrie. în răsadniţe. Et Zucc. Ramificaţia este în planuri orizontale. cele dorso-ventale sunt plane. falcate spre suprafaţa inferioară. Conul este subglobulos sau lat-ovoid. se lasă 2 ani pe loc. dar folosind metoda curentă. de 1. cu coroana piramidală. însă la adăpostul altor specii de răşinoase. Are cerinţe mari faţă de umiditate. Înmulţirea se face prin seminţe importate din Japonia. în locuri 84 . Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa. se plantează ca exemplar de elită. în răsadniţe reci. cu două aripioare laterale. toate varietăţile. La noi s-a cultivat exclusiv în scop ornamental.75). Fiind rar în cultură. mici. Florile unisexuat-monoice.2-1. Prin butaşi: vara. Seminţele. primăvara. Thujopsis dolobrata Sieb. sunt verzi-lucitoare pe faţă şi cu două dungi albe pe dos (două benzi albe pe frunza ventrală şi câte una în zona mediană a fiecărei frunze laterale). imbicaţi cu vârful îngroşat şi mucronat. la noi suferă din cauza gerurilor mari. Frunzele solziforme. semănatul se face primăvara. în tinereţe necesită protecţie. multe seminţe sterile). romboidale. înrădăcinarea este foarte lentă si axul plantei se formează foarte greu. Specie endemică din Japonia.

cu ramurile de ordinul I scurte. neexfoliabil. apoi fibros şi crăpat. dispuşi opus. de obicei în patru muchii. cu frunze solziforme mici. răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei. neimbricaţi. suportă bine gerurile şi îngheţurile.Subfamilia Cuprossoideae Pilg. Cupressus sempervirens L. Cuprinde genurile Cupressus L. brun-cenuşiu. Lujerii subţiri. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală. puţin alungite. Frunzele mărunte. Se caracterizează prin conurile care la maturitate au solzi lemnoşi. la mijloc cu umbelic ascuţit (fig.5-3cm. între 1000. Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm. în formă de scut. cu ritidom subţire. cu ierni blânde. Seminţele. Florile unisexuat-monoice. Genul Cupressus L. Noului Mexic şi Texas. din acest motiv la noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ.77). care. Specie nord-americană. Conurile au 6-8 solzi scutiformi. de 2.chiparos de Arizona. de culoare verde-închis. pe faţa superioară au o mică glandă reziniferă. cu umbelic puţin evident. Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici. de la câmpie până în zonele montane. orizontale. cu 8-12 solzi scutiformi. solziforme. penta sau hexagonali. de mărimea unei nuci (2-4 cm). călduros şi uscat. înconjurate de o aripioară îngustă. brun sau negricios. Siria. Specie adaptată la climat uscat. originară din zonele est-mediteraneene (Iran. lucitoare. Specie tipică de climat mediteranean. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu. care a fost mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei. rombice. 85 . Specie exotică. verzui-cenuşii sau glauce. la coacere. sunt globuloase sau alungite. subţiri până la 1mm. Cupressus arizonica Greene . cu glande rezinifere pe dos.1500m altitudine. opuse. valvaţi. – chiparos. brune-roşate. de 3-5 mm. obtuze. până la 20 sub fiecare solz. dese şi alipite de lujeri. se depărtează între ei. Este un arbore de până la 20 m înălţime. iar cele de ordinul II divergente. Lujerii anuali. solzos şi exfoliabil în plăci la vârste mici. Conurile sferice. de 4-5 mm. şi Chamaecyparis Spach. pentru a elibera seminţele. Cipru).

În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine.argentea. Arbore de talie mare. brune la maturitate. cu areal foarte restrâns. rotunde. atinge în patria de origine până la 60 m înălţime. Coroana este conică în masiv. Lujerii sunt turtiţi. La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor. lăstari cu vârfuri galbene. în staţiuni adăpostite pe versanţi cu climat moderat. cu frunziş albăstrui intens sau aproape alb. cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. erecţi. Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol. în Europa s-a adaptat în condiţii mai puţin favorabile. cu vârfuri mai acute. Lane. 4 mm. frunziş albăstrui¸ Chamaecyparis lawsoniana cv Elwoodii. pe soluri fertile. concentrat de-a lungul Coastei Pacificului (fig. Murr. feriţi de vânturile reci şi uscate. dispuşi orizontal. cu două aripioare laterale. se exfoliază în plăci solzoase. caracteristic curbat 8nutant). cu port columnar şi frunziş albăstrui. culturi s-au făcut puţine (Simeria. rombice. difuze (fig. Conurile sferice. cu diametru de cca. Chamaecyparis lawsoniana (A. Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca specie ornamentală în aproape toate zonele ţării. de cca. verzui-albăstrui la început. verde-glaucescent. cu frunziş auriu. Seminţele alungite. Chamaecyparis lawsoniana var. dezlipite de lujer. prezintă 8-10 solzi lemnoşi. strâns lipite de lujer. alumii. Florile sunt unisexuat-monoice. umede. cu lăstari scurţi. .Genul Chamaecyparis Spach. altele centrale. cu forma conică. mici. columnaris. la fel de late ca şi ele. Vârful tulpinii. carenate. cele de pe faţa inferioară a lujerului având linii albe. inegal rombici.78).15). sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte. 8-10 mm.) Parl. frunziş dens. cu mare valoare ornamentală: Chamaecyparis lawsoniana var. Frunzele solziforme. La noi. 86 . Scoarţa brună-roşcată. mult mai mici. Prezintă o serie de forme horticole.chiparos de California Specie exotică originară din America de Nord. Chamaecyparis lawsoniana var. frunze la exterior galben-aurii şi în interior galben-verzui. Chamaecyparis lawsoniana cv.

cu vârful ascuţit şi evident îndepărtat de lujer.Chamaecyparis lawsoniana cv. fără dungi albe de stomate. cu frunziş verde-albăstrui. Rezistă la poluare. cu ramurile de ordinul I orizontale şi cele de ordinul superior pendente. pitică (1. caracteristice. dar necesită mai multa umiditate în aer şi sol.5 m înălţime). Originar din vestul Americii de Nord. Chamaecyparis lawsoniana cv. exfoliabil în fâşii longitudinale. pitică (1. răspândit pe litoralul Nordic a Coastei Pacificului. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la ger. Conurile sunt sferice. până la 30-40 m înălţime. Chamaecyparis lawsoniana cv.5 m înălţime). recurbaţi. minima aurea. aripate. Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente.chiparos de Nutka. minima glauca. cu frunziş auriu. Chamaecyparis nootkatensis (Don) Spach. cu 4-6 solzi prevăzuţi cu un ghimpe mic. de 6-10 (12) mm diametru. atinge 10 m înălţime. Westermannii. Chamaecyparis lawsoniana cv. Coroana conică. Maturaţia este bienală. drept. cu frunziş auriu. creşterile tinere galben-verzui. înţepător. Este arbore de mărimea I. larg conic. pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un verde clar. cu lăstari pendenţi. Ritidomul subţire. câte 2-4 87 . . La noi s-a cultivat numai în scop ornamental.”Stewarti”. În colecţiile dendrologice de la noi se mai întâlnesc: Seminţele. sub fiecare solz.

formă larg conică. „nana”. izolat sau în grupuri. frunze verzi-cenuşii. bine închise. cu înălţimea de 5 m. ca altoiul să emită propriile rădăcini. 2. cunoscut sub numele de „Hinoki”. Originar din Japonia. . formele pitice în stâncării.3 m înălţime. Chamaecyparis pisifera „plumosa”. cultivar pitic. de la care se folosesc cultivaruri de talie mică şi foarte mică: „nana gracilis”. Chamaecyparis lawsoniana se pretează pentru obţinerea de garduri vii înalte Înmulţirea prin seminţe: conurile se recoltează în septembrie. Se recomandă semănarea toamna. care prezintă maturaţie bienală. cu frunziş auriu. formă larg conică. se aleg numai lăstari erecţi. Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august. lăstari subţiri. Chamaecyparis pisifera Setz. iar daca se execută primăvara. ramuri recurbate. ca port-altoi se poate folosi Thuja orientalis. forma sferică aplatizată. 88 .chiparos japonez numit „Sawara” Arbore înalt de la care se cultivă forme horticole interesante: Chamaecyparis pisifera „Filifera”. cu înălţimea de 10 m. seminţele se păstrează la rece. cu ramificaţie în evantai.închis. compact. iar la Chamaecyparis nootkatensis.2 sezoane de vegetaţie. Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote înrădăcinate după 1. Facultatea germinativă este de 10%. se utilizează butaşi cu inel (reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte. frunziş verde. în răsadniţe reci. amestecate cu praf de cărbune. la început neregulat sferică. în seră. frunze aciculare. Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana. lăstari scurţi în formă de scoică. În primul an necesită umbrire. în schimb. apoi larg conică cu lăstari aplatizaţi. în recipiente de sticlă.5 m înălţime. cu port îngust. Se utilizează în parcuri şi grădini. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în răsadniţe Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş. penduli. terminali sau iarna în sere. Altoirea se face în placaj în mai-iunie. frunziş verde închis. 0. se cultivă în ghivece timp de 1 an. Chamaecyparis pisifera „Plumosa aurea”. se recoltează numai acele conuri care sunt bine dezvoltate (cu tendinţa de brunificare şi crăpare).Chamaecyparis obtusa Setz. la plantarea puieţilor zona de altoire se îngroapă. devin brune iarna. în acest caz.

arşiţă şi vegetează pe soluri sărace. Se instalează uşor în terenuri descoperite. sunt persistente. Plantula prezintă trei cotiledoane. formează tufişuri dese. insular până în nordul Africii.Ienupăr.6-0. acuminate. opuse sau în verticile câte trei. pe grohotişuri sau pe versanţii repezi. Se caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată. mai rar monoice. Florile sunt dioice. frunzele aciculare sau solzoase. Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna). Seminţele câte trei. cu diametrul de 0. Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice Specie arbustivă. formate din concreşterea solzilor la maturitate. Rezistă la ger. câte trei în verticile. lungi de 1-1. germinaţia se produce anevoie. se coc numai în anul al doilea sau al treilea. cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în mod excepţional şi înălţimi arborescente).5cm. Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului. sferice. Genul Juniperus L. Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi. unde se foloseşte ca fixator. Acele. de 6001400 m. înţepătoare. bătătorite.. la altitudini mici şi mijlocii. Florile unisexuat-dioice. Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia. provenite din concreşterea solzilor. rigide. Fructifică bogat şi anual. persistente. Conurile sunt cărnoase. Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială. îngheţuri. lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi. cu regim de umiditate variabil.Subfamilia Juiperoideae Plig. care nu se desfac. iar fructificaţia anuală şi abundentă. exemplarele mascule au uneori şi flori femele. cu trei muchii. brune. drepte. Juniperus communis L. Conurile cărnoase. acide. La noi apare în întregul lanţ carpatic. negre-albăstrui la maturitate.79). indehiscente (pseudobace). 89 . suculente (pseudobace). cu ramuri numeroase. pe dos albăstrui brumate cu margini cu dungi verzi (fig. Are conurile mature cărnoase (pseudobace). pe faţă verzi-deschise.9 mm. arbori şi arbuşti.

cu formă columnară şi ace verzi şi Juniperus communis varsuecica (L). negre-albăstrui brumate. cu o glandă alungită. Munţii Vrancei. cu verticilele acelor distanţate de la 3 la 6 mm. este târâtor. pe stânci şi grohotişuri calcaroase (rar gneise). obtuze. Juniperus communis var hibernica (Lodd) Gord. localizată sporadic în Cheile Bicazului. Mehedinţi. Atinge numai 0. mai ales pe ramurile exemplarelor mature. cu miros neplăcut. sunt verzi-albăstrui. Arbust indigen.5m. cu lujeri scurţi şi groşi. sferice. rezistă la ger şi secetă Arbust până la 3m înălţime. nana. foarte ramificat şi des. pe dos convexe. Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi uscate. Specie nepretenţioasă. Acele de 4-8mm lungime). pe versanţi sudici. neînţepătoare. Parâng. pe faţa superioară plane (fig. ascuţite. Frunzele sunt solziforme sau aciculare. pe faţă plane. – ienupăr pitic. Juniperus communis var intermedia întruneşte toate formele intermediare între Juniperus communis şi Juniperus communis ssp. 4mm lungime. nana Wild. Pseudobacele mici. triunghiulare. de regulă. îngustate. Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. de 1-3 mm lungime. brădişor.81). se coc în toamna primului an sau în primăvara următoare. Arbust până la 1m înălţime. dar cu vârful lujerilor curbat în jos şi ace verzi-albăstrui. Specie indigenă. mai mult sau mai puţin rigide. Cozia.cetina de negi. cu 1-3 seminţe. moi. relativ înţepătoare. . are ramuri târâtoare. originar din Eurasia şi America de Nord. puţin recurbate. Înlocuieşte ienupărul în regiuni mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000m altitudine.Ienupărul prezintă două varietăţi horticole interesante folosite şi la noi în cultură. cu formă columnară. de 5-8 mm. puţin recurbate. cele aciculare. mai mult sau mai puţin rigide. pe faţă plane. cărnoase. Apare pe grohotişuri şi invadează păşunile. unele tulpini marcotează în mod natural. cele solziforme sunt opuse. spre vârf oblicascendente. au cca. Juniperus communis ssp. Juniperus sabina L. acele până la 10mm lungime. 90 . la vârf.

cultivat frecvent de la cîmpie (silvostepă) până în regiunea montană inferioară. Tulpina este dreaptă.5 m înălţime Juniperus sabina var.2. calcare. formă scundă. pseudobace. erecta. formate pe marne. glauce. 0. ce se desface în fâşii longitudinale. tamariscifolia. mai ales la exemplarele tinere. Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate. lungi de până la cca. mai ales forma columnară Juniperus virginiana pyramidalis Carr. de 3-4m înălţime. rombic-ovate. un ulei otrăvitor. Frunzele conţin sabinol. Frunzele sunt obişnuit solziforme. grădini şi alpinetumuri.0.5 mm lungime. Florile sunt dioice. cu vârful puţin dezlipit de lujer şi plăcut mirositoare. fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi grădini. compacte. au 1-2 seminţe şi se coc în toamna primul an. rareori monoice. Ca arbore decorativ este foarte apreciat. creştere redusă. liniar-lanceolate. de 5 m înălţime. forma fastigiată. Conurile. mici de cca. albăstrui-brumate. compactă. ajunge la 30 m înălţime. la noi nu depăşeşte cca. de cca. Alte cultivaruri: Juniperus virginiana cv. zveltă. aşezate opus. cu scoarţa brună-cenuşie. Juniperus sabina var. Specie arborescentă care în mod excepţional. iarna cu nuanţe purpurii. 1. frunziş solziform (în interior frunze aciculare) culoare albastru ca oţelul. Juniperus virginiana bunki. . superficiale. argile. pe faţă canaliculate. cărnoase. prin parcuri. De mare valoare peisagistică este: Juniperus sabina var. unde ocupă o suprafaţă vastă (fig.15). „Pendula”. Uneori. piramidală.ienupăr de Virginia Originar din America de Nord.Arbust ornamental. aureo variegata Juniperus sabina var. câte două. Are temperament de semiumbră. frunziş albastru-cenuşiu vara. La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale. Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi (nu turtiţi ca la Chamaecyparis). 15 m.80). folosit în medicină. iar coroana compactă. Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice. 6-9mm lungime. largă. conică. ovoide. Juniperus virginiana var glauca. apar şi frunze aciculare. fastigiata Juniperus virginiana L. 91 . 10 mm (fig. scheletice.

4 m lungime. solziform. „Nana”. Juniperus virginiana cv. în China. Juniperus squamata cv. cu ramuri subţiri şi frunziş dens. cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze. „Nana compacta” Juniperus chinensis L.Juniperus virginiana cv. ascendente. „Blue Star” (globosus. 2-6mm lungime. solzoase. la început verzi. „Prostrata”. cultivarul „Meyeri”. Originar din America de Nord. mici şi alipite de lujeri (frunziş adult) şi aciculare înţepătoare. Cultivaruri Juniperus chinensis cv. arbust care poate atinge 3 m înălţime. cu două dungi albe (frunze juvenile). 2m) Juniperus horizontalis Mnch. Juniperus virginiana. Fructe pseudobace globuloase de 6-8mm. cu port alipit de sol. „Aureovariegata” Juniperus squamata Buch. Semănatul cărnoasă. lăstari scurţi. Formă larg-conică sau semitârâtoare. Adesea frunzele sunt numai aciculare. arbust târâtor. de culoare verde-albăstruie. în Europa arbust. se execută imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa 92 . Frunze frumoase. de 1 m înălţime. Juniperus horizontalis var glauca. Juniperus sabina. Juniperus chinensis cv. şi 3-4m larg. cu ramificaţii orizontale de 3. „Globosa”. Originar din China. albăstrui. apoi bruneviolacee. Înmulţirea prin seminţe: Juniperus communis. cu extremităţile tinere înclinate în jos. ascuţite. Juniperus virginiana cv. aciculare. deşi. Alte cultivaruri: Juniperus squamata cv. 15 cm înălţime. Arbore în arealul natural. grupate frecvent câte trei. „Globosa”. intens colorate în albastru-argintiu. cu ramuri neregulate.

formând un manşon şi Araucaria angustifolia O. Rezultate bune în iulie august în răsadniţă Juniperus sabina. folosind procedeul în placaj.83). una din puţinele specii care au putut fi introduse în Europa.Înmulţirea prin butaşi: varietăţile. Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire. L.M. dese. – cu nervaţiune paralelă. Juniperus hibernica (chiar Pentru Juniperus squamata „Meyeri” se fac butăşirile în octombriedecembrie în seră (cu butaşi cu inel sau cu călcâi). în martieaprilie. în atmosferă umedă. La noi se cultivă rar şi numai în seră speciile de Araucaria: Araucaria excelsa R. cu frunze în formă de ace – genul Araucaria A.5cm lungime. (Anglia. cu solzi lemnoşi. în sere.) (Pin de Parana).W. În Australia este bine cunoscută Agathis robusta (C. globuloase. butaşi simpli). Noua Caledonie. curbate spre ramură. 25 specii (fig.sau cu limb lăţit – genul Agathis Salisb. America de Sud.Kuntze (A. Bail. pe Coasta de Azur. Familia CEPHALOTAXACEAE F. de 3-5. Juniperus chinensis. lanceolat-ovate. Ritidomul se exfoliază adeseori în benzi orizontale. brasiliana A.Neger După o serie de clasificări această familie aparţine ordinului Taxales. cu frunze aciculare. Altoirea se poate efectua iarna. Juniperus communis. Moore) F. Brown (Pin de Norfolk). Sunt arbori monoici sau dioici. dispuse des împrejurul ramurilor. În vestul Europei. Jussieu . cu frunze aciculare. 93 . Franţa) Araucaria araucana rezistă bine în culturile ornamentale. iar în august-septembrie în răsadniţe. câteodată aripaţi. iar polenul nu prezintă saci aerieni.W. Conurile erecte. Înrădăcinarea durează mult.R. scurte.Neger Cuprinde specii din emisfera sudică-Australia. coriaceae. Noua Guinee. au seminţe sudate cu solzii şi se desfac la maturitate. Familia ARAUCARIACEAE F. de talie mare. Din genul Agathis se cunosc cca.

de 2-4. Fructele (galbulus) se maturizează într-un an (în septembrie-octombrie). Cephalotaxus drupacea S. Frunzele. Ovule în general solitare. destul de tari. ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. cele femele câte trei. 94 . afânate. pentru obţinerea de exemplare bine conformate se fac butaşi de vârf. slab înţepătoare la vârf. care acoperă sămânţa total sau parţial.et. Necesită un climat blând. drupacea) Specie exotică din Japonia. ovoide. et. pedunculate. permeabile. pieloase. Arbore de talie mică sau arbust cu mai multe tulpini. sunt aciculare. ortrotope sau anatrope. ORDINUL TAXALES Familia TAXACEAE Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale. Z. pe faţă verzi-închis.Z. Embrionul are două cotiledoane. locuri adăpostite. Este o specie termofilă. cele mascule sunt grupate în capitule globuloase. după fecundare. China. sunt pendente.Genul Cephalotaxus S. ferite de ger şi arşiţă şi soluri fertile. Se foloseşte ca plantă solitară sau asociată cu alte specii din zonele cu climat moderat. se poate semăna imediat sau se stratifică şi se seamănă primăvara sau prin butaşi. Florile dioice.10 cm diametru (la circa 80 ani). cu două dungi late de stomate. cu tegument cărnos. dispuse distic. Seminţele. Creşte destul de încet. La noi a fost cultivată în grădini dendrologice. şi sudul Coreei. cu frunze aciculare. terminale. prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere o formaţiune cărnoasă numită aril.5 cm lungime. persistente şi ritidom subţire. Se înmulţeşte prin sămânţa. relativ scurte. curbate. cu solzi desfăcuţi de trunchi. cu nervura mediană evidentă şi pe dos. care se acomodează la semiumbră. de dimensiunile unei măsline. recoltată şi curăţată de pulpă. Are scoarţă brunroşcată. albicioase. adeseori solitare. lucitoare. brune-roşcate. cu câte două carpele şi cu câte două ovule. unde sunt numeroase exemplare sub forma de tufă până la 5-6 m înălţime şi 5.(Cephalotaxus harringtonia var.

În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu. Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în 95 .. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat. au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. sunt moi. la Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. fără dungi albe de stomate. Tulpina este dreaptă. pe stâncării. slab acide. În locurile accesibile a fost exterminată. Asia Mică şi nordul Africii (fig. sunt ovoizi. au coroane mult mai rare şi mai puţin compacte. Mugurii. umbrite. la bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt. însă vârful lor este treptat acuminat. mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală.84). tisa preferă staţiuni adăpostite. care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină. dar se întâlneşte frecvent sub formă arbustivă. de culoare verzuie.16). La noi se întâlneşte în zonele montane carpatice. Acele liniar-lăţite. deasă. lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor. În sudul Angliei. decurent pe lujer. iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m altitudine. de culoare cenuşie-roşcată. canelată. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici).Tisă Este o specie cu areal în Europa. Exemplarele crescute sub masiv. în câteva puncte coboară şi la dealuri. stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere (fig. are cetină foarte bogată. Taxus baccata L. Ritidom timpuriu. bogate în schelet. Specie de climat montan-oceanic.Genul Taxus L. ca şi lujerii. subţire. cu umiditate atmosferică ridicată. grohotişuri sau sub forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase. de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos. Are temperament pronunţat de umbră. de culoare întunecată. se aseamănă cu cele de brad. plane. 2 mm. aerisite. Se localizează soluri de pe calcare. la exemplarele provenite din lăstari. Coroana ovoid-conică sau rotunjită. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m. grupaţi la vârful lujerilor. iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate. căpătând formă de tufă. tulpina devine ascendentă sau culcată. ca şi cele vârstnice. dezvoltată până aproape de sol. cu regim normal de umiditate.

fiind şi relict terţiar. frunzele de pe lăstarii tineri au marginile aurii-galbui. cu ramuri erecte şi lăstari scurţi. cu formă de tufă neregulată. formă columnară compactă. tisa a fost declarată monument al naturii. erect. Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee). înconjurate de 3 perechi de solzi. numeroşi. butaşi şi marcote. cu un singur ovul. Sămânţa este ovoidă. Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa.pendula . mucilaginos. ajungând până la 1000 de ani. denumit galbulus. 80%). cu un gust dulceag. Se pot tunde şi modela uşor. de până la 1 cm lungime. fiind constituite din 8-10 stamine. cu ace scurte şi late. 20 ani) şi anual. fastigiata . devenind apoi verzi. cele femele. brună la maturitate. tare. Prezintă valoare ornamentală remarcabilă. Taxus baccata var. au putere germinativă ridicată (cca. se cunosc numai exemplare femele. acoperită până aproape de vârf de un aril roşu. întrucât exemplarele au aspect decorativ. 96 .tisă de Islanda. Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de înmulţire vegetativă prin lăstari. Taxus baccata var. Longevitate este foarte mare. „Pygmea”.mugure încă din toamna precedentă. Se cunosc o serie de varietăţi ornamentale: Taxus baccata var. sunt aşezate pe un lujer scurt. „Pumila aurea”. (înălţimi de 50cm) Din cauza rarităţii. şi cultivaruri: Taxus baccata cv. Taxus baccata var. Taxus baccata cv. terminal. cu partea inferioară glaucă. iar diseminaţia se face prin păsări. cu tegument lemnos. solitare. căpătând forme deosebite. Fructifică destul de timpuriu (de cca. cu înălţimea de 3 m. adpressa.fastigiata aurea. Seminţele se coc prin august-septembrie. după fecundare dau naştere unui fruct fals. cărnos. numai plante femele. comestibil.

creşte baccata. Florile sunt unisexuat-dioice. de 2-3 cm lungime şi 3-4 mm lăţime. cele femele 97 . Forme horticole Taxus cuspidata nana. Taxus x media Rehd (Taxus cuspidata x baccata). ca arbust etalat. Specie termofilă. se cultivă foarte rar la noi în parcuri dendrologice. Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice. Lujerii sunt aproape distici. varietăţile şi formele prin altoire. plantele tinere compacte. sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. pe dos plane. grupuri. puternic înţepător. cu butaşi semilignificaţi cu călcâi. iarna în sere şi vara în răsadniţe reci. până la 1m înălţime. prin marcotaj şi prin butăşire. apoi bruni-lucitori (fig. vârful ascuţit. în cultură creşte ca arbust. strălucitor. drepte sau foarte puţin curbate. cu caractere intermediare.) S. garduri vii. Torreya nucifera (L. frunzele aciculare. la început verzi. Se folosesc ca exemplare solitare. sunt liniar-lanceolate. care are scoarţa brună. Seminţele (numai la Taxus baccata) se seamănă după recoltare (august-septembrie) puterea germinativă 80%. cu solzi parţial dezlipiţi. Altoirea se face cu puieţi de trei ani de Taxus baccata. pe faţă sunt convexe şi evident lucitoare. forme tunse. cu nervura mediană puţin proeminentă şi au două dungi de stomate înguste. Mugurii prismatici.Taxus cuspidata Set. albăstrui. Marcotajul se execută prin muşuroire sau arcuire. mai viguros decât Taxus Genul Torreya Arn. peţiolul foarte scurt şi răsucit. Butăşirea pentru specii şi varietăţi se face în august-septembrie. se curăţă de partea cărnoasă şi se seamănă imediat (germinează abia în primăvara anului al doilea sau chiar al treilea din cauza tegumentului lemnos sau se stratifică 18 luni).85). aşezate distic.– tisa japoneză În arealul natural arbore. forma pitică. Taxus baccata se obţine din sămânţă. Este un arbore de până la 15m înălţime.et. Deosebiri faţă de Taxus baccata: frunze mai groase şi mai late. Originară din Japonia. colorate verde mai deschis. sensibilă la ger. Pentru formele piramidale se folosesc butaşi de vârf. Z.

Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajări peisagere. opuse. înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar.86). alcătuiesc o pseudobacă. xerofit şi calcicol. specia face trecerea de la gimnosperme la angiosperme). 2 mm. au un înveliş cărnos. în Cheile Turzii. Creşte încet. originare din America de Nord. roşiatic. ramuri verzi. cele mascule câte 8-16 grupate în glomerule. inserate perechi la subsuoara unor ace. La noi în ţară se mai cultivă Torreya californica Torr. Frunzele mici. grupate. Ephedra dystachia L. Înmulţire: prin seminţe îm seră şi prin butaşi. brun deschis. striate (fig. Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia. Are importanţă naturistică. ORDINUL GNETALES Dintre gimnosperme. 98 . Este termofil. Familia EPHEDRACEAE Genul Ephedra Town. acest ordin include cele mai evoluate specii. şi Torreya taxifolia. cu tulpini ramificate. Seminţele ovoide.foarte mici. sub formă de teacă. Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos. – cârcel. comestibil. neplăcut mirositor (drupe false). Subarbust de 30-50cm înălţime. tolerează umbra. târâtoare. Florile unisexuat-dioice. formate din stamine cu un perigon cu 2-4 lobi. dar şi pe stâncării calcaroase. La noi se găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale. galbene. cele femele câte 1-2. se maturează în al doilea an. Lemnul are traheide şi trahei. de câte 2035 mm lungime.

frecvent unisexuat-monoice. se manifestă din neozoic. Caracteristic pentru angioasperme este faptul că florile femele au marginile carpelelor concrescute. Fructele. cărnoase adeseori. port foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă). în care se formează şi stau închise ovulele. Tilia. ca şi în zonele ecuatoriale. apar treptat foioasele cu frunze căzătoare. grup fosil) Genuri importante ca Fagus. dehiscente sau indehiscente la maturitate Arealul angispermelor atinge cotele cele mai ample. Sunt plante lemnoase şi ierboase. Actualmente. şi datorită diferenţierii sezoniere a climatului. Acum 100 milioane de ani dominarea angiospermelor şi regresul gimnospermelor. În condiţiile unui climat cald. poligame. Florile. Liriodendron au apărut în cretacicul mediu şi superior. dar şi dioice. Salix. tropicale şi subtropicale. 99 . fiind dezvoltat deopotrivă în zonele reci şi temperate ale celor două emisfere. Juglans. Nervaţiunea frunzelor este ramificată. iar seminţele care se dezvoltă din ovule rămân închise (acoperite) în fruct (în lb. alcătuind o cavitate ovariană. dar frecvent şi uscate. Populus.Subîncrengătura (Filum) Angyospermae Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele şi descind din gimnosperme dispărute (Benettitalele. Ulmus. bisexuate (hermafrodite). ramuri neverticilate. Acer. flora terţiarului se îmbogăţeşte cu noi elemente. în formă de limb lăţit sau de foaie. angiospermele lemnoase sunt reprezentate printr-un număr mult mai mare de specii decât gimnospermele şi sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. Au tulpini simpodiale sau monopodiale. Betula. Frunzele sunt căzătoare sau persistente. extrem de diversificate. Fraxinus. Carpinus. de aceea denumite foioase (excepţie Ginkgo biloba). ca şi Magnolia. iar sperma = sămânţă). Quercus. Ovarul are un stigmat care primeşte polenul. greacă: aggeion = înveliş.

). reci şi uscate sau calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna. ORDINUL FAGALES Familia BETULACEAE S. Monocotiledonatele sunt plante ierbacee. simple. palmierii (Chamaerops sp.. Angiospermele se împart în două clase. cuticulă subţire. fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate. în timp ce speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. Phyllostachys sp. Rosaceae. Florile unisexuat-monoice. Specii lemnoase indigene sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales. drajoni. alterne. sunt mai plastice decât gimnospermele. plantele lemnoase hermafrodite. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat.F. din sămânţă. cele mascule grupate în amenţi. butaşi. în zonele temperate). amenţii masculi se formează de cu toamnă. în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului: Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae. au învelişuri florale puţin dezvoltate. Frunzele sunt caduce. speciile din zonele expuse secetelor prelungite (stepă. temperate şi subtropicale din emisfera nordică. ceea ce se şi reflectă în morfologia lor. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii tranpiraţiei. în America de Sud. au adeseori flori mari. Speciile care vegetează în climate reci şi umede. atât sexuat. la care polenizarea se face prin insecte.). La majoritatea speciilor.În general. prezentând o mare amplitudine adaptativă ecologică. depăşesc chiar Ecuatorul. Foioasele se regenerează viguros. cuticulă groasă. cele femele tot în amenţi sau fascicule. cu limb îngust. la care polenizarea se face prin vânt. cu învelişuri florale bine dezvoltate şi viu colorate (Fam. Cele mai multe din numărul mic de plante lemnoase sunt exotice. cu un singur cotiledon. foarte rar lemnoase. cât şi pe cale vegetativă prin lăstari. 100 .Gray Familia include peste 100 specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în regiunile boreale. bananul (Musa sp. altoaie. Leguminoase). etc. iar unii anini. dinţate sau slab lobate. Câteva specii ajung şi în zonele tropicale. marcote (gimnospermele şi-au pierdut în cea mai mare parte capacitatea de înmulţire vegetativă). silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase.). Speciile unisexuat-monoice sau dioice. tropicale: bambusul (Arundinaria sp.

până la cca. Are temperament de semiumbră-umbră. Deşi pretenţios faţă de căldura din timpul sezonului de vegetaţie. turtită şi costată. grupate în amenţi. acut serate. TRIBUL CORYLEAE Genul Carpinus L. Floarea masculă are 3-20 stamine. odată sau imediat după înfrunzire. numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe. uneori poate fi samară. Din zona sa optimă altitudinal. Japoniei. în făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase. după cum nu suportă nici gerurile excesive (sub – 350C). aşezate distic. denticulat. fără perigon. Chinei. nu suportă seceta şi uscăciunea. amentul devine pendent. În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. în Carpaţii Meridionali. la vârf cu urmele perigonului şi stilele persistente. fusiformi. acesta este mezofit.Fructul este o achenă. Floarea femelă. pătrunde şi în regiunea pădurilor montane. ceea ce îi permite instalarea găuri de ger. cu perigon îngust. brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat). Fructul este o achenă. Americii de Nord. 101 . Centrul răspândirii sale îl constitue ţinuturile EuropeiCentrale mijlocii. prevăzut cu involucru foliaceu la bază. Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale Europei. aflată la subsuoara unei bractei şi a două bracteole. Carpenul este mezoterm şi rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special. învelită la bază de o bractee păroasă. apar primăvara. Scoarţă netedă. Maturaţia este anuală. – carpen Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest (fig. Carpinus betulus L. După fecundare. mugurii alterni. de unde se întinde spre vest şi sud până la ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. la îngheţuri târzii. frunzele ovat-eliptice. caduci. aşezat la baza involucrului fructifer. Lăstăresc şi rareori drajonează. de la câmpie ş deal între cca. amenţii femeli au numeroşi solzi membranoşi.17). care poartă o cimă bifloră. 100 şi 450m. Florile sunt unisexuat-monoice. 1000m altitudine. este alcătuită dintr-un ovar bilocular.

Specie puţin variabilă. cu frunze lobate. Rădăcina este ramificată.87). ca în staţiunile de terase sau de interfluvii. Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25m. geniculaţi. cu nervuri proeminente. carpenul posedă şi o remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă. purpurea K. incisa Alt. Fructele sunt aşezate la baza involucrului. 102 . de pe cele compacte.Prosperă pe soluri fertile.. cu coroană piramidală. de 5-8 cm lungime. Are coroana ovoidă. cu frunze în tinereţe purpurii. pe margini dublu serate. cu lenticele albicioase. Lujerii subţiri. Longevitatea mică cca. torsionată. solzoşi. cilindrici.. bogate şi constant umezite. argiloase. la vârf păroşi. dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri) longitudinale. Carpinus betulus var. puternic dezvoltată. Florile sunt unisexuat-monoice. din lăstari. aşezate distic. plantulele se instalează în număr apreciabil. Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani. de 0. denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici. la vârf cu cele două stile şi resturi de perigon. cu variaţii mari de umiditate. care după fecundare. fusiformi. lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. involucrele fructifere. apoi brune. dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie. slab-pubescenţi în tinereţe (fig. cenuşie-albicioasă. asemănătoare cu a fagului. Are scoarţa netedă. Mugurii sunt alterni. Frunzele. (periodicitatea 1-2 ani). pentru a încetini din nou şi în mod definitiv la 40-50 de ani. Carpinus betulus var. de 0. sunt ovat-eliptice. accuţiţi. dau nota dominantă în întreaga coroană. lat-ovoide. În anii de fructificaţie abundentă. Jacq. la bază uşor cordate sau rotunjite.cele femele au perigon îngust. Tulpina dreaptă în masiv. de 6-15 cm lungime. cu frunziş des ce acoperă bine solul. grupate în amenţi pendenţi. 80-100 ani. pe dos sericeu-păroase. carpenul prezintă totuşi câteva forme şi varietăţi interesantă. verde-închis.8-1 cm lungime. turtite lateral. costate longitudinal. apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie). la vârf acuminate.5-1cm lungime şi alipiţi de lujer. Koch. cum sunt: Carpinus betulus f. fastigiata. bogat ramificată. Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă. bine dezvoltate. iar după germinaţie (capacitatea germinativă 50-70%). uneori răsucită. el lipseşte complet. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile.

Crimeea Caucaz. Se întâlneşte în Dobrogea. mediul devine umbros. ciliate.5 cm. Carpinus orientalis Mill. şi pronunţat xerofită. modificând sensibil climatul intern. cu muguri mai mici. în staţiuni calde şi relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. Este o specie termofilă. seminţele vor fi stratificate şi semănate primăvara. incisa. Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii. după dezaripare. Carpinus betulus var. dar destul de rezistentă la ger. – cărpiniţă. prin pădurile rărite de cvercinee.17). Semănatul se execută toamna. pe dos 103 . superficiale. în aer liber. vegetează şi pe solurile cele mai uscate. pe care-l structurează. mai de lumină decât carpenul. cu areal submediteranian. fin pubescenţi. cu seminţe recoltate în pârgă (august-septembrie). frunzele de numai 2-5 cm lungime. îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. îl afânează şi îl îmbogăţeşte cu litiera sa bogată. Are puţini vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau zăpadă. se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică. dar poate totuşi şă reziste şi în subarboret. Carpinus betulus se obţine din sămânţă. în sud-estul Europei. sfinaec Specie indigenă. uşor alterabilă. răcoros. iar varietăţile prin altoire pe forma tipică. în seră. pe coaste însorite. înaintând. cu mult schelet Are temperament mai de semiumbră. Formează tufărişuri caracteristice. lujerii foarte subţiri. de 0. Asia Mică şi Centrală.Carpinus betulus var pendula etc. 8-10m. Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă. se obţine prin altoire. mărunt dublu-serate. Se deosebeşte de carpen prin: înălţimea redusă. Altoaiele se confecţionează din lujeri lignificaţi din sezonul de vegetaţie precedent. sudul Banatului şi vestul Olteniei. nepretenţioasă faţă de condiţiile edafice. moderat.88). La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie. în despicătură. executate în februarie. Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la formarea zidurilor verzi (mult utilizat în grădinile arhitecturale). în general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian (fig. în patru muchii (fig. deoarece poate fi tuns. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate. protejează şi solul.

Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă. rezistă la secetă şi nu are pretenţii mari faţă de sol. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. fructele achene mici. Ostrya carpinifolia Scop. tolerează terenurile calcaroase. Fructele. Prin seminţe. Importanţă sporită are însă în Dobrogea. asemănătoare celor de carpen (fig.89). pentru a se pune în evidenţă fructele interesante. Florile unisexuatmonoice. Specie termofilă. dar ceva mai late. sunt înconjurate de un involucru fructifer. contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. după stratificare. cu peţiol scurt şi păros. se adaptează în zone mai călduroase. în septembrie. Cu toate că are aspect decorativ. desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei). rezultat din concreşterea bracteei şi bracteolelor. interesează ca specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate. devenind pe alocuri chiar copleşitoare. din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei nordice.pubescente. Înmulţire. este destul de rar folosit ca arbore ornamental. de 3-6 cm. unde apare frecvent. asimetrică şi neregulat dinţată. rar arbori. sunt nucule (aluna). cu frunze eliptice. Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor. amenţi fructiferi mai scurţi. Genul Corylus L. imediat după recoltare sau primăvara. înconjurate aproape complet de involucrul fructifer. Ne se pretează la tundere. fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită. – carpenul negru Specie de origine mediteraniană. puterea mare de lăstărire. cu margini serate şi achene costate. 104 . Cuprinde specii de arbuşti. mică. Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc. Genul Ostrya Scop.

– alun Alunul prezintă un areal întins. Florile sunt unisexuat-monoice. Frunzele. bogate în substanţe nutritive. apar foarte devreme primăvara. mai târziu verzi-gălbui. roşcat-glandulos-păroşi. frunze galbene-aurii.). apar de timpuriu. glandulos păroşi. obovate. lăsând să iasă afară numai stilele roşii. Se dezvoltă bine ca specie de suarboret în păduri rărite. – alun turcesc. adeseori scheletice. uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare). 105 . pe coaste însorite. Caucaz. din mulţi lăstari subţiri. Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc. Asia Mică. cele femele închise în muguri. dispuse în amenţi cilindrici. Specie indigenă. Se acomodează însă şi în climate relativ reci. pe margini inegal dublu-serate. la bază cordiforme. drepţi. Alunul are nevoie de soluri fertile. cele mascule. formaţi în anul precedent. la bază inegal cordiforme. la câmpie coboară sporadic până la silvostepă. mare efect decorativ prin ramurile şi lăstarii contorsionaţi. porniţi de la bază.Corylus avellana L. Mugurii sunt ovoizi sau sferici. slab acide. prin februarie-martie. de 5-10 cm lungime. Pe Domogled atinge dimensiuni mari. prinse pe peţioli de 1-2 cm lungime. bruni. în partea superioară brusc acuminate. Corylus colurna L. Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab. În România. cu peri roşcaţi şi lenticele albicioase (fig.. înainte de înfrunzire.90). Este o specie termofilă. gălbuicenuşii. ferite de uscăciune. calcaroase. la altitudini mari (Sinaia. la cca. pe calcare. Corylus avellana „contorta”. cu coaja subţire. glandulos pubescenţi. sunt nucule ovoide sau globulare. netedă. Este un arbust de până la 4-5m înălţime. Forme horticole: Corylus avellana „aurea”. formând tufe bogate. lăstari de nuanţă portocalie iarna. cu areal sudic în Peninsula Balcanică. însorite. se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar. pe dos păroase (mai ales pe nervuri). lobat neregulat în partea superioară. câte (1) 2-4. La noi apare numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului. Se dezvoltă bine în plină lumină. este de semiumbră dar rezistă şi la o oarecare umbrire. Fructele (alune). Preferă soluri calcaroase. flexibili. în Europa şi Asia Mică. Lujerii sunt geniculaţi. în staţiuni calde. urcă până în subzona molidului. sunt dispuse distic. 1400m altitudine.

ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun. este cultivată frecvent prin parcuri.Este un arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru. Periodicitatea este anuală. Creşterea este relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani. Tulpina dreaptă şi coroana ramificată.5-3.92). Rehd. ce se exfoliază în solzi. de 8-12cm lungime. Lujerii tineri sunt zvelţi.5 cm. cuprinse până la vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate. care se exfoliază circular în 106 . Genul Betula L. pe un peduncul lung de 1. fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat. cilindric-alungită. tare şi muchiatzgrăbunţoasă. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10. – alun cu frunza mare Specie exotică.91). cu coaja roşiatică. până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. cu coaja groasă. mai rar închisă. cei de doi ani (uneori şi cei de un an. Corylus maxima Mill. purpurea (Loud). de 8-15 mm (fig. Arbore de parc şi grădină. are frunze de culoare roşieînchisă. mai ales în Oltenia şi Banat. puternic glanduloase. spre bază) au scoarţa suberoasă. pe dos pubescente. cenuşiu-gălbui. stratificat. originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe. Este un arbust. terminându-se în lobi înguşti. pe faţă glabrescente. Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos. până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt. cenuşiigălbui. Include cca. lucitori. până la 2 cm. este complet închisă în involucrul tubulos. 40 de specii de arbori. Scoarţa este prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos. în zona boreală şi subarctică. Fructele. Se coc în septembrie-octombrie. de culoare albă-cretacee sau gălbuie. perechea de nervuri inferioară pornind chiar din peţiol. adânc cordate. arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică. cultivată rar la noi. Fructele sunt aşezate câte 1-4. mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia. neregulat-dinţaţi. alunele mai mari. aluna mai mare. crăpată (fig. Frunzele mari. sunt lat elipsoidal-turtite. cu muguri scurt ovoconici. dublu serate. Corylus maxima var. sunt prinse de un peţiol lung de 4cm. glandulos-pubescenţi. cu frunze mari. Este cultivat frecvent în parcuri.

de 6(7)cm lungime. În Europa şi Asia. crenată sau lobulată. care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici. Suporta bine gerurile puternice de iarnă. prelung acuminate dublu-serate până la lobulat-serate. sunt cilindrici. Tulpina este zveltă. un ritidom negricios. iar samarele se împrăştie o dată cu solzii. elastici. în Rusia până în silvostepă (fig. uneori sinuoasă. Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25m înălţime. cu temperament pronunţat de lumină. de aceea. amentul se risipeşte. lucioase pe faţă. Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh. După coacere. cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi. Amenţii femeli se transformă într-un fel de con fructifer alungit. Au capacitate germinativă redusă. luminoase. glabre. prinse pe peţioli de 2-3cm lungime. Este cel mai de seama arbore pionier din pădurile noastre. Cei femeli apar numai primăvara. Coroana este foarte afânată şi luminoasă. iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi. la vârful lujerilor. extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol.). înfrunzesc devreme. primăvara. cu aripioare laterale. dezvoltă la bătrâneţe. coboară rar la 250 m. Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi. glabri. la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi arbustive. la limita latitudinală a pădurilor. Amenţii masculi se formează în vara precedentă. poate fi comparat cu pinul silvestru. rămânând pe arbore numai axul floral. iar câteodată rămâne arbustiv. cu marginea serată. Este o specie rustică. dincolo de cercul polar. o dată cu înfrunzirea. Frunzele sunt romboidale până la triungiulare. Din punct de vedere ecologic. arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine edafică. adânc crăpat. presăraţi cu o serie de glande – verucozităţi albicioase.) – mesteacăn Prezintă un areal foarte întins. mai mult sau mai puţin glanduloase. Frunzele peţiolate. cu solzi imbricaţi. subţiri. (Betula alba L. devreme.93). Scoarţa. netedă. glabri. Mugurii sunt ovoid-conici. la partea bazală. de culoare albă pronunţată. sunt 107 . La noi este localizat la munte 700-1550m. constituită din numeroşi lujeri pendenţi. Acoperă foarte slab solul cu coroanele sale rare. Mugurii sunt alterni. sesili. răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi Altai.18). supli.fâşii subţiri. în sud ajunge în Apenini şi Balcani. acoperiţi cu o secreţie vâscoasă (fig. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. conică.

La noi puţin răspândit. nelucitori. În culturile ornamentale importantă este varietatea (forma) Betula pendula var. . laciniata. Betula pendula var. În seră se poate altoi în februarie. scurt acuminate. amenţi erecţi Necesita un climat mai blând ca şi Betula albo-sinensis. Cu coroana foarte largă şi scoarţa albă-gălbuie. Necesită un climat mai blând. Betula pendula . Lujerii sunt cenuşiipubescenţi. Betula nigra L. se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie. anual şi foarte abundent. din sudul Groenlandei şi Islanda până în Siberia (fig. lobi acuminati. frunze adânc lobate.fastigiata. cu scoarţă portocalie. rămâne de multe ori arbust. Foarte rezistent la ger. Spre deosebire de Betula pendula are ramurile. Betula ermanii Cham. scoarţa se derulează în fâşii mari. prevăzute cu două aripioare membranoase. scurte. neregulat seraţi. fără verucozităţi.se obţine din sămânţă. la vârf cu două firişoare (resturi de stiluri). înainte de căderea zăpezii sau primăvara.94). Fructele sunt samare mici şi foarte uşoare.mesteacan pufos Arbore cu areal vast. care nu se desprind Betula pubescens Ehrn. de 2-4cm lungime. Adesea cu mai multe tulpini. în turbării şi piemonturi. cu seminţe stratificate. ca şi lujerii. Longevitate mică 6-90ani. roşcatnegricioase. Arbore de mărimea a III-a. Betula albo-sinensis Burk. mai mici. ovat-rombice. Frunzele. îndreptate în sus. toamna. Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani). la vârf ciliaţi. Betula pendula var. Originar din China. semănatul se face imediat după recoltarea seminţelor. sub care se găsesc fructele. Prin altoire se obţin varietăţile. dar pretenţios faţă de umiditate. care se exfoliază în fâşii circulare subţiri.alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi. neregulat- 108 . iar mugurii păroşi şi lipicioşi (fig.purpurea.18).

de 1-2cm.5m înălţime. Betula nana L. amenţii erecţi. carpatica (Wild. este pe cale de dispariţie. apar primăvara. Se recunoaşte după: lujerii foarte subţiri. Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime. sunt pe faţă de un verde întunecat. Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor. Mesteacănul pufos de la noi aparţune ssp.95). circumpolar. Unele specii se ridică până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase sau până în regiunile alpine. mici. Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali. scoarţa de culoare închisă. Arbust pitic indigen. Are importanta exclusiv floristica. Prezintă interes naturalistic. peţiolul este pubescent. pe terenuri mlăştinoase-turboase. Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. Înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât Betule pendula.2cm. et G. iar pe dos evident păroase.. frunzele rotund-ovate.) A. de 0. sub formă de tufă. de cca. Trebuie ocrotit necondiţionat. până la 2m. fiind considerat un endemism carpatic. – mesteacăn pitic Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane. Genul Alnus Mill Cuprinde circa 30 specii de arbori şi arbuşti originari din emisfera nordică (câteva excepţii. în special de-a lungul nervurilor. tomentoşi. Trebuie să fie protejat pentru a putea supravieţui în turbăriile montane. neregulat dinţate. amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici. Betula humilis Schrank – mestecănaş Arbust indigen. Fructele samare. lujerii verucoşi şi pubescenţi la început. crenate. la început pubescente (fig. 109 . cu muguri mici şi glande verucoase. apar primăvara. Amenţii fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptaţi înainte. în America de Sud). frunzele foarte mici. au aripioara numai dublu de late decât sămânţa.4-1. cu 2-4 perechi de nervuri. 0. cu ramuri culcate sau ascendente.simplu sau dublu adânc-serate. ca element boreal. + rotunde. iar stilele se ridică deasupra marginilor aripilor. foarte decorativă este culoarea scoarţei şi forma siluetelor.

scurţi şi grupaţi în raceme. continuă. glabri. Împrăştierea seminţelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei. Alnus glutinosa (L. se formează din vara precedentă. obişnuit pedicelaţi şi frunzele simple. piemonturi. în care trăiesc simbiotic bacterii şi actinomicete asimilatoare de azot. dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât aninul alb. Răspândirea maximă o are în zona boreală. pe rădăcinile tinere se dezvoltă adeseori de nodozităţi. denumit rânză. Amenţii femeli. După fecundare. Este pretenţios faţă de factorii edafici. specie mezotermă. fiind specie higrofită. cenuşie în tinereţe. acoperiţi cu 110 . Longevitatea sub 100 de ani. Aninul negru atinge frecvent înălţimi de 20-25m. conţine tanin în proporţii egale cu stejarul (cca. rădăcinile conţin ţesuturi aerenchimatice. iar la unele specii chiar drajonează. în amenţi.Mugurii alterni.900 m. variabilă în funcţie de sol. acoperiţi în tinereţe cu o brumă lipicioasă. La noi creşte de regulă. depresiuni. amentul femel se transformă într-un con fals mic. manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol. este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii şi timpurii. se găseşte aproape în întrega Europă (fig. vegetează activ pe soluri umede. după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi. care se coace toamna târziu. Urcă până în regiunea de munte 800. Tulpina. îmbogăţeşte solul (rădăcini au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot) . Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea vătămătorilor biotici şi abiotici. de o rectitudine remarcabilă. în Lunca Dunării apare foarte rar. în staţiunile foarte favorabile realizează chiar 30m. suportă amplitudini termice mari. Înfloresc înainte de înfrunzire. bruni-verzui sau roşcaţi. arin Specie cu areal foarte întins. lemnos. Înrădăcinarea este de la superficială până la pivotant-trasantă. – anin negru. Are creştere rapidă. Lujerii sunt muchiaţi spre vârf. turbării.) Gaertn. în lucile râurilor. poate fi urmărită până la vârf. depărtaţi de ax. cei masculi pendenţi. la câmpie şi la dealuri. excepţie făcând la noi Alnus viridis. mai puţin în zona temperată. în lunci.19). Mugurii evident pedicelaţi. ovoizi. în care se formează rezerve de aer pentru respiraţia rădăcinilor în staţiuni cu soluri submerse. Lăstăresc. Scoarţa este netedă.16%). Florile unisexuat-monoice. în fascicule. se formează de cu toamnă (cu câteva excepţii). izolat în nordul Africii. Aninul negru. de regulă.

se înnegresc. Fructele. Capacitate germinativa foarte variabilă. laciniata (Leske)Wild. stau pendent. cilindrici. sunt grupate în amenţi. pyramidalis.5cm. obovate sau aproape rotunde. larg emarginat. conţin saci cu aer în tegument. În cadrul speciei se diferenţiază varietăţi şi forme: Alnus glutinosa var. Alnus glutinosa var. care permit să fie purtate de ape la mari distanţe. au vârful rotunjit. Frunzele alterne. de 6-10cm lungime. lăsând să se disemineze fructele. cu frunze adânc lobate. se plantează pe malurile apelor curgătoase. până la 1. la maturitate negricioşi.cu frunze gălbui: Alnus glutinosa var.. care continuă să cadă până primăvara. uneori până la 80%. amenţii femeli. rânzele rămân suspendate multă vreme pe arbore. mici de 2-3mm. samare pentagonale. Pe faţă sunt glabre. înainte de înfrunzire. de 1-2cm lungime. Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces.doi solzi. de 612cm lungime. unisexuat-monoice. în raceme. sunt roşcat-brumaţi. Amenţii masculi. cuneate la bază. gălbuie. Se obţine din sămânţă şi marcotaj. glutinoase în tinereţe. pe dos cu o nuanţă mai deschisă. au flori lipsite de perigon. ce se formează de cu vară şi se desfac primăvara următoare foarte timpuriu. 111 . bruni-violeţi. varietăţile prin altoire. Toamna. ovoide sau elipsoidale. În condiţii favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani. grupaţi în raceme de câte 35. foarte îngust aripate. După coacere. Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani. verzi-întunecate. neregulat-dublu serată în rest. lobi ovaţi sau lanceolaţi. iar solzii se desfac. Semănatul se execută toamna sau primăvara timpuriu.96). Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. la maturitate se transformă în conuleţe (rânze). marginea întreagă spre bază. mult mai scurţi. de 2-3cm. Rânzele prezintă solzi lemnoşi. pot consolida malurile. sub cei masculi. glanduloşi şi vâscoşi (fig.. Altoirea prin apropiere sau în placaj. Florile. prezintă smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor şi un peţiol lung. îngroşaţi la vârf. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate.aurea Versch. înainte de cădere. Marcotajul prin muşuroire şi cel chinezesc a dat rezultate mulţumitoare.

Longevitate se menţine mai redusă. de 4-10cm lungime. cu sezon de vegetaţie scurt. Este o excelentă specie amelioratoare de sol. asemănătoare. Scoarţa netedă. ajunge la circa 1000m (maxim 1300m). Samara este de culoare mai deschisă. cenuşie albicioasă.19).30 ani. aspre. dar se deschid şi mai de timpuriu. Lujerii sunt pubescenţi. înlocuieşte aninul negru la altitudini mari. prin februarie. iar mugurii cu doi solzi. în luncile montane. „Variegata” Alnus incana f. Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. „Monstrosa” (sub formă de tufă). – anin alb Dispune de un imens areal (fig. Nu suportă apa stagnantă. bun fixator de sol şi terenuri degradate. în văile montane. fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America de Nord. grohotişuri şi bolovănişuri. „Aurea” Alnus incana f. sunt grupate câte 4-8 în ciorchini. Are şi forme de cultură Alnus incana f. cenuşiupubescente pe dos. 112 . Tulpina este canelată. până la 20. caracteristic acuminate sau acute la vârf şi vâscoase. Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice. Vegetează bine pe soluri sărace şi mai acide. Este ceva mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului (mai puţin higrofit). Amenţii se formează vara. pubescenţi. vegetează pe soluri relativ uscate. La noi în Carpaţi. dublu-serate. nemuchiaţi şi nelipicioşi. mai mici şi mai apropiaţi de ax (fig. mai scurt pedicelaţi. numai spre baza exemplarelor bătrâne.Alnus incana (L. pe coaste erodate. atingând înălţimi de 18-20m. Este un arbore de mărimea a II-a. cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. are crăpături puţin adânci. ca şi la aninul negru. În ţară se află la limita sud-estică a speciei în Europa. Conuleţele.) Moench. Lipseşte în Munţii Banatului. se întinde de asemenea în Asia de Est. glabre pe faşă. În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la climate reci. În Europa dincolo de cercul polar. 40-80 de ani. adeseori strâmbă şi neregulată. Creşterea este rapidă la început.97).

este puţin pretenţios faţă de sol. şi în Groenlanda (fig. comprimaţi.18). lipicioşi. întregi. dezvoltă seminţe mari. se mulţumeşte cu un sezon scurt de vegetaţie şi rezistă la avalanşe. Este un arbust cu înălţimi până la 3m. cu solzi imbricaţi.98). în Alpi şi în Carpaţi. (excepţii câteva specii de Quercus. Florile sunt unisexuatmonoice. având în vedere capacitatea neobişnuită a peciilor respective de a dezvolta rădăcinile. dar mai adeseori dinţate sau adânc lobate. Frunzele sunt mici. de 34cm lungime. Este interesant faptul că fagaceele. Muguri laterali. la altitudini mari. Familia FAGACEAE Dumont Cuprinde numeroşi arbori de talie mare şi mai rar arbuşti. vitaliatea lor ieşită din comun. mugurii nepedicelaţi. serate sau dublu-serate. fructele nucule. cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare. 113 . pe văi reci şi umede. cu vârful acut. Uneori. cu aparatul lor reproductiv adaptat la polezizarea uşoară prin vânt.C. frunzele simple. originari din regiunile temperate şi călduroase ale emisferei nordice. samarele lat-aripate. adeseori aşezaţi distic (fig. Nu a fost introdus până acum prea des în amenajările peisagere cu toate că este decorativ prin formă. care apar în Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe). coboară la 1000 de m. când condiţiile climatice se îmbunătăţesc. rotund-ovate. către limita superioară a pădurilor. rânzele în ciorchini lung pedicelaţi. cu diseminare anevoioasă şi numai excepţionala lor vitalitate şi longevitate le-a permis în aceste condiţii să ocupe teritorii atât de întinde. Reprezintă sub aspect filogenetic-evolutiv o soluţie biologică aproape optimă. de mare altitudine. amenţii se deschid mai târziu. Crescând în climate foarte aspre. întâlnindu-se cu aninul alb. prin mai-iunie. iar cei femeli apar din muguri numai primăvara. Amenţii masculi se formează din vara precedentă.) Chaix – anin de munte. tulpinile. după înfrunzire. frunze şi amenţi mici. elastice. liliac de munte Se întâlneşte spontan în Europa. la cote maxime. cu smocuri de peri la baza nervurilor. pe dos verzui-deschis. caduce sau persistente.Alnus viridis (D. apoi brune-gălbui. grele. verzi-purpurii. Lujerii sunt flexibili. sunt la început verzi-vâscoase. verzi-măslinii. frunzişul. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus mugo). lipicioase în tinereţe. Maturaţia anuală sau bienală.

ceea ce a dus şi la formarea de forme hibride în zonele de contact. Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa. fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud. caracter derivat din sempervirescenţa iniţială. care în timpul glaciaţiunilor cuaternare par să se fi suprapus parţial. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei. că apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romană. câte două. Se consideră. Cuprinde circa 10 specii.20). Balcani . centrale şi sudice ale continentului (fig. Maturaţia anuală. Sicilia.Fagaceele au evoluat şi s-au răspândit considerabil din centre ancestrale de origine meridională sau cu climă caldă.fag. răspândită în ţinuturile vestice. fusiformi. cu secţiune triunghiulară. Apenini. Fagus sylvatica şi Fagus orientalis au avut la origine areale distincte. cu înrădăcinarea pivotant-trasantă. originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi Asia Mică. mugurii alterni. America de Nord). Genul Fagus L. Sunt specii foarte rezistente la umbră. În postglaciar revine pe vechi teritorii nordice. Fagus sylvatica L. în neolitic ajungând aproape de limita nordică a arealului natural actual.inclusiv Carpaţi. Corsica. Unii cercetători consideră că în postglaciar fagul a revenit în Carpaţii noştri din refugiile balcanice. China. În era terţiară speciile acestui gen erau mult răspândite în Europa (numeroase resturi de fosile au fost găsite). fagul şi stejarul ocupă mai mult de jumătate din întreaga suprafaţă a pădurilor. din Franţa până în Grecia. Spania. ipoteză totuşi greu de acreditat ţinând cont de diseminaţia greoaie a jirului. iar spre nord se ridică 114 . Fagul este o specie europeană. Frunzele caduce. de altfel. de acum aproape 100 milioane de ani. Franţa. în Saxonia. La noi. în prezent. adeseori întregi. scoarţa netedă. închise complet într-o cupă. datează din Cretacic. el este într-un uşor declin în favoarea molidului. În perioada glaciaţiunilor. şi că. Florile sunt unisexuat-monoice. Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic.. Japonia. Fructele (jirul) sunt nuculeîn trei muchii. în Crimea. fapt ilustrat de marcescenţa frunzelor. obişnuit fără ritidom. iar limita estică până în nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi.

pe trunchi rămân adeseori acolade negricioase numite 115 . reavăn-jilave. să coboare în regiunea de coline. este netedă. se desface mai târziu în numeroase ramificaţii oblice şi orizontale. este specia cea mai răspândită (fig. Prin elagarea ramurilor laterale. Se dezvoltă pe soluri oligobazice. Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă. Arbore de mari dimensiuni. mai ales în ţinuturile răsăritene. dar optim se dezvoltă pe soluri fertile. cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie.până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave. pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arborete până la circa 100m. constituind şi adevărate nuclee de rezistenţă în molidişuri calamitate. La noi climatul făgetelor suferă vădite influenţe continentale. un alt factor decisiv în răspândirea fagului sunt îngheţurile. perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. urcă în parâng şi Apuseni la 1650m altitudine. O anumită reducere a cantităţii de precipitaţii poate fi compensată de umiditatea atmosferică sporită. cu caracter oceanic. cea superioară la 1200-1400m. La noi. acide şi pe soluri calcaroase. fagul atinge înălţimi de până la 40(45)m şi diametre de maximum 2m. ocupând aproximativ 2 milioane de hectare. se întreţes şi concresc (concreşterea se realizează şi între rădăcinile arborilor vecini). adică 31% din suprafaţa păduroasă a ţării. cenuşie până la albicioasă. dând astfel o bună ancorare în sol. Rădăcina pivotantă în primul deceniu. bazice. Faţă de vântul puternic manifestă o rezistenţă bună.21). care-i permite pe văi. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300-500m. cu pete mari de culoare mai deschisă. Gerurile sunt suportate destul de bine. Se dovedeşte sensibil la secetă şi uscăciune. în Banat. În afară de umiditate. în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000m altitudine). Cele excesive îi cauzează însă gelivuri (crăpături în lemn). urmată de România. În Europa. atlantic. cilindrică. subţire. În Europa Centrală fagul vegetează în climate montane. În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 5-10m altitudine). În unele cazuri prezintă însă tendinţă de înfurcire. Scoarţa. ce se întind mult în suprafaţă. care asigură o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt. nu formează ritidom decât rareori la baza trunchiului. profunde. Pretutindeni însă fagul manifestă pretenţii mari faţă de umiditate. Coboară insular pe văi umede până la 150-200m. Se întinde în întregul lanţ carpatic.

Longevitatea de 200-250 de ani. cu trei stile. piramidală. cele femele.„bărbi chinezeşti”. abia către 30.99). la început păroşi. atropurpurea (Fagus sylvatica f. de 1-1. denumit jir. constituite dintr-un perigon campanulat. pe margini sinuate. mai târziu devin glabre pe faşă. păros. mari. este o nuculă în trei muchii. Lujerii anuali sunt geniculaţi. cu frunze grosolan şi regulat dinţate. de 5-10cm lungime. cu 4-7 lacinii profunde.5cm lungime. unisexuat-monoice. lung pedunculate. divizate şi 8-16 stamine. ramuri erecte. Mugurii sunt fusiformi. la arborii izolaţi. cu numeroşi solzi bruni. Florile mascule. ascuţiţi. Fructul. atropunicea). Lăstăreşte slab. în tinereţe au peri moi pe ambele feţe. în 116 . sunt grupate în capitule pendente.fastigiata). pyramidalis (Fagus sylvatica var. Florile. slab dinţate sau aproape întregi. cu ramuri pendente. Coroana.pendula. se dezvoltă mult lateral şi în profunzime. Fagus sylvatica var. În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual). înconjurate de numeroase bractee. în masiv la 70. ţepoşi. câte două.tortuosa.40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). pe dos păstrând smocuri de peri la subsuoara nervurilor. bogată în ramuri şi frunze. După caracterele frunzelor s-au descris: Fagus sylvatica var. cele inferioare târâtoare.grandidenta. Maturaţia are loc septembrie-octombrie. forma pitică. După forma şi structura coroanei se diferenţiază varietăţile: Fagus sylvatica var. Frunzele eliptice până la ovate. unite la bază. rămân pe ramuri până spre primăvară (marcescente). ulterior creşterea în înălţime se activează. sunt erecte şi scurt pedunculate. iar fructificaţiile abundente se repetă destul de rar (o dată la 4-6 ani).80 de ani. apar concomitent cu înfrunzirea. brune arămii şi mai ales la exemplarele tinere. cu tulpina şi ramurile răsucite. pe margini sunt ciliate. formând un involucru păros cu patru diviziuni. ovoid-alungită în masiv. brunăroşcată. de 2-3cm lungime. sunt acute la vârf. 1cm. foarte depărtaţi de lujer. achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi. Fagul fructifică târziu. prinse pe peţioli de cca. Fagus sylvatica var. Fagus sylvatica var. bruni sau verzui. Spre toamnă devin pieloase. cu frunze roşii negricioase sau brune întunecate. cu coroană îngustă. apoi glabri (fig. numai în cazuri rare 300 de ani. la bază îngustate sau rotunjite.

Altoirea se aplică în februarie. varietăţile ornamentale prin altoire. la 2. peţiolate. Florile sunt unisexuat-monoice. curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig. Au frunze caduce. Fagus orientalis Lipsky . în seră. Cuprinde cca. caracteristici. inclusiv Japonia.2. 10 specii. La noi apare în Banat. Transilvania (jud. Florile mascule au perigonul divizat cel puţin pe 1/3 de la vârf şi foarte păros. Muntenia. Alba). Genul Castanea Mill. care la bază prezintă apendiculi foliari. ca nişte frunzişoare verzi. pupurea pendula. prezintă caractere intermediare. Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica. Fructele suntnucule globuloase. lujerii mai viguroşi şi mătăsospubescenţi până în iarnă. frunzele relativ mari. Sunt arbori iubitori de căldură. formele pletoase sau cu frunze colorate. care se deosebeşte de fagul comun prin coroana mai îngustă.fag oriental.100). Fagus sylvatica var. Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun. de climat dulce. Seminţele se seamănă imediat după recoltare sau se stratifică dacă se seamănă primăvara. Caucaz. Oltenia. lanceolate. Fructele sunt închise într-o cupă păroasă. Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice.Fagus sylvatica f. de 9-15cm lungime. precum şi în sud-estul Americii de Nord. răspândite în Europa Meridională.fag de Crimeea Hibrid între Fagus sylvatica şi Fagus orientalis. Fagus x taurica Popl. Pe puieţii de Fagus sylvatica. Muntenia. suportă mai bine uscăciunea. piramidală. Iran. închise câte 1-3 117 . Asia Mică şi Orientală. fag de Caucaz. iar în coroană. Turciei. cu frunze lobate. până la 40 m înălţime. cu 7-14 perechi de nervuri secundare. Fagus sylvatica se obţine din sămânţă. . aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf. se altoiesc la colet varietăţile şi formele cu pot erect. dar cu dimensiuni mai reduse şi cu un număr relativ mare de perechi de nervuri.asplenifolia (Bazoş). Frunzele sunt asemănătoare fagului oriental. Arbore de mărimea I.20 m înălţime. ascuţit-dinţate. Specie indigenă. mult mai alungiţi. întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia.

cu miros specific. prezintă la bătrâneţe tulpini groase şi este de înălţimi relativ reduse. se desface în patru valve. Castanele au mare valoare nutritivă.22). Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed. cu marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă (fig. Lujerii anuali sunt viguroşi. cu ramificaţii joase. aerisite. nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor. cu habitus şi frunziş frumos. răspândită în Europa. castanele. de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime. larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis. oblong-lanceolate. apropiat de al carpenului. cca. începând din Spania până în Peninsula Balcană. Arbore de înălţimi mari. înţepători. aproape lemnoasă.vesca Gaertn. cu lenticele albicioase. frunzele mari.101). Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi. Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani. dar fiind sălbăticit în multe puncte. acide. câte 2-3 într-un involucru spinos. 30m şi mai ales de grosimi remarcabile – 1. Baia Sprie). Castanea sativa Mill. Are temperament mai de umbră decât stejarul. La noi apare în regiunile cu climat blând. deşi. (C. Se cunosc cultivarurile: 118 .) – Castan bun Specie cu areal circummediteranean. de culoare galbenă. se introduce izolat sau pe alei. de unde trece în Asia Mică şi Caucaz. glabri. adânc crăpat. bruni-roşcaţi. permeabile (nu tolerează calcarul activ). Specie ornamentală. Fructele. ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. în Africa prezintă un areal restrâns (fig. La noi creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi. care se transformă într-o cupă sferică.5-2m. peste 1000 de ani. afânate. acoperită cu spini lungi. treptat îngustate spre vârf. lungi de 10-13cm. Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici foarte numeroşi. au culoare brună-întunecată (castanie).într-o cupă aproape sferică. diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3 închise în cupa fructiferă. Lăstăreşte puternic şi drajonează. prin octombrie. Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică. prevăzută cu spini lungi. Maturaţia anuală. Sămânţa este comestibilă. înţepători. în Oltenia şi nord-vestul ţării (Baia Mare. erecţi. Are o remarcabilă rezistenţă la poluare. probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu. la coacere. Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice. Longevitate este foarte mare.

după stratificare. cilindrică. în majoritate arborescente. marcescente sau persistente (specii exotice). Subgenul Erytrobalanus Spach. se seamănă toamna sau primăvara. Genul Quercus L. pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus robur. uneori aproape în întregime. elipsoidală sau aproape emisferică. rareori întregi (specii exotice). Stejarii prezintă frunze alterne. într-un involucru lemnos (cupă). toamna frunzele se colorează intens de la galben până la roşu-purpuriu. Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor. Fructul (ghinda) este nuculă. varietăţile prin altoire. „Argentea variegata”. 19% din suprafaţa păduroasă. lobate sau dinţate. Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi tehnologice. Castanea sativa cv. Castanea sativa cv. „Fastigiata”. Castanea sativa cv. prin marcotaj prin muşuroire. Castanea sativa cv. „Pendula”.Castanea sativa cv. cu frunze căzătoare sau persistente. caduce. Include specii originare din America de Nord. acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi. prinsă la bază. Se înmulţeşte prin seminţe. Castanea sativa cv. iar maturaţia este bienală. Florile sunt unisexuatmonoice. obişnuit cu lobi ascuţiţi. „Purpurea”. liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. Gen cu peste 200 de specii. 119 . Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea inferioară. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă introduse alte peste 20 specii exotice. răspândite în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice. „Pyramidalis”. întregi sau mai ales lobate. „Aureo marginata”.. La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un loc cca.

se colorează în roşu sau portocaliu. asemănătoare într-o anumită măsură cu cea de fag. cu textură uşoară şi umiditate suficientă. cu smocuri de peri bruni în axilele nervurilor (fig. lat-ovoide până la semisferice. au lobii triunghiulari-ovaţi. Spre deosebire de speciile indigene de stejar. argiloase. Rezistă surprinzător de viguros şi pe soluri grele. fiind foarte decorativ. În staţiuni montane şi reci creşte încet. Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. pe cca. 120 . Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală). la climatul călduros cu nuanţe subtropicale din sud. Partea inferioară. cu lenticele gălbui. Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente). deoarece Quercus rubra prezintă mai multe ecotipuri. stejar roşu american. în scop decorativ. cu defecte. cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul. mai ales în condiţii staţionale necorespunzătoare. roţii-bruni. prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor. are scoarţă subţire. brune. duce la acumulări de substanţe organice nedescompuse. dar şi în plantaţii în vestul ţării. în arborete rărite. scoarţa dezvoltă crăpături rare. complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil. 1m. cenuşie. glabri. sau dimpotrivă. 1/3 din lungime. Ghindele sunt scurt-pedunculate. ca la tei. 2cm grosime. adânc lobate. Lujerii sunt roşii-bruni. bogat şi marcescent. până la mijlocul jumătăţii limbului. În America dispune de o largă amplitudine climatică. adaptate la climatul continental din nord. Creşte bine pe soluri bogate. devine adeseori rău conformată. stă aşezată într-o cupă plană sau uşor conică. aproape anual şi destul de bogat.) – stejar roşu. iar litiera. suportă şi umbrirea. lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu. ceea ce a făcut să fie folosit în Europa în condiţii variate. afânate. greu alterabilă. Spre toamnă frunzişul. La noi suportă bine gerurile de iarnă. de cca. iar mugurii ovoid-ascuţiţi.23). mari.102). începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană inferioară. În masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată. iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii. în special către baza tulpinii. La noi folosit frecvent în cultură. 6mm lungime. pe faţă sunt verzi-întunecat. După 40 de ani. Arbore de lumină. netedă. (Quercus borealis Michx. Foarte importantă este provenienţa seminţelor. lucitori. de cca. de 10-22cm lungime. Frunzele oblongi.Quercus rubra L. Originar din estul Americii de Nord (fig.

Toamna frunzele se colorează în roşu aprins. la 50m înălţime. Atinge înălţimi până la 25m. glabri. depăşesc mijlocul jumătăţii frunzei. Creşterea este foarte rapidă.)Ashe. pe dos peri evidenţi la intersecţia nervurilor. Cluj. prevăzuţi fiecare cu 3-7 dinţi sau lobului terminaţi într-un vârf subţire. Şoseaua Kisselef). cu 3-4 perechi de lobi. are cupe mari. mai ales în tinereţe. 121 . Quercus coccinea Muenchh. fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri şi aliniamente (Ex. Frunzele sesile. se coc în anul al doilea. maxima (Marsh. Braşov. Bucureşti. Quercus benderii – Benitz. de numai 1-2cm lungime. Lujerii. evident turtite. până la 30-40 de ani. are tulpini drepte. păroşi în jumătatea superioară.stejar roşu Specie de origine americană. aşezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor.Quercus borealis var. La 10 ani atinge. Timişoara. au numeroase lenticele roşcate (nu galbene ca la Quercus rubra). mai mici decât ale speciei precedente. cupa îngustgâtuită în partea bazală. lobulaţi sau dinţat-lobulaţi. A fost confundat deseori cu Quercus rubra. Mugurii sunt bruni-întunecat. inclusiv cerul. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea. uneori. Frunzele. L. maxima şi Quercus coccinea prezintă caractere intermediare. rămânând pe arbori până spre iarnă târziu. cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumătăţii laminei. Hibridul între Quercus borealis var. Arbore de dimensiuni mai mari. de 8-15cm lungime. sinusurile adânci. eliptice sau obovate. sunt lat-ovoide. care cuprind ghinda numai la bază. Ghindele şi cupa sunt asemănătoare cu cele de Quercus coccinea. brune-ruginii. până. Este o varietate a acestei specii introdusă la noi mai mult decât varietatea tipică. rotunjite la bază. a fost introdusă la noi în parcuri şi grădinile botanice din Bucureşti. când depăşeşte stejarii indigeni. roşii-portocalii. . lobi alungiţi. Bacău. 6m înălţime. Iaşi.

Ceroi Specie cu areal nord-mediteranean din Spania până în Turcia.) Oerst. cu crăpături longitudinale. Este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice. – stejar de baltă. Lujerii anuali muchiaţi.Quercus palustris Muench. care se pot urmări până la vârf. ca şi specia precedentă. Are tulpini drepte. Are frunze caduce. Cerul atinge dimensiuni mari. lung-peţiolate (peţiol de 2-5cm). – Cer. nelobată. Subgenul Cerris (Spach. cenuşii sau bruni-verzui. ritidom format de timpuriu. în profunzime de culoare roşie-cărămizie. creşte în climate calde. pe dos pubescente. Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde. dinţată sau întreagă. Atinge înălţimi de 20m. gros. mici. uneori marcescente.50m. mediteraneene. de 7-16cm lungime şi 2-5cm lăţime. cu marginea întreagă. Quercus imbricaria Michx . uneori înţepători. de regulă bienală. dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase. foarte rar sempervirescente. tomentoşi. puternic uscate în timpul secetelor de vară). înălţimi de până la 35m şi grosimi de 1. greu permeabile. se cultivă la noi în scop ornamental. Mugurii. ovoizi. compacte. suportă bine seceta şi uscăciunea. frunze oblongi. Coroana. de 812cm. în vestul Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri (fig. cu marginea lobată. cilindrice. cupa prezintă solzi alungiţi. cu 2-3 perechi de lobi înguşti şi sinusurile larg rotunjite. În ţara noastră se găseşte la câmpie. cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primăvara. Atinge înălţimi mari. pietros şi negricios. În Munţii Apuseni urcă la 900 m altitudine. stejar de mlaştini Este originar din sud –estul Americii de Nord. Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei. eliptice. este îngustă şi destul de bogată în frunziş. subtropicale. Maturaţia. de peste 25m şi prezintă frunze relativ mici. de asemenea 122 . şi urcă la 500-600m altitudine la coline. Este o specie termofilă şi xerofită. cu sezon de vegetaţie lung. Quercus cerris L. apendiculaţi. foarte adânci.stejar cu frunza întreagă Originar tot din America de Nord. are scoarţa netedă.25). concentrată spre vârful tulpinii. caracteristică.

Include arbori originari din regiunea temperată a emisferei nordice. Subgenul Lepidobalanus se împarte în şase secţii şi mai multe serii. la vârf acute. „Aorentevariegata” Quercuss cerris cv. la bază îngustate.5cm lungime. este prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate. de 5-15cm lungime. „Laciniata” Subgenul Lepidobalamus (Ende. pe margini sinuatdinţat-lobulate până la penat-sectate. Ghindele sesile. verde-închis lucitoare şi cenuşii sau gălbui pubescent-tomentoase (la maturitate. triunghiulari. şi foarte rar drajonează. pe faţă aspre. Maturaţia ghindelor este anuală.)Oerst. cu frunze caduce. ce depăşesc lungimea mugurilor. rar bienală.300 de ani.tomentoşi. cu vârful caracteristic. Stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi lemnoşi. numai în lungul nervurilor). dinţaţi sau lobulaţi. Frunzele sunt eliptice până la oblong-ovate. Ele au lobii întregi. Mai rar folosiţi în amenajări peisagere sunt cultivarurile: Quercuss cerris cv. Fructifică la vârste relativ reduse. ca la stejarul roşu. Lăstăreşte viguros. lobate şi rareori dinţate: excepţii Quercus suber cu frunze aproape întregi şi Quercus ilex cu frunze persistente. marcescente. Peţiolul de până la 2. ghimpoşi. dinţate sau întregi. mai des decât ceilalţi stejari indigeni (periodicitate 3-5 ani). trunchiat şi mucronat. Frunzele sunt pieloase. persistente. divergenţi. Din cele şapte specii de stejari care cresc spontan la noi. Creşterea puieţilor în primele decenii este mult mai rapidă decât la stejar sau gorun. alungiţi. slab cordate. ascuţiţi la vârf. sau scurt pedunculate. Au lungimi de până la 4-5cm. se coc numai în toamna anului al doilea. rotunjite. nu depăşeşte 200. recurbaţi. Longevitate este relativ redusă. se recunosc după stipele filamentoase. 123 . celelalte sunt incluse în acest subgen. terminaţi într-un mucron scurt. în afară de Quercus cerris.

compacte. Ritidomul este cenuşiu închis. afânate. aerisite.27). Din punct de vedere ecologic. Spre deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate. Tulpina. cu ierni aspre şi amplitudini mari de temperatură. numite gorunete. deşi sistemul radicular este mai puţin profund decât la stejar. Este mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii. cu marginile laterale nesudate între ele.26. lipsite de peri. Există şi motive ca şi cele trei subspecii să fie considerate specii veritabile: Altitudinal. profunde (Fig. mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari indigeni. Seria sessiliflorae Loj. Caucaz şi Liban. este pus în evidenţă de frunzele sale subţiri. Caracterul mezofil al gorunului. petraea (Liebl. cu solzi mărunţi. suportă mai greu solurile argiloase. Gorunul atinge înălţimi mari. Asia Mică. dreaptă aproape până la vârf. Seria se caracterizează prin: frunze relativ lung peţiolate. pe terase şi coaste însorite. Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. cu textură mai grosieră li umiditatea mai constantă. cu 5-9 perechi de lobi. Gorunii Cuprinde patru specii. gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile foarte puternice. rămânând totuşi o specie de lumină. datorită litierei bogate în substanţe tanante. fără a fi sensibil la doborâturi. adeseori pe soluri cu textură grosieră. gorunul se comportă în multe privinţe diferit de stejar. La noi.) Soó . Gorunul ca şi stejarul contribuie puternic la levigarea solurilor. mai superficial. Are temperament de ceva mai delicat decât stejarul. în general. solzii cupei neconcrescuţi. aşa că. ssp. Rădăcinile se dezvoltă viguros din primul an.gorun Arealul este redat în fig. de până la 40-45m.Secţia Roburoides Schw. deasupra celorlalţi stejari indigeni şi formează obişnuit arborete pure. Coroana este relativ 124 . se dovedeşte însă mai puţin adaptat la rigorile climatului continental excesiv. sesile. greu alterabile. Scoarţa conţine tanin în proporţii ridicate. gorunii sunt reprezentaţi prin trei subspecii cunoscute şi sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis. cilindrică. În regiunea de dealuri. afânate. care se întind din Africa de Nord şi Peninsula Iberică spre estul Europei. ca şi ghindele. mai îngust şi mai regulat brăzdat. lăţite treptat spre stigmate. gorunii se situează. flori femele cu stile libere.

5cm lungime şi sunt de formă caracteristică. de 8-13cm. Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5. Quercus petraea ssp. rotunjiţi. fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani. de culoare brună. ca stejarul. smocuri de peri la subsuoara nervurilor. sunt subţiri. ovoid-elipsoidală. unisexuat-monoice. au 1. Florile mascule sunt grupate în amenţi.5cm lungime. „de butoiaş”. cu 5-8 perechi de lobi. de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. Quercus petraea longifolia.105). atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 60-70 de ani). de cca. Gorunul fructifică la vârste înaintate. frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate. întregi sau slab lobulaţi. Subspecie mai termofilă. de regulă rombic-ovate. până la 1-1.bogată şi uniformă. sunt ovoizi sau ovoconici (fig. răspândită în sudul ţării. Longevitatea atinge circa 300-400 ani. asemănător cu Quercus petraea ssp. Quercus petraea pendula. mici. iar mugurii. petraea. la bază trunchiate sau 125 . cele femele şi fructele (nucule) dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt. gorun de Dalmaţia. petraea şi mezoxerofită. ca şi muguri. Varietăţi şi forme: Quercus petraea purpurea. Ulterior îşi activează creşterea care se menţine susţinută până la vârste înaintate. pe dos la maturitate fin pubescente (perişorii nu pot fi însă observaţi decât cu lupe) sau cel puţin. de 8-16cm lungime. frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului. stau îngrămădite către vârful lujerilor. dalechampii (Ten) Soo. au puţine lenticele eliptice.5cm. Pe margini. uneori 500 de ani. variabile ca formă. Frunzele. prinse pe un peţiol lung. de 1-2. Quercus petraea laciniata. la vârful lujerilor. neauriculate. în general mai mici decât la stejar. Gorunul creşte încet în primul deceniu. gorun auriu. 8mm lungime. până la gălbuie. dezvoltând mai puternic rădăcinile. Lujerii. Arbore de mărimea I. frunzişul acoperind destul de bine solul. verziîntunecat. Florile.5-2. cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară. Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea ssp. glabri. ovoid ascuţiţi. la bază îngustate. cu frunze tinere purpurii. apar prin aprilie-mai. spre vârf treptat şi lung îngustate. de care se deosebeşte mai ales prin: muguri evident mai mari.

cu 5-7 perechi de lobi. ovaţi până la oblong-lanceolaţi. polycarpa (Schur) Soo -gorun transilvănean Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. cu baza auriculată. vegetând adeseori pe soluri superficiale. cei de la bază evident gheboşi. câte 1-3. cupa cenuşie. ca şi ghindele. Creşte 126 . Prezintă următoarele caracteristici: ritidom adânc crăpat. cu peţiol scurt. frecvent cu trăsături continentale. lat-eliptice până la obovate. obovate. pe dos. scheletice. cupa brună. glabri. Include două specii îndigene întâlnite la altitudini joase. uneori acuţi. cu marginile concrescute şi cu vârful liber. florile femele. cu pereţi groşi. uneori glabre (fig. Tufan Arealul este redat în fig. marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf). Ghindele. prevăzuţi cu solzi laţi. fructe tot sesile. Seria pedubculatae Schwz. prinse pe un peduncul lung. baza trunchiată sau uşor cordată. Quercus robur L. (Quercus pedunculata Ehrh. de 7-15cm lungime şi 5-7cm lăţime.) – Stejar. se dovedeşte foarte rezistent la gerurile de iarnă. la început pe dos stelatpubescente sau glabre (fig. coroane globulare. cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi (gheboşi). Secţia Robur Schb.107). Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie. la câmpie şi coline. până la 1. glabre sau păroase. Stejarul este o specie de climat variat. penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei. solzii cupei alipiţi. aproape egal distanţate pe lujer. până la adânc penat-lobate. numai la vârf pubescenţi. mugurii relativ mari. Este pretenţios faţă de sol. la maturitate. frunzele mari. sunt sesile sau scurt pedunculate. lujeri anuali. îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe). sinuat-lobate. în general.106). Quercus petraea ssp.lat-cuneate.28. Atinge până la 25m înălţime. cu perii. la vârf pubescenţi. dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora. ovoid-alungiţi. Frunzele sunt caracteristice. cu vârful lat rotunjit. dalechampii decât de Quercus petraea ssp.2cm. lujeri brun-roşcaţi sau verzi-întunecat. petraea.

Stejarul. plani sau mai mult sau mai puţin bombaţi (cei de la bază).10 ani. cel terminal cu cinci muchii. tulpina devine conică. glabri. triunghiulari. se desface în ramuri viguroase. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să reziste şi pe soluri compacte. strâns alipiţi. noduroase.6cm lungime.viguros pe soluri aluvionare din lunci. În arborete rărite sau în special în stare izolată.108). după care poate fi deosebit uşor de gorun. pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10m). muchiaţi. rădăcinile pe soluri profunde. de 6-20cm lungime. sunt lobate până la penatsectate. alungită până la cilindrică. cu câteva dungi longitudinale. de 2-4cm lungime. Nucula. Creştere înceată în primii 5. este la vârf acută. bine elagată şi coroană destul de îngustă. pietros. se cunosc formele: Quercus robur fastigiata. cu lăţimea maximă în treimea superioară. odată la 6-10 ani. de formă ovoidă. grupate câte 3-6 în ciorchini. verzi (la ghindele proaspete). Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung. concrescuţi. Fructifică târziu. Apar cu cca. lipsită de peţiol sau peţiol scurt. Are înrădăcinare pivotantă. 127 . deşi cu caracter în general mezofil. are capacitate de adaptare la diferite cuantumuri de precipitaţii (ca şi de căldură) evident sporită faţă de gorun. de 3-6(10)cm. aproape semisferică. de culoare brună-gălbuie. Frunzele. mugurii ovoizi. tare. are tulpină dreaptă. glabre. lungimea lujerului anual se menţine la 20-30cm. Este pretenţios faţă de lumină. mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului. Florile uniasexuat-monoice. la maturitate pieloase şi numai rareori cu peri disperşi. Coroana. în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1m sau mai mult. argiloase. cu unele neregularităţi de creştere. alterni şi mai numeroşi spre vârful lujerilor (fig. Cupa lemnoasă. adânc brăzdat longitudinal şi transversal (crăpături până la 10cm adâncime). bruni-măslinii. pe dos. Stejarul poate atinge până la 50m înălţime şi 1-2m diametru. La maturitate. Lujerii sunt viguroşi. cele femele lung pedunculate. de 2-4mm lungime bruni-lucitori. în lungul nervurilor. se recunosc uşor după forma generală obovată şi baza terminată în două urechiuşe evidente (auriculată). deşi au caractere variabile. Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brunnegricios. până la 0. acoperită cu numeroşi solzi imbricaţi. în masiv după 70 de ani. izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp. două săptămâni mai devreme decât la gorun. După port. întinse orizontal. liberi numai spre vârf.

dar mai puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. Fructele sunt aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15cm). Ritidomul se formează de timpuriu. Ghinda este mare. au lăţimea cea mai mare la mijloc sau spre vârf. Pe faţă sunt verzi-întunecat. Asia Mică. lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană. glaucescente. Este un impunător arbore ornamental. Caucaz (fig. cu frunze galben aurii. cupa are solzi gheboşi. aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. La noi se găseşte în silvostepa Olteniei. Arbore cu înălţimi până la 25m (exemplare chiar peste 25m înălţime în pădurea Punghina-Mehedinţi). Longevitate 200-300 ani.Koch – stejar brumăriu Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică. În staţiunile cele mai uscate frunzele devin coriace. Creşte pe soluri profunde. cu vârf lat.29). aşezaţi în rânduri circulare. de 3-5cm lungime şi până la 2cm grosime. relativ rezistent la secetă. lipseşte complet din Banat şi Transilvania. rareori glabrescente. 128 .26). de regulă pubescente. are tulpina dreaptă. Quercus pedunculiflora K. cu peri fasciculaţi.Quercus robur pendula. pe dos caracteristic cenuşii-brumării. mai gros şi mai adânc crăpat decât la stejar. reuşind să fructifice mai des decât acestea. formate pe loess dar şi pe psamosoluri. de talie mică. foarte caracteristici. Înfloreşte cu circa 2 săptămâni mai târziu ca stejarul aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. Frunzele. Quercus robur concordia. Munteniei. Dobrogea (fig. reuşind să fructifice mai des decât acesta. Este o specie iubitoare de căldură şi mai rezistentă la secetă decât Quercus robur. foarte diferite ca formă. Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul. sunt prinse pe un peţiol scurt de 4-10mm.

dar sensibilă la îngheţuri. În staţiunile cele mai favorabile. poate creşte pe solurile cele mai compacte şi îndesate. păros. mai subţire decât la ceilalţi stejari. mai scurte şi mai rare decât la cer. Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar. cu stipele persistente. Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. tomentoşi. dezlipiţi de pereţii cupei şi peri deşi. Seria Confertae Simk. tomentoşi sau pubescenţi. are solzi caracteristici. lujeri viguroşi. despărţiţi prin sinuri foarte înguste. care înconjoară uneori mugurii terminali (fig. Sub raport edafic. pentru că transpiră foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol. inclus în arealul cerului. Seria se caracterizează prin lujeri anuali tomentoşi. solzii cupei alungiţi. muguri cu stipele mai mult sau mai puţin persistente. liberi. Are temperament de lumină-semiumbră (ceva mai puţin de lumină decât stajarul). bruni-gălbui. prin întreaga Peninsulă Balcanică. dar înaintea cerului. moale şi friabil. nu prea mare (maximum 1. nu depăşeşte 25-30m. brun-negricios. Coroana este largă. în Banat şi Transilvania. se dovedeşte foarte puţin exigent. cu lobii principali profunzi. rezistă la geruri. 129 .5cm lungime. concentrate spre vârful lujerilor. dreaptă şi plină. relativ deasă. până dincolo de 500 m altitudine (fig.24).) . Se întinde începând din sudul Italiei. călduroase şi ierni relativ blânde. tomentoşi. Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari. gârniţa este o specie semixerofită. frunze adânc penat lobate. auriculate şi sesile sau scurt peţiolate. Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit. ovoizi. formează de timpuriu ritidom caracteristic. în vestul ţării.Secţia Dascia Kotschy. sunt lat până la obovat-eliptice.8cm lungime.29). de până la 2. Frunzele. La noi apare în Muntenia şi Oltenia. de ţinuturi sudice. Tulpina. Ghinda este ovoid-elipsoidală. acuţi. liniar-lanceolaţi.gârniţă Prezintă areal restrâns. cu lenticele eliptice. de 10-12cm lungime şi 6-12cm lăţime. dispuşi simetric aproape orizontal. obtuză sau trunchiată. cu veri lungi. până în Ungaria şi România (fig.2cm înălţime). dar în mod obişnuit. la coline şi dealuri. gârniţa poate atinge înălţimi mari. Ca şi cerul. flori femele aproape sesile. măslinii. de regulă mari. câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală. dosul laminei fiind moale şi cenuşiu-gălbui. iarna glabri. solzos. cupa lăţit-conică. până la 1.110). de culoare brună-gălbuie. de peste 30m.

submediteranean al cărui areal seamănă cu cel al cerului. solzii cupei ovat-lanceolaţi. des tomentoase. Ghindele. Lăstăreşte viguros. cenuşiu-pubescenţi. virgiliana. dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios. mici.Periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile. Este o specie de valoare în staţiuni extreme. tare. des şi crăpat. dar apare dispersat în pâlcuri şi tufărişuri izolate. Cupa are solzi mărunţi. tufă râioasă Este un element sud-european. tomentoşi. iar mugurii mici. de 0. Seria Lanuginosa Simk. îngust-ovoide. specii exotice 130 . mai ales în tinereţe. strâmbă. pieloase. Frunzele.8-2cm. Apare în staţiuni calde. iar tulpina scurtă. pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice. păroşi. Creşterea este mult mai lentă decât a celorlalţi stejari indigeni. până la altitudini destul de mari 500-600m.stejar pufos. frunze mici. simplu sau dublu lobate. acuminate (fig. Creşterea este mai înceată decât la ceilalţi stejari. ovat-lanceolaţi. despărţiţi prin sinuri înguste. situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. Cuprinde arbori din regiuni calde şi uscate cu: lujeri anuali tomentoşi. Pufosul este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni. cu lobi pe margine ondulaţi. Coroana este rară. rezistă la secetă şi uscăciune. Lujerii sunt cenuşii. ovoizi. sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. Specii indigene: Quercus pubescens şi Quercus Quercus macranthera. strâns alipiţi. tari. nedepăşind cca. . 15m înălţime. de 4. luminoasă. sunt foarte variabile ca dimensiuni şi forme.5-8cm lungime. xerofită. defectuoasă. Este o specie iubitoare de căldură. Longevitatea limitată. mediteranean. Se găseşte pe soluri grele şi uscate. 100-150 ani.111). plaţi. sinuat lobate până la penat-lobate. uneori rămânând chiar arbust. Quercus pubescens Willd.

Quercus marilandica Muenchh. Se utilizează pentru plantaţii masive. Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă.. ORDINUL JUGLANDALES Familia JUGLANDACEAE Linde. Florile. mascule sunt grupate în amenţi axilari. Sunt specii unisexuat-monoice..5-3cm. etc. triangulaţiei sau placaj lateral. grupuri şi izolat. de lângă Deva. cu aplicarea de hormoni şi înrădăcinare în pat cald. numai cu material de la plante tinere. Bazoş. pendenţi. iar 131 . de 5-8mm. între speciile de stejari indigeni sau produs o serie de hibridări. Arbori maiestoşi. prin altoire. Se deosebeşte de Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi.Quercus virgiliana Ten. puternici. uneori până la 8cm. pe dos tot pubescente tomentoase.. câte 2-4 pe un peduncul lung de 1. după stratificare. de 2-4cm lungime. ghindele mari. în seră. cu baza cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi (fig. toamna sau primăvara. Pentru alei şi străzi se recomandă stejarii roşii care rezistă şi mai bine la poluare. cei inferiori bombaţi. Quercus bicolor Wild. prin butaşi. sub ceaţă artificială. care se găsesc în diferite staţiuni din ţară. aşezatespiralat. hibrizi cu caractere intermediare. Creşte de obicei împreună cu stejarul pufos cu care se aseamănă sub aspect ecologic. dar care se regăsesc aproape toţi în Pădurea Bejan. cu solzii mai lax imbricaţi. tomentoşi. cupa mai mare. frunzele mai mari. imparipenat compuse. În figura 30 este redată diagrama hibrizilor genului Quercus. Se înmulţesc prin seminţe. cei superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit. acesta nu se încrucişează cu celelalte specii de stajari. în aprilie prin procedeele copulaţiei. de 8-16cm. Quercus macrocarpa Michx. Include arbori şi arbuşti cu lujeri cu măduva lamelar întreruptă sau continuă şi frunze alterne. Datorită compatibilităţii la reproducere. cu peţioli mai lungi.112). Snagov) sunt cultivate şi alte specii: Quercus alba. decorează prin amenţii masculi primăvare. sub tunel închis etanş. În parcuri şi grădini dendrologice (Simeria. Neudorf. Numai Quercus cerris ocupă o poziţie aparte. Quercus suber L.

cu cea mai mare răspândire la dealuri. cei terminali cu 2-5 solzi. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe. Cele mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase. uneori suprapuşi câte doi. mult timp netedă. cu umiditate suficientă. începând de la câmpie până la circa 800 m altitudine. Pachistan. foliole asimetrice. Scoarţa. Are temperament mijlociu. iar scoarţa şi frunzele conţin substanţe aromatice. La noi se dezvoltă bine numai în zonele cu climat blând cu ierni relativ dulci. Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. în cea sudică (America de Sud). au un miros aromatic. cu coroană destul de strânsă. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. arealul cuprinde Peninsula Balcanică. iar coroana devine largă. în raceme terminale. Este pretenţios şi faţă de sol. până la 30m şi formează tulpină dreaptă. Mugurii sunt alterni.cele femele solitare sau grupate în raceme sau spice terminale. cu trei grupe de urme fasciculare. nuc Originar din Europa (sud-est) şi Asia. axilari. pendenţi. China. Juglans regia L. Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg. având sâmburele cu tegument lemnos şi neregulat brăzdat. rămâne obişnuit mai scund şi tulpina prezintă o serie de umflături (gâlme). cei laterali globuloşi. Cicatricea frunzei. de culoare 132 . Asia Mică. apar e uneori sălbăticit (subspontan). Înrădăcinarea pivotantă. Himalaia. cu 2-4 solzi. India. În masiv poate atinge înălţimi mari. primăvara se dezvoltă în amenţi lungi. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Maturaţia anuală Genul Juglans L Include cca. cu ramificaţii puternice. Vânturile reci şi uscate sunt defavorabile. Iran. În stare izolată. Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural. mai ales în Europa şi Asia. specific. dar şi în America de Nord şi Sud. rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici. totuşi starea de masiv nu-i prieşte. tanante şi colorate. Florile unisexuat-monoice. răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai mică. fără geruri mari şi cu îngheţuri puţin frecvente. vegetează viguros pe soluri bogate. – nuc comun. Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă. globuloasă. constant asigurată (mezohigrofit). 15 specii arborescente. mare. Frunzele imparipenat-compuse.

cu crăpături rare. Frunzele imparipenat-compuse. iar cei laterali mici. ovoidglobuloşi. Conţine substanţe tanante şi puternic odorante. cu 5-9 (11) foliole opuse. Longevitatea până la 300–400 ani. Se obţine din sămânţă şi lăstari. se seamăna toamna. incomplet despărţită de doi pereţi subţiri. la 8 ani poate atinge 1m înălţime. amenţii masculi negricioşi sau verzi-negricioşi. Mugurii cu solzi negricioşi. Juglans regia cv. pendenţi.argintie-cenuşie. Dintre cultivarurile mai frecvente se amintesc: Juglans regia cv. „Purpurea”. sferici. Sămânţa. cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat. este comestibilă. Creşterile se menţin active în tinereţe. înveleşte o sămânţă mare (miezul nucii). Drupele elipsoidale. de 6-12 cm lungime. de 4-5 cm diametru. 133 . are puţini dăunători biotici. bruni-verzui. asimetrice. Celelalte specii de nuci reclamă aceeaşi tehnologie de înmulţire şi cultură. verde. lucitori. doar pe dos cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor. câte 1-4. de 12-14m. pieloşi. dar e sensibil faţă de poluanţi. Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari. aşa încât puieţii se transplantează greu. Cicatricea frunzei este mare. florile femele terminale. suprapuşi. cu stigmate răsfrânte. Nuca ovoidă. sesile. care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure. au miros aromat şi măduva largă. Înrădăcinarea este puternic pivotantă. sunt acute sau acuminate. puieţii din sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an. rădăcinile fiind cărnoase şi suculente. nucul comun este preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă. foarte nutritivă. acoperită de o pieliţă subţire. glabre. zbârcită. dar la Juglans regia se preferă semănăturile de primăvară.113). Ca şi celelalte juglandacee. până la 7 mm. Florile sunt unisexuat-monoice. cu trei grupe de urme fasciculare. au înveliş exterior cărnos. pe margini întregi. Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. cei terminali mai mari. Capacitatea germinativă 60-80%. eliptice. Lujerii sunt viguroşi. nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru alte specii. Importanţa deosebită rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului. Lăstăreşte viguros. glabri. lungi de 8-10 cm. „Pendula”. lamelar întreruptă (fig. plăcută la gust. are numai la bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis. purpurii sau verzui. după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn. sunt adeseori grupaţi câte doi.

lung acuminate. Arbore de talie mare. scoarţa este cenuşie. . La noi. se păstrează mult timp netedă. Longevitatea 400 ani.114). iar mugurii. Faţă de condiţiile din sol este mai puţin exigent. utilizarea în cultura este mult mai restrânsă faţă de nucul negru. plină bine elagată. foliola terminală este mai mică (fig. Juglans cinerea L. des pubescente şi glanduloase pubescente pe dos. verde (la maturitate negru). Arbore de mărimea a-II-a. conţine un miez ce se scoate cu dificultate (costeliv). unde se localizează de preferinţă în luci. creşteri active realizează numai pe soluri bogate. nuca aproape globulară. brun întunecat. cu muguri cenuşii-tomentoşi. mai adânc şi mai neregulat brăzdată. pubescenţi.23). Are temperament mai de lumină decât nucul comun. până la 20 m înălţime (excepţional până la 30 m). nu suportă soluri compacte. La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea. ovat-lanceolate. Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia. permeabile. la 350-400m. prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia). Are temperament intermediar între nucul comun şi nucul negru. cei 134 . Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline (până la 500m altitudine). dar urcă adesea în zonele colinare. Lujerii sunt nelucitori. foarte zbârcită şi foarte tare.nuc negru. pe alei sau în grupuri. drupe sferice. ritidom adânc brăzdat. Tulpina dreaptă. unde arealul său se suprapune parţial pe cel al nucului negru. s-a folosit exclusiv ca specie ornamentală. cu coaja mai groasă. Constituie un excelent arbore ornamental. ferit de îngheţuri timpurii şi târzii. afânate. cu înveliş cărnos. Fructele. Se foloseşte izolat. cu foliole mai numeroase (15-23). nuc american Specie originară din sud-estul Americii de Nord (fig. însă pubescent şi nedehiscent. care atinge 40-45 (50) m înălţime. Tulpina este destul de dreaptă. în zonele cu climat blând. cu veri lungi şi călduroase. bine aprovizionate cu apă. dar mai mari. de asemenea. Este ceva mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decât ceilalţi nuci. puţin turtită. este relativ rezistent faţă de poluanţi din grupa oxizilor de sulf. până la 40 cm lungime. uneori puţin piriforme. Lujerii sunt pubescenţi şi glanduloşi în tinereţe.nuc american cenuşiu Originar din estul Americii de Nord. . Frunzele imparipenat-compuse.Juglans nigra L. neregulat serate pe margini. tomentoşi. suferă totuşi de pe urma de îngheţuri târzii şi timpurii.

Se foloseşte izolat. în patria sa de origine poate atinge înălţimi de 40 m şi grosimi de cca. cu măduva continuă. compuse din cinci sau uneori. vâscoase. se desface în fâşii lungi. cu vârful ascuţit şi coaja foarte groasă. Creşte destul de încet în tinereţe.115). au la bază un inel păros caracteristic şi măduva continuă. stau suprapuşi câte 2-3. Koch (Hicoria ovata Britt. Reclamă zone de cultură cu climat blând. ca şi la nuc. bine dezvoltat. lipicioase. cel superior pedicelat. În masiv are tulpină dreaptă. din şapte foliole 135 . de 12-18 mm. revene. hicory Specie din sud-estul Americii de Nord (fig. Fructele sunt ovoid-alungite. mici. Frunzele imparipenate. Lujerii anuali viguroşi. drupa globuloasă sau alungită. iar miezul este puternic strivit între pereţii despărţitori. Spre deosebire de nuc. Genul Carya Nutt.) Cuprinde specii arborescente. Bazoş. (Hicoria Raff. Este un interesant arbore ornamental.terminali foarte mari. Longevitate 350 de ani. Florile unisexuat-monoice. al XVII-lea. câte 2-3. se sparge extrem de greu. Nuca. cu lujeri viguroşi. cu 3-4 solzi păroşi. creşte bine pe soluri profunde. bine conformată şi elagată. ca şi rahisul. de 1317 mm lungime. adeseori suprapuşi. areal asemănător cu nucul negru. cei laterali. glanduloase. cu tegumentul adesea muchiat longitudinal. grupate câte 2-5 în ciorchini pendenţi.23). Cicatricea cu marginea superioară întreagă şi ciliată. serate. dehiscentă în 4 valve. cei laterali mai mici. iar cei laterali câte doi. ritidomul său. Frunzele au 11-17 foliole. pubescente. este sensibil la transplantare Arbore de dimensiuni mari. cu miezul dulce sau amărui. în regiuni de câmpie şi deal ale ţării noastre. apoi glabri. 1 m. rezistă destul de bine la ger. temperament de semiunmbră. este tare şi neregulat brăzdată. nuca. La noi se găseşte în parcuri dendrologice (Simeria. Mugurii terminali sunt mari.) – carie. mugurii terminali mari. cu amplitudini mici de temperatură la câmpie şi dealuri. pubescenţi numai la început.) K. lăstăreşte puternic. iar pe faţă numai fin pubescente(fig. ovoizi. frunzele imparipenat-compuse. alungită. pe dos glandulos-pubescente. introdus în Europa din sec. Mihăeşti). suprapuşi. Carya ovata (Mill. în patru muchii. în aliniamente sau grupe.

prelungit în două aripioare semicirculare. dar în culturile de la noi puterea germinativă a seminţelor este relativ mică. fertile.A. Fructifică abundent. cel superior mai mare. cei din vecinătatea cicatricei foarte mici. lipsită de zbârcituri. Se recomandă metoda Dunster – semănarea individuală în recipiente înguste şi adânci. pe dos cu peri stelaţi (fig. Pterocarya pterocarpa (Michx) Kunth. Carya glabra (Mill) Sweet. are miezul dulce.Koch. Carya illinoiensis (Wangenh) K. iar fructele sunt nuci foarte mici.eliptice până la oblong-lanceolate. fără geruri prea mari şi soluri umede. unii pedicelaţi. dehiscent.117). dar cu muchii longitudinale şi cu o coajă mult mai subţire în comparaţie cu a nucului. oblong-lanceolate. dezvoltă un înveliş gros. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. alburiecenuşie.Mey) Specie exotică. acut-serate. în raceme lungi. asemănătoare cu cele de frasin. Drupele. originară din Asia Centrală. care permit dezvoltarea pivotului. Lujerii sunt viguroşi. netedă. (Carya pecan). Florile sunt monoice.Koch. Scoarţa are crăpături subţiri. Genul Pterocarya Kunth. sferice. stau la distanţă mare faţă de cicatrice. lungi de 10-15 cm. după aceea creşterea se intensifică. pendente. comestibil. Realizează până la 30 m înălţime. la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini botanice. nucile se stratifică în nisip reavăn şi se seamănă primăvara în februarie-martie.116). de 3-6 cm diametru. Pterocarya caucasica C. Mugurii nuzi. Frunzele sunt imparipenat-compuse. cu măduva lamelar întreruptă. verzi-măslinii. pe margini serate şi ciliate. cu 11-21 foliole. În primii 5-10 ani creşte mai lent. aproape anual. 136 . Dacă se obţine din sămânţă. racemul fructifer având în total până la 20 cm lungime. Nuca. În culturi la noi s-au introdus şi alte specii de Carya: Carya cordiformis (Wangenh) K. chiar mlăştinoase. suprapuşi câte 2-3. spre vârf puţin pubescenţi. sesile. în patru valve de mărime asemănătoare. de 812 cm lungime. Preferă climate montane. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. foliola din vârf fiind mult mai mare (fig. cu înveliş subţire.. Se foloseşte în grupuri la marginea masivelor. care se crapă regulat. (Pterocarya fraxinifolia Spach.

Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă. deoarece frunzele rămân verzi până toamna târziu. marcotaj prin muşuroire sau drajoni. drajoni sau marcote). Multe vegetează pe malul apelor. Genul Populus L. sălcii. inclusiv pe cale vegetativă (lăstari. Genurile Populus şi Salix. sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive. în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi. Se foloseşte izolat sau în grupuri. se desfac în 2-4 valve. după o prealabilă stratificare. se coc devreme (diseminarea prin mai-iunie). Seminţele pot germina la scurt timp după diseminare (chiar în câteva ore). Cuprinde aproximativ 35 de specii. uşurinţa diseminării şi marea capacitate de regenerare pe cale vegetativă sunt strâns corelate cu larga adaptabilitate a multora dintre speciile de plopi. Fructele capsule. răspândire mare. butaşi. America de Nord. simplitatea structurii florale (specii unisexuat-dioice). sau primăvara. prezintă muguri pe rădăcini. Asia şi nordul Africii. butaşi de rădăcină. Europa. care le-a permis să ocupe teritorii însemnate. are creştere rapidă. În general. Înmulţirea se poate face din sămânţa. în amenţi pendenţi. 137 . Salicaceele dispun de o mare capacitatea de regenerare. flori unisexuat-dioice. rezistă la inundaţii. Semănatul se execută imediat după recoltare. răspândite în majoritate în emisfera nordică. Muguri alterni. ORDINUL SALICALES Familia SALICACEAE Mirbel. conţin seminţe cu smocuri de peri albi. din regiunile polare până în zona ecuatorială.

dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm lungime. verzuie sau cenuşie (doar arborii bătrâni formează ritidom). rar şi lung ciliate pe margini (fig. albă şi netedă până târziu şi ritidom pietros. de obicei prin luncile râurilor. lung peţiolate. dar de culoare cenuşie. Realizează dimensiuni mari (30-35 m înălţime şi peste 1. negricios la bătrâneţe. rămâne totuşi o specie heliofilă. rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă. de 3-4 mm lungime. pe margini numai sinuat-dinţate sau lobulate. Capsulele sesile sau scurt pedunculate. cu scvame dinţate. Frunzele. adânc brăzdat. numeroase. dezvoltate în amenţi de 5-7 cm lungime. caracterizate prin scoarţa tulpinii mult timp netedă. de asemenea. se împrăştie imediat. deşi rămâne în urma celorlalţi plopi indigeni. prevăzute cu smocuri de peri lungi. Plopul alb denotă o amplitudine climatică largă. 3-5 palmat-lobate. ca de „vată”. Capsulele se coc de timpuriu. cu numeroase rădăcini laterale. prin martie-aprilie. ovo-conici. cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici. albicioasă. cu textura uşoară. La noi creşte la câmpie şi dealuri joase. lung-peţiolate şi tomentoase pe faţa inferioară.Secţia Leuce Duby Cuprinde specii de plopi albi şi tremurători. Înfloreşte devreme. are scoarţa caracteristică. iar seminţele sunt mici. cilindică. Lujerii anuali şi mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu. dar mai bogată decât la ceilalţi plopi. umede). Florile sunt unisexuat-dioice. – Plop alb Specie indigenă. în Lunca şi Delta Dunării. Populus alba L. putrnic ramificată. destul de luminoasă. groasă.118).5 m în diametru). se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei (fig. prin mai. afânate. ovate până la oblongi. Frunzele. Mugurii sunt alterni. uneori lobate. Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari. la bază trunchiate până la slab cordate. ramificată viguros şi neregulat. Prezintă două varietăţi mai importante: 138 . Tulpina. ovate până la rotund-ovate. se situează în fruntea plopilor indigeni în ce priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri profunde. la începutul primăverii. acute. alb tomentoase pe dos. Înrădăcinarea este relativ profundă. cu 3-5 solzi. subrotunde sau ovate. este exigent faţă de căldura estivală. albicioşi. Coroana. Are temperament mai de umbră decât plopul negru.31).

netedă. Coroana. câteodată chiar la câmpie. Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde sau lat 139 . dar după 100 – 150 ani tulpinile devin larg scorburoase. Longevitate destul de mare. Fructifică la vârste relativ mici. îndeosebi pe malul apelor. cu areal foarte larg în Europa şi Asia (fig. . Mugurii.31). Lujerii sunt obişnuit. Specie indigenă. Populus tremula L. Populus alba var. urcă până la 1600m în molidişuri. Rezistă relativ bine la inundaţii. Nu este un arbore tipic de luncă. bruni-roşcaţi şi lucitori. bine elagată. plopul tremurător este obişnuit. Tulpina este dreaptă. anual şi abundent. glabri. este compusă din puţine ramuri groase. este o veritabilă specie pionieră. mai mari decât la plopul alb. creşte pe soluri de pantă. cu 5-7 lobi. dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral. apare foarte rar pe solurile expuse uscăciunii.plop tremurător. cu frunze alb-cretaceu tomentoase pe dos. pyramidalis (Bunge) Dippel. sărăturoase sau alcaline. formează uneori ritodm gros. conici. scoarţa netedă verde-cenuşiu-deschis. Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. nivea (Willd. Rezistă la asprimile climatul continental. argintii pe dos. 200–300 ani. numai în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I. acide. Sistemul radicelar este superficial. transparentă. cu port piramidal. la munte sau deal. cu 3-4 solzi. rezistent la poluanţi. La noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg. cu scoarţa albicioasă-verzuie. Vegetează destul de activ şi pe soluri sărace. coboară frecvent la deal. sunt foarte lucitori. fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. apropiaţi de lujer. din care drajonează puternic.Populus alba var. arbore de dimensiuni mijlocii. mai rar sericeu păroşi. la vârste mari. ovoidală sau larg cilindrică. frunze adânc lobate. Sub aspect morfologic. de culoare negricioasă.) Dippel. afânată. în partea inferioară. Are temperament pronunţat de lumină. până la 30 m. cei floriferi sunt globuloşi. de 6-7 (10) mm lungime. Este o specie rustică faţă de condiţiile climatice. bruni-roşcaţi. cu vârful ascuţit. Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate. Faţă de sol are pretenţii mici.

cu scvame laciniate şi lung ciliate. Hibrid natural. păroase pe dos (fig. cele de pe lăstari sunt mai mari. Înfloreşte de timpuriu. la vârf acute sau rotunjite. pe margini inegal serat-crenate. la noi. cu peţiol tomentos. Se cunoaşte Populus tremula var pendula.122). dar mult mai puţin turtit decât la plopul tremurător). ovat-triunghiulare. arbore mascul. sinuat-dinţate. Populus x canescens (Ait. lung de până la 8 cm (de aceea. Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai. 60-80 ani. la distanţe foarte mari. Ajunge la maturitate de timpuriu. În spaţii verzi. glabre. Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime). relativ uscate estival (Lacul Sărat). cenuşii-verzui. după 20 de ani. Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme. cu caractere mai apropiate de plopul alb: lujerii. apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare. lăstăreşte realtiv slab. cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde.ovate. de până la 15 cm lungime. rotunjite sau slab cordate. Creşterile sunt foarte active în tinereţe. mugurii şi frunzele cu toment. cenuşii-tomentoase pe dos. înaintea înfrunzirii. Drajonează puternic. cu peţiol puternic comprimat. poate deveni invadant. sau lobulate. Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase. Arbore de mărimea I. dar de nuanţă cenuşie (fig. nivea) – plop cenuşiu. 140 . de până la 30 m înălţime. fructifică aproape anual şi abundent. Longevitate mica. frunzele de pe lujerii lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb (ovate. foarte păroşi. pe dos glabrescente.) Sm. la bază trunchiate.119). se mişcă la cea mia mică adiere de vânt). cordiforme. deşi specie e foarte decorativă. de 4-8 cm diametru sau lungime. Seminţele se împrăştie rapid. (Populus tremula x Populusalba var.

rombic-ovate. galbeni-verzui. numai cu vârful puţin recurbat spre exterior. iar cei femeli au 10-15 cm. este negricios. şi ritidomul adânc 141 . lung acuminate. Înfloreşte prin martieaprilie. plută Arbore indigen. dar este totuşi mai puţin pretenţios faţă de climă.31). cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din care lăstăreşte abundent. glabre pe ambele feţe. neregulată. Este arbore de până la 25 m înălţime. Ritidomul se formează de timpuriu şi adeseori. pe teritoriu asemănător celui ocupat de plopul alb (fig. mari. Temperament pronunţat de lumină. Frunzele verzi.120). nigra pyramidalis (Borkh) Spach) – plop negru piramidal. iar lujerii sunt rotunzi. gros. cele de pe brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse. Mugurii mari. Este arbore de mărimea I. laciniate. tulpina canelată la bază. pe margini mărunt crenat-serate. de 7-9 mm lungime. glabre. scoarţa cenuşie-negricioasă. Italica (P. adânc brăzdat. cu port caracteristic. cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire. cu muguri caracteristici. Populus nigra L.Secţia Aigeiros Duby Include plopii negrii şi hibrizii dintre ei. iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă. la bază lat-cuneate sau evident cuneate. În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede. vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer). Sub aspect edafic este mai puţin exigent. şi are pretenţii mai reduse faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. glabri. sunt ovoide. apropiaţi de lujer. suportă soluri mai compacte şi argiloase. cad de timpuriu. – plop negru. Scvamele mici. este mai rezistent la geruri. cu miros aromat cleioşi. lung pedicelate. iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite (fig. Din punct de vedere al cerinţe ecologice se apropie mai mult de plopul alb. conici-alungiţi-ascuţiţi. galbeni-verzui. Plopul negru prezintă unele varietăţi sau varietăţi de cultură (cultivare): Populus nigra L. de 1-2 cm lungime. Ritidomul negricios. cv. Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor. răspândit în Europa şi Asia. Coroana este asimetrică. Capsule evident pedicelate. piramidalcolumnar. drepte. largă. la câmpie şi coline. adânc brăzdat. Frunzele sunt lung peţiolate. cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m. Capsulele. este format de timpuriu. Amenţii masculi ating 4-6 cm lingime. Pe porţiuni acoperite de aluviuni apar rădăcini adventive. Tulpina este dezvoltată adeseori neregulat.

n. plopi de Canada Rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus deltoides Marsh. de sex bărbătesc. are ramuri subţiri. tot lipicioşi. rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile. Coroana îngust piramidală. cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate la baza limbului (fig. sunt glabre şi de culoare verde-deschis. muguri asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru. Populus nigra L. Scvamele sunt laciniate şi cad în timpul înfloriri. Serotina.Canada). Cultivare larg creditate: Populus canadensis cv. iubitori de căldură. netede. Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu plopii indigeni. caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt. cu crăpături relativ regulate. mai adesea însă deltoide. Italica. cilindrici. Înfrunzeşte aproape cu două săptămâni mai târziu decât P. cu baza trunchiată. frunzele au forme şi mărimi variabile. Creşterea activă de la vârste mici. pe margini crenat-serate. laciniate. de 6-8 cm lungime. ritidomul format la vârste înaintate. Frunzele. la bază rotunjite. caracteristică datorită scoarţei pronunţat albicioase. Se cunosc numai exemplare de sex femel. mai scurt acuminate. Mugurii sunt mici. cu scvame glabre.123). galbeni-deschis. Thevestina (P. cv. n. obişnuit muchiaţi. Fructificaţia coacerea şi diseminarea ca la plopul alb. Frunzele. cu coroana piramidală. mai rar lat cuneată. Nu tolerează apa stagnantă. larg cordată sau foarte larg sagitată. Lujerii viguroşi. Se poate înmulţi uşor prin butăşire. 142 . însă mai puţin apropiaţi de lujer. cv. . rară. cenuşiu. În general. de până la 6-7 mm. este subţire. cu tulpina dreaptă. mai mici. Caracteristic este faptul că se întâlnesc aproape numai la exemplare mascule. glabri sau dispers pubescenţi. rombic-ovate. Populus canadensis Moench (Populus x euramericana) . Drajonează slab dar lăstăreşte şi se butăşeşte cu uşurinţă. canelată. Amenţii sunt de 3-5 cm lungime. căzătoare în timpul înfloriri. trilobate. thevestina (Dode) Bean) – plop algerian Arbore de până la 30 m înălţime.plopi euramericani. cu cicatrice mari.brăzdat longitudinal. Longevitatea 300-400 ani. plopi negri hibrizi. acuminate. dar ceva mai îndepărtaţi de lujer. Lujerii glabri. triunghiular-ovate.

Populus canadensis cv. Frunzele. de sex bărbătesc. Înmulţirea. – plop chinezesc Originar din Chinei nordică. direct în teren. frunzele mai mici. rombic-ovate. în parcuri. Frunzele. iar coroana îngustă. La noi se cultivă în scop ornamental în aliniamente intravilane sau extravilane. în buchete. Lujerii sunt gălbui-bruni. butaşii se 143 . Et Gray – plop balsamifer Originar din vestul Americii de Nord.124). Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi. Se butăşeşte uşor. cu muguri mari. pyramidalis se plantează în răsadniţe. butaşii de Populus alba var. pieloase. coroana îngustă. Destul de rezistenţi la poluare. de sex femeiesc. pe margine fin crenat-serate. culturi experimentale în staţiuni premontane. Populus simonii Carr. conici-alungiţi. se situează în frunte arborilor repede crescători indigeni sau exotici introduşi la noi. Regenerata. plopul tremurător). albicioase sau ruginii pe dos (fig. ca arbore izolat.Populus canadensis cv. Realizează înălţimi de 15-20 m. se taie ramuri cu fructe înainte de desfacere şi se ţin în apă. verzi închis şi lucitoare pe faţă. Eugenei. cu muguri lungi. foarte flexibili. cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită. ovate sau obovate. bruni-roşcţi. tulpina fiind dreaptă. apoi largă. recurbaţi puternic şi vâscoşi. pe margine fin crenat-serulate. pe dos verzui-albicioase. Realizează înălţimi de până la 60 m. cu luciu metalic (fig. glabri. Robusta. coroana îngustpiramidală. Creşteri excepţional de rapide. Populus canadensis cv. coroana piramidală. de sex bărbătesc. ovoidal-piramidală. La noi. Populus canadensis cv Marilandica – sex femeiesc. au frunze şi muguri cu miros aromatic. glabri sau fin pubescenţi. Populus trichocarpa Torr. semănatul se face imediat după recoltare. acuminate. prin seminţe la speciile care nu butăşesc uşor (plopul alb. coroana foarte largă. la bază rotunjite sau slab cordate. Foarte ornamentală este Populus simonii var fastigiata – coroana tipic piramidală. lungi de 8-14 cm. fiind rezistent la ger. de 5-10 (12) cm lungime. ascuţiţi la vârf. Secţia Tacamahaca Spach Cuprinde plopii balsamiferi.124). Prin butaşi lignificaţi. vâscoşi-aromatici.

Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de peri albi. arbuşti. În zonele frecvent inundabile formează rădăcini aeriene la înălţimi mari pe tulpină. se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe soluri argiloase. dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m. Cultivarurile se obţin prin altoire – Populus alba var. frunze lanceolate. arbori. Mugurii au un singur solz aparent. limita latitudinală 62-64º şi Africa de Nord (fig. GENUL Salix Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride. cu stipele persistente. peţiolate sau sesile. iar Populus alba var. grupate în amenţi. în teren. dar puterea germinativa se păstrează cel mult o lună.recoltează primăvara timpuriu. Flori unisexuat dioice.32). pe căile rutiere (plopul negru). Salcia albă are o amplitudine termică largă. masive. La noi este o specie comună la câmpie. în special în lunca inundabilă. Reprezentanţii acestui gen. uneori pe străzi şi în amenajări peisagistice. Specii cu lujeri netezi şi flexibili. Fructificaţie este abundentă şi anuală. Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată. perdele şi plantaţii de înverzire rapidă. . cu răspândire foarte largă în Europa. arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul. în lungul văilor urcă la dealuri. mai rar întregi. Preferă soluri afânate sau moderat-compacte. ajunge până în Asia Centrală (China. pe margini obişnuit serate sau crenate. seminţele încolţesc rapid. de regula erecţi. Salix alba L. pendula pe trunchi de Populus alba. Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie.salcie albă Cea mai reprezentativă specie indigenă a genului. până la nivelul maxim al apelor de inundaţie. Se foloseşte în aliniamente. la temperaturi de peste 0 0C. Himalaia). pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop hibrid in decembrie. manifestă pretenţii mai mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală. Are temperament pronunţat de lumină. în grupe. Se preferă arborii masculi în localităţi. După 144 . Polenizarea se face prin insecte. În general este arbore de până la 10-15 m. rezistentă la geruri mari şi la îngheţuri timpurii sau târzii.

uneori putregaiul şi scorburile apar la vârste mici 8-10 ani. la bază cu o singură glandă nectariferă. chiar pe apă. galbeni sau galben-roşcaţi (în răchitării). gălbui-roşcaţi. Înfloreşte la începutul lunii aprilie. spontană (la altitudini mari). din ramurile tinere se pot face împletituri. la 20 de ani atinge înălţimi de 10-20 m. Salix alba f. Se înmulţeşte bine şi pe cale vegetativă din lăstari (din trunchiuri după tăiere). format de la vârste mici. splendes (argentea). este folosit în industria celulozei la chibrituri sau PAL şi lemn de foc. mici. cele femele în amenţi verzi. Creşterea este accentuată. rară. vitellina (L) Stokes. alipiţi de lujer.125). Salix alba var. este uşor dar nu este durabil. rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”. din coajă se poate extrage tanin. cu ovarul glabru. Clone selecţionate cu o productivitate de 25 m3/an/ha. Prezintă a serie de varietăţi: Salix alba var. Frunzele lanceolate. iar seminţele încolţesc rapid. creşterea în volum a celor mai productive arborete este de 20 m3/an/ha. La vârste mici producţia de lemn este ridicată. încadrate în ecosisteme specifice luncior râurilor. cu lujeri elastici şi subţiri. butaşi şi sade (butaşi de dimensiuni mari de 2-2. Fructifică de timpuriu. Florile dioice. Mugurii.retagerea apelor. au fost obţinute prin programe speciale de ameliorare. verzi-gălbui sau bruni. globuloasă. anual şi abundent. Ritidomul este cenuşiu. În general tulpinile sunt defectoase.stipele cad de timpuriu (fig. iar lujerii sunt flexibili. vitellina pendula Rehd. au vârful acuminat şi marginile mărunt serate. Seminţişurile (renişuri) apar repede după ce se retrag apele. albe. iar la maturitate păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane. cu două stamine. cu frunze argintii mătăsos-păroase pe ambele feţe. alungiţi. o dată cu înfrunzirea. cu scvame păroase. cele mascule în amenţi gălbui. Longevitate scăzută. 145 . 80–100 ani. Zăvoaiele de salcie albă sau de amestec cu plopi sunt asociaţii cu structură şi configuraţie aparte. sunt foarte dese. În acest sens în lume rezervaţia biosferei Delta Dunării ocupă un loc deosebit. la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe. alburiu-mătăşoşi-păroţi în tinereţe. lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm. adânc crăpat. subţiri. foarte decorative. sinuoase. Capsulele se coc prin mai-iunie. porţiunile respective de trunchi devin foarte caracteristice.5 m lungime şi diametrul de 5 cm). Coroana este neregulată. Lemnul are albun îngust şi duramen brun-roşcat.

lucitori. Lujerii. se rup cu uşurinţă. Se instalează uşor în poieni. Este o specie care invadează puternic. pe dos verzi-deschis sau albăstrui. Realizează înălţimi de până la 20 m. Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca.32). ceva mai restrânsă (fig. Apar înainte de înfrunzire. este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră. brun-deschis spre bază. Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime). 5 cm lungime. aproximativ 700 latitudine nordică (fig. . negricioşi spre vârf. . întreruptă. Mugurii.salcie plesnitoare Specie indigenă. pe faşă verzi-lucitoare. Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. Salix caprea L. amenţii femeli au până la 7 cm lungime. pe perniţe proeminente. pe drumuri forestiere. dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la inundaţii mari de lungă durată. ajungând la limita latitudinală a pădurilor. Suportă climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. Frunzele sunt oblonglanceolate. Creşte pe soluri de la uscate la mlăştinoase. cu răspândire asemănătoare cu salcia albă. prelung-acuminate. Are temperament de lumină.5-3 cm. cenuşie-verzuie. pe margini mărunt-glandulos-serate. obtuzi sau aproape ascuţiţi. neregulat crăpat. păduri rărite. Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1. lat cuneate la bază. Salcia plesnitoare se cultivă mai rar în răchitării. sporadic coboară până la câmpie. verzui până la bruni-verzui. împletiturile realizate sunt grosolane. pe lizieră. glabri. Preferă însă climate mai răcoroase estival. cu 1-2 glande proeminente la baza laminei (fig. iovă. Specie europeană şi asiatică. apoi cu ritidom subţire. stau alipiţi de lujeri. cu răspândire foarte largă.32). Coroana este neregulată.Pe depozite aluviale şi proluviale sau terenuri alunecătoare este introdusă ca o specie ameliorativă. rară.127). tăieturi. Lujerii bruni- 146 . La noi este o specie des întâlnită la munte şi la deal. plesnind din locul de inserţie pe ramură. taluzuri. Salix fragilis L.salcie căprească. lung păroase şi cu două glande nectarifere. relativ groşi. prin urmare ste şi o specie pionieră care uneori se asociază cu mestecănul şi plopul tremurător. cu tulpina strâmbă şi scoarţa netedă în tinereţe.

scoarţa conţine tanin. Salix caprea f. ochiuri din păduri şi rarişti. păroase. Ca şi Salix caprea este o specie pionieră. la început tomentoşi. în tinereţe roşietice la maturitate compet glabre. pe marginea pâraielor. cenuţii-păroşi numai în tinereţe.126). duramenul de culoare roşcată mai greu. Mugurii ovo-conici. mai tare. nervurile foarte proeminente. apar înaintea înfrunziri. u marginea întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată. formă bărbătească de talie mică. în tăieturi şi turbării. . cu stamine galbene aurii. pendula. Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului. lucitori. la adăpostul salciei căpreşti se pot instala specii de bază. apoi glabri. pletoase şi amenţi galbeni. florile femele au un ovar glabru. alb-tomentoase pe dos. cu vârful acut. Florile. până dincolo de limita altitudinală a pădurilor. destul de greu. gălbui-roşcaţi. În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active. totişi: frunzele au peţiol mai scurţi. cei masculi ovoizi. cu ramuri scurt arcuite. Lemnul este mai rezistent decât cel al celorlalte specii de sălcii.roşcaţi sau verzui-gălbui. cercuri de butoaie. cu ovarele verzui. Salix silesiaca Willd. formă bărbătească cu amenţi galben-aurii. puţin răsucit sau curbat. pe faţă glabre. Salix caprea va fi tăiată la intervenţiile silviculturale. Dintre varietăţi şi forme amintim: Salix caprea mas. fiind mai rezistentă la ger şi îngheţuri. comprimaţi. Frunzele. se poate utiliza doar pentru pari de gard. cuneat-înguste. apoi glabri. araci.salcie căprească de munte Specie originară din Balcani şi Carpaţi. groase. (6–12cm lungime). cei femeli cilindrici. devenind invadantă. 147 . Se deosebeşte de Salix caprea. întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine. eliptice. cu amplitudine ecologică largă. cu peţioli de până la 2 cm lungime. fascine. aşa că limbul este încreţit (fig. se deschid primăvara foarte devreme. Dacă regenerarea naturală se realizează greu. în amenţi erecţi.

fragile. Amenţii apar înaintea înfrunzirii. prezentând scvame brune. nervura mediană este galbenă. în zovoie de Alnus incana. cenuşii-pubescenţi la îneput. Frunzele lanceolate. cu peri alipiţi şi cu nervura mediană proeminentă şi galbenă. de până la 6 m înălţime. de 8-15 cm lungime şi 0. au lăţimea maximă în jumătatea inferioară. cu marginea întreagă sau neregulat-sinuată. randamenul maxim se obţine după 2-3 ani dacă întreţinerea este corespunzătoare solurile bogate şi irigate produce 20 t/ha. cu vârf obtuz.răchită Specie indigenă.Salix viminalis L.5-1. în luncile râurilor dar realizează creşteri active şi pe soluri grele lutoase şi luto-argiloase. erecte. erecţi. uneori câte doi deasupra cicatricei. brune-gălbui. Specie arbustivă. Preferă soluri bogate cu humus. sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă. importană redusă. Salix elaeagnos (S. Mugurii sunt inegali ca mărime. Este un arbust de 6 m înălţime. cel puţin dublu de lungi decât laţi. Asia Mică. albicioşi-păroşi. reavene. pe prundul apelor şi pe conurile de dejecţie ale torenţilor. începând de la câmpie până la dealuri uneori cu răchita roşie. foarte flexibili. cu marginea întreagă. . 148 .5 cm lăţime. numai spre vârf mărunt serate. La noi apare sporadic la munte. răchităriile intră în producţie chiar din primul an. Uneori frunzele cad în august-septembrie dacă sunt afectate de făinare. Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală datorită frunzişului decorativ. Câteodată nuielele vor fi despicate din cauza grosimii mai mari pentru împletituri sau acestea vor fi folosite drept schelet pentru mobilier de răchită. frunzele linear lanceolate 4-10 cm lungime şi 1 cm lăţime. Este numai un element floristic. cu lujerii lungi. incana) – răchită albă. La început tomentoase mai târziu tomentoase doar pe faţa inferioară. bruni. Este una din cele mai valoroase specii de răchită. lujerii la început cenuşiu tomentoşi apoi glabrii. uşor răsfrântă. verzui sau brun-gălbui. pe dos alb-cenuşiu-păroase. lucitoare. ramurile sunt subţiri. Specie autohtonă originră din centrul şi sudul Europei. adeseori curbat. ovarul are stil lung şi stigmate divergente. eurasiatică. se întâlneşte sporadic în luncile râurilor. sunt la vârf prelung acuminate. comprimaţi pe lujer. îngustate spre vârf.

la bază rotunjite. apare foarte des la noi. late de 2-4 cm. calitatea este slabă. turbării. Specie eurasiatică. 149 . Forme şi varităţi: S. p. până la 4 m înălţime. nuielele subţiri se folosesc la împletituri fine. Arbust de 3 m (excepţional 10 m) cu lujeri glabri lucitori. p. rezistă relativ bine la uscăciune. pe malul apelor.180). La noi apare în nordul şi estul Transilvaniei. aproape pieloase (Fig. lujeri subţiri. Specie higrofită. pe faţă verzi lucitoare. lipicioase. lambertiana cu frunze obovate sau oblongi. Se cultivă în răchitării dar nu este productivă. var.128). Preferă soluri nisipo. răspândită între 42-70 º latitudine nordică de climă temperată şi boreală. iar frunzele persistă până toamna târziu. Specie cu areal larg.Salix cinerea L.128). Salix pentandra L. Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală. frunze eliptice. în zona de coline până în cea subalpină. S. Specie arbustivă. elastici. în locuri mlăştinoase şi chiar pe stâncării umede. var. datorită coloritul lujerilor. purpurea cu frunze îngust lanceolate sau lineare cuneate. de staţiuni cu apă stagnantă sau încet-curgătoare. răspândită în Europa. – zălog. Nuielele sunt fragile. de la câmpie până în zona montană. umede. Salix purpurea L . Specie indigenă eurasiatică.răchită roşie. în mlaştini. Asia şi Africa de Nord. la noi apare pe prundişurile râurilor.argilose. brun roşcaţi. Poate fi utilizată în zonele verzi pe marginea apelor şi oferă o imagine plăcută în timpul înfloririi (fig. Preferă staţiunile reci şi umede. pe dos mai deschise. roşii-purpurii sau galbeni (fig.

Este cultivată în răchitării. glabri. Specie de importanţă redusă dar poate să fie folosit la fixarea nisipurilor mobile. pe margine serate. nuielele fiind de o calitate foarte bună şi producţia de 20 t/an/ha.Salix trianda (Salix amygdalina L. Salix rigida – răchita americană. ultrahigrofită). Nuielele flexibile foarte bune se obţin pe soluri moderat fertile. plângătoare. – salcie târâtoare de nisipuri. lujeri subţiri (fig. Atinge până la 15 m înălţime. frunze ovat-lanceolate sau oblong-lanceolate de 10-15 cm lungine şi 2-4 cm lăţime. suportă soluri mlăştinoase (higrofită. Specie eurasiatică. Arbust până la 1 m. Salix babylonica L. salcie pletoasă. scoarţa cu miros de migdală. frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm). apare sporadic la munte.130). Arbust până la 5 m înălţime. Este cultivată la noi ca specie de răchitărie. specie indigenă localizată sporadic pe terenuri nisipoase. Salix rosmarinifolia L. prin lunci şi zăvoaie de la câmpie şi deal. glabre (fig. gălbui. lujeri muchiaţi. din regiunile reci şi temperate. lujeri bruni. galben-roşcaţi. nuielele decojite sunt folosite la realizarea împletitutrilor albe. flexibili. în turbării de câmpie şi mlaştini. Specie exotică.130). frunze verde-închis pe faţă. complet glabri şi lucitori. Specie eurasiatică. relativ groase. verde-albăstrui pe dos. Arbust de până la 4 m înălţime. pendenţi. umede. pe soluri foarte fertile creşte luxuriant şi mlădiţele devin prea groase. se întâlneşte la noi numai ca arbore ornamental.) – salcia cu frunză de piersic. uneori ajungând până 150 . preferă soluri cu multă umiditate (mezohigrofil-higrofit). este cea mai longevivă şi productivă răchită 20 t/an/ha. cu vârf acut şi bază cordată. Amplitudinea cerinţelor faţă de trofocitatea solului este mare. originară din Iran şi China. La noi apare pe malul apelor. rezistă la boli şi atacul insectelor. având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi. rigide. până la munte.

Lujeri glabrii. Ajunge la 30cm înălţime.128). Salix retusa L. Frunze verzi iarna. care drajonează. mici (1–3cm). subrotunde sau ovate. albăstrui-albicioase pe dos. este de mărimea a III-a. cu tulpini şi ramuri culcate. pe faţă verzi închis.salcie japoneză. tortuosa Vilm. iarna. fiind frecvent utilizată prin grădini. Importanţă numai naturalistică.salcie pitică. în grupuri sau în componenţa masivelor. prin butaşi lemnificaţi. Se foloseşte izolat. lucitoare pe ambele feţe. Înmulţirea. în staţiuni cu zăpezi abundente. îngust-lanceolate.K. Frunzele sunt glabre. creşte la altitudini mari. în etajul alpin şi subalpin. Specie extrem de decorativă. Salix matsudana Koitz. de obicei pe Salix viminalis. Salix reticulata .). Scheid. prin altoire. pe dos caracteristice. Toate speciile din genul Salix lăstăresc bine şi se butăşesc uşor. Originară din China şi Corea. Se instalează pe stâncării şi grohotişuri alpine. Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi. cu nervuri proeminente. târâtoare sau ascendente. de 8-16 cm lungime. blabre. pe dos de un verde-cenuşiu (fig. foarte variabile. mai ales în locuri mai umede. cu ramuri erecte. în poziţii bine luminate. parcuri. frunze mici. roşiatice.salcie pitică. alcătuind o reţea deasă. Specie indigenă cu areal european. alburii. exceptând Salix caprea.) sau pendente (Salix matsudana f. tortuoase (Salix matsudana f.la pământ. prezentând tulpini noduroase. . frunze îngust-lanceolate. iar primăvara se plantează în teren. . pendula C. altoiul tutorează. Dimensiuni mici(pânăla 20 cm). 151 . marginea uşor răsfrântă.

cu crăpături largi. Coroana globulară. Arbore de mărimea a III-a. revene. cu peţioli lungi de 1-5 cm (fig. Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă terenurile bătătorite din islazuri. fructele rezultate dintr-o inflorescenţă.133). Genul Morus L. Frunzele sunt ovate sau eliptice. cu tulpina dreaptă. Mugurii sunt mici (3 mm). solzoşi. iar pe dos glabre sau răzleţpubescente pe nervuri. unisexuat- 152 . afânate. cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului. bruni-cenuţii. ovoizi. grupate în amenţi pendenţi. – dud. Cicatricele subrotunde. dar este sensibil faţă de îngheţurile timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi. pe faşă glabre. frunze simple. Flori unisexuat-monoice sau dioice. La noi este cultivat la câmpie şi dealuri. formată din ramuri lngi. dar se dezvoltă mult mai bine pe soluri uşoare. de multe ori asimetrice. are lujerii zvelţi. cu numeroase urme fasciculare. s-a extins până la latitudinea de 550. Inundaţiile trecătoare sunt suportate. cu numeroase ramificaţii secundare. serate.ORDINUL URTICALES Familia MORACEAE Lindl. sincarp. dar evită solurile mlăştinoase. scurtă. dispuşi spiralat sau distic. Arbori şi arbuşti originari din Asia. întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici. America de Nord şi Africa. Din punct de vedere ecologic. s-a dovedit foarte pretenţios faţă de căldură. până la 15 m înălţime. dinţate sau lobate. cu vârful acut sau scurt acuminat. din curţi. de 6-18 cm lungime. sunt subţiri. iar baza uşor cordată sau rotunjită. netede. Specie subspontana originară din China şi Japonia. creşte bine şi în plină lumină. are nevoie de protecţie în tinereţe. comestibil. pe margini neregulat serate. Scoarţa brună-cenuţie. rezistă bine la ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă). Temperament de semiumbră. Morus alba L. Introdus în Europa de peste 1000 ani. glabri şi cicatrice mari. cu maturaţie anuală (iunie). Florile. sunt de tipul patru. alcătuiesc un fruct compus. ramificată de la mică înălţime. ritidom format de timpuriu. glabri sau slab pubescenţi. Speciile din acest gen au muguri mici. întregi. fructul este o soroză. poate să apară şi sălbăticit.

monoice sau dioice, apar în mai. Fructele, de 1-2,5 cm lungime, alb roşietice şi chiar negricioase, stau pe pedunculi de aceeaşi lungime cu duda, comestibile, dulci. Lemnul cu duramen galben-brun sau brun-roşcat, tare, rezistent, durabil, se lustruieşte frumos, este utilizat în tâmplărie, artizanat, dogărie. În culturi ornamentale se întâlneşte Morus alba f. pendula, de obicei are dimensiuni arbustive, cu ramuri subţiri, pendente; Morus alba f. constantinopolitana, cu ramuri groase, tortuoase; Morus alba f. nana. Maturitatea este timpurie, maturaţie anuală, în vară, fructificaţia abundentă. Este o specie apreciată pentru sericicultură, şi pentru fructele comestibile. Se poate folosi pentru garduri vii, în aliniamente de-a lungul şoselelor, (dar nu pe străzi şi alei din cauza fructelor, excepţie fac exemplarele mascule). Se poate obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă prin butăşire, altoire, marcotaj. Semănăturile de vară se fac imediat după coacerea fructelor, fără a le descărna; cele de primăvară se fac cu sâmburi descărnaţi (sfârşitul lunii aprilie), ţinuţi în apă 3 zile sau stratificaţi aproximativ 40 de zile. Semănatul se face în răsadniţe; puieţii tineri se protejează de îngheţuri. Butăşirea se face vara (iunie-iulie), cu butaşi cu călcâi semilignificaţi. Marcotajul se practică rar, prin muşuroire. Formele ornamentale se multiplică prin altoire de primăvară ( procedeul în oculaţie). Cultura dudului negru se face în mod similar. Morus nigra L. - dud negru. Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. Ca şi dudul alb, la noi a fost cultivat în curţi, grădini, livezi, dar mai rar. Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri, dar este mult mai puţin utilizat în sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre, pe dos păroase). Se deosebeşte de dudul alb prin: coroana mai largă şi mai deasă; lujerii pubescenţi, mugurii mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5 solzi; frunzele, de obicei nelobate, cu marginea neregulat şi adânc serată, la bază profund cordate şi mai

153

scurt peţiolate, relativ groase, pe faţă scabre, iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri (fig.134). Florile sunt obişnuit dioice, iar dudele, de culoare roţie-închis până la neagră, foarte scurt pedunculate. Este un arbore decorativ, pretându-se la cultura în parcuri, izolat sau în grupuri, în aliniamente, etc.

Genul Maclura Nutt.
Maclura aurantiaca Nutt.[Maclura pomifera(Raf. C.K.Schneid)]- maclură Specie originară din sudul Americii de Nord, din zona preeriilor. În ţară este cultivată în scop ornamental, prin parcuri şi grădini. Manifestă sensibilitate la geruri şi faţă de îngheţurile timpurii, care în tinereţe produc degerarea lujerilor anuali. Rezistă la secetă, vegetează pe orice sol, dar pe soluri sărace şi deficitare în umiditate rămâne de dimensiuni arbustive. Creşteri frumoase se realizează numai pe soluri fertile, cu apă freatică la mică adâncime. Temperamentul este de semiumbră. Atinge până la 20 m înălţime, uneori rămânând sub formă de tufă. Tulpina este dreaptă, ramificată de la mică înălţime, cu scoarţa portocalie-întunecat şi ritidom de timpuriu, adânc brăzdat. Coroana este largă, deasă; lujerii geniculaţi, verzi-măslinii până la bruni, glabri, cu spini puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lângă muguri; mugurii alterni, mici, sferici, cu cicatricea aproape rotundă şi cu o singură urmă fasciculară vizibilă. Frunzele sunt întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate, la bază brusc îngustate ori slab cordate, cu marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare (fig.137). Florile unisexuat-dioice, apetale, cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice, lung pedunculate, cele femele în capitule sferice, de 2,5-3,5cm diametru. Înfloreşte în luna mai. Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm diametru, cu suprafaţa neregulată, de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase drupe false, mici, (sincarp), provenite din dezoltarea caliciului sudat cu ovarul. Seminţale albe, conţin un suc lăptos, care în contact cu aerul se înegreşte. Maclura aurantiaca var. inermis (André) Schneid., are lujeri nespinoşi sau cu rudimente de spini. Maturaţia este anuală, în octombrie, la noi fructele nu dau în pârgă, seminţele germinează totuşi. Lăstăreşte şi drajonează. Creşte destul de repede şi suportă tunderea.

154

Specie de primă împădurire, pentru ameliorarea terenurilor degradate (Savet-Mureş). Lemnul este greu, foarte tare, fin, rezistent în pământ. Este o interesantă specie ornamentală, are frunziş frumos, dar îndeosebi arborii încărcaţi cu fructe sunt pitoreşti. Se utilizează ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea aleilor sau în garduri vii. Se poate obţine din sămânţă sau butaşi, formele ornamentale prin altoire în despicătură. Semănăturile se fac în mai în pepiniere sau răsadniţe, cu sămânţă stratificată circa o lună. Pentru butăşire se folosesc fragmente de rădăcină (butaşii de ramură, cu călcâi, se înrădăcinează greu) în răsadniţe, în decembrie.

Genul Ficus
Ficus carica L. – smochin. Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă, în sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol) (fig.135). Arbore de 10m înălţime, trunchiul ramificat de la bază, lujeri verzimăslinii până la bruni, glabri, frunzele de la lat-ovate la subrotunde, 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri largi, marginale, neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase, peţiol de 3-5cm lungime. Fructele, sicone, 5-8cm lungime, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci.

Genul Broussonetia
Broussonetia papyrifera (L) Vent. – dud japonez. Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice. Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri. În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime). Lujerii pubescenţi, viguroşi. Frunzele polimorfe, asimetrice, de 7-10 cm lungime, acuminate, la bază cordiforme sau rotunjite, pe margine dinţate, la plantele tinere, mai ales, adânc şi simetric lobate, pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig.136). Florile dioice, pe tipul patru. Fructele compuse, polidrupe globuloase, de cca. 2 cm diametru, portocalii.

155

Familia ULMACEAE Mirbel
Genul Ulmus L.
Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire largă în Europa, Asia şi America de Nord. Lujerii sunt geniculaţi, frunzele căzătoare, aşezate distic, cu baza asimetrică şi margini dublu-serate. Florile sunt hermafrodite, mici, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructul samară orbiculară eliptică, obovată, turtită, înconjurat complet de o aripioară membranoasă, ştirbită, purtând stigmatele persistente la partea superioara şi urmele caliciului la bază. Coacere şi diseminare sunt timpurii, la câteva săptămâni după înflorire. Ulmus minor Mill. (Ulmus foliacea Gilib., Ulmus glabra Mill., Ulmus campestris Auctnon L., Ulmus carpinifolia Gled.) – ulm de câmp Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig.33). Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează aproximativ paralela de 550. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Pe versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară, pe Tâmpa la Braşov urcă la 900 m altitudine. De regulă este specie de amestec, diseminată în şleauri sau cvercete. Rar în silvostepă sau lunci formează arborete pure (ulmete) pe suprafeţe mici. Este o specie relativ termofilă, rezistentă la secetă, la îngheţuri târzii şi timpurii. Gerurile de iarna îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului. Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. Faţă de lumină se comportă diferit, după staţiune. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. Este o specie de semiumbră. Variabilitatea ecologică intraspecifică mai trebuie studiată, deocamdată au fost diferenţiate 2 ecotipuri climato-edafice: - populaţii de luncă, pe soluri umede, aluvionare, uneori chiar grele, compacte; - populaţii de soluri relativ uscate, afânate în silvo-stepă. Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, la vârste înaintate cu numeroase rădăcini superficiale, din care drajonează. Tulpina dreaptă,

156

elagată, îngroşată la bază; ritidomul timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. Coroana este conică până la globulară, regulată, cu ramuri ascendente. Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe margini albicios-ciliaţi. Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate, evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2cm (fig.138). La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri de peri albi numai la subsuoara nervurilor, în rest scabre (aspre) pubescente; uneori au numeroase glande punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe crăci lacome, care sunt frecvent aspre, uşor păroase, fapt pentru care nu trebuie folosite la determinări). Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie), înainte de înfrunzire. Fructele sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare. Sămânţa este plasată excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul seminţei. Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată, se cunosc o serie de forme şi varietăţi: Ulmus minor var suberosa, cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase; Ulmus minor var stricta (Lindl.) Rehd., cu coroana piramidală, cu ramuri ascendente; Ulmus minor f. pendula, cu lujeri pendenţi; Ulmus minor var. dampieri, cu coroana columnară, frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi; Ulmus minor var. dampieri f. wredii, cu frunzele galbene-aurii, Ulmus minor var. umbraculifera, cu coroana deasă, globuloasă; Ulmus minor var. variegata,cu frunze cu pete albe. Formează hibrizi naturali: - U. x ambigua (U. minor x U. procera) - U. x holandica (U. minor x U. glabra ) în parcuri. Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). Fructificaţiile sunt dese, aproape anuale şi abundente, fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. Lăstăreşte şi drajonează abundent, puieţii cresc repede, pot

157

copleşi şi elimina puieţii de stejar, la 5 ani ating înălţimi de 3–5 m. Longevitatea este de 300–400 ani. Pagube importante sunt provocate de Ophiostoma ulmi, agent fitopatogen care opreşte circulaţia sevei prin obturarea vaselor lemnoase, ceea ce a dus la uscarea masivă a ulmilor din Europa. Lemnul este colorat, alburnul lat, duramenul brun-închis, greu, trainic, elastic, rezistent, se disting bine inelele anuale, este apreciat în producerea mobilierului masiv, a furnirelor, placajelor, decoraţiunilor interioare, în construcţii. Valoarea silviculturală este mare, este o importantă specie de amestec în pădurile de luncă şi de şleau, stimuleză creşterea şi elagajul stejarului, poate fi introdus pe terenurile uscate din silvo-stepă şi pe terenuri degradate. În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă sau piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Se poate folosi cu bune rezultate în aliniamente în regiuni calde şi secetoase. Ulmus procera Salisb. (Ulmus campestris L.) – ulm de câmp, ulm păros de câmp. Specie indigenă, răspândită în centrul vestul şi estul Europei. La noi se întâlneşte sporadic, la câmpie şi dealuri; din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor, mai ales iarna. Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom adânc brăzdat. Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. Frunzele subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis, scabre, pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoaranervurilor au smocuri de peri albicioşi. Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică, atingând fundul crestăturii. Cultivaruri rezistente la grafioză: Ulmus procera cv. Bea Schwartz.; Ulmus procera cv. Christine Buisman. Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With, Ulmus scabra Mill) – ulm de munte Specie indigenă, la care pe direcţia est-vest, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp, este mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ 70 0 latitudine nordică în Suedia, limita sudică lasă în afară unele zone mediteraneene, din

158

brui-negricioşi. Se coc ceva mai târziu. Are coroana mai largă. rar până la 30 m înălţime. alburn lat. poate să formeze mici arborete pure sau apare în amestec cu paltinul. dreaptă sau cu creştere neregulată. duramen brun-gălbui. Este în mod obişnuit. 159 . Are temperament de semiumbra. de până la 2. lujerii viguroşi. neatinsă de ştirbitură (fig. Frunzele sunt eliptice până la obovate. prevăzuţi cu peri aurii. cu aripă încreţită.3-0. Tulpina. cel puţin de-a lungul nervurilor. caracteristic. coroana aplatizată. pubescenţi. Varietăţi: Ulmus glabra var purpurea. faţă de precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). şi mai neregulat ramificată. mugurii ovo-conici. bruni-verzui sau roşcaţi. scurt peţiolate (0.arealul ulmului de câmp (fig. Preferă soluri bine drenate. samarele. La noi este răspândit diseminat sau în pâlcuri. pe dos pubescente. cu frunze purpurii. dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil). altitudinea maximă fiind de 1100 – 1300m. în special pe lăstari. aspre (rar netede) pe faţă. Ulmus glabra var. cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). scabru pubescenţi. uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. lung şi brusc acuminate la vârf. prin mai-iunie. pendula. cu ritidom mai închis. cu lujeri pendenţi. Lemnul mai puţin valoros. este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm) decât ulmul de câmp. mai moale şi de culoare mai verzuie. cu vase largi. dar cu lenticele numeroase. lat-eliptice până la rotunde. acut dublu-serate.139). asimetrice. durabilitate redusă. Lăstăreşte mai slab şi nu drajonează.5 cm lungime. uneori. din regiunea de deal până în cea de munte. de 8-16 cm lungime. Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi). După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă. arbore de mărimea a II-a.5 cm). Longevitatea este de 100-200 de ani. violacei. Creşte rapid în tinereţe.33). lucitori. sămânţa aşezată central.în masiv. Caracterul de specie tipică de diseminaţie este mai accentuat decât la ulmul de câmp. obtuzi. lipsiţi de crăpături longitudinale. periodicitatea fructificaţiei. cu crăpături înguste. maturitate. în chei sau pe grohotişuri calcaroase. Florile sunt mai mari. Este pretenţios faţă de bogăţia solului în substanţe nutitive. În ceea ce priveşte cerinţele ecologice. are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”).

răspândită în Siberia. Creşte într-un climat excesiv-continental. este foarte rezistent la secetă şi geruri. adânc ştirbite la vârf. Mugurii. înalt de până la 30-35 m . este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi şi are temperament mai de lumină. La noi suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii. Specie exotică. Este un arbore cu tulpina dreaptă. au peţiolul scurt. evident cicliate pe margini. Este atacat de Ophiostoma ulmi. au solzii bruni-deschişi. duramenuleste de culoare mai deschisă şi este mai noduros. Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri. Fructifică la vârste mici şi aproape anual. 0. Lăstăreşte bine. Importanţa forestieră este ceva mai mică. dublu-serate. Are mare amplitudine de 160 . neciliaţi şi prevăzuţi pe margine cu o dungă lată. Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi zăvoaiele din sudul şi sud-vestul tarii. Longevitate până la 100-200 de ani. La noi a fost introdus în culturi ornamentale şi forestiere. Mongolia şi China (Fig. des şi moale pubescente pe faţa inferioară. (Ulmus effusa Willd. de cca. costată la bază. dar este mai puţin sensibil decât ulmul de câmp. Ulmus laevis Pall. uneori aproape pendenţi. de până la 1 cm lungime. conici sau fusiformi. La noi manifestă preferinţe pentru climate blânde. Florile sunt grupate în fascicule de câte 20-25.ulm de Turkestan. subţiri.6-3 cm). cu areal destul de întins în Europa (fig. . Caracteristice sunt pronunţat asimetrice. lucitori. La noi ocupă suprafeţe mult mai mici decât ceilalţi ulmi. brun-verzui.Importanţa silviculturală este mare. cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile. Lemnul în comparaţie cu cel al celorlalte specii de ulm este inferior acestora. Specie indigenă.33). eliptice sau obovate. glabri. mai mici (cca. Lujerii sunt geniculaţi. Ulmus pumila L. ascuţiţi. exfoliabili.33). vânj. 1cm) decât la speciile anterioare. mai ales în regiunea de câmpie.140). lung şi inegal pedunculate (0. Prezintă o amplitudine termică destul de largă. Samarele sunt pendente. drajonează slab. acuminate. este un valoros arbore de amestec în pădurile montane.5 cm (fig. Frunzele. de culoare brună mai închisă. zveltă. ovate. se poate introduce în staţiuni de luncă.) – velniş. în molidişurile de productivitate inferioară ridică valoarea.

iar samarele sunt orbiculare. violete. butaşi şi drajoni. mult ramificată. glabri. uscate şi pietroase şi pe soluri degradate. Este utilizat la împădurirea terenurilor degradate. Frunzele. de 2-7 cm lungime. se pretează la tundere (garduri vii) şi este folosit în aliniamente. Creşte activ în tinereţe (50 cm/an). Rezistă bine la soluri grele. la vârf adânc şi lat crestate. arbori izolaşi. glabre. Marcotajul muşuroit este des utilizat la obţinerea hibridului Ulmus hollandica. simetrice. cu internoduri scurte. nu drajonează. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind. sămânţa centrală. Înfrunzeşte primăvara devreme (fig. cenuşii-pubescenţi. 161 . (Ulmus minor x Ulmus glabra) Hibrid natural.5-3 cm. altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie). ovoizi. Ulmii se obţin din sămânţă. în grupuri. prezintă scoarţă cenuşie-deschisă şi formează ritidom cu crăpături destul de adânci. august). de 1-1. exemplarele tinere au uneori ramurile îndreptate în sus. acuminate. bruni-întunecaţi. glabri. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se foloseşte în Olanda pentru Ulmus minor. Coroana este deasă. Este o specie cu mare valoare ornamentală. distici. cultivat în parcuri şi ca arbore de alei. uscate. au marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată). Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5 ani. Ulmus hollandica Mill.141). Are temperament mai de lumină decât ceilalţi ulmi. la 5-6 mm adâncime. Înrădăcinarea este foarte puternică. peţioli de 2-4 mm lungime. unde salcâmul vegetează greu „salcâmul solurilor compacte calcaroase”. altoirea da vară . mici. în masiv. compacte. Lujerii sunt subţiri. eliptice sau eliptic-lanceolată. compacte. pe terenuri sărăturoase. până la 15 m. La noi se întâlneşte frecvent Ulmus pumila var pinnato-ramosa. Realizează înălţimi mici.adaptare la condiţiile edafice. Tulpina are tendinţă de înfurcire. Longevitate 100 de ani. Lăstăreşte. de 1. Florile. prezentând o formă fastigiată. terenuri sărăturoase. marcote. Samarele se seamănă imediat după recoltare. piramidal. ulterior ritmul scade foarte mult. calcaroase. Mugurii sunt mici. cu port elegant.5 cm. dezvoltată lateral şi în profunzime.

Genul Celtis L. cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor. răspândită în Europa mediteraneană. nu foarte valoros. cenuşie-închis. arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică. solzi păroşi. – sâmbovină. Frunzele. cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică. scabre. ovoid-conici. pe dos verzi-deschis şi moi pubescente. andromonoice. Flori poligame. cu 3 nervuri din baza. Creşteri active numai în tinereţe. Are temperament de semiumbră. drupe sferice. ovat-lanceolate. peţiolul de 5-18 mm lungime (fig. flexibili. pe margini numai spre bază întregi.142). specie xerofită. acoperă şi umbreşte bine solul. de 4-12 cm lungime. Celtis australis L. Africa de Nord şi Asia de Vest. Realizează înălţimi de până la 20 m. Seminţele încolţesc greu. Oltenia şi Dobrogea. duramen cenuşiu. Frunze asimetrice. din regiunile tropicale până în cele temperate. pubescenţi. apar prin mai. alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit). la început verzi. Lăstăreşte relativ viguros. lenticelaţi. obişnuit solitare. Lujerii sunt subţiri. pe faţă verziîntunecat. în rest acut-serate. fără excrescenţe suberoase. cele mascule în fascicule la baza lujerilor. sâmburele carenat. se pretează pentru culturi pe litoralul Mării Negre. comprimaţi. în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. Florile cu perigon cu cinci lacinii. se coc prin septembrie. o dată cu înfrunzirea şi sunt mici. Preferă soluri uşoare. Maturitatea este timpurie. cu muguri mici. Fructele – drupe sferice sau ovoidale. dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă. cu pereţi tari. Fructele. cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos. Rezistă bine la secetă. Longevitate de până la 400 ani. fructificaţiile abundente. 162 . creşte bine şi pe soluri sărăturoase. formată din ramuri subţiri. bruni-verzui.la maturitate brune-violacei-negricioase. pedunculul puţin mai lung decât peţiolul frunzei. verzui. formată din lamele foarte dese. Specie indigenă. fertile. Este o specie termofilă. lat-cuneată sau rotunjită. La noi apare sporadic în Banat. negricios-punctaţi. Cuprinde circa 70 de specii. distice. bine drenate. Scoarţa este netedă. Lujerii au măduva întreruptă. cu puţine utilizări. Lemnul cu alburn gălbui. neregulată. de 8-12 mm diametru.

fructele se pot trata cu acid sulfuric concentrat. Scoarţa este netedă numai în tinereţe.Prezintă importanţă forestieră. apoi se formează un ritidom caracteristic. glabre lucitoare.sâmbovină americană. răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni. rezistă mai bine la ger. marcote. este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. cu excrescenţe suberoase. 30-60 minute. portocalii sau purpurii-întunecat. grupuri sau izolat. (originară din sud-estul Americii de Nord). profunde. Lujerii glabri sau slab pubescenţi.. geniculaţi. Se seamănă primăvara. zbârcit. de 7-10 mm. Puieţii au o creştere rapidă. Frunzele de 5-12 cm lungime. Celtis glabrata Stev. pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre).(orginare din China şi Coreea). seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi. Florile au 6 lacinii. pe faţă sunt netede. sunt ovate sau ovat-lanceolate. iar fructele sunt drupe globuloase. În ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini (exemplare frumoase se găsesc la Bazoş şi Simeria). (originară din vestul Americii de Nord). altoaie). Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate. Celtis tenuifolia Nutt. Celtis bungeana Bl şi Celtis labilis C. roşiibruni. în parcuri de-a lungul aleilor şi şoselelor a dat rezultate foarte bune. cu vârful lung acuminat. Schneid. cu mezocarp foarte subţire şi sâmburele slab carenat. Celtis occidentalis L. cu peţiolul de până la 2 cm. Specie exotică.143). înverzeşte peisajul şi umbreşte bine solul. (originară din Caucaz şi Crimeea). Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă. Se foloseşte în masive. . iar pe dos pubescente numai pe nervuri (fig. peduculul aproximativ la fel de lung ca şi peţiolul frunzei. Lemnul este de calitate superioară aminteşte de cel de frasin. adânc şi neregulat crăpat. Se poate utiliza pe terenuri uscate. Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă. În colecţiile dendrologice din ţară se mai întâlnesc: Celtis reticulata Torr. uşor alungite. Vegetează activ pe soluri fertile. cu muguri de 5-6 mm. serate numai în jumătatea superioară. Din această familie în parcurile din România se mai cultivă specii din genul Zelikova: Zelkova hirta (fig. Celtis jesoenssis (originară din Coreea şi Japonia). strâns alipiţi de lujer. Poate atinge 25 m înălţime.K. de culoare cenuşie.144) şi Zelkova crenata. dar de obicei. 163 .

opuse. care fixează plantula în planta gazdă.145). frunze opuse. 8 mm diametru. cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă. verzi-gălbui. false bace. Endospermul seminţei conţine alburn deosebit de bogat în rezerve nutritive. sunt verzi-gălbui. cleioasă – viscina. mici. după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate. Flori dioice. Specie indigenă răspândită în centrul. concolore (fig. deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor să germineze. Florile unisexuat-dioice. alungit-obovate. Genul Viscum L. galbene-verzui. care se întăreşte în contact cu aerul. care asigură hrănirea plantulei de la germinaţie până când acesta devine dependentă de planta-gazdă. ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”). translucide. Cuprinde arbuşti semiparaziti (seva brută se extrage din planta gazdă şi se prelucrează). Ramificaţie dicotomică. întregi pe margine. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină frecvenţă de instalare a vâscului. ramificat dicotomic. rămân pe lujeri până primăvara. înfloreşte prin februarie-aprilie. Se cunosc trei subspecii: 164 . se coc prin decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări. Frunzele persistente. – vâsc. albe. persistente sau căzătoare. îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent. Fixarea de planta mamă se face prin haustori. Este un arbust de până la 50-60 cm. păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa aderă la suport. sămânţa dezvoltă un pseudopivot. de cca. sesile. vâsc alb.ORDINUL SANTALALES Familia LORANTHACEAE Don. de 2-4 (8) cm lungime. realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi cele ale gazdei. Viscum album L. glabre. Fructele. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie. în partea opusă suportului. fructul falsă bacă. de regulă. nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. sferice. groase. Diseminarea se produce.

paltin. verzi-întunecate (fig. Viscum album ssp.pini).145). Atacul se poate solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. galbene. chlorin şi histamin. tradiţie la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. provocând umflarea puternică a ţesutului atacat. cu marginea întreagă. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental. vegetează pe diferite foioase. jugastru. lungi de 2-4 cm. Tulpinile cresc încet. cel puţin de 5 ori mai lungi decât late. de preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil. Fructele. tei. Genul Loranthus L. instalat masiv. Viscum album ssp. parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus nigra. carpen. Se înmulţesc vegetativ. iar frunzele căzătoare. Ca şi vâscul alb. vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor. oblong-obovate. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. La noi apare în regiunea de dealuri. apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. lujerii sunt bruni.Viscum album ssp. mesteacăn. vegetează pe brad şi molid. cu frunze lungi până la 8 cm. ramificate dicotomic. false bace sferice. uneori revolută. mesteacăn sau fag). formează tufe de până la 50-60 cm înălţime. Răspândit în Europa sudica şi central-estică. Haustorul este însă neramificat. peţiolate. . sălcii. rar pe frasin. prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă. fructificaţii anuale sunt abundente. se coc în octombrie. după fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod. debilitaţi. ulm. Loranthus europaeus Jacq. tei argintiu. aproape sferic. cu frunze lungi până la 4 – 6 cm. Spre deosebire de vâscul alb. Prezintă interes medicinal. cuneate. 165 .vâsc de stejar. abietis (Wiesb) Abromeit. nu apare niciodată pe fag. stejar. conţine viscotoxin. album. Se instalează de preferinţă tot pe arbori slăbiţi. Florile unisexuat-dioice. Maturitatea este timpurie. austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var. plopi. cu seminţe cu laturile plane (nu convexe). maceratul se foloseşte pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. de trei ori mai lungi decât late.

alterne. Genul Aristolochia L. Aristolochia macrophylla) – mărul lupului Specie exotică originară din America de Nord.ORDINUL ARISTOLOCHIALES Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl. La noi se cultivă rar. xeromezofilă. (Aristolochia sipho. o capsulă dehiscentă. Aristolochia durior Hill. 166 . baza cordifomă. recurbate (în formă de lulea). de 6-8 cm lungime. reniforme. Florile sunt solitare. Fructul. Bilderdykia aubertii (Louis Henry) Moldenke Specie originară din estul Mării Caspice (din Turkmenia). Preferă locuri însorite. Plantă volubilă de până la 10 m lungime. La noi se cultivă prin grădini şi curţi. cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului. rezistentă la secetă. aşezate la subsuoara frunzelor. în tinereţe va fi ferită de îngheţuri şi geruri excesive. Preferă locurile adăpostite. în regiunile de câmpie şi deal. cu pete purpurii. cu lujerii anuali verzi. ORDINUL POLYGONALES Familia POLYGONACEAE A. la început pubescente şi cu peţiol lung (fig. semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. sunt tubuliforme. dar se poate cultiva şi în regiunile montane inferioare. de cca. glabri şi frunzele mari (10-30 cm). nepretenţioasă faţă de sol. ca liană decorativă. palid-verzui pe dos.146).Juss Genul Bilderdykia Dumort. perigonul este format din 3 lobi verzui. 3 cm lungime.L. Prezintă numai importanţă ornamentală. cu vârful scurt acuminat sau obtuz. lung pedunculate. marginea întreagă. apar prin luna mai. Specie de lumină-semiumbră.

cu perigonul din 5 lobi. ziduri şi garduri mai puţin estetice. dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate degera.rotundifolia. balcoane.5 cm lungime (fig. uşor modelabilă prin tundere.Este un arbust volubil. ORDINUL TRICCOCAE Familia BUXACEAE Dumort. apetale. negre. în patru muchii. cu frunze ovale. opuse. ovate. marginea întreagă. la noi nu depăşeşte 5-6m. au perigonul pe tipul 4. cu vârful obtuz sau emarginat. uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii). arborescens. Buxus sempervirens var. Frunzele persistente. Genul Buxus L. Florile hermafrodite. mici. Asia Mica şi Asia de Vest. Are temperament pronunţat de umbră. creşte mai înalt. achene mici. -merişor. trimuchiate. cu coroana deasă. Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime. Înfloreşte din iulie până în octombrie. pieloase. mici. verzi-gălbui pe dos (fig. cimişir Specie exotică originară din Europa de Sud. Frunzele alterne. Fructele. striaţi. Este un valoros arbust ornamental cu care se pot îmbrăca chioşcuri. Ulterior se poate dezvolta în plină lumină. 167 . mici (1-3 cm). glabri.148). trivalvată. Tulpina este ramificată. Prezintă o serie de forme şi varietăţi: Buxus sempervirens var. Provine din regiuni cu climă blândă. Buxus sempervirens L. (6-8 mm diametru) grupate în panicule multiflore terminale. cu frunze oval-rotunjite. Florile unisexuat-monoice. pe margine întregi. o capsulă globuloasă. stamine 4 şi ovarul trilocular. faţă de sol este nepretenţios. Lujerii sunt verzi. verzi. alburii. Fructul. 8 mm lungime. mai late. cu vârful acut sau acuminat şi baza cordată sau hastată. peţiolul de 1-3. de 4-10 cm lungime. cu tulpini ce pot depăşi 5 m lungime. verzi-închis lucitoare pe faţă. Africa de Nord. de cca. lujerii sunt glabri. necesită protecţie în tinereţe împotriva insolaţiei. eliptice. sau ovate. cu câte două seminţe negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve. cu o floare femelă înconjurată de mai multe flori mascule. axilare.147). albe. rezistă bine la ger.

Creştere este foarte înceată. carpelele şi pistilele numeroase şi libere. uneori alungit sub formă de con. cu învelişurile florale dispuse spirociclic şi numeroase carpele şi stamine.aureo-variegata (aureo-maculata).Buxus sempervirens var. fum şi praf.argenteo-variegata. fructele multiple plurifolicule sau plurisamare. Lujerii prezintă un inel stipelar la noduri. alungit la maturitate. în formă de con. Rezistă bine la poluare. receptaculul este bombat. Buxus sempervirens var. Familia MAGNOLIACEAE A. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi numai în plină lumină. Florile hermafrodite. cu marginea întreagă. de 2–3. Frunze căzătoare sau 168 . simple. mugurii terminali mari. alterne. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august) şi plantaţi la loc umbrit. longevitatea mare. Americii Centrale şi de Nord şi Himalaia. terminale. prin marcotaj (primavara). Frunze căzătoare sau persistente.anguatifolia. dispunerea elementelor florale este spiralată. fie în garduri vii. Lujerii viguroşi.marginata.5cm. Buxus sempervirens var. Fructele frecvent folicule. lemnoase. Cuprinde aproximativ 80 de specii din estul Asiei. capsule sau bace. Buxus sempervirens var. În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau grupate. Florile sunt hermafrodite. în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă). toamna) şi butăşire. Se obţine din sămânţă (foarte greu). ORDINUL RANALES Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. carpele libere. rar samare. (aureo-marginata). Juss Include peste 100 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile subtropicale şi temperate ale Americii şi Asiei. L. cu frunze lanceolate. dispuse în spirală pe receptaculul proeminent. despărţirea tufelor (primăvara. în regiunile calde din sud-vestul ţării. Genul Magnolia L. Formele horticole se obţin prin altoire în placaj lateral.

apar înainte sau după înfrunzire. 169 . Liriodendron. La noi a fost cultivată cu bune rezultate în Staţiunile de luncă din arboretul Simeria. Creşte rapid. Tulpina dreaptă. ritidomul este cenuşiu-deschis. se poate urmări până la vârf (fig. Se dezvoltă bine pe soluri aerisite. cu 3 sepale. lucitor. (pe soluri aluvionare de luncă). Coroana larg-piramidală. Reprezentative sunt aici biogrupele de Magnolia. verzi-gălbui. uneori foarte mari. 149). Magnolia acuminata L. cu 3 sepale şi 6 petale.persistente. Juglans nigra. 6-16 petale. cenuşiu-albicioasă. la 2-3 ani. dispune de o bună capacitate de concurentă interspecifică. uşor. numeroase carpele şi stamine. de 4-6 cm lungime. apar după înfrunzire în mai . cărnoase până la maturitate. utilizat ca furnir. Florile de 3-6 cm diametru. De obicei este arbore de mărimea a II-a.iunie. seminţele sunt suspendate de un fir lung. roşii-închis. – magnolie mare. dar poate ajunge până la 30m înălţime şi 1m diametru. mari. cu frunziş abundent în tinereţe. Fructele plurifolicule. iar cu timpul devine neregulat lăţită. cu 6 sau mai multe urme fasciculare. în tinereţe necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. pentru mobilă şi celulorză. Fructele multiple. Specie de semiumbră. puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80% (ridicată). Scoarţa este mult timp netedă. Flori solitare. fiecare foliculă are 1-2 seminţe acoperite de un aril roşietic. moale. rezistă bine la ger şi îngheţuri. cicatricea lăsată de frunză este mare. mai ales în tinereţe. Dintre formele pentru amenajări peisagere se remarcă Magnolia acuminata forma „variegata”. Lemnul cu duramen alburiu puţin evident. placaj. bine şi constant aprovizionate cu apă. Fructifică abundent. apoi lemnoase. magnolie Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului Mississippi). în formă de con. se coc în septembrie. durabil. Este mai bine adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii. nu au miros.

lucitoare. Magnolia kobus var. Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. Varietăţi: Magnolia kobus var. kobus –arbore cu ramuri laterale şi lujeri subţiri. obovate. căzătoare şi 6-9 petale albe cu o dungă roz-violet la bază. de la câmpie până în regiunile premontane. Fructele sunt plurifolicule alungite.C. parfumate. apoi mai larg campanulate. frunze de 10-15 cm lungime. Exemplarele izolate. Arbore de 2-4 m. cu coroana larg. Originară din Japonia. Flori mari. cilindrice. Magnolia denudata Desr. cu diametrul de 12-14 cm. în tinereţe au nevoie de protecţie. puterea germinativă este de 60-70%. Coroana largă şi bogată. brune-verzui.. albe. păroase. Magnolia obovata Thunb. apar în luna iunie. Frunze obovate. Magnolia kobus var. Flori mari în formă de cupă. arbore până la 30 m înălţime. înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. cad în septembrie. La noi se dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral. piramidală.arbore viguros. se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini. Flori cu 9 sepale şi petale strâns campanulate la început.creşte în climat cald si umed. când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini. 170 . Seminţele acoperite cu arile purpurii. dar în China atinge 10 m. cu coroană conică. Fructifică destul de bine. de 20-40 cm lungime.magnolie Specie originară din Japonia. de 10-12 cm lungime (fig. pot suferi din cauza gerurilor din perioada de iarnă. atinge până la 10-12m înălţime. stellata – arbust de 3 m înălţime şi 3 m diametru. Arbore de mărimea a III-a. ramurile laterale şi lujerii rigizi şi groşi la bază mai mult de 5 mm. borealis . la noi este arbust. În ţara de origine. frunze obovate cu marginea uşor ondulată (lobată). înălţime. neprotejate.Magnolia kobus D. cu 3 sepale mici. Reprezintă un valoros arbore ornamental. de 10 cm diametru. 149). Florile persistă scurt timp şi sunt afectate de temperaturile scăzute.

multe specii cresc bine în condiţii de masiv. Originară din China. blânde. Magnolia x soulangiana Soul. parfumate. . Se dezvoltă bine la lumină. albe în interior. revene. Frunze persistente de 8-18 cm lungime. frunze obovate până la eliptice. frunze obovate.. înfloreşte în iunie fructul de 6-8 cm. de culoare roz. de 10-20 cm diametru. roz. Flori cu petale purpurii la exterior. cu ierni puţin geroase şi locuri adăpostite. la bază cu o pată roz de semilună. cu miros neplăcut. cu ramificaţie slabă.U. Este un arbust de 3 m înălţime. de 10-18 cm. suportă numai climate calde. Magnolia liliiflora Desr.. cu petale purpurii-închis la exterior şi purpurii-deschis în interior. cu lungimea de 20-50 (80) cm. Flori mari. flori albe. mult cultivată în Japonia. de 10-15 cm lungime.. fructe în formă de con de 10 cm lungime. cu 6 petale albe. Atinge înălţimi de 25 m.A. Bod. dar şi la semiumbră. Magnoliile sunt specii termofile. rar depăşeşte 3-4 m înălţime. Toate speciile cresc pe soluri fertile. cad în anul al doilea.magnolie Este un hibrid între Magnolia denudata şi Magnolia liliiflora. se îngustează spre vârf.A. arbore de 10 m înălţime. Magnolia macrophylla Michx.magnolie Originară din S. Arbust. frunze cordate la bază. ferite de curenţi reci. Magnolia tripetala L. Originară din America de Nord. de 30-60 cm lungime. în parcuri trebuie ferită de vânturi. înfloreşte după înfrunzire. cu coroana largă. de 12 cm lungime. albe. Originară din S. Nigra – flori mult mai mari. mai ales cele cu frunze 171 . înfloresc din mai până în august. coroana largă şi globuloasă. preferă un climat blând. creşte numai pe soluri profunde şi bogate. lujeri glabri. păros. pe dos verzui-argintii. Frunze nereticulate sau slab reticulate. cu umiditate suficientă. Magnolia liliflora cv. pe dos mai mult sau mai puţin pubescente.U.Magnolia grandiflora L. lucioase pe faţă. Flori de 20-30 cm. Arbore de 10 m înălţime.

toamna galben – auriu intens (fig. Marcotajul este o metodă des folosită. Este un arbore de mărimea I. periodicitate 172 . Tulpina dreaptă. Frunze lung peţiolate. cenuşiu-închis. profunde. . bine elagată. uneori răspândirea durează până primăvara.arbore lalea Specie originară din sud-estul Americii de Nord. robuste. cu scoarţa subţire. Liriodendron tulipifera L. rezistă relativ bine la gerurile mari din iarnă. asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte leirion înseamnă crin şi dendron arbore). Se protejează iarna plantulele. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute.septembrie). preferă soluri afânate. cele din sămânţă înfloresc după 12-15 ani. include numeroase samare monoaripate. în perioada de vegetaţie. se poate face în seră. se vor utiliza ca portaltoi specia Magnolia acuminata. se utilizează metoda prin arcuire (în august . în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4 m. fiind sensibil la îngheţuri târzii. La noi se găsesc chiar în zone mai reci (Braşov). nu rezistă la secetă. Flori hermafrodite terminale.mari şi cele care înfloresc devreme. iar zăpezile abundente. Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol. relativ slab crăpat longitudinal. Preferă zonele cu climate moderate. Se folosesc izolat sau în grup. Înmulţirea Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă. Formele ornamentale se înmulţesc prin altoire în seră iarna sau vara pe portaltoi în ghivece. iar pentru cele mai puţin viguroase specia Magnolia kobus. Butăşirea se execută utilizând hormoni de înrădăcinare. La Simeria sau obţinut rezultate deosebite. se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor destul de fragile. Pentru speciile viguroase. Fructificaţiile sunt destul de abundente. Maturitatea are loc toamna. de 6-8 cm. Fructe în formă de conuri alungite. Genul Liriodendron L. cu apa freatică la mică adâncime. are temperament de lumină. la bătrâneţe are ritidom subţire. La noi specia este mult introdusă de mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. 150). cilindrică. Recoltarea seminţelor se face în septembrie şi se seamănă primăvara.

Cuprinde multe specii ierboase.seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează greu. Genul Clematis L. Altoirea dă rezultate bune în sere prin procedeul în despicătură. flori hermafrodite. frumuseţii frunzelor şi florilor. puţine lemnoase. Cuprinde aproximativ 230 de specii. sensibili la arşiţă. pe puieţii de 1an în ghivece. folosit pentru producerea furnirului şi celulozei. putere de germinaţie foarte mică (10–15%). muguri opuşi. temperatura nu va depăşi 50C. Longevitate de aproximativ 500 ani. 173 . Fructele sunt achene cu stil lung. puţine subarbustive. Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului. Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă.Juss. Puieţii. formei şi coloritului de toamnă al frunzelor. Lemnul este moale. persistent. uşor. Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi admirate sau de-a lungul aleilor. Familia RANUNCULACEAE A. solitare sau în panicule. Importanţa forestieră creşte. de obicei liane agăţătoare. Înmulţire: Se practică semănatul de toamnă . este o valoroasă specie exotică pentru culturile din staţiunile de luncă. Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal. Forme horticole: Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă. Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. grupate în cime. Interes dintre speciile lemnoase prezintă cele din genul Clematis. plumos. se vor proteja. multe ierboase.mică.L. mai rar dioice.

174 . grupate în panicule (fig. Africa de Nord. poate acoperi o suprafaţă de 20-30 m2. Rezistă bine la umbră. Himalaya. cu înălţime până la 8 m. Caucaz.Clematis vitalba L. Fructifica anual şi abundent. flori roz-lila . La noi este comună. de până la 2 m lungime. Tulpinile sunt agăţătoare. albe-verzui. Prezintă importanţă naturalistică. Viguroasă. Rezistă bine la fum. Flori hermafrodite. de 2 cm.curpen de munte Specie indigenă. are importanţă redusă. albastreviolet. Are frunze cu 3 foliole. vegetează pe soluri grele şi uscate. se poate dezvolta şi în plină lumină. 151). înfloreşte în mai – august (fig. cu climate reci. . Liană agăţătoare de până la 10 m lungime. flori albe. . scheletice. chiar pe stâncării. caracteristică regiunilor de mare altitudine. Clematis montana cv. Lăstăreşte şi drajonează viguros. „Tetraroze” – frunze roşcate. apoi verzi-bronz. mult timp persistente. deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor. Este o specie rustică. mari (8cm).) Mill. . dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea zăpezii în coroană şi apare riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. dar şi pe cele revene. flori roşii-roz. acide. La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite. campanulate. Flori cu 4 sepale. o notă de disconfort în peisaj. Ornamental.curpen Specie originară din China. formate din numeroase achene plumoase. la altitudini mari. Clematis alpina (L. înfloreşte abundent şi este foarte decorativ în aprilie – mai. Cultivaruri: Clematis montana cv. de la câmpie şi coline. 152). Fructe multiple. târâtoare în lipsă de suport.curpen de pădure Specie răspândită în Europa. parfumate. Este utilizat numai ca portaltoi. mici. de 3-5 cm. se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor. Se instalează pe soluri superficiale. Clematis montana Buch-Ham. din Europa şi Asia. introduce în general. „Rubens” – frunze purpurii la început. urcă până în zonele montane inferioare. în general nu provoacă vătămări arborilor-suport.

Flori hermafrodite. prin butaşi sau marcote (marcotaj şerpuit). însorite sau semiumbrite. Juss. cu frunze alterne pe lujerii lungi şi grupate în fascicule pe cei scurţi. Prin altoire se obţine Clematis x jackmanii. iar plantele altoite se păstrează un timp sub clopot de sticlă. Fructe bace roşii sau negre. Are importanţă ornamentală deosebită. înfloreşte în iunie – august. 175 . violet închis (fig. Viticella) de grădină La noi se cultivă frecvent de la câmpie până în zonele montane (1000 m altitudine). cu foliole întregi până la trilobate. Arbuşti spinoşi. Prezintă tulpini de 2-4 m. flori solitare sau câte 2-5 pe ramurile scurte. se foloseşte la decorarea chioşcurilor. Europa şi Nordul Africii.Clematis viticela L.L. Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. Prezintă tulpini volubile lungi. în despicătură. flori violet-albăstrui sau rozpurpurii. Cuprinde aproximativ 175 de specii din America de Nord. Genul Berberis L. 152). Moore (C. Înmulţire: Se obţine din sămânţă semănata în aprilie – mai în răsadniţe. Lanuginosa x C. mari de 5-10 cm. zidurilor şi gardurilor. căzătoare sau persistente. frunze penate. grupate în fascicule sau raceme. solitare. pe rădăcini de Clematis vitalba. Clematis x jacmanii Th. Este indicat pentru locuri adăpostite. – curpen Familia BERBERIDACEAE A.

scundă de (30-50 cm). se instalează pe soluri eubazice.dracilă Specie europeană. Este o specie de interes ornamental. cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei. până la revene. . foarte decorativ. foarte deasă. Rezistă bine la secetă. Rezistă bine la fum. Rezistă la ger.5 m înălţime. Berberis vulgaris cv. care are florile în inflorescenţe umbelate. apar în mai şi au miros puternic (fig.Berberis vulgaris L. Fructele bace roşii strălucitoare (fig. poate fi tunsă când se foloseşte pentru garduri vii. nu se recomandă prezenţa sa în apropierea terenurilor agricole. la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. are temperament de lumină. Foarte apreciate în horticultură sunt varietăţile pluriflora Koehne. lăstarii au spini trifurcaţi. Flori galbene. fructe decorative. fiind gazdă intermediară pentru rugina grâului. Flori galbene. var. adesea calcaroase. ornamentală prin abundenţa florilor. Berberis thumbergii D. are sistem radicular bine dezvoltat. fum. cu înălţime de 2 m. Atropurpurea – frunze roşii-închis. Este un arbust des ramificat. de la câmpie la deal. pe soluri uşoare sau grele. Berberis wilsonae Hemsl. frunze. Se recomandă pentru fixarea terenurilor degradate. la noi des întâlnită în toată ţara. cu flori. argenteo-marginata Schneid. atropurpurea nana – tufă deasă. 176 . Rezistă la atacul ruginii grâului. Este un arbust tufos. mici. se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna. Are o anumită rusticitate. Se înmulţeşte uşor din lăstari. et Wils. uscate. este sensibil la poluanţii cu fluor. . de până la 2-2. este nepretenţioasă faţă de sol. grupate în fascicule. poate vegeta în plină lumină sau la umbră. drajonează uşor. subtiri. 154). Arbust originar din China. cu fructe mici verzi-cenuşii care devin purpurii toamna.dracilă japoneză Specie originară din Japonia. ger. 153). chiar scheletice.C. Tufa mică de 1 m înălţime. cu frunze pătate cu alb şi var. Fructe bace elipsoidale. grupate în raceme pendente.

uneori aproape albe. Arbust originar din America de Sud. Frunzele persistente. Mahonia aquifolium Pursh. galbene-aurii. Berberis chinensis. contrar cu frunzişul multicolor de toamnă. verzi-închis-lucitoare pe faţă. Berberis amurensis. eliptice. Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă. cu 5-9 foliole ovate. Flori abundente. în grădini. Se folosesc ca exemplare solitare. atinge 0. pe portaltoi de Berberis vulgaris. compact. Este un arbust de mici dimensiuni. Ramurile cenuşii.5 m înălţime. spinos-serate. seminţele se seamănă toamna sau primăvara. trifurcaţi. Flori galbene. Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: . Berberis buxifolia. frunze verzi-închis. negre-albăstrui. toamna cu nuanţe roscate de diferite intensităţi. grupate în mici raceme pendente. până la 1m. cu vârful acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată. de 4-8 cm lungime. asemănătoare cu frunzele de Ilex. îngustelipsoidale. rigide. Fructe verzi-albăstrui până la negre. Genul Mahonia Nutt. verzi-deschis pe dos 177 . garduri vii libere şi tunse. grupate în facicule. Fructe mici. cele cu frunze persistente şi de talie mică se utilizează în recipiente. dar se recomandă acoperirea cu resturi vegetale pe timpul iernii.Berberis aggregata. cu ramuri cu spini puternici. Specie originară din China. crestere densă. Berberis julianae Schneid. Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire. groase.Berberis darwinii Hook. apar în mai – iunie. lucioase. grupuri. Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu călcâi în răsadniţe reci. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri bogate în humus. Frunze persistente. dinţate. apar în aprilie – mai. mari. – mahonie Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord. persistente. Se practică altoirea în cazul speciilor rare. spinoase. Nutt. revene. imparipenatcompuse. lucioase. puternic brumate. de 2-3 m înălţime. viguroasă. sesile. La noi se cultivă frecvent în parcuri şi grădini. iar lujerii tineri sunt verzi. constituind tufe dese.

devin mature prin septembrie. Fructele. răspund bine la tăieri. dar înfloreşte mai slab. prin aprilie-mai şi sunt neplăcut mirositoare (fig. (Mahonia japonica var. apar devreme. galbene. 178 . la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii. treptat. cu foliole mari cu spini. se regenerează natural pe versanţi. După transplant. Juss. . Cuprinde specii din regiuni temperate. frunzele cad de multe ori. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă.iasomie. Este utilizată în farmacologie (berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive). frunze mari. Tolerează fumul.(iarna devin vineţii sau roşietice). bace negre-brumate. în apropierea centrelor urbane (Tâmpa). de 30-40 cm. îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. în plină lumină înfloreşte abundent şi anual. plante ierboase sau lemnoase cu flori hermafrodite. La noi se cultivă în grădini şi parcuri. de culoare verde-albastrui închis. pe tipul 5. mici. Are pretenţii reduse faţă de sol. sunt grupate în raceme terminale erecte. 155). cu mai multe seminţe.L. Are importanţă ornamentală deosebită. Este un arbust de până la 3 m. ORDINUL ROSALES Familia SAXIFRAGACEAE A. drajonează. scoarţa este brun-roşcată. Florile hermafrodite. Genul Philadelphus L. cu flori foarte plăcut mirositoare. este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. frunzele se înlocuiesc anual primăvara. lujerii sunt uşor muchiaţi. Philadelphus coronarius L. Cresc încet. rezistă bine în zonele umbrite. lămâiţă Specie exotică. complete. bruni. răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. se exfoliază longitudinal.) Specie originară din China. Fructele capsule sau bace. bealii Fedde. Rezistă destul de bine la geruri. Mahonia bealii (Fort) Carr. ajunge la înălţimi de până la 4 m. Se înmulţeşte la fel ca speciile din genul Berberis. Uneori este subspontană.

grupate în raceme. frunze mari. plăcut mirositoare. Philadelphus coronarius var. Este una din cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. întregi. lemonei (Philadelphus coronarius x Philadelphus 179 . cu ramuri erecte. cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază. mugurii sunt opuşi. Philadelphus delavayi Louis. ovate. solitare. frunze de 5 cm lungime. frunzele sunt. apoi galben-verzui. pe dos pubescente. arbust până la 1 m. de 1 cm. apar în luna iunie.. otrăvitoare pentru păsări (fig. Philadelphus latifolius Schrad. Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. până la 10cm lungime. Specie originară din America de Nord. Philadelphus microphyllus Gray. de 3 cm diametru.glabri. eliptice. Philadelphus inodorus L. puţin vizibili. (Philadelphus pubescens) Specie originară din America de Nord. flori pedunculate. rar grupate câte 3 (5 cm diametru). Philadelphus incanus Koehne. „Dublex” – flori des solitare. flori fără miros. Philadelphus microphyllus) Prezintă caractere intermediare între cele 2 specii. – frunze la început galben-aurii. pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor. 156). butăşeşte şi marcotează. Specie originară din America de Nord. „Aureus” Rehd. fructele sunt capsule cu seminţe mici. Se poate tunde şi utiliza pentru garduri vii. caliciu pubescent. acuminate. frunze foarte mici. Lăstăreşte. din care s-au creat o serie de cultivaruri. dar cu înveliş floral dublu. Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus hirsutus Nutt. Varietăţi horticole: Philadelphus coronarius var. lucitoare pe faţă. florile sunt albe. Philadelphus tomentosus Wall. flori foarte parfumate.

(Deutzia crenata Sieb et Zucc) Arbust originar din China şi Japonia. Deutzia scabra var. Marcotajul se execută primăvara.august). nu se recomandă. în pat cald. frunzele sunt ovat lanceolate. Se utilizează şi în masive. La noi se cultivă în parcuri şi grădini. Deutzia scabra var. Butăşirea de primăvară dă rezultate bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. albe. Se înmulţeşte prin sămânţă. Genul Deutzia THUNB Deutzia scabra Thunb. Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie . – cu flori simple. sferice.Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri. tulpinile şi ramurile sunt brun-roşcate. 157). involte. Varietăţi: Deutzia scabra var. rezistă bine la fum. mărunt crenate. fructele sunt capsule trivalente. este totuşi o specie rustică. 180 . mugurii sunt opuşi. Această specie lăstăreşte şi marcotează. formează tufe până la 2 m înălţime. Plena Rehd. deci va fi cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri adăpostite. Candidissima Rehd. vara sau iarna. la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii tunse. în apropierea aleilor. grupate în panicule albe. – cu flori roz. marcote. Este o specie mai sensibilă la ger. compacte. cu 3 stile lungi (fig. roşcaţi.ovoizi. în toată ţara. butaşii se recoltează din lujeri laterali. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. butaşi. – cu flori foarte pline. dispuse în panicule erecte aşezate la vârful lujerilor anuali. se exfoliază. Watereri Rehd. izolat. rotunjite la bază. Lădiţele cu puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. se foloseşte un amestec de nisip şi turbă. cu pete roşiicarmin la exterior. Înmulţirea prin sămânţă sau marcotaj se face mai greu. florile sunt albe sau roz.

rar în garduri vii. de culoare verzuie. cu areal european. grupate în raceme erecte. grupate în panicule compacte. grupate în raceme sau panicule erecte. Florile hermafrodite. se exfoliază.Deutzia gracilis (Sieb et Zucc) Specie exotică din Japonia. Mai sensibilă la ger şi îngheţuri. Arbust de lumină. mugurii alterni. Flori albe. formează o tufă de 1m. în grupuri sau masive. uneori în garduri vii. galben-cenuşii. pe dos glabrescente. Prin înflorirea bogată este o specie foarte atrăgătoare. Formează tufe până la 2 m înălţime. cu urmele caliciului la vârf. Deutzia purparescens Rehd. mezofil-higrofit. mai rar dioice. necesită un amplasament mai ferit. puţin pedicelaţi. Deutzia x magnifica (Lem) Rehd (Deutzia scabra x Deutzia vilmorinae). La noi se întâlneşte pe stâncării şi în chei. florile sunt unisexuat-dioice. la altitudini mari. se poate utiliza izolat. are lujeri mai subtiri. cu scoarţa cenuşiu-negricioasă. În colecţiile dendrologice din ţară mai apar: Deutzia parviflora Dge. la exterior roşcate. lung acuminate. numai pe lujerii scurţi în fascicule. Se cultivă ca specie 181 . roz-pal.lobate. grupate în raceme sau facicule. frunzele obişnuit palmat. Tulpinile şi lujerii au uneori spini. . galbeni-cenuşii. Deutzia x rosea (Lem) Rehd (Deutzia gracilis x Deutzia purparescens ). în etajul montan. arbust cu flori roz-albe duble. glabri. Ribes alpinum L. mai puţin cultivată la noi. alterne. lujerii sunt subţiri. cu 3-5 lobi. curbate. frunze oblong lanceolate.coacăz de munte Specie indigenă. mugurii sunt fusiformi. Genul Ribes L. şi sunt formate din tulpini lungi. răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din emisfera nordică. mici. fructele sunt bace roşii (fig. marginile neregulat serate pe faţă cu peri stelaţi mari. 158). fructele – bace polisperme. montan – alpin. oligoterm. ornamentală. frunze ovate. Tufele ating 2 m înălţime. Cuprinde peste 150 specii arbustive. ca nişte rozete. vegetează pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe. la bază larg cuneate sau rotunjite. pe margini ciliaţi. flori larg campanulate.

în zonele Central-Vestice ale Asiei. glandulos-păroase sau glabre. flori hermafrodite. negre. . are pretenţii mari faţă de umiditate. Este un arbust înalt până la 1-2 m. mugurii sunt ovoconici. au scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii. mari. iar la baza frunzelor cu spini trifurcaţi.5 m. A şi B). Specie apreciată în farmacologie pentru fructele cu conţinut ridicat de vitamine (C. se exfoliază în partea inferioară şi au miros neplăcut. suportă umbrirea. cu areal european. P. lujerii sunt tomentoşi. aşezate în raceme. lujerii sunt cenuşii-gălbui. campanulate. cu 3-5 lobi triunghiulari. frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi. este considerat relict glaciar. Se cultivă ca arbust fructifer. pubescenţi.agriş Specie indigenă. fructele sunt bace ovoid-globuloase. Ribes uva-crispa L. verzi-galbene sau roşii. florile sunt mici. mugurii sunt pedicelaţi. în ţinuturi reci (Transilvania. Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1. Rezistă bine la ger şi îngheţ. creşte pe soluri scheletice. erecte. frunzele sunt cordiforme. se cultivă în grădini ca arbust fructifer. uneori fără spini. tulpinile sunt foarte numeroase. verzui. neregulat dublu-seraţi. asiatic şi Nord-african. 160). negricioase. Tulpinile sunt viguroase. se cultivă adesea ca şi arbust fructifer. cu gust neplacut (fig. ovoizi. au gust acrişor şi sunt comestibile (fig. La noi creşte sporadic în regiunea montană şi subalpină. 182 . fructele sunt bace sferice. 159). mai rar cultivat ornamental. (Ribes grossularia L.Ribes nigrum L. hermafrodite. în boli de inimă şi stomac. Moldova). Specia lăstăreşte şi marcotează.) . pe margine crenat-serate. prevăzuţi pe internoduri cu numeroşi spini simpli. La noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane. Vegetează pe lăcovişti şi în depresiuni cu apă stagnantă. Preferă soluri cu substrat calcaros.coacăz negru Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei. bruni până la roşcaţi.

Ribes sanguineum Pursh. originara din America de Nord. Se cultivă frecvent pentru bacele roşii. vegetetând în locuri umbroase. florile sunt hermafrodite. dispuse în raceme. foarte decorativ prin florile mici. cu 3-5 lobi triunghiulari. contribuind la fixarea lor. ascuţiţi. fin-păroşi. Urcă pânî în subzona alpină inferioară.Ribes petraeum Wulf. fructele sunt bace negre-purpurii. cu gust acrişor (fig. de-a lungul nervurilor.coacăz roşu Specie indigenă. 162). fără pretenţii faţă de sol. Atinge înălţimi de până la 2 m. cu areal în Europa şi Asia. frunzele sunt mici. asiatică şi nord-africană. cu 3-5 lobi obtuzi. La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe stâncării. fructele sunt bace negre forte acre (fig. florile verzi-brune. grupate în racem. bruni. lucioase. cuişor Specie exotică. frunze cu 3-5 lobi. lujerii sunt rotunzi. lujerii sunt cenuşii-gălbui. dublu seraţi. – păltior Specie europeană. Ribes rubrum L. 162). tulpinile sunt viguroase. fructe bace roşii (fig. glabri. bruni. creşte şi pe soluri nisipoase. albe până la roşcate. Are cerinţe ecologice modeste. cu scoarţa brun-închis. Are înălţimea de până la 2m. pietroase şi umede. Cultivaruri: 183 . pe dos pubescente. au miros plăcut de cuişoare. lujerii cenuşii. se exfoliază. trilobate.coacăz auriu. sesili. lucitori. Preferă solurile humifere.coacăz Arbust originar din America de Nord. viguroşi. înalt de până la 2 m. sporadică la noi prin făgete şi molidişuri. marginea dublu-serată şi ciliată. iar scoarţa nu se exfoliază. lujeri aromatici. Este înalt de până la 1m. înfloreşte în aprilie – mai. rezistă la ger şi secetă. frunzele sunt mari. aşezate în raceme. pubescente numai pe dos. Este o specie de interes ornamental şi fructifer. ovoid-ascuţiţi. Ribes aureum Pursh. 161). în raceme pendente de 8 cm. superficiale. mugurii sunt conici. florile sunt hermafrodite. eutrofice. . . bruni-roşcaţi. scheletice. uşor sărăturoase. de culoare roşie sau roz. . cenuşii. frunze subrotunde. mugurii sunt alipiţi de lujer. cultivată la noi în parcuri şi grădini.

“Poulborough Scarlet” – peste 2 m înălţime. Particularităţi de cultură: după înflorire se îndepărtează lemnul bătrân pentru a permite înlocuirea prin lujeri tineri. garduri vii libere. lujeri verzi-bruni. roşii. piramidală. Speciile de Ribes înfloresc şi se colorează frumos în poziţii însorite. Înfloresc timpuriu. Tulpina este dreaptă. glabri cu muguri alterni. Se plantează izolat. Genul Liquidambar L. marcotaj. cele femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. înfloreşte în mai. drenate. Macea). Liquidambar stryaciflua L. imediat după Forsythia. în grupuri. dar suportă şi semiumbra. cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci).Ribes sanguineum cv. La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş. seamănă cu cele de platan. Este o specie de semiumbră. Nu se recomandă înmulţirea prin seminţe (germinare greoaie). la bază trunchiate sau slab cordate. pendente. tomentoase pe ambele fete la început. Fructele sunt compuse. iar cele bărbăteşti în spice terminale. seminţele se stratifică. ovoizi-conici. originară din America Centrală şi de Nord. Specie exotică. Marcotajul se realizează prin muşuroire. Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. flori roşii cu mijloc alb şi raceme foarte mari. se păstrează foarte mult timp pe arbore (fig. cu coroană deasă. fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m). apoi cu smocuri de perişori numai pe dos. Speciile se obţin prin butăşire. Ribes sanguineum cv. Florile sunt unisexuat monoice. 184 . Preferă un climat moderat şi soluri fertile. alungiţi. acuminaţi. despărtirea tufelor. creşte activ în lunca râului Mississippi. pluricapsule. profunde. “King Edward VII” – flori mari. 163). frunzele au 3-7 lobi triunghiulari. Simeria. în axilele nervurilor.

Florile sunt unisexuat-monoice. preferă soluri fertile. palmat-lobate. Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei. la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu. Arbore de dimensiuni mari.platan Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis. până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. Frunzele mari. Familia PLATANACEAE Dumort. Fructul este compus. Cultura: prin seminţe şi marcotaj. florile femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. cu lujeri bruni-verzui. Rezistă bine la ger. globuloase. se exfoliază în placi mari. la noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini. revene sau chiar umede. acoperă complet mugurele. Are temperament de lumină. achenele au 185 . poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte. Genul Platanus L. Este o specie sensibilă la transplant. mărunt crăpat. profunde. grupate în inflorescenţe mari. Tulpina este scurtă şi groasă. afânate. peţiolul cu o teacă la bază. geniculaţi. conici. o pluriachenă. cu scoarţa caracteristică. (Platanus x acerifolia Ait. rămâne pe arbore peste iarnă (fig. Frunzele sunt mari. cu 3-5 lobi triunghiulari. Se poate utiliza în şleaurile de luncă şi în zăvoaie. sferic. pe malul apelor.Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu. cenuşii sau brun-roşcaţi. 164). Coroana are ramuri groase. izolat sau în aliniamente.) . Florile smocuri la bază. foarte decorativ. palmat-lobate. cenuşiu-gălbui. Platanus x hybrida Brot. întregi sau rar dinţaţi. pluriachenă sferică. Fructul este compus. rădăcinile laterale se dezvoltă mult. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. frunzele se colorează mai puternic. glabri. Americii de Nord şi Asiei Mici. pendente. Mugurii sunt alterni. Dacă este introdus în lunci. Înrădăcinare puternică. Are o unisexuat-monoice. de obicei se transplantează cu balot. alterne. Wild.

vârful achenei este rotunjit (fig. iar staţiunile preferate sunt cele de lunci. Ca specie forestieră pote fi utilizat în şleauri de luncă. Necesită un climat moderat. Este o specie cu valoare ornamentală deosebită. Longevitate 500-600 ani. slab lobate. grupate câte 3-4 pe un peduncul lung.platan oriental Originar din Grecia. frunzele sunt mari. fructul este pluriachenă. zăvoaie. butaşii se recoltează de la exemplarele foarte tinere. pe dos slab păroase. Rezistă bine la fum. când se plantează direct în pepinieră. scoarţa se exfoliază în plăci mărunte. dându-i un aspect ţepos (fig. Nu suportă apa stagnantă. praf şi poluanţi. frunzele au 5 lobi mici la bază. rar 5. . folosit în industria celulozei. cu numai 3 lobi triunghiulari. Se obţine din seminţe sau marcote (marcotaj chinezesc – Platanus orientalis). dar şi în forme tunse în aliniamente. pe dos cu smocuri de perişori în axilele nervurilor. 164). numai ca specie ornamentală. dinţaţi pe margine. scoarţa se exfoliază în plăci mari. . În America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m. Asia Mică şi Caucaz. Seminţele au putere germinativă mică. Arbore de până la 30 m înălţime. Platanus orientalis L. Semănatul se face primăvara în pepiniere. Arbori de alei şi străzi. mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri. Lemn tare. 186 . Rezista bine la ger.platan occidental Originar din America de Nord. cultivat izolat. putrezeşte uşor. iar perii de la suprafaţa capitulului ies la suprafată. 164).creştere viguroasă. Butăşirea se recomandă la hibrid (Platanus x acerifolia). Fructifică anual şi abundent. după stratificarea seminţelor (1-2 săptămâni). se confecţionează iarna şi se conservă până primavara. La noi se întâlneşte rar. longevitate de câteva sute de ani. cu multă căldură estivală. Platanus occidentalis L. mai ales datorită trunchiului cu scoarţa puternic exfoliată. La noi este foarte putin cultivat. chiar în scop ornamental. lăsând cea mai mare parte a trunchiului netedă. fructele sunt pluriachenă. cu marginea lobilor dinţat-lobulată. la bază frunzele sunt cuneate. preferă soluri bogate şi umede. greu.

peste 80. de obicei alterne. 187 . în chei. Sufamilia SPIRAEOIDEAE Agardn.L. între care numeroşi arbori şi arbuşti cu frunze simple sau compuse. Se cultivă frecvent în scop ornamental. bruni sau cenuşii. spontană la noi în zonele montane şi subalpine. Genul Spiraea L. Această specie prezintă importanţă naturalistică. Cuprinde peste 2000 de specii. 165). cu baza cuneată până la rotunjită. apar în mai-iunie. Prunoideae. iar alte 4 specii sunt spontane. folicule sau capsule sau drupe false (poame). în rest simple sau dublu-serate. muchiaţi. Pomoideae. taulă Specie eurasiatică.Familia ROSACEAE A. frunzele sunt ovate sau ovat-lanceolate. glabre (fig. acute. stau departati de lujeri. fructele sunt folicule brune.cununiţă. Rosoideae. întregi în treimea superioară. Flori cu inveliş floral complet. Juss. mugurii sunt mici. ornamentală şi pentru amenajarea terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor. . ovoizi. Spiraea ulmifolia Scop. Arbust până la 2 m înălţime. glabri. grupate în raceme umbeliforme bogate. lujerii sunt geniculaţi. Familia se împarte în 4 subfamilii: Spiraeoideae. pe soluri calcaroase şi grohotişuri. cu ramuri arcuite. ca tufe izolate sau gard viu. Cuprinde multe specii şi hibrizi. fructele drupe. florile sunt albe. din care la noi în ţară se cultivă aproximativ 35.

dar şi în zone relativ umede. Arbust de 1. rar întâlnit la noi. acute. ciliate. specie mezoxerofită şi adesea pe substrate calcaroase. florile de culoare albă. înfloreşte în iunie-iulie (fig. . cu flori roşii-purpurii. Se cultivă ca arbust ornamental şi are înălţimi până la 2 m. 188 . cantoniensis x S. La noi creşte sporadic. întregi sau uşor crenate numai în jumatatea superioară.) Zab. arbust cu înălţimea de 1. Evită substratele calcaroase.Spiraea salicifolia L. trilobata) . Lanceata cu flori frumoase. dispuse în umbele. .taulă Specie indigenă. Prezintă o largă amplitudine ecologică. bruni-gălbui. la câmpie şi dealuri. Spiraea crenata L. drajonează puternic. frunzele sunt alungit-obovate. Spiraea cantoniensis Lour. răspândită în Europa şi Asia. mlaştini. lujerii tineri sunt pubescenţi. tavalgă Arbust indigen. florile sunt albe. (S. florile sunt roz. frunze mai înguste. Atinge 1 m înălţime. înfloreşte în mai-iunie (fig. turbării. cu baza cuneată. 165). Specie originară din America de Nord. La noi frecvent se cultivă ca arbust de parc şi gard viu. apoi glabri.5m. Specie originara din China si Japonia. Cultivaruri: Spiraea cantoniensis cv. nepretenţios faţă de climă şi sol. Spiraea japonica L. prin păduri însorite şi luminate. forma Little princess – pitică de 50 cm. cu frunze mici. cu margini simplu sau dublu-serate. grupate în panicule erecte.5 m înălţime. 165). Spiraea x vanhouthei (Briot. de 1-3 cm. Rezistă bine la secetă. Spiraea douglasii Hook. frunzele sunt lanceolate. la bază cuneate.taulă. cununiţă.floarea miresei. Se cultivă ca plantă ornamentală. se dezvoltă bine în plină lumină. se prezintă sub formă de tufa. terminale. la deal şi în zona montană. în zăvoaie. duble. de 2 m înălţime.

masive. marcotaj. se introduc în spaţiile verzi izolat. Speciile rezistă la poluare. Se foloseşte în grupuri. (S. scoarţa este roşietică şi se exfoliază. Physocarpus opulifolius (L.) . fructele sunt folicule (fig. la bază întregi şi cuneate. frunzele sunt ovat-lobate până la palmat-lobate. Spirea x bumalda Burv. afânate. diviziunea tufelor. florile sunt grupate în umbele albe. Se obţin pe cale vegetativă prin butăşire. subţiri. 189 . mugurii sunt mici. grupate în corimbe terminale. mugurii sunt alterni. în grupuri. apropiaţi de lujeri. garduri vii libere sau tunse. depărtaţi de lujer. deosebit de apreciat pentru bogaţia florilor şi rusticitatea lor. păroase pe dos. originară din America de Nord. Tufele au 4 m înălţime. Este un hibrid între 2 specii asiatice ( Spirea cantoniensis x Spirea trilobata). Creşte repede. garduri vii tunse. înfloreşte abundent în mai-iunie. cu butaşi cu călcâi sau vara cu butaşi semilignificaţi. fructele sunt folicule de culoare brun-deschis (fig. până la 80 cm. flori roz-albe. se adaptează la semiumbră. în lungul nervurilor. Genul Physocarpus Maxim. glabri. frunziş tânăr roşcat. Înmulţirea se face prin butaşi lemnificaţi. florile sunt albe. lujerii sunt nemuchiati. albiflora x S. acut serate în jumătatea superioară. Subfamilia ROSOIDEAE Focke. bruni sau bruni-roşcaţi. La noi se cultivă ca specie ornamentală. subţiri. Creşte bine pe soluri aluvionare. devin foarte largi în timp (diametru de 2-3m). Butăşirea se poate face iarna în sere. lucitori. rezistă la ger şi secetă. 166).) (Spirea opulifolia L.taulă Specie exotică.Este un arbust până la 2 m înălţime. lujerii sunt brun-roşcaţi. cu tufe compacte. 165). japonica) Arbust de talie mică. frunzele sunt rombice sau obovate. dese.

Kerria japonica var. cu o valoare ornamentală deosebită. superficiale. ca arbust florifer. florile sunt solitare. 168). prelung acuminate. lujerii sunt geniculaţi. mari. este un relict glaciar. verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea inferioară. frunzele sunt alterne. are pretenţii reduse faţă de climă şi sol. frunzele sunt persistente. în grupuri sau se poate utiliza susţinută pe spalier. fructele sunt achene (fig. Este frecvent utilizată ca specie ornamentală prin curţi şi grădini. 167). Rezistă destul de bine la ger. . Se foloseşte izolat pentru a pune în evidenţă frumuseţea florilor. astfel încât formează tufe largi. Este o specie cu o mare capacitate de drajonare. de obicei cu 8 petale. uneori când iarna temperaturile sunt foarte scăzute. Arbust pitic. cu mai multe petale galben-portocalii.. fructele sunt achene negricioase (fig. deficitare în humus. ovat-oblongi. crenate pe margini. târâtoare şi apoi erecte. glabri. cu frunze pe margine albicioase. – argintică Specie indigenă. Dryas octopetala L. Kerria japonica ( L. albe. Asia.C. Pleniflora Witte. alterne. tulpina şi lujerii sunt verzi.C. Preferă locuri semiumbrite. În horticultură se foloseşte o varietate cu flori duble: Kerria japonica var. lăstarii degeră. eliptice. înfloreşte în mai. Se obţine din sămânţă. la noi se întâlneşte frecvent de la câmpie până la munte. diviziunea tufei sau butaşi. 190 . Variegata T.keria Creşte natural în Asia. de soluri scheleto-pietroase. florile sunt solitare. erecte. Este un arbust de 2 m înălţime.Genul Dryas L. cu importanţă naturalistică aparte. fin striaţi. Genul Kerria D. La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine. verde deschis pe partea superioară şi slab pubescente pe partea inferioară. răspândită în Europa. cu tulpini repente. ) D. Moore. cu baza rotunjită şi margini din ce în ce mai pronunţat dublu-serate de la vârf spre baza laminei. America de Nord. lung pedunculate. Este o specie calcicolă.

globuloase sau elipsoidale. de 4-8 cm lungime. dar opuse şi mai mari. Flori hermafrodite. relativ rar cultivată la noi. drupe uscate. Genul Rhodotypus Sieb et Zucc Rhodotypus kerrioides Sieb et Zucc Specie originară din Japonia şi China. de 3-5 cm diametru. iar frunzele se aseamănă cu cele de Kerria japonica: sunt tot ovat-oblongi. staminele numeroase. Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite într-un fruct multiplu. pe faţă verzi închis. 191 . pe soluri variate. cu butaşi semilignificaţi din lujeri terminali sau laterali. Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive. Formeaza tufe de până la 2 m înălţime. rar poliachenă. 8 mm. cu butaşi cu călcâi sau în iunie – iulie. lucitoare. de cca. Genul Rubus L. Fructele. 169). la bază cu 4 bractee mici. Florile sunt tot solitare. Se poate utiliza în locuri adăpostite. Frunze alterne. la început. sericeu-păroase. negre. lujerii sunt glabrii. pe dos. căţărătoare sau târâtoare. cu ghimpi sau peri. în sol uşor (turbă amestecată cu nisip). revene. Butăşirea se face în octombrie – noiembrie. acuminate.Semanatul se face primăvara în sere. Diviziunea tufei se practică primăvara şi toamna. câte 4 (5). învelişul floral pe tipul 4. Se poate tunde şi înmulţi ca şi Keria japonica. cărnos. cu sămânţă stratificată. mai rar unisexuate. pe margine acut dublu serate. la Timişoara se găseşte în Parcul Clinicilor Noi. verzui-cenuşii. mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. obişnuit polidrupă. obişnuit compuse. înconjurate de caliciul persistent (fig. însorite sau semiumbrite. albe.

Preferă soluri afânate. grupate în raceme. Tulpinile devin mature în anul al II -lea. cu fructe albe. et K. destul de deşi. 170). dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi devine un concurent de temut. tomentoase pe dos. florile sunt mici. cu ghimpi pe tulpină. frunzele sunt trifoliate. fructul este o polidrupă globuloasă.. Deşi este o specie semiombrofilă. revene. cu înălţimi de 12. relativ scund. În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen. La noi este o planta comună. revene. Rubus idaeus var. Suportă bine gerurile şi îngheţurile. De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani. mai ales în plină lumină. din regiunea de dealuri până la munte. butaşi sau prin marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină). cu fructe galbene. cu vârful arcuit. imparipenat-compuse. albe. frunzele sunt alterne. mai rar cu 5 foliole. preferă soluri bogate. Este un arbust târâtor. Se obţine din samânţă. lujerii sunt geniculaţi. cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile. foliolele sunt ovate inegal. roşie la maturitate. fructificaţii abundente. dar nu rezistă la secetă. glabre şi verzi pe faţă. 171). . verzi şi iarna (fig.mur târâtor. Albus Simk. ajungând până în Asia Mică şi Caucaz. permeabile. relativ acide.zmeur Specie indigenă.Rubus idaeus L. Are pretenţii mari faţă de umiditatea atmosferică. Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. verzi. Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor: Rubus idaeus var. dar se poate dezvolta şi în plină lumină.5 m. Leucocarpus Heyene. umede. 192 . rugi Este foarte răspândit în Europa. cu tulpini roşietice-violacee. tulpinile sunt erecte. Formează tufe cu tulpini numeroase. Are temperament de lumină. dublu-serate. rezistă la ger şi îngheţ. Rubus hirtus W. apar prin mai-iunie. se detaşează uşor de receptacul (fig. albicioase. cu ghimpi foarte înţepători. glandulos păroase şi ghimpoase.

Rosa canina L. scurţi. roşii. suportă soluri compacte. Siberia şi Asia Centrală. terminale. (R. cu margini simplu sau imperfect dublu-serate.mur de câmp Specie indigenă. Frunzele hibernante. cu ramuri arcuite. specie eutermă – mezotermă. în corimbe scurte. cu 7 foliole oval-eliptice. alterne.cu tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi. 172). recurbaţi. de soluri bogate. erecţi sau căţărători. Specii spontane. obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la revene. căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia. Are temperament de lumină. se maturează în august – septembrie (fig. lăţiţi la bază. urcă până la 1700 m. recurbaţi. Dumalis Bechst. Prezintă o amplitudine climatică mare.) – măceş Specie indigenă cu largă răspândire. cu stipele concrescute la baza peţiolului.Rubus caesius L. trifoliate. suportă bine solurile compacte şi chiar cele degradate. se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. Asia Mică. lungi de 3-7 cm. acrişoare. răspândită în Europa. La maturitate receptacul devine cărnos. pe margine dinţate. hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol. verzi pe ambele feţe. fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui. Este un arbust de până la 2-3 m înălţime. se întâlneşte din câmpie. Florile complete. Este o specie subarbustivă. . Arealul său cuprinde Europa. Asia Centrală şi Nordul Africii. terminale. comprimaţi lateral. lujeri bruni-roşcaţi şi ghimpi foarte puternici. cu ghimpi moi. glabre pe ambele feţe. păroase. cu foliole subţiri. care include numeroase achene mici. La noi se întâlneşte la câmpie. La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa. formând un fruct fals multiplu (măceaşa). cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse. târâtoare. Florile albe. Genul Rosa Cuprinde foarte multe specii montane. florile sunt roz-albe. Sunt arbuşti târâtori. cu înveliş floral pe tipul 5. mugurii sunt mici. sepale întregi sau divizate. solitare sau în perechi până 193 . solitare sau în raceme umbeliforme. rari şi peri glanduloşi. cu ghimpi puternici. frunzele sunt imparipenatcompuse. este un arbust comun la dealuri şi în regiunile montane.

subţiri. eliptice. (fig. preferă substrate calcaroase. din care pornesc ramuri ascendente. frunzele au 7-9 (11) foliole ovat-eliptice.la 3. cu stoloni subterani şi tulpini aeriene. cu ghimpi inegali. răspândită în regiunile montane din Europa Centrală şi de Sud. multiplu. Sudică şi Asia Vestică. Exemplarele altoite se acoperă complet cu pământ. pieloase. Semănatul se face la sfârşitul verii. cu înălţime de 0.5 cm. răspândită la noi în regiunile de câmpie. lucitoare. Fructele sunt piriforme sau globuloase. primăvara sau vara. glabre pe faţa 194 . cu sămânţă stratificată. Lujerii sunt verzi sau roşcaţi. rar grupate câte 2-3. Rezultate bune se obţin din marcotajul de vară cu ramuri arcuite. 173). Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. de soluri bogate. Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi. efectuată la colet. mărunt dublu-serate. Frunzele sunt pentate. fructul este fals. cu numeroase achene mici. preferă soluri scheletice. se obţine -“apă de roze”. ornamentală şi în cosmetică. P şi D. adesea târâtoare. Rosa pendulina L. Se obţine din sămanţă. Rosa gallica L. de 1-1. Se preferă altoirea în ochi dormind în august – septembrie. divergente. alpina L. aspre pe faţă. urcând în etajul subalpin. superficiale. elipsoidal. Specie eutermă şi xerofită. măceşul are importanţă pentru fructele sale bogate în vitaminele C. păroase (fig. (R. cu petale purpurii.5 – 1 m.măceş de munte Specie indigenă. păroase. 174).) . verzi-deschis. dar cu uşoară umiditate. adesea fără spini. Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri. Arbust până la 1 m înălţime. cu ramuri subţiri. Este un arbust cu înălţimi mai mici decât Rosa canina. aspru păroase. suportă o uşoară umbrire. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din genul Rosa.măceş de câmp Arbust originar din Europa Centrală. . Florile sunt solitare. rotunjit-obtuze la vârf. cu nervaţiuni proeminente pe dos. Prezintă importanţă naturalistică. La noi apare la munte.închis. dar suportă şi soluri compacte. drepţi sau arcuiţi. Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol. verzi. butaşi şi marcote. în august-septembrie sau primăvara.

(R. scheletice. Lujerii sunt subţiri. galbene-verzui.) . inegali şi cu peri rigizi. alteori până la 1 m. cenuşii-tomentoşi. drajonează şi marcotează. pimpinellfolia L. doar cu baza gălbui sau slab rozee. Florile sunt solitare. cu răspândire în Europa şi Asia. Frunzele imparipenat-compuse. formând tufe cu tulpini numeroase. cu numeroşi ghimpi. erecte. Se poate cultiva ca specie ornamentală. cu soluri superficiale. Rosa spinosissma L. fructele se recoltează pentru conţinutul ridicat de vitamina C. dar mai ales pe dos. Este un arbust sau arbore de înălţime mică. Temperament de lumină. vulgaris Pers. la bază rotunjite sau slab cordate. Este un arbust scund.superioară. În cultură se folosesc varietăţi horticole. Lăstăreşte. lat conici. până la 8 m. Florile sunt de obicei solitare. în locuri însorite. unele dintre ele cu flori viu – colorate.) . 195 . Maturaţie anuală (în septembrie). florile sunt mari. Se poate folosi la consolidarea versanţilor abrupţi. inclusiv pe faţă. mai frecvent 7. de culoare albă sau roz. 177). cu umiditate suficientă. uneori încovoiate (fig. numai spre vârf tomentoşi. pe margine întregi. originară din Turkestan. mai târziu bruni-verzui. Mugurii sunt mici. cenuşii-păroşi. Cydonia oblonga Mill. pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă corespunzător.măceş Specie indigenă. Fructele sunt globuloase. negri-purpurii (fig. preferenţial pe substrate calcaroase. întâlnită la noi de la câmpie până la munte. 176). se cultivă la noi în toată ţara. tomentoase. uneori pitic. mai ales pe nervurile principale. Iran. păroase pe fata inferioară. Frunzele sunt ovate sau eliptice. brun-închis sau bruni-roşcaţi. mici eliptice sau subrotunde. albe. (C. aromate (fig. ferite de geruri şi îngheţuri. permeabile. Sufamilia PRUNOIDEAE Focke. Necesită climă caldă şi locuri însorite. fructele sunt elipsoidale.gutui Specie exotică. de până la 1 cm diametru. lujerii sunt verzigălbui la început. mai ales la câmpie şi deal. preferă soluri fertile. Genul Cydonia Mill. alipiţi de lujer. Fructele poame sferice sau uşor piriforme. la vârf acuminate. la început evident ciliate şi cenuşiu-tomentoase. 175). mari. cu 5-11 foliole.

pe margini crenat-serate. Se poate obţine din butaşi de lujeri sau rădăcină.iulie. ramuri divergente şi lujeri spinoşi. până la 1 m. mult cultivată ca arbust ornamental în spaţiile verzi de la noi.) sinonim Chaenomeles legentaria (Loisel) Koidz. arbust decorativ în perioada de înflorire cu tulpini şi coroane mult ramificate. glabre. simonii cu flori roşu – intens.Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală. iar la butaşi se folosesc biostimulatori în iunie . Chaenomeles japonica (Thunb) Lindl. Lindl. nivalis cu flori albe. Este un arbust cu înălţime mică. obtuze sau acute. apar treptat. semiduble. galbene. frunzele alterne. 178). Rezistă la ger şi secetă. putând fi tuns. Chaenomeles japonica var. Fructe globuloase. la bază stipele rotund-ovate. 196 . dar suportă bine şi umbrirea. tari maturaţia în octombrie (fig. Se adaptează de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Se dezvoltă în plină lumină.gutui japonez Specie exotică din Japonia. Se obţine din sămânţă sau vegetativ. ovate sau obovate. roşii-cărămizii sau roşu-roz intens. ceva mai mare decât Chaenomeles japonica. nu este pretenţios faţă de sol. Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd (Chaenomeles japonica x Chaenomeles speciosa) Cultivaruri şi varietăţi: Chaenomeles japonica cv. coriace. decorativ în perioada de înflorire. Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Chaenomeles japonica Auct non (Thunb. târziu căzătoare. verzi-închis lucitoare pe faţă. mugurii sunt mici. Se înmulţesc la fel ca şi gutuiul. Se poate semana toamna sau Genul Chaenomeles Lindl. . izolat sau în garduri vii. – gutui japonez Originar din China şi Japonia. cu înălţime de 2 m. de 2-4cm diametru. înaintea frunzelor. flori solitare sau 2-6. pşăroşi. primăvara cu sămânţă stratificată 3-4 luni.

prin altoire. Asiei şi Africii de Nord. bârcoace Specie răspândiă în Europa Centrală şi Vestică. cu 1-4 (5) flori. pe faţă pubescente. în locuri uscate şi însorite. cu resturi de caliciu la vârf. târâtoare sau erecte.). iar lujerii sunt cenuşiutomentoşi până târziu. pe coaste însorite. bruni-verzui. de tipul 5. 179). În colecţiile dendrologice de la noi sunt aproximativ 50 de specii exotice. de 68 mm. Este arbust de mici dimensiuni. fără ghimpi. mai rar persistente. Fructele poame subrotunde. erecte. Speciile spontane de la noi sunt: Cotoneaster integerrima Medik. cimoase. câte 3-12. Fructele sunt drupe false sau poame. fin serate sau întregi. căzătoare. Cotoneaster nebrodensis (Guss. Cuprinde arbusti şi subarbuşti răspândiţi în regiunile temperate ale Europei. de 1. pe soluri scheletice şi substrate calcaroase. tomentoase. prin drajoni. – bârcoace Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. apoi glabri. pe dos cenuşii-gălbui. stau dispuse în inflorescenţe nutante. păroşi îndepărtaţi între ei. Tulpinile sunt de obicei. cu doi sâmburi (fig. Flori grupate în panicule. Genul Cotoneaster Medik. Frunze simple.5-4 cm lungime. Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri. pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase. Frunzele lat eliptice. întregi. cu lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe. tomentosa (Ait. întâlnită la noi sporadic în regiuni montane şi subalpine. glabre pe faţă. de obicei cu flori puţine. Florile albe sau roşietice.Înmulţirea prin seminţe.) C. cu mugurii mici. prin butaşi (stimulare cu hormoni) prin marcotaj simplu. 197 . au tulpini ramificate. Koch. corimbe sau cime. primăvara după stratificare. (C. de 3-6 cm lungime.) Lindl. Florile rozee sau albe. ovo-conici. pe stâncării calcaroase. cu vârful scurt mucronat sau rotunjit. până la 2 m înălţime. Frunzele ovat-subrotunde. raceme umbeliforme. Arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime. glabre. înalte până la 2 m. La noi apare sporadic în regiuni de coline şi montane. roşii-purpurii.

ramificatie distică. frunze mici de 5-10 mm. Cotoneaster divaricatus Rehd et Wils. cu baza roşcată. căzătoare. pe dos puţin păroase. Speciile Cotoneaster multiflora. frunze eliptice. Cotoneaster niger (Thunb. pe versanţii însoriţi. toamna se colorează des în roşu. . fructe roşii-închis. toamna se colorează în roşu. de 6-7 mm diametru. lucioase. obişnuit (fig.) Fernald (C. Formele târâtoare pot îmbrăca taluzurile. melanocarpa Lodd. Cotoneaster daomeri şi Cotoneasters alicifolius sunt originare din China şi sunt sensibile la ger. Arbust originar din China. pe soluri scheletice superficiale. 179). 179). Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere. cu înălţime de 1-2.5 m. se folosesc izolat. sub 1 m cu tufe largi. de 7-8 mm diametru. Se instalează pe stâncării calcaroase. negre. cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. Arbust originar din China.specii exotice des întâlnite: Cotoneaster horizontalis Decne. Se pot obţine prin seminţe sau butaşi. au calităţi decorative deosebite. Cotoneaster bullata. în grupuri sau masive. glabre la maturitate. Frunzele asemătătoare cu ale speciei precedente. stau pe arbust până în octombrie. tomentoasă (fig.5-2 m înălţime. Arbust de până la 1. Prin butaşi. flori mici. Fructele globuloase. în iunie – iulie. verzi-închis. dar pe dos sunt alburiitomentoase. La noi este o specie rară. din regiunea dealurilor până în cea subalpină. roşie-purpurie. albe. Fructele sunt poame globuloase. căzătoare. speciile cu frunze căzătoare şi în august – septembrie cele cu frunze persistente. verzi-închis. Florile roze.cu receptacul şi pedunculi tomentoşi.) – bârcoace Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia. câte 3-12 în corimbe nutante. 198 .

Cuprinde specii şi hibrizi din flora spontană şi cultivată. în scop ornamental se cultivă specii şi hibrizi de Malus. concrescut cu carpelele. slab pubescente. apoi glabri. cu receptacul adâncit. adeseori spinoşi. serate sau lobate. baza rotunjită. hermafrodite. brun-negricios. Mugurii sunt păroşi. compacte. apoi glabre. cărnoasă. Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust . marginile simplu sau dublu crenat-serate. gerurile. în lungul nervurilor. Florile complete. revene. cu puţine utilizări. în tinereţe sunt scurt pubescente.Genul Malus Mill.. flori hermafrodite. în raceme umbeliforme sau corimbe. vârful brusc îngustat. Arbori sau arbuşti cu numeroase brahiblaste fructifere şi frunze alterne. Frunzele alterne. La noi este o specie comună la câmpie şi deal. albe sau roze. stipelate. 181). peţiolul de 1-3 cm lungime. puţin adaptate la soluri argiloase. În ţara noastră. exfoliabil în plăci poligonale. preferă soluri permeabile. eliptice sau subrotunde. simple. Malus sylvestris Mill. poame cu caliciul persistent.măr pădureţ Specie indigenă. scurtă. greu. Fructul este o poama globuloasă. Tulpina neregulat ramificată. Suportă bine climatul continental. brahiblastele fructifere numeroase. astringente (fig. globuloase sau ovoidale. Lemnul cu duramen brun-roşietic. ritidom solzos. eventual se utilizează fructele. bruni-închis.5 cm diametru sau lungime. mai rar căzător. în livezi sau în scop ornamental. numai pe dos. grupate în raceme umbeliforme. Fructele. de 2-2. dar suportă destul de bine umbrirea. mai mari decât la părul pădureţ. lat ovate. cu caliciul persistent. bruniroşietici. Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură. Specia nu prezintă un real interes forestier. Are temperament mijlociu. verzi-gălbui. 199 . Lujerii la început păroşi spre vârf. răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa. mari. uscate.

200 . globuloase. verzi – gălbui. prin mai. parfumate.5 cm. cu peduncul lung (3-5 cm).Malus floribunda S. Malus baccata (L. – măr siberian Ajunge la 15m înălţime. lung pedunculate. de 2 cm. frunze lucitoare. de 3 cm. înfloreşte în mai – iunie şi fructe foarte mici. la înfrunzire dar şi la începutul iernii prin persistenţa fructelor. Arbust cu flori albe. flori mici. Particularităţi de cultură: taierile se fac numai după înflorire. înfloreşte abundent. frunzele devin toamna roşcate şi arămii. arbore sau arbust cu coroană deasă şi largă. cu lujerii purpurii. galben – roşcate.) Borkh. care ajunge până la 7 m înălţime. Înfloreşte bogat odată cu înfrunzirea. globuloase. roz la înflorire şi roşu – carmin în faza de boboci. foarte abundente.) Mill. lucitoare pe faţă. roşcate pe partea însorită. cu peduncul lung. de 0. Originar din Japonia. pe toata lungimea lujerilor. cu coroana îngustă şi foarte ramificată. flori mari. Fructele mici. Fructe sub 1 cm. Malus x purpurea (Malus pumila x Malus atrosanguinea) Este un hibrid frecvent cultivat ornamental. mici (1cm) diametru. frunzele ovate sau alungit-ovate de 8-9 cm. în mai – iunie. Malus sieboldii (Rge) Rehd. foarte de decorativ la înflorire. 181). foarte parfumate. apar în aprilie – mai. roz. verzi. exact ca în pomicultură. Malus coronaria ( L. înfloresc târziu. cu caliciul persistent rămân pe ramuri până la începutul iernii (fig. roz-roşietice sau purpurii. în tinereţe purpurii. pieloase. mici. fructe decorative. de 4 cm. fructe globuloase. roşii-purpurii. Înmulţirea se face prin altoire. flori de 3 cm diametru. Este un arbore scund. flori albe. apoi verzi închis. Specie originară din America de Nord. apar în luna mai. galben-roşcate.

Tulpina cu ritidom solzos. pieloase.Genul Pyrus Cuprinde arbori. Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă. uneori are dimensiuni arbustive. compacte. Mugurii ovoid-conici. petale albe. Pyrus pyraster (L. la noi apare prin luminişuri. Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi. coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi numeroase brahiblaste. brun-roşcat. astringente. slab brăzdat. în zona montană inferioară apare rar. rezistă la ger şi spre deosebire de măr. pe terenuri degradate. pe margine întregi sau serate. lat-eliptice sau rotund-ovate. alterne. la maturitate sunt verzi sau cafenii. Poate ajunge până la 20 m înălţime. până în zona dealurilor. supuse uscăciunii prelungite. Fructele sunt consumate de vânat. Frunzele mici. uneori roz. îngustate la bază. înecăcioase (fig. Fructe – poame de formă obovoidală. mai rar arbuşti cu frunze simple. la obţinerea furnirelor şi instrumentelor muzicale. în corimbe umbeliforme. se lustruieşte frumos. Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură. omogen. utilizat în sculptură. colorat. albe. Florile umbeliforme. glabre. 2-5 cm. pe faţă verzi-închis lucitoare. brun lucitori. depărtat de lujeri. înfloreşte abundent. suportă soluri grele. glabri lucitori. cu cavitate numai la vârf. la vârf cu resturi de caliciu. Temperament de lumină. (Pyrus babadagensis Prod.) Burgsd – păr pădureţ Specie indigenă. Lujerii slab muchiaţi. sepale divergente. Pyrus elaeagrifolia Pall. suportă însă şi o uşoară umbrire. stipelate. 34). vârful acut. peţiolul cât limbul sau mai lung. de până la 3 cm lungime sau diametru.păr argintiu corimbe 201 . originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. pe margine întregi sau fin dinţat-serate. Lemnul este frumos. glabri. 182). baza rotunjită sau uşor cordată. Fructele poame obovoidale sau globuloase. dens. în silvostepă. vârful ascuţit.) . Flori complete. greu.

Caucaz. albe. peţiolul de 1-4 cm lungime Florile grupate în inflorescenţe alungite. complete.. Este un element termofil şi xerofit. la marginea masivelor. Portul caracteristic. linear. de 2-3 cm diametru (fig. iar mai târziu glabrescente pe faţă şi cenuşiu . flori hermafrodite. mai ales primăvara. Genul Sorbus L. 183). Înmulţire: prin seminte. răspândite în emisfera nordică (fig. spinoşi. Lujerii cenuşiu-tomentoşi şi scoarţa brună. Fructele poame foarte tari. mai ales în Dobrogea. Speciile acestui gen se pot folosi ca arbori solitari. pe tipul 5. Prezintă importanţă ca element naturalistic. în grupuri. globuloase. Frunzele sunt lanceolate sau obovat-lanceolate. pe margine întregi. Tulpina este rău conformată. La noi.Specie indigenă. cu baza cuneată. Muguri cenuşii tomentoşi şi globuloşi (spre deosebire de părul pădureţ). Alte specii din Sud – Estul Europei: Pyrus nivalis Jac. la început alb . rar fin serate. Cuprinde aproximativ 80 de specii. Crimeea. simple sau imparipenat – compuse. şi Pyrus salicifolia Pall. răspândită în sudul şi estul Europei. 202 . Asia Mică. terminale. cu frunziş fin. 34). sub 10 m sau arbust. Au frunze alterne. prin altoire (mai ales pentru Pyrus salicifolia “pendula” ).tomentoase pe ambele feţe. tomentoase. fructe – drupe false. rar în zonele calde şi uscate din sudul şi sud – estul ţării se poate utiliza ca specie ornamnetală. obtuze sau scurt acuminate. Este de dimensiuni mici. în corimbe multiflore. de 4-7 cm lungime. arbore de mărimea a III -a. scundă. cu ramuri erecte şi coroana argintie. se întâlneşte sporadic în sudul ţării.tomentoase pe dos.

Sorbus aucuparia L.compuse. urcă până în subzona alpină inferioară. brăzdat longitudinal. uneori chiar în turbării. toamna se colorează frumos în roşu întunecat. În spaţiile verzi se poate folosi izolat în aliniamente. frecvent specie arbustivă. . Se obţine din sămânţă. dar rezistă destul de bine şi la secetă. cu 9-17 foliole oblonglanceolate acute sau obtuze. apoi glabri. lăstăreşte. Fructifică abundent la vârste mici. tulpina este dreaptă sau siniuoasă. mai târziu cu ritidom închis. lucitori brun-roşcaţi. cu seminţe alungite. Fructele. cu lujerii cenuşii.acide. Specie de semiumbră – lumină. Florile hermafrodite. omogen. cu puţine utilizări din cauza dimensiunilor reduse. până în câmpie. tare. grupate în corimbe erecte. pe margini acut-serate. mai rar drajonează. semănatul se face toamna în septmbrie-octombrie. sorb păsăresc Specie indigenă cu areal foarte larg în Europa. cu scoarţa exemplarelor tinere cenuşie-lucioasă. întâlnit şi în Asia Mică (fig. Este un arbore de mici dimensiuni. solzi negricioşi. pe dos glabre sau păroase. aproximativ 100 ani. Coroana este rară. cu sămânţă descărnată sau primăvara cu sămânţă stratificată şi pe cale vegetativă din butaşi nelignificaţi. formează arborete numai pe suprafeţe foarte restrânse. albe mici (1 cm diametru). până la 10 m (15-18 m) înălţime. Formele şi varietăţile ornamentale: 203 . Preferă soluri brune . A fost semnalat şi în Dobrogea. 34). globuloasă. mugurii necleioşi. 184). gorunete de deal. terminale multiflore. pietroase. sesile. se instalează şi pe soluri scheletice. Este o specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. cel terminal mai mare. Lemnul este rezistent. mătăsos-păroşi. Longevitate redusă. Fructele se utilizează în medicină. rece şi umed.scoruş de munte. roşietice (fig. complete. Din punct de vedere silvicultural importanţa se datoreză posibilităţii folosirii ca specie de amestec în molidişuri şi chiar ca specie amelioratoare de sol. curbat. La noi se găseşte mai ales la munte în molidişuri. la început tomentoşi. poame ovoide sau globuloase. preferă climat montan. ochiuri sau la liziere. roşii mai rar gălbui. Frunzele imparienat . dar coboară şi la altitudini mai mici. De obicei se găseşte în proporţie redusă în tăieturi.

numai spre vârf sunt slab păroşi. cu duramenul roşiatic-brun. sunt ovoizi-conici. de 2-4 cm lungime sau diametru de culoare verzui sau cafenii (fig. Arbore de lumină – semiumbră. Lujerii sunt glabri-lucitori.cu frunze mai mici.5 cm diametru. 204 . cu o pieliţă exfoliabilă. glabri. albe-roşietice. în Transilvania. se altoieşte în ochi dormind sau despicatură. Frunzele imparipenat-compuse.cu frunze ca de ferigă. utilizat în industria mobilei. Mugurii sunt cleioşi. marginea pădurilor. Ajunge până la 15 (20) m înălţime şi prezintă ritidom solzos. fastigiata . Fructele sunt poame piriforme sau globuloase. Fructele sunt comestibile. Asia Mică şi Nordul Africii. cu 13-21 foliole sesile. în sudul şi Centrul Europei. grupate în corimbe terminale.roşcată. Sorbus aucuparia var. partea inferioară este măslinie-brun. luminişuri.Sorbus aucuparia var. cenuşie. tomentoase. – scoruş Specie indigenă. Specie sporadică la noi pe coline însorite. asplenifolia . în Subcarpatii Olteniei şi Munteniei. în rest acut-serate şi rahisul albpăros. Se foloseşte ca specie ornamentală la câmpie şi deal. Banat şi Dobrogea. foliole dinţate numai la vârf. cei terminali mai mari. Florile de 1. Uneori este specie de cultură. lanceolate sau eliptic-alungite. cu foliole dublu dinţate. Lemnul este frumos colorat. rezistent. întregi la bază. verzi-gălbui. dens. ca părul pădureţ. port îngust piramidal. Sorbus domestica L. vegetează bine pe soluri fertile. puţin depărtaţi de lujer. 185). Suportă uscăciunea. Preferă climate calde şi Staţiuni ferite de extreme termice.

apare ca specie ajutătoare în şleaurile de câmpie şi de deal. lat ovate. foarte rezistent. tot mai mici spre vârful frunzei. de 5-10 cm lungime.5 cm diametru. 34). albe. lucitori. solzii cu marginile desprinse de pe trunchi. în subarboretul pădurilor de qvercinee. de 1. foarte rar urcă până în făgete. cu o dungă brună şi îngustă pe margine. după care formează ritidom. rămane uneori arbustiv. Lemnul este frumos colorat brun-roşcat. apoi devin glabri. lobii sunt neregulat-seraţi. fin şi elastic. cu frunziş bogat. cu receptacul tomentos. grupate în corimbe. pe soluri cu umiditate constantă şi troficitate ridicată (fig. Fructele poame elipsoidale sau obovoidale. Florile de 1-1. Silvicultura central europeană acordă acestei specii în ultimul timp o importanţă tot mai mare. – sorb de câmp Specie indigenă. simple. La altitudini mari apare pe soluri calcaroase. este folosit la producerea mobilei fine. Frunzele. Este şi specie ornamentală. ajunge până la 20-25 m înălţime. uneori drajonează. coboară şi în câmpie în zona forestieră. albicios punctate. brunicenuşii sau brun-roşcaţi. La noi se întâlneşte sporadic ca specie diseminată.. cu solzi verzi. glabrilucitori. Coroana este globuloasă sau ovoidală. 205 . o depăşeşte în ţinuturile Europei central-estice. chiar în silvostepă. Rezistă bine la umbrire. Are longevitate redusă: 100-200 ani. Cr. Scoarţa rămâne mult timp netedă. Lăstăreşte destul de activ. cu areal asemănător cu cel al speciei anterioare. uneori are şi fibră creaţă. cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari. Creşte în regiuni cu clima caldă.5 cm lungime. brune. Mugurii globuloşi sau ovoid-globuloşi.Sorbus torminalis L. în zonele de dealuri. foarte tari (fig. 186). cleioşi. Lujerii sunt tomentoşi în tinereţe.

America de Nord şi Asia. vâscoşi. pe tipul 5. până la 10 (12) m înălţime. cu sămânţă stratificată. frunze simple. Se foloseşte izolat. Se poate înmulţi şi prin butaşi nelignificaţi. frunzele par groase. în Europa. apoi glabri.Sorbus aria L. la bază rotunjite. pe faţă glabrescente. pe margine dublu serate. Frunzele simple. cu posibilităţi de introducere în parcuri şi grădini. cu marginile albicios-ciliate. 187). florile. ovate sau eliptice. Se seamănă toamna cu seminţe descărnate sau primăvara. verzi. Este un arbust sau arbore de mărimea a III -a. Flori hermafrodite. pe soluri scheletice. Importanţa forestieră este redusă. de culoare brun-verzui sau brun-roşcaţi. Fructele sferice sau ovoidale. de la câmpie la munte. Are temperament de lumină. în corimbe. pe coaste calcaroase şi însorite. de 512 cm lungime. aproximativ 900. 206 . rar solitare. Se obţine din sămânţă. la început acoperiţi de un toment alb-cenuşiu. cu scoarţa mult timp netedă. stipelate. La noi se întâlneşte rar. Asia Mică şi Caucaz. argintiu-tomentoase. cu 10-14 perechi de nervuri proeminente. Este o specie deosebit de decorativă datorită coloritului frunzelor şi florilor. roşii-portocalii. Lujerii. în aliniamente sau în grupuri. – sorb de stâncă Specie indigenă. Cuprinde multe specii de arbori şi mai ales de arbuşti. Fructe – poame. ovoidal-globuloasă. frunzele şi coloritul de toamnă al frunzelor. în stâncării. Florile sunt albe. Rezistă relativ bine la secetă (mezoxerofită). cu resturi de caliciu în vârf. Mugurii ovoid-conici. cenuşie-închis şi coroana rară. serate sau lobate. pe dos argintiitomentoase. depărtaţi de lujer. Genul Crategus L. răspândită în Europa Centrala şi de Sud. acuţi. acute. sunt caractere apreciate în spaţiile verzi. din regiunea de deal până în zona montana inferioară. dispuse în corimbe terminale de 5-8 cm diametru. cu lujeri spinoşi. cu sepale persistente în vârf (fig.

apariţii sporadice. apar mai devreme decât la Crategus monogyna. realizând până la 4-5 m înălţime . caracteristic. de până la 1-1. globuloşi. cenuşiu-brun. de 8-10 m înălţime. roşii. Este de obicei arbustiv. cu 2-3 sâmburi (fig. Florile complete. Ca şi ecologie. pe margine serulaţi. cu spini puternici. Asia şi Africa de Nord. cu smocuri de peri pe dos la subsuoara nervurilor. pe faţă sunt verzilucitoare. Mugurii sunt mici. 188). cu ritidom solzos. pe faţă glabre. rezistă la ger şi îngheţ.C) păducel Răspândit în Centrul şi Sud-Estul Europei. duble.5 cm lungime. coriace la maturitate. bruni-roşcaţi sau bruniverzui. ovoide sau sferice de aproximativ 1 cm. Crategus oxyacantha (Auct. Non L.Crategus monogyna Jack. brun-roşcaţi. preferă caldura estivală. paulii cu flori sângerii.) (Crategus laevigata (Poir. suportă bine uscăciunea şi compactitatea solului. corimbe erecte 207 . Crategus oxyacantha var. pe dos albăstrui-verzui. La noi creşte la câmpie şi coline. În spaţiile verzi se cultivă mai mult în scop ornamental: Crategus oxyacantha var.păducel. Frunzele alterne. cu 3-7 lobi neregulaţi cu sinuri adânci. gherghinar. prin mai.) D. apoi glabre. Dispune de o largă amplitudine ecologică. în (receptacul şi peduncul glabri). asemănător cu Crategus monogyna. albe. Coroana este neregulată. la început păroase pe nervuri. din silvostepă până în zona montană. mai rar în zona montană. Frecvent este arbust. Fructele drupe false (poame). de 2-5 cm lungime. de 8-15 mm lungime. drupe false globuloase sau elipsoidale. 1cm lungime dispuşi lateral faţă de mugure. format de timpuriu. Lujerii sunt scurţi. relativ groşi. Fructele.. Tulpina este neregulată. rar arbore de mărimea a III -a. La noi are un areal foarte larg. iar lujerii sunt glabri. roşii (fig. îndreptaţi înspre înainte. obtuzi. 189). cu baza cuneată şi numai trei lobi (rar cinci). Florile. Frunzele sunt obovate. mărăcine Specie răspândită în Europa. cu spini de cca. fiecare cu 2-3 stile. corimbe multiflore. rombic-ovate. plena cu flori albe.

mari. are coroana largă. roşii închis. rotunjită. nelucitori. lobii inferiori adeseori perpendiculari pe nervura mediană. K. Florile albe. Înmulţirea se poate face prin sămânţă. creşte în poziţii însorite sau la semiumbră. receptacul şi pedunculii lânos-tomentoşi. Are temperament de semiumbră.păducel Specie originară din America de Nord. Iran. Asia Mică. . apare şi subspontan. arbust sau arbore de mărimea a III -a. varietaţile ornamentale prin altoire. în componenţa masivelor sau la garduri vii. Frunzele obovate. curbaţi. după recoltare (august-septembrie) sau primăvara. Lujerii cenuşii-bruni sau verzi-bruni. Florile au caliciul. puţin brumate (octombrie). în zonele din sudul ţării. Realizează înălţimi până la 5 m. 190). pe faţă sunt verzi-închis. et. negre-purpurii cu 5 sâmburi relativ mici (fig. Semănatul se face imediat. pubescenţi. Crategus crus-galli L. despărţiţi prin sinuri profunde. Este o specie iubitoare de căldură. Fructele sunt elipsoidale sau globuloase. Se folosesc ca exemplare izolate. mult timp persistente. răspândită în Europa de sud. grupate în umbele. în oculaţie. Specie rustică. Rezista la ger şi secetă. pe dos mai păroase. de 1 cm. puţin pretenşioasă faţă de sol. Mespilus germanica L. La noi se întâlneşte rar. dar preferă soluri bine aprovizionate cu apă. cu seminţe stratificate. devin toamna portocalii-stacojii. rezistă la ger şi insolaţie. în grupuri. . Frunzele cu 3-7 lobi.Crategus pentagyna W.5 cm. – moşmon Specie exotică. Asia Mică. 208 . deasă şi ramuri cu spini mari (7-10 cm). apar în mai-iunie. de 1. stilele cinci şi anterele roşii. La noi se cultivă prin parcuri şi grădini ca arbust decorativ sau fructifer. Caucaz.păducel Specie răspândită în Sud-Estul Europei. Fructele sunt globuloase. acut serate. Genul Mespilus L.

Arbust spinos.porumbar Specie indigenă. Include aproximativ 200 de specii din zona temperată. cu solzi bruni. pe alocuri la munte. Rezistă bine la ger şi este puţin pretenţios faţă de sol. în câmpie (silvostepă) şi la deal. pe margine întregi sau numai spre vârf mărunt glandulos-serate. sub formă de tufă deasă. păroşi. uşor muchiaţi.Atinge 5 m înălţime. mai lungi decât petalele. moi. pe margini crenate. cu sclereide care se înmoaie la un timp după maturitatea fructului (noiembriedecembrie). este considerată o specie pionieră. cu cinci petale albe şi cinci sepale triunghiular-alungite. de 2-3 cm. cu soluri scheletice. Fructele. în februarie. Florile sunt solitare. lujerii pubescenţi. solitari sau colaterali. Drajonează puternic prin urmare invadează luminişurile şi terenurile învecinate. pe versanţi puternic înclinaţi. Flori solitare sau în fascicule. tulpina fiind strâmbă. Se obţine din sămânţă sau prin marcotaj şi altoire. parchete. iar sepalele persistă la vârf (fig. câteodată în regiunile montane inferioare la aproximativ 900-1000 m altitudine prin păduri rărite. Prunus spinosa L. primăvara. Asia Mică şi Nordul Africii. serate sau întregi. zăvoaie. iar ca portaltoi se poate folosi păducelul sau gutuiul.. cu înrădăcinare profundă şi numeroase ramificaţii laterale. Scoarţa este închis- 209 . numeroşi. nelucitoare. Muguri alterni. Arbori şi arbuşti. Genul Prunus L. 191). Pentru altoire se aplică metoda în despicătură. pubescente în special pe dos. uneori cu lujerii spinoşi. Fructele: drupe. bruni. apar desişuri spinoase greu penetrabile care apără pădurile de animale. se semănă în anul al II -lea. groase. cu scoarţă cenuşie. suportă bine solurile cu umiditate ridicată (zăvoaie). Subfamilia Prunoideae Focke. Seminţele se stratifică 15 luni. Ramurile cu brahiblaste spinoase. lungime. ovoid-conici. nu depăşeşte 3 (5) m înălţime. poame piriforme sau globuloase. expuse insolaţiei. cu muguri alterni. larg răspândită în Europa. Frunzele oblonglanceolate sau eliptice (6-12 cm) lungime. La noi apare frecvent în toată ţara. Vegetează pe soluri compacte. Frunze simple. au cinci sâmburi tari. Este un arbust xerofit (mezoxerofit).

negrealbăstrui-brumate.cenuşie.5 cm diametru. cu mai mulţi muguri aglomeraţi spre vârf. 192). pe margini crenat-serate. cu peţioli de 512 mm lungime. Frunzele de 2-2. păroase. erecte sau pendente de 1-1. Fructele globuloase. îndepărtaţi de lujer. cei laterali terminaţi cu 1 spin. la maturitate. câte 2-4 în fascicule umbelate.) . Prunus fructicosa Pall. glabri cu o pieliţă cenuşie. subcalcicolă. Fructele sunt globuloase.5 cm diametru. muguri mici. verzi întunecate. Câmpia Munteniei şi Transilvaniei). 210 . mici. Specie xerofită. Drajonează puternic şi are creştere înceată. au un gust astringent şi rămân pe ramuri până primăvara (fig. vişinel Specie indigenă. îngustate la bază. apar în aprilie-mai. Lujerii sunt cenuşii. Florile albe. Arbust târâtor de până la 1 m înălţime. de regulă pe dos. sferic şi mai mic decât cei laterali (floriferi). până în Siberia. aşezaţi unul lângă altul. în unele regiuni colinare. 194). cu gust acrişor (fig. Prezintă interes ca arbust forestier. Se poate utiliza ca portaltoi pentru prun şi cais. sunt la bază cuneate. obtuze la vârf. lucitoare. Drajonează abundent. este o specie rustică. cu tulpini uneori târâtoare. pubescenţi. cel mijlociu foliaceu. pe versanţi însoriţi calcaroşi (Dealul Lempeş-Braşov). mici. de obicei trei. de 1. şi ca specie de primă împădurire în silvostepă şi în staţiuni uscate din zona forestieră. albe. (Cerasus fructicosa (Pall. de 1 cm diametru. de 11. consolidează lizierele de pădure. solitare. glabre.5 cm lungime. Florile hermafrodite. brahiblaste numeroase. sunt eliptic obovate. pedicelate. Frunzele eliptice sau alungit-obovate. subtermofilă. Prunus chamaecerasus (Jacq.5 mm. răspândită în Europa Centrală şi Estică. La noi apare sporadic în staţiuni xerofite (Dobrogea. roşii-închis. Prezintă importanţă naturalistică şi ornamentală.5 cm. se introduce pe terenuri degradate. de 2-4 cm. ovoizi.) Woron. puţin crăpată.cireş pitic de Bărăgan. crenat-serate. de 1-1. lujeri brun-roşcaţi. Mugurii sunt mici. apar înaintea înfrunzirii.

de 2.cireş pădureţ Arbore indigen cu areal larg. (Padus mahaleb (L. bine dezvoltat numai la bază.) .) Borkh. Fructele . anual şi abundent. Se instalează pe versanţi însoriţi.5 cm diametru. este şi un valoros arbore ornamental. lucitoare. lungi de 8-15 cm. de 1 cm diametru. Are temperament de lumină. negricios. apar în aprilie-mai înaintea frunzelor. Siberia. lucitoare. . 195). cu gust dulce-amărui (fig. pe dos slab pubescente.). Fructifică de timpuriu. acuminate. de culoare roşie-închis spre negricios. glabri. plena cu flori duble. prinse pe peţioli de până la 5 cm lungime. Importanţa speciei rezidă şi prin utilizări date fructelor. brună-violacee. ce se exfoliază în fâşii circulare. prin grădini apar varietăţi şi forme. Lujerii zvelţi. Longevitate 100 de ani. se poate regenera prin lăstari. Cultivaruri: Pruns avium cv. Florile albe. de obicei erecte. (Cerasus avium (L. păstrează la baza pedunculului solzii persistenţi ai mugurelui. de la 8-10 ani. pendula Pruns avium cv. cu sezon lung de vegetatie. Caucaz. globuloasă. Africa de Nord (fig. acoperiţi cu o pieliţă care se desface.vişin turcesc Arbust originar din Europa Centrală şi de sud. Este înalt de până la 20-25 m. bruni-cenuşii. Ca specie de cultură se întâlneşte în toată ţara. Asia Mică (fig. pe margini neregulat dublu-crenat-serate. Prunus mahaleb L. erecţi sau nutanţi. la bătrâneţe are ritidom gros. 35). stau îngrămădiţi spre vârful lujerului. la munte poate urca până la 1000 m altitudine. este constituită din ramuri lungi. lucitori. pe soluri fertile. bogate.Prunus avium L. cu tulpina dreaptă şi scoarţa caracteristică. La noi creşte diseminat.5-3. 35). Frunzele sunt oblong-ovate. 211 . suficient de umede. permeabile. la bază cu 1-2 glande roşcate. Coroana este ovoidală sau piramidală. netedă. care atârnă. Cerasus mahaleb (L.) Mill.) Moench. glabre şi puţin aspre (rugoase). sunt dispuse în fascicule umbelate câte 3-6 pe pedunculi de 3-5 cm lungime. pe faţă mate. puţin muchiaţi. Mugurii alterni. răspândit în Europa. impresionează prin frumuseţea florilor. coboară la câmpie.drupa (cireaşa) pedunculată. Asia Mică. Irak. cenuşii sau bruni-roşcaţi. solzoşi.

bruni-gălbui cu vârful pubescent. de cca. Coroana rară. cu fibre torse. frunze acuminate. care apar în aprilie . lat-ovate sau rotund-ovate. Lemnul este valoros. verzi-lucitoare pe faţă. strâmbă. se lustruieşte şi se şlefuieşte frumos. Este specie termofilă. foarte amare. prin zdrelire lasă miros aromat. cilindrici. În parcuri este introdusă şi var. fin crenate. Se poate regenera şi prin lăstari. Frunzele 3-6 cm. anual şi abundent. larg-rotunjită. Fructifică de timpuriu (8-10 ani). de cca. verzi palid pe dos şi peri în lungul nervurii principale pe dos.5 cm diametru. cu duramen roşcat. în zone cu deficit de umiditate şi în perdele forestiere. cu pete (ochiuri strălucitoare). Este un arbore decorativ. se alterează uşor la variaţii de umiditate. lujerii subţiri. Fructele negre. de până la 1. Este folosit în tâmplărie. ulterior slăbeşte considerabil. Florile mici. 199). dogorite. Lemnul cu alburn alb-gălbui. înfloreşte abundent. mobilă. măslinii. 4 cm. scurt acuminate. se lustruieşte frumos. sunt albe. miroase plăcut. dar comestibile (fig.mai.Specie indigenă apare sporadic în Banat şi Dobrogea. depărtaţi de lujeri. Are creştere activă în primii ani (la 2-3 ani poate atinge 2-3 m înălţime). odată cu înfrunzirea. în corimbe sau raceme erecte. omogen. are ramurile divergente. pe coaste însorite. mirositoare. pendula. Cultivaruri: 212 . Mugurii ovo-conici. cu o pieliţă cenuşie-gălbuie. lucioase. apare în păduri rărite. furnire estetice. dur. la câmpie şi deal. poate creşte pe soluri scheletice. în Sudul şi Sud-Vestul ţării. greu. Arbust până la 7 m înălţime cu tulpină scurtă. apar prin aprilie. Este o apreciată specie în lucrările de împădurire a terenurilor degradate. Flori albe. – cireş japonez Este un arbore de marimea a II -a cu coroană foarte largă. suportă bine gerurile şi secetele. 6 mm diametru. scurte. peţioli de 1-2 cm lungime. uscate. Se pretează pe terenuri degradate. numai la vârf pubescenţi. calcaroase. instrumente muzicale. globuloase. bogate în calcar. uneori şi pe soluri de luncă. Prunus serrulata Lindl. lăstareşte şi drajonează slab. Se poate folosi ca portaltoi pentru alte specii de Prunus. cu duramen roşiatic brun. Temperament de lumină.

uneori puţin roşcaţi. pietroase sau argiloase. Din fructe se poate face compot. nepăroase. Prunus cerasifera Ehrh. se poate folosi pentru confecţionarea obiectelor de artizanat. glabre. de 2-3 cm lungime. frunze adânc dinţate. Specie puţin pretentioasă. Realizează până la 8 m înălţime. apar prin aprilie-mai. Are temperament de lumină. mici.Prunus serrulata cv. (Prunus myrobalana Lois. Prunus serrulata cv. Florile albe. 2 cm. Prezintă tulpină neregulată.Schneid. Prunus divaricata Ldb. de culoare roz. Vest Asiatic şi Caucazian. se coc prin iulie (fig. de 2-7 cm lungime.) CK.purpurii. înflorire abndentă. la bază brusc îngustate. Frunzele. Corcoduşul fructifică des. rotunzi. în sudul şi vestul ţării. băuturi alcoolice. mult timp netedă. Mugurii bruni. eliptic-ovate. Shirotae cu flori albe. fin. cei laterali terminaţi în spini. Fructele globuloase. Lujerii subţiri. glabri. stau solitari sau colaterali câte 2-3. flori roz. Lemnul este de culoare roz. Se introduce ca specie de amestec în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate din regiunile secetoase. se întâlneşte frecvent în regiuni de câmpie şi coline. scundă. cu vine roşietice. comestibile. de cca. frunze purpurii – vineţii.) – corcoduş Specie subspontană cu areal sud-est European. Ukon cu flori galbene. Prunus serrulata cv. compacte. pisardii (Carr. neregulat crenat-serate. fructe roşu închis. lucioşi. odată cu frunzele. cu scoarţa cenuşiu-lucitoare. de timpuriu. sunt verzi. pedicelate. 193). roşii-brune. flori duble. Hisakura cu creştere viguroasă. mari. Kanzan cu frunze tinere roşcate. solitare sau câte două. roz. Prezintă o varietate cu mare valoare ornamentală: Prunus cerasifera var. flori simple. – corcoduş roşu cu lujeri întunecat . slab pubescente pe dos numai pe nervura mediană. lăstăreşte puternic. semiduble. rezistă la secetă şi ger. se îngălbenesc toamna. marmeladă. la bătrâneţe semiduble.. pe soluri uscate. foarte mari. 213 . ce se exfoliază inelar. Prunus serrulata cv.

cu solzi bruni. răspândit în zonele de stepă ale Europei şi Asiei. Prezintă interes ca element naturalistic şi ornamental. bruni-lucitori. umbroasă. la câmpie şi coline. piemonturi. Schneid. uneori scheletice. cenuşie. uşor pubescenţi sau glabrescenţi. poate urca şi în regiuni montane. Fructele sunt ovoid-turtit. bogate. La noi apare sporadic.) – mălin Specie indigenă. tubular. vegetează în staţiuni aride. cu alte specii termofile şi xerofite. produce fructe putine. Prunus padus L. glabre. prin aprilie.) C. Deşi înfloreşte anual şi abundent. sesile. Frunzele sunt lanceolat-obovate. cu perniţele cicatricelor foarte proeminente. preferă locuri umbrite. prin staţiuni de luncă. formând tufe dese ramificate. cuneate la bază. cu tulpină dreaptă sau sinuoasă. 214 .Se cultivă în perdele de protecţie şi în spaţiile verzi. numai pe margine păroşi.) . rămâne arbust pitic. câte 1-3. Rezistă bine la uscăciune. (Padus racemosa Lam. glabri-lucitori. Lujerii verzi sau bruni-verzui. la câmpie şi dealuri. 196). pe soluri bogate în baze de schimb. Mugurii mici. creşte des pe malul apelor. cu suficientă umiditate. de 2 cm (fig. Este folosit drept port-altoi pentru obţinerea varietăţilor de corcoduşi sau pruni. pe loess.migdal pitic Arbust indigen. globuloşi. 35). drajonează foarte viguros. dar adeseori. asemănător cu migdala. glabri. negricioasă şi coroana deasă. cu arie mare de răspândire în toata Europa. 6-10 mm lungime. mărunt-ascuţit-serate. cu scoarţa netedă. evidente. Florile roz-închis. Mugurii mari. cei de 2 ani cu numeroase lenticele albicioase. la zdrelire lasă miros neplăcut caracteristic. rar apare în subzopna fagului chiar a molidului. în Dobrogea. apar înainte de înfrunzire. de 3-7 cm lungime. Lujerii sunt viguroşi. Preferă soluri fertile. tufărişuri pe platouri. de multe ori câte trei colaterali.5 m înălţime. galben-cenuşiu-tomentoase. Bărăgan şi Câmpia Transilvaniei. ajunge până în Siberia (fig.. Realizează până la 1-1. Este un arbore cu înlţimi de până la 15 m. cu lenticele gălbui. cu receptacul laung. dar mai mici. uneori se instalează în plină lumină. Amygdalus nana L. afânate.K. La noi este specie de câmpie şi deal. scurt peţiolate. Prunus tenella Batsch (Pruns nana Stokes.

în arboretele de Quercus rubra şi Juglans nigra de la Săcuieni. de 6-12 cm lungime. pe dos cenuşii-albastrui-verzui. toamna. Datorita florilor şi coloritului de toamnă al frunzelor. aşezate în raceme cilindrice. lucitori. lucitoare. Rezistă bine la ger şi secetă. Florile albe. introdus la noi în culturi pe nisipuri. Are o creştere activă şi o longevitate de 70-80 ani. pe dos verzi-deschis şi ruginii-păroase de-a lungul nervurii mediane. unele frunze se colorează în galben-portocaliu şi cad devreme. Incepând din vară. groase. Florile albe. Frunzele eliptice sau ovate. se adaptează şi pe soluri sărace. alungite. se evită solurile cu exces de umiditate. Lăstăreşte şi drajonează viguros. Lemnul este de calitate (seamănă cu cel de cireş). grupate în raceme multiflore (1535). ovoidalungiţi şi depărtaţi de lujer. pătrunzător. se dezvoltă bine în subetaj (exemplu în salcâmetele de la Foieni-Carei). Lujerii sunt roşii-bruni. cu glande nectarifere. mici până la 1 cm. Agadh. lucioşi. (Padus serotina (Ehrh. întregul frunziş se colorează. Este un arbore de până la 20 m înălţime. cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor şi la bază două glande roşii. este mult apreciat ca arbore ornamental. lungi de 5-12 cm. 1.) – mălin american Arbore originar din America de Nord. Mugurii sunt bruni-roşcaţi. glabri. de 5-12 cm lungime. în unghi ascuţit.5 cm diametru. brusc acuminate. de 10-15 cm lungime. diametru. cuneate. de cca. exfoliabilă. cel terminal evident mai mare decât cei axilari. înguste. Fructele globuloase. necomestibile (fig. 197). brun-roşcat sau brun-cenuşiu. la zdrelire lasă un miros neplăcut. amărui. la bază rotunjite. uşor zbârcite din cauza nervaţiunii proeminente. Este destul de rezistent la umbrire (semiombrofil). Coroana cu ramuri scurte. Fructele sunt drupe 215 . mici de 6-8 mm. negricioase. pe faţă glabre. cu ritidom solzos. bogate în humus. bruni. cu numeroase lenticele proeminente şi o peliţă cenuşie. apar în luna mai. acut-serate. pendente.fusiformi. Preferă soluri profunde. Prunus serotina Ehrh. Frunzele sunt oblong-lanceolate. Specia se introduce cu precădere în zăvoaie. dar cu vârful depărtat. mai ales în anii secetoşi sau în staţiuni cu mai puţănă umiditate estivală. alipiţi de lujeri. mari. apar prin mai-iunie. fin-crenate-serate. de regulă pendente. plăcut mirositoare. peţioli de 5-25 mm lungime.

Flori hermafrodite. în seră sau răsadniţă. purpurea cu frunze roşii-purpurii şi flori simple roz. rar poligame. formează tufe. caucazia. la garduri vii libere. În spaţiile verzi se utilizează izolat sau în grupuri. subtropicale şi tropicale. frunze lanceolate până la eliptice. ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES) Familia LEGUMINOSAE A. iar specia Prunus laurocerasus. este cel mai răspândit şi rezistent la frig cultivar. Prin marcotaj la Prunus tenella sau prin altoire la toate varietăţile. rareori 216 . după stratificare. brune-negricioase la maturitate. mai ales Prunus cerasifera var. lucioase şi pieloase. 198). Prunus laurocerasus.000 de specii de arbori. Frunze obişnuit compuse. de 8-10 mm diametru. însoţite de stipele. sunt comestibile. Prin butaşi lemnificaţi. de 2-5 m înălţime. Arealul speciei se poate urmări în figura 35. Prunus persica (L.) Batsch – piersic de China Cuprinde foarte multe varietăţi dintre care importanţă ornamentală prezintă. Cuprinde 430 de genuri şi peste 12. speciile indigene în masiv. cu dispunere spiralată. Speciile acestui gen se înmulţesc prin seminţe. Arbust cu frunze persistente. Pisardii. liane şi plante erbacee din zonele temperate. prezintă lujeri verzi. cu caliciul persistent. Este o importantă specie de cultură în zona forestieră de la câmpie şi dealuri. dioice. în iulie – august. cu creştere rapidă numai în tinereţe. Periodicitatea fructuaţiei este anuală şi abundentă. Prunus persica var. Lăstăreşte şi drajonează puternic. se coc prin august-septembrie (fig. Specie originar din sud-estul Europei si Asia Mică.globuloase. Prunus laurocerasus cv. subarbuşti. aşezate în înflorescenţe racemoase. înfloresc în luna mai. arbuşti. Prunus laurocerasus L. semănate imediat după coacere sau toamna.L. flori albe grupate în raceme erecte. Juss. verzi închis. dulci-amărui.

foliole mici (5 . de culoare brun deschis. Specie repede crescătoare.octombrie). coroană rară cu ramuri divergente. Cultivar.august . călduros. Grupează arbori şi arbuşti.6 mm) şi aspectul este foarte elegant şi aerat. Genul Albizzia Durazz. acumulatoare de azot. (ale staminelor) petalele sunt profund divizate (roz. mai rar plante erbacee din zone tropicale şi subtropicale. În iernile grele lăstarii pot degera.solitare. Frunze foarte fin dublu penat-compuse. Inflorescenţele sunt ca nişte buchete dese de filamente mătăsoase. La altitudini mari nu s-a putut aclimatiza. Au frunze sau filodii (foliole provenite din transformarea peţiolului). Specie de lumină. are nevoie de poziţii adăpostite şi însorite. rezistă mulţumitor şi înfloreşte frecvent. Fructele păstăi dehiscente sau indehiscente. Subfamilia Mimosoideae Taub. dublu penat-compuse. Albizzia julibrissin Durazz. 217 . roşii). în vestul ţării şi în sud (staţiunea Bărăgan). Fructe – păstăi indehiscente (10 – 12 cm lungime). Majoritatea plantelor nu se pot cultiva la noi decât în sere.. Valoarea ornamentală se datorează perioadei lungi de înflorire (iulie . nu suportă rigorile climatulului continental. Papilionatae Taub.. pot fi considerate uneori ca şi familii distincte. Flori cu simetrie radiară (actinomorfă).. La multe leguminoase se formează pe rădacini mici tubercule cu bacterii simbiotice. Arbore de mărimea a III – a. termofilă. Este specie de o rară frumuseţe introdusă în staţiuni cu climat blând. Din această familie fac parte trei subfamilii: Mimosoideae Taub. este mult mai răspândit decât speciatipică fiind mai rustic. pretenţioasă faţă de soluri. Albizzia julibrissin cv. Specie originară din Extremul Orient. Fructul este o păstaie. rosea cu fori roz mai intens. Se poate folosi ca arbore solitar sau în grupuri. înveliş floral dublu. dar planta se reface repede prin creşteri noi. Cesalpinoideae Taub.

mugurii sunt ovoid-ascuţiţi. au marginea întreagă. apar pe lujerii mai bătrâni sau pe tulpină . alba cu flori albe Cercis siliquastrum var.Înmultire: uşor prin seminţe. Varietăţi: Cercis siliquastrum var. bruni-roşcaţi. longitudinale şi transversale. Fructele păstăi. variegata 218 . deshiscente. Cercis siliquastrum L. Este un foarte interesant arbore ornamental. au numeroase lenticele mici.arborele Iudei Specie exotică. glabre. rămân mult timp pe arbore (fig. Specie de lumină – semiumbră. Frunzele simple. Sensibil la ger. Are nevoie de un sezon lung de vegetaţie. campanulat. Realizează până la 10 m înălţime. lung peţiolate (4-6 cm). semanatul se face primavara. fructele se recoltează în octombrie. Subfamilia Cesalpinoideae Taub.cauliflorie. cu baza adânc cordată. Mai importante pentru ţara noastră sunt genurile Cercis şi Gleditsia. introdus la câmpie şi la deal. se reface uşor prin lăstari. Florile zigomorfe. pubescenţi. rozviolacee. libere. Cuprinde arbori şi arbuşti din regiuni subtropicale şi temperate. afânate. cu crăpături fine. apar prin aprilie înaintea frunzelor. cu petale inegale. dispuse câte 3-6 în fascicule sesile. Scoarţa este negricioasă. originară din sudul Europei. necesită adapost în tinereţe. Genul Cercis L. 200).2 cm lungime. suportă bine seceta în staţiuni cu soluri fertile. Crimeea şi vestul Asiei. Toamna se scot pentru replantare în pepinieră şi se protejează de ger. Caliciul concrescut (gamosepal). tari şi negricioase. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. . Corolă pe tip 5. Lujerii geniculaţi. de 7-10 cm lungime. de cca. A fost introdusă la noi numai în parcuri şi grădini. cu seminţe umectate. reniforme (7-12 cm). alipiţi de lujer.

compacte. în seră. lucitori.. proveniţi din transformarea lujerilor. asemănătoare cu Cercis siliquastrum.-Arborele Iudei Specie nord-americană. simplu paripenatcompuse. Faţă de sol se comportă diferit. în despicatură. rezistă Genul Gleditsia L. de până la 20-30 cm lungime. prin butaşi şi altoire. rezistă bine pe terenuri inundabile şi pe soluri argiloase. Se poate obţine din sămânţă. simpli sau ramificaţi. stau suprapuşi câte 2-5. ascunşi în cicatrice ori în scoarţă. rigizi. mai ales trifurcaţi. Este o specie puţin folosită în culturile forestiere. La noi. Butaşirea este rar utilizată. ritidom solzos. foarte lungi. în culturile făcute mai ales prin parcuri nu depăşeşte obişnuit 20 m. Semanatul se face în pepiniere toamna sau primavara cu seminţe stratificate. luminoasă cu lujeri netezi. din cauza dificultăţilor de adaptare la condiţiile ecologice de la noi (cu toate acestea în unele zone a devenit subspontană) şi productivitatea este mai mică decât la salcâm. Tulpina este destul de dreaptă. brun-roşcaţi sau verzui. în ianuarie. Temperament de lumină. Mugurii mici. înrădăcinarea este foarte bogată. fin striaţi. de mărimea mai bine la ger. Frunzele sunt alterne. neexpuse îngheţurilor timpurii. primăvara în seră. frunze scurt acuminate. a III-a. cu 20-24 foliole pe lujerii lungi şi dublu paripenate cu 10-16 perechi de 219 . roşcov sălbatic. de până la 10 (15) cm. unde arealul său coincide parţial cu arealul salcâmului (fig. Altoire se face sub colet. în lădiţe. glabri.Cercis canadensis L. cu care se aseamănă în privinţa cerinţelor climatice. iar altoiul va fi confecţionat din lujeri din sezonul de vegetaţie anterior.) Gleditsia (Gleditschia) triacanthos L. Arbore de până la 45 m înălţime în ţara de origine. pe ramuri sau chiar pe tulpină prezintă spini caracteristici. Coroana este rară. 36). nuzi sau cu puţini solzi. (Gleditschia L. Se poate folosi ca şi exemplare izolate sau grupuri.glădiţă. cu sezon lung de vegetaţie. plătică Specie originară din America de Nord. flori mai mici roz-deschis mai rustic. se poate semana în februarie-martie. Suportă seceta puternică. Se dezvoltă bine în regiunile calde. în sere sau în răsadniţe. cu butaşi lignificati.

pe tip 3-5 şi stamine 6-10. subrotunde. Subfamilia PAPILIONATAE Taub. Au periant verzui. 220 . fără spini frunze alterne. flori poligame albe-verzui. dispuse în raceme axilare. introdusă rar la noi. Varietăţi: Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. 201). Se fac perdele de protecţie şi garduri vii. lucitoare. pe peluze. pietros. Florile poligame sau dioice. Genul Gymnocladus L. sesile şi apar mai târziu decât la salcâm. Arbore până la 30 m înălţime. dulce (fig. prin mai-iunie. se ţin o oră în apă fierbinte sau 5-10 minute în apă la aproximativ 100 ◦C şi apoi 10-12 ore în apă cu temperatura se 60-70ºC. redus ca dimensiuni. au tegument tare. răsucite longitudinal. brune-roşcate. se introduce în terenuri degradate. Folosire: se recomandă ca arbore izolat sau în grupuri. rămân pe arbore. înconjurate de un miez cărnos. înguste de 5-7 cm lungime. mari de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime. Foliolele sunt oblong-lanceolate mai mici decât la salcâm. frunze mari.foliole pe lujerii scurţi. elegantissima nu are spini Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. inermis nu are spini Longevitatea 100-150 ani. datorită aspectului interesant al ramurilor („coarne de cerb”). pendula Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. Înmulţire: prin seminţe forţate înainte de semănare. opuse sau imperfect opuse. slab turtite. de 2-3. turtite. Fructele păstăi. Creştere rapidă în tinereţe. Gymnocladus dioicus L.5 cm lungime. de 80 cm lungime. indehiscente. dublu paripenat-compuse. – roşcov de Canada Specie din America de Nord. mărunt şi neregulat crenate. Seminţele brune-roşcate-lucitoare. libere. mirositoare.

salcâm japonez. nuzi. la bază rotunjite. 221 . pendula – nu înfloreşte Sophora japonica var. 202). mirositoare şi nectarifere. apar târziu. Seminţele ovate. Se înmulţesc prin seminţe umectate 12 ore. au 8-10 mm lungime(fig. Rezistă la secetă. negre. greu. în iulie-august. cu miros neplăcut sub scoarţă.. având vârful ascuţit. Frunzele alterne. mai târziu cenuşie. erecte. Fructele sunt păstăi verzi. iar varietăţile ornamentale. mugurii. casant. Arbore de până la 20-25 m înălţime. imparipenat-compuse. Coroana este destul de largă şi deasă. La noi se cultivă destul de frecvent prin parcuri şi în aliniamente. caracteristic. pe faţă verde-închis. Este putin exigentă faţă de sol. tare. utilizat în industria mobilei la obţinerea parchetelor. Sophora japonica L.Genul Sophora L. suportă bine poluarea. cu 7-11 foliole. Prezintă mportanţă forestieră redusă. se deosebesc bine de cele de salcâm. glabri. lungi de 15-35 cm lungime. Lujerii. grupate în panicule terminale. de 15-25 cm lungime. Longevitatea 80-100 ani. Sophora japonica var. Înfloreşte şi fructifică abundent de la vârste mici. polisperme cărnoase şi strangulate între seminţe. mai ales în tinereţe. Are temperament de lumină. Florile. lucitoare. alterni. în special la arbori izolaţi. pe margini întregi. ovate sau ovatlanceolate. pedunculate. de un verde închis. Coreea şi Japonia. este sensibil la ger. rotunzi. originară din China. ascunşi în cicatricea în formă de potcoavă cu trei urme fasciculare. indehiscente. rare. care se transformă de timpuriu în ritidom subţire. se obţin prin altoire în despicătură (în august în seră). albe-verzui. variegata Lemn brun-cenuşiu. lungi de 5-10 cm. Este bine apreciată ca specie ornamentală. verzi. soforă Specie exotică. cu scoarţa netedă. rar în plantaţii forestiere până în zona montană. se introduce ăpe terenuri degradate şi de protecţie. iar pe dos glauce şi alipit-pubescente. mici.

turtite. Rezistă bine la ger şi secetă.5 m înălţime. Creşte pe soluri nisipoase. 204). introdusă în zonele de câmpie şi dealuri. neutre. Cladrastris lutea (Michx. cu marginea uneori curbată. mici. în subzona alpină inferioară. în raceme aglomerate la vârful lujerilor cu caliciu persistent. pseudogleizate. . Frunzele sunt simple. 203). în staţiuni diverse. Se înmulţeşte prin seminţe. La noi creşte de la câmpie până la munte. Seminţele în număr de 5-10. până la compacte. Genista tinctoria L. verzi. în luminişuri. pe coaste însorite. Florile galbenaurii. Fructele sunt păstăi turtite. Arbore cu lujeri bruni. Specie cultivată destul de rar prin parcuri şi grădini. la marginea pădurilor. cu tulpinile erecte. Subarbust de până la 0. pe stâncării. subţiri. Rezistă bine la ger şi secetă. glabre.) K. îngust-muchiate. în grupuri şi masive. Se foloseşte ca exemplare izolate. Genul Genista L. răspândită în Europa şi Asia de Vest. verzi (fig. acide. înfloreşte mai bine pe soluri uscate. de 1-4 cm lungime. de 2-3 (5) cm lungime şi 3-4 mm lăţime. în locuri însorite. Temperament de semiumbră. păroase. 222 . frunze alterne penat-compuse şi flori albe (fig. pe stâncării. originară din America de Nord. Koch. lanceolate până la eliptice. argiloase.drobiţă Specie indigenă.Genul Cladrastris Raf. Înmulţirea prin seminţe. păroase pe margini şi pe dos cu nervuri evidente. Folosire: pe terenuri nisipoase şi uscate.

Fructele păstăi. foarte decorative. Scoarţa. păroşi. Florile mari. puţin exigentă faţă de sol.Genul Laburnum Fabr. cu peri alipiţi. (Cytisus laburnum L. lungi de până la 30 cm lungime. în pepinieră toamna puieţii se repică. fum. destul de rezistentă la ger. Lăstareste bine. uneori drajonează. se desfac în maiiunie. frunzele şi fructele sunt otrăvitoare. A fost introdus până în regiunile montane ca arbust ornamental pentru frumuseţea racemelor florale. Lujerii. Frunzele trifoliate. se coc în august. Laburnum anagyroides Med. Temperament de lumină. au 3-7 seminţe mici. mugurii sunt mari. Rezistă bine la ger. Arbore mic de până la 6-7 m înălţime. de 3-8 cm lungime. de 2 cm. sunt melifere. cu scoarţa măslinie.salcâm galben Specie indigenă. Este o specie termofilă. spontană sau subspontană în Oltenia şi în Defileul Dunării. alb-cenuşii. dispuse în ciorchini pendenţi. conici. cu foliole eliptice. galbene-verzui. Laburnum x watereri (Laburnum alpinum x Laburnum anagyroides) Prezintă inflorescenţe mai lungi. pubescente în tinereţe. Varietăţile se obţin prin butaşi lignificaţi cu călcâi sau prin altoire în oculaţie (în iulie) sau în despicatură (în aprilie). peţioli lungi de 5-8 cm lungime. secetă. alipit pubescente.) . mirositoare. uscate. conţin alcaloidul citisina (fig. de numai 5 cm lungime. verzicenuşii. cenuşii-gălbui. se adaptează şi pe soluri compacte. cenuşii-argintii. 223 . Este extinsă mult în toate regiunile ţării. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) cu seminţe înmuiate în apă caldă. Folosire: solitar sau în grupuri. 205). originară din Europa Sudică.

aşezate pe ramuri câte 1-2. Florile sunt galbene-aurii. mai ales în Banat. La noi creşte sălbăticită în zonele de deal şi de munte. este fixatoare de soluri mobile. subţiri şi 5 aripat muchiate. subglobuloşi. în gorunete constituie câte o dată un etaj de subarboret continuu. Cytisus nigricans L. Sudică şi Siberia. iar după uscare se înegresc.drob. originară din Europa Centrală. mugurii cu 2-3 solzi. evită calcarele. pentru culturi ornamentale şi de protecţie. cu peri albicioşi (fig. Central şi Sud Europeană. peţiolate sau subsesile. cu scoarţa cenuşie. Frunzele sunt alterne. mături Specie naturalizată. care la început au un miros de urzici strivite. pietroase sau pe terenuri argiloase. pe soluri oligobazice. la marginea stejăretelor.Genul Cytisus Cytisus scoprarius (L. (Sarothamnus scoparius (L. prin rarişti sau la marginea qvercetelor şi făgetelor.). de la câmpie până la munte. mici. trifoliate. cu peri alipiţi. grozamă mare. suferă din cauza gerurilor. relativ uscate. 224 . cu tulpini tufoase. Mugurii mici. Drajonează puternic până la mari distanţe. cele de la vârful lujerilor tineri unifoliate şi sesile cad înainte de sfârşitul verii. lemnu-bobului Specie indigenă.2 cm lungime. are cerinţe ecologice modeste. scheletice. superficiale. verzi. înfloreşte în Fructele. păstăi relativ mari. Rezistent la secetă.) mătură verde. se acomodează în condiţii diferite de climă. erecţi sau puţin curbaţi. protejând solul. la noi apare frecvent pe coaste uscate. de 1-2 cm lungime. Se pretează la culturi de fixare a taluzurilor rutiere. 4 cm lungime. urcă în făgete la cca. Creşte în staţiuni însorite cu soluri grele. Specie indicată pentru fonduri cinegetice – lujerii sunt mâncaţi de iepuri şi căprioare iarna. Arbust până la 1 m înălţime. de cca.) Griseb. seminţele de fazani. 1000 m altitudine. erecte şi dese. ramuri verzi. lutoase.) Wimm. Lujerii subţiri. uşor crăpată. pe margini lung-ciliate. 206). Arbust de până la 2 m înălţime.) Link. prin rarişti. negricioase. de cca. (Lembotropis nigricans (L.

negricioase de 2-3 cm. Hirsutus (Cytisus leucotrichus Schur. amorfă Specie exotică. Genul Amorpha Amorpha fructicosa L. cu aspectul unui racem foliat. pe lujerii scurţi din partea superioară a tulpinii. Folosire: izolat sau în grupuri. galbene-aurii. tulpini culcate şi ramuri erecte. lung de 20-40 cm. Arbust scund. scheletice. până în zona montană. Se acomodează cu umiditatea scăzuta din sol. nisipuri. florile şi fructele se înegresc uşor prin uscare(fig 207). apar în mai-iunie. mătăsospăroase.Frunzele lung peţiolate. ssp. cu foliole mici. în plantaţii de plop euramerican în Lunca Dunării. Este adaptată la climate calde. de 1. Fructele păstăi de 2. uneori în masive. obovate sau eliptice. din regiunea de deal. trifoliate. Cytisus scoprarius se plantează în recipiente. erecte. uneori calcaroase (Tâmpa). La noi se instalează pe coaste însorite. pe talazuri de drumuri şi căi ferate. nisipoase şi în staţiuni inundabile (câte odată are rol de subarboret în arboretele de plop şi salcie). originară din Alpi. în grădini. Florile galbene-limonii.5-2 cm. sunt grupate în raceme terminale. 207). devenind sălbatică. eliptice. liniare. cu înălţimi până la 60 cm. sunt aşezate câte 5-6. Lujerii anuali sunt cu acoperiţi cu peri hirsuţi. mucronate.5-3 cm acoperite cu peri lânoşi şi denşi (fig.noiembrie) cu butaşi cu călcâi din lujeri laterali lignificaţi. pe dos sunt mătăsos păroase. Frunzele. cu sezon de vegetaţie lung. vegetează bine pe soluri erodate. Frunzele au trei foliole. ferit de îngheţuri timpurii. aşa încât scoarţa nu este vizibilă. pietroase. Înmultire: prin seminţe sau butăşire (în octombrie . înfloresc abundent si au un colorit viu. la limita superioară a arealului acestuia.). Este un însoţitor al gorunului.. Florile mici.salcâm mic. Asia Mică.drob de munte Specie indigenă. Este introdusă ca plantă ornamentală. pe faţă cu peri disperşi. ca gard viu sau în perdele de protecţie. originară din America de Nord. Fructele păstăi turtite. pe soluri superficiale. pe stâncării. 225 . alipit păroase. denşi. Din culturile făcute la noi. lungi. Cytisus hirsutus L. s-a răspândit mai ales prin zăvoaie de plop şi salcie.

drajoni. la câmpie. de 15-20 cm lungime. dar fiind o plantă decorativă frumoasă. de 1. se recomandă să se ţină 24 ore în apă. de cca. 0. Este o liană căţărătoare cu tulpini până la 20 m lungime. viguroasă. cu înrădăcinare bogată. apar mai-iunie. pergolelor.) – glicină Specie origiară din China şi Japonia. nespinoşi. lung acuminate şi cu margine întreagă. pretenţioasă faţă de sol. Alba 226 . 209). Are calităţi modest din punct de vedere peisagistic. i se acordă mare atenţie în cultura ornamentală. apar în iunie-iulie. sub 1 cm lungime (0. bogate. mirositoare. indehiscentă. 1. Wistaria sinensis (Sims. Frunzele sunt alterne. Lăstăreşete şi drajonează puternic. în spice. de 6-8 cm. Fructele sunt păstăi mici.9 mm). dispers păroşi sau glabri. Lujerii sunt verzui. se înmulţeşte şi prin butaşi. au 11-25 foliole. Prezintă interes pentru că se adaptează pe terenuri degradate. mai rar prin lăstari. raceme erecte. Fructele.5-4 cm lungime. Se înmulţeşte uşor prin sămânţă. păstăi dehiscente. bruncatifelate. lucitoare. Florile sunt albastre-violacee. la sfârşitul lunii mai. Frunzele alterne. Genul Wistaria (Wisteria) Nutt. de cca. glandulos verucoasă. Florile mici. florile sunt melifere. Fructifică de la 2-3 ani.5 cm (fig.3-0. imparipenat-compuse. cu 1-3 seminţe turtite şi rotunde.7-0. rotunjite şi mucronate la vârf. Iubitoare de căldura. înfrunzeşte târziu. de 10-20 cm lungime. deal şi în regiunile submontane. câte 2-3 suprapuşi. se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă.Arbust. mult extinsă lateral şi tulpini zvelte. imparipenat-compuse. butaşi. obişnuit de cca. de10-15 cm lungime. pe care le consolidează.) Sweet (Glycine sinensis Sims. brune. sunt consumate de fazani (fig. Wistaria sinensis var. depărtaţi de cicatrice. eliptice sau ovat-eliptice. 208). slab curbată. 1-3 (maximum 5-6) m înălţime.5 cm. dispuse în ciorchini pendenţi. pe dos fin pubescente sau glabre. foarte tari. Seminţele alungite. Mugurii gâtuiţi la bază. frecvent folosită la noi pentru decorarea zidurilor. de culoare liliachie. terminale. cu 7-11 foliole. Păstăile se seamănă primavara în pepiniere. scurte.

prin butăşire cu butaşi de rădăcină (primăvara). Cuprinde aproximativ 10 specii de arbori şi arbuşti cu lujeri spinoşi. Particularităţi de cultură: se taie de 2 ori pe an. hermafrodite. grupate în raceme. Este o liana de 8 m lungime. prin marcotaj şerpuitor (primăvara). dehiscenta. dar plantele cresc încet. se păstrează lăstarii formaţi pe ramuri bătrâne şi baza ramurilor de un an cu muguri. 227 . necesită sol bogat şi reavăn. grupate în ciorchini pendenţi. flori papilionacee. de 20-50 cm lungime. Înmulţire: prin seminţe (primăvara). Fructele sunt păstăi pubescente.) D. Originara din Japonia. Creşte bine la semiumbră sau lumină. Altoirea se face în despicătură (februarie -martie). în martie. Au frunze imparipenat-compuse. frunze imparipenat-compuse. în 2 valve.C. iar în august se taie creşterile lăstarilor lungi care se întrepătrund. Genul Robinia L. flori violete. originari din America de Nord. în pământ uşor nisipos.Wistaria floribunda (Willd. Păstaia turtită. înfloresc în maiiunie. rezistă destul de bine la ger. cu 13-19 foliole.

solurile afânate. Extins în clturi s-a acomodat în climate mediteraneene. arboretele pure se răresc de timpuriu. care duc la degerarea lujerilor nelignifcaţi. Este plantat în zona rurală în curţi. fără îngheţuri timpurii. În ţara noastră salcâmul s-a acomodat foarte bine. Salcâmul nu este pretenţios faţă de troficitatea solului. cu toate că climatul este mai puţin umed decât cel din arealul său natural. Se pare că plantaţiile de salcâm ocupă aproximativ 240. Specie subtermofilă. de Jean Robin la noi este cunoscută din 1750 ca arbore de parc. calcaroase nu-i priesc. starea de vegetaţie este mai puţin activă. După 1850 au fost înfiinţate primele culturi forestiere (BăileştiDolj) pe scară mai largă pe nisipurile din sud-vestul Olteniei. desprinderea lăstarilor pe cioată. peste 25. compacte. solul se înierbează şi este expus uscăciunii. aerisite şi permeabile. Cele mai frumoase arborete se găsesc în sud-vestul Olteniei. devenind subspontan. S-a naturalizat la noi de la câmpie până în regiuni montane inferioare. vegetează în climate umede peste 850 mm anual cu temperatua medie anuală de 7-10 ºC. ruperea ramurilor şi frunzelor. levigate de carbonaţi sunt indicate. La noi salcâmul manifestă vitalitate ridicată şi asigură o mare productivitate de biomasă în regiunile calde cu toamne lungi. spintecarea tulpinilor înfurcite.Robinia pseudacacia L. litiera anuală se depune în cantităţi foarte mici. şosele de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Fiind o specie heliofilă. 36).. cu temperaturi medii sub 7-8ºC. Vânturile reci şi chiciura produc vătămări. vegeteaz mulţumitor pe nisipuri sărace sau chiar sărate (Sf. prin urmare pe soluri sărace cultura repetată a salcâmului duce la scăderea rezervelor de substanţe minerale. La noi condiţiile edafice sunt determinante pentru valoarea arboretelor. Gheorghe) dar consumă mari cantităţi de substanţe minerale datorită bogatului sistem radicular. cu 300 mm precipitaţii anuale. necesită sezon lung de vegetaţie şi suficientă căldură estivală în stepă şi silvostepă.salcâm Specie originară din America de Nord. Textura grosiaer (nisipoasă). în Europa a fost introdusă în 1601. terenurile argiloase.000 ha. cu areal destul de restrâns (fig. 228 . La altitudini mari. În patria de origine. A fost extins în toate regiunile ţării în condiţii variate.000 ha.

Solurile excesiv de uscate şi cele prea umede. Plantaţiile de salcâm modifică prea puţin climatul interior. mediul salcâmetelor este particular. permeabile. profunde şi uşoare. chiar dacă acesta este la mare adâncime. având o puternică forţă de triere ecologică şi de concurenţă biologică. slab acide. pe dunele din Oltenia. suficient de umede. pe soluri uscate la suprafaţă. plantaţiile de salcâm s-au uscat destul de puternic. luminoasă. Arbore de mărimea I. lujeri spinoşi. chiar pe nisipuri. necesită sezon lung d vegetaţie şi suficientă căldură estivală (stepă şi silvostepă). Sub aspect fiziologic. În ultima perioadă cu toate că specia are o vigoare deosebită. Specie subtermofilă. intens consumatoare de apă şi substanţe nutritive. Vegetează bine pe soluri uşoare. sub coroana transparentă. precipitaţiile ajung în sol în cantităţi apropiate de cele din mediul liber. denotă adaptarea la staţiuni uscate. glabre. înrădăcinare profundă. Are puţini vătămători biotici. Creşteri bune şi producţii mari se obţin pe soluri relativ bogate în humus şi substanţe minerale. Este heliofil. profunde. Are o deosebită capacitate de regenerare pe cale vegetativă. nu-i sunt favorabile. suportă şi umbrirea laterală. în condiţii staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi grosimea de 80-100 cm. Vegetează p soluri revene. s-a acomodat în Europa în climate mai uscate şi mai reci decât în arealul natural. La noi atacul ciupercilor ca Fomes cytissus şi Grifola sulphurea duce la putrezirea duramenului sau alburnului. Are o plasticitate ecologică remarcabilă. În ultima perioadă s-au înregistrat atacuri produse de Parectopa robiniella – molia minieră a frunzelor de salcâm. În trăsăturile morfologice apar uneori caractere contradictorii: ritidom gros şi timpuriu. caldura. 229 . de aceea foarte puţine specii lemnoase se pot ţine în asociaţie cu salcâmul. Rezistă bine la ger. frunze cu numeroase foliole. rădăcinile pot utiliza apa din orizontul freatic. Înrădăcinare viguroasă în stratul de humus. lumina. reci sau cele expuse inundaţiilor sau cu apă stagnantă. dar suferă de îngheţuri timpurii. subţiri. este vătămat de polei şi vânt. Pe solurile nisipoase. denotă adaptarea la climate relativ umede.Este relativ pretenţios faţă de umiditate.

aşezaţi câte doi. Frunzele sunt imparipenat-compuse. Lujerii sunt muchiaţi.coroana subglobuloasă. până în februarie-martie. la început erecte. la vârf rotunjite. întinzându-se la mari distanţe de trunchi (cca. pe dos cenuşiu-verzui. proveniţi din modificarea stipelelor. din lăstari la aceeaşi vârstă de 13 m3/an/ha. Spinii rigizi bruni-roşietici. de 5-10 cm lungime.5-4. eliptice sau ovate.rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime. bruni-roşcaţi sau măslinii. nu suferă de îngheţuri. de 10-25 cm lungime. emarginate. la înflorire. largă.210). turtite de culoare brun-roşcată. pe faţă verzi. Specie polimorfă cu numeroase varietăţi şi forme: Robinia pseudacacia var.120 ani în condiţii ecologice bune. cu 9-19 foliole. Longevitate 100 . la altitudini mari şi la exemplarele izolate devine adeseori strâmbă.în acelaşi timp. mucronate. sunt foarte puternic şi placut mirositoare. 20 m). scurt peţiolate. se regenerează natural din sămânţă. glabre. melifere. păstăi scurt pedicelate. foarte mici câte 3-4. Seminţe reniforme. dehiscentă cu două valve. anuală şi abundentă. ramuri nespinoase. Fructele. de timpuriu cu un ritidom foarte gros. rar înfloreşte 230 . ajungând cu pivotul până la 1-2 m sau chiar mai jos.5 (6) cm lungime. papilionacee. 1-2 cm lăţime. ascunşi în cicatricea frunzei. adânc brăzdat longitudinal. Se regenerează şi pe cale vegetativă din lăstari şi mai ales drajoni. pe margini întregi. Exemplarele din lăstari cresc repede în tinereţe în condiţii optime. durează mai mulţi ani. acoperă extrem de slab solul. spinoşi. Seminţele se împrăştie din septembrie-octombrie. foarte luminoasă. Umraculifera . Tulpina. germinează greu la noi. au tegument foarte tare (fig. la 5 ani poate avea peste 10 m înălţime. Scoarţa. pendente. Fructificaţie timpurie. izolat la 5-7 ani. Drajonii sunt mai longevivi şi mai sănătoşi decât lăstarii. albe. înfurcită şi noduroasă. Florile. care la maturitate reprezintă până la 20% din volumul total şi conţine o cantitate mare de substanţe minerale. formând inflorescenţe (raceme) bogate. de 2. în primul an poate atinge câţiva metri. glabri. alterni. prin mai-iunie. rară. subţiri. Productivitatea medie a celor mai bune arborete de salcâm din plantaţii este de 15 -17 m3/an/ha la 20 de ani. Infloreşte relativ târziu. se ramifică mult lateral. Mugurii. Coroana. deasă. simetric de o parte şi de alta a cicatricei frunzei.

la câmpie. cozi de unelte. flori fără petale sau mici. lujerii pierd spinii de timpuriu. tâmpărie. deoarece prin uscare crapă uşor în industria prelucrătoare are o imprtanţă destul de redusă. . încet crescătoare. se pretează pentru stâlpi de telegraf.p. pe terenuri degradate. duramen lat brun-verzui. var. lujeri nespinoşi.tipul palmata. şi în zonle cu nisipuri mişcătoare. creşte repede. coroane largi. Robinia pseudacacia forma Pyramidalis Robinia pseudacacia forma Pendula Robinia pseudacacia forma Tortuosa Robinia pseudacacia forma Monophylla cu o singură foliolă mare Robinia pseudacacia var. dur. instabile şi revene. la deal este introdus în scop ameliorativ.tipul pinnata. 231 . coroane neregulate. După forma tulpinii şi coroanei au fost descrise încă trei tipuri la noi: . combustibil. foarte durabil. cherestea. Salcâmul este specie repede crescătoare numai în anumite staţiuni. pari de gard şi mină.coroana globuloasă spre ovoidă. construcţii. Cultura lui uşoară şi sigură se impune în regiunile calde şi uscate ale ţării.înfloreşte continuu toată vara.tipul spreading cu tulpini sinuoase.oltenica cu tulpină monopodială. tulpini înclinate cu defecte. frecvent pe nisipurile din Oltenia . abrupte.Robinia pseudacacia var. traverse. elastic. cu tulpini drepte dar cu tendinţe de înfurcire. Microphylla foliole mici şi înguste Robinia pseudacacia forma Decasneana . relativ deasă.flori roz Robinia pseudacacia forma Semperflorens . apar după tăieri repetate în crâng. Din plantaţiile din sudul Olteniei a fost descrisă R.. Lemnul cu alburn îngust alb-gălbui. Inermis – fără spni Robinia pseudacacia forma Bessoniana .

lat-oblongi. glandulos-hispide (fig.5 cm lungime. sunt glabre. butaşi de rădăcină. în oculaţie sau despicătură. Înfloreşte la începutul luni iunie. Are cerinţe ecologice modeste. Râşnov). Înmulţire: prin seminţe. Altoirea se execută în teren deschis.. Forma globuloasă a coroanei şi coloritul florilor îi conferă valoare decorativă. precipitaţii reduse. tari. Frunzele cu numai 7-13 foliole. câmpie. dar suportă şi temperaturi scăzute până la -300C. deşi. Necesită climat călduros cu precipitaţii abundente. de 2-3. toamna. în spaţiile verzi extravilane. la vârf obtuze.salcâm roşu – vâscos Specie exotică. mucronate. Robinia viscosa Vent. 232 . în grupuri. Creşte mulţumitor şi în regiuni montane inferioare (Braşov. sau opărire prin oprire cu apă. 211). Lujerii fără spini. lutoase.salcâm roşu Specie exotică. glanduloşi. cu coroana rară. Folosire: în aliniamente. pentru aspectul deosebit al lujerilor. Recomandat ca arbust ornamental. până la -220C. izolat sau în masive. pentru consolidarea pantelor. în locuri adăpostite. dar acoperiţi cu peri roşcaţi. uneori înfloreşte încă o data. din America de Nord. mirositoare. apare în parcuri. culoarea florilor. Semintele se forţează cu acid sulfuric concentrat. la deal. rezistă la temperaturi scăzute. în raceme păroase. de 2-3. Suportă soluri grele. mai ales izolat. de-a lungul şoselelor. Arbust de cel mult 5 m înălţime. drajoni. sunt dispuse numai câte 3-9. compacte..5 cm lungime. la noi numai în parcuri şi grădini.Robinia hispida L. Fructele păstăi de 5-8 cm lungime. Florile roz. originară din America de Nord. lungi.

cu tulpini spinoase. puţin pretenţioasă faţa de sol. 2 cm. indehiscente. Arbust apreciat pentru flori şi fructe. Frunzele sunt alterne. 212). originară din sudul Europei şi nordul Africii. coaste erodate. veziculoase. Frunzele imparipenat-compuse.Genul Colutea L. Specie exotică. submediteraneană. înfloreşte de timpuriu şi tot timpul veri (iunie-august). Prezintă interes pentru culturi pe terenuri degradate. Rezistent la secetă. scoarţa tulpinilor. calcicol. mugurii mici. La noi apare sporadic în Banat. Turkestan şi Irak. cu 20-30 seminţe reuniform-turtite.) Voss. suferă puţin din cauza gerurilor. Înmulţire: prin seminţe (în februarie-martie) în lădiţe sau în răsadniţe. creşte bine pe soluri uscate. Muntenia şi Dobrogea. creşte viguros pe soluri sărăturoase sau uscate. Fructele păstăi caracteristice. obovat- 233 . longitudinale. păroşi au resturi de stipele pe ambele părţi. 6-8 cm lungime. originară din Transcaucazia. Atinge înălţimea de 4 m. Genul Halimodendron Fisch. superficiale. Drajoneaza abundent. Colutea arborescens L. pubescente în tinereţe. câte 48 în ciorchini axilari. Halimodendron halodendron (L. slab muchiaţi. la vârf emarginate şi mucronate. pe dos cu peri disperşi. nisipoase. de culoare verde-palid. ca şi a lujerilor de doi ani. Mezoxerofit. paripenat-compuse cu 1-2 (3) perechi de foliole. prin butăşire (iulie-august) în sere sau pat cald.. Rezista la secetă şi ger. Lujerii sunt verzi. de cca. Lăstăreşte viguros. Arbust până la 2 m înălţime. uneori cultivat prin grădini se sălbăticeşte. Florile galbene asemănătoare cu cele de Caragana. pe taluzuri. suportă bine poluarea. negricioase rămân pe lujeri iarna (fig. se exfoliază în fâşii înguste. foliole. Importanţa forestieră este redusă. glabri. Utilizare: ca şi Caragana sp.băşicoasă Specie indigenă. gălbui. se foloseşte în culturi forestiere de protecţie. cu butaşi semilignificaţi. elipticesubrotunde de 2-3 cm lungime.

cu seminţe ţinute în apă călduţă. se termină într-un vârf moale. pe pedunculi lungi de 2-4 cm. ghimpos. îndreptate în sus. în Dobrogea şi Moldova este subspontană. Înmulţirea: prin seminţe (primăvara). paripenat-compuse. la vârf rotunjite şi mucronate. în stejărete de câmpie. lung de 30-70 mm. Plantată la noi în parcuri. mari până la 2 cm. au rahisul persistent. Specie rustică folosită în culturile forestiere din stepă şi silvostepă. cu seminţe păstrate în vase metalice sau de sticlă închise. folosită în scop decorativ sau pe terenuri degradate.5-2 cm lungime. ciliaţi. de la nisipuri la cernoziomuri. înrădăcinarea profundă. se adaptează pe soluri diferite. – caragană Specie exotică. cu caliciu tubulos. pe terenuri sărăturoase. Genul Caragana Lam. 214). care sunt brune. umflate. de 4-5 cm lungime. aşezate solitare sau în buchete umbelate de până la patru. cu înălţimea ce nu depăseşte 6 m. aproape sferice. Se foloseşte în perdele de protecţie. mucronate. Florile de 1. pubescenţi. 213). Tulpinile şi ramurile sunt groase. mătăsos-păroase. conici. la bază cu 2 stipele persistente. Pendula specie rustică şi adaptabilă din punct de vedere ecologic. mici. Arbust tufos. Mugurii mici. brunigălbui (fig. Fructele sunt păstăi. rahisul. la capete îngustate. Caragana arborescens Lam. 234 . pe nisipuri.lanceolate. obovoide. au pereţi pieloşi. peste 2 m . Rezistă la ger şi secetă. eliptice. după maturaţie se răsucesc. aruncând seminţele. se deschid pe măsură ce se coc. ascuţite. pe terenuri degradate şi în scop ornamental. liniar-cilindrice. înţepător. Frunzele. cu pieliţă cenuşie ce se exfoliază şi cu numeroase brahiblaste. de 2-4 mm lungime (fig. Caragana arborescens var. vase de lut în răsadniţe. de 2-3 cm lungime. Florile sunt galbene-aurii. pe rădăcini se găsesc bacterii fixatoare de azot atmosferic. originară din Siberia şi Manciuria. lujerii groşi. cu 4-6 perechi de foliole.

Ptelea trifoliata L. mugurii nuzi. de cca. 1 cm diametru. la mijloc cu două seminţe. ger şi fum. Monophylla. dispuse în corimbe terminale. strivite lasă un miros de hamei. trifoliate. dar cu aripioare mai groase şi reticulate.rămân pendente pe lujeri şi în timpul iernii (fig. 235 . primăvara după stratificare.L. 1 cm lungime. Fastigiata. Rezistă bine la secetă. sunt asemănătoare cu cele de ulm. Folosire: izolat sau în grupuri.. stau pe pedunculi de cca. Pentapylla. realizând uneori până la 7(8) m înălţime. destul de rară.ORDINUL RUTALES Familia RUTACEAE A. Genul Ptelea L. suportă umbrirea uşoară. pe tip patru. Frunzele sunt alterne. Este un arbust sau arbore de mărimea a -III-a. Coroana regulată. sepale şi stamine 4-5. obişnuit glabre. Fructele samare. păroşi. rotunde. cu peţiol lung. cu marginea întreagă. glabri. de 6-12 cm lungime. Florile sunt poligame. Ele apar prin iunie şi prezintă un disc nectarifer între ovar şi stamine. lujerii sunt rotunzi. sunt de cca. mici.ulm de Samaria Specie exotică. Juss. bruni-verzui. preferă soluri nisipo-lutoase şi staţiuni adăpostite. pe faţă verzui-lucitoare. Cultivaruri mai importante Aurea. în regiuni calde. foliole oblong-ovate sau eliptice. Înmultire: prin seminţe. 2 cm diametru. imediat după recoltare. îngrăpoaţi în cicatrice. ritidomul mărunt crăpat. galbeneverzui. În colecţiile dendrologice apar: Ptelea Nitens Greene şi Ptelea Serrata Small. Scoarţa este cenuşie. Fructificaţie destul de abundentă şi anuală. originară din America de Nord. 215).au simetrie radiară.

Are temperament semiombrofil (subheliofil). industrial (produce plută) dar şi ornamental are port Familia SIMAROUBACEAE A. GENUL Ailanthus Desf. mezoxerofit. 236 . 216). Este sensibil faţă de îngheţurile timpurii şi ger. mai ales în sudul ţării. rezistă relativ bine la secetă. fals oţetar Originar din China. păroşi. La noi se recomandă la câmpie şi dealuri este pretenţioas faţă de umiditate. de cca. cele femele în panicule terminale (fig. unde este subspontan. se poate folosi pe terenuri degradate.P. cu scoarţa cenuşie-argintie. ce formează de timpuriu ritidom suberos. sau prin butaşi de rădăcină. fructe decorative.) . bogate. glandulosa Desf.) Swingle. Hemeiuş. cultivat la noi destul de des.. Simeria. Rezultate bune se obţin în lunci. Caransebeş. Prezintă interes frumos. globuloase. Fructele sunt drupe negre. preferă soluri bogate dar manifestă o anumită plasticitate. lucitoare pe faţă. Frunzele imparipenat-compuse.Phellodendron amurense Rupr. gros. cu sezon lung de vegetaţie. pe alei. Braşov.D.arbore de plută de Amur Specie exotică răspândită în Extremul Orient. acuminate. pe soluri aluvionare. Este arbore de până la 15 m înălţime. preferă climat cald. Atinge 15-20 m înălţime (în China până la 30 m). Temperament de lumină. Mihăieşti.1 cm diametru. opuşi. Ailanthus altissima (Mill. mugurii mici. Florile unisexuatdioice. cu multă căldură estivală. Folosire: izolat sau în grupuri.C. La noi există câteva culturi: lângă Arad (Ocolul silvic Pecica). (A. glabri. în Lunca Timişului. puieţii se protejează de îngheţ. consolidează taluzele şi coastele. Lujerii gălbui-cenuşii. Înmultire: prin seminţe (se stratifică toamna şi se seamănă primăvara).cenuşer. de 6-11 cm lungime. cu 5-11 foliole ovate sau ovatlanceolate. În arealul natural creşte în staţiuni cu climat continental.

tomentoşi. lăstăreşte şi drajonează bine. Rezistă bine la poluarea cu fum şi gaze. dar din cauza distrugerii lujerilor nelignificaţi rămâne deseori de talie mică. 237 . cu scoarţa netedă. în formă de scut. Florile poligame. moale. ramificată. brunroşcate la coacere. Fructele compuse din 1-6 samare libere. imparipenat-compuse. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) şi prin butaşi de rădăcină. de 6-12 cm lungime. în dreptul seminţei aşezate central (fig. mugurii mici. de 45-70 cm lungime. Fructifică la 5-6 ani. Are coroană rară. cu miros urât. Lemnul are duramen cenuşiu-gălbui. atacat de putregai. ştirbită la mijloc. dispuse în panicule erecte. fructifică abundent şi samarele rămân în coroană. foarte mari. fiecare samară constă dintr-o aripioară răsucită. cenuşie-deschis. verzi sau gălbui. Frunzele sunt alterne. importanţa este redusă. fin crăpată. laxe. pe una din laturi. este uşor. cu 11-25 foliole peţiolate. oblongi. Este putin longeviv. transparentă. Ailanthus altissima forma Erytrocarpa (Carr. se lustruieşte bine. scurt pubescenţi sau glabri şi măduvă largă. mai târziu brun-gălbui. celuloză. de 3-4 cm lungime. brună-portocalie. În spaţiile verzi se remarcă atât vara cât şi iarna. cu lenticele mari. de alei şi pentru fixarea terenurilor în pantă. de 15-20 cm lungime. lujerii foarte viguroşi. cu fructe roşii. se prelucrează cu uşurinţă. Creşte foarte rapid în tinereţe. crăpăturile sunt albicioase. sub 1 cm diametru. la exemplarele femele. iar prin strivirea scoarţei se degajă un miros greu (scoarţa se poate utiliza contra viermilor intestinali şi a dizenteriei sau pentru prepararea vopselelor de ulei). Este utilizat ca arbore solitar. anual şi abundent. furnire. mici. marcote.Are tulpină scurtă.) Rehd. 217). la bază trunchiate şi cu 1-2 (4) dinţi glanduloşi. în primul an poate avea peste 2 m înălţime. bruni. aşezaţi în partea superioară a cicatrice mari. obiecte de artizanat. se utilizează în construcţii rurale.

cu scoarţă fină. mici. prezintă vârfuri rotunjite sau slab emarginate. la lumină şi semiumbră. care conţine tanin în cantităţi mari. Florile poligame mici. în subarboretul pădurilor de stejar din Dobrogea şi Banat uneori în brădete relativ termofile din sud-vestul ţării pe Valea Minişului. de 3-4 mm diametru. solzoasă. Cotinus coggygria Scop. Creşte repede la început. Banat. se ridică insular până la deal. Este specie arbustivă. Moldova. La noi se întâlneşte în Banat.ORDINUL SAPINDALES Familia ANACARDIACEAE Lindl. iubitoare de căldură. Cultivaruri: Cotinus coggygria cv. roşcaţi. 3 mm diametru. foarte decorative. stau grupate în panicule mari. (Rhus cotinus L. cu numeroşi pedunculi sterili. afânate. Lemnul gălbui. care cresc mult după înflorire. Lăstăreşte şi marcotează uşor. rezistă la secetă. au petale verzui-gălbui. Rubrifolius cu frunze roşii întunecate. prin zdrelire au miros de morcov. înfloreşte mai bine pe soluri sărace. la un an lăstarii pot avea 1 m înălţime. Ele de asemenea. de la galben până la purpuriu. de cca. tare de dimensiuni reduse. de 1-3 m înălţime. Muntenia. pe margini întregi. fin ciliati. au câţiva sozi carenaţi. la tăiere secretă un suc lăptos. în Asia de sud-vest. Oltenia. drajonează mai slab. ovoizi sau ovo-conici.) – scumpie Răspândită natural în Europa Meridională şi Centrală. chiar în regiunile montane. sunt negricioase (fig. Genul Cotynus Mill. panicule roşcate. lasă miros morcov. într-o serie de puncte. când devin foarte păroşi. Este nepretentioasă faţă de sol. obovate sau eliptice. înghesuite spre vârful lujerilor. cenuşii sau purpurii-violeţi. Cotinus coggygria cv. glabri. 218). Dobrogea. mugurii mici. simple. de câte 3-8 cm lungime. conţin mult tanin şi toamna capătă colorit foarte frumos. Frunzele alterne. Lujerii. Purpureus cu frunze verzi şi panicule roşii 238 . lucitori. rezistă la fum. Formează tufe arbustive. Fructele drupe uscate. terminale.

miez acrişor. toamna se colorează în roşu aprins. foarte ornamentali (fig. din rădăcini se obtin varietatile. creşte pe soluri nisipoase. destul de bine la ger şi fum. hirta (L. cultivată în parcuri. foarte decorative.) Sudw. grădini. verzi-gălbui. Lemnul are duramen brun-roşcat este uşor. (R. emisferici. Lujeri foarte groşi. păroase. Are temperament de lumină. rezistă la secetă. prin butaşi de vară. catifelat-păroşi. adaptabil la condiţiile de climă şi sol din zona temperată. periodicitate anuală. după rupere secretă suc lăptos.oţetar roşu Specie exotică din America de Nord. serate pe dos pubescente în tinereţe. 10-20 cm lungime. Lăstăreşte şi drajonează extrem de abundent. primăvara. toamnă. Are înrădăcinare bogată. până la 50 cm lungime. Flori dioice. de dimensiuni reduse. Frunze foarte mari. paniculele fructifere roşii-violacei. oblong lanceolate. maturitate la 2-3 ani. mai mic şi nu este păros 239 . cicatricea are forma de semilună îngustă. Preferă climat continental. Rhus glabra L. înfloresc în iunieiulie. fructificaţie abundentă. în panicule terminale. mici.) . Este utilizat pentru consolidarea coastelor şi taluzurilor. acuminate. pe terenuri degradate. Arbore de mărimea a III-a (10-12 m) sau arbust. moale. casant. rezistă şi iarna. imparipenat-compuse. specie foarte asemănătoare cu Rhus typhina. Vara necesită caldură. Fructe drupe. grupate într-un ghem roşu-violaceu. cele femele foarte îngrămădite. iritant. Rhus typhina L. brunroşcaţi. în grupuri. 11-13 foliole. cultivarul Rubrifolius se poate obţine din seminţe stratificate 3-5 luni. uneori în vase.Folosire: izolat. Muguri alterni. păros. Marcotaj prin musuroire sau arcuire. Genul Rhus L. pufoşi. rămân pe lujeri până primăvara. Înmulţire: prin seminţe stratificate (primăvara). Frunze roşii-portocalii toamna. 219).

fructele persistă şi iarna. cu tendinţă glabre spre baza. fidate. permeabile. de obicei se seamănă în februarie în pat cald sau seră. Laciniata cu frunze cu foliole foarte sectate. coroană largă. Are temperament de lumină. Lujeri viguroşi. destul de abundentă. Genul Koelreuteria LAXM. lenticele gălbui proeminente. glabri. mai des prin butaşi de rădăcină şi drajoni.L.Rhus glabra var. prin butaşi de rădăcină (în decembrie în seră rece). cultivată numai în scop ornamental. Atinge până la 10 m înălţime. muguri alterni. cenuşii-bruni. Apreciată specie ornamentală. Înmulţirea: rar prin seminţe. 4-8 cm lungime. suportă soluri mai compacte. înfloresc din iunie până în august. Juss. Creşte bine în staţiuni calde. longevitate redusă. Familia SAPINDACEAE A. Lăstareste bine. 220). ovate. cu pereţi membranoşi. Creşte bine pe soluri revene. pendente 4-5 cm. rezistă bine la uscăciune. frumos colorate. ovoid-alungite. Mai ales în tinereţe este sensibil faţă de îngheţuri şi gerurile mari din iarnă. 240 . în lădiţe). datorită florilor mari. tulpină neregulată. cicatricea obtuz-triunghiulară sau semicirculară cu trei urme. bruni. 35-40 cm lungime. rară. Frunze imparipenat-compuse. primăvara roşcate. Flori poligame. Utilizare: izolat sau în grupuri. se coc prin septembrie şi se păstrează peste iarna pe lujeri (fig. se obţine prin seminţe (în februarie – martie în sere. 7-15 foliole imperfect opuse. Koelreuteria paniculata Laxm. rar terminale. neregulat şi rar crenat-dinţate. scoarţă cenuşie cu crăpături longitudinale. acuminate. uscate şi sărăturoase. începe să fructifice la 4-5 ani. – koelreuteria Specie exotică din China şi Japonia. Fructe capsule veziculoase. însorite. galbene în panicule erecte. roşcaţi. Periodicitatea fructificatiei este anuală. lat-ovoizi. 30-40 cm lungime. fertile.

şi bogăţia în humus sunt corespunzătoare. urcă până la 1500-1600 m înălţime. Africa de Nord şi America de Nord. cu umiditate suficientă. Genul Acer L. cu înălţimea de 30 (40) m. bine drenate. mai rar dioice şi androdioice. de culoare verzui. Nu supportă excesul de umiditate. dar ceva mai de lumină decât arţarul şi jugastrul. 37). (paltin de munte) Arbore indigen răspândit în Europa. flori poligame. simetrică şi groasă. Juss. mai mari decât la celelalte specii indigene. Muguri opuşi. nu suportă excesul de umiditate. Asia. pe conuri de dejecţie şi grohotişuri calcaroase.L. Are temperament de semiumbră. introdus artificial se comportă multumitor. De regulă este diseminat sau în grupe mici. glabri. apare ca o specie pionieră. numeroase lenticele. Acer pseudoplatanus L. lung aripate. în Vestul Asiei (fig. Cuprinde aproximativ 110 specii de arbori şi arbuşti originari din Europa. Lujeri viguroşi. uneori formează cu ulmul de munte mici arborete. cicatricele frunzelor se unesc direct sau printr-o linie stipelară. cu nuanţe roşcate. sau staţiuni cu soluri nefavorabile fizic dar în care pretenţiile ridicate faţă de trofocitatea solului. Arbore de mărimea I. Se exfoliază în plci de mărimi şi forme variabile. în general palmat-lobate. muguri opuşi. Sud şi Sud-Est. rar compuse. verzi până la brun-deschis. La noi vegetează la deal şi munte. Este întâlnit pe soluri bogate în humus (mull). izolat în rarişti subalpine. pe 241 . Scoarţa cenuşie în tinereţe. Coroana largglobuloasă.paltin. Tulpina destul de dreaptă (uneori cu neregularităţi). Poate vegeta şi în climat mai călduros şi uscat (deal şi câmpie). în Centru. Preferă regiunile montane cu climat răcoros şi umiditate atmosferică ridicată. des andromonoice. Frunze simple. Fructele – disamare. Factorii ecologici determinanţi pot funcţiona compensator.. de la 30-40 de ani dezvoltă un ritidom caracteristic. brun-gălbui. Are exigenţă ridicată faţă de fertilitatea solului.Familia ACERACEAE A. înrădăcinare piuvotanttrasantă. bogate în baze de schimb. din şleaurile de deal până în molidişuri. scheletice (chei). uneori vegetează viguros în staţiuni cu soluri superficiale. afânate.

margini tiviţi cu o dungă îngustă brună, au cicatricele frunzelor perechi unite printr-o linie stipelară scurtă orizontală stau depărtaţi de ax, mugur terminaltetragonali şi mai mari. Frunze: penat-palmat-lobate, 10-18 cm lungime, corolate, verde închis pe faţă, verzi albăstrui mate pe dos, lobi neregulaţi crenaţi-seraţi la vârf acuminaţi, îngustaţi şi obtuzi, sinurile înguste şi ascuţite, peţiol de 5-15 cm lungime, nu conţin suc lăptos. Flori: poligame, verzi-gălbui, grupate în panicule pendente 5-15 cm, apar după înfrunzire. Fructe: disamare, aripi depărtate sub un unghi drept sau ascuţit (fig. 221). Este o specie cu variabilitate relativ restrânsă: Acer pseudoplatanus var. Purpureum Lond. cu frunze purpurii pe dos. Acer pseudoplatanus var. Erytrocarpum Carr. cu frunze mici, lucioase, fructe roşii. Acer pseudoplatanus forma Palmatifidum cu frunze penta-partite. Maturitatea arborilor în masiv se atinge la 30-40 ani. Fructificaţii dese, aproape anuale, maturaţia fructelor are loc în septembrie, creşte repede în tinereţe. Longevitate: 400-500 ani. Dacă înmulţirea se face prin lstari, longevitatea este redusă, cioatele putrezesc. În amestec cu fagul sau gorunul se situează în primul etaj, volumul de masă lemnoasă este însemnat, este comparabil cu cel al fagului (la 80 de ani 12-13 m3/an/ha), sau gorun (120 de ani 7,5 m3/an/ha). Frunzişul este atacat de ciuperca Rhytisma acerinum pecinginea frunzelor de acerinee, are puţini vătămători biotici. Lemnul este foarte valoros rzistent, durabil, uniform, elastic, cu luciu în secţiunea longitudinală, cu desen frumos (paltin creţ), utilizat în industria mobilei, pentru producerea lambriurilor, instrumentelor muzicale. Deşi nu este o specie cu productivitate mare prin lemnul său deosebit, participă la ridicarea valorii fgetelor şi molidişurilor. Însuşirile silviculturale permit să consolidze arboretele de molid împotriva doborâturilor de vânt, să amelioreze solul prin frunzişul bogat în elemente minerale, care se descompune uşor. Ca arbore ornamental este cultivat izolat, în aliniamente (de la câmpie la munte) sau în masive (specie de amestec).

242

Acer platanoides L. - artar, paltin de câmp Arbore indigen, arealul coincide cu al paltinului de munte, îl depăşeşte în nord, ocupă teritorii din Scandinavia şi Finlanda, până în Munţii Urali (fig. 37). În ţara noastră se găseşte mai ales la deal şi câmpie (în şleauri), la munte mai rar, sporadic, prin făgete şi pădurile de amestec răşinoase cu fag. Este o specie de diseminaţie. Este mai adaptat la climatul excesiv-continental din nord-estul Europei, dar este pretenţios faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Suportă mai bine seceta în aer şi sol. Preferă soluri fertile, dar tolerează uneori şi soluri relativ compacte, cu umiditate mai redusă. Este semiombrofil, mai de umbră decât paltinul. Arbore de până la 25 m înălţime, înrădăcinare pivotant-trasantă, ritidomul se formează de timpuriu, nu se exfoliază, este bru-cenuşiu, subţire, cu crăpături superficiale longitudinale şi transversale. Lujeri brun-roşcaţi, muguri ovoizi sau globuloşi, brun-roşcaţi (rar verzi) alipiţi de lujer, cei terminali mai mari, tetragonali, caracteristic, unite direct, formând un unghi ascuţit. Frunze palmat-lobate, 10-15 cm lungime, cu 5-7 lobi, pe dos de culoare verde, lobi la vârf evident acuminaţi, pe margini cu câţiva dinţi prelungiţi, cu sinurile larg rotunjite, peţiol 8-15 cm, conţine suc lăptos. Flori poligame, galbene-verzui, apar prin aprilie-mai înaintea înfrunziri, în inflorescenţe corimbiforme erecte. Fructe disamare cu aripi divergente sub un unghi obtuz (fig. 222). Maturitatea arborilor şi caracteristicile fructificaţiei sunt ca la paltin. Taxoni de interes ornamental: Acer platanoides var. Schwdleri (var. Coloratum) cu frunze tinere roşiisângerii lucitoare, apoi verzi închis, cu nervurile şi peţiolul roşcate. Acer platanoides forma Globosum cu coroană rotundă Acer platanoides forma Palmatifidum cu frunze palmate, adanc penatpartite. Arţarul creşte destul de rapid în tinereţe, are o bună capacitate de concurenţă interspecifică la vârste mici; după 40-50 ani rămâne frecvent în etajul al II-lea. Valoarea lemnului este ceva mai redusă decât cea a paltinului, şi productivitatea este mai redusă, utilizările sunt similare.

243

Este o valoroasă specie de amestec în stejărete, se dezvoltă relativ bine şi în regiunile secetoase. Este mult apreciat ca arbore ornamental, de-a lungul şoselelor, cu aspect frumos mai ales toamna, când se colorează în galben. Acer campestre L. - jugastru Specie indigenă răspândită în Europa şi Asia Vestică (fig. 38). La noi este specie de amestec în şleaurile de la câmpie şi deal şi în qvercetele începând din silvostepă. Are pretenţii mai mari faţă de căldura estivală, dar este mai tolerant faţă de sol; se mulţumeşte cu soluri relativ uscate, compacte, suportă solurile sărăturoase. Rezistă relativ bine la umbrire; are temperament de semiumbră. Arbore de mărimea a II-a, rar are peste 15 m înălţime, tulpină rău conformată, noduroasă, ritidom format de timpuriu, relativ gros, friabil, fin şi neregulat crăpat, cenuşiu-gălbui, pete albicioase, mărunte, coroană deasă. Lujeri subţiri, pubescenţi în tinereţe, apoi glabrescenţi, gălbui-bruni, cei de doi ani sau mai bătrâni au uneori muchii sau aripi longitudinale, de plută ca la cel de câmp. Frunze: palmat-lobate, 5-10 cm lungime, 3-5 lobi obtuzi sau rotunjiţi, margini sinuate sau întregi, peţiol 2-4 cm lungime, conţine suc lăptos. Flori: inflorescenţe corimbiforme, multiflore, erecte, galbene-verzui ca la arţar, apar însă mai târziu, odată cu frunzele. Fructe: disamare cu aripi aşezate în prelungire sau puţin întoarse spre peduncul (fig. 223). La noi se deosebesc două subspecii: A. c. eucampestre – cu frunze pentalobate, A. c. marsicum – cu frunze trilobate. Lăstăreşte mai activ decât paltinul şi arţarul, are capacitate de drajonare. Creşterea încetineşte devreme, longevitatea până la 100 ani. Lemnul este fin, omogen, greu, trainic, dur, se prelucrează uşor dar este de dimensiuni reduse, tulpinile sunt rău conformate, are puţin utilizări, în strungărie, rotărie, este un bun combustibil.

244

Din punct de vedere silvicultural, specia este apreciată ca însoitor al stejarului în şleauri, stimulează creşterea şi elagajul speciilor principale, protejează şi ameliorează solul. Acer tataricum L. – arţar tătărăsc, gladiş Specie indigenă, răspândită în sud-estul Europei, Caucaz şi Asia Vestică (fig. 38). La noi se găseşte la câmpie şi coline în subarboretul pădurilor de stejar şi şleau. Este mai exigent faţă de caldură decât jugastrul şi mai tolerant faţă de troficitatea solului, apare pe soluri compacte, cu regim de umiditate variabil, pe soluri salinizate. Suportă bine umbrirea. Arbust sau arbore de mărimea III (sub 10 m), tulpină rău conformată, strâmbă şi scurtă, scoarţa caracteristic, rămâne netedă, cenuşiu-închisă, cu nuanţă roşiatică. Lujeri subţiri, uşor muchiaţi, brun-roşcaţi până la purpuriu, glabri, lucitori, muguri mici, alipiţi de lujer, roşii-bruni, cicatricele perechi se unesc printr-o linie stipelară, concavă. Frunze ovate sau ovat-oblongi, 5-10 cm lungime, acute, scurt acerminate spre deosebire de celelalte specii indigene, întregi neregulat dubluserate sau cel mult lobate spre bază, toamna devin roşii, foarte decorative. Flori albe-verzui, în panicule erecte, lung pedunculate, apar după înfrunzire, în luna mai. Fructe disamare glabre, nuculă bombată şi aripi roşii-purpurii, îndreptate înainte, suprapuse la vârf (fig. 224). Este o importantă specie de subarboret începând din pădurile din stepă pentru că suportă umbrirea protejează solul, rezistă la secetă. Se utilizează în plantaţii din terenuri degradate. Se foloseşte ca specie ornamentală în masive şi perdele. Poate fi introdus până în regiunile montane inferioare (600-700 m). Acer monspessulanum L. – jugastru de Banat Specie indigenă, originară din Sudul Europei, Asia Mică şi Africa de nord (fig. 38). La noi apare sporadic în sudul Banatului. Este termofil şi mezoxerofit, suportă gerurile şi solurile uscate, calcaroase, scheletice, superficiale.

245

Specie arbustivă sau arbore de mărimea a III - a până la 10 m, tulpină scurtă, ramificată adeseori de la bază, strâmbă, scoarţă netedă în tinereţe, cenuşiegălbuie mai târziu, ritidom solzos. Lujeri bruni sau galben-roşcaţi, muguri mici, ovoid-alungiţi, depărtaţi de lujer, brun- negricioşi, aproape glabri, linia stipelară dreaptă. Frunze cu 3 lobi, aproape egali, ovat-triunghiulari, cei laterali divergenţi, margini obişnuit întregi, pe faţă glabre-lucitoare, pe dos glaucescente, cu smocuri de peri la subsoara nervurilor, peţiol 2-6 cm lungime, conţine suc lăptos, cad târziu. Flori galben-verzui, în corimbe erecte, după aceea pendente, apar odată cu frunzele. Fructe disamare mici de 1,5-2,5 cm lungime, seminţe foarte bombate, aripioarele în unghi ascuţit, până la paralele (fig. 225). Lemnul este cu duramen roşcat mai omogen şi mai dens decât a celorlalţi aceri dar de dimensiuni reduse. Se introduce în staţiuni supuse uscăciunii ca specie protectoare şi amelioratoare de sol. În regunile calde şi uscate se foloseşte în scop ornamental. Acer negundo L. – arţar american Specie exotică originară din America de Nord. La noi se foloseşte ca arbore ornamental. Este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, rezistă la geruri. Vegetează pe soluri uscate, nisipoase sau compacte. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionale bogate, profunde, umede (Lunca Mureşului, la Simeria a devenit invadant). Lăstăreşte şi drajonează abundent. Are temperament de luminăsemiumbră. În arealul natural ajunge la 20 m înălţime, la noi 11-12 m, trunchiul sinuos, defectuos, ramificat de la mică înălţime. Lujeri verzui sau brun-violacei, acoperiţi cu o brumă albăstruie, muguri ovoizi de culoarea lujerilor, brumaţi, cicatricele unite sub un unghi ascuţit. Frunze imparipenat-compuse, 3-7 foliole, variabile ca formă, inegal sinuate pe margini, cea terminală des trilobată. Flori dioice (nu poligame) verzi-gălbui, cele mascule în fascicule, cele femele în raceme pendente.

246

Fructe disamare, cenuşii-albicioase, aripi aproape paralele, 2-3 cm, arcuite spre interior şi suprapuse la capete (fig. 226). Rezistă bine la poluare. Subunităţile au mare valoare ornamentală: Acer negundo var. Variegatum cu frunze cu marginea albă Acer negundo var. Auratum - puţin mai mic, cu frunze gălbui Acer sacharinum L. (A. dasycarpum Ehrh.) – arţar american argintiu. Specie exotică nord americană, nu rezistă la secetă, dar rezistă la ger, vegetează pe soluri nisipo-lutoase, afânate şi umede. Are temperament de lumină. La noi este cultivat ornamental pentru forma şi culoarea frunzelor, din regiunile de câmpie până la munte, solitar sau în grupuri, aliniamente. Arbore cu înălţimi de până la 25m, scoarţa cenuşie, ritidom din plăci alungite, cu marginile uşor răsfrânte. Lujeri roşcaţi cu multe lenticele, muguri scurt pedicelaţi, roşii, cicatricea frunzelor unite printr-o linie stipelară orizontală. Frunze cu 5 lobi adânc spintecaţi şi lobulaţi, 8-15 cm lungime, verzi pe faţă, argintii pe dos, vârful lobilor lung acuminat, peţiol lung 8-12 cm, nu conţine suc lăptos, înfrunzeşte în aprilie. Flori poligame, apetale, verzui în fascicule, apar înaintea înfrunziri. Fructe disamară mare, cu aripioare divergente şi puţin curbate (fig. 227). Din genul Acer în colecţiile dendrologice sunt cultivate şi alte specii, cum ar fi: Acer ginnala Maxim. – arţar de Manciuria Arbore mic sau arbust cu frunze trilobate, cu lobul central alungit. Creşte bine în Banat, pretinde climat mai blând. Acer palmatum Thunb. – arţar japonez Arbore mic sau arbust, frunze palmat lobate, cu 5-11 lobi lanceolaţi, toamna frunzişul este roşu-carmin. Acer palmatum cv. Atropurpurea cu frunze roşu închis tot anul Acer palmatum cv. Dissectum cu coroana semisferică, de 3 m înălţime.

247

A. A. platanoides. globuloasă. coroana rotunjită. A. bruni. tataricum. cicatricea este mare.D. Aesculus hippocastanum L.arţar roşu Originar din America de Nord. largă. bogate. arbore înalt cu samarele tinere roşii în raceme pendente. La Acer platanoides se poate tunde coroana. Acer sacharinum). deasă. în aliniamente ( Acer Pseudoplatanus.. imediat după recoltare sau primăvara cu seminţe stratificate 60-90 zile). Are amplitudine climatică destul de mare. prin marcotaj (Acer negundo. sacharinum). câteodată lipsa de precipitaţii din timpul verii produce necroze şi pârlituri ale frunzişului. revene. Se dezvoltă bine pe soluri profunde. are aspect 248 . Mugurii sunt foarte mari. are 3-9 urme fasciculare. puternic ramificată şi de multe ori apare torsionată. în masive şi perdele (A. La noi este cultivat în parcuri şi grădini sau aliniamente stradale. frumos. campestre. rezistă bine la ger şi secetă. Tulpina exemplarelor izolate este scurtă. ovoizi. cu ritidom cenuşiu-negricios. A. Înmulţire: prin seminţe (toamna. până la 30m. prin altoire în ochi dormind (la colet sau în coroană). ginnala).C. Este un arbore cu înălţime mare. groasă. – castan porcesc Specie exotică originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. Familia HIPPOCASTANACEAE A. opuşi cei terminali uneori au 2cm lungime. Temperament de umbră – semiumbră.Acer rubrum L. lucitori. vegetează şi pe soluri sărace şi bătătorite. Acer palmatum şi Acer rubrum nu rezistă la secetă.P. bruni. Lujerii groşi. cleioşi. Genul Aesculus L. Folosire: solitar şi în grupuri. glabri sau slab pubescenţi cu lenticele evidente. Coroana este deasă.

Frunzele au cinci foliole. este mai mic 10-15 m înălţime. petale albicioase. prin mai-iunie. Fructele capsule cărnoase. de importnţă redusă. sferice.) – castan roşu porcesc Este un hibrid între Aesculus hippocastanum şi Aesculus pavia. Înmulţirea prin seminţe (imediat după coacere sau după stratificare). de talie mai mică decât castanul porcesc (10-15m). foarte apreciat arbore ornamental. ca arbore de aliniament. verzi-lucitoare. pătate în roşu la bază. Folosit în spaţii verzi de la câmpie la munte. în grupuri. vârful acuminat. albe. în masive. 228). Albovariegata. mari. Creştere activă in primii 2-3 ani. Florile poligame. brune. Plena cu flori duble. puţin rezistent. prevăzute la exterior cu ţepi mari. prinse pe un peţiol mai scurt. flori roz închis sau roşii. turtit-sferice. sterile. lucitoare. se deschid în trei valve. Fructificaţie anuală şi abundentă. andromonoice. iar castanele cu ghimpi rari. prin butaşi de rădăcină confectionaţi în noiembrie. Pendula. Prezintă o serie de varietăţi: Aesculus hippocastanum var. Pyramidalis cu coroana piramidală. Florile sunt roz-închis. lung peţiolate. Lujerii sunt cenuşii-gălbui. se diminuează de timpuriu. cu ramuri în unghi de 400. foarte decorative în timpul înflorii. foliolele. Aesculus hippocastanum x Aesculs pavia. cu o pată gălbuie sau brună-cenuşie (fig.Frunzele palmat-compuse. Aureovariegata. relativ mici. Longevitate de aproximativ 150 ani. solitar. sunt în treimea superioară curbat-îngustate şi terminate într-un vârf scurt. cu 5-7 foliole obovate la bază cuneate. de 9-12cm. Seminţele (castane). în număr de 1-2 (3). 249 . altoire în oculaţie. sunt grupate în panicule erecte. Aesculus hippocastanum var. la margine de masiv. Lemnul este moale uşor. mici şi moi. Aesculs x carnea Hayne (Aesculus rubicunda Lois. marginea crenată. de culoare verde. multiflore. pubescenţi în tinereţe.

Lăstăreşte şi marcotează bine. acute. ocupă teritorii însemnate în zona mediteraneană. frunzele alterne. mucronate la vârf. mai late. grupate în fascicule axilare şi apar prin mai-iunie. de culoare verde-închis. Florile dioice sau poligame. se adaptează şi la soare. 250 . Se cunosc numeroase forme horticole: Ilex aquifolium forma Pyramidalis Ilex aquifolium var. ovate.forma femela. seminţele nu germinează decât în anul II (fig.King . slab muchiaţi. ferite de ger şi îngheţ. Temperament de umbră. neregulate. Ilex aquifolium L. nepretentioasă faţă de sol. dar în climate aspre. relativ xerofită. Este o specie termofilă. vegetează cu dificultate. Albo-Marginata Ilex aquifolium cv. cu scoarţa netedă. spini mici.Familia AQUIFOLIACEAE Genul Ilex L. frunze oval-rotunjite. revene. Reprezintă un monument al naturii. Golden. Aureo-Marginata Ilex aquifolium var. cu umiditate suficientă. 229). Este un interesant arbore ornamental. Rezistă relativ bine la ger. lujerii verzi-măslinii.Arad). vegetează mult mai bine pe soluri bogate. se cultivă în staţiuni adăpostite. Prezenţa sa spontană la noi este sub semnul întrebării. rigide. au un diametru de cca. mirositoare.forma mascula. albe. Fructele sunt drupe baciforme. ovat-eliptice. rămân pe lujeri până primăvara. sunt colorate în roşu aprins şi cu 4-5 sâmburi monospermi. globuloase. – laur Răspandit în sudul şi vestul Europei. frunze eliptice cu margine aurie Ilex aquifolium cv. spinos dinţate. semnalat în pădurea Dosul Laurului (Zimbru . Golden-Queen . persistente. Africa de Nord şi Sud-Vestul Asiei. Se găseşte cultivat în grădinile dendrologice din ţară. Arbust până la 5m înălţime (în ţara noastră). cu margini aurii. cenuşie. 7mm. de 3-7cm lungime.

fructul . muchiaţi. dispuse câte 3-8 în cime laterale.5 cm diametru. la 251 . Arbust de talie relativ mare. (Evonymus L. de cca. Rezistă bine la secetă. Lujerii sunt verzi. arbust de 2-3 m înălţime. având patru mucii suberoase. sunt aşezate la subsuoara frunzelor. . tolerează semiumbra. Drajonează puternic. Voniceriu Specie originară din Europa şi Asia de Vest. fructe negre. creşte încet. – Salbă moale. 1 cm în diametru. bisexuate. verzi-gălbui. Frunzele alungit-lanceolate sau ovat-eliptice. garduri vii tunse. cu secţiune tetragonală. Se folosesc ca plante izolate. opuşi sau imperfect opuşi sunt ovoizi. peţioli de 0. ORDINUL CELASTRALES Familia CELASTRACEAE R. urcă în regiunile montane inferioare aici se localizează pe calcare şi pe versanţii însoriţi. slab acide. Florile complete. uneori agăţătoare sau târâtoare. de 1-1.capsulă lobată cu 4-5 loje.5 cm lungime.) Cuprinde peste 100 de specii arbustive din climate temperate şi calde. frunze mici 2-3 cm. de la câmpie până la deal. de culoare albicioasă sau brună. butăşire sau altoire. rotunjite. des ramificat. sferice. la bază îngustate. hermafrodite. cu solzi verzui. frunze caduce. mai pronunţate la lăstari. Mugurii. Creşte şi prin zăvoaie sau lunci. Br. aripate. cu patru lobi rotunjiţi pe spate. pe dos albăstrui-verzui. acuminate. pe pedunculi de 1-3. mult răspândită la noi în subarboretul pădurilor. Rezistă bine la ger. putând ajunge până la 6m înălţime. Genul Euonymus L. Capsula. în grupuri. glabre sau pubescente. afânate. preferă soluri eubazice. Se obţine din sămânţă. în fiecare lojă 1-2 seminţe învelite într-un aril portocaliu. Euonymus europeus L.originar din Japonia. longitudinale. profunde. apropiaţi de lujer.5 cm.Ilex crenata Thunb. crenat-serate. flori complete. de 3-10 cm lungime. prin marcotaj. uneori persistente. acuţi.

omogen. Protejează şi ameliorează solul. mai mici. este un valoros arbust industrial. Seminţele. la margine cu o dungă brună.). pe pedunculi de 3-4 cm lungime. Rosmarinifolia Hort. sunt grupate în număr mai mic decât salba moale. cărora le corespund patru loji. Florile. 1 cm diametru. Argenteovariegata.3 cm. Seminţele negre sunt înconjurate incomplet de un aril portocaliu. cu patru lobi. caracteristice. scoarţa rădăcinilor conţine gutapercă folosită în industria electrotehnică pentru izolarea cablurilor. 231).2-0. Euonymus verrucosus Scop. Mult utilizate în culturi ornamentale sunt cultivarurile: Albus. după deschiderea capsulei rămân suspendate un timp pe firişoare subţiri ( fig. lucitor (fig. creşte mai încet.salbă pitică 252 . – Salbă râioasă Areal european şi asiatic. sunt înconjurate compet de un aril cărnos. complete şi pe tipul patru. mai subţiri. de 3-6 cm lungime şi 2-5 cm lăţime. de culoare roză. suportă mai greu seceta şi uscăciunea. în cime reduse.6 cm diametru. Atropurpureus. Ecologic se aseamana cu Euonymus europeus. brunii. câte 1-3 (4). acuminate. Euonymus nana Sieb. (E. Are dimensiuni mai mici decât salba moale. la bază rotunjite sau îngustate. sunt ovatlanceolate sau alungit-eliptice. peţioli mai scurţi. poate fi folosit în perdelele forestiere ca specie de subarboret. de cca. mărunt crenat-serate. albicioase. Mugurii tot ovoizi. Drajonează mai slab. portocaliu.maturitate de culoare roşie-carmin sau roză. prevăzuţi cu numeroase verucoziţăţi. cel terminal mai mare. cu 1-2 seminţe. 0. cu 5-6 solzi. lujerii verzi. Frunzele opuse. sunt depărtaţi de lujer. cuielor şi carbonizat pentru cărbune pentru desen. folosit la obţinerea scobitorilor. de maximum 2-3 m înălţime. preferă staţiuni umbrite şi suficient de umede. La noi este element de subarboret la câmpie şi dealuri. de culoare brună-închis. 230). de numai 0. de cca. Fructul este o capsulă. Lemnul este gălbui. nemuchiaţi. aproape rotunzi.

având germinaţie slabă. deosebit de frumoase. cu frunze verzi închis care devin toamna roşii-purpurii. de 30 cm. de 1-4 cm lungime. relativ mici (1-3 cm). semănăturile târzii şi cele de primăvara sunt riscante. frunze persistente. Frunze persistente. Gracilis – arbust mic. liniare. la noi apare extrem de rar în nordul Moldovei şi Transilvaniei. frunze persistente. prin altoire (iulie) în oculaţie. Arbust pitic. Arbust tufos. Euonymus fortunei var. flori brune-purpurii. . lucioase. înfloreşte şi fructifică la vârste înaintate. Specia şi varietăţile sunt mai sensibile la ger. prin butaşi – vara Euonymus fortunei şi Euonymus japonica.frunze de 3 cm.. apare rar în Europa. Formele pitice cresc si mai încet. în mlaştini şi stâncării. formele erecte. de 2 m înălţime. eliptice. Radicans arbust de 15 cm înălţime. puternic ramificat. dar e sensibil la ger. frunze persistente. vârful lăstarilor este adesea roz. fructele capsule de culoare roz cu seminţe parţial acoperite de aril. câteodată devine urcător. de la 0. mai frecvent în Caucaz. eliptice. rezistente la poluarea atmosferică. Aureo-Marginata Euonymus japonica var. Euonymus fortunei cv. Albo-Marginata Euonymus japonica se poate planta solitar. Originar din China. fără stratificare. arbust târâtor. cu nervuri mai deschise. verzi-închis. Euonymus fortunei Turcz. urcă pe trunchiul arborilor sau pe ziduri. cu tulpini repente sau ascendente. Euonymus fortunei var. variegate cu alb. Euonymus japonica Thunb. numai 253 .Specie indigenă. Euonymus japonica var. Coloratus arbust târâtor.3-2 m. Înmulţire: prin seminţe (septembrie-octombrie).

tare. brune-deschis. cu pete oblong-lanceolate. Staphylea pinnata L.. Folosire: solitar sau în grupuri. Staphylea trifolia L. sunt sferice. foarte caracteristice. dispuse în panicule terminale. alungite. Lemnul este alb. Mugurii sunt opuşi. reticulaţi. au 5-7 foliole. de 2. verzi-măslinii până la roşii-bruni. caduce. zăvoaie. de unde şi denumirea de „clocotiş”. au cinci sepale petaloide. seminţele sună dacă sunt mişcate. greu. – clocotiş Specie indigenă de origine mediteraneană. prin august. Florile albe-gălbui. verzi până la roşii-bruni. rezistent faţă de secetă. Preferă staţiunile calde. câte 1-3 în fiecare lojă. corola este campanulată. Originar din America de nord. fizibil. la interior cu 2-3 loji. sferice sau piriforme.5-4 cm terminate cu două sau trei vârfuri prelungite şi având pereţi membranoşi.Familia STAPHYLACEAE Lindl. albe-gălbui. fructe alungite. 232). ovo-conici. pe dos albăstrui. fin crăpată. de o formă eliptică. turtiţi lateral. la vârf se termină cu doi muguri. cu numeroase tulpini drepte şi scoarţa cenuşie-brună. glabre. După coacere. sunt comestibile (fig. Înfloreşte în mai-iunie. Frunzele imparipenat-compuse. glabri. umflate. luminişuri. după înflorire devin pieloase. de 5-12 cm lăţime. inflorescenţe mai scurte. fin serate. lung peţiolate. Genul Staphylea L. întâlnită sporadic de la câmpie şi deal. pendente. frunzele în tinereţe sunt subţiri. lucitoare. la vârf roşietice. în păduri. însorite. rareori în regiunile montane inferioare. de culoare verde-închis. cu numeroase lenticele albe. acuminate. 254 . acuţi. în formă de tufă. folosit în strungărie. tolerant faţă de umiditate. mari. stâncării. albe-gălbui. însoţeşte teiul. Arbust de până la 5m înălţime. Seminţele. frunze trifoliate. suporta umbrirea. Scoarţa lujerilor de doi ani prezintă striaţiuni albicioase în lung. cu două margini carenate şi cu un singur solz aparent. Lujerii viguroşi. Specie de semiumbră. Fructele sunt capsule.

în staţiuni expuse insolaţiei. la margini de pădure. – spinul cerbului. Mugurii sunt imperfect opuşi sau opuşi. de numai 2-3 m înălţime. prin butaşi se înmulţeşte greu. Frunzele. cu baza îngustată sau rotonjită. verigariu. Rhamnus catharticus L. Este un arbust pretenţios faţă de căldura estivală. solzii pe margine ciliaţi şi cu o dungă lată cenuşie. pentru înrădăcinare se acoperă cu clopote de sticlă. calcaroase.L. sunt variabile. sub scoarţă lemnul fiind gălbui. 255 . cu trei urme fasciculare. Lujerii cenuşii. ORDINUL RHAMNALES Familia RHAMNACEAE A. ce se exfoliază în inele. acute sau obtuze. mari. Juss. pe margini crenat-serulate cu numai 3-4 perechi de nervuri evident arcuite. din silvostepă până în regiunea montană inferioară. subtermofil. Asia Vestică şi Nordul Africii. ovate până la eliptice. Arbust. fiind adeseori terminaţi într-un spin care înlocuieşte mugurul terminal. curbaţi şi alipiţi de lujer. Este întâlnit pe soluri uscate. Include aproximativ 100 de specii arbustive sau arbori mici din climat temperat al emisferei nordice. superficiale.Înmulţire prin seminţe după recoltare. părul ciutei Specie răspândită în Europa. rezistă la ger şi secetă. flori hermafrodite. aspră. glabri-lucitori.5 cm. în păduri rărite. Genul Rhamnus L. au lenticele răzleţe. heliofil. cicatricea verticală. asociat cu păducelul şi porumbarul. opuse sau alterne. frunze simple. fructe – drupe globuloase cu resturile caliciului persistente la bază. de regulă la maturitate glabre. la noi. ovo-conici ascuţiţi. peţiolul de 1-4 cm lungime. în răsadniţe reci şi stratificate (primăvara). scheletice. prin marcotaj prin muşuroire. cu lungimea de 4-8 cm şi lăţimea de 1-3. scoarţa brună.

Florile sunt poligame sau dioice, mici, pe tip patru, verzi-gălbui, câte 2-5 în fascicule axilare, apar în mai-iunie. Fructele sunt drupe, negre, sferice, cu diametrul de 6-8 mm, au 2-3 seminţe negre, în trei muchii, ce prezintă o crăpătură longitudinală foarte îngustă, numai la capete puţin lărgită şi cu margine cartilaginee. Fructele conţin substanţe colorante şi substanţe purgative (fig. 233). Lemnul cu duramen roşcat, tare, greu, din care se cnfecţionează obiecte de artizanat şi strungite. Rhamnus tinctoria W. et K. – Spinul cerbului [Rhamnus saxalitis Jack. ssp. tinctorius (W. et K.) Nym.]. Specie răspândită în sud-estul Europei, Balcani. La noi apare sporadic, în staţiuni însorite din silvostepă până în regiunea montana inferioară, pe calcare, pe soluri superficiale, scheletice, stâncării. Rezistă bine la secetă. Este o specie fixatoare de sol. Atinge cel mult 1,5 m înălţime. Are tulpini ascendente, scoarţa brunroşcată, cu crăpături. Lujerii bruni-roşcaţi, pubescenţi. Frunzele mai mici decât la Rhamnus catharticus. Fructe obovoide, negre-lucioase, sămânţa prezintă ăe faţa dorsală o crăpătură longitudinală, largă, de jur-împrejur cu margine cartilaginee (fig. 234). Este o specie fixatoare de sol. În colecţiile dendrologice se cultivă peste 25 specii exotice, din Asia, Europa meridională, America de Nord.

Genul Frangula Mill.
Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) – paţachină, cruşin Specie indigenă cu areal eurasiatic. La noi se întâlneşte în zonele de câmpie şi coline, sporadic la munte. Specie mezotermă, exigentă faţă de umiditatea solului, poate vegeta pe soluri sărace, acide. Temperament de semiumbră. Specie arbustivă, până la 5 m înălţime, lujeri bruni cu lenticele albicioase, muguri nuzi, frunze lat-eliptice 4-7 (12cm) lungime, vârf acut, bază îngustată,

256

margini întregi nervuri arcuite şi evidente pe dos, flori hermafrodite, fructele drupe sferice de 6-8mm, la început verzi, apoi roşii, la maturitate violetnegricioase (fig. 235). Lăstăreşte şi drajonează. Specie importantă de subarboret, cu utilizări în farmaceutică.

Genul Paliurus Mill.
Paliurus spina-christi Mill. (Paliurus aculeatus Lam.) – spinul lui Christos, păulir Este un arbust indigen, cu areal mediteranean şi asiatic, sporadic în Dobrogea. Sensibil la ger şi îngheţuri târzii, termofil, xerofit, pe soluri scheletice, superficiale. Arbust de 2-5 m înălţime, cu scoarţa netedă, cenuşie, tulpinile şi ramurile curbate. Lujerii sunt geniculaţi, bruni, pubescenţi în tinereţe, prevăzuţi cu câte doi spini de o parte şi de alta a mugurilor, unul din spini fiind drept şi mai lung, altul curbat şi scurt. Mugurii sunt alterni, aproape opuşi, cu doi solzi. Frunzele aşezate distic, sunt scurt peţiolate, de 2-4 cm lungime, asimetrice, ovate, la vârf obtuze, la bază rotunjite, foarte mărunt crenat-serate sau întregi, cu trei nervuri, din care cele două laterale arcuite. Florile gălbui, mici, complete, pe tipul cinci, sunt grupate în cime umbeliforme, axilare. Fructele sunt drupe uscate, gălbui sau roşietice, au sâmburele semiglobulos, turtit, aşezat într-un înveliş uscat, înconjurat de o aripă rotundă reticulată, cu marginea ondulată (fig. 236). Se înmulţeşte prin lăstari, butaşi de rădăcină şi marcote; înainte de semănat fructele se stratifică. Se utilizează ornamental în garduri vii (climat arid şi secetos).

Familia VITACEAE A.L. Juss.
Genul Vitis L.
Vitis sylvestris Gmel. – Viţă sălbatică Specie indigenă cu areal mediteranean, apare sporadic prin pădurile din lunci, câmpie şi dealuri, în staţiunile însorite. Este o specie subtermofilă, apare şi pe soluri bogate, umede.

257

Liană agăţătoare, cu scoarţa ce se exfoliază în fâşii lungi şi înguste, lujerii cu cârcei opuşi frunzelor şi măduva brună, întreruptă la noduri. Frunzele sunt alterne, de 7-12 cm lungime, cu 3-5 lobi adânci şi neregulat seraţi, la bază profund cordate, iar florile, dioice (rar poligame), pe tip cinci, galbene-verzui, aşezate în panicule. Fructele sunt bace sferice, de cca. 6 mm diametru, albastre-violacee, cu gust acru, astringent; conţin trei seminţe aproape globuloase, cu rostru scurt, trunchiat. Element interesant al florei indigene, toamna frunzisul devine rosu, foarte decorativ.

Genul Parthenocissus Planch.
Parthenocissus tricuspidata (S. et Z.) Planch. (Ampelopsis tricuspidata S.et Z.) – viţă japoneză Specie originară din China şi Japonia, cultivată la noi pentru înfrumuseţarea clădirilor (un exemplar poate acoperi 100-200 m2). Rezistă bine la ger peste iarnă, vegetează bine pe soluri bogate şi revene. Suportă bine şi semiumbra. Arbust agăţător. Lujerii au cârcei cu 5-7 ramificaţii, terminate cu discuri aderente, care permit prinderea pe zidurile cele mai netede, până la mari înălţimi. Frunzele mari, de 10-20 cm lungime, sunt trilobate, cu lobii acuminaţi şi dinţaţi, lucioase pe faşă, toamna devin roşii. Florile apar prin iulie-august. Fructele bace, negre, brumate cu 1-4 seminţe, sunt consumate de păsări (fig. 237). Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (Ampelopsis iederaceaDC.) - viţă de Canada Specie exotică, din Nordul Americii, foarte puţin pretentioasă faţă de climă şi sol, utilizată pentru decorarea zidurilor. Liană cu cârcei, are câte 5-7 ramificaţii terminate cu un disc aderent, uneori cu rădăcini aeriene adventive. Frunze palmatcompuse, 5 foliole crenat-serate, se colorează în roşu mai intens decât P. tricuspidata. Fructe bace negre-albăstrui, slab brumate în panicule terminale (fig. 237).

258

Înmulţirea:cultura celor două este relativ uşoara, se înmultesc prin seminţe şi butaşi lemnificaţi (se recoltează în februarie), se statifică şi se plantează în martie-aprilie; varietăţile se înmulţesc prin altoire.

ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)
Familia TILIACEAE Juss.
Cuprind arbori şi arbuşti răspândiţi mai ales la tropice, cu puţini reprezentanţi în zonele temperate ale globului.

Genul Tilia L.
Cuprinde aproximativ 25 de specii de arbori din zone calde şi temperate ale globului, lujeri geniculati, frunze simple, flori hermafrodite, complete, grupate în cime pedunculate, pedunculul inflorescenţei se desprinde din nervura mediană a unei bractee late, în formă de limbă, flori bogate în nectar şi uleiuri volatile, fructul este o achenă globuloasă. Tilia cordata Mill. (Tilia parvifolia Ehrh.) – tei de deal, pucios, cu frunza mică Are arealul cel mai larg dintre teii indigeni. Se întâlneşte în majoritatea ţărilor europene din zone mediteraneene (fig. 39). La noi participă la constituirea şleaurilor de deal, urcă până la 900 m altitudine, sporadic, coboară la câmpie. Este frecvent cultivat ca arbore de aliniament şi în parcuri. Mai puţin exigent faţă de căldură, mai sensibil la seceta decât ceilalţi tei. Arbore de semiumbră-lumină. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, bogate, slab acide spre neutre, cu regim constant de umiditate. Evită solurile compacte, sărace, cu umiditate în exces. Atinge 20 m înălţime şi diametru de 1 m. Tulpina dreaptă, scoarţa în tinereţe netedă-cenuşie, după 20-30 ani formează ritidom negricios destul de gros, îngust brăzdat longitudinal. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roşcaţi, glabri-lucitori. Muguri ovoidali, frunzele relativ mici 5-7 cm lungime, subrotunde până la lat-ovate, baza cordată, uneori asimetric trunchiate sau rotunjite, vârf

259

brusc acuminat, margine serată, glabre pe faţă, pe dos cu smocuri caracteristice de perişori sulfurii la subsuoara nervurilor, peţiol 1,5-4 cm lungime. Flori galbene, mici şi mai puţin mirositoare decât la ceilalţi tei, erect divergente sau întinse orizontal, bracteea inflorescenţei verde-gălbui, lung pedunculată în formă de limbă, înfloreşte relativ târziu, în cime pedunculate. Fructe achene globuloase sau ovoide, aproximativ 5 mm lungime, netede sau cu 5 coaste puţin proeminente şi cu pereţii subţiri, pieloşi, fragili (se sparge între degete) (fig. 238). Lăstăreşte viguros şi drajonează bine, creşte destul de repede, mai ales în tinereţe până la 10 ani. Longevitate 200 - 300 ani, lemnul putrezeşte uşor la vârste mari, o valoroasă specie de amestec, ameliorează solul. Tilia cordata var. Pyramidalis – cu coroană îngustă şi piramidală Tilia tomentosa Moench. (Tilia argentea Desf.) – tei alb, argintiu Are un areal restrâns, concentrat în Asia Mica şi Europa de Sud-Vest (fig. 39). La noi se află la limita nordică a arealului său european. până la altitudini de 400-500 m. Este cultivat frecvent în aliniamente stradale. Este o specie termofilă, exigentă faţă de sol. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, afânate. Suporta destul de bine uscăciunea sau compactitatea solului. Arbore de mărimea I, până la 30 m înălţime. Scoarţa mult timp netedă, cenuşie, la bătrâneţe formează ritidom subţire, negricios. Coroana largă şi deasă, cu colorit general alb-argintiu. Lujerii cenuşii, tomentoşi, cu peri stelaţi. Mugurii stelat tomentoşi, scurt-conici. Frunze mari 7-13 cm lungime, subrotund-cordiforme, brusc acuminate, pe faţă verzi închis, puţin lucioase, pe dos argintii sau cenuşii, stelat tomentoase, caracteristic fără smocuri de păr în unghiul nervurilor, peţiolii stelat-tomentoşi. Flori în inflorescenţe pendente, mai mici decât lungimea frunzelor, cu bractee sesilă sau scurt pedunculată, plăcut mirositoare şi mai melifere, înfloreşte în iulie, după teiul de deal. Fructe achene asemănătoare în general, ceva mai mari: 6-7 mm, cenuşii tomentoase, cu pereţii tari, lemnoşi (fig. 239). Este bine reprezentat la noi în regiunile joase din sudul şi estul ţării, răspândit din câmpie

260

Lăstăreşte şi drajonează în vecinatatea tulpinii. Este foarte preţuit ca arbore decorativ şi melifer. Tilia platyphyllos Scop. (Tilia grandifolia Ehrh.) – tei cu frunză mare Arealul speciei este mai restrâns, concentrat în Centrul şi Sudul Europei (fig. 39). La noi se întâlneşte mai rar decât celelalte specii, la câmpie şi deal. Se cultivă ca arbore ornamental şi de aliniament. Exigenţele faţă de climă ca la teiul alb. Este pretenţios faţă de căldură (mezotermofil), dar mai rezistent faţă de uscăciune. Arbore înalt de 30-40 m, cu coroana largă, rotunjită, cu ramuri groase. Lujeri slab pubescenţi vara, apoi glabri. Muguri mai mari cu 3 solzi (ceilalţi doi cu cu câte 2). Frunze subrotunde până la ovate, 6-12 cm lungime, ades asimetric acutserate, pe faţă glabre sau slab păroase, pe dos verzi, până la cenuşii, tomentoase, cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui (nu sulfurii) la subsuoara nervurilor, cu nervuri terţiare proeminente paralele, peri pe ambele feţe, simpli. Flori în inflorescenţe cimoase stau pendent sub frunză, apar relativ devreme (2 săptămâni înainte de teiul alb). Fruct achenă globuloasă, piriformă sau ovoidă, mai mare 6-8 mm diametru, scurt tomentoasă, 4-5 coaste, pereţi tari (fig. 240). Tilia platyphyllos var. fastigiata Tilia platyphyllos var. laciniata - frunze neregulate, adânc sectate Tilia platyphyllos var. rubra lujeri roşii, portocalii, se remarcă iarna

Tilia euchlora Koch. – tei cu frunză lucioasă. Arbore de mărimea a II-a, cu coroană ovoidal globuloasă, ramuri pendente, frunze cordate, acuminate, verzi închis, lucioase pe faţă, pe dos verzi deschis, la noi se cultivă mai rar. Este utilizat doar în parcuri şi grădini. Specii întâlnite în grădini dendrologice:

261

prevăzuţi cu 2 stipele filiforme şi persistente. Dacă se recoltează mai târziu. Înmulţirea: prin seminţe (toamna) cu sămânţă recoltată în pârgă. de regulă trilobate şi neregulat dinţate. Arbust de 3 m înălţime.Tilia americana. sămânţa trebuie stratificată sau se introduce în baie de acid sulfuric. cenuşie. nu este pretenţioasă faţă de sol. suportă şi umbra. apoi devine negricioasă. Muguri mici. Rezistă la secetă şi ger. mai târziu glabri. ovate sau rombicovate. Butăşirea se face rar. dar nu înfloreşte bogat şi suferă din cauza îngheţurilor timpurii. Folosire în masive (Tilia cordata.L. scoarţa la început netedă. păroşi. rezistente la îngheţuri şi brume de toamnă. 262 . Familia MALVACEAE A. Juss. China. Tilia euchlora). Lujeri tineri cu peri lungi şi moi. în oculaţie şi sub coajă. Genul Hybiscus L. Tilia rubra. mai ales în regiuni cu climă caldă. Tulpina ramificată. Frunze alterne. Altoirea este indicată numai pentru înmulţirea varietăţilor şi pentru obţinerea arborilor de aliniament. utilizand ca portaltoi Tilia platyphyllos. Hibiscus syriacus L. Prin altoire primăvara în despicătură. 5-12 cm lungime. la bază formează o tufă compactă. în grupuri izolate. cu 3 nervuri palmate. Tilia platyphyllos). La noi se întâlnesc hibrizi de tei între speciile indigene. Introdusă la noi frecvent ca plantă ornamentală. – zămoşiţă de Siria Specie exotică originară din Asia Mică. Se foloseşte metoda de marcotaj prin muşuroire. India. urmată de spalare şi stratificare în turbă (3-5 luni la 150C). cu crăpături puţin adânci. pentru aliniamente şi rar în parcuri (Tilia tomentosa. Are temperament de lumină. Rezistă destul de bine şi în regiunile montane.

Cultivaruri deosebite: Red Heart. cu flori roz. tip 5. eumezotrofă. Fructul capsulă dehiscentă cu 5 valve. 263 . cu flori albe. Înmulţire: prin seminţe (primăvara). – tulichina. verzi. mai ales pentru florile sale care apar o perioadă mai lungă. aşa că par simple. sub scoarţă lemnul e gălbui. lat campanulate. Daphne mezereum L. se rup extrem de greu. garduri vii. Folosire: izolat.L.5 m înălţime. Lujeri cenuşii-verzui sau bruni deschis. Arbust scund de 1-1. mezofilă. foarte flexibili. înfloresc din iulie până în septembrie. axilare. În staţiunile de pe litoralul Mării Negre. petale albe. altoirea (iarna în sere) şi marcotajul (prin muşuroire). până la sfârşitul verii. mari 6-10 cm. pătate cu roşu-violet. otus albus. Specie mezotermo. 241). cei floriferi îngrămădiţi. piperul lupului Specie indigenă. glabri. Hamambo. preferă soluri bogate în humus. se coc în octombrie. cu flori albastre. flori albe cu mijloc roşu. solitare. ORDINUL THYMAELEALES Familia THYMAELEACEAE A. până în staţiunile de luncă. Genul Daphne L. spre bază concrescute cu tubul staminal. cu tulpina slab ramificată. Lăstăreşte şi se înmulţeşte uşor prin sămânţă şi butaşi. Temperament de umbră.Flori hermafrodite. coboară la câmpie şi coline. în grupuri. la strivire are miros greu. ovo-conici. Juss. prin butaşi vara (în răsadniţe) – se ţin 2 ani în ghivece. La noi se întâlneşte în pădurile montane. Are amplitudine climatică largă. dovedeşte o vitalitate crescută. Muguri alterni. moderat acide. noiembrie (fig. Osian Bleu. foarte depărtaţi de lujer. Este foarte mult apreciat ca specie ornamentală. răspândită în Asia Centrala şi de Nord.

Familia ELEAGNACEAE A. datorita florilor frumos colorate şi plăcut mirositoare. preferă regiuni calde. mugurii şi frunzele au peri stelaţi. inclusiv pe cele sărăturoase. glabre. salcie mirositoare Specie exotică răspândită în sud-estul Europei şi vestul Asiei. Eleagnus angustifolia L. margine întreagă. lanceolate. Cuprinde arbori şi arbuşti des spinoşi. Flori hermafrodite. la noi se cultivă des în regiunile calde şi uscate. mult înaintea frunzelor. Genul Eleagnus L. frunze persistente sau căzătoare. Frunze oblong-ovate. 3-8 cm lungime.L. grupate 2-4 în axilele frunzelor. (termofilă) suportă uscăciunea (xerofită) şi se comportă bine pe soluri nisipoase. pentru florile sale. marcotaj muşuroit sau arcuit. lujerii. Fructele frunzele şi scoarţa otrăvitoare din cauza alcaloizilor (fig. Daphne mezereum var. 242). flori hermafrodite sau unisexuat monoice. uneori înfloresc şi toamna. plăcut mirositoare. Juss. Prin butaşi (vara). Are temperament de lumină. roz-trandafirii. aproximativ 8 mm diametru. Prezintă o anumită importanţă ornamentală. Fructe drupe roşii. se deschid primăvara foarte devreme. Înmultire vegetativ sau generativ cu seminţe recoltate în pârgă sau dacă sunt mature se stratifica 1 an în lădiţe sau în răsadniţe reci. – sălcioară. argintii sau arămii. fructe pseudodrupe. 264 . bruni. pe dos verzi-cenuşii. Specie rezistentă la ger. prelung-cuneate. Rubra Select cu flori mari rosii-violacee Se foloseşte la marginea masivelor. cad toamna târziu. întregi. vârf obtuz sau acut. se repică primăvara urmatoare în teren. sesile.globuloşi. înrădăcinarea se face în sere sau răsadniţe. în apropierea aleilor şi caselor. alterne. în parcuri şi grădini.

265 . perdele de protecţie. Fructifică abundent din anul IV. Arbust originar din America de Nord. lujeri cu spini. iar după recoltarea fructelor se înlătură partea cărnoasă. Înmulţire: prin seminţe toamna sau primăvara după stratificare. pieloase şi tari. frunze persistente.octombrie). Fructe false drupe. argintiu-lucitori. acute sau obtuze. înfloreşte prin iunie. lucioase pe faţă. Lujeri spinoşi. Muguri alterni. miez dulceag (fig. întregi pe margine. ovoizi. rezistă la fum şi gaze. după plantare. 243). cu peri solzoşi. stau solitare câte 2-3 pe lujeri din anul precedent. Eleagnus pungens var. necesită protecţie iarna. andromonoice. Maculata cu frunze mari. atinge 4 m înălţime. mici. Eleagnus angustifolia se preteză pentru gard viu. Se folosesc pentru plantări izolate. frunze argintii pe ambele feţe. grupate câte 1 – 3. aproximativ 1 cm lungime. flori foarte parfumate. Lăstăreşte şi drajonează. acoperite cu solzi argintii. elipsoidale. de 3 – 4 m înălţime. grupuri. Eleagnus pungens Thunb. verzi-cenuşii pe faţă. scurt-peţiolate. cu tulpina neregulată. aproximativ 1 cm. Marcotaj prin musuroire (septembrie . Specie temofilă. cei tineri albicios-mat-tomentoşi. 4-8 cm lungime. Eleagnus commutata Bernh. galbeneportocalii. receptacul la exterior argintiu. galbene. butaşirea cu butaşi de iarnă (de 15 – 30 cm şi diametru la colet de 6 – 8 mm) se recolteză în noiembrie.Arbust sau arbore de 7 – 8 m înălţime. Este apreciată ca specie fixatoare pe terenuri inundabile. cu exteriorul argintiu. mat-argintii pe dos. Are temperament de lumina. trăind în simboză cu bacterii nitrificatoare. Frunze alungit-lanceolate. Arbust originar din Japonia. cu dungi galbene late. pe dos argintii-lucitoare. în interior gălbui (apetale) melifere cu miros de fragi. Drajonează şi lăstăreşte bine. îmbogăţeşte solul în azot. eliptic-alungite. Are valoare ornamental ridicată datorită frunzişului argintiu. fără spini. florilor plăcut mirositoare şi pseudodrupelor argintii persistente mult timp. Flori hermafrodite sau poligame. tolereaza semiumbra.

insular în Delta Dunării. bruni-arămii. scurt peţiolate.Genul Hippophae L. 244). apar înaintea frunzelor prin martie-aprilie. alterni. arbust. cu peri solzoşi. Scoarţa brun-închis. 266 . foarte mici. cele mascule în inflorescenţe globuloase. suportă geruri foarte aspre şi călduri excesive. se menţin şi iarna (fig. portocalii. în Subcarpaţii Munteniei şi Moldovei. vârf acut sau obtuz. până în regiunile montane inferioare. eurasiatic. Înălţime de 2 – 3 m. Lujeri anuali cenuşii-argintii. Înmulţirea prin seminţe (primăvara) sau prin marcotaj (august). Disponibilităţile ornamentale provin de la aspectul decorativ al frunzelor şi fructelor. Muguri mici. La noi apare pe suprafeţe mari între Olt şi Siret. ramurile laterale cu spini foarte puternici. cărnoase. Are temperament de lumină. cu cerinţe modeste faţă de sol. Frunze liniarlanceolate. Fructe drupe false. Are amplitudine ecologică foarte largă. superficial. Prezintă rezistenţă la secetă. superficiale. ramurile laterale cu numeroşi spini puternici.– cătina albă de râu Specie indigenă cu areal larg. margine întreagă. Vegetează bine de la câmpie şi coline. Flori dioice. grohotişuri şi nisipuri. ovoide. aproximativ 6 cm lungime. Excelent specie pentru terenuri degradate. formează asociaţii pe soluri scheletice. 7-8 mm lungime. cu nodozităţi vizibile în care trăiesc bacterii fixatoare de azot din atmosferă. Rusticitatea ecologică este completată de remarcabila putere de instalare şi extindere datorită capacităţii de drajonare şi lăstărire. Hippophae rhamnoides L. cenuşii-argintii până la arămiu-roşcaţi lucitori. subglobuloşi. formează tufe cu sistem radicular foarte întins. se poate folosi ca tufe izolate sau în garduri vii. cele femele în raceme spiciforme. translucide. pe dos cu peri solzoşi. fructe foarte bogate în vitamina C. îngrămădite spre vârfurile ramurilor de 2 ani. argiloase.

în sud-estul Europei şi Asia. numeroase. Specie de lumină. Specie iubitoare de lumină. roz-intens. – cătină roşie Specie indigenă. Tamarix tetranda Pall. aproape amplexicaule. grupate în raceme spiciforme terminale. 245). foarte mici. solziforme. de până la 5 m înălţime. rezistentă la vânturi intense. cultivată la noi datorită portului bogat ramificat. creşte repede. formează tufe cu numeroase tulpini subţiri. întâlnită la noi de la câmpie până la deal. frunze verzi. înfloreşte înaintea înfrunzirii (aprili-mai). Lujeri foarte subţiri. Flori în raceme spiciforme. Muguri alterni. Rezistă la secetă şi la un grad avansat de alcalinitate. de culoare roz. Rubra – flori viu colorate. – cătină roşie Originară din sudul Europei şi sud-vestul Asiei. Genul Tamarix L. slab mirositoare. Frunze mici. roşcaţi sau cenuşiu-roşcaţi. Este o specie apreciată pe terenui degradate. flori roz grupate în raceme laterale. Arbust originar din sud-estul Europei. adeseori sărăturoase. pe aluviunile nisipoase din albiile râurilor. flori foarte mici. Lujeri foarte subţiri. solziformă. 267 . 4-5 cm lungime. cu înflorire bogată. înfloreşte vara din iulie până în septembrie. Lăstăreşte. purpurii. apar prin mai-iunie. roz deschis sau albe. pe soluri neutre. recomandate pentru cultură ca plantă decorativă prin portul elegant. acoperiţi de o frunză lungă. Varietate: Tamarix pentandra var. alcaline. Fructe capsule cu 3-5 valve şi seminţe numeroase (fig. Tamarix pentandra Pall. Tamarix ramosissima Ldb. ascuţite. Specie arbustiva. se butăşeşte şi se marcotează bine.ORDINUL VIOLALES (PARIETALES) Familia TAMARICACEAE L. 2-3 mm lungime. flori mici.

în grupuri. apare în lunci. pe soluri argiloase. Specie hidrofită. florile în raceme terminale (fig. Cornus sanguinea L. 268 . frunze solziforme mici de 3-5 mm. în climate relativ umede. la noi răspândită în regiuni premontane şi montane. Arbust de 1-2 m înălţime. rar arbori din regiunile temperate ale Globului. flori hermafrodite. cu nervuri arcuite. 246). compacte. frunze simple. pe peluze. Genul Cornus L. cu muguri opuşi. garduri vii. unde înlocuieşte cătina roşie. superficiale. glaucescente. Se remarcă mare amplitudine ecologică: în climat secetos. uneori în masive. Fixează solurile erodate din bazinele torenţiale montane. lujeri subţiri. pe soluri aluvionare. se deosebesc de cei de cătină roşie prin măduva largă. alungit-conici. grupate în umbele sau cime. Arbust de umbră-semiumbră. cu marginea întreagă. opuse. Înmultire: prin butaşi lignificaţi cu călcâi. Genul Myricaria Desv. pe prundişuri râurilor. ORDINUL UMBELLIFLORAE Familia CORNACEAE L. Înmulţire prin butaşi.) – cătină mică Specie indigenă. mici. la munte urcă până la 900 – 1000 m altitudine. cu areal eurasiatic. Myricaria germanica (L. unul din cei mai răspândiţi arbuşti din pădurile de câmpie şi deal. amplasată central. pe versanţi umbriţi şi pe soluri calcaroase. – sânger Specie de origine eurasiatică. fructul – drupă.Folosire: izolat. Cuprinde aproximativ 30 de specii de arbuşti. pe malul apelor.

pubescente pe ambele feţe.corn Specie originară din Europa Centrala şi de Sud-Est. peţiol mai scurt.5 cm lungime. Are temperament de lumină. 3-4 perechi de nervuri arcuite spre vârf. 247). albi-cenuşii. alipiţi de lujer. apare da la câmpie şi deal până la maxim 700 m altitudine. roşii-purpurii (mai ales pe părţile expuse soarelui). acoperă şi protejează bine solul. glabri. Muguri opuşi. Flori în corimbe dese. peţoilate. apar în mai-iunie. are smocuri de peri caracteristici. mici. lucitori. astringente. Cornus mas L. are valoare decorativă prin coloritul roşu-purpuriu al frunzelor toamna. întregi. De regulă arbust cu scoarţa formată de timpuriu. Rezista mai bine la secetă decât sângerul. galbene. 4-8 cm lungime. Flori în cime umbeliforme dispuse axilar. purpurii lucitoare. Fruct „coarne“ – drupe alungit-elipsoidale. la întretăierea nervurilor. aproximativ 1. Asia Mică. Variegata cu frunze cu dungi late albe. cu ritidom roşcat. depărtaţi de lujer. toamna devin roşii-purpurii. Lujeri fin-pubescenţi. Rezistă bine la umbrire. fiind un valoros arbust decorativ. cu solzi mărunţi. terminale. Înălţime până la 7-8 m şi diametru de 40 cm. conici. acrişoare. Fructe drupe globuloase. sferici şi pedicelaţi. Este mai puţin răspândită la noi decât Cornus sanguinea. nervurile laterale arcuite şi convergente. Muguri opuşi. scurt-acuminate. Toamna frunzele devin roşii. atinge 3 – 4 m înălţime. negre-purpurii. Lăstăreşte şi drajonează. 5-8 mm diametru (fig. pendente. muguri floriferi mai mari. 269 . dar pe dos. umbeliforme. Frunze lat-eliptice sau ovate. . foarte asemănătoare cu ale singerului. Specie mai iubitoare de căldură decât sângerul şi manifestă amplitudine mult mai restrânsă în ceea ce priveşte umiditatea. pubescente pe ambele feţe. Varietate: Cornus mas var. albe-verzui. după înfrunzire. cenuşii-verzui spre brun-roşcaţi. apar înaintea înfrunzirii. se coc prin august-septembrie (fig. 248). Se situează ca importanţă printre cele mai importante specii indigene de subarboret.Lujeri subţiri. 4-10 cm lungime. Rezista la fum şi praf. Frunze ovat-eliptice.

mici. pe cale generativă se pot înmulţi şi Cornus florida.) Hance Originar din Extremul Orient. 270 . grupate în corimbe. dar au 4 bractei mari alb-rozalii ce înconjoară inflorescenţa mică (1 cm). fructele albicioase până la albăstrui. foarte decorative în timpul repausului vegetativ. Înmulţire:. vârf acuminat. Cornus kousa (Buerg. unde este considerată una din cele mai frumoase speci de arbuşti floriferi. Cornus kousa. fructe roz – roşcate. cu lujeri şi ramuri roşii – brumate. arbust sau arbore de talie mică. fructe roşii. foarte ornamentale. elipsoidale. după recoltare seamănă imediat sau după un an de sratificare (cornul. cu limbul frunzei ovat. cu 4 bractei mari. Manciuria. verzui. Specie originară din Siberia. . toamna se colorează în nuanţe de roşu. prin marcotaj (mai . Coreea. apar în mai – iunie.prin seminţe. Arbust originar din America de Nord. cu aspect de zmeură. flori mici. albe. Varietate: Cornus floribunda var. frunze bronz-roşcate toamna. foarte decorative. sângerul). înfloreşte în mai. frunze mari (7 – 15 cm). prin butasi lignificati.Cornus alba L. inflorescenţe mici. ca şi în perioada de înflorire. Arbust sau arbore mic cu ramuri divergente.iunie) se înmulţesc varietăţile. Cornus floribunda L. Arbust de 3 m înălţime. Rubra cu flori roşii. flori albe.Cornus mas şi Cornus sanguinea se pot tunde. apare ca o floare de 8 – 10 cm.

stânci sau ziduri. cu diametru la bază de 15 – 20 cm. cele de pe lujerii floriferi. Hibernica . Particularităţi de cultură: se taie periodic primăvara pentru reânoirea frunzişului. se coc abia primăvara următoare 271 . înfloreşte prin septembrie. în zăvoaie. aproximativ 5 mm diametru.septembrie). Tulpinile şi lujerii emit rădăcini adventive cu peri sugători. stelat-păroşi. hermafrodite. dar suferă din cauza gerurilor. marcotează şi se poate butăşi. cele de pe lujeri sterile. peţiolate. Arborescens cu port erect şi frunze ovate. Înmulţirea: prin butaşi din lăstari semilignificaţi (august . moderat acide. Fructe (fig. eubazice. mai puţine. culoare verde mai deschis. tufele târâtoare umbrite nu produc lujeri floriferi. Liană agăţătoare. Aureo-Variegata cu frunze patate cu galben Hedera helix var. alcaline.iedera de Irlanda cu frunze mari şi late. 4-10 cm lungime. cu mull. ovat-rombice. Discolor cu frunze patate cu alb. Rezista bine la fum şi gaze.Familia ARALIACEAE Genul Hedera L. Flori în umbele. poate ajunge la 20 m înălţime. La noi apare de la coline până la munte. Mult folosită în parcuri şi grădini pentru decorarea tulpinilor arborilor înalţi. Are amplitudine ecologică largă. pe faţă verzi întunecat. Are longevitate mare – cateva sute de ani. nelobate. cu 3-5 lobi triunghiulari. suportă umbrirea.Baltica cu frunze mici. Varietăţi: Hedera helix var. Hedera helix var. galbene-verzui. răspândită din Europa de Sud până în Caucaz.iederă Specie indigenă. 249). Frunze alterne. Lujerii galben-cenuşii. întregi. prin care se fixează de scoarţa arborilor. întregi. Preferă soluri calcaroase. . Hedera helix L. Hedera helix var. negre. pe stâncării şi pe ziduri umede. a zidurilor. pe dos verde palid. Lăstăreşte. cu nervuri albicioase. Hedera helix var. bace globuloase. prin altoire varietăţile.

arctice. Juss. fiind sensibile la geruri mari. muntele acoperit cu bujori de munte prezintă o mare atracţie. Creşte pe soluri puternic acide. simple. mari . frunze persistente. vânturi puternice şi permanente. flori hermafrodite pe tipul 4 sau 5. Genul Rhododendron L. împreună cu afinul. Fructe capsule. Arbust pitic până la 0. pieloase. apar prin iunie-iulie. 272 .bujor de munte. tufărişuri întinse. Frunze alterne. frunze alterne. împiedică erodarea solului. Rhododendron kotschyi Simk. se desfac în 5 valve (fig. rar opuse.5 cm. alpine. Vara. roşii purpurii sau roz. mugurii se formează din toamnă. flori în corimbe dese. Lujeri bruni cu glande ruginii solzoase. 1-2 cm lungime. smirdar Specie indigenă întâlnită la noi în asociaţii alpine. rădăcinile prezintă micorize. Cuprinde arbuşti din regiunile montane. cu insolaţie puternică. Au cerinţe deosebite faţă de umiditatea atmosferică şi cea din sol. ovate până la lanceolate. în iunie – iulie. bogat ramificate. . extrem oligotrofe. pe dos cu glande solzoase. eliptice. cu înrădăcinare întreţesută puternic. tip 5. Florile în raceme terminale.ORDINUL BICORES Familia ERICACEAE A. ruginii (ca la lujeri). îngramadite spre vârful lujerilor. persistente.L. Necesită multă apa în sezonul cald şi înainte de iarnă. Prin hibridare s-au obţinut o serie de specii şi cultivaruri (inclusiv azaleele). Plantă alpină xerofită. aer rarefiat.5 m). 250). adaptată la climat alpin secetos fiziologic. Dintre speciile adaptabile în condiţiile iernilor mai blânde: Rhododendron Arborescens. Formează adesea în Carpaţii Orientali şi Meridionali. Rhododendron Calendulaceum Rhododendron Rubiginosum Se cultivă mulţi hibrizi care în majoritate sunt arbuşti de talie medie (1. cu marginea întreagă şi puţin răsfrântă. fructul – capsulă sau bacă.5 m înălţime. Tulpini scurte.1. obişnuit persistente.

formează covoare imense şi contribuie decisiv la podzolirea şi acidificarea solului. la adapost de sticlă sau în ceaţă artificială (22 – 240 C). Genul Vaccinium L. dar necesită condiţii pedo-climatice favorabile. Cele 4 – 5 frunze care se lasă nu vor atinge substratul. foarte mici. drajonează şi marcotează viguros. geniculaţi. 1-3 cm lungime. cu acumulari de humus brut sau moder.Sunt plante de umbră. pe tipul 4 sau 5. unde mai rămâne 2 ani. în răsadniţe (mai . solitare sau în raceme. se pot stimula cu hormoni. arbuşti montani sau alpini.Frunze: rotund-ovate spre eliptice. – afin Are un areal întins în Europa. fin serate. Muguri alterni. rozverzui. Lujeri verzi. roşii. Specie cu valoare incontestabilă (farmaceutic şi alimentar). flori hermafrodite. Asia şi America de Nord. Flori hermafrodite. în seră (iunie . acuminate. verzi închis pe ambele feţe. glabri. întreţesute ca o pâslă. Prin marcotaj. turtiţi şi alipiţi de lujer. acide. răspândindu-se uşor. la vârf cu lobii caliciului persistenţi.noiembrie) pe substrat de turbă cu nisip. Se foloseşte în locuri umbrite. pendente. humus. Arbust pitic (maxim 50 cm) cu rădăcini superficiale foarte dese. Este o specie de lumină. căzătoare. Fructe: „afine“ – bace sferice. ferite de curenţi. Este un indicator fidel al solurilor uşoare. Prezenţa ei nu este dorită din cauza efectelor negative asupra solului şi regenerării arboretelor. pământ de frunze sau turbă. lucitoare. sărace în baze de schimb. Prin butaşi. alterne. din care drajonează viguros. nisipoase sau nisip.iunie). gust acrişor-amărui. Vaccinium myrtillus L. după 2 ani se repică în răsadniţă. se acomodează bine pe soluri uşoare. corolă globulos urceolată. 273 . palid-rozee. cu muchii ascuţite. Înmulţire: prin seminţe. la noi este specie comună din regiunile dealurilor până în zona alpină. frunze persistente sau căzătoare. fructul – bacă polispermă. în grupuri. Cuprinde aproximativ 130 specii. 251). se coc prin august-septembrie (fig. solitare. subţiri.

corola este campanulată. 6-8 mm diametru. frunze obovate. obovate. roşietice sau albe. vin. pe soluri acide. se coc prin august-septembrie (fig. – merişor. seamană cu Vaccinum myrtillus din punct de vedere ecologic.Vaccinium vitis-idea L. pe faţă de culoare verde-închis. Vaccinum uliginosum L. 30 cm înălţime. făinoase. Florile albe sau rozee. roşii lucitoare la maturitate cu gust acrişor-amărui. – strugurii ursului Specie relict. flori 3-12 în raceme nutante. brune. nedepăţind cca. cu patru lobi. de 1-3 cm lungime. iar caliciul 5 – lobat. Apare frecvent în nordul Europei. întregi sau fin crenate. Asia şi America de Nord. în regiunea de deal şi munte (de la 500 – 1900 m altitudine). Frunzele sunt persistente. suportă mai bine uscăciunea şi condiţiile edafice din turbării. florile în formă de ulcior (fig. astringente. 252. solzos. dulceaţă. cu tulpinile şi lujerii nemuchiaţi. obtuze sau rotunjite şi adeseori emarginate. La noi apare la altitudini mai mari decât afinul . cu puncte rare. frunze: ovat eliptice. Arctostaphyllos uva ursi L. cu lujeri rotunzi. puternic reticulate. arbust târâtor. Fructele. – iarba neagră Specie indigenă cu areal foarte întins în Europa. rar apare la dealuri înalte. apare în staţiuni similare. este mai putin răspândit la noi. 274 . Genul Calluna Sallisb. Calluna vulgaris( L. la noi apare destul de rar.) Hull. se conservă bine în apă proaspătă şi sunt apreciate pentru compot. sărace. roşii lucioase. nervuri proeminente. pe dos de un verde-palid. 252). mai acidofil şi oligotrof. Genul Arctostaphyllos Adans. căzătoare. amărui. lucitoare. Fructe bace sferice. sunt grupate în raceme dese (nu solitare). bace sferice. rotunzi. pieloase. şerbet. – este o specie indigenă localizată în turbării. Arbust foarte scund. cocăzar Specie cu un vast areal eurasiatic şi nord-american.

până la 25 cm. Specie de lumină. mezofilă. fructul capsulă sferică. poate coborâ până în gorunete. slab pubescente în verticile dese. – coacăză Răspândită în sud-estul Europei şi Asia Mică. roz-violacee. Înmulţire prin seminţe (toamna) în răsadniţe. aproximativ 5 mm în raceme spiciforme. Frunze foarte mici. liniar-lanceolate. în raceme spiciforme.) Reichenb. nisipoase. sărace şi puternic acide. mici. La noi apare în etajul subalpin. prin butaşi (august). localizată pe soluri podzolice. 1-3 mm lungime. Folosire: în masive de culoare sau asociate şi prelungesc decorul în perioada de iarnă. Flori hermafrodite. aşezate pe 4 rânduri. roşii. 253).Specie silicicolă. Arbust pitic. cu numeroase tulpini ascendente. Particularităţi de cultură: în grădini solul se amestecă cu turbă şi nisip şi deasupra se aşterne un strat de turbă de 2 – 3 cm. Arbust pitic (1 m înălţime). cu ramuri neflorifere. flori mici. roz. Genul Bruckenthalia Reichenb. roz-violacee de tipul 4 cu corola campanulată. argintii. nu înţeleneşte terenul ca afinul. violet) sau frunze colorate (aurii. aciculare. aproximativ 1 mm lungime (fig. Fructe capsule păroase. cu patru valve (fig. înfloreşte din iunie până în septembrie. frunze mici. purpurii). acoperindu-se unele pe altele. oligotermă. rar albe. Este valoros indicator al solurilor extrem oligotrofice. 275 . Bruckenthalia spiculifolia (Salib. în turbării. persistente. 253). În parcuri şi grădini se folosesc numai cultivaruri sau specii decorative prin flori (albe.

Rezistă bine la geruri.) . Drajonează şi se butăşeste. înfloreşte din iunie până în septembrie. otrăvitoare (fig. 1. – cătina de garduri. dar necesită multă căldură estivală şi sezon lung de vegetaţie. verzi-cenuşii pe dos. câte 4-5 la un loc. alterni. Cultivata la noi în regiunile de câmpie şi coline. gărdurăriţă Specie exotică răspândită în Europa de sud-est şi Asia de Vest. 254). tulpinile spre vârf arcuite. pentru că are multe tulpini spinoase. Arbust de 3 m înălţime. Se înmulţeşte prin seminţe. butaşi. pendente. Paulownia tomentosa ( Thunb. Este o specie rustică. la vârf obtuze sau acute. lungi. aproximativ 1 cm diametru. Se utilizează în scop decorativ. Muguri mici. 2-6 cm lungime. Familia SCROPHULARIACEAE Lindl. drajoni. la baza cuneate. Genul Paulownia S. fistuloşi.et Z.L. în farmacie sau pentru fixarea taluzurilor. purpurii-liliachii. roşii-portocalii. Lujeri cenuşii gălbui. creşte repede. cu spini proveniţi din transformarea lujerilor. Faţă de sol are pretenţii modeste. corola din 5 petale răsfrânte . unde a devenit subspontană. Are temperament de lumină. adesea spinoşi. Fructe bace ovoide. Frunze lanceolat alungite.paulovnia 276 . peţiol 1-2 cm. folosită pentru garduri vii. Genul Lycium L.ORDINUL TUBIFLORALES Familia SOLANACEAE A. stau câte 35 la subsuoara frunzelor. flexibili. Flori hermafrodite. Juss. gust dulceag.5 cm lungime. creşte viguros pe soluri nisipoase (psamosoluri). Lycium barbarum L.

Frunze foarte mari. pe faţă mai pubescente. mici. (Bignonia catalpa L. violet deschis. în panicule terminale. la bază cordate. uneori 50 cm. afânate. 255). 3-4 cm lungime. verzi sau bruni-cenuşii cu lenticele albe. sunt plantate la adapostul clădirilor. cu creştere exceptional de rapidă (în anul I lăstarii ajung la 3 m înălţime şi diametru de 4 – 5 cm). Este un interesant arbore de parc. cu 2 valve şi multe seminţe aripate (fig.L. rotund-ovate. pubescenţi. Puieţii pot fi distruşi până la nivelul solului. Fructe capsule lemnoase. cu peţioli de 10-20 cm lungime. globuloşi. cultivată la noi în scop ornamental. dar se refac viguros din lăstari. Dacă climatul estival este cald. pe dos mai tomentoase. cu margini întregi sau cu 3-5 lobi scurţi. 20-30 cm lungime. obtuzi. cu frunze mari. Flori hermafrodite. cu flori violet deschis. Arbore de 15 m înălţime. fragili. Se înmulţesc prin seminţe semănte imediat după recoltare şi prin butaşi de rădăcină în seră.catalpă Specie originară din America de Nord. Genul Catalpa Scop. profunde. Are temperament de lumina. vârf acuminat. 15-25 cm. erecte. 277 . Vegetează bine pe soluri fertile. Juss. Lujeri viguroşi. la câmpie. sezonul de vegetaţie lung. La noi este sensibilă la ger şi faţă de îngheţurile timpurii care duc la degerarea lujerilor nelignificaţi. dealuri şi în regiuni premontane.) . originară din China. Catalpa bignonioides Walt. se pot dezvolta bine. înfloreşte abundent. mari (5-6 cm lungime). ovoide. se desfac în mai. cultivată la noi în parcuri şi grădini. lat-ovate. cu urme fasciculare dispuse în cerc. cu suficientă umiditate. la început intens pubescenţi. Muguri opuşi.Specie exotică. se plantează izolat. Fructifica la 5 ani. Familia BIGNONIACEAE A. campanulate. cicatrice foarte mari. mirositoare. exemplarele din sămânţă au la vârsta de 2 – 3 ani până la 5 – 6 m înălţime şi 10 cm diametru. în interior cu dungi gălbui. zigomorfe.

glabri. caracteristic perniţă mai puţin proeminentă. Creşte bine în regiuni cu climat cald şi umed. Arbore de mărimea I. rezistă peste iarnă pe arbori (fig. scurt acuminate. 256). Fructe capsule pendente. apar în iunie-iulie. Este o specie de lumină şi semiumbră. 256). bine conformată. nu rezistă la secete excesive. revene sau reavan-jilave. catalpă mare Specie originară din America de Nord. baza trunchiată sau slab cordată. înfloreşte prin mai-iunie. în panicule terminale (15-20 cm lungime). Tulpina este mai dreaptă. dar este sensibilă la îngheţuri timpurii şi târzii. caracteristic 6-8 cm grosime. pe dos pubescente. Cultivaruri deosebite sunt Aurea şi Nana. îngheţurile timpurii afectează lujerii. netezi. cu sezon lung de vegetaţie. glabri. mari 5-6 cm lungime. 15 cm şi pereţi mai groşi (fig. Frunze mari. margine ondulată. pe soluri aluvionare. Flori hermafrodite. verzi măslinii. – catalpă. întreagă (uneori 2 lobi laterali mici). în interior cu pete purpurii şi dungi galbene. Lujeri viguroşi. subrotunde. ovate. 15 cm lungime. brun-cenuşii sau brun-roşcaţi. dar mai putin decât Paulownia tomentosa. se cultivă la noi pe alei şi în parcuri. Are creştere rapidă în tinereţe. bruni. albe. Fruct: capsule 20-40 cm lungime. Rezista relativ bine la geruri de iarnă. peţiol 10-15 cm lungime. înalt de 35 m şi diametru de peste 1m. cu urme fasciculare dispuse circular. 278 . pe faţă glabre. vârf prelungacumimnat. Frunze 15-30 cm lungime sau mai mari. 10-20 cm lungime. până la 15 m înălţime. mici. câte 3 (rar 2). suferă din cauza îngheţurilor mari din iarnă. cu creştere foarte rapidă. Rezistă bine la fum şi gaze.Din punct de vedere ecologic se dezvoltă bine în climat relativ călduros. pe dos des şi moipubescente. Muguri verticilaţi. Are temperament de lumină. nelobate. Flori în panicule. cu numeroase lenticele. cu diametru mai mare. proeminente. cicatrice foarte mari. Catalpa speciosa Wander. peşiol 10-15 cm lungime. Arbore de mărimea a III – a. nemirositoare. 20-40 cm lungime. corola în interior cu linii violet-întunecat şi două dungi galbene. miros neplăcut. Lujeri viguroşi. Suportă o anumită deficienţă de umiditatea din sol. puţin cordate.

Cuprinde arbori şi arbuşti din zone temperate. corolă tubulară. grupate în buchete terminale. Flori hermafrodite sau poligame. caracteristică. portocalii.) Seeman.mai mult sau mai puţin turtiţi în dreptul mugurilor. eliptice.În staţiuni de luncă (Simeria) există exemplare de mărimea I sau a II – a. Catalpa speciosa şi pe străzi. Înmulţire prin butaşi de rădăcină. cu frunzele şi fructele decorative. frunze 279 . Înmulţire: prin seminţe. serate şi pe dos păroase. Liană agăţătoare. capsulă sau samară. grupate în raceme (spice sau cime). ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES) Familia OLEACEAE Hoffmsgg. 8-12 cm (fig. cu ajutorul cărora se fixează pe ziduri. tetragonal. primăvara în sere. muguri opuşi sau imperfect opuşi. lujeri anuali viguroşi . mari. Fructul este o bacă. flori mari. 6-10 cm lungime. Campsis radicans (L. imparipenat-compuse. Ca specie ornamentală are o înflorire bogată. dar se reface din lăstari. et Link.L. Genul Fraxinus L. Drajonează puternic. cei laterali globuloşi. cel terminal mare. Folosire izolat. Juss. Fructe capsule alungite. (Tecoma radicans A. cu frunze simple sau compuse. Flori complete tip 5. Cuprinde 65 de specii de arbori. prin butaşi de rădăcină. în grupuri.) . de tipul 4. la noi introdusă ornamental. cilindrice. afectată de geruri. plantă extrem de decorativă. 257). butaşi lignificaţi de lujeri anuali. ca arbore de alei. rădăcini adventive. târzie. mai rar arbuşti din zone temperate. Frunze opuse. adaptabilă la diferite condiţii de climă şi sol. Genul Campsis Lour. 9-11 foliole cu 3-5 cm lungime. rar 5. mai rar şosele. cu tulpini de peste 10 m. drupă.trâmbiţă Specie exotică din America de Nord.

40). uneori din cauza pierderii lujerului terminal.imparipenat – compuse. afânate. (fig. Are plasticitate faţă de lumină. turtiţi evident în dreptul mugurilor. nu acoperă bine solul. glabri. Tulpina este dreaptă. Înrădăcinarea se dezvoltă puternic lateral. înaintea mugurilor laterali. Faţă de climă manifestă o adaptabilitate remarcabilă. Arbore înalt de 40 m înălţime şi diametru peste 1 m. la noi apare foarte rar în câmpie. Scoarţa are caractere variabile. mai mari. fiind foarte bogată în rădăcini subţiri. pe soluri superficiale. la un anumit nivel devine înfurcită. frecvent la deal şi în regiunile montane (1400 m altitudine). cei laterali sunt relativ mici. se comportă ca specie relativ xerofită. Frasin comun Răspândit în aproape întreaga Europă. rară. mată. de culoare neagră. aşa că pot fi surprinşi de îngheţurile târzii. Lujerii viguroşi. faţă de sol este relativ pretenţios. Mugurii sunt opuşi sau imperfect opuşi. intră în vegetaţie devreme. ajungându-se astfel la înfurcirea tulpinii. cilindrică. fructele – samare. cenuşii sau verzui. poate suporta inundaţii de durată. cu aripioara alungită. rar formează arborete pure. cei terminali. Fraxinus excelsior L. hermafrodite sau dioice. tetragonali. dar vegetează şi pe soluri cu mai puţină umiditate. globuloşi. Polimorfismul frasinilor duce la o accentuată polivalenţă ecologică. de obicei apare diseminat în păduri de amestec. Creşteri frumoase realizează în staţiuni de luncă.. gălbuie sau uşor roşietică. flori poligame. reavene – jilave până la umede. cu ramuri îndreptate în sus. la vârste destul de mici se formează un ritidom mărunt crăpat. cenuşie-verzuie. pe soluri fertile. în tinereţe – specie de umbră. scheletice. Coroana este ovoidă. cenuşiu-deschis până la negricios. caracteristică. la maturitate devine sensibil la umbrire (temperament de lumină). În regiunile de munte pe versanţii calcaroşi. – Frasin. 280 . care îi dau înfăţişarea unei perii. luminoasă. în tinereţe este netedă.

La altitudini mari creşte pe versanţii însoriţi. au culoare violacee şi sunt grupate în panicule. atinge cel mult 12-14 m înălţime. cu substrate calcaroase. apreciat arbore ornamental şi de aliniament. Fraxinus excelsior var. mărunt serate. La noi. 281 . varietăţi. uşor cuneate. urmărind linia Carpaţilor Meridionali (fig. alcaline. până la 40 cm lungime. 40). Scoarţa este netedă. lujerii bruni. forme. strâmbă. emarginate sau mai rar acute. oblong-lanceolate sau eliptice. la bază rotunjite sau brusc îngustate. sunt sesile. cu 2-3 stamine. apoi pendente. apar înaintea frunzelor. rar hermafrodite. Fraxinus excelsior var.frunze. pe dos păroase. Monophylla . apare în Banat (Valea Cernei. Este exigent faţă de caldură. pe soluri acide. Pendula Fraxinus excelsior var.cu lungimea de 4-14 cm. subtermofil. în staţiuni calde şi însorite. dar deseori se întâlneşte sub formă arbustivă.Acuminata cu frunze ascuţite. cenuşie. Fructele sunt samare cenuşii-gălbui. imparipenat-compuse. În primii ani are creştere mai înceată. la vârf trunchiate. Tulpina este scurtă. include subspecii. Fraxinus excelsior var. Aurea cu frunze si lujeri gălbui. de 2-4 cm lungime şi 4-6 mm lăţime. la început erecte. Specie polimorfă. Fraxinus ornus L. ovat-lanceolate. limita nordică trece prin Romania. neregulat ramificată. 258). cenuşii sau bruni-gălbui. lipsite de învelişuri florale. se dezvoltă mai mult sistemul radicular. Lăstăreşte bine. Arbore de dimensiuni mai reduse decât frasinul. mai ales la deal. mai puţin turtiţi sau neturtiţi în dreptul mugurilor. Fraxinus excelsior var. în zona Mediteranei. cu aripioara decurentă până la bază (fig. răspândit în Sudul Europei şi Asiei Mici. Diversifolia Fraxinus excelsior var.Frunzele mari. ulterior creşterile în înălţime ating la 30 – 40 ani maxim-ul. scheletice. care se încălzesc puternic. au 7-11 foliole. – Mojdrean Areal mult mai restrâns. longevitatea 200 ani. Florile poligame. mai ales de-a lungul nervurilor. acuminate. Obtusata cu frunze obtuze la vârf. Frasinul este adaptabil în staţiuni variate. la Cazane). dintate sau trilobate. din muguri laterali.

zăvoaie. pe soluri supuse uscăciunii. de 3-4 cm lungime. cu periant dublu. albe-gălbui de 7-15 mm lungime. de 15-20 cm lungime. liniare. nucula bombată. ovat-lanceolate. 260). Florile sunt hermafrodite. anual şi abundent. mari de 7-12 cm lungime. higrofit. ovate sau eliptice (cea terminală obovată). Florile sunt nude. sunt înguste. (Fr. cu antere brune-roşcate. corola având patru petale înguste. brune. eutrofă. pe dos ruginiu-pubescente pe nervura principală. de 2-4 cm. prin luna mai.) – Frasin de câmp Specie indigenă originară din Sudul. îngust-oblongi. în panicule terminale. brusc acuminate. Fraxinus angustifolia Vahl. pe terenuri degradate. Frunzele. pe tip patru. au aripa de lungimea nuculei întinzându-se până la jumătatea seminţei. eutrof. în Delta Dunării. adânci.frasin pufos Specie indigenă. în Romania şi Bulgaria. holotricha Auct. îngust-lanceolate. Fructele sunt samare.Mugurii globuloşi. Este mezofit. lung acuminate şi la bază cuneate. Specie mezotrofă. sunt imparipenat-compuse. Non Koehne) . La noi se cultiva mai ales în scop ameliorativ. deosebişi de cei ai frasinului prin culoarea lor cenuşie. ascuţiţi şi recurbaţi la vârf. plăcut mirositoare şi foarte decorative. apar după înfrunzire. Frunzele. 259). în lunci. fin serate sau crenat-serate. pe coaste însorite. sunt la vârf ascuţite. Creşte în staţiuni umede. acut serate sau dinţate. rar obtuze. Fructele sunt samare. bogate. cu areal restrâns. Atinge până la 25 m înălţime. niciodată emarginate (fig. 282 . oxycarpa Willd. Fructifică de timpuriu. în sud-estul Europei. fin tomentoşi. poartă la bază caliciu persistent (fig. Lujerii sunt glabri şi mugurii bruni-închis (nu negri). Apare în Asia Mică. la vârf trunchiată sau emarginată. Fraxinus pallisae Wilmott (Fr. obişnuit cu 5-9 foliole. la noi apare la câmpie şi deal. mezohigrofită – higrofită. dar numai cu 5-9 foliole. cu dinţi rari. Centrul Europei şi Nordul Africii.

întâlnită la câmpie şi coline. cu patru diviziuni. Apar înaintea înfrunzirii. Fructele samare. Fructele sunt samare. mai rezistentă la inundaţii decât frasinul comun. aripa îngust-spatulată. nu au la bază resturile caliciului(fig. glabri. nude. Prezintă muguri de culoare brună pânî la brunînchis. suferă mai puţin la îngheţuri. subtermofil. Florile sunt unisexuat-dioice. Fraxinus americana L. florile sunt nude. Frunzele de 10-25 cm lungime cu 5-11 foliole lanceolate. ca şi rahisul. Frunzele au 5-9 foliole peţiolate de 5-12 mm. 261). Fructifică de timpuriu. gălbuie. lujerii tineri verzi-întunecat sau bruni. de 3-5 (8) cm lungime. Arbore până la 20 m înălţime. de 3-5 cm lungime. Frunze cu foliole pubescente mai ales pe dos. pe dos albicioase. Specie tipică de lunci şi zăvoaie. glabri. anual. la noi introdusă mai mult în parcuri. pe ambele feţe evident pubescente. 262). intră târziu în vegetaţie. cuprinde cel mult treimea superioară a seminţei şi păstrează la bază urmele caliciului persistent (fig. Două săptămâni mai târziu decât la frasin.Arbore de până la 20 m înălţime. lungi de 6-15 cm. coriariaefolia (Scheele) E. mugurii bruni sau bruni-închis. Fraxinus coriariaefolia Scheele. Murray) . excelsior ssp. samare obovat-lanceolate (fig. întregi sau puţin dinţate spre vârf. 260). (F. 283 . au sămânţa îngust-tubulară. cu lujerii evident cenuşii-pubescenţi. pubescenţi. cele mascule au caliciu mic. frasin caucazian Origine pontică – caucaziană.frasin pufos de deal. Element mezoxerofit. cele femele sunt prevăzute cu caliciu mare. uneori prevăzut cu peri disperşi. Arbore de până la 40 m înălţime cu scoarţa de culoare cenuşie-deschis. – Frasin american Specie exotică originară din America de Nord. lucitori. mucron persistent. cei de doi ani cenuşii şi mugurii bruni-întunecat. glabre sau slab păroase în lungul nervurilor. în formă de cupă. Se cultivă ca arbore de aliniament. apar cu cca. glabri până la păroşi. Fructe. cu patru lacinii. sunt ovat-lanceolate. la vârf rotunjită şi uneori ştirbită. Florile sunt poligame. cu vârful prelung ascuţit sau îngustat-rotunjit. aşezate în panicule şi lipsite de corolă.

Lanceolata sin. Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi. cu 5-9 foliole peţiolate şi rahisul brăzdat în lung şi păros. în sol fertil şi reavăn.) frasin verde Specia cea mai puţin exigentă. au aripioara decurentă până spre baza seminţei. cu altoaie de 10 – 15 cm lungime. Fructele sunt samare. foliolele ovat-alungite. apetale. la vârf este rotunjită sau scurt mucronată şi cu caliciu persistent (263). suportă satisfacător inundaţiile şi se foloseşte şi în culturi ornamentale. Butăşirea se face greu. în aer liber. cu caliciul redus. Prin altoire varietăţile rare sau ornamentale. verzi-deschis. 284 . la maturitate pe faşă glabre. sămânţa se stratifică o lună în zăpadă. Frunzele de 10-40 cm lungime.Fraxinus pennsylvanica Marsh. Introducere: în masive. de 3-6 cm lungime. (F. sunt dispuse în panicule dese. (F. în teren. Înmulţire: prin seminte. semănatul se face cât mai curând după recoltare. Suportă foarte bine radiaţia calorică a pavajelor şi rezistă destul de bine la gaze. Viridis. ca portaltoi Fraxinis excelsior şi Fraxinus ornus. rezistă cel mai bine la geruri şi secetă. la noi este mai bine cunoscută: Fraxinus pennsylvanica var. primăvara. pubescente. mugurii bruni-deschis. gheaţă sau nisip (0 – 50 C). înainte de intrarea în vegetaţie. cu tulpini cu creşteri neregulate. pubescenţi. de 7-14 cm.) – Frasin de Pensilvania Specie exotică din America de Nord. pentru semănatul de primăvara. Arbore de cel mult 20 m înălţime. mai ales în lungul nervurilor. Florile dioice. pubescens Lam. cu marginea întreagă sau slab dinţată. sub scoarţă. pe dos cenuşii-păroase. în aliniamente sau solitari. cu hormoni şi ceaţă artificială. grupuri.

Syringa vulgaris cv. Syringa vulgaris cv. 264). peste 800 cu flori simple: Syringa vulgaris var. măslinii. depărtaţi de lujer. scheletice. verzi-închise. Plena – flori duble. tubul corolei este scurt. Frunzele de 6-12 cm lungime. se butăşeşte uşor. Preferă soluri bogate.5 cm lungime. slab acide. sunt capsule elipsoidale. Specie termofilă. lujerii viguroşi. pe coaste pietroase. Syringa vulgaris cv. rareori mai mult (6-8 m). Dobrogea. în Munţii Cernei. Syringa vulgaris cv. de cca. Florile liliachii. purpurii. acuminate. Jan Van Tol– flori albe.Genul Syringa L. – Liliac Specie indigenă. cu aripioară îngustă marginală (fig. până la 1 cm. lila. lungi de 10-20 cm. Charles Joly– flori duble. Pasteur – flori purpurii închis. din regiunile de dealuri şi montane. 285 . lăstăreşte viguros. acuminate. Syringa vulgaris cv. Include o serie de varietăţi. Syringa vulgaris cv. Arbust de 3-4 m înălţime. Scoarţa este cenuşie. glabri. Purpurea – flori în panicule dese. 1-1. plăcut mirositoare. la vârf cu doi muguri. lat-ovoizi. Fructele. Mugurii opuşi. şi 6-10 cm lăţime. în Oltenia. pe stâncării calcaroase. Are temperament de lumină. cu tulpina care se ramifică aproape de bază. cu peţiolul de 2-3 cm lungime. cu numeroşi solzi muchiaţi. Katherin Havermayer– mov purpurii. sunt ovat-cordiforme. se desfac în două valve. cu lobii divergenţi. Marengo– flori mov. areal sud-est european şi vest asiatic. în panicule dese. Syringa vulgaris CV. Drajonează puternic. forme horticole. albăstrui. seminţele sunt brune. rezistă bine la geruri şi secetă. Syringa vulgaris L. Buffon– flori mov. Înfloreşte în luna mai . creşte şi pe soluri superficiale. Syringa vulgaris cv. roşii – purpurii. apare spontan în Banat. Primros– flori galbene.

cu marginea scurt-cicliată. la marginea masivelor de arbori. merită să fie ocrotit ca monument al naturii. Specie exotică. Introducere în spaţiile verzi: solitar. vestul Someşului Cald şi vestul Arieşului. Arbust de până la 4 m înălţime. rar păroase. până la 1000 m altitudine. calcaroşi din zone secetoase şi în perdelele para-zăpezi. lujeri cenuşii. sunt aşezate în panicule mici şi înguste. de la câmpie până în zone montane joase şi mijlocii.5 cm lungime. originară din China. în Polonia şi Ucraina. Tulpinile au ramurile mai groase. tubul corolei de 1-1. în grupuri. Syringa reflexa Schneid. lobii erect-divergenţi. în văi montane. Syringa josikaea Jacq. frunze oblong-lanceolate. pe dos albiciosglaucescente şi uneori. cu un singur mugur terminal. Frunzele sunt eliptic-oblongi. tot de 6-12 cm lungime (ca şi la liliac) însă la bază rotunjite sau brusc îngustate. Rezistent la ger şi poluanţi atmosferici. 3 – 4 m înălţime. datorită înrădăcinării trasante şi capacităţii de drajonare. este indicată în împădurirea versanţilor scheletici. Ca aspect decorativ este inferior speciei Syringa vulgaris. se introduce în parcuri şi grădini. înfloreşte în iunie. după stratificare de 2 – 3 săptămâni. pe dos verzi – cenuşii.Specia. garduri vii libere. se instalează în staţiuni cu umiditate mare în aer şi sol. Înmulţire: prin seminţe. – liliac transilvănean Specie indigenă cu areal limitat la o serie de staţiuni din Transilvania (Munţii Apuseni). ascendente. Florile mai slab mirositoare. de culoare purpurie-violacee. flori roz-închis cu interior alb. 2 ani rămân pe loc. pe nervuri. paniculele se recoltează toamna. se seamănă primăvara. iar lujerii tineri păroşi. 286 . păroase. peţiolul este scurt de 1 cm. întrerupte şi cu flori puţin numeroase. Puieţii cresc încet. dar datorită rarităţii şi caracterului de cvasi-endemism. Importanţa ornamentală deosebită.

rămân pe lujeri şi peste iarnă (fig. Ligustrum vulgare L. cu înrădăcinare superficială şi numeroase ramificaţii fine. Lujerii sunt subţiri. alipiţi de lujer. Fructele. rezistă la ger şi secetă. mugurii imperfect opuşi sau opuşi. Suportă umbrirea în tinereţe. la plantele altoite pe Syringa vulgaris se înlătura drajonii. piramidale. Particularităţi de cultură: după înflorire se taie inflorescenţele. sunt întregi. Atrovirens– frunze mai închise cu uşor luciu metalic. Prezintă amplitudine ecologică mare. creşte bine pe soluri diferite. lucitoare cu 1-4 seminţe elipsoidale. Se înmulţeşte uşor prin drajoni. Arbust de până la 4 m înălţime. mai frecvent pe butaşi înrădăcinaţi. de 6-8 mm diametru. uneori rămân verzi şi în timpul iernii. ce prin strivire lasă un miros neplăcut. cu corola infundibulbiformă. îl structurează cu rădăcinile sale bogate. cu vârful brun. – lemn câinesc Originar din Europa. se dezvoltă bine în teren descoperit. Acoperă bine solul. cu solzi desfăcuţi. fin păroşi. plantele altoite se vor tăia scurt în anul II după plantare. cu lenticele evidente spre bază. 287 . lungi de 6-8 cm. aerisite. Africa de Nord şi Asia Mică. 265). se poate altoi în oculaţie (iulie). Prin marcotaj. sunt dispuse în panicule terminale. pentru a nu drajona se altoieşte pe lemn câinesc. negre. de culoare albă. cenuşii. lăstarii noi se marcotează prin musuroire pe timp cald. în zonele de deal şi câmpie. de 3-6 (10) cm lungime. bace globuloase. Frunzele. afânate. marcote şi butaşi. erecte. cu scoarţa cenuşie-brună. pe tipul patru. Genul Ligustrum L. neplăcut mirositoare. Florile hermafrodite. ovoconici. suportă tunderea. este unul din cei mai comuni arbuşti de la noi. verzi. Ligustrum vulgare cv. alungit-ovate până la lanceolate. suportă poluarea.Prin altoire. Tulpina este ramificată de la bază.

Prin butaşi în sezon şi în timpul repausului vegetativ. caduce sau sempervirescente. Lodense – frunze mai mici. 288 . Ligustrum vulgare. Forsythia suspensa var. cu lenticele numeroase. s-a adaptat bine la condiţiile climatice de la noi. pendente. apar în iunie. Fructele sunt bace negre. Arbust. revene. cultivat ca gard viu din câmpie până în regiunea montană. Are creştere erectă. acute şi serate. proeminente. de cca. 1 cm lungime (fig. cu măduva întreagă numai la noduri. are ramurile şi tulpinile arcuite. în parte întregi. în parte trifoliate sau trifidate. se păstrează până în mai. caracteristic fistuloşi. de până la 1. Ligustrum ovalifolium cv. ajunge până la 5 m înălţime. Fructele sunt capsule aspre. în patru muchii. albe-gălbui. Lujerii sunt galbeni-verzui-roşcaţi. Ligustrum ovalifolium cv. Forsythia suspensa (Thunb. de 6-10 cm lungime. Ligustrum ovalifolium Hassk. îmbrăcaţi în frunze eliptic-alungite. toamna cu nuante de bronz. Fortunei – arbust foarte viguros cu ramuri lung arcuite. ovoide. se extrag prin macerare. sunt oblong-ovate. Înmulţire: prin seminţe. –lemn câinesc Arbust cu frunze semipersistente sau căzătoare. fertile. până la pendente. Prin tundere se obţin tufe dese. mari. Argenteo-Marginatum– frunze cu marginea albicioasă. se stratifică până în noiembrie. cu reversul verde-gălbui.) Vahl. de 3-7 cm. Specie exotică din Asia. Florile. Rezistă bine la ger.Ligustrum vulgare cv. apar foarte devreme primăvara. flori cu corola larg deschisă. Frunzele. galbene. înaintea înfrunzirii. lucioase.50 m înălţime. verzi-închis. Lăstarii sunt drepţi. cu nuanţe aurii şi cu stamine mai lungi decât pistilul. Aureum – frunze galbene. Se dezvoltă bine la soare şi la semiumbră. Genul Forsythia Vahl. Florile sunt mici. câte 1-3(6). grupate în panicule dese de 5-10 cm. preferă soluri uşoare. 266). globulare sau umbeliforme. anul doi.

Particularităţi de cultură: tăieri dupa înflorire. muchiate. între noduri măduva fiind lamelară sau lipsind complet. flori foarte mici. fructe – drupe baciforme. mai mică. serat-dinţate numai în partea superioară. caracterizat prin măduvă la noduri. grupuri sau garduri vii. mici. cu măduva lamelar întreruptă pe întreaga lungime. are tulpinile şi ramurile verzi-măslinii. aproape lanceolate. de 8-14 cm lungime. 1. Juss. ORDINUL RUBIALES Familia CAPRIFOLIACEAE A. Frunzele sunt îngust-eliptice. Specie exotică din China.Forsythia viridissima Lindl.L. înfloreşte cu 8 – 10 zile mai repede decât celelalte specii.5 m înălţime. 289 . Folosire: înfloresc foarte devreme bogat şi frumos. întâlnit foarte frecvent. Înmulţire: prin butaşi lignificati. de cca. lujeri cu măduva groasă. Capsula este netedă. Cuprinde aproximativ 20 de specii de arbuşti şi arbori mici. au nuanţe verzui şi cu stamine mai scurte decât stilul. 1 cm lungime (fig. Forsythia ovata Nakai Specie exotică originară din Coreea. numeroase. mari. frunze opuse. imparipenat – compuse sau întregi. Forsythia x intermedia Zbl. cu înălţimi de 2-3 m şi ramuri erecte. Genul Sambucus L. Este un hibrid. Florile câte 1-3 galbene deschis. se introduc ca plante izolate. (F. suspensa x viridissima). se taie ramurile bătrâne. flori hermafrodite. 267). Arbust. frecvent cei terminali avortaţi. muguri opuşi. scurt-mucronată. împreună cu speciile de bază. albe. importanţă similară cu a speciei precedente. nu se intervine prea puternic pentru a nu favoriza dezvoltarea lăstarilor lacomi. nu se lignifică la vârf.

Are temperament de semiumbră. mari. au lenticele proeminente şi măduva largă. Înlocuieşte socul la altitudini mari. Coroana extinsă lateral. au numeroşi solzi. afânate. rareori de dimensiuni arborescente (maximum 10 m înălţime). depărtaţi de lujer. adânc serate. de 6-8 mm diametru. Florile albe. urcă până în regiunea subalpină. au 5-7 foliole eliptice. cu lujerii bruni-verzui. gălbui- 290 . Arbust tufos. sunt plăcut şi puternic mirositoare. suberos. se butăşeşte uşor. are tulpina neregulat ramificată. profunde. Este exigentă faţă de climă şi sol. Frunzele imparipenat-compuse. până în regiunile montane inferioare. Frunzele. ritidom format de timpuriu. până la vârf. pe dos dispers păroase în lungul nervurilor şi neplăcut mirositoare. sunt mai mici. bogate în humus. pe soluri fertile. – Soc comun. depărtaţi de lujer. Lăstareste bine. De regulă arbust. la deal. terminale. sferice. ovoid-ascuţiţi. creşte bine în regiunile calde. Mugurii ovoid-globuloşi. vegetează viguros în plină lumină. Sambucus racemosa L. Asia de Nord şi America de Nord. de 12-20 cm diametru. litiera se descompune foarte rapid. verzi-cenuşii sau verzi-gălbui. Africa de Nord. deseori cei terminali sunt avortaţi. 268). Rezistă bine la ger. mai înguste şi mai lung acuminate decât la socul comun.Sambucus nigra L. Este o preţioasa specie de subarboret. Lujerii groşi. Florile. deoarece lujerii nu se lignifică complet. aşezate în cime umbeliforme. ameliorează solul. cu marginile neregulat ascuţit-serate. solzii cad de timpuriu şi lasă să se vadă frunzişoarele. cu 3(5) sâmburi turtiţi (fig. La noi comuna în câmpie. de 4-12 cm lungime. de culoare albă-gălbuie. nu rezistă la umbrire puternică. des pe soluri scheletice este o specie de semiumbră. globulară. cu măduva brună-roşcată. este destul de deasă. de 2-4(5) m înălţime. caracteristică. – Soc roşu. Fructele drupe baciforme. bogate. Soc de munte Specie originară din Europa. Asia. cu 5-7 foliole eliptice până la ovat-lanceolate. Mugurii sunt opuşi. spongioasă. apar prin mai-iunie. negricioase. cenuşiu. Soc negru Specie răspândită în Europa. la bază cu 2-4 solzi.

ca şi întreaga plantă cu o pâslă gălbuie. izolat şi în grupuri şi în alcătuirea masivelor. foarte flexibili. de formă ovodă-turtită. flori hermafrodite. drepţi. Frunzele mari. fiind foarte decorative (269). Florile. Fructele. Plumosa Aurea– mic (1 m). de cca. Arbust tufos. de 1-3 (5) m înălţime. originară din Europa şi vestul Asiei. Vegetează des pe soluri uscate. complete. drupe baciforme. pe dos. cime umbeliforme. de 6-10 cm diametru. drupe. cu frunze fin Genul Viburnum L. de culoare cenuşie. plasaţi la vârful lujerilor. revene. scheletice. 291 .verzui. încreţite. acoperiţi. 5 mm diametru. Reprezentat prin aproximativ 150 de specii de arbuşti din Europa. între doi muguri foliari. prin aprilie-mai. Fructele. Mugurii sunt opuşi. aspru-pubescente pe faţă şi abundent stelat-tomentoase. de 5-12 cm lungime. mărunt dinţate. globuloase. rezistă la secetă. dispuse în panicule ovoidale. terminale. Africa de Nord. – dârmox Specie indigenă. cu frunze căzătoare sau persistente. Asia. turtiţi. aşezate în cime umbeliforme. cei foliari formaţi din două frunzuliţe alungite. frecventă la noi din silvostepă până în regiunile montane. Sambucus racemosa divizate si aurii. albe sau palid-rozee. dese. America de Nord. cordiforme. calcaroase. apar mai devreme. nuzi. înainte sau odată cu frunzele. Viburnum lantana L. sunt ovate sau alungit-ovate. cu culoarea roşie. sunt la început verzi apoi roşii. cv. 270). cei floriferi circulari. produce constant din baza tulpinii lăstari robuşti. Înmultire prin butaşi lignificaţi. de peri stelaţi. iar la maturitate negre-strălucitoare (fig. Introdus ca arbust ornamental. stelat-pubescente de-a lungul axului inflorescenţelor şi pedicelilor. opuse.

ovoizi. cenuşii sau gălbui-ruginii. glabri-lucitori care din cauza îngheţurilor. au lobii acuminaţi. de la câmpie până în munţi. specie sensibilă la afide. sterile. Roseum– frunze roz. până la 3 m înălţime. terminale. aproape de limb cu patru glande proeminente. slab dinţaţi. rotunjite la bază. de 4-12 cm lungime. Florile albe-gălbui. 3-5 lobate. de 15-25 mm lăţime. Florile sunt complete. fertile. erect. Înfloresc în mai-iunie. cărnoase. Are cerinţe mari faţă de umiditatea solului. roşii (fig. Arbust înalt de 2-5 m cu lujeri fragili. terminale (10-20 cm în diametru). Viburnum rhytidophyllum Hemsl. devin apoi negre. roşietici. cu un singur solz aparent. cele de pe lujerii lungi şi lăstari. cu corola albă. cu faţa externă bombată. de 1-2 cm lungime. Fructele roşii la început. Viburnum opulus var.arbust viguros. Frunzele verzi-închis. multiflore. au lobi scurţi şi adânc dinţaţi. au poziţie pendentă şi aspect rugos. Specie originară din China. cenuşii. cele de pe lujerii scurţi. Florile din mijlocul inflorescenţei sunt mai mici. iar pe faţa inferioară sunt puternic tomentoase. foarte decorativă. erect. dense. lungi. Asia. inegal divizată. trunchiate la bază. iar cele marginale mult mai mari. au de regulă vârful uscat. cu frunziş persistent. –călin Specie originară din Europa. aplatizate. Peţiolii. 292 . de 8-18 cm. 271). Arbust viguros. Fructele drupe. la noi apare frecvent prin pădure. lanceolate. formează inflorescenţe mari. sunt canaliculaţi. groase. Mugurii sunt opuşi. alipiţi de lujeri. înalt până la 3 m.Viburnum opulus L. toamna frunzele capătă culoare roşietică. Frunzele sunt lat-ovate. cu ramuri tomentoase. de 5-10 cm diametru.

varietaţile şi prin marcotaj. în grupuri. Genul Lonicera L. depărtaţi de lujer. fructul este bacă. flori aşezate obişnuit câte 2 pe un peduncul comun. înflorescente aproape globuloase.Viburnum carlesii Hemsl. Frunze cu marginea întreagă. flori roz deschis. Specie din China şi Japonia. Prin butaşi lignificati (Viburnum rythidophillum) si semilignificati (Viburnum opulus). Dacă se recoltează mature. . fiecare pereche de flori are 2 bractei şi 4 bracteole (concrescute). sterile. frunze eliptic – ovate.flori albe. Toamna se coloreaz în roşu-închis până la brun-violet. lujerii mai bătrâni sunt acoperiţi cu o pieliţă ce se exfoliază. înfloreşte odată cu înfrunzirea (aprilie . după recoltarea în pârgă (iulie). rotundifolium – frunze mai rotunde. pe dos cu peri stelaţi. pe dos cu nervuri roşii. Prin altiore. Viburnum opulus la marginea masivelor. Viburnum plicatum Thunb. pe tot Globul. de 2 – 3 m înălţime. 293 . Folosire: izolat. are nevoie de climă mai blândă. emană miros frumos. grupate în cime globuloase. Viburnum plicatum var. trebuie protejat iarna. suferă de îngheţuri. Înmultire: prin seminţe direct în teren. primavara. flori mai mari. seminţele se stratifică 2 ani. Cuprinde aproximativ 120 de specii de arbuşti erecti sau căţărători. des 2 – 4 suprapusi. înfloreşte cu 2 săptămâni mai repede decât Viburnum plicatum. Arbust de 1 m înălţime. verziînchis. înfloreste în mai – iunie. Arbust originar din Coreea. cu frunze lat-eliptice şi păroase. Muguri opusi.mai).

la vârf obtuze sau acute. Lonicera xylosteum L. pe dos mai palide şi des pubescente. stau câte două pe pedunculi glabri. cu amplitudine ecologică mare. ger şi fum. se coc prin septembrie (fig. conici. Specie puţin pretentioasă faţă de sol. 294 . Arbust de până la 2-3 m înălţime. mugurii opuşi. Florile roşietice. 272). puţin concrescute la bază. câte două la subsuoara frunzelor. Rezista bine la secetă. iunie. ramificate. de 3-4 cm. afânate. la noi la dealuri înalte şi la munte. Florile. apar prin mai. puţin striaţi şi măduva plină. cu marginea întreagă. Fructele sunt bace negre. pe langă pâraie. cenuşii. mugurii bruni-negricioşi. subţiri. la exterior pubescentă. poate vegeta pe soluri pseudogleizate. acuşi. – Caprifoi Specie indigenă din Europa şi Asia.Lonicera nigra L. la noi mai ales în nordul ţării. cu solzii lung-acuminaţi. are lujerii glabrii. acoperă destul de slab solul. în regiunea muntoasă şi subalpină. Lonicera tatarica L. de 3-6 cm lungime. 272). Arbust. la bază cu un tub scurt. fistuloşi. depărtaţi de lujer. – Caprifoi tătărăsc Specie exotică din Asia. pe sărături. cultivată la noi prin parcuri în toate regiunile ţării. pe faţă dispers-pubescente. – loniceră Specie europeană şi asiatică. scheletice. Este o specie semiombrofilă. pe tip cinci. sunt eliptice sau ovatlanceolate. preferă soluri calcaroase. alungiţi. cu tulpini drepte. suportă umbrire uşoară. Fructele sunt bace. ciliaţi. roşii-întunecate (fig. de 1-2 cm lungime. şi au corolă albă sau gălbui-roşieatică. ovo-conici. pe soluri scheletice. specie heliofilă. pe dos verde-pal şi păroase cel mult pe nervura mediană. în cinci colţuri. sunt aşezate pe un peduncul comun. Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate. solitari sau câte 2-3 suprapuşi. foarte depărtaşi de lujer (aproape perpediculari) cu numeroşi solzi cenuşii. până la 2m înălţime. Lujerii cenuşii. verzi-cenuşii. Frunzele de 4-7 cm lungime.

fistuloşi şi mugurii solitari. sesile. 295 . În parcuri se mai cultivă: Lonicera lebebourii Esch. glabri-lucitori. albe-gălbui sau roşietice. sunt ovat-lanceolate. cu lujerii uşor muchiaţi. fistuloşi. cu lujerii rotunzi. cu 4-8 solzi glandulos-ciliaţi. – Caprifoi Specie exotică.Este un arbust. glabri. cu solzi bruni. sunt aşezate la subsuoara frunzelor. fructe negre – globuloase. Originară din California. câte 2. rezistă bine la ger.5-2 cm lungime. de 4-5 cm. arbust până la 2 m înălţime. cu bractei roşii persistente. ultimele 2-4 perechi de frunze dinspre vârful lujerilor sunt concrescute (conate). scurt-conici. Florile în perechi. Arbust căţărător.roşii sau galbene-portocalii. Frunzele. Lonicera caprifolium L. frunze tari şi pubescente. pe dos verzi-mat. câte şase în verticile. suprapuşi câte doi. bruni-gălbui. corole galben – roşcate. înalt până la 3 m. de 1. îngustate treptat spre vârf.52 cm lungime. pe dos glaucescente sau verde-deschis. se coc în iulie ( fig. Asia de Vest şi Africa de Nord. Fructele roşii-portocalii. pe soluri revene. bruni-cenuşii. 273). în Banat. flori bicolore. lat-eliptice. plăcut mirositoare. de 4-10 cm lungime. este o specie subspontană. Arbust ornamental prin coloritul frumos şi variat al florilor. glabre. glabre. originară din Europa de Sud. lujeri lungi. Frunzele. se formează din iulie până toamna (fig. apar prin mai. 273). Florile. roz sau albe. cultivat din silvostepă până la dealurile înalte. puţin lucitoare. creşte bine în staţiuni însorite. Înfloreşte abundent în mai-iunie. de 3-6 cm lungime. lung-ascuţiţi. pe pedunculi de 1. Fructele bace. bruni-gălbui. sunt pe faţă verzi-închis. însoţite de un involucru bazal din 4 bractei roşii. şi cu corola lungă.

roşii. Originar din America de Nord. 296 . cate 2. întregi sau neregulat lobate. din iunie până în septembrie. de 0. frunze lat-eliptice. circulare. care are până la 1 m îălţime. 274). albe-roz. sunt eliptice. flori mici albe. garduri vii. fructe – bace globuloase.) Blake) – cîrmîz. cultivată frecvent la noi în garduri vii. în parcurile din regiunile de câmpie până la munte. Înfloreşte toată vara. Florile sunt mici (0. pe cele compacte. Fructele bace sferice.Lonicera pileata Oliv. Non (L. masive. urmuz Specie exotică originară din Canada. de 2-5 cm lungime. Symphoricarpus orbiculatus Mnch. (S. purpurii – violete. uneori câte trei colaterali. Înmulţire: butaşi lignificaţi. recoltaţi timpuriu şi prin butaşi verzi. sferice. se menţin peste iarnă. pe dos pubescente. uscate. fiind foarte decorative (fig. Glabri. lanceolate. albe. dispuse în spice terminale. mai mult sau mai puţin fistuloşi. rămân pe lujer şi în timpul iernii. cu cicatricea mică. verzi-închise pe faţă. fructe mici. în grupuri. Drajonează abundent. creşte bine pe soluri afânate. având o urmă fasciculară. revene.6 cm). sărăturoase. garduri vii libere sau tunse. Symphoricarpus rivularis Suksd. pe tip patru. roşii. Folosire: grupuri. cenuşii. Frunzele variabile ca formă. lucioase. în fascicule axilare şi spice terminale. calcaroase. Folosire: izolat. frunze mici (12 – 25 mm). Înmulţire: prin butaşi lignificaţi. Genul Symphoricarpus L. rezistă la fum şi gaze. masive.5 cm. pubescente pe dos. până la 1 m (80 cm). mugurii mici. pe dos verzi-deschis. opuşi. Este nepretenţioasă faţă de climă şi sol. albus Auct. Originară din China. arbust de 1 – 2 m înălţime. cu lujerii subţiri. Arbust sub formă de tufă. cu diametru de 1 cm. lujeri foarte subţiri. lăstari păroşi.

se păstrează şi peste iarnă. numite filocladii. prezintă rizomi oblici.ORDINUL LILIALES Familia LILIACEAE Dumort. lungi de 1-3. groase.ghimpe Specie indigenă de climat atlantic – mediteranean.5 diametru. slab acide. Ruscus aculeatus L. Florile unisexuat-dioice. sunt eliptic-lanceolate sau ovate. la câmpie şi silvostepă (Dolj. cele mascule au trei stamine cu filamente concrescute. cele femele. cărnoase. cu fibre radicelare foarte lungi.5 cm sesile. acuminate. verzui sau violete. 0. Tulpina este verde. sunt aşezate câte 1-2 către mijlocul feţei superioare a filocladiilor. Subarbust sempervirescent. roşii de cca. Mehedinti. 297 . specie temofilă. . Bacau. rigide. de culoare verde-închis. Constanta. ramificată. de cca. ţepoase. pe soluri calcaroase. cu înălţimi până la 60 cm. Pe dealurile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei apare ca subarboret în pădurile de stejar sau fagete. sunt solzoase şi greu vizibile. Are importanţă exclusivă ca element floristic rar. comprimate. La noi apare sporadic în sudul ţării. Ilfov. albe-verzui. Tulcea. Ramurile lăţite. originară din sudul şi vestul Europei. ocrotit ca monument al naturii. şi flexibilă. la subsuoara unei bractee mici. Fructele bace globulare. striată. Bihor). foarte mici. Genul Ruscus L. 1 cm diametru. Frunzele.

Oltenia. în parcuri. pieloase. – ghimpe Originar din Europa meridionala. Subarbust de talie redusă. Înmulţire prin seminţe stratificate până primăvara. de 7-12 cm lungime. Are semnificaţie naturalistă similară cu Ruscus aculeatus Folosire: în locuri adăpostite şi umbrite. la vârf nespinoase şi flori mici.Ruscus hypoglossum L. Transilvania şi Dobrogea. la noi sporadic în regiunile de câmpie şi în părţile joase ale munţilor din Banat. . izolat. albe-verzui. cu filocladii eliptice mai mari. cel mult 30 cm înălţime.

M. Florescu. Bândiu. T. 1985 – Genetica ecologică. 1940 – Răspândirea orizontală a pinului silvestru în Carpaţii României.C. 3. Bucureşti.. 1964. Al. Ed. I. Al. 1984 –Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri. Agrosilvivă. Ed. Ed. Ceres. I. Bucureşti . I. Universitatea Transilvania Braşov. Ceres. 1977 – Flora României. Academiei.. şi col. 11. 1968 – Dicţionar etnobotanic. 18. 1974 – Ecopedologie cu baze de pedologie generală.R.. Bucureşti 2. Doniţă.. 15. N. 1964 – Syllabus der Pflanzenfamilien mit besonderer Berücksichtigung der Nutzpflanzen nebst einer Übersicht über die Florenreiche und Florengebiete der Erde.. Enescu.S.. A. 5... vol.. C.... I.România. Engler A. 17... Band I 1954.. 16. Dihoru.R. C. Nicolescu. Enescu. Ed. Bucureşti. C. „Vasile Goldiş” University Press. şi col.. Florescu. R.5.C.. Dumitriu-Tătăranu. Academia R. Pădurilor nr. determinator ilustrat al plantelor vasculare I.P. 1971 – Cercetări ecologice din Podişul Babadag.. Ed. Ed. Chiriţă.. N.) din Masivul Bucegi. I. Bucureşti.A. N. 14. Ioniţă L. Bucureşti.. 10. 8.. 1953 – Plantele lemnoase din R. Beldie. Ceres. Al. Bândiu. Bucureşti 12. 1996 – Silvicultură. 1994 – Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri.. Doniţă. 1960 – Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în România.. Bucureşti 6. Gh. Ceres Bucureşti. Bucureşti 13. 7. Ed. Academiei. 1988. V. Georgescu. Palada-Nicolau. Enescu. Enescu V. V.S... Band II. Ed. Bucureşti. Beldie. Braşov. – Molidişurile presubalpine din România. Ed. Ceres.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Borza. 2004 – Dendrologie. 1988 – Compatibilitatea ecologică şi silvăproductivă a unor specii lemnoase exotice în R. Doniţă. 1994 – Împăduriri. Hulea. 9. N. 1960 – Contribuţii la studiul fructificaţiei laricelui (Larix decidua Mill... A.. C. Agrosilvică. V. 4. Geambaşu. Ceres. Florescu. ed. Bucureşti. 1975 – Ameliorarea principalelor specii forestiere.Lux libris.. Bucureşti. 12-Auflage. Brad. Arad. Rev.. Dumitriu-Tătăranu.S. Berlin. Costea. Gh. Ed.I.

Negulescu. Bucureşti 30. Berlin. Parascan.Cultura speciilor forestiere. Ed. Leandru. Ed. 1998 – Arboricultură ornamentală. 1989 – Metode de favorizare a germinaţiei seminţelor de arbori şi arbuşti. Verlag Paul Parey. 20.. Bucureşti 31. Did Ped.. 1967 – Fagul.19. 1964 – Dendrologie. Negulescu. Benea... Iliescu. Agrosilvică. 22. A. 1982 – Hibrizi interspecifici de pin. 1967 .. Danciu. Did. 32. Stuttgart. Ana-Felicia. Krüssmann. Grinţescu. N. Tomescu. Bucureşti.. 1962 – Handbuch der Laubgeholze. Bucureşti. Ed. Bucureşti 34. cultura şi protecţia pădurilor. A. 1983 – Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase. Ceres. Bucureşti 33. Rezumatul tezei de doctorat. Cluj. Ana-Felicia. D. Ceres. A. ASAS Bucureşti 24. 26. Alexe. 1973 – Botanică generală şi sistematică. I. Morariu. I. Ceres Bucureşti. Bucureşti 39. Contribuţii privind obţinerea. Verlag Paul Parey.. 1948 – Monografia stejarilor din România. Ed.3.T.. I. Haralamb. Săvulescu. Horticultură Nr.. 1984 – Waldbau auf soziologisch – okologischer Grundlage. Al.. Bucureşti. Ed. V. H. Mayer. Gh. Milescu. V. E. V. Giurgiu. Bucureşti. Berlin. 1980 . Krüssmann. verificarea în cultură şi descrierea unor hibrizi interspecifici de pin. Ionescu. . C. M. Bucureşti.J.. Parascan. Agrosilvică. Negulescu. M.. Verlag Paul Parey. Berlin. G. 1978 – Conservarea pădurilor.Spaţii verzi.S. G. Ed.. Producerea vegetală. Marcu. Fischer. Agrosilvică.. 37. 38. 1996 – Botanica forestieră.C. Ceres Bucureşti.. 36. 28. Moraru.. Iliescu. 27.. I.. Danciu.. 1960 – Die Nadelgeholze. A. Ed. 23. V. 1957 – Dendrologie. 25.. Ene. G. Ceres... Săvulescu. Ed.. 1981 – Die Baumschule. 1974 – Cercetări privind extinderea culturii molidului în R. Negruţiu. Hulea A... M. Ed.. 21. Ed.. Ped. Ed. 29. 35. Geogescu. E.. Stănescu.. Agro-Silvică. 1965 – Dendrologie. 1928-1934 – Curs de botanică generală..România. A.. Filofteia. Ceres. Ed. Krüssmann.. 1988 – Cercetări dendrometrice şi auxologice privind nucul negru (Juglans nigra) din România. E. D. Bucureşti. Bucureşti.

.. Stuttgart 58. Straka..Flora României.. 45. Did.. Ed. N. Bucureşti. Ed. Ped.. 1994 – Ecologie. H. I. II) Verlag paul Parey. D. H. vol I-XIII. Dunitriu-Tătăranu. 44. Stănescu. Purcelean. V. Bucureşti 48. 1984 – Plantaţii de arbori în oraşe şi sate. Sârbu. 1970 – Arealkunde Ulmer. Iliescu Ana-Felicia.. *** .. 1979 – Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră. Toniuc. W.. Curtu.. 1974 – Cultura şi valorificarea pinului strob. Stănescu. D. Popescu.. Vişoiu. Semnificaţia lor bioistorică şi ecoproductivă. Phillips. D. R. Radu.. Simpozion mai 1979... Palade. Schmidt-Vogt. 1999-Der neue Kosmos Pflanzenführer. vol I. H. Stuttgart. Beldie. Stuttgart 52. Agro-Silvică. 1999 – Cercetări privind variabilitatea şi polimofismul frasinilor indigeni. 1992 – Pedologie şi staţiuni forestiere.. N. Şt. 1979 – Dendrologie. Bucureşti. Franckh-Kosmos. Walter. Ed. 19521977. Târziu. Ed. Radu. 1984 – Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Ceres. U. teza doctorat. S. Stichmann Marny. Văetuş.. Stănescu.. Ed. . Zanoschi. T.. 1979 – Zone de cultură şi staţiuni indicate pentru cultura principalelor specii de pin (pin silvestru... 1977. Universitatea „Transilvania” Braşov. Ed. Ed. Academiei. L. Bucureşti 50. Braşov 53.. Preda.. Ed. Universitatea „Transilvania” Braşov. 56.. 46. Oana. Târziu. S. Universitatea „Transilvania” Braşov 55. Şofletea. V. Al.40. 1998 – Den grosse Kosmos-Naturführer Baüme. L. Ped. Glasul Bucovinei. S. Bucureşti 43. pin negru. Bucureşti.. Ed.. N. 1986 – Die Fichte (Band I.. 2000 – Dendrologie. Cluj 42. „Pentru Viaţă”. Did. Boşcaiu. 51. V. 49.. Ed. Şofletea. 57.. V. Radu. hamburg und Berlin 47. Ceres Bucureşti. Sonea. 54. franckh-Kosmos. 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. pin strob) în scopul producerii de răşină (în culturi speciale) ICAS. Ceres.. 1954 – Specii exotice din grădina dendrologică Snagov (Tâncăbeşti).. Ceres Bucureşti. V. 1996 – Flora lemnoasă spontană şi cultivată din România. I. A. 41. 1982 – Făgetele carpatice. Cocalcu. T. vol I-II. Stichmann. V..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful