FORMELE DE SALARIZARE
I. Niţă Dobrotă , Economie politică
Formele de salarizare (sistemul de salarizare)
constă în principiile (tehnicile) şi metodele prin
care se determină mărimea şi dinamica salariului
individual, toate acestea făcând legătura între
mărimea rezultatelor unei unităţi economice, partea
ce revine salariaţilor din aceste rezultate şi munca
prestată de salariat.
Formele de salarizare au fost instituţionalizate sub
forma contractelor de muncă (de salarii).
Contractele stipulează:
• numărul de ore de muncă ce urmează a fi
lucrate
• calitatea muncii
• remuneraţia ce se plăteşte.
Aceste elemente contractuale sunt concretizate
diferit în funcţie de forma de salarizare.
În practică, se cunosc trei forme principale de
salarizare:
• salarizare în regie
• salarizare în acord
• salarizare mixtă.
Salarizarea în regie , asigură remunerarea
salariatului după timpul lucrat, fără a se preciza în
contractul de muncă cantitatea de muncă pe care el
trebuie să o efectueze în unitate de timp (oră,
săptămână, lună). În acest caz, ceea ce se negociază
este salariul orar (tariful, preţul orar). Accentul pus
pe ora de muncă are o mare importanţă pentru
menţinerea unei anume intensităţi a muncii. Acest
sistem de salarizare se aplică în acele sectoare
economice în care nu este posibilă o normare foarte
riguroasă a fiecărui lucrător în parte.
Salarizarea în acord , constă în stabilirea
drepturilor în bani persoanei, pe operaţii, pe
activităţi desfăşurate, pe număr de bunuri produse.
Durata timpului de muncă prestată nu este fixată în
contract. Aceasta este dată de ritmul general al
muncii în intreprindere, de nevoia de sincronizare a
activităţilor diferitelor secţii.
Acordul poate fi individual sau colectiv. Tariful
practicat şi convenit pentru executarea unei operaţii
este simplu, progresiv şi mixt.
Salarizarea mixtă, se caracterizează printr-o
remunerare stabilă pe unitate de timp (de regulă pe
o zi de muncă), sumă ce se acordă însă în funcţie de
îndeplinirea unei condiţii tehnice, tehnologice, de
II. D.Ciucur, IlieGavrilă, C-tin Popescu,
Economie
Formele de salarizare sau sistemele de salarizare reprezintă
ansamblul metodelor, tehnicilor, regulilor, principiilor pe
baza cărora se stabileşte legătura dintre dimensiunea
rezultatelor unei entităţi economico-sociale, obţinută prin
munca depusă de angajaţi şi mărimea părţii din aceste
rezultate sub formă bănească, ce se ditribuie angajaţilor
respectivi.
În aceste contracte se prevăd drepturile şi obligaţiile ce revin
angajaţilor şi patronatului:
• standardele de muncă şi calitatea muncii
• salariul tarifar orar de bază
• sporurile de salarii
• modalitatea de plată a salariului, etc.
Salarizarea în regie
Negocierile care au loc cu prilejul angajării forţei de muncă
se concretizează în salariul orar ce îl va încasa lucrătorul
pentru ora de muncă executată cu un anumit ritm şi grad de
încadrare.
Salarizarea în acord, înseamnă retribuirea angajaţilor pe
baza rezultatelor ce se obţin în muncă, concretizate în bunuri
materiale, servicii, informaţii, operaţii, stipulate în contractul
de muncă.
Această formă este agreată atât de lucrători, cât şi de
patronate, deoarece stimulează interesul angajaţilor sa
producă mai mult, într-o unitate de timp pentru a încasa un
salariu mai mare.
Avantaje: înlătură cheltuielile de supraveghere a salariaţilor
Dezavantaje: generează uzura prematură a salariaţilor;
diminuează preocupările lor pentru calitatea rezultatelor
muncii.
În determinarea salariului orar este necesar să se ţină seama
de teoria productivităţii marginale în care să fie organic
implicată şi calitatea bunurilor economice create de salariaţi.
Salarizarea în acord se aplică în sectoarele de activitate şi în
intreprinderile unde sunt îndeplinite anumite premise
tehnico-organizatorice şi manageriale.
Salarizarea mixtă, înseamnă retribuirea salariaţilor pe baza
unităţii de timp (o zi de lucru) şi a îndeplinirii anumitor
condiţii tehnico-ştiinţifice, tehnologice, ecologice sau
manageriale, concretizate în diverse bunuri economice,
apreciate cantitativ şi calitativ. Această formă de salarizare
îmbină elementele salarizării în regie şi în acord.
În acest sens, pot fi urmate mai multe direcţii, dintre care
cele mai cunoscute sunt:
• corectarea sau rectificarea
• participarea sau implicarea
organizare, etc. Fiecare condiţie este cuantificată
printr-un tarif. De asemenea , mărimea salariului ce
revine persoanei devine variabilă, ca şi în cazul
salariului în acord.
Formele de salarizare, oricât de perfecţionate ar fi
au fost contestate de salariaţi. Pe baza noilor
condiţii tehnologice şi de organizare, au fost
conturate câteva direcţii de îmbunătăţire a formelor
de salarizare, cum sunt:
• corectarea
• participarea
• socializarea.
Corectarea, vizează creşterea siguranţei
posesorului de muncă în confruntarea sa cu
utilizatorii şi deţinătorii de capital. În acest sens, se
preconizează măsuri de:
• atenuare a disparităţilor prea mari de salarii
• indexarea la inflaţie
• acordarea diferitelor sporuri, etc.
Participarea, constă în posibilitatea ca salariaţii să
participe la împărţirea beneficiilor obţinute de
intreprindere.
Socializarea, presupune un număr de criterii pentru
determinarea unor surplusuri peste drepturile
băneşti cuvenite pentru munca depusă.
• socializarea sau interdependenţa
Corectarea sau rectificarea
Alte măsuri:
• atribuirea unor premii
• revederea unor tarife, etc.
Aceasta se încadrează în flexibilitatea salarială, înţeleasă ca
modalitate prin care se transferă asupra salariilor
consecinţele evoluţiei conjuncturale a cifrei de afaceri şi a
costurilor în cadrul diverselor firme.
Socializarea sau interdependenţa, presupune adoptarea
unor măsuri sociale pentru favorizarea creşterii drepturilor
salarizare cu anumite suplimente, ţinându-se seama de
interacţiunea tot mai evidentă dintre interesele şi
responsabilităţile oamenilor pe de-o parte, şi cele ale
societăţii pe de altă parte. În acest scop se operează cu
salariul colectiv şi cu salariul social.
Salariul colectiv reprezintă salariul ce se plăteşte tuturor
angajaţilor unei firme, reflectând participarea lor la
obţinerea rezultatelor, în expresie bănească, ale firmei sau
înlesnirile acordate lucrătorilor pentru acces la creşe şi
cămine de copii, la cantine, la excursii şi tabere pentru elevi,
etc.
Salariul social reprezintă sumele de bani ce se acordă de
societate, în ansamblul ei, persoanelor, lucrătorilor ajunşi în
situaţii speciale, concretizându-se în alocaţii pentru copii,
ajutoare pentru cei care au suferit accidente profesionale sau
au devenit şomeri.
Rezultă că funcţionarea eficientă a pieţei muncii implică un
anumit echilibru între cerere şi ofertă, ceea ce ar duce la
asigurarea unui nivel stabil al salariilor, care în realitate nu
se poate realiza.
Salariul prin ipostaza sa multiplă (ca instrument de echilibru
macroeconomic, cheltuială pentru utilizatorul forţei de
muncă, venit pentru lucrător) influenţează direct şi în mod
continuu cererea şi oferta, atât pe piaţa muncii, cât şi pe
piaţa bunurilor economice.
Dezvoltarea şi modernizarea economico-socială în corelaţie
cu perfecţionările instituţional-juridice determină în mod
firesc trecerea dincolo de la civilizaţia salariului spre o
civilizaţie a veniturilor.
Scopul oricărei politici de venituri este să îmbunătăţească
relaţia dintre şomaj şi inflaţie, restrângând rata de creştere a
preţurilor. De asemenea, atâta timp cât salariul minim legal
reface egalitatea dintre valoarea produsului marginal şi
salariu, nu se va produce nici o scădere a ocupării.
 MĂRIMEA ŞI DINAMICA SALARIULUI

Mărimea salariului se stabileşte cu ajutorul tarifului pe unitate de produs sau pe baza normelor de timp.

Mărimea salariului oscilează în timp şi spaţiu între două limite: minim şi maxim.
a) Limita minimă a salariului este dată de costul forţei de muncă corespunzător unui anumit nivel al
dezvoltării economico-sociale a unei ţări.
b) Limita maximă a salariului este dată de totalitatea venitului net permis în dezvoltarea economico-
socială a unei ţări. Într-o întreprindere, limita maximă a salariului se obţine atunci când salariul plătit
angajatului este egal cu productivitatea marginală a muncii.

Salariul mediu se situează între aceste două limite şi este determinat de acţiunea mai multor factori:
economici, ecologici, sociologici, tehnico-ştiinţifici, etc.
Mărimea şi dinamica salariului mediu depind şi de interdependenţa dintre:
- Diferenţierea salariilor care există în mod obiectiv datorită calificării diferite a oamenilor (ex.:
asistentă şi medic)
- Tendinţa de apropiere între salarii (tendinţa de egalizare a salariilor) determinată de educaţia
permanentă a forţei de muncă, de apropierea condiţiilor pe piaţa muncii, de evoluţia salariilor fără scăderi
îngrijorătoare, etc.
Mărimea şi dinamica salariului sunt influenţate puternic de raportul de forţe interesate: utilizatorul şi
salariaţii, respectiv patronatul şi sindicatele.

Mărimea efectivă a salariului cade sub incidenţa efectului de substituire şi a celui de venit (interesul de a
avea un venit cât mai mare = muncă suplimentară => diminuarea timpului liber).
- Efectul de venit este acela când salariul atinge o mărime suficientă cât să-i permită posesorului
forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă potrivit aspiraţiilor sale, el renunţând la munca suplimentară.
- Efectul de substituire constă în reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a timpului
destinat muncii, care-i va asigura lucrătorului venituri mai mari.
Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului:
• raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
• cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor;
• nivelul preţurilor şi serviciilor;
• raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal.

Pe termen lung, mărimea salariului nominal înregistrează o tendinţă generală de creştere.

Mărimea şi dinamica salariului trebuie apreciate corect, ţinându-se seama de situaţia complexă în care
ele se determină şi de influenţele lor asupradezvoltării economico - sociale.
Inegalităţile în venituri, dincolo de un prag raţional, devin o frână în dezvoltarea economico - socială.