Sunteți pe pagina 1din 5

GELU RUSCANU

Jocul ielelor

-Caracterizare-

În mod cu totul surprinzător, portretul fizic este realizat în mod direct de Camil Petrescu

în didascalii, acesta fiind un mijloc artistic modern, rareori utilizat într-o piesă de teatru:

Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani de o frumusețe mai curând feminină,
Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani de o frumusețe mai curând feminină, cu un soi de
melancolie în privire, chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a animalelor de
rasă. Privește totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbește și asta-i dă o autoritate neobișnuită.
Destul de elegant îmbrăcat, deși fără preocupări anume", înfățișarea personajului sugerează
indirect și câteva trăsături morale: noblețea genetică a tatălui său, înclinația spre meditație, de
unde venea și acea melancolie in privire, onestitatea și franchețea cu care privea în ochi pe
interlocutor, ceea ce îi conferă o autoritate de lider de opinie asupra celorlalți.
Portretul etic al protagonistului reiese indirect din trăirile interioare ți zbuciumul
sufletesc, reliefate prin analiza psihologică a stărilor trăite in profunzime de intelectualul însetat
de absolut, chinuit de incertitudini și de carențele societății, toate aceste modalități înscriindu-se
în
formula artistică de construire a personajului modern.
Ca toți eroii camilpetrescieni, intelectuali lucizi însetați de absolut, inflexibili și inadaptați
superior, orgolioși în aspirații, Gelu Ruscanu este un învins, fiind devorat spiritual de propriile
idealuri ce nu puteau fi concretizate în realitatea socială. Trăind în lumea ideilor pure, Gelu
Ruscanu este incapabil să rămână nepăsător la imperfecțiunile vieții pline de compromisuri, fiind
dominat de un hybris (mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forțelor și libertății
sale în confruntarea cu destinul - considerate ca surse ale tragicului in teatrul antic - n.n.) cu totul
ieșit din comun. Acest orgoliu excesiv îi conduce destinul către iluzii, pe care le susține cu
obstinație (încăpățânare - n.n.), făcându-l opac la orice soluție reală: "A avut trufia să judece totul.
] [
Pentru ceea ce năzuia el sa înțeleagă, nicio minte omenească n-a fost suficientă până astăzi
"
(Praida).
Concepția literară a lui Camil Petrescu, reflectată atât în proză cât și în dramaturgie,
poate fi concentrată în replica lui Gelu Ruscanu, referitoare la drama intelectualului lucid: "Câta
luciditate, atâta existență și deci, atâta dramă
".
Așadar, intelectual lucid, analitic, Gelu Ruscanu întruchipează personajul modern
înclinat către idealizarea valorilor umanității, cum ar fi dreptatea si iubirea, pe care le percepe
în
mod absolut, din care cauză trăiește drama inflexibilității conștiinței, a pasiunii analizate cu
luciditate, amplificând semnificația unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei
catastrofe. Conflictul dintre idealul de justiție/iubire și neputința aplicării în viața reală
pricinuiește drama de conștiință a lui Gelu Ruscanu. Însetat de absolut, eroul dorește cu patima sa
concretizeze în existența obiectivă ideile pure, dar nu se detașează de lume ca geniul eminescian,
ci
încearcă să creeze o societate perfectă din care să dispară compromisurile, printr-o luptă
continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea și superficialitatea
sentimentelor. Ca formulă artistică modernă specifică lui Camil Petrescu, se manifestă aici
autenticitatea, care constituie esența noului în creația lui literară: perceperea realității numai prin
propria conștiință.
Chinuit de frământări, dominat de scepticism și tensiune intelectuală, Gelu Ruscanu este
asemenea tatălui său, obsedat de "aceeași sete cu neputință de astâmpărat, aceeași nebunie a
absolutului". Moștenind de la el un suflet tulburat și chinuit din
cauza imperfecțiunilor vieții reale, Gelu trăiește in lumea ideilor pure, dorind totul cu sete si

patimă și, pătrunzător ca și acesta până la esențe, "vedea parca prin lucruri

Dezamăgit de ordinea socială nedreaptă, totul în jurul său "îi apărea mărunt și ridicol". Atunci când mătușa lui, Irena, îi face o vizită la redacție și se plânge că este sufocată de mirosul pestilențial din tipografie, la subsol nefiind ferestre și neputându-se aerisi, Gelu îi răspunde

revoltat că pe patronul tipografiei nu-l interesează condițiile mizerabile în care lucrează oamenii,

ci "vrea sa câștige cât mai mult, ca toți patronii tipografi". Femeia îl dojenește aspru pentru aceasta

concepție, explicându-i ca el nu poate să îndrepte lumea, că nu este "mai cu moț decât toți ceilalți"

si nu va putea lupta de unul singur pentru "ca sa fie putina dreptate pe lumea asta". Ruscanu este

".

dezamăgit de incapacitatea mătușii lui de a vibra la binele omenirii, la un ideal atât de înalt, ca dreptatea absolută. Personaj modern, Gelu este spirit absolutizant si trăiește drame de conștiintă, întrucât "ucirile" lui nu se pot aplica în viața reala, așa cum constata Maria: "Vrei să strângi totul în cămașa de forță a ideilor tale". Ideea justiției supreme stă sub semnul principiului absolut al dreptului roman, exprimat prin dictonul latin "Pereat mundus, fiat justitia!"("Să piară lumea, dar să se facă dreptate"). Concepția este periculoasă prin asumarea sibilică (profetică) a consecințelor fatale ce decurg din aplicarea acestui ideal, care este evident utopic, întrucât dacă piere lumea, exercitarea dreptății devine inutilă, nemaiavând asupra cui să se manifeste. Gelu Ruscanu conștientizează Utopia dreptății absolute, pe care o dorește viabilă și încearcă o aplicare a acesteia prin presiunea tenace făcută asupra lui Sinești de a demisiona din funcția de ministru al Justiției. Acesta era suspectat de soția lui ca ar fi ucis-o pe bătrâna Manitti, care locuia la ei și al cărei testament nu fusese găsit. Numai faptul ca Șerban Saru-Sinești putea fi suspectat de crima era un motiv suficient de concludent ca să nu mai poată ocupa cel mai înalt fotoliu in ministerul Justiției. Ruscanu amenință cu publicarea în gazetă a scrisorii prin care își Maria dezvăluia bănuielile sale și împrejurările privind posibila crimă comisă de soțul ei. Intelectual încătușat al absolutului, protagonistul se înscrie in modernismul epocii

și
și

interbelice. Intransigent

obstinat

(îndărătnic, refractar - n.n.), el nu se lasă înduplecat de niciuna dintre rugămințile adresate de celelalte personaje și nu vrea sa renunțe la demascarea ministrului Justiției. Mătușa sa, Irena, care-l crescuse ca o mama, îi dezvăluie că tatăl său s-a sinucis pentru o delapidare, iar Sinești fusese cel care-l ajutase să pună banii la loc și care, apoi, a păstrat secretul timp de douăzeci de ani. Venit la redacție, Sinești însuși îi povestește lui Gelu despre Grigore Ruscanu, care-i fusese mentor în profesia de avocat, pe care-l admirase pentru "înspăimântătoarea inteligență", având "aceeași nebunie a absolutului" ca și fiul său. Sinești îi înapoiază lui Gelu, cu generozitate, scrisoarea tatălui, motivând că o păstrase timp de douăzeci de ani pentru că ea fusese scrisă cu câteva ceasuri înainte de sinucidere. Gelu Ruscanu rămâne perplex aflând ca tatăl sau nu murise într-un accident stupid de vânătoare, ci s-a sinucis. Sinești îi relatează că aceasta este versiunea asupra cărora căzuseră de acord să se facă publică, adică aceea a accidentului "cu o pușcă pe care o cerceta în birou". Numai el, procurorul, medicul legist și mătușa lui știau adevărul și anume că se împușcase cu pistolul pe care i-l trimisese iubita lui, cu scopul de a se sinucide. Aflând că amanta tatălui sau era Nora Ionescu, "actrița aceea vulgară și fără talent", Gelu este sfâșiat de durere. Sinești îi povestește că în urmă cu douăzeci de ani actrița era frumoasa și în plină glorie, iar Grigore Ruscanu o iubea cu patimă. Ea își comandase niște rochii, dar el nu avea bani să le plătească, așa că femeia nu mai voia sa-l primească. Pentru a face rost de bani, Ruscanu jucase cărți, la care pierduse si cei douăzeci de mii de lei luați de la Societate. Voind cu ardoare să o vadă, i-a scris ca se sinucide "daca nu-l primește câteva clipe". Actrița i-a trimis "un bilețel batjocoritor" și revolverul, ca dar de adio. În noaptea aceea el s-a sinucis. Camil Petrescu utilizează în aceasta scenă intruziunea narativă, mod de expunere mai puțin folosit în piesele de teatru, pentru care sunt specifice dialogul și monologul. În finalul discuției, Sinești promite să-l elibereze pe Boruga, un militant socialist aflat în închisoare, în schimbul renunțării la campania de presa împotriva sa. Maria Sinești, ale cărei scrisori Gelu le păstrase din perioada în care erau amanți, îl implora, in numele iubirii, să nu facă publica relația lor amoroasa, deoarece Sinești ar putea sa-i ia copiii, sub acuzația că fusese o mamă desfrânată. Cu toate aceste presiuni, Gelu rămâne inflexibil în hotărârea lui de a dezvălui adevărul despre Sinești și-și susține idealul de dreptate, autocaracterizându-se: "Am socotit totdeauna că dreptatea este absolută. Dacă lupt pentru o cauză, aceasta este dreptatea însăși". De altfel, concepția ideala despre o posibila lume perfectă este mărturisită de Ruscanu pe parcursul întregii piese, el susținându-și dorința de a schimba mentalitatea socială: "Nu va fi niciodată dreptate reală în lume, până când ideea de dreptate nu va rămâne intangibilă, absolută". Gelu Ruscanu este un luptător încrâncenat, străduindu-se să pună în practică dreptatea absolută, mai ales în rândul proletariatului, deoarece acesta constituie categoria umană cea mai nedreptățită: "De altfel, dați-mi voie să vă atrag luarea-aminte asupra faptului că termenul

«dreptatea» nici nu are plural. [

]

Curios este că nedreptatea are plural: nedreptățile pe care le

suferă muncitorimea, de pildă

acestei dreptăți absolute

cu unu ar face patru, toată matematica ar fi nulă". Etica umană a lui Gelu Ruscanu se reflectă în căutare de certitudini, pentru ca "fără certitudine nu exista adevăr și nu există frumusețe pe lume". Personaj modern, Gelu este hipersensibil și lucid (despică firul în patru), analizează cu minuțiozitate semnificația unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei catastrofe. Într-o zi, trebuind să o întâlnească pe Maria la unchiul ei, Gelu surprinde o scenă în

Toate puterea noastră de a spune ceea ce spunem, vine din conștiința

Un singur caz de excepție ar anula-o, precum dacă o singură dată doi și

biblioteca "unde credeam că nu e nimeni". Acolo o vede pe Maria la fereastră, în picioare, iar lângă

Acest flirt nevinovat

ea, stătea foarte "apropiat, acel Gaian, care-ți săruta mâinile și tu râdeai

".

capătă pentru Gelu proporțiile unei catastrofe și din clipa aceea întrerupe definitiv și fără explicații
capătă pentru Gelu proporțiile unei catastrofe și din clipa aceea întrerupe definitiv și fără explicații
relația amoroasă cu Maria Sinești, căreia îi dezvăluie motivul abia după trei ani de la întâmplarea
respectivă: "Râsul tău alături de un bărbat străin nu exista pe lume, iar de atunci încoace exista
".
Scena evidențiază, indirect, faptul ca Ruscanu este însetat de absolut și în iubire, concepția lui fiind
că "iubirea nu poate admite greșeală, [
]
iubirea e un tot sau nu e nimic
",
ceea ce argumentează
modernismul eroului.
Inadaptat superior, intelectual intransigent, Gelu Ruscanu manifestă o înverșunare în
lupta permanentă cu ordinea socială, afacerismul și politicianismul, susținând cu obstinație
(încăpățânare) punerea în practică a propriilor concepții ideale despre existență. Gelu trăiește
drama inflexibilității conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate. Faptele sale, pe care le
consideră generate de o înaltă puritate morală, îi apar acum dezgustătoare, dictate de un orgoliu
nemăsurat (hybris). Așezându-se în fața "măștii lui Voltaire", eroul se întreabă dacă are dreptul
moral de a cere imperativ aplicarea dreptății absolute, de vreme ce el încălcase toate principiile
esențiale ale eticii și ale conștiinței. Prin monolog interior, imaginează o convorbire sinceră cu
"acest uitat alter ego", Gelu rememorând toate erorile săvârșite în viață, conștientizând faptul că
a fost inconsecvent în respectarea principiilor absolute. Ignorarea credinței religioase - "în
atotputernicia lui Dumnezeu nu am crezut" -, indiferența față de părinți - "memoria părinților nu
mi-am cinstit-o" - îi provoacă puternice tulburări de conștiință, pe care, până atunci o crezuse "atât
de
limpede, de cristal". Faptul că trădase încrederea lui Sinești si-l dezonorase prin relația
amoroasa cu soția lui, precum și atitudinea intransigentă față de inerentele greșeli omenești ale
celor din jur îl fac sa se simtă vinovat în raport direct cu sine însuși, cu propria conștiință: "Am
dorit femeia aproapelui și am mințit
am mințit mult
am silit si pe alții la minciună
cuvântul dat
mi
l-am călcat
am mâhnit adânc pe cei care m-au iubit
jurul meu
Iertare nu am știut ce este
am lovit crâncen
purtarea mea a stârnit mânia celor din
fără îndurare".
Puternic chinuit de șuvoiul întrebărilor care "țâșnesc din toate părțile, ca focurile de armă
[
]
când se dau prin surprindere lupte de noapte", eroul lui Camil Petrescu este învins de propriul
ideal, trăiește drama destinului tragic, prin plasarea lui într-o lume abstractă, plină de ambiguități
și de percepție falsă a societății concrete și se sinucide.
Caracterizarea directă a protagonistului este realizată și prin opiniile celorlalte
personaje ale dramei, formula estetică a relativismului înscriindu-se în modernismul lovinescian
interbelic. Penciulescu este singurul care descifrează concepția idealistă a lui Gelu Ruscanu,
despre care afirma că "nu vede lucruri", ci "vede numai idei", din care cauză își poreclise directorul
"Saint-Just", al cărui nume s-ar traduce "Sfântul Dreptate". Maria Sinești prețuiește
superioritatea intelectuală a iubitului său, mărturisind că "între inima ta și inima mea simt mereu,
mereu, lama rece a minții tale". Șerban Saru-Sinești persiflează idealismul protagonistului,
considerând ca năzuințele lui sunt iluzii și idei utopice: "Cine e de vină că iei fumurile dumitale
drept realitate?". Praida, un inginer ancorat în realitate prin pragmatismul firii sale, este
impresionat de zbuciumul interior al lui Gelu Ruscanu și-l avertizează logic și rațional: "Tovarășe

Ruscanu, ia seama, dezmeticește-te

[

În mocirla asta a îndoielii, cu cât te

zbați mai mult, cu atât te duce mai afund

dreptatea ideală și anunță că pleacă de la conducerea ziarului "Dreptatea socială", argumentând

Nu te

aventura în apele tulburi ale întrebărilor fără răspunsuri. [

Dar Gelu rămâne un spirit absolutizant, însetat de

nu te lăsa dus de șuvoiul întrebărilor și răspunsurilor fără sens

].

Delirul acesta ideologic este foarte periculos

".

Nu părăsi terenul solid al camaraderiei

]

cu faptul ca el nu poate trăi decât în autenticitate, nu poate gândi și percepe lumea decât din

punctul lui de vedere, prin ceea ce simte el, prin ceea ce se reflectă în propria conștiință: "eu nu pot să scriu decât ceea ce gândesc. Eu valorez cu condeiul atât cât valorează convingerile mele". Cea mai aspră și categorică judecată asupra modului de a fi și a gândi al lui Ruscanu o formulează Penciulescu, secretarul de redacție al gazetei "Dreptatea socială", explicând simbolic

și structura acestei concepții: "Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?

Trece flăcăul prin pădure,

aude o muzica nepământească și vede în luminiș, în lumina lunii, ielele goale și despletite, jucând

hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar și el rămâne neom, ori cu fața strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului.

Nu le place să fie văzute goale de

și eu sunt

Nu mai poate coborî pe pământ. Așa sunt ielele

pedepsesc

muritori". Gelu Ruscanu se simte cuprins de hora ielelor și se autoanalizează: "un joc

victima acestui joc

Victima acestui negoț cu idei". ". și nici nu poate deveni [ ].
Victima acestui negoț cu idei".
".
și nici nu poate deveni [
].

Se poate spune că protagonistul trăiește în lumea absolută a ideilor lui Platon și nu poate accepta mediocritatea. Idealul dreptății este o utopie, Ruscanu constientizează că "s-a destrămat

hora ielelor", că toate concepțiile trebuie să se adapteze împrejurărilor și situațiilor individuale și, sfârtecat sufletește, fără alte repere existențiale, se sinucide, împușcându-se cu pistolul adus de Maria. El repeta, astfel, destinul tatălui său, care se împușcase cu pistolul adus de amanta sa. Inadaptat superior, Gelu Ruscanu este un învins, devorat de propriile idealuri, eșuând în plan social, familial, erotic, moral si intelectual. În finalul piesei, Praida afirma cu tristețe că drama lui Gelu Ruscanu a fost generată de un orgoliu excesiv (hybris), care i-a determinat și condus destinul: "A avut trufia să judece totul.

] [

Era prea inteligent ca să accepte lumea asta așa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea

ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înțeleagă, nicio minte omenească nu a fost suficientă până azi

L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat

Criticul Marian Popa consideră însă că Gelu Ruscanu "nu este un învins: ar fi fost învins dacă ar fi continuat să trăiască, dar moartea sa este moartea cauzei sale". ("Camil Petrescu" -M.Popa). Exegetul susține ideea că eroul este un învingător prin faptul ca nu abdică de la idealurile sale, prin atitudinea intransigentă față de imperfecțiunile societății, adică nu acceptă să facă nici un compromis (sa nu publice scrisoarea incriminatoare despre Saru-Sinesti, să nu scrie despre

delapidarea poetului Ion Zaprea sau despre intendentul Rapoi care fura din cimitir etc.). Dacă ar fi cedat slăbiciunilor omenești ar fi însemnat să renunțe la năzuințele sale, să-și schimbe structura spirituală și să trăiască asemenea unui om obișnuit, ceea ce ar fi fost un eșec pe toate planurile. Camil Petrescu își absolvă totuși eroul, având față de el o înțelegere superioară, deoarece vocea auctorială sugerează cu subtilitate pericolul ce amenința societatea. Omenirea admite concesiile morale - minciuna, exagerarea, înșelăciunea, lașitatea, compromisurile -, fără a exercita un control sever asupra gradului de manifestare a acestora, care pot deveni foarte grave și pot afecta în profunzime etica și echitatea socială. Din demnitate, Gelu Ruscanu recurge la sacrificiul de sine, în numele propriilor principii ideale, conștientizând neputința umană în

atingerea absolutului, în afara cărora el se simte inutil: "Răul e în noi

Totul în lume este coruptibil

Nimic nu e întreg și frumos

Mai merita viața asta să fie trăită, dacă totul

ți se dă atât de cârpit și de îndoielnic? Camil Petrescu a construit un personaj dramatic, care nu este structurat pe o serie de trăsături caracteriale, ci este o conștiință mereu tensionată, care se zbuciumă din cauza neconcordanței între trăirea interioară (subiectivă) . Și realitatea exterioară (obiectivă), ceea ce generează puternice tulburări psihice și un acut sentiment de vinovăție. Postulatul "inteligența nu "

greșește niciodată, toate greșelile sunt istorice

principal, nevoit să conștientizeze faptul că inteligența construiește numai sisteme utopice (utopic = iluzoriu, irealizabil), bazate pe ideea de absolut, care nu concordă cu aplicarea "valorilor simplu trăite" în realitatea concretă. Camil Petrescu este creatorul dramei de conștiință, în care dramatismul personajelor este realizat prin revelații succesive și, în mod firesc, de eșecurile succesive petrecute în conștiința acestora. Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifesta în conștiința personajelor, generat de imposibilitatea aplicării in realitate a ideilor absolute care-i domină și le

este fals și de aici izvorăște drama personajului

determină destinul tragic. Așadar, conceptul de absolut nu este unul filozofic, ci unul moral, personajele fiind însetate de certitudini etice, incapabili de compromisuri, trăind in lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul ideal, din cauza principii lor absolute care nu se pot pune în practică, nu se pot aplica în societatea dominată de imperfecțiuni. Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) și se particularizează prin formule estetice moderne, care se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, prin exaltarea trăirilor, sondarea până în zonele cele mai adânci ale subconștientului. Conștiința eroului selectează acele fapte care vor duce la opțiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existentei. Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuanțelor sufletești, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar "fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie". (Camil Petrescu)

epitete, dar " fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără ca ligrafie ". (Camil