DICIONAR DE MITOLOGIE GREAC sI ROMAN - litera ncaltari.

. Cu toate ca povestirile mitologice nu descriu foarte des ncaltarile diferitelor personaje, se cunosc cel putin cteva cazuri de sandale miraculoase. n primul rnd, este vorba de sandalele vrajite ale lui Her-mes (sau Mercur), care constituie atributul sau tipic de mesager al zeilor, permitndu-i sa parcurga cu mare repeziciune distante enorme. Mai snt si sandalele lui Perseu, tot naripate, fara care acestuia i-ar fi fost cu neputinta sa ntreprinda greaua misiune de a reteza capul Meduzei (vezi Perseu). O sandala se afla n centrul mitului lui Rodo-pis, un soi de Cenusareasa a Greciei clasice, careia o acvila i-a furat un pantofior pe cnd se scalda ntr-un ru; Psametic, faraonul Egiptului, ncntat de pantofior si dorind sa-i cunoasca posesoarea cu orice pret, a cutreierat ntregul regat ca s-o gaseasca (vezi Rodopis). Inmormntare, vezi Funeralii. nsemne, cultul. n lumea romana, fiecare tabara militara avea o capela n care se pastrau, alaturi de statuile zeilor venerati de legiuni, iar n epoca imperiala alaturi de statuile zeilor ocrotitori ai mparatului, nsemnele militare, carora le era nchinat un veritabil cult. n zilele festive, aceste nsemne erau mpodobite si unse cu alifii si parfumuri, iar cu ocazia victoriilor militare aveau loc sacrificii n cinstea lor. Se credea ca n nsemne se materializau honos si virtus ale armatei, desi acestea nu erau considerate divinitati propriu-zise. nsemnul principal era vulturul. n apropierea lor puteau sa se refugieze rugatorii, care deveneau astfel inviolabili. ntrecere, vezi Agones si Jocuri. nviere. ntoarcerea de la moarte la viata este un destin rezervat n mitologie doar ctorva eroi, care l obtin ca pe o favoare speciala din partea divinitatilor pentru un merit personal sau la interventia altor eroi dragi zeilor. A-i ngadui unui defunct revenirea la viata este ntradevar o prerogativa a zeilor, care pot acorda sau anula dupa bunul lor plac o favoare att de pretioasa. O acorda, de exemplu, Alcestei, care a acceptat sa moara n locul sotului sau Admetos: actul ei de generozitate este astfel rasplatit. O neaga n schimb Euri-dicei, pentru ca Orfeu, nerespectndu-le prescriptiile, s-a ntor, sa-si priveasca sotia la iesirea din infern. Asclepios si atrage o pedeapsa teribila pentru tulburarea legilor naturale presupusa de nviere. Fiindca a ndraznit - cu ajutorul cunostintelor de medicina pe care si le nsusise de la centaurul Chiron - sa nvie din proprie initiativa numerosi eroi, precum Glaucos, Licurg, Capaneu si Hipolit, contravenind astfel legilor firii, el a fost trasnit de Zeus, fiind transformat ulterior n constelatie si devenind zeul medicinei. Printre eroii din mitologie care se bucura de sansa de a reveni la viata dupa ce au murit se numara Pelops, ucis si taiat n bucati de tatal sau Tantal pe cnd era copil, pentru a le servi drept prnz zeilor. Nici unul dintre zeii invitati la banchet nu s-a atins de mncarea astfel pregatita, cu exceptia Demetrei, care, nfometata, a apucat sa-i mannce un umar. La porunca lui Zeus, Pelops a fost nviat si rentregit, umarul lipsa fiindu-i nlocuit cu unul de fildes. si destinul lui Hipolit este unul al mortii si nvierii: prin mijlocirea zeitei Artemis, al carei discipol era, Hipolit este readus la viata dupa ce fusese ucis de propriii cai, speriati de un monstru marin. Traditia sustine ca autorul miracolului, la ordinul Atenei, ar fi fost Asclepios; legenda latina 473 NVINGTORUL relata ca dupa nviere Diana 1-a ascuns pe Hipolit n crngul sacru al nimfei Egeria, unde acesta a trait incognito sub numele Virbius ("de doua ori barbat", din lat. vir si bis). Alte mituri l amintesc printre cei nviati de Asclepios si pe Androgeu, fiul lui Minos (Propertiu, 2.1.61.62). Protagonistul

unei nvieri miraculoase a fost si Zagreus (vezi). nvierea se configureaza simbolic, n diverse naratiuni, nu att ca o revenire la viata dupa moarte, ct ca o ntoarcere din lumea infernala a unui personaj care a cobort acolo viu fiind: dificultatea si pericolele unei astfel de calatorii impun asistenta din partea unui zeu sau a unui erou (Heracle, Apollo, Orfeu). Coborti n infern ca sa o rapeasca pe Persefona, cei doi nedespartiti prieteni Tezeu si Piritoos, de pilda, nu pot iesi de acolo dect cu ajutorul lui Heracle (vezi Tezeu). Patasirea lumii mortilor presupune trecerea unor probe: interdictia de a privi napoi, n cazul lui Orfeu, reprezinta doar o varianta a celei impuse Persefonei: potrivit Imnului homeric catre Demetra, conditia iesirii din regatul lui Hades este pentru Persefona aceea de a nu mnca; fiindca a gustat un smbure de rodie, existenta ei va fi legata pentru totdeauna - chiar daca numai periodic - de lumea subterana. Exista si mituri n care nvierea apare ca rezultatul unor practici magice. In unele dintre ele, ntoarcerea la viata a unui defunct este obtinuta prin utilizarea unor plante cu puteri miraculoase. Asa se ntmpla cu Glaucos, readus la viata prin interventia vrajitorului Poliidos, cu ajutorul unor ierburi magice indicate de un sarpe (vezi Glaucos, 3 si Poliidos) ; un caz similar este cel al lidianului Tilos, muscat de un sarpe veninos si nviat de sora sa Moria, care foloseste n acest scop o planta magica (pentru detalii vezi Moria). Pentru oameni, n orice caz, nvierea nu reprezinta dect o amnare a momentului mortii definitive. n emotionanta poveste a Laodamiei si a lui Protesilaos, eroina i implora pe zei sa-i ofere posibilitatea de a-si mai vedea o data sotul, primul razboinic grec ucis n razboiul troian, imediat dupa debarcarea pe plajele cetatii inamice (vezi Protesilaos) ; suferinta si dorul snt att de mari, nct ea pune sa i se faca un manechin cu nfatisarea eroului, n contemplarea caruia si cauta zadarnic alinare. Hermes l readuce pe Protesilaos pe pamnt, dar numai pentru cteva ore, la sfrsitul carora, sfsiata de gndul ca este pe cale sa-1 piarda pentru totdeauna pe cel iubit, Laodamia se sinucide (vezi Laodamia). Mitologia clasica a imaginat o pasare fabuloasa ce a devenit nca din Antichitate un simbol al nvierii: este pasarea Phoenix, care dupa o viata ndelungata se regenereaza din propria cenusa si, unica reprezentanta a speciei sale, i asigura la infinit continuitatea. si n simbologia crestina aceasta pasare pare sa fi devenit o emblema a nvierii. Nazuinta umana spre nfrngerea mortii, vizibila n toate povestirile mitice referitoare la nvierea diverselor personaje, este prezenta - chiar daca n forme diferite si mai elaborate din punct de vedere filosofic si religios - si n doctrina metempsihozei, care teoretizeaza nasterea omului n ipostaze noi dupa moarte si revenirea sa pe pamnt prin reincarnari succesive; cea mai completa si mai sugestiva expunere n cheie mitica a teoriei metempsihozei, nsusita de adeptii sectelor orfico-pitagoreice si ai doctrinelor misterice, apare la sfrsitul dialogului platonician Republica, n mitul lui Er (vezi; vezi si Metempsihoza). Legata de tema permanentei succesiuni a anotimpurilor, care sugereaza constant alternanta mortii si renasterii naturii, ideea de nviere se regaseste prin urmare si sub aspectul vietii agricole si a naturii n general ; divinitati emblematice din acest punct de vedere snt n spatiul grecoroman Demetra si Persefona, alaturi de un zeu egiptean adoptat aici, Osiris, ucis de fratele sau Seth si nviat de Isis, sotia sa. nvingatoarea (lat. Victrix, -icis). Epitet al zeitei Venus (vezi). nvingatorul (lat. Victor, -oris). Epitet cu care erau venerate diferite divinitati, n special Iupiter, Marte si Hercule.

Jocuri. n mitologia si religia clasica, termenul se refera n special: 1) la jocurile funebre ce aveau loc cu ocazia ceremoniilor funerare n cinstea unui personaj ilustru, a unui erou sau a unui luptator deosebit de curajos; 2) la jocurile sportive care se desfasurau n sanctuare cu ocazia marilor sarbatori religioase, n special a celor panelenice (olimpice, pythice, istmice, nemeene); 3) la competitiile cu caracter muzical si poetic ce aveau loc n cursul anumitor sarbatori; 4) la jocurile publice organizate la Roma n special n epoca imperiala, cuprinznd ntreceri sportive, batalii navale si spectacole la circ. Pentru toate aceste aspecte vezi Agones si Ludi. n afara de ocaziile publice si oficiale, numeroase jocuri si gaseau locul n viata cotidiana, dupa cum atesta picturile, mozaicurile, documentele epigrafice, materialul arheologic si diferite pasaje din izvoarele literare, iar o reflectare a ctorva dintre ele se poate surprinde si n cadrul mitului. Nu snt rare cazurile n care zeii si eroii se dedica jocului atunci cnd snt lipsiti de griji sau ncredinteaza rezultatului unei partide ori al unui joc de ndemnare sau de noroc solutionarea disputelor. Astfel, Arte-mis este reprezentata adesea n timp ce se joaca mpreuna cu tinerele fecioare din cortegiul sau; Persefona se joaca cu tovarasele sale, culegnd flori, atunci cnd este rapita de Hades; acelasi lucru este valabil si pentru Europa, de care Zeus se apropie sub nfatisarea unui taur; Hiacintos se distreaza jucnd jocul inelelor mpreuna cu Apollo; Nausicaa si tovarasele sale se joaca cu mingea dupa ce si-au spalat vesmintele, cnd Ulise acosteaza pe insula fea-cilor (Odiseea, 6.100 si urm.); Ahile si Aiax joaca zaruri, dupa cum este ilustrat, urmnd textul Iliadei, pe o celebra amfora atica cu figuri negre realizata de pictorul atenian Exekias ; iar Ganimede se joaca cu cercul pe un vas atic cu figuri rosii. Jucariile de diferite tipuri fac adesea parte dintre obiectele funerare ale copiilor (papusi, animale de lut si de lemn, sfrleze etc). Judecata lui Paris, vezi Paris. Juramnt (gr. "Opxog, -ou; lat. sacramen-tum, -i). n mitologia greaca, Juramntul era considerat fiul Certei (Hesiod, Teogo-nia, 231; Munci si zile, 219 si 804) si un zeu nascut n prezenta eriniilor "ca pedeapsa pentru juramintele false". n poezia lui Hesiod, personificarea sa era legata de cea a Justitiei, n special sub nfatisarea zeitei Dike (vezi). n lumea greaca, actul juramntului avea o evidenta valoare religioasa. Era ndeplinit chemndu-i pe zei ca martori ai unei promisiuni pe care oamenii si-o faceau unii altora, iar n cazul unui juramnt oficial exista un ritual precis, care era urmat constant. Formula era stabilita dinainte cu rigurozitate: cel care jura trebuia sa stea n picioare, cu palmele ndreptate spre cer, iar adesea la sfrsitul promisiunii avea loc un sacrificiu n cinstea zeilor chemati ca martori. Dintre acestia, cel mai des invocati erau Zeus, Poseidon si Helios la Atena, Apollo la Delfi si principalii zei ai Olimpului n locurile unde aveau sanctuare sau le erau dedicate culte particulare. n Sicilia, juramintele solemne se rosteau chemndu-i ca martori pe Palici, doi zei temuti, fiii gemeni ai lui Zeus, carora le era dedicat un cult n apropiere de lacul Naftia, n regiunea Lentini; juramintele solemne erau scrise pe o tablita care era aruncata apoi n apele lacului. Daca tablita plutea, aceasta nsemna ca Palicii i confirmau veridicitatea; daca se scufunda, era vorba de un juramnt fals si, 475 JUSTIIE potrivit traditiei, gemenii divini i orbeau pe cei ce jurau strmb. si juramintele rostite de zei aveau un garant: Styx, divinitate infernala identificata adesea cu rul din infern si, potrivit unor traditii,

zeita care a nascut-o pe Persefona, n locul Demetrei, amintita n versiunile cele mai cunoscute ale povestirii. Numeroase episoade mitologice erau centrate pe un juramnt care i implica pe protagonisti si reprezenta "motorul" povestirii. Cel mai celebru dintre toate juramintele - si care a avut si cele mai importante consecinte - a fost cel impus de Ulise pretendentilor la mna Elenei: ei s-au angajat sa-1 ajute pe acela pe care Elena avea sa-1 aleaga drept sot. De aceea atunci cnd Elena, devenita sotia lui Menelaos, a fost rapita de Paris, iar Menelaos a cerut ca juramntul sa fie respectat, nici unul dintre eroii care odinioara aspirasera la mna celei mai frumoase grecoaice nu a putut sa evite participarea la razboi, nici macar Ulise, desi, potrivit unor traditii, a facut tot posibilul (vezi Ulise), prefacndu-se chiar ca este nebun. Consecinta juramntului care i lega pe pretendenti a fost razboiul troian. Un alt juramnt important este cel al lui Minos (vezi), care a promis sa-i ofere lui Poseidon cel mai frumos taur din cireada sa (sau cel pe care zeul avea sa-1 faca sa iasa din apa marii, pentru a-si arata preferinta) daca acesta l ajuta sa domneasca nestnjenit asupra Cretei; dinaintea frumusetii taurului nsa Minos si-a uitat juramntul si a oprit animalul pentru sine. Cel ce jurase fals a fost pedepsit cu dragostea nefireasca pe care sotia sa Pasifae a nutrit-o pentru acel taur, concepnd cu el monstruosul Minotaur si punnd n miscare mecanismul care avea sa duca la evenimente extrem de grave - razboiul dintre Creta lui Minos si Atena lui Tezeu (vezi si Dedal, Minotaurul, Pasifae, Tezeu). Cazurile de juraminte nerespectate, ce atrag mnia si pedeapsa divina, snt frecvente n ntreaga mitologie greaca. Un juramnt respectat, nsa prin comiterea unui sacrilegiu, este cel din mitul lui Idomeneu, regele Cretei, care, ntorcndu-se din razboiul mpotriva Troiei, i-a implorat pe zei sa-i salveze flota n timpul unei furtuni cumplite si a jurat ca va sacrifica n cinstea lor cea dinti fiinta care i va iesi n cale dupa ce va acosta. Obligat sa-si respecte promisiunea, el si-a sacrificat propriul fiu, pentru ca pe el l ntlnise primul la ntoarcere ; astfel a provocat nsa mnia zeilor, o molima si revolta supusilor sai, care l-au alungat din Creta (vezi Idomeneu). n lumea romana, juramntul nu a fost personificat, asa cum se ntmplase n religia si poezia greaca veche. Juramintele se aflau sub ocrotirea zeului Sancus (vezi). Termenul corespunzator {sacramentum) nseamna literal "consacrat zeilor" si indica initial actul prin care un om se consacra divinitatii, expunndu-se n acelasi timp mniei divine n cazul n care nu respecta promisiunea continuta n formula juramntului. O suma de bani sau un anumit numar de vite ori alte daruri n natura constituiau zalogul legamntului, zalog la care cel ce jura fals trebuia sa renunte si care era apoi varsat n vistieriile statului sau le era dat pontifilor. n mediul militar exista un ritual foarte complex pentru juramntul recrutilor, care trebuiau sa jure solemn credinta de fiecare data cnd erau chemati la arme pentru o campanie. n perioada republicana, ceremonia cuprindea citirea unei formule rituale complexe de catre un soldat si repetarea de catre fiecare recrut a unei expresii de confirmare mai scurte {idem in me). n epoca imperiala, juramntul se facea n momentul urcarii pe tron a mparatului si era rennoit la aniversarea acestui eveniment; de asemenea, era repetat n fiecare an la nceputul lunii ianuarie, iar cu trecerea timpului a dobndit o valoare tot mai pregnant politica, pe lnga cea religioasa initiala ; de altfel, n epoca imperiala el a devenit obligatoriu si pentru functionarii publici. Pentru a da mai multa greutate unui juramnt se recurgea uneori la Exe-cratie (vezi). Justitie. n mitologia greaca, justitia este pusa sub ocrotirea directa a lui Zeus, regele zeilor, care este garantul ei; el o administreaza, impunndu-le zeilor si oamenilor sa o respecte si alcatuind legile ce permit aplicarea ei n viata practica. Ca ocrotitor al dreptatii, Zeus i ncredinteaza lui Minos, n insula Creta, legile care vor permite respectarea ei n ntregul regat. Legatura JUSTIIE 476 indisolubila dintre Zeus si dreptate este subliniata n opera Munci si zile a lui Hesiod: "Prin vaz si-auz da-mi ascultare, rosteste doar judete drepte", l invoca poetul (vv. 9-10). In acest rol de

stapn al dreptatii, lui Zeus i se alatura Temis si Dike. Cea dinti, al carei nume indica tocmai norma, regula, legea convietuirii oamenilor, este reprezentata n poemele homerice ca personificarea ordinii lucrurilor si garanta respectului reciproc ntre oameni, precum si a raporturilor dintre oameni si zei (vezi Temis); n aceasta calitate l are alaturi, ca sprijin, pe Ares (Imnul homeric catre Ares, 4). Cea de-a doua, Dike, fiica lui Zeus, este prezentata cu precadere n izvoarele clasice, mai ales n tragedie, ca razbunatoare a nedreptatilor si devine adesea o zeita de temut, ntruct pedepseste cu regularitate (vezi Dike). Muritorilor nsa nu le este dat sa stie momentul si modul n care vor fi pedepsiti; Dike nu intervine atunci cnd se asteapta omul, deci pentru ca dreptatea sa triumfe este nevoie de mult timp si de trecerea mai multor generatii, n numeroa-se tragedii, nucleul l constituie tocmai tensiunea puternica dintre nedreptatea comisa - sau suferita - si numeroasele generatii ce trebuie sa se succeada pentru ca sa se faca dreptate, cu o implicare a urmasilor celui care a comis sau a suferit nedreptatea, ducnd la ntrebari pline de spaima asupra legaturii existente ntre triumful dreptatii si timp, asupra responsabilitatii individului pentru vinile stramosilor, asupra pedepselor ce i lovesc pe aceia care oamenilor li se par nevinovati si asupra aparentului dezinteres al zeilor fata de oameni, ori asupra invidiei sau geloziei lor fata de fericirea omeneasca (vezi Phthonos) ; toate aceste teme ofera poeziei tragice grecesti si filosofiei cele mai nsemnate puncte de plecare pentru meditatie. Diferenta dintre conditia umana si cea fericita din timpul vrstei de aur pare sa fie reprezentata emblematic de faptul ca Astreea, la rndul sau zeita a dreptatii, fiica lui Zeus si a lui Temis, care n epoca de aur traia printre oameni, din cauza raspndirii rautatii omenesti a parasit lumea si s-a retras n cer, trans-formndu-se n constelatia Fecioarei (vezi Astreea). Acest mit a patruns n lumea romana, care l aminteste n versurile lui Ovidiu si ale lui Lucan. La Roma, Iustitia apare ca o divinitate alegorica personificnd respectarea legii si a normei, al caror garant este Iupiter. Ca alegorie este reprezentata adesea pe monede; atributele ei, sabia si balanta, pun n evidenta pe de o parte caracterul sau implacabil, ce i era propriu si zeitei Dike a grecilor, iar pe de alta parte echitatea si supremul echilibru.