Sunteți pe pagina 1din 15

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

INSTITUŢIILE JURISDICŢIONALE ALE


COMUNITĂŢILOR EUROPENE

– IANUARIE 2009 –
CUPRINS

CAPITOLUL I – SCURT ISTORIC

CAPITOLUL II – INSTITUŢIILE JURISDICŢIONALE ALE COMUNITĂŢILOR


EUROPENE

SECŢIUNEA I : CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIUNEA A –II – A : TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

SECŢIUNEA A – III – A : TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE

CAPITOLUL III – CONCLUZII

CAPITOLUL IV – BIBLIOGRAFIE

2
CAPITOLUL I

DE LA COMUNITĂŢILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANĂ


– PREZENTARE GENERALĂ –

Ideea de uniune europeană este foarte veche. Dante Alighieri îşi imagina o
Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran situat deasupra celorlaţi suverani.
Limba comună urma să fie latina, iar moneda comună florinul care avea o circulaţie largă
în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa.
Această idee a fost susţinută de-a lungul secolelor de minţi sclipitoare ca
Immanuel Kant, Victor Hugo, Napoleon, Saint Simon şi alţi vizionari, însă numai după
cel de-al doilea Război Mondial s-au concretizat forme de cooperare internaţională cu
competenţe în domenii specifice, precum: Organizaţia pentru Cooperare Economică
Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) sau Uniunea
Europei Occidentale (UEO).
Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene se afla Planul
Marshall care a creat condiţiile unui sistem de cooperare economică ce permitea primele
proiecte de integrare europeană.
Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert
Schuman care, la 9 mai 1950, într-un discurs a propus crearea unei „înalte autorităţi”
supranaţionale care să dirijeze producţia şi desfacerea oţelului şi cărbunelui în Europa. In
acest context, negocierile între cele şase state – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda
şi Luxemburg – au dus la semnarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană a
Carbunelui şi Oţelului (CECO; Paris - 18 aprilie 1951 şi a intrat in vigoare la 23 iulie
1953). Tratatul viza „plasarea producţiei franco – germane de cărbune şi oţel sub o Inaltă
autoritate comună, într-un organism deschis participării celorlalte ţări ale Europei”
(Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).
Conferinţa la nivel înalt de la Messina din 1955 a decis ca viitorul cooperării
europene să se bazeze pe integrarea economică şi, în special, pe realizarea unei pieţe
comune între statele membre. În acest sens a fost constituit un comitet
interguvernamental, condus de ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak.
Raportul întocmit de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru înfiinţarea
Comunităţii Economice Europene. Pe 25 martie 1957 la Roma, au fost semnate Tratatul
instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice ( CEEA sau EURATOM ).
În anul 1986, prin Actul Unic European, s-a făcut prima mare reformă a Tratatelor
Comunităţilor. Actul a avut ca obiectiv finalizarea aşa – numitei pieţe interne, definită ca

3
„o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993.
La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, intrat in vigoare în
noiembrie 1993 şi numărând ca obiective : trecerea de la piaţa unică la o uniune
economică şi monetară, afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică
externă şi de securitate şi apărare comună, mărirea protecţiei drepturilor şi intereselor
resortisanţilor statelor membre, dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul
justiţiei şi al afacerilor comune, menţinerea integrală a acquuis-ului comunitar şi
dezvoltarea lui.
Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999, care
reglementează aspecte precum Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), crearea
unei zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei, lupta împotriva fraudei, eliminarea
controlalelor la frontierele interne şi reglementarea circulaţiei persoanelor în interiorul
UE.
O dată cu Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la
1 februarie 2003 a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin
care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implica atât
statele membre, cât şi statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declaraţie
sunt delimitarea responsabilităţilor între Uniunea Europeană şi statele membre, statutul
Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, simplificarea tratatelor şi rolul
parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al Uniunii.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din


punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al
dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o
comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune de 27
de ţări, extinderea continuând şi în prezent.

4
CAPITOLUL II
INSTITUŢIILE JURISDICŢIONALE ALE COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Alături de controlul politic, executiv şi financiar un rol important revine


controlului jurisdicţional privind activitatea Comunităţilor Europene. Respectarea ordinii
juridice comunitare de către toate instituţiile şi organele Comunităţilor reprezintă un
principiu de bază al organizării şi funcţionării acestora.
Convenţia din 25 martie 1957, anexată Tratatului de la Roma, înfiinţează câte o
singură instituţie pentru cele trei Comunităţi. Astfel, în domeniul controlului politic ia
naştere Adunarea Parlamentară, iar în domeniul jurdisdicţional apare Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene.
Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura „respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea”1 tratatelor comunitare. In acelaşi timp ea reprezintă instituţia care asigură
„realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii”2 împreună cu instituţiile politice –
Consiliul, Comisia şi Parlamentul.
Dezvoltarea Comunităţilor a condus implicit la creşterea numărului cazurilor în
care era competentă Curtea de Justiţie, respectiv la o supraaglomerare a acesteia, fapt ce a
determinat şi a impus cu necesitate crearea unei alte instanţe comunitare care să o
degreveze. Astfel, „ la cererea Curţii şi după consultarea Comisiei şi a Parlamentului,
Consiliul a hotărât cu unanimitatea voturilor, crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe
lângă Curtea de Justiţie. Tribunalul de Primă Instanţă a intrat în funcţiune la 1 septembrie
1989, pe baza hotărârii Consiliului din data de 24 octombrie 1988.”3
Organizarea Curţii face obiectul dispoziţiilor înscrise în cele trei Tratate
fondatoare, în cele trei Protocoale asupra Statutului Curţii de Justiţie anexate fiecare câte
unui tratat şi în Regulamentul de procedură al Curţii şi în Instrucţiunile Grefierului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ( numită în Tratate Curtea de Justiţie a


Comunităţilor Europene sau CJCE) este instituţia jurisdicţională comunitară, al cărei
rol în cadrul instituţional al Uniunii este de a verifica legalitatea actelor comunitare şi de
a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar.
Aceasta este compusă din trei instanţe:
 Curtea de Justiţie
 Tribunalul de Primă Instanţă
 Tribunalul Funcţiei Publice.

1
Art. 220 din Tratatul CE
2
Art. 7 din Tratatul CE
3
Augustin, Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.117

5
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat obligaţia administraţiilor
şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul comunitar în cadrul sferei lor de
competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a
dreptului comunitar), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie
aceasta anterioară sau ulterioară normei comunitare (supremaţia dreptului comunitar
asupra dreptului naţional).

SECŢIUNEA I
CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE

1. COMPONENŢA

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători (câte un judecător din partea
fiecărui stat membru) şi 8 avocaţi generali.4
Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de către guvernele
statelor membre.5 Aceştia sunt aleşi din rândul juriştilor care oferă toate garanţiile de
independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor
mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.
Art. 223 din Tratatul CE specifică durata mandatului membrilor Curţii, şi
anume 6 ani, iar din 3 în 3 ani are loc o reînnoire parţială (art. 9 din Statutul Curţii).
Articolele 5 şi 6 din Statul stabilesc cauzele întreruperii mandatului unui judecător sau
avocat general: deces, demisie sau decizia unanimă a colegilor săi de a-l îndepărta din
funcţie.
Judecătorii îl desemnează din rândul lor pe preşedintele Curţii pentru un interval
temporal de 3 ani care poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile Curţii
şi, în cazul celor mai mari complete de judecată, prezidează şedinţele şi deliberările.
Avocaţii generali, în dosarele în care sunt sesizaţi, trebuie să prezinte, în mod
independent şi absolut imparţial, opinia lor juridică sub forma unor „ concluzii”.
Curtea de Justiţie are un grefier cu rol de secretar general al Curţii, iar acesta îşi
desfăşoară activităţile sub autoritatea preşedintelui Curţii. Conform art. 10 din Statut,
grefierul „depune jurământ în faţa Curţii că îşi va exercita funcţiile cu deplină
imparţialitate şi potrivit conştiinţei sale că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor”.

4
Al -9- lea avocat a fost desemnat în perioada 1 decembrie 1995 – 6 octombrie 2000.
5
Art. 223 din Tratatul CE

6
2. STATUT MEMBRI

Statutul judecătorilor este stabilit de Statutul Curţii de Justiţie şi de Regulamentul


de procedură şi presupune următoarele:
o Înainte de preluarea funcţiilor, membrii, atât judecătorii cât şi avocaţii,
depun un jurământ de respectare şi îndeplinire a atribuţiilor lor în deplină
imparţialitate şi cu angajamentul de a nu divulga secretul deliberărilor (art.
2 din Statut).
o Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicţie pe durata mandatului,
dar si după încetarea acestuia. Imunitatea poate fi ridicată de Curte,
întrunită în şedinţă plenară (art. 3 din Statut).
o Membrii nu pot exercita funcţii politice sau administrative (art. 4 din
Statut).

3. ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

In prezent Curtea îşi are sediul la Luxemburg, iar „judecătorii, avocaţii generali şi
grefierul au reşedinţa la sediul Curţii”6.
Curtea sau Camerele sale pot, pentru una sau mai multe şedinţe determinate, să
aleagă un alt loc de desfăşurare decât la sediu. Ea îşi stabileşte propriul Regulament de
procedură, care este supus aprobării Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată
(art. 223 Tratatul CE).
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră ( 13 judecători ) sau în
camere de 3 sau de 5 judecători.
Preşedinţii camerelor de 5 judecători sunt aleşi pentru o perioadă de 3 ani, iar cei
ai camerelor de 3 judecători pentru perioada de 1 an.
Curtea de întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei
instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cazurile deosebit de complexe sau de
importante.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară potrivit Statutului – alin.4 al art. 16, atunci
când este sesizată în temeiul art. 195 alin. 2 (destituirea Mediatorului), art. 213 alin. 2
(destituirea unui membru al Comisiei) sau art. 216 (demiterea uni membru al Comisiei)
sau art. 217 alin. 7 (destituirea unui membru al Comisiei de Conturi) din Tratatul CE sau
a art. 107D alin.2, a art.126 alin. 2, a art. 129 sau a art. 160B alin.7 din Tratatul CEEA.
De asemenea art. 16 din Statutul Curţii de Justiţie prevede drept motiv de întrunire a
Curţii în plen situaţiile când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Celelalte cauze sunt soluţionate în camerele de 3 sau de 5 judecători.

6
Art. 14 din Statutul Curţii de Justiţie

7
„Curtea poate delibera valabil doar în prezenţa unui număr impar de judecători.
Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine când
participă la deliberări”7.
Deciziile camerelor formate din trei sau din cinci judecători sunt valabile numai
dacă sunt luate de 3 judecători, cele ale Marii Camere sunt valide numai dacă sunt
prezenţi 9 judecători, iar deciziile Curţii întrunită în şedinţă plenară sunt valabile numai
in cazul în care sunt de faţă 15 judecători.

4. COMPETENŢA

Competenţele8 CJ sunt următoarele:


- Efectuează un control al legalităţii actelor comunitare;
- Interpretează unitar tratatele şi actele comunitare pe calea recursului în
interpretare;
- Controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu
dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;
- Soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele
Comunităţilor sau de agenţii acestora;
- Acţionează ca instanţă de recurs ca ultim grad;
- Dispune de o competenţă consultativă;

7
Augustin, Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 114
8
Augustin, Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp. 114 – 115

8
SECŢIUNEA a-II-a
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat cu scopul de a permite Curţii de


Justiţie să-şi exercite atribuţiile fundamentale cu care fusese investită. Totodată, datorită
numărului foarte mare de acţiuni introduse la Curtea de Justiţie, termenele de soluţionare
a cauzelor supuse judecăţii s-au prelungit ceea ce a dus la crearea unei noi instanţe
comunitare – Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) prin Decizia Nr. 88/591 din 24
octombrie 1988. Tribunalul a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989.

1. COMPONENŢA

TPI este compus din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru (27 din
2007).
Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru
un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe preşedintele Tribunalului pentru un interval de
3 ani cu posibilitatea reinvestirii.
Grefierul este ales pentru un mandat de 6 ani.
Se poate observa că, spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă
Instanţă nu dispune de avocaţi generali permanenţi, potrivit art. 49 din Statutul CJ,
„membrii Tribunalului pot fi chemaţi să exercite funcţia de avocat general”. Conforma
aceluiaşi articol citat anterior, la alin. 4 judecătorul chemat să exercite funcţia de avocat
general într-o cauză nu poate lua parte la judecarea cauzei respective.

2. STATUT MEMBRI

Membrii TPI nu beneficiază de un sistem diferit cu privire la statutul lor în


comparaţie cu cel care se aplică membrilor Curţii de Justiţie.
Astfel, membrii Tribunalului au obligaţia de a depune jurământ în aceleaşi
condiţii cu cele prevăzute pentru membrii Curţii şi sunt supuşi aceloraşi reguli de
incompatibilitate aplicate în timpul exercitării funcţiei şi aceluiaşi angajament de a
respecta obligaţiile decurgând din sarcina lor, mai ales datoria de integritate şi prudenţă în
acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor.
Singura particularitate existentă este sesizată la nivelul instanţei care examinează
situaţia membrilor în cazul unei cereri de ridicare a imunităţii de jurisdicţie: Curtea de
Justiţie decide, în urma consultării Tribunalului.

9
3. ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de Camere compuse din 5 sau
din 3 judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic.
„La 19 şi 25 septembrie 2007, Tribunalul de Primă Instanţă a decis să constituim
în cadrul său opt camere compuse din cinci judecători şi opt camere compuse din trei
judecători pentru perioada cuprinsă între 25 septembrie 2007 şi 31 august 2010”9.
Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor pentru un mandat de 3 ani.
De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră ( 13 judecători)
sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea probemelor de drept sau importanţa cauzei
justifică această măsură.
„ La 8 iulie 2008, Tribunalul de Primă Instanţă a decis că, pentru perioada
cuprinsă între 1 octombrie 2008 şi 30 septembrie 2009, camera de recurs va fi compusă
din preşedintele Tribunalului de Primă Instanţă şi, potrivit unui sistem de rotaţie, din 2
preşedinţi de cameră”10.

4. COMPETENŢA

Creat în scopul degrevării Curţii de o parte din îndatoririle sale, TPI avea iniţial în
competenţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor (fostul art. 179, în prezent art. 236 din
Tratatul CE), acţiunile introduse de întreprinderi şi asociaţiile de întreprinderi împotriva
Comisiei, conform Tratatului CECO şi acţiunile de anulare şi cele referitoare la abţinerea
instituţiilor comunitare de a acţiona ( art. 230 şi 232 din Tratatul CE, fostele art. 173 şi
175 din Tratatul de la Roma) când acţiunile erau formulate de persoane fizice sau
juridice.
In prezent TPI are competenţa de a a judeca:
o Acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor
instituţiiilor comunitare (ale căror destinatare sunt, sau care le privesc în
mod direct şi individual) sau împotriva abţinerii acestor instituţii de a
acţiona;
o Acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
o Acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la
actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie
comercială ( „dumping” ) şi la actele prin care consiliul exercită
competenţe de executare;
o Acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionarii acestora;

9
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 2.8.2008, 2008/C 197/29 , C197/17
10
JOUE din 2.8.2008, 2008/C 197/29 , C197/18

10
o Acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunităţi, prin care se
atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;
o Acţiuni în materia mărcilor comerciale;
o Recusuri împotriva Tribunalului Funcţiei Publice, limitate la chestiuni de
drept.

SECŢIUNEA a-III-a

TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

Pornind de la prevederile Tratatului de la Nisa, care menţionează crearea de


camere jurisdicţionale în anumite domenii specifice, în data de 4 noiembrie 2004,
Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia de înfiinţare a Tribunalului Funcţiei Publice
a Uniunii Europene, ca jurisdicţie specializată.
Primul Tribunal al Funcţiei Publice Europene a fost legal constituit spre finele
anului 2005 şi reprezintă un progres care permite reducerea duratei procedurilor şi
creşterea eficienţei analizării şi instrumentării atât a litigiilor cu privire la funcţionarii
publici europeni, dar şi pentru restul cauzelor rămase de competenţa Tribunalului de
Primă Instanţă.

1. COMPONENŢA

Tribunalul Funcţiei Publice este compus din 7 judecători numiţi de Consiliu


pentru o perioadă de 6 ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi
după obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti
membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului de Primă Instanţă şi dintre jurişti a căror
competenţă este notorie (art. 3 alin.3 din Anexa Statutului Curţii de Justiţie).
„ La cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să
mărească numărul de judecători.” 11
Judecătorii Tribunalului desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă
de 3 ani ce poate fi reînnoită (art. 4 din Anexa Statutului).
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de 6 ani.

11
Art. 2 din Anexa Statutului Curţii de Justiţie

11
2. STATUT MEMBRI

Pentru numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri


echilibrate a Tribunalului, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în
privinţa resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.
Orice persoană care este cetăţean al Uniunii Europene şi îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art. 225A, alin. 4 din Tratatul CE şi art. 140B, alin. 4 din Tratatul CEEA
poate să-şi prezinte candidatura. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, în baza
recomandărilor Curţii, stabileşte termenii şi standardele cu privire la prezentarea şi
tratarea candidaturilor.
Comitetul ales din cele şapte persoanlităţi menţionate anterior îşi dă avizul în ceea
ce priveşte caracterul corespunzător al candidaţilor la exercitarea funcţiei de judecător al
Tribunalului. Comitetul oferă, alături de aviz, o listă cu candidaţii cu cea mai mare
experienţă.

3. ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

Tribunalul se întruneşte în camere compuse din 3 judecători. Cu toate acestea,


atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză
poate fi trimisă în faţa plenului. In plus, în situaţii ce vor fi determinate prin
Regulamentul său de procedură, Tribunalul va putea soluţiona cauza în cameră compusă
din 5 judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.
„Preşedintele Tribunalului prezidează plenul şi camera formată din cinci
judecători.”12 In cazul în care preşedintele Tribunalului aparţine unei camere de trei
judecători, atunci el o va conduce.
Procedura în faţa Tribunalului se desfăşoară conform dispoziţiilor Statutului
Curţii de Justiţie, în special a celor conţinute în Anexa I a acestuia, precum şi de
Regulamentul de procedură al Tribunalului care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 2007.
In principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi una orală.

4. COMPETENŢA

In cadrul instituţiei jurisdicţionale comunitare, Tribunalul este instanţa


specializată în materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene. Această
competenţă a fost exercitată iniţial de Curtea de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în
1989, de Tribunalul de Primă Instanţă.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor,
conform art. 236 din Tratatul CE, ceea ce reprezintă aproximativ 150 de cauze pe an, în

12
Art. 4, alin. 3 din Anexa Statutului Curţii de Justiţie.

12
condiţiile în care personalul instituţiior comunitare numără în jur de 35 000 de persoane.
Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu -
zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul
de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale,
etc.).
Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile privind anumite categorii de
personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene
şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne.
Tribunalul nu poate, în schimb, să soluţioneze litigiile dintre administraţiile
naţionale şi agenţii lor.
Hotărârile adoptate de Tribunal pot face obiectul unui recurs limitat la probleme
de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului de
Primă Instanţă.

CAPITOLUL III

CONCLUZII

Obiectivele stipulate în Tratatele comunitare (TCECO, TCEE, TCEEA, Tratatul


de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam) nu pot fi duse la îndeplinire decât dacă sunt
constituite instituţii adecvate, având competenţe bine precizate pe baza unui statut
convenit de statele membre şi consacrat în reglementările europene.
In literatura de specialitate s-a relevat că instituţiile europene se deosebesc de
institutţile clasice ale dreptului internaţional, deoarece sunt structurate şi funcţionează în
conformitate cu principiile dreptului public intern, fiind instituţii interne ale unei
Comunităţi, care dispun de mijloace juridice şi financiare pentru a promova şi
implementa obiectivele convenite prin acordul statelor membre. Aşadar, spre deosebire
de instituţiile clasice ale dreptului internaţional, instituţiile europene îndeplinesc
următoarele funcţii după sistemul puterilor care sunt structurate în viaţa internă a statelor:
legislative, executive, judecatoresti.
Aceste funcţii sunt îndeplinite în cooperare, şi nu în confruntare, cu institutţile
naţionale, aşa cum şi normele comunitare se aplicş cu suportul normelor naţionale, prin
armonizarea legislaţiei în cadrul ordinii juridice comunitare. De la constituirea
Comunităţilor Europene s-au structurat, treptat, principalele instituţii care au deja un
statut şi competenţe stipulate în Dreptul comunitar. Intre aceste instituţii, distingem:
Organe de decizie, cu denumirea generică de Consiliu, Organe executive, cu denumirea
generică de Comisie, Organe de control, cu denumirea generică de Parlament, Organe

13
jurisdictionale, cu denumirea de Curtea de Justiţie.
Cele 4 categorii de instituţii comunitare reprezintă fiecare un anumit principiu al
guvernării, în sens larg, au un fundament politic şi sociologic distinct şi exprimă fiecare o
legimitate proprie. Astefel, Cosiliul reprezintă interesele statelor membre, Comisia
promovează interesul comunităţilor în ansamblul lor, Parlamentul reprezintă cetăţenii
statelor membre şi Curtea de Justitie apară dreptul comunitar, ordinea juridică a
comunităţilor.

Curtea Europeană de Justiţie are ca obiect fundamental asigurarea respectării


dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Este instituţia care a avut un rol decisiv în
stabilirea superiorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Judecătorii trebuie
să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar în fiecare Stat
Membru, menţinerea sa ca sistem comunitar şi aplicarea sa în mod identic tuturor celor
care i se supun în toate împrejurările. Atribuţiile principale ale Curţii de Justiţie sunt:

Controlează legalitatea actelor emise de celelalte instituţii ale Uniunii;


Controlează respectarea de către statele membre a obligaţiilor impuse de tratate;
Interpretează normele comunitare ori de câte ori apare într-un proces o contestaţie
în privinţa unei norme comunitare;
Poate fi invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Uniunea
intenţionează să la încheie cu state terţe.

Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul sistemului instituţional stabilit


prin Tratate. In mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele
institutţilor comunitare pe de o parte şi între prerogativele conferite Comunităţii şi cele
păstrate de statele membre pe de altă parte. In exercitarea atribuţiilor sale de revizuire,
Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme de natură constituţională sau de
importanţă economică majoră.
Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii, reprezintă coloana
vertebrală a acestui sistem de garanţii. Curtea europeană de Justiţie este curtea supremă şi
deci puterea juridică, organul de control al Uniunii.

14
CAPITOLUL IV
BIBLIOGRAFIE

 MANUALE, CURSURI:

1. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul


Juridic, Bucureşti, 2006
2. FUEREA, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 117 – 119
3. NEDELCU – IENEI, Anda, Drept comunitar şi instituţii europene,
Editura Fundaţiei Culturale “Ioan Slavici”, Arad, 2003, pp. 198-206
4. RUDĂREANU, Mariana, Drept comunitar, Editura Fundaţiei România de
mâine, Bucureşti, 2007
5. VOICU, Marin, Drept instituţional comunitar – Note de curs, 2007, pp. 15
– 20

 ALTE SURSE:

1. www.curia.europa.eu
2. www.eur-lex.europa.eu
3. www.europa.eu
4. Statutul Curţii de Justiţie (martie 2008)

15

S-ar putea să vă placă și