1
Ion Ignat - Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag.
14
2
Idem, pag. 29
Firmele se vor putea evidenţia mai bine pe piaţa mai amplă a unui spaţiu inetgrat.
Piaţa internă, actualmente limitată şi de putere de cumpărare scăzută, nu va mai constitui o
piedică în dezvoltarea de capacităţi de producţie care să permită obţinerea de economii de
scară, costuri de producţie mai mici, deci şi profituri mai mari.
Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite
Extinderea pieţei de la nivel naţional la cel regional duce la o intensificare a
concurenţei, fapt determinat de imposibilitatea existenţei unui singur producător pentru o
anumită categorie de bunuri. Într-o zonă integrată economic, fiecare producător poate
adopta o dimensiune optimă a producţiei, generând costuri mai mici şi efecte favorabile
pentru consumatori: preţuri mai mici, calitate mai bună, stimularea inovaţiei şi introducerea
progresului tehnic.
Economisirea de devize convertibile cu efecte benefice asupra balanţelor de plăţi
Rezervele de devize convertibile au un rol important în susţinerea monedei naţionale
şi în finanţarea deficitelor balanţei de plăţi. Avantajele sunt cu atât mai evidente în
perspectiva aderării la o uniune monetară (zona euro, de exemplu), fapt ce ar diminua
considerabil costurile de tranzacţie pentru agenţii economici şi ar oferi o mai mare stabilitate
veniturilor obţinute din activitatea de comerţ exterior.
Posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate eficient de către
anumite ţări în mod individual, datorită limitelor impuse de piaţa internă. Alte impedimente
care pot fi depăşite sunt cele legate de folosirea ineficientă a unor resurse materiale,
cheltuielile prea mari pentru activităţile de cercetare-dezvoltare, dificultatea susţinerii noilor
industrii etc.
Creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupuri
regionale, în funcţie de noul nivel al indicatorilor economici determinanţi: produsul naţinal
brut, volumul comerţului exterior, nivelul tehnologic, capacitatea de finanţare externă etc.
Formularea mai coerentă a politicii economice naţionale în contextul în care aceasta
nu se mai formulează în funcţie doar de opţiunile unilaterale ale acelei ţări. Într-un cadru
integrat, politica economică trebuie să ţină seama şi de constrângerile impuse de ceilalţi
membri, crescând totodată şi riscul unui eventual eşec.
Procesul de integrare economică antrenează transformări structurale, care urmăresc
eliminarea discrepanţelor care există între diferitele zone ale spaţiului economic integrat.
Procesul de integrare economică oferă posibilitatea accelerării dezvoltării
economice şi utilizării la un nivel mai ridicat a factorilor de producţie.
*
Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care au aderat ulterior
(Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986,
Suedia, Finlanda şi Austria în 1995, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta – 1 mai 2004) au parcurs un drum lung, conflictual şi
2
controversat. De la Roma la Maastricht a curs un timp în care, în baza unei legităţi proprii şi
prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat prin aprofundare şi prin extindere,
apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea politică.
Începutul colaborării dintre ţările Europei Occidentale este marcat de crearea
Organizaţiei Europene de Cooperare Economică şi de derularea Planului Marshall.
Acesta îşi propunea, în afară de administrarea planului, şi crearea unui mecanism de
coordonare a politicilor economice din cele 16 ţări beneficiare. Aceste iniţiative, urmate de
multe altele, se vor concretiza în crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) la 18 aprilie 1951. Aceasta urmărea realizarea a două obiective importante:
realizarea primelor forme de integrare economică şi reconcilierea franco-germană. S-a
creat, astfel, o piaţă comună pentru două produse strategice: cărbunele şi oţelul.
În paralel, procesul de integrare al Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, iniţiat mult
mai devreme, se va finaliza prin semnarea tratatului care instituia Uniunea Economică
BENELUX. Prin aceasta, ţările membre doreau să îşi apere în comun interesele economice
faţă de terţi, prin coordonarea politicilor economice, sociale şi financiare, asigurându-se
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi serviciilor.
Actul de constituire al Comunităţii Economice Europene, Tratatul de la Roma
(1957), enunţa rolul pe care această structura îl va avea: o dezvoltare armonioasă a
activităţilor economice, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate în creştere, o
ridicare accelerată a nivelului de trai, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea
progresivă a politicilor economice a ţărilor membre.
Trebuiau, astfel, întreprinse o serie de acţiuni concrete, care să permită atingerea
obiectivelor stabilite: eliminarea treptată a drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la
circulaţia mărfurilor între statele membre, instituirea unui tarif vamal comun, eliminarea
tuturor obstacolelor ce impiedicau libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor,
o politică agricolă comună, reglementări comune în domeniul transporturilor, susţinerea
dezvoltării economice prin crearea unei Bănci Europene de Investiţii, prin crearea unor
fonduri speciale destinate finanţării unor obiective de interes comun.
Prin Tratatul de la Roma se urmărea, în primul rând, realizarea unei uniuni vamale,
prin înlăturarea obstacolelor existente în calea schimburilor economice dintre ţările membre
şi stabilirea unei politici comerciale comune faţă de exterior. În al doilea rând, era vizată
formarea unei pieţe comune, prin care, la libera circulaţie a mărfurilor – a bunurilor şi
serviciilor, se adăuga şi cea a capitalurilor şi persoanelor, iar, în al treilea rând, se avea în
vedere armonizarea legislaţiilor naţionale în vederea evitării distorsiunilor rezultate din
elaborarea politicilor economice naţionale în scopul realizării unui ansamblu economic
coerent.
O importanţă deosebită a fost acordată formării unei pieţe comune agricole.
Obiectivele principale au fost: libera circulaţie a produselor agricole între ţările Uniunii
3
Europene, în condiţii similare celor din pieţele naţionale (unicitatea pieţei, instituirea unor
preferinţe comunitare la frontiere în favoarea agriculturii ţărilor respective) şi solidaritatea
financiară a statelor membre3.
Cu timpul, politica agricolă comunitară a fost completată cu o serie de măsuri care
vizau creşterea competitivităţii produselor agricole, controlul ofertei agricole pentru evitarea
acumulării de excedente şi costuri financiare ridicate, creşterea eficienţei folosirii fondurilor
destinate acestui domeniu. Astfel, reducerile de preţ practicate până în anii ’90 au fost
înlocuite cu un sistem de subvenţii directe. În condiţiile unor discuţii tot mai aprinse pe
marginea acestei politici agricole, eforturile de reformulare vor constitui pe viitor o temă viu
disputată.
Pentru funcţionarea efectivă a unei pieţe comune, a fost necesară şi asigurarea liberei
circulaţii a factorilor de producţie. Libera circulaţie a forţei de muncă a fost instituită încă
din 1968 şi a fost completată, mai ales în domeniul protecţiei sociale, de adoptarea Cartei
Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaţilor şi prin semnarea
Acordului de la Schenghen vizând suprimarea treptată a controalelor la frontierele
comune.
Liberalizarea serviciilor s-a realizat mult mai lent decât în domeniul bunurilor. În
anii ‘90, însă, organizarea acestui domeniu s-a făcut pe baza a două principii: realizarea
treptată a liberei circulaţii a produselor financiare şi aplicarea aceluiaşi tratament serviciilor
financiare ca şi în cazul altor bunuri şi servicii.
Iniţial, cooperarea economică s-a limitat strict la domeniul producţiei de cărbune şi
oţel. Treptat însă, necesitatea unor politici industriale la nivel comunitar a devenit tot mai
evidentă. Strategiile din acest domeniu au urmărit asigurarea competitivităţii industriei
europene, stimularea dinamismului industriei şi cercetării, menţinerea unui nivel tehnologic
ridicat şi preocuparea continuă pentru inovaţie.
S-a recurs la o serie de intervenţii care vizau, pe de o parte, controlul ajutoarelor de
stat ale ţărilor membre, şi, pe de altă parte, sprijinirea iniţiativelor naţionale în domeniul
unde se impunea acest lucru.
Un loc important a fost acordat dimensiunii internaţionale a acestor strategii şi
relaţiilor comerciale cu alte zone ale lumii. Aceasta viza competitivitatea produselor,
comparativ cu principalii parteneri şi rivali industriali (Japonia şi SUA), dar şi în relaţiile cu
noile ţări industrializate.
Uniunea Monetară realizată în prezent a presupus parcurgerea mai multor etape
dificile de negocieri care vizau armonizarea politicilor economice, unificarea
reglementărilor fiscale, convergenţa legislaţiilor în domeniu, crearea Sistemului Monetar
3
Gabriela Carmen Pascariu - Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole, Ed. Economică, Bucureşti, 1999,
pag. 79
4
European şi a unităţii de cont europene, înlocuirea, în final, a monedelor naţionale cu o
monedă unică, euro.
Avantajele considerate certe ale unei uniuni monetare sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; moneda comună
este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales muncă şi
capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea
mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;
- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate
recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o
reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi
1% pentru ţările cu monedă slabă);
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea
cooperării economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi
de portofoliu.
Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt :
- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai dificile
ajustările pe termen scurt ;
- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de inflaţie
şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ;
- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă a
salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările de
forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea
delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia eliminării
acestui dezavantaj.
Pentru a crearea zonei euro, au fost definite în cadrul Tratatului de la Maastricht
criteriile macroeconomice pe care trebuia să le respecte orice stat dornic de a participa la
procesul de integrare monetară:
- inflaţia nu trebuia să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai performante;
- deficitul public nu trebuia să depăşească 3% din PIB ;
- datoria publică trebuia să fie cel mult 60 % din PIB ;
- dobânda pe termen lung nu trebuia să depăşească cu mai mult de 2% media primelor trei
ţări membre cele mai performante.
Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru stabilitatea
unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa
fenomenelor de specializare.
5
Cooperarea economică dintre Uniunea Europeană şi ţările din fostul bloc socialist a
început imediat după 1989, prin suprimarea cotelor la importul unor produse şi prin
extinderea sistemului generalizat de preferinţe, premise către o liberalizare a schimburilor
comerciale. În acelaşi timp, Uniunea Europeană a acordat o asistenţă financiară
considerabilă prin intermediul Programului PHARE - iniţial conceput pentru Polonia şi
Ungaria şi extins, apoi, la alte ţări din Centrul şi Estul Europei (Cehia, Slovacia, România şi
Bulgaria), Programul ISPA şi Programul SAPARD.
Aderarea ţărilor est-europene, mai sărace decât Spania şi Portugalia la momentul
aderării, cu sectoare agricole mari şi aflate într-un amplu proces de tranziţie la economia de
piaţă s-a dovedit a fi de la început un proces complicat şi dificil de previzionat.
Cu toate acestea, Uniunea Europeană şi-a formulat clar obiectivele strategice ale
extinderii către Est. În primul rând, se urmăreşte garantarea păcii şi stabilităţii pe continent,
prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia
minorităţilor. Cel de-al doilea obiectiv se referă la crearea unei pieţe deschise şi competitive,
care să ofere condiţiile unei dezvoltări economice durabile, premisă necesară ridicării
standardelor de viaţă în ţările aflate în tranziţie.
Cadrul juridic al relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi ţările aflate în tranziţie a fost
reprezentat de acordurile comerciale semnate imediat după 1989, transformate apoi în
acorduri de asociere (numite şi Acorduri Europene). Acestea se refereau la comerţul
bilateral, vizând liberalizarea treptată a schimburilor comerciale, la domeniul politic şi la
alte domenii de cooperare, recunoscând intenţia ţărilor asociate de a deveni membre ale
Uniunii Europene (fapt confirmat ulterior, când aceste ţări şi-au depus individual
candidaturile).
România a încheiat Acordul European în februarie 1993, acesta intrând în vigoare în
februarie 1995, după ratificarea sa de către toate ţările membre. Cu timpul, Uniunea
Europeană a devenit principalul partener comercial şi de investiţii, dar şi cea mai importantă
piaţă de desfacere pentru exportul României. Ţara noastră absoarbe circa 5% din exporturile
Uniunii Europene în cele 13 ţări Central şi Est Europene şi acoperă 6% din importul acesteia
provenit din aceleaşi ţări. După volumul schimburilor comerciale cu Uniunea Europeană,
România ocupa în 1998 locul 6 cu exporturi de 5.122 mld. euro şi importuri de 6.275 mld.
euro.
Noua configuraţie a Europei a determinat o atitudine clară a Uniunii Europene
privind posibilitatea de a primi noi membri. Astfel, cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga
din anul 1993, ţările membre au convenit că statele asociate din Europa Centrală şi de Est,
care doresc, vor putea deveni membre ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi îndeplinite
condiţiile economice şi politice impuse.
Criteriile, numite şi “criteriile de la Copenhaga”, pe care România trebuia să le
îndeplinească pot fi grupate astfel:
6
- criterii politice: stabilitatea instituţiilor democratice, supremaţia legii, respectarea
drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor;
- criterii economice: existenţa economiei de piaţă funcţionale, capacitatea de a face
faţă presiunii concurenţei din Uniunea Europeană;
Obligatoriu este ca România să poată să îşi asume obligaţiile ce decurg din calitatea
de membru, să adere la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.
Un an mai târziu, la Essen, s-au stabilit paşii de intrare a ţărilor asociate pe piaţa
internă a Uniunii Europene, prin evidenţierea a trei domenii: concurenţa, controlul
ajutoarelor de stat şi acquis-ul comunitar. Ultimul element se referă la o imagine de
ansamblu a legislaţiei comunitare pe care România, ca şi celelalte ţări candidate, trebuiau să
o adopte în propria legislaţie, pentru reglementarea fiecărui sector al pieţei interne.
Consiliul European de la Luxemburg din 12 decembrie 1997 a declanşat procesul
propriu-zis de aderare, proclamând principiul conform căruia toate statele candidate vor
adera la Uniune pe baza aceloraşi criterii şi vor participa cu un statut egal la procesul de
aderare. Totodată, la Luxemburg s-a decis ca negocierile de aderare să înceapă în 1998 cu 6
ţări candidate: Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru.
România a început negocierile de aderare împreună cu Bulgaria, Letonia, Lituania,
Malta şi Slovacia abia în anul 2000, după Conferinţa de la Helsinki. Recomandarea
Comisiei pentru România s-a făcut sub rezerva alocării mai eficiente a resurselor bugetare
necesare centrelor de îngrijire a copiilor şi a reformei structurale a instituţiilor din acest
domeniu.
În urma invitaţiei primite, România a elaborat un Program Naţional pentru
Adoptarea Acquis-ului (PNAA), prin care se detalia modul în care se vor respecta
priorităţile parteneriatului pentru aderare şi modul de pregătire a aderării la Uniunea
Europeană. Acest program includea calendarul realizării priorităţilor şi obiectivelor,
precizându-se chiar şi resursele umane şi financiare ale României şi ale Uniunii Europene
folosite.
Dintre factorii determinanţi ai realizării criteriilor economice de aderare a României
şi diminuare a decalajelor existente faţă de Uniunea Europeană, putem aminti: modul şi
ritmul în care este realizată reforma internă, liberalizarea şi amplificarea schimburilor
comerciale şi strategiile de dezvoltare pe termen scurt şi mediu.
Pe viitor, România trebuie să urmărească consolidarea şi menţinerea stabilităţii
macroeconomice, obţinerea unei creşteri economice reale, pe baza realizării unei producţii
de mărfuri şi de servicii viabile şi vandabile. Este foarte importantă elaborarea unor politici
industriale active, care să ducă la consolidarea firmelor competitive din industrie şi din
domeniul serviciilor. E nevoie de eforturi deosebite pentru depăşirea dificultăţilor existente,
adoptarea tehnologiilor de vârf folosite pe plan mondial, atragerea de capitaluri şi
specializarea forţei de muncă pentru domeniile deficitare.
7
TIPOLOGIA FORMELOR DE AFACERI
INTERNAŢIONALE
Figura 1
Stadiile dezvoltării afacerilor internaţionale
Filiale de ansamblare
Întreprindere Întreprindere
locală globală
4
Vasile Işan - Tranzacţii comerciale internaţionale, vol. I, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 41-42
8
Figura 2
Tipologia afacerilor internaţionale în relaţie cu metodele de intrare pe piaţă
Licenţiere
CONTRACTE DE Francizare
COOPERARE Prod. sub contract
Contract. manag.
Alianţe strategice
Com. în compens.
Part. minoritară
JOINT-VENTURE Part. majoritară
Filiale de vânzări
INV. DIRECTE ÎN
STRĂINĂTATE
Filiale de prod.
FILIALE PROPRII Achiziţii
Fuziuni
Greenfield invest.
Sursa: Olav J. Sorensen - Alternative Ways of Choosing International Market Entry Models,
Aaborg University, Centre for International Studies, 996, p. 9
9
Combinarea tuturor criteriilor care pot fi luate în calcul la stabilirea unei tipologii a
afacerilor internaţionale poate duce la o reprezentare de felul următor5:
Diversitatea producţiei
Figura 3
Mare
Sucursală în Filială în
Joint-venture
străinătate străinătate
Licenţiere
Contractarea Sucursală în
Joint-venture
producţiei străinătate
Licenţiere
Contractarea
Export Joint-venture
producţiei
Mică
Scăzută Ridicată
Complexitatea pieţei
1. Exportul şi importul
5
Idem, p. 46
10
exporturi de servicii), iar ritmul de creştere a fost de 5% pentru produse şi de 6% pentru
exportul de servicii (dublul ritmului de creşterii al producţiei industriale şi al PIB-ului
mondial)6.
2. Licenţierea şi francizarea
6
Idem, p. 48
7
Idem, p. 49
11
care cuprind toate aspectele constitutive ale unui mod de a oferi servicii sau produse (de la
procurarea materialelor sau a inputurilor, până la strategia publicitară)8.
Francizarea s-a răspândit considerabil în ultimele cinci decenii, ca metodă alternativă
de distribuţie şi dezvoltare a afacerilor. Majoritatea tranzacţiilor cu francize se efectuează în
domeniul serviciilor:
- restaurante fast-food (McDonald’s - peste 31.000 de localuri în aproape toate ţările
lumii, Pizza Hut, Burger King, Kentucky Fried Chicken etc.);
- hotelărie (Hilton, Hospitality Inns, Best Western, Holiday Inn etc.);
- închiriere autoturisme (Budget and Avis Car Rental).
3. Aranjamentele colaborative
Proiectele „la cheie” (turnkey projects) sau exporturile complexe sunt tranzacţii
comerciale complexe prin care o firmă, singură sau în consorţiu cu alte firme, se angajează
să proiecteze, să construiască şi să echipeze o capacitate de producţie sau servicii. De obicei,
această tranzacţie presupune şi instruirea personalului care va fi angrenat în activitatea
respectivă.
8
Idem, p. 49-50
12
Tranzacţiile comerciale pe bază de reciprocitate implică vânzarea unor produse
sau servicii, condiţionată de cumpărarea, de aceeaşi valoare sau de o valoare mai mică, a
altor produse/servicii de la importator sau de la o terţă persoană. Această practică mai poartă
numele de compensaţie. În funcţie de natura acordului între părţi, aceasta poate fi parţială
sau totală. Ele se pot prezenta sub mai multe forme:
- barterul sau trocul - cea mai simplă formă a compensaţiei, reprezentat de schimbul
de bunuri contra bunuri;
- operaţiunile de off-set - producţia cu participarea importatorului;
- operaţiunile switch - presupun implicarea unei terţe persoane;
- operaţiunile buy-back - presupun rambursarea creditelor în produse9.
4. Joint-ventures
9
Idem, p. 51-54
10
Idem, p. 55
13
- joint-venture între două sau mai multe companii străine, fără nici o participaţie de
capital local; acest tip de joint-venture mai este numit şi consorţiu (industriile
extractive).
Pentru ţara gazdă, acest tip de afacere pare optim, deoarece combină avantajele
investiţiilor străine (import de capital, transfer de tehnologie şi calificări manageriale) cu
posibilitatea de control asupra resurselor.
5. Achiziţiile şi fuziunile
6. Greenfield investment
11
Vasile Işan - Tranzacţii comerciale internaţionale, vol. I, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 65-67
14
INTERNAŢIONALIZAREA FIRMEI
Tabelul 2
Caracteristici generale ale afacerilor internaţionale
15
De obicei, sunt puse în balanţă costurile şi beneficiile pe care alegerea unei anumite
metode le implică. Acestea sunt prezentate sintetic în tabelul următor:
Tabel 3
Avantajele şi dezavantajele metodelor de intrare pe piaţa internaţională
Metoda de intrare Avantaje Dezavantaje
Exportul • Capacitatea de a realiza • Costuri de transport
economii de cost din • Bariere comerciale şi
localizare şi economii de necomerciale
cost din curba experienţei • Probleme cu agenţii locali
de marketing
Licenţierea • Cheltuieli de capital • Absenţa controlului asupra
reduse tehnologiei
• Cheltuieli operaţionale • Incapacitate de a realiza
scăzute în raport de economii de scală din
venituri localizare şi curba
• Riscuri financiare şi experienţei
comerciale mici • Imposibilitatea angajării în
coordonare strategică
globală
Francizarea • Cheltuieli de dezvoltare • Absenţa controlului asupra
(investiţii) scăzute calităţii
• Venituri suplimentare • Coordonare strategică
relativ mari în raport de globală slabă
costurile operaţionale
• Riscuri mici
Proiectele „la cheie” (turnkey • Capacitatea de câştig • Crearea de competitori
projects) ridicat pe seama eficienţi
calificărilor tehnologice în • Absenţa controlului
ţările unde ISD sunt afacerilor pe termen lung
restricţionate
Înfiinţarea de firme mixte • Acces la cunoştinţele şi • Absenţa controlului asupra
(joint-venture) celelalte active intangibile tehnologiei
ale partenerului local • Incapacitate de coordonare
• Împărţirea costurilor şi strategică globală
riscurilor
• Acceptabilitate politică în
ţara gazdă
Înfiinţarea de filiale proprii • Protejarea tehnologiei • Cheltuieli de dezvoltare
(wholly owned subsidiaries) • Capacitatea de coordonare mari
strategică globală • Grad de risc ridicat
• Capacitatea de a realiza
economii de scală din
localizare şi experienţă
Sursa: J. Hough, E.W. Neuland - Global Business Environments and Strategies, Oxford University
Press, 2001, p. 282
16
Figura 4
Alegerea ierarhizată a metodei de intrare
Moduri cu investiţii de
Moduri fără capital
capital
Alte forme
Sursa: Y. Pan, D. Tse - The Hierarchical Model of Market Entry Modes, JIBS, 31, 4, (200), p. 538
Decizia de export
12
J. Olav Sorensen - Alternative Ways of Choosing International Market Entry Modes, Aalborg Universitz,
1996
17
- alegerea strategică (opţiunea pentru o formă de afaceri internaţionale este o
componentă a strategiei generale).
Dintre ele, cea strategică este considerată ca fiind cea mai bună, deoarece există
argumente puternice ca alegerea tipului de afacere internaţională să fie parte integrantă din
strategia firmei, să includă în analiză condiţiile interne ale firmei, condiţiile externe ale
mediului de afaceri etc13.
Figura 5
Stadiile exportului firmei
Preangajarea
- Companiile vând bunuri şi
servicii doar pe piaţa internă
Stadiul 1
- Iau în considerare exportul,
dar fac exporturi ocazionale
Exportul iniţial
- Companiile fac exporturi
sporadice, ca parte marginală
a activităţii lor
Stadiul 2
- Încep să caute oportunităţi
pe pieţele de export
- Nu sunt pregătite să
opereze constant comenzi de
export
Exportul avansat
- Companiile devin
Stadiul 3 exportatori permanenţi
- Dobândesc experienţă pe
piaţa internaţională
- Pot folosi strategii
alternative
18
1. Ce şi cât se exportă? -Răspunsul la această întrebare reprezintă o evaluare a
condiţiilor de producţie ale firmei, a resurselor financiare şi de marketing şi a
compatibilităţii tranzacţiilor cu obiectivele generale ale firmei.
2. Unde se exportă? - Această întrebare vizează analiza şi selecţia pieţei/pieţelor de
export.
3. Cum se exportă? - Urmăreşte opţiunea pentru o modalitate de export14.
Decizia de export are la bază o serie de factori:
- factori activi generaţi de schimbarea strategică iniţiată de firmă;
- factori pasivi care se circumscriu reacţiilor firmei la presiunile şi schimbările
mediului de afaceri.
Tabel 4
Clasificarea motivelor de export15
14
Idem, p. 313
15
Idem, p. 315
16
Idem, p. 319-320
19
- măsurabilitate - gradul în care segmentele pot fi identificate şi măsurate sub
raportul dimensiunii şi al puterii de cumpărare;
- accesibilitate - gradul în care segmentele rezultate pot fi efectiv atinse şi deservite;
problemele de comunicare creează dificultăţi în accesul la utilizatorul final, din
cauza calificărilor inadecvate de limbaj, atitudinilor naţionaliste şi dificultăţilor
exportatorului de a înţelege sistemele media străine;
- profitabilitate - gradul în care segmentele rezultate sunt destul de largi şi/sau
profitabile pentru a justifica un efort distinct de marketing. Costurile implicate de
segmentarea pieţei pot fi destul de ridicate datorită: adaptării necesare la nevoile
specifice şi cerinţele pieţelor locale, factorilor condiţionali ai pieţei, factorilor
condiţionali ai produsului (restricţii legale, standarde tehnice etc.) etc.
- Acţionabilitatea - gradul în care pot fi formulate programe efective pentru atingerea
şi deservirea segmentelor. Segmentele care sunt măsurabile, accesibile şi potenţial
profitabile nu au valoare, dacă nu se pot dezvolta şi implementa programe de
marketing pentru fiecare.
Culegerea informaţiilor pentru deciziile de export implică: surse şi metode de
colectare, procesare, analiză, interpretare şi, în unele cazuri, diseminare. Informaţiile
importante pentru decizia de export privesc: datele politice, financiare şi juridice;
infrastructura; marketingul; caracteristicile produsului.
Sursele de informaţii pot fi interne (evidenţe ale vânzărilor şi costurilor,
cunoştinţele acumulate de personalul companiei etc.) şi externe (primare sau secundare).
Sursele primare constau din colectarea de informaţii prin observare directă, experimente
controlate, anchete, sondaje etc. Sursele secundare constau din: ziare şi reviste, rapoarte
guvernamentale, publicaţii ale camerelor de comerţ şi asociaţiilor comerciale, diverse
rapoarte şi studii de cercetare etc.
Evaluarea potenţialului pieţei este un proces vital pentru decizia de export.
Potenţialul pieţei este cantitatea de produs pe care piaţa ar putea să o absoarbă, într-o
perioadă indefinită de timp, în condiţii optime de dezvoltare. Cererea pieţei pentru un
produs este volumul total care poate fi cumpărat de un grup definit de consumatori dintr-o
arie geografică determinată, într-o perioadă dată de timp, într-un mediu definit de
marketing şi în condiţiile unui program definit de marketing17.
Există mai multe abordări cu privire la factorii care contribuie la alegerea
modalităţii de export. O primă opinie ia în calcul:
- controlul de marketing şi management pe care doreşte firma să îl deţină;
- resursele necesare pentru organizarea tranzacţiilor de export;
- informaţiile disponibile despre pieţele internaţionale.
17
P. Kotler - Marketing MnagementAnalysis, Planning, Implementation and Control, 7th Edition, Prentice Hall,
Englewood Cliffs, 1991, p. 243
20
Alte opinii iau în considerare mai mulţi factori, ordonaţi ierarhic ca importanţă18:
1. Tipul produsului şi cantitatea exportată;
2. Profitul pieţei (mărimea, potenţialul etc.);
3. Gradul de competiţie pe piaţa ţintă;
4. Reglementările guvernamentale de natură tehnică şi administrativă;
5. Situaţia politică şi economică a ţării importatoare;
6. Existenţa unor acorduri de marketing/vânzare cu o altă firmă sau grupuri de firme;
7. Costul total al distribuţiei fizice;
8. Resursele pe care firma le poate aloca pentru forţa de vânzare pe piaţa externă.
Metode de export
Exportul indirect are loc atunci când producătorul apelează pentru efectuarea
tranzacţiilor la organizaţii independente, localizate în ţara sa19. Există două variante pentru
care poate opta firma:
- utilizarea organizaţiilor de marketing internaţional: companii de export, case de
comerţ, intermediari de export (export jobber), comisionarii de export, casele de
confirmare, cumpărătorii rezidenţi, brokerii (curtierii), companiile de management al
exporturilor, agenţii de export etc.;
- exportul prin organizaţii cooperative: piggy-back marketing (o formă de vânzare a
mărfurilor unui producător prin reţeaua de distribuţie internaţională a unui alt
producător) şi combinaţiile de export/exportul grupat.
Exportul direct - producătorul vinde direct la un importator sau cumpărător
localizat pe piaţa externă. Departamentul de export poate fi implicat direct în efectuarea
vânzărilor sau poate servi ca organism de coordonare şi control a activităţii agenţilor din
străinătate. În funcţie de amploarea activităţilor de export, acest departament poate funcţiona
în cadrul companiei, poate exista separat, sau se poate prezenta sub forma unei filiale de
vânzări la export. Odată cu creşterea dimensiunii afacerilor, firma poate înfiinţa sucursale de
vânzări în străinătate, poate organiza facilităţi de depozitare care să îi asigure un stoc
permanent peste graniţe sau poate crea filiale de vânzări în străinătate şi reprezentanţe20.
18
Vasile Işan – Op. cit., p. 365
19
Idem, p. 367
20
Idem, p. 382-386
21
Mix-ul de marketing al exporturilor
21
G. Albam et. Al. - International Marketing and Export Management, Addison - Wesley, 1995
22
Chris Noonan - The CIM Handbook of Export Marketing, Butterworth - Heineman, 1996
22
Figura 6 - Componentele mix-ului de marketing al exportului
MARKETING - MIX
Personal Procese
Preţ Promovare Distribuţie - Impactul - Asigurarea că
ziţionarea în - Comunicare de - Canale de personalului toate procesele
ţiile cu marketing comercializare asupra activ. de sunt gestionate
usele - Promovarea - Infrastructura marketing pentru a satisface
parabile personală distribuţiei - Relaţia clienţii
eţul de catalog (vânzare, - Costuri de personalului cu - Planificarea
scount-uri demonstraţii, distribuţie clienţii strategică
rmene de design etc.) - Diferenţierea - Recrutarea - Re-engineering-
zare şi de - Promovarea produsului prin personalului ul procesului de
ă vânzărilor (tactici distribuţie - Cultura şi afaceri
arjele pe termen scurt) segmentată imaginea - Tehnologia
ercianţilor - Relaţii publice şi - Modificarea companiei informaţiei şi de
emente de publicitatea modelelor de - Instruire şi produs
are adăugată mărcii distribuţie calificări - Cercetare şi
tru utilizatori - Marketing direct - Dinamica pieţei - Remunerare şi dezvoltare
motivare - Logistica
distribuţiei
- Procesarea
documentaţiei
Sursa: Ch. Noonan - The CIM Handbook of Export Marketing, Butterworth Heineman, 1996, p. 150
23
- Nume de marcă
produs (culoare,
(disponibilitate,
- Servicii post-
utilizare etc.)
- Variante de
- Variante de
Produs
- Specificaţii
- Ambalarea
- Portofoliul
(standarde)
- Garanţii
- Calitate
gust etc.)
vânzare
mărime
- Gama
Clauzele INCOTERMS
24
deplasarea mărfurilor, începând cu portul de plecare convenit; avizează vânzătorul într-un
termen rezonabil privind numele navei, punctul de încărcare (dana) şi termenele de livrare.
În cazul în care nava nu soseşte la timp, în portul de încărcare sau nu e măsură să preia toată
cantitatea de marfă prevăzută, sau întrerupe încărcarea înainte de expirarea termenului fixat
pentru operaţiune, cumpărătorul va suporta toate riscurile de pierdere.
Condiţia CIF - transferul costurilor are loc în momentul ajungerii navei în portul de
destinaţie, iar transferul riscurilor are loc în portul de încărcare. Vânzătorul angajează nava,
achită costul de transport şi avizează cumpărătorul privind momentul sosirii navei în portul
de detinaţie. Taxele portuare şi costul încărcării navei sunt suportate de vânzător. Acesta
achită şi asigurarea, deşi nu preia riscurile.
Tabelul 5
CLAUZELE INCOTERMS
25
INSTRUMENTE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ
INTERNAŢIONALE
24
Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 53
25
Convenţia Naţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin Internaţionale
(UNCITRAL) şi Legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin (Geneva, 1930)
26
Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 64
26
4. Cardul reprezintă un instrument de plată pe baza căruia deţinătorul are dreptul la
o procedură de autorizare şi plată a unor bunuri şi servicii sau de retragere a unor sume.
Cuprinde următoarele menţiuni: denumirea şi sigla emitentului (de obicei, acesta este o
bancă, dar pot fi carduri emise şi de comercianţi, magazine, companii telefonice etc.27),
holograma tridimensională care reflectă autenticitatea, numărul cardului, numele
posesorului autorizat, durata de valabilitate, semnătura trăgătorului, sfera de aplicabilitate.
Folosirea cardului produce o serie de efecte28, cum ar fi:
- elimină utilizarea numerarului;
- simplifică operaţiile efectuate de către client (nu mai este necesară completarea de
documente scrise);
- se reduce perioada de efectuare a decontărilor;
- promovează vânzările;
- costuri mai mici legate de comisioanele bancare;
- posibilitatea de a obţine credite, descoperiri de cont etc.
1. Acreditivul documentar
27
Cezar Basno, Nicolae Dardac - Operaţiuni bancare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 132
28
Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 66
29
Idem, p. 197
27
să negocieze efecte de comerţ, pe baza documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor
conform contractului comercial internaţional30.
Participanţii la decontarea unui acreditiv documentar sunt:
- ordonatorul, respectiv importatorul, care cere unei bănci să se angajeze în
efectuarea plăţii;
- banca emitentă, reprezentată de o bancă comercială care se angajează faţă de
importator să plătească în anumite condiţii exportatorului contravaloarea mărfurilor
livrate conform contractului;
- beneficiarul acreditivului, respectiv societatea comercială ce livrează mărfurile la
export;
- banca confirmatoare care adaugă angajamentul propriu la cel al băncii emitente, cu
privire la plata mărfurilor din contractul comercial internaţional;
- banca avizatoare ce se angajează să anunţe exportatorul asupra deschiderii unui
acreditiv documentar;
- banca negociatoare, poate fi o altă bancă decât cea emitentă, şi este autorizată să
primească documentele privind mărfurile livrate de la exportator şi să le achite;
- banca trasă este acea bancă asupra căreia au fost trase cambii pe care le va achita la
scadenţă.
Acreditivul documentar reprezintă un angajament ferm al băncilor la efectuarea
plăţilor, independent de contractul comercial internaţional. Independenţa acestui mecanism
de plată rezultă din faptul că obligaţiile băncilor participante la decontare provin din
clauzele înscrise în acreditiv şi nu din tranzacţia comercială. Denumirea acestei modalităţi
de plată se explică prin faptul că banca este acreditată de către client să efectueze plata pe
baza documentelor care dovedesc livrarea mărfurilor, conform contractului internaţional.
Funcţiile acreditivului documentar31:
- asigură derularea schimburilor economice internaţionale, prin garantarea plăţii de
către importatori;
- oportunitatea oferită exportatorului de a contracta un credit de la banca locală pe
baza acreditivului irevocabil deschis în favoarea sa.
Clauzele acreditivului documentar:
- denumirea şi adresa băncii emitente din străinătate care deschide sau la ordinul
căreia se deschide acreditivul;
- denumirea şi adresa băncii care confirmă sau deschide acreditivul la ordinul unei
bănci;
- numărul de ordine al acreditivului;
- numele şi adresa importatorului;
30
Idem, p. 201
31
Idem, p. 203-204
28
- numele şi adresa exportatorului;
- condiţiile pe baza cărora beneficiarul acreditivului poate primi un credit documentar;
- suma în valută care reprezintă obiectul acreditivului;
- termenele intermediare şi finale de valabilitate a acreditivului;
- descrierea mărfii pentru care se deschide acreditivul şi preţul în valută al mărfurilor;
- enumerarea documentelor de expediţie care se vor prezenta de către exportator după
livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor.
2. Incasso-ul documentar
3. Ordinul de plată
Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie dată de titularul unui cont băncii sale
comerciale de a plăti o sumă în valută unei persoane fizice sau juridice33.
Părţile implicate în efectuarea plăţii prin ordin sunt:
- debitorul - ordonatorul plăţii;
- banca comercială la care îşi are deschis contul debitorul;
- banca corespondentă care plăteşte suma înscrisă în ordinul de plată;
32
Idem, p. 218
33
Idem, p. 225
29
- beneficiarul sumei plătite de către bancă.
Ordinul de plată poate fi:
- necondiţionat (simplu) - nu conţine explicaţii referitoare la scopul plăţii;
- condiţionat (documentar) - când pot fi solicitate diferite documente comerciale sau
de altă natură pentru efectuarea plăţii.
34
Idem,228-233
30
SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE
Tabelul 6
Evoluţia firmei transnaţionale36
35
Vasile Işan – Op. cit., p. 70
36
Idem, p. 71-72
31
• Realizează produse/servicii standardizate, dar şi localizate
sau regionale, combinând eficienţa pe scară globală cu
avantajele localizării;
• Resursele şi activităţile cheie nu sunt nici centralizate la
compania mamă, nici descentralizate la filiale, ci dispersate
în sisteme de specializare, pentru a se realiza simultan
coordonare strictă şi flexibilitate;
• Structura organizaţională este complexă, mecanismele de
coordonare între centru şi filiale fiind bilaterale;
• Funcţii precum cercetarea-dezvoltarea şi producţia sunt
centralizate, deoarece necesită standarde uniforme, alte
funcţii (marketingul şi managementul resurselor umane)
sunt descentralizate.
37
Keith Head - Elements of Multinational Strategy, University of British Columbia, Vancouver, 2003, p. 13-14
38
Vasile Işan – Op. cit., p. 73-74
32
- societăţile etnocentrate, în cadrul cărora implantarea se face prin sucursale sau
filiale. Ele rămân subordonate sub aspectul gestiunii şi strategiilor de dezvoltare
societăţii-mamă şi păstrează vizibil amprenta mediului economic naţional al ţării de
origine;
- firme policentrate, a căror expansiune în exterior se realizează sub forma
întreprinderilor propriu-zise, juridic autonome faţă de societatea-mamă. Fiind
constituite în regim de întreprinderi naţionale, activitatea lor este mai compatibilă cu
interesele şi obiectivele de dezvoltare a fiecărei ţări gazdă;
- firme geocentrate, care indiferent de forma juridică de implantare – filială sau
întreprindere naţională – sunt constituite, organizate şi gestionate după o strategie
concepută direct la scară mondială. Uneori societatea-mamă se reduce la sediul
staff-ului managerial, cu identitate naţională difuză, domiciliată într-un paradis
fiscal. Prezintă un înalt grad de autonomie faţă de auorităţile guvernamentale, atât
din ţara de origine, cât şi din ţările gazdă. Ele joacă rolul de importanţi agenţi
integratori ai sistemului economic mondial.
33
TESTE GRILĂ
34
d) funcţia de promovare a relaţiilor comerciale externe.
8. Politicile promoţionale:
a) vizează restrângerea importurilor;
b) vizează stimularea exporturilor;
c) folosesc ca instrument principal taxele vamale;
d) au o acţiune indirectă de limitare a importurilor.
9. Taxele vamale preferenţiale:
a) sunt stabilite în mod autonom de statul respectiv;
b) au la bază tratate şi acorduri internaţionale, fiind stabilite, mai ales, pe bază de
reciprocitate;
c) vin ca răspuns la anumite practici ale statului partener;
d) au, de obicei, un nivel mai redus decât taxele convenţionale.
10. Taxele vamale specifice:
a) se calculează ca un procent din valoarea mărfurilor importate;
b) se folosesc doar în cazul anumitor categorii de bunuri şi servicii;
c) sunt insensibile faţă de oscilaţia preţurilor;
d) sunt practicate de un număr redus de state.
11. Totalitatea dispoziţiilor legale privind taxele şi celelalte instrumente vamale, precum şi
formalităţile de aplicare a lor formează:
a) tariful vamal;
b) politica vamală;
c) regimul vamal;
d) nomenclatorul vamal.
12. Dintre instrumentele de limitare cantitativă directă a importurilor, putem menţiona:
a) interdicţiile sau prohibiţiile la import;
b) contingentarea importurilor;
c) preţurile minime sau maxime de import;
d) devalorizarea monedei naţionale.
13. Prelevările variabile:
a) intră în categoria taxelor vamale;
b) sunt instrumente de limitare cantitativă directă a importurilor;
c) fac parte din categoria barierelor netarifare valutare şi financiar-bancare din calea
importurilor;
d) se calculează în funcţie de diferenţele care există între preţul intern şi cel de import al
mărfurilor respective.
14. Devalorizarea monedei naţionale:
a) are un efect restrictiv asupra exporturilor;
b) are un efect restrictiv asupra importurilor;
35
c) scumpeşte importurile în monedă naţională;
d) scumpeşte exporturile în valută.
15. În categoria măsurilor şi reglementărilor de ordin administrativ şi tehnic cu efect
restrictiv asupra importurilor sunt incluse:
a) detalierea excesivă a nomenclatorului vamal;
b) formalităţile complicate la import;
c) discriminările în regimul acordării creditelor de import;
d) diferenţierea cursurilor de schimb în funcţie de tipul de tranzacţie efectuat (export sau
import).
16. Pentru a stimula activitatea de export a firmelor autohtone, statul poate:
a) acorda subvenţii pentru reducerea costurilor de producţie;
b) întări moneda naţională în raport cu celelalte valute;
c) impune condiţii mai restrictive în acordarea creditelor pentru finanţarea producţiei pentru
export;
d) scuti firmele de plata taxelor vamale aferente materiilor prime şi materialelor importate şi
folosite pentru realizarea producţiei de export.
17. Dintre concesiile cu privire la regimul fiscal care pot stimula activitatea de export,
putem aminti:
a) manipularea nivelului taxei de scont;
b) exonerarea mărfurilor exportate de impozitele indirecte pe consum (de genul TVA);
c) admisia temporară;
d) crearea de antrepozite vamale, de zone libere şi porturi franco.
18. În cadrul GATT:
a) fiecare ţară avea un număr de voturi în funcţie de ponderea deţinută în comerţul
internaţional;
b) activitatea s-a desfăşurat sub forma rundelor de negocieri;
c) principiile esenţiale statuate au fost: nediscriminarea, reciprocitatea, liberalizarea prin
reducerea taxelor vamale şi prohibirea barierelor netarifare şi regionalizarea schimburilor
comerciale internaţionale;
d) principalele instrumente de aplicare a nediscriminării şi reciprocităţii au fost: clauza
naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional.
19. Conform GATS, în sectoarele vizate, părţile semnatare nu vor aplica:
a) limitări privind valoarea totală a tranzacţiilor cu servicii;
b) proceduri prudenţiale la acordarea de credite;
c) reglementări fito-sanitare cu privire la produsele agricole importate;
d) limitări privind cota de participare a capitalului străin.
20. Cambia:
36
a) cuprinde ordinul necondiţionat prin care trasul cere trăgătorului să plătească o sumă de
bani beneficiarului sau la ordinul acestuia;
b) este plătibilă la cerere sau la un moment definit;
c) este datată şi semnată de către beneficiar;
d) este un instrument de plată folosit în relaţiile comerciale internaţionale.
21. Folosirea cardului implică o serie de avantaje, cum ar fi:
a) eliminarea parţială a utilizării numerarului;
b) se reduce perioada de efectuare a decontărilor;
c) simplifică operaţiile efectuate de către client;
d) costuri mai mici legate de comisioanele bancare.
22. În cazul folosirii acreditivului documentar:
a) plata are la bază documentele care dovedesc expedierea mărfurilor conform contractului
comercial internaţional;
b) beneficiarul, respectiv importatorul, cere unei bănci să se angajeze în efectuarea plăţii;
c) există un angajament ferm al băncilor la efectuarea plăţilor, independent de contractul
comercial internaţional;
d) exportatorul are încredere în bonitatea, solvabilitatea, seriozitatea şi corectitudinea
importatorului.
23. În cazul folosirii incasso-ului documentar:
a) efectuarea plăţii se face automat de către bancă la prezentarea documentelor care atestă
expedierea mărfurilor;
b) exportatorul are încredere în bonitatea, solvabilitatea, seriozitatea şi corectitudinea
importatorului;
c) este implicată o singură bancă;
d) nu există certitudinea că exportatorul îşi va încasa sumele cuvenite.
24. Tranzacţia comercială prin care proprietarul unui activ intangibil (brevet, marcă,
copyright, know-how etc.) vinde unui cumpărător dreptul de a-l utiliza, în schimbul plăţii
unei sume de bani, numită redevenţă poartă numele de:
a) francizare;
b) export direct;
c) licenţiere;
d) export complex.
25. În cazul unui joint-venture:
a) sunt înfiinţate filiale proprii în străinătate;
b) două sau mai multe firme, din ţări diferite, fuzionează pentru a forma o nouă entitate;
c) o firmă achiziţionează peste 50% din activele unei companii străine;
d) două sau mai multe firme, din ţări diferite, participă cu capital la înfiiţarea unei firme cu
capital mixt.
37
26. În cazul fuziunilor verticale, firmele implicate:
a) activează în aceeaşi industrie;
b) activează în industrii diferite, dar situate pe un lanţ de ofertă, în amonte sau în aval;
c) urmăresc asigurarea facilă a aprovizionării cu materii prime, materiale şi subansamble,
controlul distribuţiei şi vânzărilor etc.;
d) deşi nu au nici o legătură din punctul de vedere al obiectului de activitate, urmăresc
crearea unei baze economice mai largi, generatoare de profit.
27. Tranzacţiile comerciale pe bază de reciprocitate:
a) implică folosirea efectivă a unor valute liber convertibile;
b) se prezintă, în cea mai simplă variantă, sub forma barterului;
c) includ operaţiunile de off-set şi buy-back;
d) se prezintă şi sub forma tranzacţiilor de tip greenfield investment.
28. Alianţele strategice internaţionale:
a) sunt forme mai puţin formale de colaborare internaţională între firme din ţări diferite;
b) vizează creşterea competitivităţii firmelor participante prin: cercetare-dezvoltare,
marketing, distribuţie, furnizare de subansamble etc.;
c) implică formarea de noi entităţi economice cu capital mixt;
d) facilitează intrarea pe o piaţă externă greu accesibilă prin competiţie deschisă.
29. Firmele care vând licenţe îşi propun:
a) să evite intrarea pe diferite pieţe externe;
b) să obţină venituri suplimentare din drepturile de proprietate deţinute;
c) să dobândească un avantaj strategic pe pieţele externe;
d) să acorde concurenţilor un avantaj tactic sau strategic.
30. În cazul creării de joint-venture:
a) investiţia este mai mare decât în cazul dezvoltării unei filiale proprii;
b) piaţa ţintă are un potenţial ridicat şi nu poate fi accesată prin alte metode;
c) pot fi evitate barierele comerciale şi necomerciale existente în calea exporturilor.
31. Dintre motivele formării de joint-venture, putem aminti:
a) creşterea riscului socio-politic;
b) valoarea investiţiei;
c) surmontarea barierelor de intrare pe piaţă;
d) potenţialul pieţei de desfacere.
32. Este dificil să separăm achiziţiile de fuziuni deoarece:
a) nu există definiţii standard care să le diferenţieze;
b) rezultatul lor este acelaşi – formarea de noi entităţi economice sub raport legal;
c) statisticile economice nu pot evidenţia strict achiziţiile de fuziuni.
33. Francizarea presupune:
a) vânzarea, de regulă, a unor sisteme complexe sau a unor formate de afaceri;
38
b) o relaţie mai integrată de afaceri decât în cazul licenţierii;
c) vânzarea dreptului de utilizare a unui activ intangibil special (nume de marcă, tehnică de
marketing sau sistem de afaceri) în schimbul plăţii unei taxe;
d) un control managerial mai puţin strict decât în cazul licenţierii.
34. În cadrul aranjamentelor colaborative sunt incluse:
a) exporturile complexe;
b) contractarea managementului;
c) contractarea producţiei;
d) proiectele la cheie.
35. Suma de bani pe care o plăteşte un cumpărător proprietarului unui activ intangibil
(marcă, brevet, copyright etc.) pentru dreptul de a-l utiliza poartă numele de:
a) licenţă;
b) comision;
c) redevenţă;
d) cotă.
36. Dintre avantajele francizării, putem menţiona:
a) acces la cunoştinţele şi celelalte active intangibile ale partenerului local;
b) control asupra calităţii;
c) protejarea tehnologiei;
d) riscuri mici.
37. Dintre dezavantajele licenţierii, putem menţiona:
a) existenţa barierelor tarifare şi netarifare;
b) cheltuieli de capital ridicate;
c) costuri mari de transport;
d) absenţa controlului asupra tehnologei.
38. Orice segmentare a pieţei internaţionale trebuie să ţină cont de:
a) solvabilitate;
b) accesibilitate;
c) profitabilitate;
d) măsurabilitate.
39. Clauzele de livrare INCOTERMS:
a) urmăresc interpretarea în mod uniform a obligaţiilor ce decurg din contractul de vânzare
internaţională;
b) reprezentând o reglementare externă voinţei părţilor, nu corespund nevoii de simplificare
a operaţiunilor de negociere comercială şi de încheiere a contractelor;
c) cuprind obligaţiile ce revin părţilor contractante, repartizarea cheltuielilor de transport şi
asigurare a mărfii de la producător la consumator, întocmirea formalităţilor şi definirea
precisă a documentelor sau mesajelor puse la dispoziţia cumpărătorilor de către vânzător;
39
d) sunt sistematizate în patru grupe, în funcţie de creşterea obligaţiilor cumpărătorului.
40. Firmele multinaţionale:
a) desfăşoară cu precădere activităţi de export;
b) sunt asocieri de vânzători şi cumpărători din ţări diferite, legate prin contracte pe termen
lung;
c) au activităţi de producţie sau servicii în cel puţin două ţări, rezultate din investiţii directe
în străinătate;
d) pot înfiinţa în alte ţări filiale şi sucursale.
41. Firma transnaţională:
a) are o structură organizaţională complexă;
b) nu acordă o importanţă deosebită evaluării performanţelor la toate nivelurile;
c) nu înregistrează economii de scală (dimensiune);
d) realizează produse/servicii standardizate, dar şi localizate sau regionale, combinând
eficienţa pe scară globală cu avantajele localizării.
42. Firma transnaţională:
a) centralizează la nivelul companiei-mamă politicile de marketing şi management;
b) realizează numai produse particularizate pentru diferite pieţe regionale pe care operează;
c) operează cu o reţea mondială de filiale proprii şi companii afiliate;
d) prezintă mecanisme bilaterale de coordonare între centru şi filiale.
43. Până la a ajunge firmă transnaţională, o companie trece prin mai multe etape, cum ar fi:
a) firmă regională;
b) firmă domestică;
c) firmă internaţională;
d) firmă multi-domestică.
44. Cele zece ţări central şi est europene intrate în Uniunea Europeană la 1 mai 2004 au fost:
a) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, România şi
Bulgaria;
b) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Turcia;
c) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Turcia şi Malta;
d) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta.
45. Procesul de integrare economică poate îmbrăca diferite forme, cum ar fi:
a) uniunile economice;
b) sistemul de preferinţe vamale;
c) uniunile vamale;
d) zonele de comerţ liber.
46. Forma de integrare bazată pe admiterea de către un ansamblu de teritorii vamale a unor
serii de avantaje vamale, neaplicabile la zone terţe, reprezintă:
a) zona de comerţ liber;
40
b) uniunea vamală;
c) sistemul de preferinţe vamale;
d) uniunea monetară.
47. Zonele de comerţ liber reprezintă:
a) o formă de integrare mai avansată decât sistemul de preferinţe vamale;
b) o treaptă intermediară între preferinţele vamale şi uniunea vamală;
c) o treaptă intermediară între uniunea vamală şi uniunea economică;
d) o formă de integrare mai avansată decât uniunea economică.
48. Ţările fondatoare ale Comunităţii Economice Europene au fost:
a) Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda şi Luxemburg;
b) Marea Britanie, Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg
c) Belgia, Olanda şi Luxemburg;
d) Franţa, Italia, RFG, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
49. Comunitatea Economică Europeană a fost înfiinţată în urma semnării:
a) Tratatului de la Maastricht;
b) Tratatului de la Nisa;
c) Tratatului de la Roma;
d) Tratatului de la Amsterdam.
50. Dintre argumentele generale ale integrării economice, putem aminti:
a) intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite;
b) creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupări regionale;
c) economiile derivate din producţia de serie mică;
d) posibilitatea de a aborda noi domenii de activitate.
Răspunsuri:
1. a, c; 2. a; 3. a, b, d; 4. c, d; 5. c; 6. b; 7. a, d; 8. b; 9. b, d; 10. c, d; 11. c; 12. a, b; 13. d; 14.
b, c; 15. a, b, d; 16. a, d; 17. b, c,; 18. b, c, d; 19. a, d; 20. b, d; 21. b, c, d; 22. a, c, d; 23. d;
24. c; 25. d; 26. b, c; 27. b, c; 28. a, b, d; 29. a, b; 30. b, c; 31. a, b, c, d; 32. b; 33. a, b, c; 34.
a, b, c, d; 35. c; 36. d; 37. d; 38. b, c, d; 39. a, c; 40. c, d; 41. a, d; 42. c, d; 43. b, c, d; 44. d;
45. a, b, c, d; 46. c; 47. a, b; 48. d; 49. c; 50. a, b, d.
41
BIBLIOGRAFIE
42
21. Ignat, Ion – Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002
22. Ignat, I., Pralea, S. – Economie mondială, Ed. Synposion, Iaşi, 1994
23. Irwin, Douglas – Free Trade Under Fire, Princeton University Press, 2002
24. Işan, Vasile – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004
25. Kotler, P. – Marketing Management. Analysis, Planning, Implementation and Control,
Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991
26. Lukas, A. – Protection without Protectionism. Reconciling Trade and Homeland
Security, Center for Trade Policy, CATO Institute, April 8, 2004
27. Lukas, A. – WTO Report Card III. Globalization and Developing Countries, Center for
Trade Policy, CATO Institute, June 20, 2000
28. Marcy, G. – Economie internationale, PUF, Paris, 1976
29. Neme, Colette – Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996
30. Noonan, Chris – The CIM Handbook of Export Marketing, Butterworth-Heineman, 1996
31. Ohlin, Bertil – Interregional and International trade, Oxford University Press, London,
1967
32. Pascariu, Gabriela – Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
33. Petrescu, M. – GATT - cadru multilateral pentru promovarea comerţului internaţional,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
34. Pralea, S. – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice
“Gh. Zane”, Iaşi, 1999
35. Sally, R. – Globalisation, Governance and Trade Policy: The WTO in perspective, LSE,
February, 2002, www.lse.ac.uk
36. Sally, R. – Whither the World Trading System? Trade policy reform the WTO and new
round, TIMBRO, 2002
37. Săndulescu, Ion – Reguli şi practici în comerţul internaţional, Ed. ALL, Bucureşti, 1998
38. Sorensen, Olav J. – Alternative Ways of Choosing International Market Entry Models,
Aaborg University, Centre for International Studies, 1996
39. Soros, George – Criza capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
40. Sută, Nicolae – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. ALL, Bucureşti, 1997
41. Sută, Nicolae – A şaptea reuniune ministerială a Grupului celor 77 şi a opta sesiune
UNCTAD, ASE, Bucureşti
42. Voinea, Gheorghe – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed.
Sedcom Libris, Iaşi, 2003
43. *** - Actul final cuprinzând rezultatele Rundei Uruguay, Ministerul Comerţului,
Bucureşti, 1994
43
44. *** - UNCTAD – Trade andDevelopment Report, UN Publications, New York and
Geneva, 1994
45. *** - Handbook of international Trade and Development Statistics, United Nations,
1984
46. *** - World Bank, Globalization, Growth and Poverty: Facts, Fearsand an Agenda for
Action, www.worldbank.org, 2001
47. *** - Convenţia Naţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin
Internaţionale (UNCITRAL)
48. *** - Legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin, Geneva, 1930
49. *** - World Bank – Annual Report, 2001
50. *** - World Trade Report, 2003
51. *** - World Trade Report, 2004
52. *** - World Development Report 2003
53. *** - World Development Report 2004
54. *** - World Investment Report 2003
55. *** - World Investment Report 2004
44
Mult mai mult decât documente.
Descoperiți tot ce are Scribd de oferit, inclusiv cărți și cărți audio de la editori majori.
Anulați oricând.