Sunteți pe pagina 1din 50

NE U R O PS IH O LO G I E

1. DEFINITIA SI OBIECTUL NEUROPSIHOLOGIEI


Neuropsihologia este o disciplina de granita intre stiintele neurale, psihologice,
sociale si stiintele tehnice. Ea functioneaza ca stiinta pe principiul interdisciplinaritatii
si complementaritatii.
Exista mai multe denumiri care, in decursul timpului, au fost date acestui domeniu.
In secolul trecut, studiul relatiilor dintre procesele mintale, comportament si
procesele fiziologice a purtat numele de psihologie fiziologica. Au mai fost folosite
denumiri precum : psihologia biologica, fiziologia comportamentului sau neurostiinta
comportamentului. Dar, cand s-a ajuns la concluzia ca trebuie sa se evidentieze
relatia dintre psihologie si neurologie clinica, s-a impus termenul de neuropsihologie
sau cel de neurologie comportamentala. In esenta, toate aceste denumiri evidentiaza
scopul de a studia baza neurofiziologica a proceselor psihice, a limbajului si a
comportamentului cu sublinierea aspectelor clinice ale acestora. Neuropsihologia
trebuie privita ca stiinta care studiaza problema raportului intre psihic si creier, in
intreaga sa complexitate, bazandu-se atat pe date experimentale, efectuate in
laborator pe animale si pe om, cat si pe date oferite de clinica neurologica si
neurochirurgicala. Din acest motiv, neuropsihologia nu este doar o disciplina
experimentala, ci si o disciplina teoretica fundamentala.
In prezent, studiul organizarii psiho-neuro-comportamentale se desfasoara pe 4
directii principale :
1. Directia descriptiva, prin care se evidentiaza elementele componente ale unui
anumit comportament, succesiunea acestora in spatiu si timp si corelatiile ce se
stabilesc intre ele. Aceasta directie permite studiul rolului specific al diferitelor
componente in cadrul activitatii psihice generale a unui individ.
2. Directia evolutionista – urmareste desprinderea si formularea unor legitati
generale ale devenirii psiho-comportamentale, pe toata scara animala, precum si
evidentierea diferentelor calitative intre diferitele niveluri ale ierarhiei
filogenetice.
3. Directia ontogenetica – permite stabilirea stadiilor parcurse de entitatile
psihocomportamentale, de la aparitie si pana la desavarsire si maturizare, in
stransa dependenta de maturizarea structurilor cerebrale, de maturizarea unui
set de neuroni sau a unui anumit circuit neuronal.
4. Directia neuropsihologica, in cadrul careia accentul cade pe dezvaluirea si
explicarea mecanismelor concrete prin care se realizeaza, la nivelul creierului, un
act psihocomportamental sau altul.
In ultima vreme, se manifesta un interes deosebit pentru alte doua modalitati de
studiere a creierului :
1. Modalitatea cibernetica, in care creierul este considerat ca o retea de tip
computer cu autoreglare.
2. Modalitatea fizica, in care sunt luate in considerare campurile electromagnetice
ce insotesc activitatea psihica, schimbul de particule elementare, precum si orice alt
proces fizic care permite realizarea unor analogii intre sistemele vii si cele nevii.

1
Exista mai multe domenii de activitate in care sunt necesare studiile de
neuropsihologie : neurologia clinica, psihologia clinica, medicina psihosomatica,
pedagogia, indrumarea si selectia profesionala.
Domeniile neuropsihologiei in care se fac studii si cercetari sustinute sunt
numeroase. Din acest punct de vedere, putem aminti faptul ca este cunoscut faptul ca
determinismul psihologic al maladiilor poate ajunge pana la un procent de 50%. Pe
de alta parte, se considera ca aproximativ 65% dintre boli au o baza pur
psihosomatica.
2
Este cunoscuta relatia stransa ce exista intre sistemul imunitar si starea psihica.
Efectul emotiilor pozitive sau negative asupra rezistentei organismului la diferite boli
este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Cercetarile in acest domeniu au evoluat
pana la a se demonstra ca raspunsul pielii la reactiile de hipersensibilizare poate fi
accelerat sau incetinit prin sugestie si hipnoza.
In alt compartiment, cercetarea modului de actiune al hormonilor si
neurotransmitatorilor a adus date noi privitoare la rolul acestor substante in reglarea
comportamentului. Astfel, este cunoscut faptul ca diferite regiuni ale creierului emit
anumite substante care pot anihila durerea, substante care, adesea, sunt mai eficace
decat morfina. In ceea ce priveste natura psihicului uman, neuropsihologia
contemporana aduce o perspectiva noua, bazata pe principiul comunicarii si
interactiunii informationale a creierului cu surse de semnale din lumea externa si din
mediul intern al organismului. Astfel, afirmatia unanim cunoscuta, cum ca psihicul
este o functie a creierului, trebuie precizata prin sublinierea a doua aspecte :
1. Psihicul se realizeaza ca o functie de receptare, prelucrare, interpretare si
stocare a informatiei.
2. Informatia se constituie prin prelucrari si integrari succesive, la nivelul
creierului, in unitati distincte, pe care le numim procese si stari psihice.
Aceasta informatie este furnizator de diverse categorii de semnale mecanice,
fizice, chimice si socioculturale, ce actioneaza din afara asupra receptorilor
individuali.
La nastere, copilul nu poseda o organizare psihica stabila, incheiata, dar nici nu
este tabula rasa (tabla goala). Din punct de vedere biofiziologic, el dispune de un
grad de organizare suficient de ridicat, care ii permite sa comunice la un nivel
rudimentar, dar activ si selectiv cu mediul extern. Deci el se naste cu o viata psihica
elementara, constituita pe baza unei mosteniri genetice si a interactiunii cu mediul
intrauterin. Dupa nastere, multiplicandu-se rapid factorii externi cu care intra in
contact, creste ritmul si continutul calitativ al dezvoltarii psihice individuale.
Din punct de vedere al dezvoltarii psihice optime, raportul dintre factorii externi si
conditiile interne este simetric si reversibil – ex.: absenta auzului, fiind o conditie
interna, are acelasi efect asupra dezvoltarii perceptiei auditive ca si absenta
sunetelor, factor extern – ex.: deficitul functional al creierului, conditie interna, se
rasfrange in aceeasi masura negativ asupra dezvoltarii intelectuale a individului, ca si
deficitul de instruire si de informare, care este factor extern.
In etapele timpurii ale psihogenezei, cantareste mai mult influenta factorilor
externi. In etapele tarzii ale psihogenezei, atunci cand structurile cognitive,
motivatiile tind sa se consolideze, ponderea principala revine conditiilor si organizarii

2
interne a individului. Sub aspect comportamental, sensul de derulare a stadiilor
dezvoltarii psihice rezida in trecerea de la determinarea externa catre
autodeterminare, pe baza de analiza, evaluare, decizie si corectie.
Orice dezvoltare psihica presupune, pe de o parte, transformarea influentelor
externe in continuturi si stari subiective interne, iar pe de alta parte, transformarea
continuturilor si starilor subiective interne in procese externe obiective. Prin urmare,
sursa dezvoltarii psihice umane este constituita nu dintr-un mediu extern brut, ci
dintr-un mediu umanizat, impregnat cu subiectivitate.
Dintre nenumaratii factori externi care participa direct la formarea si dezvoltarea
structurilor psihice umane, rolul determinant revine factorilor sociali. Diversitatea
organizarii si dezvoltarii psihicului uman depinde, asadar, pe de o parte, de nivelul de
organizare structurala a creierului, si pe de alta parte de complexitatea obiectiva a
mediului si vietii sociale. Stimulentul esential al dezvoltarii functiilor creierului este
informatia. Nivelul cel mai inalt de realizare a integrarii informatiei il reprezinta
3
procesele psihice cognitive. Psihicul uman este, din punct de vedere ontologic, in mod
esential informatie.
Atat psihicul cat si informatia nu pot fi catalogate nici ca substanta si nici ca
energie, nu poseda dimensiuni masurabile sau perceptibile nemijlocit. Prezenta si
individualitatea componentelor psihice se evidentiaza numai prin intermediul actelor
comportamentale.
Ca elemente componente, sistemul psihic uman include mai multe entitati :
1. Entitati de tip cognitiv (senzatiile, perceptiile, reprezentarile, gandirea, cu
elementele ei, judecatile si rationamentul). Acestea permit o orientare adecvata
in raport cu obiectele si fenomenele externe.
2. Entitati de tip motivational – contin informatii despre starile de necesitate,
semnalizand deviatiile de la echilibru sau de la tendintele si finalitatile
evolutive ale organismului individului.
3. Entitati de tip emotional – afectiv contin informatii despre raportul dintre
semnificatia situatiilor si evenimentelor externe si dinamica motivationala a
sistemului individului, dirijand in mod corespunzator energia care realizeaza si
sustine actul comportamental exteriorizat sau ascuns. Deosebirea esentiala a
psihicului uman de cel animal rezida din aparitia integrarii de tip constient.
Fiecare proces psihic individualizat dobandeste, la nivelurile sale cele mai
inalte, atributele constientizarii, realizandu-se ca fapt de constiinta. Procesul
care concentreaza in sine cel mai bine determinarile structurale si functionale
ale constiintei este gandirea. La un anumit nivel, a fi constient devine
echivalent cu a gandi. Nivelul de organizare si dezvoltare a constiintei depinde
in foarte mare masura de gradul de dezvoltare a continutului gandirii si de
nivelul structurilor de operare a gandirii.
4
3. RELATIA DINTRE CREIER SI VIATA PSIHICA
Exista o relatie directa intre organizarea morfologica a creierului si functiile
acestuia, incluzand si functiile psihice. Organizarea morfofunctionala a creierului are
la baza un ansamblu de principii care explica raportul dintre creier si viata psihica.
Aceste principii sunt :

3
1. Principiul neuronului – are la baza faptul cunoscut ca unitatea morfologica si
functionala a creierului este neuronul.
2. Principiul centralizarii – principiul de convergenta reciproca si de grupare a
neuronilor in ansambluri organizate in centrii nervosi.
3. Principiul cefalizarii este legat de planul general de organizare a organismului si
de planul de organizare a sistemului nervos central.
4. Principiul corticalizarii stabileste faptul ca scoarta cerebrala, care este cea mai
noua formatiune filogenetica, tinde sa devina centrul superior de comanda si control
al sistemului nervos central, subordonand activitatea formatiunilor subiacente.
5. Principiul diferentierii si specializarii stabileste faptul ca encefalul este un
sistem morfofunctional neomogen, fiind diferentiat atat structural cat si functional si
avand o specializare functionala a elementelor din care este alcatuit.
6. Principiul ierarhizarii si integrarii sistemice stabileste legile dupa care se
realizeaza diferentierea si specializarea in organizarea functionala a creierului. Din
punctul de vedere al acestui principiu, se creeaza un tip de relatie cu dublu sens, cu
un sens ascendent, de la nivelele inferioare catre cele superioare si un sens
descendent, de la nivelul superior catre cele inferioare.
7. Principiul comutarii implica doua aspecte : primul se refera la diversificarea si
cresterea intrarilor si iesirilor la nivelul organismului, iar celalalt aspect se refera la
legea fiziologica a exclusivitatii, conform careia organismul nu poate efectua, in
acelasi timp, doua comportamente adaptive, in raport cu stimulii exteriori, ci numai
unul singur.
8. Principiul reflexului exprima natura de baza a activitatii creierului, unitatea
functionala a acestuia fiind arcul reflex.
9. Principiul modelarii informationale se exprima, pe de o parte, prin dependenta
functionarii creierului de sursele de stimulare si de informatie exterioare si pe de alta
parte prin caracterul reflectoriu al vietii psihice.
10. Principiul conexiunii inverse sta la baza modelului general de functionare a
creierului, considerat ca un sistem cibernetic, cu autofunctionare si autoreglare.
Conform acestui principiu, creierul are capacitatea de a-si mentine un anumit echilibru
si de a-si corecta eventualele erori de functionare si, de asemenea, are capacitatea de
a-si dezvolta experienta prin achizitiaunor structuri informationale noi si prin crearea
unor sisteme noi de lagaturi.
11. Principiul redundantei se refera la actiunea factorilor perturbatori, interni sau
externi, asupra activitatii informationale a creierului.
12. Principiul verbalizarii este legat de aparitia si dezvoltarea limbajului articulat.
13. Principiul instruibilitatii – evidentiaza faptul ca organizarea si functionarea
creierului au o anumita plasticitate de autoelaborare in cadrul interactiunii sale cu
mediul.
Viata psihica nu trebuie confundata cu functiile creierului. Functiile creierului se
refera la mobilitate, sensibilitate, tonus muscular, la functiile de relatie si functiile
vegetative. Alaturi de acestea, creierul participa in mod direct la edificarea functiilor
psihice.
In ansamblu, exista 3 categorii de functii ale creierului :
1. Functii pur neurologice : motorii, senzoriale, de echilibru, de coordonare si
reflexe.

4
2. Functii instrumental simbolice : gnozii, praxii, limbaj, orientare spatiala,
constructie spatiala, schema corporala. Toate acestea intra in sfera psihicului.
5
3. Functii integratoare : atentia, orientarea, dispozitia afectiva, memoria,
activitatea, comportamentul, constiinta. Functiile integratoare reprezinta sfera
proceselor psihice propriu-zise, la care se adauga constiinta, adica totalitatea
functiilor legate de starea de vigilenta in raport cu propria persoana si cu realitatea
extracorporala. Daca realizam o ierarhizare de organizare a celor 3 tipuri de functii,
putem spune ca functiile neurologice fundamentale sunt functii primare, functiile
instrumental simbolice sunt functii secundare, iar functiile de integrare sunt functii
tertiare.
Din punct de vedere filogenetic, aceste functii apar treptat, de la cele primare catre
cele tertiare, o data cu dezvoltarea morfofiziologica a creierului. Astfel, functiile
primare se intalnesc la toate vertebratele. La mamifere, apare reflexul de orientare,
atentia, un anumit tip de memorie elementara. La acestea se adauga o buna
dezvoltare a conduitelor instinctuale : de construire a cuibului, de crestere a puilor,
de procurare a hranei, de reproducere s.a.m.d. La om, prin dezvoltarea creierului,
apar functiile gnozice, cele praxice si cele de limbaj, care au o valoare functionala
predominanta.
Functiile primare sunt functiile solide, foarte bine organizate structural. Functiile
secundare si cele tertiare apar mai tarziu, in evolutia sistemului nervos. Ele sunt mai
complexe, dar sunt mai putin bine organizate si, prin urmare, sunt mult mai
vulnerabile.
In mod experimental, s-a putut demonstra ca primele care sunt afectate intr-un
proces patologic sunt functiile tertiare si in special cele legate de constiinta.
In cursul traumatismelor cerebrale, datorate accidentelor sau in intoxicatii se
constata o dezintegrare a functiilor secundare si ulterior a celor primare, de tip
neurologic pur. Acest fapt se explica prin aceea ca functiile creierului deriva unele din
altele prin diferentiere si specializare functionala.
Relatia dintre creier si psihic nu poate fi redusa la o schema de tipul stimulraspuns.
Reactia de acest tip apare ca un mecanism de reflex automat, numai la
nivelul functiilor primare.
Din punct de vedere al formarii proceselor mentale, ordinea dezvoltarii este, prin
urmare, de la functiile primare la functiile secundare apoi la functiile tertiare, ordinea
dezintegrarii acestor functii fiind inversa. Afectarea functiilor superioare, adica a celor
secundare si tertiare duce la eliberarea sau dezvaluirea functionala a functiilor
primare, asa cum se observa in bolile neurologice. Adica functiile superioare exercita
asupra celor inferioare, primare, un anumit tip de control supresiv.
Mai exista un model de intelegere a functiilor creierului, preluat din cibernetica.
Conform acestui model, creierul este considerat un sistem cibernetic cu o intrare si o
iesire. Dar, daca vom incerca sa intelegem creierul ca pe o masina in care introducem
ceva, masina prelucreaza si noi trebuie sa obtinem ceva, riscam sa excludem
aspectele evolutive, de specializare si de complexitate ale creierului. Creierul are
capacitatea de a autocontrola, concomitent de a-si pune probleme si a rezolva
probleme. Ceea ce inseamna ca a privi creierul ca pe o masina este un rationament
simplist si insuficient.

5
Emisferele cerebrale sunt implicate direct in construirea mecanismelor si proceselor
psihice.
LOBUL FRONTAL este implicat direct in mecanismele vietii afective. Sunt
cunoscute tulburarile afective in leziunile lobului frontal. De asemenea, in aceleasi
leziuni poate apare iritabilitatea, torpoarea (somnolenta), lipsa de initiativa, alaturi de
discrete tulburari de personalitate. Tulburarile psihice din afectarile lobului frontal se
impart in 3 grupe :
1. Tulburari de dispozitie si caracter, care constau in cresterea tonusului afectiv,
cu euforie si erotism, alternand cu faze de melancolie, cu reactii caracteriale, de tip
psihopatic sau iritabil.
2. Tulburari de activitate – se refera la activitatile fizice exterioare si la
manifestarile intelectuale. Apare o ruptura intre bolnav si lumea exterioara, cu
6
saracirea relatiilor si cu absenta reactiilor la evenimente externe. Se adauga o stare
de apatie, indiferenta la durere, mutism achinetic si poate evolua catre coma si
moarte.
3. Tulburari intelectuale, care privesc atentia si memoria. Pot merge de la confuzie,
dezorientare temporo-spatiala la starea de perplexitate pana la dementa.
LOBUL PARIETAL este in relatie cu functiile proxice si gnozice, cu schema corporala
si cu limbajul. In leziunile lobului parietal apar 3 tipuri de tulburari :
1. Tulburari praxice, adica apraxie ideomotorie, apraxia imbracatului si apraxie
constructiva.
2. Tulburari ale schemei corporale sunt tulburari ale perceptiei referitoare la
dimensiunile si postura propriului corp.
3. Tulburari de limbaj – duc la afazie senzoriala.
LOBUL TEMPORAL este in relatie cu memoria, constiinta si viata emotional-afectiva.
In leziunile lobului temporal, exista 4 tipuri de tulburari :
1. Tulburarile emotionale – experimental, la animale, au putut fi produse accese de
furie, de agresivitate, de alerta, de frica si fuga, prin excitarea lobului temporal. La
om, se pot obtine stari de tristete, teama de moarte, senzatia de singuratate. De
asemenea, crize de manie si violenta, care se pot permanentiza sau croniciza, in
situatii de excitare continua a lobului temporal, cum ar fi in epilepsia de lob temporal.
In aceasta boala, se adauga si modificari de caracter si de personalitate.
2. Tulburari psihomotorii : mutismul achinetic, somnolenta, catalepsia (stare
hipnotica).
3. Tulburari de memorie – sunt constante, in leziunile de lob temporal si sunt sub
forma de amnezie si de fixare.
4. Starile de vis, care constau in tulburari de constiinta, asociate cu halucinatii
vizuale, auditive, gustative, olfactive, stari care survin sub forma de criza. La acestea
se adauga ruperea partiala de realitate a bolnavului.
LOBUL OCCIPITAL este in relatie functionala cu perceptia timpului si a miscarilor, a
spatiului vizual, a memoriei si a dispozitiei afective. Leziunile acestui lob prezinta 3
tipuri de tulburari :
1. Halucinatii vizuale
2. Tulburari de memorie si de afectivitate
3. Tulburari de perceptie temporala, de miscare si de spatiu

6
CORPUL CALOS (fascicul de fibre nervoase care uneste cele doua emisfere ale
creierului mare) este implicat in mecanismele memoriei si a constiintei, precum si in
procesele gnozice si praxice.
Leziunile corpului calos produc 3 tipuri de tulburari :
1. Tulburari psihice : inertia motorie, scaderea memoriei, lipsa de initiativa, lipsa
legaturii intre idei, iritabilitatea, nesiguranta, anumite tulburari de caracter.
2. Tulburari praxice : apraxia ideomotorie, apraxia mimica.
3. Tulburari gnozice : agnozia obiectelor.
Pe baza tuturor acestor date, putem sintetiza mai multe tipuri de relatii care exista
intre creier si viata psihica. Aceste relatii sunt :
1. Relatii neuropsihologice
2. Relatii neuroumorale
7
3. STRUCTURA SISTEMULUI NERVOS
Neuronul este unitatea structurala si functionala a sistemului nervos. Neuronul este
alcatuit dintr-un corp celular, care se numeste pericarion si din mai multe prelungiri.
Prelungirea principala si cea mai mare este axonul. Acesta conduce impulsul nervos de
la corpul celular catre periferie. Celelalte prelungiri sunt mai mari si mai mult sau mai
putin ramificate, se numesc dendrite si conduc impulsul nervos de la periferie catre
corpul celular.
Axonul este o prelungire unica, iar dendritele sunt prelungiri multiple. Corpul
celular este alcatuit din citoplasma, nucleu si o membrana periferica care se numeste
neurilema.
Citoplasma contine in interiorul sau organite celulare de doua tipuri :
1. organite celulare comune cu celelalte celule din corp : lizozomi, ribozomi,
mitocondri, aparatul Golgi si reticulul endoplasmatic.
2. organite specifice neuronului – sunt, la randul lor, impartite in doua :
neurofibrilele si substanta tigroida (corpusculii Nissl). Corpusculii Nissl sunt granulatii
care la microscop sunt intens colorate, dand neuronului un aspect tigrat.
Neurofibrilele sunt filamente subtiri, de lungimi variabile, formate din lanturi de
proteine, care strabat pericarionul si axonul pe toata lungimea sa.
Nucleul neuronului are aspectul unei vezicule clare, asezata in centrul corpului
celular. El contine in interiorul sau un nucleol. Membrana nucleului este alcatuita din
substante proteice si este prevazuta cu pori sau pliuri. In nucleul neuronului se
gaseste o cantitate mica de cromaina.
Membrana corpului celular, neurilema, este formata din doua straturi de
macromolecule lipoproteice, intre care se afla un strat de lipide.
Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice, scurte, de grosimi diferite si ramificate.
Numarul, forma si dimensiunile lor variaza de la un neuron la altul. Functia
dendritelor este de a reactiona la excitatii si de a le conduce de la periferie catre
corpul axonului.
Axonul este tot o prelungire citoplasmatica, mult mai lunga ; este unic, intotdeauna
prezent si de regula neramificat. El prezinta ramificatii scurte, numai in portiunea
terminala, inainte de sinapsa. Axonul este invelit intr-o membrana citoplasmatica,
care se numeste axolena. In citoplasma axonului, care se mai numeste si axoplasma,
se afla neurofibrile. Functia axonului este de a conduce impulsul nervos de la corpul

7
neuronului la dendritele sau corpul celular al altui centru sau la o celula efectoare.
Contactul dintre 2 neuroni se realizeaza printr-o zona specifica sistemului nervos,
care se numeste sinapsa. Influxul nervos are un singur sens de circulatie : de la
dendrita la corpul neuronului si apoi la axon.
Axonul este infasurat intr-o teaca de mielina, care este discontinua, fiind intrerupta
la distante regulate prin niste strangulatii incomplete numite nodurile Ranvier.
Teaca de mielina este invelita la exterior de o formatiune gliala care se numeste
teaca Schwann. La randul sau, teaca Schwann este invelita de o alta teaca, cu
structura conjunctiva (mai dura) care se numeste teaca Henle.
Din punct de vedere morfologic, neuronii sunt de mai multe tipuri si se clasifica
dupa mai multe criterii :
- dupa marimea lor, neuronii pot fi :
1. somatocroni – de dimensiuni mari, bogati in citoplasma ;
2. neuroni citocromi – mici, cu nucleul mare si cu citoplasma mai putina ;
3. neuroni cariocromi – sunt de marime medie si cu citoplasma relativ redusa.
- dupa numarul prelungirilor, neuronii pot fi :
1. neuroni multipolari, care au prelungiri multiple, pornind de pe intreaga
suprafata;
2. neuroni bipolari – cu prelungiri dispuse la cei 2 poli ai celulei ;
3. neuroni unipolari – in care dendritele si axonul pleaca din acelasi loc si ulterior
se despart.
8
- dupa functia pe care o indeplinesc, neuronii pot fi :
1. neuroni motori – care sunt bogati in substanta tigroida si sunt mai mari, de
regula multipolari ;
2. neuroni senzitivi – care sunt mai mici decat cei motori ;
3. neuroni de asociatie – cu forme variate ; de regula multipolari, cu prelungiri
scurte si volum mai mic.
Sinapsele sunt zonele de legatura dintre 2 neuroni ; ele se pot realiza in 3 feluri :
1. sinapse axodendritice – leaga axonul unui neuron de dendritele altui neuron
2. sinapse axosomatice – fac legatura intre axonul unui neuron si corpul celular al
altui neuron
3. sinapse axoaxonale – fac legatura intre axonii a 2 neuroni vecini
Oricare ar fi tipul de sinapsa, structura sa este aceeasi :
- o componenta presinaptica, reprezentata prin butonii terminali ai axonului
- spatiul sau fanta sinaptica – spatiul aflat intre butonii terminali ai unui axon si
membrana sa sau butonii terminali ai celuilalt axon
- componenta postsinaptica, reprezentata de corpul unui neuron, de dendritele unui
neuron sau de axonul unui neuron
Din punct de vedere functional, sinapsele pot fi : excitatorii sau inhibatorii. Ele pot
multiplica influxul nervos sau il pot inhiba.
Transmiterea sinaptica este de doua tipuri, dupa mecanismul prin care se realizeaza
:
1. Transmiterea chimica, in care, la nivelul sinapsei, se elibereaza
neurotransmitatori sau mediatori chimici care umplu spatiul intersinaptic si activeaza
membrana postsinaptica, rezultand un potential postsinaptic.

8
2. Transmiterea electrica a influxului nervos – atunci cand potentialul electric
axonal atinge terminatiile presinaptice se produce o descarcare de curent care induce
un potential electric in membrana postsinaptica. Rezulta ca functia principala a
neuronului este aceea de transmitere a influxului nervos. Acesta este un proces
specific celulei nervoase. Producerea si transmiterea influxului nervos este legata de
proprietatile membranei neuronale. Aceasta membrana are doua proprietati
importante :
a) este un foarte bun izolator electric
b) are permeabilitate selectiva pentru diferiti ioni (are o permeabilitate foarte mare
pentru ionii de K si una mult mai mica pentru ionii de Na). Datorita acestor
proprietati, neuronul se comporta ca un conducator electric, fiind marcat cu sarcini
negative la interior si pozitive la exterior.
Intre cele doua fete ale membranei se creeaza o diferenta de potential electric,
care se numeste potential de membrana. In repaos, acest potential este cuprins intre
60-80 mV si poarta denumirea de potential de repaos.
Polarizarea membranei este efectul unui proces activ, realizat in doua momente :
intai ionii de K patrund in interiorul celulei, iar apoi ionii de Na ies in exteriorul
celulei. Daca se aplica o excitatie pe fibra nervoasa, se produce o depolarizare in
acesti 2 timpi a membranei si o scadere a diferentei de potential dintre interiorul si
exteriorul membranei. Se produce, astfel, de-a lungul membranei o unda de excitatie
ca un curent electric, care poarta denumirea de potential de actiune.
In fibrele mielinice (cele care au teaca de mielina), transmiterea influxului nervos
este discontinua, saltatorie, adica influxul nu mai parcurge intreaga lungime a fibrei si
sare de la un nod Ranvier la altul.
In fibrele amielinice (lipsite de mielina) transmiterea influxului este continua.
Alaturi de neuron, din structura sistemului nervos face parte si nevroglia, care se mai
numeste si celula gliala. Nevroglia are aceeasi origine ca si neuronul, dar are alte
roluri decat neuronul : rol de sustinere si rol de hranire a celulei nervoase. Din punct
de vedere morfologic, nevrogliile sunt de mai multe feluri :
1. microglia – o celula mica, fusiforma ;
2. oligodendroglia – are prelungiri putine si scurte ;
9
3. macroglia – celule mari, cu aspect fibros ;
4. nevroglia periferica – reprezentata de celulele Schwann, cele care contribuie la
alcatuirea tecii Schwann a axonului.
Tesutul glial are rol multiplu, de sustinere si de protectie a neuronilor, de nutritie,
de cicatrizare a eventualelor leziuni neuronale si rol de secretie a unor substante
necesare metabolismului neuronului.
Modelul functional al sistemului nervos este reprezentat de actul reflex. Acesta
consta in receptarea informatiei din mediul intern sau extern, prin intermediul
organelor senzoriale, transmiterea informatiei pe caile de conducere senzitive la
centrii nervosi care, prin caile motorii, transmit comanda de efectuare catre organele
efectoare. Schema morfologica a actului reflex este reprezentata de arcul reflex. Arcul
reflex este alcatuit din : receptor, dintr-o cale aferenta, un centru nervos, o cale
eferenta si organul efector.
Prin act reflex intelegem o reactie de raspuns efector, produsa de excitatia venita din

9
mediul intern sau extern.
Pavlov a fost cel care s-a preocupat in mod deosebit de problema reflexelor. El a
stabilit faptul ca reflexele sunt de doua feluri : reflexe neconditionate si reflexe
conditionate.
Reflexele neconditionate (innascute) sunt de mai multe feluri :
- reflexe neconditionate de tip A : salivatia, masticatia, deglutitia, clipitul si
reactiile vasomotorii ;
- reflexe neconditionate de tip B : reflexe statotonice (de tonus si de postura) si
reflexe de orientare ;
- reflexe neconditionate de tip C : reflexe mimico-vegetative.
Alaturi de aceste tipuri, mai exista o serie de reflexe neconditionate complexe :
reflexul alimentar, de cautare si de procurare a hranei, reflexul de aparare fata de
pericolele exterioare, reflexul de orientare, reprezentand reactia la aparitia unui
excitant nou, reflexul de investigatie si cercetare (curiozitate) si reflexul de
reproducere, legat de perpetuarea speciei.
Reflexele conditionate se dobandesc in timpul vietii prin invatare si devin o a doua
experienta psihoneurofiziologica, la intalnirea cu un excitant care are valoarea de
conditionare. Reflexul conditionat reprezinta legatura permanenta dintre agentul
exterior si activitatea de raspuns a organismului, deci legatura dintre excitant si
raspuns.
Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos central este compus din doua
segmente : encefalul si maduva spinarii. La randul sau, encefalul este compus din 5
parti, care se diferentiaza din vezicula cerebrala primitiva in cursul dezvoltarii
embrionare :
1. mielencefalul – alcatuit din bulbul rahidian
2. metencefalul – alcatuit din cerebel si puntea lui Varolio
3. mezencefalul – reprezentat de trunchiul cerebral
4. diencefalul – hipotalamusul, glanda hipofiza, caile optice, subtalamusul si talamusul
5. telencefalul – emisferele cerebrale, nucleii de la baza creierului, bulbii si
bandeletele olfactive
10
4. LEGILE CONDUCERII IMPULSULUI NERVOS
Conductibilitatea prin fibrele nervoase are la baza o serie de legi, dintre care cele
mai importante sunt :
1. Legea integritatii morfofunctionale – potrivit acestei legi, conducerea impulsului
necesita integritatea anatomica si functionala a fibrei nervoase. Comprimarea,
ligaturarea, tractionarea, refrigerarea sau anestezierea fibrei reduce sau anuleaza
conductibilitatea. Lezarea fibrei se insoteste de o disfunctie reversibila sau nu, in
functie de importanta leziunii.
2. Legea conducerii izolate – se refera la proprietatea fiecarei fibre de a conduce
exclusiv si independent impulsurile proprii, fara a influenta fibrele din vecinatate, fapt
care explica posibilitatea efectuarii unor miscari sau unor comenzi foarte precise.
Aceasta proprietate se datoreaza, in cea mai mare parte, tecii de mielina. S-a dovedit
ca lezarea acestei teci se insoteste de difuzia excitatiei catre fibrele vecine, ceea ce
explica necoordonarea miscarilor.
3. Legea conducerii bilaterale – se refera la capacitatea fibrei nervoase de a conduce

10
excitatia in ambele sensuri : centripet (de la periferie catre centru) si centrifug (de la
centru catre periferie).
4. Legea conducerii nedecrementiale – potrivit careia impulsul este condus fara nici o
pierdere, amplitudinea undei de propagare fiind aceeasi de-a lungul fibrei, indiferent
de cat de lunga este aceasta.
5. Legea multiplicarii impulsului nervos la nivelul terminatiilor axonale – asigura
distributia impulsului nervos la nivelul tuturor terminatiilor axonale, indiferent cat de
multe sunt acestea.
6. Legea „totul sau nimic” – inseamna ca fibrele nervoase raspund maximal la un
stimul prag, iar odata format impulsul, in oricare punct al fibrei, acesta este transmis
nemodificat pe intreaga fibra. Daca stimulul nu atinge nivelul de prag, acesta nu
produce un impuls si stimulul nu se va transmite.
PROPRIETATILE GENERALE ALE SINAPSELOR
1. Intarzierea sinaptica – cand un impuls ajunge la terminatiile sinaptice, exista un
interval de timp care trece pana la obtinerea unui raspuns in neuronul postsinaptic si
acest interval este numit intarziere sinaptica. In consecinta, conducerea printr-un lant
de neuroni este cu atat mai intarziata cu cat exista mai multe sinapse in lantul
neuronal.
2. Conducerea unidirectionala – sinapsele permit conducerea intr-o singura directie,
adica de la terminatiile presinaptice la cele postsinaptice.
3. Vulnerabilitatea la hipoxie, la noxe si unele medicamente – aceasta proprietate este
o explicatie pentru afectarea neurologica in cazul anesteziilor, intoxicatiilor si a
privarii de oxigen.
4. Fatigabilitatea sinapsei – stimularea repetata si rapida a terminatiilor presinaptice
face ca numarul de descarcari prin neuronul postsinaptic, care la inceput este foarte
mare, sa scada progresiv, in timp. Acest fenomen numit fatigabilitate sau instabilitate
este important pentru ca explica aparitia oboselii, in momentul suprasolicitarii unei
arii neuronale. Aceasta oboseala apare ca un mecanism de protectie impotriva
hiperactivitatii neuronale. Se presupune ca mecanismul oboselii ar putea fi o simpla
epuizare a rezervelor de substante transmitatoare din terminatiile presinaptice.
5. Sumatia temporo-spatiala – se refera la faptul ca impulsurile nervoase cu o
intensitate sub prag se pot suma pentru a atinge nivelul de prag, deci pentru a realiza
un potential de actiune.
6. Ocluzia – in cazul unor excitanti puternici, stimularea concomitenta a 2 nervi
aferenti determina un raspuns mai slab decat suma raspunsurilor separate ale
fiecaruia. Acest fenomen se numeste ocluzie.
Practic, datorita acestui fenomen, raspunsurile reflexe ale muschiului la o excitare
indirecta vor fi mai mici decat in cazul excitarii directe.
7. Facilitatea posttetanica – dupa o stimulare repetitiva, care se mai poate numi si
tetanizare, aplicata pe terminatiile presinaptice ale neuronilor pentru o scurta
perioada de timp, neuronii devin mai excitabili decat in mod obisnuit. In timpul
acestei perioade este facilitata trecerea unor impulsuri ulterioare. Prin acest fenomen,
11
neuronii pot stoca o cantitate mai mare de informatii, fenomen care ar putea sta la
baza memoriei de scurta durata.
8. Postdescarcarea – o excitatie aplicata pe nervul aferent este urmata de o

11
descarcare eferenta a neuronului, prelungita si dupa incetarea excitatiei, fenomen
denumit postdescarcare si explicit prin existenta neuronilor intercalari (de asociatie).
RETELELE NEURONALE SI PROPRIETATILE LOR
Prelucrarea informatiei si obtinerea semnificatiei mesajului raman procesele cele
mai obscure ale functiei sistemului nervos central. De multe ori, creierul nu poate
stabili cu exactitate gradul de adevarat sau de fals al informatiilor de care dispune si
devine obligat sa lucreze, pe langa aceste valori, si cu valoarea de posibil, trecand de
la logica bivalenta la o logica trivalenta. Pentru a functiona astfel, sistemul nervos
central este constituit din retele si centri neuronali in care se leaga tot ce se poate
lega si in care totul se leaga de tot. Retelele sunt concepute ca o populatie uniforma,
indeplinind aceeasi functie, dar pe cai multiple si diferite. Complexitatea functiei
retelelor reiese din multitudinea conexiunilor fiecarui neuron. Asadar, informatiile
excitatorii sau inhibitorii circula printr-un ansamblu de cai nervoase, realizandu-se
numeroase tipuri de retele, al caror element fundamental este neuronul. Existenta
neuronilor intercalari (de asociatie) interpusi intre neuronul senzitiv (locul de captare
a informatiilor) si neuronul motor (locul de raspuns) sugereaza faptul ca semnalul
care intra in sistemul nervos central este supus unui proces de dispersie, inainte de a
atinge neuronul motor. Prin acest fenomen de dispersie, informatia intra in diverse
retele neuronale, este prelucrata din puncte de vedere diverse si diferite, conducand
la emiterea comenzii optime.
Exista doua tipuri de retele neuronale :
- retele paucineuronale, care sunt alcatuite din 2 neuroni, se gasesc la nivelul
maduvei spinarii si a sistemului nervos vegetativ ;
- retele multineuronale, alcatuite din mai multi neuroni, se gasesc in special la
nivelul scoartei cerebrale, contin, de regula, un numar imens de neuroni, iar
activitatea lor se poate studia numai probabilistic (statistic).
Proprietatile retelelor neuronale :
1. plasticitatea retelelor – se refera la faptul ca terminatiile nervoase ale neuronilor
degenereaza continuu, in timp ce se formeaza altele noi. Aceasta proprietate se
numeste plasticitate.
2. convergenta stimulilor la nivelul retelelor este proprietatea prin care retelele
neuronale ale sistemului nervos central coreleaza, sumeaza si sorteaza diferite tipuri
de informatie, raspunsul rezultat fiind suma efectelor diferitelor tipuri de semnale.
3. divergenta stimulilor la nivelul retelelor – este proprietatea care asigura
distribuirea concomitenta a impulsului, la mai multi neuroni din retea.
4. legatura inversa (feed-back) – controlul feed-back este mecanismul prin care
raspunsul unui neuron influenteaza in plus sau in minus stimulul care produce acest
raspuns. Cel mai frecvent este feed-back-ul negativ in organism, cel care diminueaza
stimulul prin intensitatea raspunsului. Feed-back-ul pozitiv este mult mai rar intalnit
si este cel care amplifica stimulul prin raspuns.
5. transformarea ritmului de excitatie. Retelele neuronale sunt capabile sa modifice
ritmul impulsurilor primite, de multe ori cu o frecventa a impulsurilor eferente
independenta de stimulul aferent.
6. fenomenul de rebound – se refera la inlocuirea rapida a unui impuls nervos cu un
altul cu caracter opus primului ; ex. : o flexie puternica este urmata de o extensie
rapida a segmentului flectat. Explicatia acestui fenomen consta in existenta unor

12
legaturi reciproce intre centrii nervosi.
7. principiul dominatiei care arata ca in conditii normale, exista o dominanta a
focarului de excitatie intr-un centru nervos, care modifica sau subordoneaza
activitatea altor centri. In conditii naturale, centrii dominanti sunt cei care
controleaza alimentatia, apararea organismului, sexualitatea. Un focar dominant se
caracterizeaza prin excitabilitatea crescuta, stabilitatea excitatiei, capacitatea de
sumare a excitatiei si inertia (capacitatea de a ramane excitat pentru o anumita
perioada) mai mare sau mai mica, dupa incetarea stimulului.
12
4. MADUVA SPINARII
Maduva spinarii reprezinta filogenetic formatiunea cea mai veche. Ea se afla in
interiorul canalului vertebral si reprezinta segmentul inferior al sistemului nervos
central. Are forma unei tije turtite antero-posterior si se intinde pe o lungime de 43-
45 cm de la atlas pana in dreptul vertebrei lombare 2 si se termina prin conul
medular. Din varful conului maduva se continua printr-un filament pana la coccis. La
acest filament se alatura oblic si in jos trunchiurile nervilor spinali, lombari, sacrali si
coccigieni, alcatuind asa-numita coada de cal.
Maduva spinarii are 31 de segmente, fiecare dand nastere unei perechi de nervi
spinali, ce conecteaza diferitele parti ale corpului cu sistemul nervos central.
Particularitatile maduvei spinarii sunt :
- modul de dispunere a celor doua tipuri de substanta, alba (la exterior) si cenusie (la
interior), dispunere perfect justificata d.p.d.v. functional
- caracterul compact al substantei cenusi i, care in sectiune are forma literei H
Substanta cenusie este impartita in 3 zone functionale :
- cornul dorsal (posterior), care primeste informatiile senzoriale si le transmite catre
nivelele superioare ale sistemului nervos central
- cornul ventral (anterior), care alcatuieste zona motorie, ca controleaza muschii
trunchiului si ai membrelor
- cornul lateral, care mediaza controlul functional visceral si transmite informatii
aferente la cerebel
Substanta alba este alcatuita din fibre nervoase, in special mielinizate, si este
dispusa in 3 perechi de cordoane simetrice : doua cordoane anterioare, doua cordoane
laterale si doua cordoane posterioare. Ele contin tracturi ascendente, descendente si
de asociatie, care fac legatura intre periferie si nivelele superioare ale sistemului
nervos ori intre diferite segmente medulare.
FIZIOLOGIA MADUVEI SPINARII
Maduva spinarii indeplineste, in principiu, 3 functii mari :
1. Functia de integrare reflexa – consta in faptul ca la nivelul maduvei spinarii se
inchid circuite complex ale unor raspunsuri la actiunea diferitilor stimuli. Aceste
circuite cuprind 4 verigi de baza :
* veriga receptoare, alcatuita din exteroceptorii cutanati (tactili, termici si durerosi),
proprioceptorii trunchiului si ai membrelor si interoceptorii organelor viscerale
* veriga senzitiva, de prelucrare a informatiilor receptionate, reprezentata de neuronii
din coarnele posterioare si laterale, unde alcatuiesc zonele somato-senzitive si
viscero-senzitive ale maduvei
* veriga de comanda, reprezentata de neuronii motori, somatici si vegetativi din

13
coarnele anterioare si din partea anterioara a coarnelor laterale
* veriga de executie, reprezentata de muschii scheletici ai trunchiului si ai membrelor
si de muschii viscerelor
Cornul lateral al maduvei spinarii contine celule cu functie vegetativa, care
inerveaza musculatura neteda, glandele si vasele.
Axonii neuronilor vegetativi din cornul lateral au o activitate involuntara si primesc
excitatii atat de la centru, cat si de la periferie.
Desi in calitatea sa de centru reflex specific maduva spinarii poseda o anumita
autonomie, activitatea ei este subordonata influentei etajelor superioare ale
sistemului nervos si ale scoartei cerebrale.
2. Functia de coordonare reflexa – consta in participarea maduvei, ca veriga
componenta, necesara in reglarea unor acte reflexe, cum ar fi : stabilirea ordinii de
13
desfasurare a actiunilor, dozarea intensitatii raspunsurilor, modularea ritmului si a
tempo-ului de lucru.
Componentele in care este implicata functia de coordonare a maduvei spinarii sunt :
mersul, inotul, gimnastica, deci miscari active, cu componenta de act reflex.
3. Functia de conducere a impulsurilor – este esentiala in tabloul de ansamblu al
activitatii reflexe a sistemului nervos central, iar comparativ cu scoarta cerebrala,
maduva spinarii este considerata un segment eminamente de legatura, de transmisie.
Tracturile nervoase ale maduvei spinarii ofera doua sisteme de comunicatie, intre
creier si segmente din afara sistemului nervos. Tracturile care transmit impulsurile si
informatiile senzoriale de la diferite parti ale corpului catre creier, poarta numele de
tracturi ascendente, iar cele care conduc impulsurile motorii de la creier catre glande
si muschi sunt tracturi descendente. Tracturile descendente asigura finalizarea in acte
comportamentale, motorii sau viscerale ale comenzilor emise de centrii supraordonati.
Rezulta ca maduva spinarii reprezinta un segment important al sistemului nervos
central, cu rol fundamental in integrarea sistemica a comportamentului si in reglarea
acestuia.
CAILE SENZITIVE SPINALE
Sunt alcatuite din tracturi ce asigura conducerea semnalelor de la zonele receptoare
ale corpului catre centrii nervosi integrativi superiori, in speta catre talamus si
scoarta cerebrala. Fiecare tip de sensibilitate are caile proprii de transmitere, astfel :
* calea sensibilitatii termice si dureroase (calea spino-talamo-corticala), conduce
impulsurile nervoase determinate de actionarea asupra receptorilor specifici, a
stimulilor termici si algici, producand senzatiile de cald-rece si senzatii de durere
* calea sensibilitatii tactile nespecifice (tractul spino-talamic anterior), transmite
impulsurile determinate de stimularea mecanica (atingere si presiune), determinand
formarea senzatiei de contact cu obiectele
* calea sensibilitatii tactile proprioceptive constiente (tractul Goll si Burdach), permite
formarea senzatiei tactile specifice, discriminative si a celor proprioceptive, respectiv
constientizarea pozitiei spatiale si a segmentelor corpului
* calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente (tractul Flechsig si Gowers),
transmite catre cerebel si scoarta impulsurile de la nivelul articulatiilor aflate in
repaus, contribuind la integrarea si mentinerea la nivel adecvat a imaginii schemei
corporale

14
* calea sensibilitatii vestibulare si a reglarii echilibrului (tractul spino-cerebelos,
spino-mezencefalic, spino-reticulat), transmit impulsurile de la receptorii aflati la
nivelul aparatului acustic si vestibular
CAILE MOTORII SPINALE
La nivelul maduvei spinarii se situeaza centrii motori care fie transmit direct
comenzi organelor de executie prin intermediul arcului reflex neconditionat somatomotor
si viscero-motor, fie primesc comenzi de la centrii encefalici superiori si le
transmit aparatelor de executie, participand la crearea reflexelor conditionate si a
actelor motorii voluntare, intentionate. Aceasta functie de conducere motorie este
asigurata de fascicule de fibre descendente,ce alcatuiesc mai multe cai :
* calea piramidala directa (cortico-spinala directa), ce realizeaza motilitatea voluntara
si are originea in aria motorie a scoartei cerebrale
* calea piramidala incrucisata, are aceeasi origine si functie ca si cea directa, cu
deosebirea ca fibrele din alcatuire se incruciseaza la nivelul bulbului rahidian
* calea motorie lunga extrapiramidala (calea cortico-ponto-cerebelo-dento-rubrospinala),
cu originea in ariile premotorii si motorii ale scoartei ; finalizeaza miscarile
involuntare
14
* calea cortico-strio-nigrica, se refera tot la miscarile involuntare si are aceeasi
origine
* calea tectospinala, cu originea in tuberculii cvadrigemeni ; transmite comenzi la
muschii gatului, realizand miscarile reflexe neconditionate de intoarcere a capului in
directia stimulilor acustici si luminosi, realizand structura reactiei primare de
orientare
* calea rubro-spinala, cu originea in nucleul rosu, transmite impulsurile de realizare a
reflexelor motorii ortostatice (de stat in picioare) si statokinetice (de mentinere a
tonusului muscular pentru realizarea pozitiei verticale)
* calea vestibulo-spinala, formata din neuroni care pleaca din bulbul rahidian si
realizeaza reflexul de echilibru
* calea olivo-spinala, cu originea in olivele bulbare ; transmite comenzi la neuronii
somatici din maduva spinarii
* calea reticulo-spinala, cu originea in trunchiul cerebral ; regleaza amplitudinea
reflexelor motorii medulare
Din toate acestea rezulta ca maduva spinarii, desi anatomic este un segment bine
delimitat in cadrul sistemului nervos central, d.p.d.v. functional este intr-o stransa si
multilaterala conexiune cu celelalte formatiuni de la bulb la scoarta cerebrala.
15
6. MALADII ALE TRANSMITERII CHIMICE DE LA
NIVELUL SINAPSEI INTRE NERV SI MUSCHI
Miastenia gravis este cea mai bine studiata maladie care afecteaza transmiterea
sinaptica. Aceasta maladie se produce la nivelul sinapselor de tip colinergic, care
utilizeaza ca element chimic acetilcolina. Boala este data de reducerea numarului
receptorilor acetilcolinici, de la nivelul sinapsei nerv-muschi.
Primul caz de miastenia gravis a fost raportat in 1877 de un cercetator medic Wilks, de
aceea
se mai numeste si boala Wilks.

15
La autopsie el nu a gasit modificari cerebrale medulare ale nervilor periferici sau
ale muschilor si de aceea a tras concluzia ca este o boala functionala. Mai tarziu s-a
ajuns la concluzia ca miastenia gravis este o boala autoimuna. Adica, din anumite
cauze, la nivelul sinapsei se produc anticorpi impotriva receptorilor de acetilcolina.
Acesti anticorpi reduc numarul de receptori postsinaptici, impiedicand transmiterea
sinaptica. In aceste conditii, se reduce mult posibilitatea de transmitere a calitatii
fortei musculare, ceea ce duce la reducerea fortei musculare.
D.p.d.v. clinic, aceasta boala caracterizata prin scaderea fortei musculare, are 4
aspecte :
* diminuarea fortei musculare afecteaza cel mai frecvent muschii de la nivelul
craniului, adica ai pleoapelor, ai ochilor, ai faringelui si, intr-o masura mai mica,
muschii membrelor
* severitatea slabiciunii variaza in cursul aceleiasi zile sau de la o zi la alta ori chiar
pe perioade mai lungi, dar intotdeauna perioadele de mai bine alterneaza cu cele de
boala
* nu exista nici un semn clinic conventional care sa indice o afectare a unitatii
motorii, respectiv atrofie musculara sau disparitia reflexelor osteotendinoase
* diminuarea fortei musculare poate fi tratata cu medicamente, respectiv cu enzime
care degradeaza acetilcolina
Dupa identificarea sindromului clinic, s-a constatat cca. 15% dintre bolnavii adulti
cu miastenie au o tumora benigna la nivelul timusului (glanda de crestere, situata in
spatele sternului). Dupa inlaturarea acestei tumori, simptomele se amelioreaza iar
extirparea timusului a devenit, in timp, o procedura standard de tratament. Aceasta
metoda se bazeaza pe faptul ca tumora de timus elibereaza acei anticorpi ce reduc
numarul receptorilor acetilcolinici. Procedeul prin extirpare este eficient in miastenia
gravis, dar nu este ideal. Cu cca. 30 de ani in urma rata mortalitatii in miastenia
gravis era de ~33%, dar astazi foarte putini bolnavi mai mor din aceasta cauza.
Succesul procedurii se datoreaza perfectionarii terapiei intensive intra si
postoperatorii, ventilatiei mecanice si antibioticelor. Dupa extirparea timusului, cca.
jumatate dintre pacienti nu mai prezinta nici un simptom de miastenie si nu este
nevoie sa consume nici un medicament. Se fac cercetari in continuare asupra
metodelor de aplicat la pacientii care nu raspund la aceasta terapie.
O alta boala a sinapsei – blocajul neuromuscular presinaptic. Exista un cancer
pulmonar care prezinta, alaturi de alte tulburari, si diminuarea fortei musculare.
Aceasta boala se atribuie prezentei unor anticorpi fata de canalele de Ca ionic de la
nivelul terminatiilor presinaptice. Pierderea acestor canale reduce miscarile Ca prin
membrana si afecteaza eliberarea mediatorului chimic. Aceasta boala poate sa apara
si la pacienti ce nu au cancer pulmonar, cazuri in care cauza bolii nu se cunoaste
inca. Se mai numeste boala Lambert-Eaton.
Patologia medulara – sindroame medulare caracteristice
Sunt boli care se produc, de regula, prin traumatisme vertebro-medulare, cum
deseori se intampla in accidentele de circulatie. Gravitatea acestora depinde de
16
extinderea leziunii medulare, de forta compresiunii maduvei de catre vertebra
deplasata si de hemoragia locala. In aceste conditii, pot apare transsectiuni medulare
complete sau partiale.

16
Transsectiunea partiala a maduvei spinarii se realizeaza cu semne senzitive si
motorii specifice. Spre ex. Compresiunea partiala anterioara duce la atrofii musculare
si fenomene motorii importante, dar fara tulburari de sensibilitate. Compresiunea
partiala posterioara provoaca durere intensa medulara, pareza discreta sau paralizie,
disparitia sensibilitatii profunde, cu pastrarea sensibilitatii superficiale si ataxie
(tulburari de mers). Durerile sunt localizate la nivelul spatelui la unul sau ambele
membre, sunt intermitente si insotite sau nu de rigiditate musculara.
Hemisectiunea sau compresiunea partiala unilaterala provoaca semne diferite : pe
partea leziunii provoaca paralizie motorie, tulburari de sensibilitate profunda si
paralizie vaso-motorie (piele rece si cianotica). Pe partea opusa leziunii provoaca
tulburari de sensibilitate superficiala, adica anestezie termoalgica si scaderea
sensibilitatii tactile. Transsectiunea completa se produce, de regula, prin plagi de
cutit, de glont, prin fracturi cu dislocare vertebrala, prin inflamatii sau prin metastaze
tumorale. Aceste transsectiuni se caracterizeaza prin :
* pierderea imediata a sensibilitatii si motricitatii voluntare, in segmentul situat sub
leziune
* pierderea controlului vezical si intestinal
* daca leziunea este deasupra vertebrei cervicale 3, afecteaza si respiratia
* dispar reflexele tendinoase datorita socului spinal care persista cateva saptamani,
dupa care revine. Apar, de asemenea, tulburari de dinamica sexuala si tulburari
trofice ale tesuturilor.
In afara de tulburarile produse prin traumatisme, exista si tulburari spinale produse
prin alte conditi patologice, organice. Exista o boala care se numeste siringomielie – o
boala cronica, data de dezvoltarea unui chist in tesutul medular. Dezvoltarea acestui
chist se insoteste de anestezie termica si dureroasa, cu afectarea neuronilor motori,
dar cu pastrarea sensibilitatii tactile. De asemenea, se poate produce intreruperea
tracturilor ascendente si descendente, ceea ce duce la paralizie, cu ponderea sau
diminuarea reflexelor.
- degenerescenta combinata subacuta a maduvei spinarii – se datoreaza deficientei
de vitamina B¹², ce apare in diferite tipuri de anemii. Clinic, in aceasta boala apar
tulburari de mers, cu pierderea sensibilitatii vibratorii si tulburari de pozitie a
membrelor inferioare, tulburari de mers si absenta reflexelor. Aceleasi simptome se
pot intalni in SIDA, prin actiunea directa a virusului HIV asupra neuronilor din maduva
spinarii, prin actiunea altor virusi sau prin interactiunea metabolismului vitaminei B¹².
- sindromul tabetic dorsal – forma de sifilis a sistemului nervos central ce produce
degenerarea proceselor centrale localizate in celulele nervilor spinali. Ca rezultat,
apare demielinizarea fibrelor dorsale, cu afectarea sensibilitatii profunde, vibratorii si
de pozitie, cu dureri si parastezii. Dificultatea mersului apare datorita pierderii
simtului pozitiei ; compensarea se realizeaza prin largirea bazei de mers si prin
directionarea mersului cu privirea. Tonusul muscular si reflexele sunt mult dimunuate.
Aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor medulari
Mersul vertical este o achizitie importanta a evolutiei umane, intrucat a eliberat
bratele, a perfectionat libertatea de a efectua miscari diferite ale mainilor, a largit
orizontul vizual, a dat auzului o finete selectiva, a facut posibila receptionarea unei
cantitati mai mari de informatii favorizand, astfel, dezvoltarea inteligentei. Dar,
mentinerea statiunii bipede si realizarea locomotiei presupun, obligatoriu, integritatea

17
anatomica si functionala a maduvei spinarii. De aceea, instalarea unei tulburari
medulare produce o schimbare majora a echilibrului personalitatii si a modului general
17
de raportare si de integrare a pacientului in mediu. Subiectul nu mai poate sa-si
evalueze corect posibilitatile fizice si psihice, in functie de nivelul sau cultural, de
starea sa afectiva premorbida, de sperantele si promisiunile de viata, de gradul si
durata imbolnavirii. De aceea, devine foarte important modul in care subiectul isi
utilizeaza imaginea despre sine, atunci cand se pune problema revizuirii planurilor de
viitor. Psihicul unui bolnav medular care prezinta tulburari senzoriale, motorii,
vezicale, sfincteriale si genitale este evident zdruncinat mai ales cand prognosticul
afectiunii este nefavorabil.
Climatul de ingrijire a acestor bolnavi trebuie sa fie incurajator si tonic. Bolnavii
arata o revolutie afectiva, determinata de discordanta dintre nivelul de aspiratie si
imposibilitatea realizarii acestora impusa de boala. Aceasta duce la instalarea unei
nevroze psihogene, care face parte integranta din tabloul simptomatic al bolii. Aici
poate interveni psihoterapia, in ideea modelarii unor noi linii de perspectiva pentru
pacienti.
Ca urmare a modernizarii vietii, numarul de traumatisme vertebro-medulare si de
bolnavi cu sechele grave este tot mai mare si ridica probleme noi, atat terapeutice,
cat si psihosociale. Initial, dorinta de viata este pastrata, dar in timp, pe masura
prelungirii bolii si a aparitiei complicatiilor inerente, visurile de mai bine se prabusesc
rand pe rand, iar dorinta de a lupta cu greutatile scade treptat, odata cu instalarea
unor serioase tulburari ale echilibrului psihic.
Tulburarea afectiva de tip regresiv este dominanta si se poate transforma in timp
intr-un handicap serios. In aceste situatii, bolnavul trebuie ajutat prin calmarea
durerilor cu ajutorul sedativelor, prin crearea unei atmosfere apropiate de mediul
familial, prin inlesnirea vizitelor si prin psihoterapie care, la un loc, vor mentine un
tonus optimist, la fel de important ca si recuperarea motorie.
Alte afectiuni psihice care se adauga acestei drame sunt psinastenia, melancolia,
isteria, deseori schizofrenia.
Dezordinea psihica si dezorientarea sunt primele semne asupra carora medicul si
psihologul trebuie sa ia atitudine, pentru a nu permite dezvoltarea nevrozei.
Psihoterapeutul trebuie sa observe primele semne de tulburare psihica, respectiv
fizionomia, expresia verbala, conduita generala, activitatea otrica pastrata. Ca
simptome subiective, se vor lua in considerare emotiile, experimentele de viata
respectiv evenimentele descrise de pacienti si procesele mentale deduse din conduita
sau exprimate verbal.
Se poate concluziona faptul ca intr-o leziune medulara psihicul se deterioreaza
odata cu fizicul, iar reeducarea motorie neinsotita de o reeducare psihica da un
rezultat cel mult injumatatit.
18
7. PSIHOTERAPIA BOLNAVILOR MEDULARI
Psihoterapia bolnavilor medulari poate fi de grup sau individuala. Psihoterapia de
grup poate fi de 3 tipuri majore :
* analitica, care ajuta bolnavul sa constientizeze mai clar temerile si nelinistile sale,
usurandu-i in acest fel adaptarea la un nou tip de viata

18
* psihanalitica, care se bazeaza pe studiul motivatiilor inconstiente ale pacientului
* psihoterapia prin analiza tranzactionala, bazata pe legaturile si tranzactiile ce apar
in cursul sedintei de psihoterapie
Metodele de terapie individuala sunt : psihoterapie de relaxare, psihoterapie de
sinteza si reconstructie, psihoterapie nondirectiva prin vis dirijat in stare treaza si
psihoterapie existentiala si ocupationala.
In cazul pacientilor medulari, cea mai indicata este psihoterapia de relaxare, care
combate durerea, contractura musculara, tensiunea, nelinistea si frica. Ea trebuie sa
mentina un tonus psihic satisfacator, pe fondul caruia sa se poata trece la rezolvarea
problemei reintegrarii familiale si sociale a bolnavului, problema care este destul de
complicata.
Daca la inceput bolnavii sunt ingrijiti cu un devotament extraordinar, cu timpul
datorita aspectului cronic al bolii, entuziasmul si afectiunea scad. Solutia ar putea fi
existenta unor centre specializate de reeducare psihosomatica, in vederea combinarii
tratamentului medical cu cel psihic si socio-profesional.
Psihoterapia trebuie sa se realizeze dupa un plan riguros stabilit, care ar trebui sa
includa 4 etape obligatorii :
* in prima etapa se realizeaza un examen psihologic aprofundat pentru evaluarea tipului
de
personalitate, a vointei, a starii afective actuale si a capacitatii de rationare. Se va actiona
in
aceasta etapa pentru combaterea complexului de inferioritate si a atitudinii de rupere si
evitare a
contactelor sociale
* in a doua etapa bolnavul trebuie determinat sa participe personal, in mod progresiv
la reeducarea motrica, in acest sens sportul fiind o foarte buna metoda
* in a treia etapa psihoterapia se va imbina cu sedintele de activitate profesionala,
atat in vederea reducerii consecintelor bolii, cat si pentru reintegrarea socioprofesionala
a bolnavului
* in a patra etapa numarul sedintelor si durata acestora vor creste, cuprinzand
activitatea profesionala si psihoterapie, pentru cresterea increderii in fortele proprii si
a sentimentului de utilitate sociala. Durata acestei etape depinde de natura si
gravitatea deficitului senzorio-motor si somato-psihic si depinde, de asemenea, daca
pacientul isi continua exercitarea propriei profesii sau trebuie sa se recalifice pentru o
profesie accesibila.
BULBUL RAHIDIAN
Bulbul rahidian face parte, impreuna cu puntea lui Varolio si cu mezencefalul, din
trunchiul cerebral. Bulbul este formatiunea anatomica situata deasupra si in
continuarea maduvei spinarii. Superior ajunge pana la nivelul puntii lui Varolio, avand
ca limita un sant transversal numit santul bulbopontin. Limita inferioara intre bulb si
maduva se afla imediat deasupra originii primei perechi de nervi cervicali.
Bulbul are forma de con cu baza mica la limita cu maduva si baza mare catre punte.
Are doua fete : una anterioara si una posterioara si doua parti laterale. Pe fata
anterioara se afla piramidele bulbare anterioare, care contin fibre motorii corticospinale,
care se incruciseaza in proportii de 80% pe aceasta fata anterioara, formand
incrucisarea sau decusatia piramidala. Lateral fata de piramide sunt santurile

19
colaterale anterioare, ce continua santurile medulare. Pe fata posterioara se continua
19
fasciculele Goll si Burdach medulare. Fata laterala contine oliva bulbara cu nuclei de
substanta cenusie.
Ca structura, bulbul este alcatuit din substanta alba la exterior si substanta cenusie
la interior, continuand in acest sens maduva spinarii. Spre deosebire de aceasta,
datorita decusatiei piramidale si a unor cai ascendente senzitive, substanta cenusie
este fragmentata in mici insule sau nuclei motori, senzitivi si vegetativi, care poarta
numele de nuclei echivalenti, omologi centrilor medulari cu care se leaga.
Nucleii motori sunt : nucleul nervului hipoglos (XII), glosofaringian (IX), vag (X) si
spinal (XI). Nucleii senzitivi sunt : nucleul solitar, vag, glosofaringian, trigemen,
acusticovestibular. Nucleii vegetativi sunt 2 : nucleul solitar inferior pentru glandele
salivare si parotida si nucleul dorsal al vagului pentru inima, plamani si organele
abdominale. Bulbul are si nucleii proprii : 1. nucleul Goll si Burdach, pentru
sensibilitatea proprioceptiva constienta ; 2. nucleul olivar sau oliva bulbara, care are
conexiuni cu cerebelul, cu nucleul rosu, cu corpii striati, cu scoarta cerebrala si cu
maduva. Are rol in miscarile involuntare si semiautomatizate ; 3. nucleii vegetativi
bulbari, anexati nucleilor nervilor glosofaringan si vag, adica nucleul salivar inferior si
nucleul cardiopneumoenteric.
In componenta bulbului intra si o substanta specifica formatiunilor nervoase
superioare, numita substanta reticulata bulbara, alcatuita din celule motorii,
vegetative si de asociatie, care alcatuiesc un subsistem functional, cu legaturi similare
in mezencefal, substanta care are rol in reglarea generala a tonusului si dinamicii
activitatii psihice.
Substanta alba este formata din fibre de mielina, grupate sub forma de tracturi,
fibre care pot fi impartite in doua clase : prima clasa cuprinde fibrele care trec prin
bulb, formand tracturi ascendente si descendente, iar a doua clasa cuprinde fibrele
proprii ale bulbului, care au originea la acest nivel.
Fibrele de tranzitie ascendente provin de la maduva si formeaza fasciculul Goll, ce
se opreste in nucleul Goll din bulb, fasciculul Burdach, care vine de la maduva si se
opreste in nucleul Burdach din bulb, tractul spino-cerebelos posterior (vine de la
maduva, se duce in cerebel) si tractul spino-cerebelos anterior.
Fibrele de tranzitie descendente provin din formatiunile suprabulbare si formeaza
urmatoarele tracturi : doua tracturi cortico-spinale : anterior si lateral ; tractul
rubrospinal (pleaca din nucleul rosu, se duce la maduva spinarii); tractul tectospinal,
tractul olivospinal, tractul reticulospinal, tractul vestibulospinal.
Fibrele proprii bulbului sunt si ele de mai multe categorii : fibre olivocerebeloase
(pleaca din olivele bulbare, merg spre cerebel), fibrele tractului spinocerebelos
posterior si fibre cu origine variata (in olivele bulbare, in nucleii vestibulari, in nucleii
Goll si Burdach).
Functiile bulbului sunt asemanatoare cu functiile maduvei spinarii :
* functia de integrare reflexa, are rol esential in comanda si controlul activitatii
principalelor organe interne pentru ca la nivelul bulbului se afla centrul respirator,
centrul cardiac, centrul vasomotor, centrii unor procese digestive precum salivatia,
deglutitia, suptul, centrii unor reactii de aparare precum stranutul, tusea, clipitul si
voma, centrii de reglare a tonusului muscular.

20
Particularitatea centrilor bulbari este automatismul. El se manifesta printr-o
anumita independenta functionala, precum si prin capacitatea de autoexcitare
determinata de modificarile chimice ale sangelui.
* functia de conducere, consta in mijlocirea transmiterii intre zonele receptoare si
centrii superiori ai integrarii senzoriale pe de o parte si intre centrii de comanda
(motori) si organele de executie corespunzatoare, pe de alta parte.
Bulbul este traversat de doua tipuri de fibre nervoase : ascendente si descendente.
Caile ascendente transmit informatia de la receptorii cutanati proprioceptivi si
20
viscerali catre formatiunile superioare, iar caile descendente transmit comenzi de la
scoarta cerebrala din organele de executie.
* functia de reglare a tonusului si dinamicii activitatii psihice, functie care se
realizeaza cu precadere prin intermediul substantei reticulate.
PUNTEA LUI VAROLIO
Puntea lui Varolio provine din metencefal, ca si cerebelul. Are un aspect cuboid,
este dispusa transversal deasupra bulbului, intinzandu-se in lateral de la o emisfera
cerebeloasa la alta. Are o fata anterioara, una posterioara, doua fete laterale si doua
margini (una inferioara si una superioara).
Fata anterioara a puntii este strabatuta de un sant median longitudinal, in interiorul
caruia se situeaza trunchiul cerebral bazilar (un vas de sange foarte important pentru
creier). Pe marginile acestui sant se formeaza doua umflaturi ce se numesc piramidele
pontine, prelungiri ale piramidelor bulbare.
Fetele laterale ale puntii se continua in sus cu pedunculii cerebelosi.
Fata anterioara este acoperita de cerebel, are o forma triunghiulara si formeaza
jumatatea superioara a plafonului ventriculului 4 cerebral. In partea superioara se
gaseste santul pontopeduncular, care desparte puntea de mezencefal, iar in partea
inferioara se afla santul bulbopontin, care desparte puntea de bulbul rahidian.
Dispozitia substantei cenusii si albe la nivelul puntii este similara cu cea de la
nivelul bulbului (la exterior se afla substanta alba, iar la interior substanta cenusie,
sub forma de nuclei).
Substanta alba a puntii contine fibre longitudinal corticopontine (pleaca de la scoarta
si se opresc in punte) si corticospinale (pleaca de la scoarta, trec prin punte si merg
la maduva). De asemenea, contine fibre transversale ce pornesc din nucleii puntii, se
incruciseaza pe linia mediana si formeaza tracturile pontocerebeloase ce merg la
cerebel. Din insulele nucleare de la nivelul puntii pornesc fibre transversale si tot in
aceste insule se opresc fibre longitudinale care vin de la formatiunile superioare sau
inferioare.
Fibrele albe leaga nucleii Goll si Burdach, precum si nucleii senzitivi ai nervilor
cerebrali cu cerebelul, cu nucleii subcorticali sau cu talamusul.
Substanta cenusie proprie puntii formeaza nucleii unor nervi cranieni, motori,
senzitivi si vegetativi. Astfel, in punte isi au originea mai multi nervi, precum nervul
trigemen, oculomotor, facial, acustico-vestibular.
Al treilea tip de substanta la nivelul puntii – substanta reticulata. Este situata in
partea de mijloc a puntii, se compune din fibre si celule cu dispunere dezordonata,
formand o substanta care se deosebeste si de cea alba si de cea cenusie, alcatuind
insule sau nuclei mici. Aceste fibre alcatuiesc un fel de retea, ce contribuie nu doar la

21
sustinere, ci intra chiar in alcatuirea tracturilor ascendente si descendente.
Functiile puntii lui Varolio :
* functia de integrare reflexa – la acest nivel, se inchid reflexul lacrimal, reflexul
salivar, reflexul masticator, reflexul cornean, reflexul audiooculogir, reflexe secretorii,
cum ar fi : reflexe sudoripare si sebacee ale fetei si pielii capului ; de asemenea se
realizeaza contractia muschilor fetei, mimica expresiva, se regleaza miscarea laterala
a globilor oculari si tonusul muscular
* functia de conducere – se conduc informatii din mediul extern si intern catre cortex,
precum si mesajele de comanda catre organele de executie. Aceasta functie se
indeplineste prin intermediul fasciculelor care trec prin punte in sens ascendent si
descendent.
21
MEZENCEFALUL
Mezencefalul este cuprins intre puntea lui Varolio si diencefal, este orientat
longitudinal si continua in sus bulbul si puntea. Are o fata anterioara, una posterioara
si doua laterale. Din mezencefal se dezvolta doua formatiuni structurale principale :
pedunculii cerebrali si tuberculii cvadrigemeni. Structura interna a mezencefalului
cuprinde substanta alba si cenusie. Substanta alba face legatura intre structurile
inferioare si scoarta cerebrala, fiind alcatuita din fibre care au originea in talamus,
hipotalamus, maduva spinarii sau fibre care merg la centrii mezencefalului si la
scoarta.
Substanta cenusie formeaza nuclei mezencefalici, iar intre nuclei si substanta alba
se gaseste substanta reticulata. Cei mai reprezentativi nuclei din mezencefal sunt :
substanta neagra, nucleul rosu, nucleii unor nervi cranieni precum : nucleul nervului
trohlear, nucleul nervului oculomotor si nucleul nervului ocular.
Functiile mezencefalului sunt functia de integrare reflexa si cea de conducere. Prin
aceste functii, la nivelul mezencefalului se realizeaza miscarile voluntare ale globilor
oculari, miscarile de convergenta ale globilor oculari, reflexele pupilare si de clipire si
miscari de masticatie.
Acoperisul mezencefalului alcatuieste cateva structuri aparte, dintre care cele mai
cunoscute sunt tuberculii cvadrigemeni superiori si inferiori. In acestia substanta alba
alterneaza in straturi cu substanta cenusie. Tuberculii cvadrigemeni superiori au rol in
reglarea automata a miscarilor oculare si in miscarile implicate in realizarea reflexului
de orientare fata de stimulii vizuali. De asemenea, au rol in fixarea obiectului in zona
de perceptie vizuala maxima. Tuberculii cvadrigemeni inferiori realizeaza reflexele
motorii neconditionate la stimuli acustici, precum si reflexul de orientare care precede
si faciliteaza perceptia auditiva.
22
8. SINDROAME CLINICE PRODUSE DE LEZIUNI
ALE TRUNCHIULUI CEREBRAL
Trunchiul cerebral poseda o mare densitate de structuri vitale, inghesuite intr-un
volum mic :
- nucleii nervilor cranieni si o parte din fibrele acestora
- tracturi senzoriale ascendente, care urca de la maduva catre talamus si cortex
- cai motorii descendente corticale si subcorticale destinate trunchiului cerebral si
maduvei spinarii

22
- formatiunea reticulata cu centrii autonomi care controleaza respiratia, presiunea
sanguina, functiile gastro-intestinale
- nucleii pentru trezire si starea vigila
Datorita acestor particularitati structurale, leziunile trunchiului cerebral sunt extrem
de multe si pot fi foarte complexe, in functie de localizare, de extensie si de
profunzime.
Cele mai cunoscute si cu repercusiuni adesea fatale sunt : tumorile, abcesele
cerebrale si hemoragiile cerebrale. Aceste leziuni produc multiple, diverse sindroame
cerebrale, cu manifestari specifice, dintre care cele mai cunoscute sunt : paraliziile
unor segmente faciale la nivelul pleoapei, la nivelul limbii sau la nivelul diferitilor
muschi faciali, in functie de nervul cranian implicat, absenta sau modificarea
reflexelor pupilare sau palpebrale, pierderea sau modificarea sensibilitatii cutanate si
mucoase, profunde sau superficiale, modificarea vocii, a deglutitiei, a reflexului
faringian, modificari ale tonusului muscular la nivelul capului, gatului, umerilor si a
portiunii superioare a bratelor.
Formatiunea reticulata
Formatiunea reticulata a trunchiului cerebral se intinde in partea superioara pana la
diencefal (talamus, hipotalamus si cortex) si in partea inferioara pana la nivelul
maduvei spinarii.
* a fost descrisa, initial, de un medic roman, Cajal, in 1911, dar atunci a fost descrisa
ca o simpla structura de sprijin si abia mai tarziu s-a putut afirma ca formatiunea
reticulata are si alte functii, care au fost greu de precizat la inceputul studiilor
* este alcatuita din nuclei si fibre si este dispusa in forma de retea, in afara grupelor
nucleare de substanta cenusie din trunchiul cerebral
* este in legatura cu toti centrii si nucleii reticulati de la toate nivelele cerebrale ;
formeaza, astfel, un sistem functional foarte important, care a primit numele de
sistemul reticulat activator ascendent (SRAA). Aceasta structura este bine
sistematizata, cu rol in mentinerea tonusului cerebral sau a starii vigile, care este
acea stare de pregatire a intregului sistem nervos, pentru orice tip de activitate
cerebrala. Pe fondul acestei stari vigile, formatiunea reticulata contribuie la realizarea
unor reflexe si la reglarea unor mecanisme de integrare legate de emotii, perceptii,
motivatii, somn si habituare
* este foarte importanta pentru functii precum : atentia accentuata, lipsa de reactie,
repulsia la un anumit stimul. Absenta actiunii sale corticale duce la somn, iar
stimularea sa produce trezirea
* formatiunea reticulata alcatuieste si un al doilea sistem important, numit sistemul
reticulat descendent, cu rol in modelarea tonusului muscular, in sens activator sau
inhibator
* in 1972, prof. Danaila, care a continuat studiile prof. Cajal, a descris un al treilea
sistem – sistemul reticulat inhibitor ascendent. Lezarea acestuia produce sindromul de
logoree si hiperkinezie, caracterizata prin agitatie motorie si vorbire fara sfarsit
23
Sistemul reticulat activator ascendent si sistemul reticulat inhibitor ascendent sunt
conectate reciproc si actioneaza in mod continuu, ilustrand starea de veghe si somn,
precum si intreaga gama de aspecte intermediare dintre acestea. Alaturi de aceste
sisteme reticulate, mai actioneaza sistemul umoral hormonal, sistemul vegetativ,

23
motivatiile, trebuintele, vointa si ratiunea. Impreuna realizeaza extrem de multe
functii, care contribuie la functionarea psihicului : vigilenta corticala, perceptia,
discriminarea temporo-spatiala, memorizarea, expresia emotionala, recompensa,
ritmurile biologice, somnul, reglarea fina a miscarilor muschilor scheletici, pozitia si
locomotia, indemanarea, gestica, expresia faciala, masticatia, deglutitia, respiratia,
circulatia, precum si controlul sistemului somato-senzorial si neuroendocrin.
Sindroame de tip reticulat produse prin leziuni ale formatiunii reticulate
* mutismul akinetic – este o tulburare permanenta sau intermitenta a starii de
constienta, caracterizata prin lipsa de raspuns la intrebari, fapt care se numeste
mutism, imobilitate a corpului si capului, ceea ce se numeste akinezie, prin prezenta
orientarii globilor oculari spre punctul de interes, dar cu lipsa raspunsului emotional si
motor la incercarea de comunicare a examinatorului. Bolnavul nu este paralizat, dar
se comporta ca si cum ar fi. Acest sindrom are origine reticulata. Cu toate acestea,
ritmul veghe-somn este pastrat, iar alimentarea este posibila, deglutitia fiind buna.
Leziunile anatomice in urma carora apare acest sindrom sunt foarte variate, fiind
observate in cursul proceselor lezionale, intinse de la punte pana la nucleii bazali ai
bulbului. Aceste leziuni se manifesta la nivelul sistemului reticulat activator
ascendent.
* sindromul de logoree cu hiperkinezie – apare la bolnavi cu diferite afectiuni
neurochirurgicale
si se caracterizeaza prin vorbire incontinenta, adesea fara sir, insotita de
hiperkinezie, adica un fel de logoree a miscarii. Bolnavul exagereaza evocarile,
atentia, reflexul de orientare, mobilitatea, simtul critic. Doarme foarte putin, 2-3 ore
pe zi, are judecata si rationamentul deteriorate, in functie de gradul de localizarea
leziunii cerebrale. Sindromul apare prin afectarea sistemului reticular ascendent.
* rigiditate prin decerebrare – are drept cauza lezarea aceluiasi sistem reticular
inhibitor ascendent, dar fiind cunoscut faptul ca cele doua sisteme, activator si
inhibitor ascendent, nu pot fi strict separate anatomic, de regula, leziunile dau
sindroame combinate, greu de diferentiat, insotite de cele mai multe ori de tulburari
ale tonusului muscular. In mod normal, atat trunchiul cerebral cat si maduva spinarii
se afla sub controlul nivelelor superioare ale sistemului nervos central. Cand acest
control se intrerupe printr-o transectiune a trunchiului cerebral, se produce aceasta
rigiditate decerebrala caracterizata prin hipertonia (cresterea tonusului muscular) la
muschii extensori ai membrelor si gatului, la care se adauga deficite ale miscarilor
lobilor oculari.
Ca o concluzie, putem spune ca formatiunea reticulata de la nivelul trunchiului
cerebral are un rol deosebit in urmatoarele situatii :
- mentinerea ritmului normal veghe-somn
- mentinerea tonusului muscular
- reglarea reflexelor musculare
- coordonarea functiei sistemului nervos autonom
- modularea perceptiei durerii
Formatiunea reticulata nu reprezinta un sistem functional autonom cu valente
psihoafective sau de constienta deosebite, ci reprezinta o cale intermediara, un filtru
reglator al unei largi game de influente umorale, vegetative, senzoriale si motorii.
Functionalitatea sa este subordonata ansamblului functional al intregului organism si

24
activitatii tuturor aparatelor si sistemelor, in corelatie cu mediul fizic si social al
individului.
24
Cerebelul
Se dezvolta filogenetic relativ tarziu, fiind individualizat prima oara la reptile, dar
avand abia la om o structura strict delimitata topografic si anatomic. Este situat
inapoia bulbului si puntii, in partea postero-inferioara a cutiei craniene, dedesubtul
lobilor occipitali ai creierului mare.
- este invelit intr-o foita subtire numita cortul cerebelului, foita care este o prelungire
a durei mater (de la maduva spinarii). Prin asemanarea sa cu creierul mare, la forma
si aspect, a primit numele de creierul mic. Are la suprafata o banda de substanta
cenusie, numita scoarta cerebelului, apoi o masa de substanta alba, in interiorul
careia se afla nucleii cenusii subcorticali.
- dispune de fibre de proiectie, de fibre de conexiune cortico-subcorticale si de
reprezentari corticale ale periferiei.
- are in structura componente mai vechi si mai noi pe scara filogenetica, intre care nu
sunt limite clare, dar care pot indreptati o delimitare aproximativa in 3 parti :
* partea intai – arhicerebelul, constituit din lobul floculonodular, care este structura
cea mai veche si cea mai mica, conectata cu nucleii vestibulari, avand rol in
mentinerea echilibrului.
* partea a doua – paleocerebelul, alcatuit din lobul central si lobul patrulater anterior
; primeste aferente de la maduva spinarii si trunchiului cerebral si trimite eferente la
nucleii cerebelosi, la nucleul rosu din trunchi, la substanta reticulata si la maduva
spinarii.
* partea a treia – neocerebelul, este portiunea cea mai mare si cea mai noua,
alcatuita din lobul patrulater posterior, lobul semilunar inferior si superior, lobul
gracilis si lobul biventer, care au conexiuni multiple cu scoarta cerebrala.
- are o forma ovoidala, cu diametru de 10, respectiv 6 cm si are 3 fete : o fata
superioara, in contact cu emisferele cerebrale, o fata inferioara, in raport cu osul
occipital si o fata anterioara, in raport cu trunchiul cerebral.
- legaturile exterioare ale cerebelului se realizeaza prin intermediul fibrelor de
proiectie, care se grupeaza in 6 manunchiuri pereche, ce poarta numele de pedunculi
cerebelosi : pedunculii cerebelosi inferiori, care conecteaza cerebelul cu maduva, cu
bulbul si cu puntea lui Varolio ; pedunculii cerebelosi mijlocii, care leaga cerebelul de
punte ; pedunculii superiori,alcatuiti din fibre aferente si eferente. Fibrele aferente
vin de la maduva spinarii, trunchiul cerebral si scoarta cerebrala, fibrele eferente
merg la maduva spinarii, trunchiul cerebral, la talamus si la scoarta cerebrala.
- substanta cenusie a cerebelului este reprezentata la exterior de o mantie ce
inveleste cerebelul si se numeste scoarta cerebeloasa, iar in profunzime, de nucleii
cenusii subcorticali.
- scoarta cerebrala are o structura simpla, alcatuita din 3 straturi care contin mai
multe tipuri de neuroni ; functia scoartei cerebrale este de a realiza legatura dintre
informatiile aferente si celelalte structuri nervoase superioare.
- cerebelul constituie, in intregime, un centru superior integrativ important, fiind
intercalat intre zona receptoare si cea motorie. In mod clasic, cerebelul este implicat
in coordonarea activitatii motorii, in controlul tonusului muscular si in mecanismele

25
care influenteaza echilibrul. Aceasta inseamna ca semnul patologic caracteristic
leziunii cerebeloase consta in perturbarea miscarilor secventiale complexe si in
descompunerea miscarilor. Fiecare miscare are la baza actiunea coordonata a unor
grupe musculare, unele grupe declanseaza miscarea, in timp ce grupele opuse se
relaxeaza, pentru a o facilita.
- cerebelul are rolul de a regla tonusul muscular, de a pastra echilibrul si de a regla si
coordona miscarile acestor grupe musculare opuse, contribuind in felul acesta la
executarea miscarilor precise, la coordonarea mersului si a miscarilor voluntare.
25
- cerebelul are insa si o functie generala, legata de performantele motorii si de cele
cognitive, in timp, prin controlul central de programare a timpului motor (timpul
motor este timpul de executie al unei miscari).
- cerebelul are un rol important in planificarea miscarilor, in invatarea motorie, in
controlul timpului de miscare si in calculul traiectoriei miscarilor ; un al doilea rol
important este cel cognitiv, legat de participarea la activitatile cognitive legate de
limbaj si in mod secundar in procesarea emotiilor si in modularea acestora.
Leziunile cerebeloase
Printre cele mai importante semne de afectare cerebeloasa sunt :
* atonia si hipertonia – diminuarea rezistentei la miscari pasive, intarzierea
raspunsului efector al miscarilor rapide, precum si imposibilitatea opririi rapide a
miscarii, ceea ce determina producerea asa-numitelor reflexe pendulare.
* ataxia – intarzierea declansarii miscarii, erori in efectuarea miscarii, ceea ce se mai
numeste dismetrie si erori ce privesc rata si regularitatea miscarilor, adica
decompensarea temporo-spatiala a miscarii.
* tremorul intentional – o tremuratura fina, dar aparenta, la intentia de miscare, care
devine mai marcata la terminarea miscarii.
* disfunctiile in mentinerea ortostatismului (pozitiei verticale).
* tulburarile in articularea vorbirii, ceea ce se numeste dizartrie, adica vorbirea
sacadata si uneori exploziva.
* tulburarile de mers – mersul cerebelos este leganat, cu baza larga de sustinere si
este tipic in degenerarea cerebeloasa la alcoolici.
Leziunile cerebeloase tind sa se amelioreze in timp, prin neaccentuarea leziunii,
ceea ce sugereaza faptul ca, in special la persoanele tinere, functiile cerebeloase pot
fi si deseori sunt preluate de alte formatiuni ale creierului, ceea ce inseamna ca, desi
aceste leziuni nu pot fi tratate medicamentos, ci doar stopate, ele pot suferi un
proces de vindecare intr-un timp mai lung sau mai scurt, in functie de starea
functionala a intregului organism.
26
9. DIENCEFALUL
Structurile diencefalice continua inainte si in sus mezencefalul, fiind acoperite de
emisferele cerebrale. Diencefalul se compune din doua formatiuni : talamoencefalul si
hipotalamusul. Din talamoencefal fac parte : talamusul, metatalamusul, subtalamusul
si epitalamusul.
Talamusul este alcatuit din doua structuri ovoide, de substanta nervoasa, care mai
poarta denumirea si de corpi optici. Substanta cenusie a talamusului formeaza 5 grupe
de nuclei talamici :

26
1. grupul nuclear anterior, care are conexiuni cu corpii mamilari si cu cortexul
cerebral.
2. nucleii liniei mediane, care au conexiuni cu hipotalamusul si cu cortexul.
3. nucleii mediali, care au conexiuni cu cortexul frontal, cortexul motor si cu corpul
striat.
4. nucleii laterali, care au legaturi multiple cu zone intinse ale scoartei cerebrale.
5. nucleii posteriori, care au conexiuni cu cortexul temporal si parietal.
Substanta alba a talamusului este alcatuita din tracturi care ies din lateralele
talamusului si se termina in cortexul cerebral. D.p.d.v. functional, nucleii talamici se
impart in doua grupe : nucleii de transmitere si nucleii de proiectie difuza.
Nucleii de transmitere au 3 caracteristici :
* prelucreaza fiecare numai o singura modalitate senzoriala sau informatii venite de la
o anumita parte a sistemului motor.
* fiecare se proiecteaza intr-o anumita zona corticala.
* fiecare nucleu primeste comenzi numai de la zona pe care s-a proiectat. Aceste
caracteristici permit cortexului sa-si modeleze comenzile in functie de tipul si
caracteristicile activitatii desfasurate.
Nucleii de proiectie difuza au conexiuni mult mai numeroase, pot influenta
activitatea nervoasa prin mai multe relee si fac parte din sistemul care regleaza
starea de trezie a creierului.
Functional, talamusul reprezinta structura hotaratoare pentru perceptia senzoriala,
fiind ajutat de reglarea fina corticala.
Sindromul talamic, descris pentru prima data in 1906, este alcatuit din mai multe
simptome neurologice : hemianestezia contralaterala, care apare imediat dupa o
hemoragie talamica, este cea mai importanta dintre simptome, se manifesta prin
afectarea sensibilitatii superficiale, durere de tip central, adica persistenta,
dezagreabila, accentuata de stres si de oboseala, tremor intentional, ataxia
membrelor inferioare, hemianopsia (absenta mirosului) de aceeasi parte cu leziunea,
hemipareza de partea opusa leziunii, uneori tulburari de gust si tulburari simpatice
(mioza – contractie pronuntata a pupilei, care apare in timpul expunerii la lumina, la
efortul de acomodare etc.) sau ptoza (caderea) palpebrala partiala.
Din sindromul talamic face parte si afazia talamica, descrisa de Fischer, care
include tulburarile de limbaj, de dinamica a expresiei si fluentei verbale, voce slaba,
raspunsuri scurte, debit verbal redus si sacadat, intretaiat de segmente accelerate si
tulburarile de articulare. De asemenea, incoerenta a discursului, insotite toate de
absenta tulburarilor de intelegere a limbajului vorbit si scris. Toate aceste tulburari
din afazia Fischer pot apare prin lezarea cortexului sau prin lezarea conexiunilor
talamice sau prin leziuni ale talamusului propriu-zis. Se adauga tulburari de memorie
constante, exclusiv verbale, deficit al memoriei logice, al capacitatii de asociere si al
invatarii seriei de cuvinte.
Tulburarile de memorie verbala sunt durabile, chiar atunci cand afazia talamica are
evolutie favorabila. Afazia talamica da nastere unei degradari calitative a expresiei,
27
care contrasteaza cu pastrarea posibilitatilor de intelegere si de repetitie. Talamusul
are rol si in ordonarea temporala a vorbirii.
Un alt sindrom caracteristic leziunilor talamice este sindromul de neglijenta

27
talamica, care descrie tulburarile vizuo-spatiale, vizand actiunea si perceptia spatiului
si are doua componente :
1. neglijenta motorie, care se manifesta in cadrul comportarii spontane a bolnavului si
duce la un adevarat defect de utilizare a unei jumatati de corp, in sine perfect
functionala. Prin incitare verbala acest tip de neglijenta poate sa dispara cel putin
partial.
2. neglijenta spatiala se refera la notiunea de spatiu drept si spatiu stang, precum si
la directie. Are o componenta atentionala, legata de atentie si una intentionala, legata
de intentie si se manifesta, in principal, prin modalitatea vizuala ca mijloc primar de
cunoastere a spatiului extrapersonal. Se insoteste adesea de o deviere a privirii spre
dreapta, spre ex., si de refuzul explorarii spatiului stang. Sindromul este confirmat
prin testul desenului spontan sau copiat in care o parte, stanga sau dreapta, lipseste,
prin testul plasarii oraselor pe o harta alba, prin explorarea tactila a spatiului, prin
amputarea unei parti a textului sau a cuvintelor.
Adesea acest sindrom este insotit de tulburarile de recunoastere a locurilor si de
orientare spatiala, de erori in manipularea datelor spatiale, de deficit de memorie
anterograda pentru materialul vizual si spatial, de deficit de memorie anterograda
pentru materialul vizual si spatial, de o spontaneitate excesiva a limbajului si de o
perceptie eronata a corpului.
Aceste simptome duc la aparitia unui delir al corpului si al locurilor si la
confabulatii extravagante in contextul unei boli maniacale. In hemoragiile cerebrale,
sindromul de neglijenta talamica se asociaza cu hemiplegie stanga.
Afazia talamica si sindromul de neglijenta talamica sunt asociate cu un defect de
invatare a materialului verbal si a celui vizuo-spatial. Aceste tulburari de achizitie
proprii fiecarei emisfere sunt strans legate de tratarea defectuoasa a informatiilor ce
trebuie memorizate.
Un alt semn de leziune talamica este dementa talamica. S-a observat ca leziunile
talamica bilaterale produc o deterioare globala a functiilor superioare, ce a fost
denumita dementa talamica. Clinic se manifesta prin pierderea spontaneitatii motorii
si a initiativei verbale, prin apatie, mormaituri neinteligibile, indiferenta fata de sine
si fata de anturaj, stereotipii gestuale, intelegerea partiala a ordinelor, perseverare
motorie sau verbala, absenta oricarei reactii afective, amnezie retrograda marcata si
dezorientare temporo-spatiala.
Dependenta fata de solicitarile elementare se manifesta sub forma de bulimie sau
de tulburari ale comportamentului urinar.
Dementa talamica apare dupa leziunea bilaterala a conexiunilor talamo-corticale. In
cadrul acestei demente, afazia si sindromul de neglijenta sunt acoperite de celelalte
simptome de deteriorare globala.
Cauza cea mai frecventa a dementei talamice este infarctul bilateral in teritoriul
arterelor care iriga talamusul.
Tulburarile de emotie, de natuta talamica, apar in sfera manifestarilor motorii si
expresive datorita faptului ca talamusul intervine ca modelator al proceselor afective.
La nivelul talamusului se poate interveni chirurgical in scopul reducerii tensiunii
emotionale, a anxietatii, a agitatiei si a agresivitatii bolnavilor psihici.
Dimpotriva, stimularea unor nuclei talamici poate creste anxietatea, insotita de
fenomene vegetative corespunzatoare.

28
28
METATALAMUSUL
Este alcatuit din corpii geniculati laterali si mediali. Aici se afla centrul vizual
primar, aici se termina tracturile optice care pleaca de la retina, iar eferentele lor
merg in scoarta vizuala din lobul occipital. Corpii geniculati mediali sunt legati de
caile auditive, de la ei pornesc radiatii acustice, care ajung la ariile auditive din lobul
temporal. In concluzie, metatalamusul este un punct important pe calea transmiterii
sensibilitatii vizuale si acustice.
EPITALAMUSUL
Este alcatuit din glanda epifiza, care se mai numeste si glanda pineala si din
aparatul habenular. Glanda epifiza este asezata in comisura posterioara intre
tuberculii cvadrigemeni si este d.p.d.v. functional o glanda endocrina, cu rol
important in crestere si dezvoltare. Ea are implicatii in metabolismul proteic, glucidic
si mineral si stimuleaza sfera sexuala. Dupa varsta de 7 ani, aceasta glanda
involueaza si apoi se calcifica. Melatonina este hormonul pineal care indeplineste
aceste functii. Precursorul sau chimic este serotonina. Nu s-a putut stabili exact rolul
hormonilor pineali in declansarea pubertatii, in sensul franarii procesului si nici in
crestere, desi se cunoaste faptul ca de la nastere catre batranete concentratia lor in
sange scade treptat. De asemenea, se mai cunoaste faptul ca concentratia lor este
mai mare noaptea, fiind influentata de intuneric si de temperatura, de camp magnetic
si de modalitatile alimentare. Fiziologic, glanda pineala moduleaza fiziologia somnului
prin ritmul circadian al secretiei de melatonina, intarzie declansarea pubertatii, efect
de altfel nedorit si influenteaza metabolismul.
SUBTALAMUSUL
Este constituit din fascicule de fibre si nuclei cenusii, are conexiuni cu toate
celelalte formatiuni diencefalice, cu nucleul rosu si cu substanta neagra. Are rol in
integrarea centrilor de control motor. Lezarea sa produce hemibalism, caracterizat
prin miscari violente de torsiune, necontrolate, contralaterale si prin miscari coreice
ale membrelor. Miscarile coreice sunt miscari spontane, bruste, necontrolate, cu
amplitudine mai mare sau mai mica. Aceste miscari dispar in timpul somnului si a
anesteziei generale si se accentueaza in starea de trezire si in stare de iritabilitate,
ceea ce sugereaza ca activitatea subtalamusului este direct controlata de scoarta
cerebrala.
29
10. HIPOTALAMUSUL
Hipotalamusul reprezinta mai putin de 1% din totalul volumului creierului, dar
reprezinta, in acelasi timp, aproape cea mai importanta structura neuronala, din
punctul de vedere al neuropsihologiei. Este alcatuit din doua jumatati, fiecare
jumatate fiind alcatuita, la randul ei din 3 portiuni :
* portiunea supraoptica, aflata in relatie cu chiasma optica (locul in care
seincruciseaza fibrele optice)
* portiunea tumerala, aflata in relatie cu glanda hipofiza
* portiunea mamilara, alcatuita din tuberculii mamilari
Hipotalamusul are mai multe grupe de nuclei :
* grupul anterior, format din nucleul paraventricular si nucleul supraoptic
* grupul lateral, format din nucleul tuberomamilar si nucleii tuberali laterali

29
* grupul mijlociu, format din nucleul ventromedial, nucleul dorsomedial si nucleul
infundibular
* grupul posterior, format din nucleii mamilari (nucleul mamilar lateral si mamilar
medial)
Fiecare din acesti nuclei contribuie la sustinerea anumitor functii ale
hipotalamusului.
Hipotalamusul are, de asemenea, mai multe tipuri de conexiuni cu celelalte structuri
nervoase, atat intern cat si extern. El constituie o veriga intermediara intre talamus si
scoarta cerebrala, pe de o parte, si intre talamus si sistemul nervos vegetativ, pe de
alta parte.
Hipotalamusul are o mare influenta asupra sistemului endocrin, prin intermediul
glandei hipofize.
Functiile hipotalamusului
Una din cele mai importante functii este mentinerea constantelor mediului intern al
organismului (homeostazie). Aceasta functie se indeplineste prin intermediul a 3 mari
sisteme : sistemul neuroendocrin, sistemul autonom si sistemul motivational.
Reglarea sistemului neuroendocrin – prin controlul sistemului endocrin si sistemului
nervos autonom, hipotalamusul, impreuna cu sistemul limbic, cu care are stranse
legaturi, actioneaza asupra mediului intern, pentru a-i mentine valorile si functiile in
limite constante optime.
Prin aceasta functie, hipotalamusul regleaza urmatoarele domenii : comportamentul
motional, comportamentul motivational specific, fenomenul de trezire, starea generala
de constienta, anumite functii vitale (precum temperatura, ritmul cardiac, tensiunea
arteriala, constantele sanguine, ingestia de apa si alimente si organizarea motorie a
raspunsurilor endocrine ce se constituie in comportamente adaptative).
Pe langa acestea, hipotalamusul controleaza glanda pituitara, precum si hipofiza si,
prin intermediul acestora, ovarul, testicolul si tiroida, controland astfel functia de
reproducere, care este functia fundamentala a speciei umane.
Reglarea comportamentului vegetativ si a sistemului nervos autonom inseamna
mentinerea unei stari interne adecvate supravietuirii organismului, in conditii optime
de activitate. Aceasta se face prin intermediul a doua sisteme : sistemul nervos
simpatic si sistemul nervos parasimpatic.
Stimularea parasimpaticului produce vasodilatatie periferica, bradicardie, cresterea
aciditatii sucului gastric, cresterea tonusului tractului digestiv si urinar si ocazional
scaderea tensiunii arteriale si constrictia pupilara (mioza).
Stimularea simpaticului produce intensificarea activitatii somatice si metabolice,
caracteristice stresului emotional, atacului si fugii, dilatatia pupilelor (midriaza),
piloerectie, tahicardie, cresterea tensiunii arteriale, cresterea frecventei si
30
amplitudinii miscarilor respiratorii, inhibitia peristaltismului si tonusului muscular ale
intestinului si vezicii urinare.
Toate aceste semne se pot evidentia atunci cand hipotalamusul iese de sub control
cortical. Indepartarea zonelor de corticale de control, ori intreruperea conexiunilor
acestora cu hipotalamusul provoaca simptome caracteristice reactiei de furie.
Distrugerea hipotalamusului posterior produce letargie emotionala, somn anormal,
scaderea temperaturii corpului, scaderea activitatii somatice si vegetative. Pe de alta

30
parte, excitarea hipotalamusului poate produce ulcere gastrice acute, hemoragii
digestive prin cresterea aciditatii gastrice, cresterea functiei de evacuare digestiva,
hipertensiune, alterari ale functiei respiratorii si cardiace.
Reglarea sistemului motivational. Starile motivationale reprezinta impulsuri
determinate de anumite conditii interne, care determina omul sau animalul la actiune,
ori directioneaza comportamentul voluntar in vederea satisfacerii unor necesitati
corporale. Spre ex., reglarea temperaturii corporale scazute prin miscare, prin
tremurat, prin frecatul mainilor sau bataia rapida a picioarelor.
Starile motivationale implica comportamente complexe, care determina reglarea
necesitatilor de baza : reglarea temperaturii corpului, satisfacerea foamei, setei si
cerintelor sexuale. La aceste reglari contribuie stimularile interne legate de nevoi, dar
si cele externe, precum vederea alimentelor, a persoanei de sex opus s.a.m.d.
Toate sistemele de control fiziologic au efecte duble : excitatorii si inhibitorii si
functioneaza impreuna pentru crearea si optimizarea functiilor organismului.
Rolul hipotalamusului in reglarea temperaturii
Cercetatorii au demonstrat ca hipotalamusul anterior reprezinta centrul de risipire a
caldurii, iar hipotalamusul posterior reprezinta centrul de producere a caldurii.
Leziunile hipotalamusului anterior provoaca hipertermii, iar cele ale hipotalamusului
posterior hipotermii.
Exista diferite tipuri de reglare a temperaturii :
Poikilotermia
Aceasta reprezinta incapacitatea hipotalamusului de a mentine o temperatura
centrala a corpului constanta si independenta fata de temperatura ambianta. Se
vorbeste despre poikilotermie atunci cand fluctuatia temperaturii corpului, legata de
schimbarea temperaturii ambiante, depaseste 2°C. La om, aceasta dereglare rezulta
din dereglarea centrilor termoreglatori din hipotalamusul posterior si a centrilor
termoreglatori din mezencefal, atunci cand disconfortul termic, coordonarea functiilor
autonome si reglarea comportamentului termic dispar.
Leziunile intinse dau o poikilotermie severa, cu un declin marcat al temperaturii
corpului, aparut la o temperatura ambianta normala (20-25°C). Nou-nascutii, in
special cei prematuri, precum si batranii, prezinta un grad variabil de poikilotermie,
care insa se accentueaza daca apare o hemoragie cerebrala, care afecteaza
hipotalamusul. La batrani, temperatura corpului tinde sa scada anormal intr-un mediu
rece. Ei au un mecanism generator de caldura inadecvat, dar adesea aceasta tulburare
este lipsita de disconfort termic. Exista si o serie de bolnavi care nu arata nici un
semn de disconfort termic si nu sunt nici surprinsi de reactia lor, si acestia sunt
schizofrenii.
Exista diferite tipuri de hipertermii :
- hipertermia tranzitorie, care se datoreaza edemului central, adica acumularilor de
lichid in cantitate anormala in substanta cerebrala, precum si micilor hemoragii din
hipotalamusul anterior. Acestea dau febra de tip central, care se exprima printr-o
curba termica crescuta, care se mentine in platou sau cu variatii mici, neregulate, la
care se adauga lipsa reactiilor vasomotorii sau respiratorii, iar temperatura centrala
31
este mai crescuta decat temperatura periferica. In aceasta situatie exista un
mecanism cerebral antipiretic care se declanseaza automat prin eliberarea unui

31
mediator chimic ce poarta numele de vasopresina. Dar vasopresina poate produce, in
situatii de descarcare rapida, reactii de tip convulsiv si de aici vine riscul de
producere a convulsiilor, in timpul crizelor de temperatura, in special la copii, la care
sistemul de termoreglare este mai vulnerabil.
- hipertermia sustinuta, de origine hipotalamica. Aceasta perturba mecanismele de
risipire a caldurii sau stimuleaza mecanismele de producere a caldurii. Apare dupa
traumatisme sau dupa sangerari ale hipotalamusului anterior ori ale ventricolului III,
deci dupa un proces acut, si se mentine circa doua saptamani. Apare si in cazul
tumorilor, in care caz se mentine mai mult timp sau in cazul encefalitelor, caz in care
se datoreaza infectiei persistente care afecteaza si hipotalamusul.
- hipertermia paroxistica are caracter episodic si se manifesta prin crosete febrile
inalte, insotite de frisoane si de fenomene vegetative. Aceste crize cedeaza rapid sau
mai lent, cu transpiratie si vasodilatatie periferica. Hipertermia paroxistica apare in
general in procese infectioase sisteme acute.
Hipotermiile :
- hipotermia sustinuta, apare fie prin distrugerea mecanismelor de producere a
caldurii, fie prin stabilirea unui centru anormal inferior. Hipertermia sustinuta prin
lezarea mecanismelor de termogeneza necesita ca mediul extern sa fie mai rece decat
temperatura normala a corpului. In al doilea caz (c. anormal inferior) intervine un
centru anormal care stabileste o temperatura mai scazuta a corpului si o mentine
constanta, independent de fluctuatiile inconjuratoare. Hipotermia sustinuta este
foarte rara si apare in leziunile hipotalamusului atat la om, cat si la animale.
- hipotermia paroxistica, consta in episoade de scadere a temperaturii corpului, care
variaza ca frecventa zilnica. Incepe brusc, prin transpiratie si inrosirea pielii, scade
temperatura corpului pana la circa 32°C, fenomen care dureaza de la minute la zile si
se asociaza cu oboseala, scaderea activitatii cerebrale, scaderea tensiunii arteriale,
aritmie cardiaca, scaderea amplitudinii respiratorii. Criza cedeaza lent sau brusc, prin
frison, insotit de vasoconstrictie periferica. Intregul sindrom seamana cu procesul
unei descarcari epileptice, cu punct de plecare hipotalamic, dar, cu toate acestea,
tulburarile nu cedeaza la tratament antiepileptic. Hipotermiile pot fi usoare (35-32°C),
medii (32-24°C) sau grave (sub 24°C). Tulburarile medii se insotesc de bradicardie,
bradipnee, hipotensiune arteriala, scaderea metabolismului si tulburari de constienta.
Hipotermiile severe se insotesc de coma si, de regula, bolnavul moare prin tulburari
de ritm cardiac.
- hipotermiile accidentale, apar in arsuri intinse, de gradele I si II, datorita
vasodilatatiei intense de la nivelul arsurii si in arsurile de gradul III datorita
evaporarilor si pierderilor masive de lichide.
32
11. FUNCTIILE HIPOTALAMUSULUI
Reglarea foamei si a aportului de hrana
Teoretic, se stie ca aportul de hrana se afla sub controlul a 2 centri hipotalamici :
unul dintre acesti centri se afla in hipotalamusul central – centrul foamei, celalalt se
afla in hipotalamusul medial – centrul satietatii. Aceasta concluzie este extrasa din
din experimente multiple realizate pe oameni si animale. Dar, desi pare simpla si
atractiva, concluzia este gresita, pentru ca, in ansamblu, creierul nu este organizat pe
centri bine definiti, care controleaza functii izolate. De regula, aceste functii sunt

32
dependente de circuite neurale complexe.
Datele obtinute prin lezarea hipotalamusului lateral si medial se datoreaza mai
multor factori : alterarea informatiei senzoriale si motorii, modificarea punctelor de
referinta obisnuite organismului, dezechilibrarea balantei hormonale si nu in ultimul
rand afectarea fibrelor de relatie (de asociatie). Toate aceste modificari apar in mod
inerent, odata cu lezarea hipotalamusului, dar ele sunt mai greu de evidentiat
experimental.
Dupa numeroase cercetari clinice, s-a constatat ca setul de semnale care regleaza
alimentatia poate fi impartit in doua grupe mari : semnale care regleaza alimentatia
pe termen scurt si semnale care regleaza alimentatia pe termen lung. Din prima
categorie fac parte proprietatile chimice ale alimentelor. Acestea se manifesta la
nivelul cavitatii bucale, stimuland comportamentul alimentar, dar se manifesta si la
nivelul sistemului gastrointestinal si hepatic, producand de la acest nivel inhibarea
comportamentului alimentar.
Impulsurile care pleaca din traiectul gastrointestinal activeaza centrul de satietate
imediat dupa ingestie. Aceste semnale ajung in hipotalamusul lateral. Semnalele pe
termen scurt sunt modelate de cele pe termen lung, adica de greutatea corporala,
deci de cantitatea de grasime stocata.
Datorita acestor semnale, greutatea corporala se poate mentine constanta prin
dieta, prin activitate si prin mecanisme feed-back care ajusteaza rata metabolica
atunci cand organismul se indeparteaza de punctul de referinta. Spre ex., daca un
animal primeste o dieta hipocalorica, rata metabolismului scade pe termen lung, ceea
ce inseamna ca el are nevoie de mai putina mancare pentru mentinerea constanta a
greutatii corporale.
Daca organismul pierde in mod repetat in greutate, rata metabolismului scade pe
termen lung si greutatea constanta a corpului poate fi mentinuta cu mai putine calorii
decat in mod obisnuit, fara a se afecta functiile organismului.
Mai exista si alte mecanisme care contribuie la reglarea ingestiei de alimente :
reglarea glicemica a centrilor hipotalamici ai foamei si satietatii. In acest sistem,
hipoglicemia excita centrul foamei, producand nevoia de alimente, pe cand
hiperglicemia inhiba centrul foamei si activeaza centrul satietatii. Un alt mecanism
cunoscut este cel sustinut de hormonii intestinali, eliberati in timpul mesei, care
declanseaza fenomenul de satietate. Un alt mecanism este cel sustinut de temperatura
organismului, cunoscut fiind faptul ca temperatura scazuta activeaza foamea, pe cand
temperatura crescuta o inhiba.
Anorexie si emaciere
Anorexia, desi este considerata o dereglare psihologica, ea poate apare si ca
tulburare a functiei hipotalamice. Este insotita de scaderea in greutate, de amenoree
de cauza endocrina si de alte tulburari neendocrine, cum ar fi poikilotermia.
S-a stabilit ca in majoritatea cazurilor de anorexie, encefalul este normal, in afara
de acele cazuri in care s-au gasit tumori hipotalamice.
Emacierea (slabirea pronuntata) poate apare atat la adult cat si la copii. Se
insoteste de miscari oculare asemanatoare nistagmusului (simptom neurologic in care
globii oculari efectueaza miscari involuntare, permanente, scurte, laterale sau
33
rotatorii ; este, de regula, un semn de leziune a trunchiului cerebral) si de

33
comportament afectiv inadecvat, anormal. Emacierea se mai insoteste de apatie sau
iritabilitate, copiii sunt, de regula, alerti si hiperactivi in ciuda starii de slabire severa
; nivelele endocrine sunt, de regula, normale. Tumorile lezeaza initial hipotalamusul
anterior, dupa care distrug intreg hipotalamusul. In multe cazuri de emaciere moartea
survine ca urmare a complicatiilor acestei stari. La copii, in putinele cazuri de
supravietuire peste varsta de 2 ani, apetitul revine, emacierea cedeaza, iritabilitatea
si furia se accentueaza, hiperactivitatea si voma se adauga anorexiei si deficitului de
aport caloric.
La adulti se cunosc putine cazuri de emaciere hipotalamica, cazuri care nu
supravietuiesc si la care se constata distrugerea completa a hipotalamusului. De
regula, la adult anorexia si emacierea survin pe cauze psihologice.
Reglarea setei si a aportului de lichide
Experimental s-a demonstrat ca reglarea aportului de apa se afla sub control
hipotalamic care regleaza balanta hidrica fie prin actiuni directe (transpiratia,
diureza) fie prin actiuni comportamentale specifice.
Ingestia de lichide depinde de doua mecanisme : unul primitiv, asemanator unui
instinct si unul secundar, determinat de starea de hidratare sau de deshidratare a
organismului.
Regiunile din hipotalamus care raspund de reglarea apei sunt regiunea anterioara a
hipotalamusului, aria mediala preoptica si nucleul paraventricular. In mecanismul
hipotalamic al setei un rol important il are deshidratarea celulelor nervoase din
regiunea respectiva hipotalamica, apoi receptorii voluntari termoreceptivi, legaturile
talamusului cu cortexul central si tulburarile metabolice.
Spre deosebire de alimente, volumul precis de lichid care trebuie ingerat este
relativ neimportant, iar excesul de apa este eliminat rapid din corp. Cu toate acestea,
fiecare organism are o cantitate ideala de apa necesara, iar deviatiile in plus sau in
minus nu au importanta foarte mare. Balanta hidrica este strans legata de aportul oral
de substante osmotice, precum si de existenta unui hormon eliberat de glanda
suprarenala, hormon care se numeste aldosteron. Hipotalamusul exercita un control
mai mult sau mai putin direct asupra acestei glande, determinand variatii de secretie
(cantitate) a aldosteronului si, implicit, modificari ale necesitatilor hidrice.
Aportul de lichide depinde de doua variabile fiziologice : osmolaritatea tesuturilor si
volumul fluidului vascular (sangele). Setea mai poate fi controlata de uscaciunea
limbii si de asemenea de hipertermie, fenomene detectate de neuronii termosensibili
ai hipotalamusului anterior. La om, tulburarile balantei hidrice pot rezulta din secretia
anormala de hormoni, din setea excesiva sau din consumul exagerat de apa. Cauza
cea mai frecventa este aparitia unor procese tumorale, inflamatorii vasculare sau
traumatice care se dezvolta la nivelul talamusului. Cea mai cunoscuta tulburare in
acest sens – diabetul insipid manifestat prin ingestie exagerata de apa.
Alte functii ale hipotalamusului
In afara de cele 3 sisteme de reglare a mediului intern al organismului, adica
neuroendocrin, autonom si motivational, hipotalamusul tine sub control si alte functii
cum ar fi metabolismul, comportamentul afectiv emotional, ritmul circadian si somnul.
Reglarea metabolismului glucidic se realizeaza cu participarea hipotalamusului in
care exista un centru nervos care provoaca hiperglicemia si mai exista unii centri
glicoreglatori.

34
Reglarea metabolismului lipidic este corelata cu a celui glucidic. Spre ex., lezarea
nucleului ventromedial duce la obezitate, spre deosebire de hiperfagia diencefalica
care provoaca tot obezitate prin bulimie.
In hipotalamus exista neuroni sensibili la variatiile nivelului lipemic din sange.
Acestia contribuie la controlul ingestiei alimentare.
Reglarea metabolismului proteic si al troficitatii reprezinta o functie specifica a
hipotalamusului. La fel este reglarea metabolismului ureic, care se refera la cresterea
34
sau scaderea nivelului ureei in sange, ureea fiind un indicator al bunei functionari a
rinichiului.
Hipotalamusul regleaza cantitativ si elementele figurate ale sangelui, adica
cantitatea de globule rosii si de plachete. Aceasta reglare s-a demonstrat
experimental in leziuni hipotalamice. La bolnavii care au tumori hipotalamice si s-a
efectuat extirparea acestor tumori, s-a observat aparitia unor anemii severe si
modificarea constantelor sanguine.
Reglarea comportamentului afectiv-emotional
Este cunoscut faptul ca expresia fiziologica a emotiei este dependenta in parte de
sistemul nervos autonom simpatic si parasimpatic si ca hipotalamusul este unul din
principalele centre care integreaza sistemul autonom periferic in complexul activitatii
somatice care insoteste expresia emotionala.
Furia si teama reprezinta cele mai comune tulburari comportamentale descrise la
adult si determinate de diferite maladii ale hipotalamusului. Furia este expresia
emotional-comportamentala, produsa de leziunea ventromediala a hipotalamusului.
Prin contrast, stimularea regiunii posterioare a hipotalamusului provoaca reactii de
teama si groaza.
Hipotalamusul regleaza comportamentul in 3 feluri : coordoneaza componentele
motorie autonoma si endocrina ale comportamentului, produce comportamentul
adecvat starii afective si influenteaza intensitatea fiecarui act comportamental. De
asemenea, hipotalamusul influenteaza si starea afectiva intrinseca a organismului
care, datorita influentei corticale inhibitorii si datorita actului volitiv poate ramane
interiorizata.
Aceste concluzii au fost extrase din experientele facute pe animale. Mecanismul
inhibitor al comportamentului este legat de cortexul lobilor frontali, dar caile exacte
nu sunt bine stabilite. Se presupune ca hipotalamusul integreaza toate raspunsurile
motorii si endocrine implicate intr-un comportament emotional, in timp ce telencefalul
(scoarta cerebrala) suprima raspunsurile emotionale la stimuli inconsecventi,
inconstanti si neinsemnati.
Telencefalul este cel care conecteaza hipotalamusul cu lumea externa, fapt care
permite manipularea sistemului autonom si endocrin si aparitia expresiilor emotionale
corespunzatoare ca raspuns la conditiile externe.
Apatia este comportamentul emotional opus celui de teama si furie. Lezarea
hipotalamusului lateral sau posterior produce o stare apatica hipoactiva. Acest lucru a
fost demonstrat experimental pe animale, dar la om e numai presupus.
Euforia insotita de o aparenta stare de confort este insa mai rar considerata o
manifestare, tulburare hipotalamica.
Comportamentul sexual excesiv sau necontrolat reprezinta o manifestare rara, care

35
pune multe semne de intrebare si care poate apare in relatie cu afectarea
hipotalamusului, a sistemului limbic, dar si a telencefalului. Se pare ca leziunile
hipotalamice produc un comportament hipersexual, asociat cu furie si cu dorinta
excesiva.
Scaderea libido-ului este, de asemenea, un simptom frecvent intalnit in bolile
hipotalamusului, in special la sexul masculin.
In concluzie, hipotalamusul nu este doar un nucleu motor pentru sistemul nervos
autonom, ci este un important centru de integrare a diferitelor informatii necesare
asigurarii unor raspunsuri adecvate, coerente si bine organizate, atat autonome cat si
somatice.
35
12. TELENCEFALUL
Telencefalul reprezinta la om segmentul cel mai proeminent si cel mai evoluat al
sistemului central (SNC). Se compune din cele doua emisfere cerebrale, din comisurile
si cavitatile lor.
Ca structura, in componenta emisferelor cerebrale intra sistemul limbic si ganglionii
bazali.
Emisferele cerebrale au substanta alba dispusa la interior si substanta cenusie
dispusa la exterior, alcatuind scoarta cerebrala. Fiecare emisfera cerebrala are 3 fete,
delimitate prin 3 margini : o fata externa (superolaterala), o fata interna (mediala) si
o fata inferioara (bazala). Suprafata externa prezinta circomvolutiuni (girusuri),
separata prin scizuri (santuri). Impreuna, alcatuiesc o arie de circa 2200 cm², din
care numai 1/3 este vizibila.
Sunt 3 santuri principale, respectiv : santul central (scizura lui Rolando), santul
lateral (scizura lui Silvius) si santul parieto-occipital (scizura perpendiculara). Aceste
3 scizuri mari delimiteaza cei 4 lobi cerebrali (frontal, temporal, parietal si occipital).
Sistemul limbic este alcatuit din cortexul primitiv, cel mai vechi, care formeaza un
inel in jurul trunchiului cerebral. El are rol important in comportamentul emotional, in
integrarea informatiilor olfactive, viscerale si somatice, precum si in mentinerea
homeostaziei.
La animale, aceasta include cautarea si capturarea prazii, ritul si imperecherea,
cresterea puilor, raspunsurile emotionale, balanta dintre agresivitate si
comportamentul comun si formarea memoriei.
D.p.d.v. structural, definirea acestei regiuni este inca neclara, granitele ei nu sunt
inca bine stabilite, datorita conexiunilor multiple si interdependentei functionale cu
cortexul frontal si cu hipotalamusul. Unii cercetatori considera hipotalamusul ca un
centru esential al sistemului limbic.
S-au sistematizat doua grupe de structuri anatomice, care ar face parte din sistemul
limbic :
- grupul structurilor concentrice, din care fac parte lobii olfactivi, aria hipocampica,
cortexul amigdalian si substanta perforata anterioara
- grupul structurilor exterioare : corpul calos (girus cinguli), circumvolutia
hipocampului, nucleii amigdalieni din lobul temporal si partea anterioara a lobilor
temporal si frontal.
Dintre toate acestea, cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt
hipocampul, amigdala si corpul calos. Hipocampul si amigdala sunt ambele localizate

36
in partea mediala interna a lobului temporal anterior si amandoua sunt foarte
sensibile la leziuni anoxice si la infectii virale.
Hipocampul este o structura complexa, care a devenit importanta in momentul in
care s-a descoperit ca leziunile sale structurale se asociaza cu o boala foarte
cunoscuta si frecventa, epilepsia de lob temporal.
Alcatuirea lui cuprinde 3 regiuni : girusul dintat – arie receptoare, campurile
piramidale – arie de conexiune si de prelucrare a informatiilor, subiculum – arie de
eferente sau de comenzi motorii.
Hipocampul este implicat in comportamentul emotional, in reglarea autonoma, dar
functia sa principala este in formarea memoriei. Distrugerea sa provoaca o amnezie
profunda si durabila, cunoscuta sub numele de sindrom amnestic clasic. In acesta,
pacientul nu poate inregistra in memorie stimuli sau evenimente explicate, constiente,
dar capacitatile intelectuale, limbajul, atentia si memoria imediata sunt pastrate.
Calea aferenta a hipocampului poarta denumirea de fornix. Lezarea fornixului
provoaca intreruperea conexiunilor hipocampului cu trunchiul cerebral, cu
36
hipotalamusul, cu nucleii mamilari si cu restul scoartei cerebrale, iar aceasta duce la
pierderea memoriei si invatarii spatiale, cu pastrarea memoriei de recunoastere.
Amigdala este singura structura din sistemul limbic care stabileste conexiuni directe
cu alte arii corticale, cu hipocampul, cu talamusul, cu nucleul striat si cu trunchiul
cerebral. Amigdala are implicatii in aparitia modificarilor somato si visceromotorii
legate de somn si trezire, in masticatie si salivatie, in motilitatea gastro-intestinala, in
reglarea frecventei cardiace si a presiunii sanguine, in atentie, in comportamentele de
teama, furie, in senzatia de deja vu, in memorie, in mecanismele de aparare, de
hranire, sexuale si sociale, in invatare si in mecanismele autonome si endocrine.
Cea mai cunoscuta afectiune a amigdalei este epilepsia de lob temporal,
caracterizata prin multe tipuri de fenomene, si anume :
- fenomene viscero-senzitive – greata, palpitatii, senzatie de cald sau rece, disconfort
gastric si toracic, modificari respiratorii, tahicardie, apnee, transpiratie, mictiune sau
defecatie involuntara
- fenomene afective – teama, plecand de la anxietate usoara pana la teroare, cu
halucinatii de groaza si cu comportament defensiv ; alte emotii negative ca supararea,
dezgustul, culpa, tristetea, depresia, sentimentul de singuratate, acte agresive sau de
violenta ; emotiile pozitive in timpul crizei sunt rare, dar sunt descrise ca veselie,
fericire sau excitatie erotica ; setea sau impulsul de a bea este un alt fenomen care
apare uneori in criza si, mult mai rar, senzatia de foame
- fenomene perceptuale – halucinatii vizuale, auditive, gustative si olfactive, al caror
continut este intotdeauna asociat cu memoria personala, ceea ce inseamna ca au un
caracter experiential.
In concluzie, fiziologia complexa a sistemului limbic prezinta conexiuni cu toate
ariile sensibilizate de sistemele extero si interoceptive.
El poate sintetiza informatiile si poate actiona ca tampon in structurile somatice si
viscerale, cu rol important in reglarea afectelor, a motivatiei, a homeostaziei, a
autoconservarii, a procrearii si a comportamentului.
CORPUL CALOS
Este marea comisura transversa a creierului, care conecteaza cele doua emisfere,

37
are forma de arc si variaza ca forma si dimensiuni in functie de sex si in functie de
dominanta emisferica.
Principala sa activitate este de a conecta cele doua emisfere si de a transmite
informatiile senzoriale si motorii de la o emisfera la cealalta.
Distrugerea sa produce sindromul de deconexiune caloasa, manifestat printr-un
defect de transfer al informatiilor intre emisfere, cu afectarea functiilor cognitive si
psihice in general. Emisferele sunt specializate : cea stanga in comportamentul
verbal, cea dreapta in scriere si in abilitati video-perceptuale si spatiale. Din acest
motiv, corpul calos devine important in limbaj, in lectura, in scriere, in senzoriu si
activitati motorii, in atentie, memorie, emotii si comportamente elaborate.
Sindromul de deconexiune (split brain)
Se produce atunci cand corpul calos este sectionat si informatia se limiteaza la o
singura emisfera. Simptomele depind de varsta la care se produce sectiunea. La 11
ani se incheie mielinizarea neuronilor, motiv pentru care pana la aceasta varsta mai
este posibil transferul de informatii intre cele doua emisfere, dar dupa aceasta varsta
nu mai este posibil nici un fel de transfer.
Sindromul de deconexiune cuprinde afectarea coordonarii mainilor, cu
imposibilitatea compararii intermanuale, agrafie unilaterala stanga, apraxie
constructiva unilaterala dreapta, anomie tactila stanga, adica subiectul nu poate
denumi obiectele pipaite cu mana stanga, nu poate denumi obiectele din campul
37
vizual stang, elemente de amnezie, perturbari atentionale si tulburari de control
emotional.
Nucleii bazali
Sunt nuclei de substanta cenusie din interiorul emisferelor cerebrale. Se cunosc
inca foarte putine despre activitatea nucleilor bazali, din acest motiv exista mai multe
clasificari ale nucleilor :
* o clasificare introduce in aceasta categorie nucleul caudat, in forma de coada sau
virgula, cutamenul, globus palidus, nucleul subtalamic si substanta neagra
* o alta clasificare include in aceasta categorie complexul amigdaloid, claustrumul si
corpul striat
Complexul amigdaloid
Are rol in modificarile comportamentale, viscerale, somatice si endocrine.
Stimularea sa produce teama, confuzie, tulburari de constienta sau amnezie.
Raspunsurile viscerale sunt modificari respiratorii, circulatorii si cardiace, digestive
si de temperatura a corpului. Raspunsurile somatice sunt miscarile oculare, diverse
contractii ale muschilor faciali, miscari de adulmecare, mestecare si inghitire.
Raspunsurile endocrine se refera la eliberarea de hormoni, la reglarea secretiei
hipofizare, stari de hipersexualitate.
Substanta neagra
Este masa nucleara cea mai mare care pleaca din mezencefal si urca pana la
diencefal, se numeste asa datorita pigmentarii de melanina, un pigment de culoare
neagra care apare in jurul varstei de 4-5 ani. Este principala sursa de dopamina a
organismului, un neurotransmitator cu rol in transmiterea informatiei de la nervi catre
muschi, in special.
O leziune a substantei negre provoaca o degenerare metabolica generala care este

38
cunoscuta sub numele de boala Parkinson. La boala Parkinson contribuie degenerarea
si a altor nuclei bazali, precum si a neuronilor corticali, datorita scaderii sau lipsei
dopaminei. Boala Parkinson se caracterizeaza prin miscari involuntare, prin actiuni
stereotipe, prin tulburari de vorbire si limbaj, dificultati de scriere, tulburari de
gandire, reducerea atentiei si afectarea dispozitiei si personalitatii. In final, boala se
caracterizeaza printr-o dementa profunda, cu tulburari senzoriale, motorii, cognitive si
comportamentale profunde, care necesita ingrijiri permanente si ale caror manifestari
sunt ireversibile. Manifestarile pot fi stopate medicamentos, la nivelul la care este
surprinsa boala, dar ceea ce s-a pierdut nu poate fi reparat.
38
13. FUNCTIILE CEREBRALE COMPLEXE
Generalitati despre functiile cerebrale complexe
Acestea sunt rezultatul activitatii globale a sistemului nervos in general si a
cortexului in special, care la om cunoaste cea mai mare dezvoltare.
Aceste procese sunt incluse intr-un complex numit activitate nervoasa superioara,
prin care se intelege activitatea emisferelor cerebrale si a formatiunilor subcorticale,
in vederea elaborarii reactiilor constiente comportamentale, afective sau ideatice,
asigurand interactiunea organismului cu mediul ambiant si activitatea neuropsihica
umana. Daca activitatea nervoasa elementara se realizeaza pe baza reflexelor
neconditionate, activitatea nervoasa superioara presupune procese comportamentale
legate de interactiunea organism – mediu, care are un grad mare de anticipare.
Suportul structural al activitatii umane superioare este scoarta cerebrala si
formatiunile subcorticale care interactioneaza cu aceasta.
Procesele cerebrale complexe apar si exista numai in legatura cu functiile
creierului, fiind materiale dupa origine, subiective dupa modul de existenta si
obiective dupa continutul lor.
Activitatea cerebrala complexa este rezultatul integrarii verticale si orizontale a 3
tipuri de comportamente, legate intern intre ele : comportamente cognitive, cu
ajutorul carora omul cunoaste realitatea si patrunde in explicarea acesteia, incluzand
atentia, orientarea, memoria, invatarea si gandirea ; comportamente afective, adica
ansamblul trairilor emotionale, sentimentale si pasionale pe care omul le incearca in
fata realitatii ; comportamente volitionale, constand in totalitatea hotararilor si
deciziilor, precum si in perseverenta indeplinirii acestora, manifestata specific
comportamental, constientizata si evocata prin limbaj.
Starea de veghe
Se defineste mai ales in raport cu abolirea ei, respectiv cu starea de coma si
reprezinta fundalul pe care se defasoara intreaga activitate nervoasa superioara a
fiintei umane.
Vigilenta este greu de separat de constienta, ambele presupunand starea
organismului de a-si da seama de sine si de mediul inconjurator. Deci constienta este
o parte din starea de veghe, reprezentand capacitatea de a raspunde la stimuli
senzoriali, pe fondul unei experiente subiective anterioare, precum si posibilitatea
mentala si fizica de a actiona adecvat situatiei.
Constienta este catacterizata prin 4 elemente : starea de veghe, comportamentul
receptiv, capacitatea cognitiva si integrativa si posibilitatea mentala de actiune.
Structurile implicate in starea de veghe sunt reprezentate de intregul sistem nervos,

39
dar mai ales sistemul reticulat activator ascendent (SAA), sistemul limbic, talamusul si
scoarta cerebrala.
Desi scoarta cerebrala este indispensabila in realizarea starii de veghe, totusi
structurile subcortical si conlucrarea adecvata a acestora cu scoarta au, la randul lor,
un rol foarte important. Nu doar starea de veghe si somn, dar si alte functii cerebrale
complexe, precum motivatia, atentia, memoria, gandirea sunt rezultatul unei astfel de
conlucrari, bazate pe sincronizare si desincronizare.
Reactia de trezire se poate declansa prin mai multe mecanisme :
* primul este legat de stimularea analizatorilor specifici, care trimit colaterale ce
activeaza formatiunea reticulata, situatie in care conteaza intensitatea stimulului.
* activarea formatiunii reticulate prin variati stimuli interni: senzatia de foame, de ex.
* activarea formatiunii reticulate prin reactii de interes psihologic motivational :
strigarea numelui sau plansul copilului pentru mama
39
* cresterea spontana a excitabilitatii generale ca urmare a disparitiei oboselii
sinaptice a neuronilor, ceea ce poarta numele de trezire spontana facultativa
Mentinerea starii de veghe este rezultatul activitatii tonice a SAA, printr-o serie de
circuite de autointretinere, cum ar fi :
* circuitul somato-muscular – activeaza motoneuronii medulari, ducand la cresterea
tonusului musculaturii somatice. Aceasta hipertonie determina stimularea
proprioceptorilor musculari, care determina descarcari ale impulsului, activand SAA
* circuitul neurovegetativ – starea de veghe determina stimularea hipotalamusului
posterior, care genereaza un impuls simpatic predominant, care activeaza SAA
* circuitul cortical (corticuloreticulocortical) – componenta de autointretinere a
tonusului si starii de veghe
* circuitul endocrin, ce se realizeaza pe doua cai : pe de o parte prin actiunea
corticala directa si pe de alta parte prin axul hipotalamohipofizar, care activeaza SAA
si determina o stare de alerta corticala
Se poate concluziona ca formatiunea reticulata imparte SAA, se implica predominant
in starea de trezire involuntara sau de necesitate, in timp ce cortexul este legat in
special de continutul starii de constienta, chiar daca cele doua stari nu pot fi strict
separate.
Viata afectiva
Sfera vietii afective, prin natura sa, pentru ca marcheaza formele si variatiile
dispozitiei sufletesti, a constituit multa vreme un subiect de mare interes speculativ
pentru specialisti.
Multa vreme, in istoria culturala a umanitatii, starile de afect au fost identificate
mai intai cu nebunia, apoi cu pasiunea si au constituit o tema predilecta pentru
religie, filosofie, morala, arta si cultura. In perioada moderna, pasiunile in sens moral
si ca forma de manifestare a bolii psihice devin obiect de studiu pentru psihiatrie.
Primul pas catre terapia pasiunilor s-a facut odata cu psihoterapia, prin instituirea
unor forme de terapie morala. La inceputul sec. XX, Freud a continuat medicalizarea
pasiunilor prin incadrarea lor in pulsiuni ale inconstientului si prin crearea
psihanalizei. El a realizat o separatie intre pulsiuni, care au fost alaturate instinctelor,
si formele usoare ale pasiunilor, care au trecut in sfera emotional-afectiva a
personalitatii. Desi apartin sferei psihologiei, starile afective au interesat si

40
neuropsihofiziologia si din acest punct de vedere se analizeaza doua aspecte :
motivatia si emotiile.
Motivatia sau impulsul este un proces nervos care impinge organismul catre o
anumita actiune sau scop, prin obtinerea acestuia diminuand impulsul. Actiunile
rezultate pot fi pozitive, negative sau de evitare. Esenta motivatiei este reprezentata
de caracterul placut al experientei.
Emotia este un mod de a simti, dar si un mod de a actiona. Ea reprezinta tendinta
organismului catre un obiect sau tendinta de indepartare de acel obiect, tendinte
insotite de modificari importante ale organismului. D.p.d.v. neuropsihologic, emotia
are 4 aspecte :
1. cunoasterea, care se refera la faptul ca o situatie trebuie sa fie perceputa,
raportata la experientele anterioare si evaluata
2. expresia ; emotia este exprimata in exterior sub forma de activitati somatice si
autonome : mimica, lacrimare, vocalizare, piloerectie, congestionare sau paloare, ras,
lupta sau fuga. De asemenea, emotia se exprima in interiorul organismului, sub forma
de modificari viscerale
3. surescitarea – este starea de neliniste, care poate merge pana la agitatie,
irascibilitate, manie sau in mod opus, veselie
40
4. simtirea, ce reprezinta aspectul interior al emotiei si se percepe in mod placut sau
neplacut, in functie de caracterul emotiei
Emotiile sunt stari afective elementare ale vietii psihice, sunt necontrolate si foarte
putin controlabile. Ele pot fi diminuate in formele de expresie, odata cu maturizarea
individului, ori prin interventia unui control emotional, moral si social. Emotiile sunt
mai vii in copilarie, precum si la persoanele cu grad de educatie scazut, la cei izolati
de societate si la persoanele bolnave sau cu tulburari psihice. Ele sunt foarte bine
exprimate in societatile primitive, sunt stari afective de scurta durata, ce apar brusc,
au caracter violent, de criza, dar sunt trecatoare. Ele pot constitui elemente pozitive,
de descarcare emotional-afectiva sau pot fi elemente negative, de incarcare
emotional-afectiva.
Sentimentele sunt stari afective de lunga durata ce au caracter stabil si sunt, de
obicei, foarte bine motivate : iubirea fata de aproape, fata de patrie, fata de familie
(sentimentul de cooperare in familie).
Daca emotiile se pot manifesta sub forma de manie, indispozitie subita,
irascibilitate, sentimentele se manifesta in mod complementar, prin forme cu caracter
complementar : simpatie – antipatie, iubire – ura, incredere – gelozie, rusine –
obraznicie, mandrie, curaj – lasitate etc.
Pasiunile sunt stari afective de mare intensitate si de lunga durata. Ele se
instaleaza lent, nu se epuizeaza, ci se transforma si se modeleaza, devenind stabile in
timp. Acestea marcheaza profund personalitatea individului, putand determina sensul
conduitelor si modul acestuia de a gandi.
Activitatile individuale sunt, de regula, strans legate de pasiuni. In mod obisnuit,
ele pot determina alegerea unei anumite profesiuni, a unui mod preferat de petrecere
a timpului liber, alegerea unuia sau mai multor parteneri, prieteni, si in esenta,
cantoneaza individul intr-un anumit grup social.
Pasiunile reprezinta o forma superioara, evoluata a vietii afective a individului. Ele

41
pot fi pozitive sau negative, pot domina viata psihica si prin intensitatea lor pot pune
in umbra judecata si rationamentul. Pot lua forme precum delirul pasional, delirul
mistic, reformator, erotic, inventator etc., asa cum se intalneste in unele forme de
paranoia.
Alte forme de manifestare a pasiunilor sunt cele care declanseaza o stare de
sugestie colectiva a maselor, influentand comportamentele de grup prin inductie
sugestiva. Acest tip de manifestari pasionale colective se pot prezenta sub doua
aspecte : emotia colectiva care apare ca o forma de contagiune psihica si se
manifesta prin aderarea la o stare afectiva generala. Este fenomenul pe care-l
intalnim pe stadioane, la spectacole muzicale sau de alt gen etc. Cel de-al doilea
aspect se refera la fenomenul dictatorial, care este tot o forma de delir pasional indus
la nivelul maselor, de personalitatea liderului, la care se asociaza exaltarea
hiperbolica a personalitatii acestuia transformata intr-un cult al personalitatii de catre
masele sociale induse.
Pasiunile, sentimentele si emotiile reprezinta o latura extrem de importanta a vietii
psihice a individului. Fara acestea, viata ar fi lipsita de culoare, de aspiratii si de
idealuri. In orice situatie de viata, starile afective trebuie cultivate si adaptate in
directia scopurilor pozitive, care sa motiveze comportamente si actiuni benefice.
Structurile vietii emotional-afective au la baza structuri neurofiziologice relativ bine
individualizate in creier. Un rol important in acest sens revine hipocampului, corpilor
mamilari, bulbilor si cailor olfactive. Stimularea acestor zone, realizata experimental,
declanseaza manifestari emotional-afective deosebit de complexe si variate.
La bolnavii schizofreni se pot observa descarcari emotionale bruste, neconcordante
cu realitatea, insotite de manifestari pulsionale, cu caracter paradoxal, de tip
impulsiv, agresiv. Pornind de la aceste observatii, a fost preconizata o metoda
41
neurochirurgicala ce poarta numele de leucotomie si consta in separarea lobilor
prefrontali de restul creierului. Se intrerup, astfel, caile agresivitatii, prin separarea
cortexului prefrontal. Dar bolnavii operati devin apatici, inactivi, lipsiti de orice
expresie emotionala. Din acest motiv operatia se practica pe o scara foarte restransa,
de regula la criminalii foarte periculosi, cu mare potential agresiv, antisocial sau la
cazurile grave de toxicomanie.
Separat de acest mecanism neuropsihologic, mai exista un mecanism incriminat in
reglarea vietii afective – mecanismul umoral biochimic. La nivelul sistemului limbic al
encefalului, exista neuroni care secreta substante cu actiune psihotropa
(monoaminooxidaze – MAO). Aceste substante, in functie de concentratia lor, regleaza
ritmurile vietii emotional-afective. Ele sunt metabolizate in creier si regleaza starea
de dispozitie, dar si ritmul veghe-somn, pe langa ritmurile afective.
Secretia de MAO nu este continua si nu are permanent aceeasi concentratie. Ea este
mai accentuata primavara si toamna, cand se produce si o crestere a ritmului vietii
emotional-afective.
Cand se produce o crestere in exces a MAO in creier, individul prezinta o dispozitie
afectiva exagerata, insotita de hiperactivitate, manifestata prin logoree, fuga de idei,
activitati dezordonate, mergand pana la starea de agitatie, de agresivitate, de
euforie, calambururi obscene, toate aceste manifestari facand parte din tabloul clinic
al starilor maniacale.

42
Cand se produce o diminuare a secretiei de MAO, individul devine inactiv,
indiferent, trist, depresiv, putand ajunge pana la melancolie, idei de suicid, bazate pe
sentimentul propriei inutilitati si de lipsa de sens a vietii. Acesta este tabloul clinic al
starilor depresive sau melancoliforme.
In aceste situatii, cunoasterea mecanismelor neuropsihologice ce stau la baza
proceselor afective poate dirija precis tratamentul acestor bolnavi. Astfel, in cazurile
de excitatie maniacala se administreaza medicamente ce inhiba MAO (IMAO), iar in
cazul starilor depresive se administreaza substante ce suplinesc absenta MAO. Mai
exista cateva substante ce regleaza ritmul vietii afective sau care influenteaza acest
ritm si anume psihostimulantele de tipul alcoolului, cofeinei, amfetaminelor, dar in
doze crescute acestea dezorganizeaza comportamentul, nu numai cel afectiv, ci si cel
general.
In patologia psihiatrica, se intalneste o mare varietate de manifestari clinice legate
de patologia afectiva, cele mai importante ca manifestari ramanand crizele de manie
si starile depresive.
Instincte si trebuinte
Instinctele sunt structuri fundamentale ale vietii psihice care cuprind un grup
complex de procese, diferite intre ele ca structura si functie, ca impreuna contribuie
la satisfacerea unor trebuinte ale persoanei. Ele sunt forme de viata psihica comune
omului si animalelor, motiv pentru care reprezinta obiectul atat al psihologiei umane
cat si al psihologiei comparate.
Organizarea sociala a unor insecte, conduitele acestora au la baza satisfacerea unor
nevoi sau trebuinte. Din acest motiv, la aceste insecte (furnicile de ex.), rolurile sunt
strict distribuite genetic in raport cu modelele de comportament instinctual. Astfel,
muncitorii procura hrana, luptatorii apara colonia, reproducatorii asigura perpetuarea
speciei. Exista o diferentiere neta a rolurilor comportamentale in functie de
diversificarea activitatii intelectuale. Fiind forme elementare ale vietii psihice,
instinctele reprezinta mobilul satisfacerii nevoilor biologice vitale ale individului,
relevand prin aceasta raportul lor atat cu sfera somatica cat si cu viata psihica.
Exista doua forme principale de manifestare de tip instinctual : nevoile sau
trebuintele si instinctele sau pulsiunile.
42
Nevoile sunt manifestari naturale, interioare, care declanseaza cautarea unei
anumite categorii de obiecte sau determina tendinta de indeplinire a unui anumit act.
Nevoia este, deci, o stare funciara, materiala, fundamentala a persoanei.
Pulsiunile sunt cele care mobilizeaza organismul in scopul satisfacerii nevoilor.
Toate conduitele intelectuale sunt motivate de nevoi si sunt declansate, manifestate
prin pulsiuni. Pulsiunea este, prin urmare, functia de indeplinire a unui act, deci
gradul de activare a mecanismelor unui comportament motivat.
Pulsiunile pot fi pozitive sau negative. Pervertirea pulsiunilor conduce individul spre
satisfacerea anormala a nevoilor sale sau la exagerarea nevoilor obisnuite. Astfel de
exemple sunt tendinta de a manca produse necomestibile, precum varul, pamantul,
sticla sau diverse alte obiecte, de asemenea bulimia (nevoia de a manca continuu) sau
potomania (nevoia de a bea lichide in cantitati exagerate).
Exista si pulsiuni cu caracter negativ, care se opun nevoilor naturale si sunt impuse
de individ (asa-zisa greva foamei si diferite forme de manifestare instinctuala intalnite

43
la psihopati, la isterici sau la persoanele cu labilitate emotional – afectiva.
Exista si pulsiuni ce au la baza o motivatie morala, cum este asceza, ce constituie o
veritabila conduita ritualizata.
In general, pulsiunile sunt orientate in raport cu cerintele individului, care vin din
sfera somato-viscerala si impun anumite regimuri de viata si de comportament. La
copil, viata instinctuala se modeleaza prin educatie si invatare. Omul devine fiinta
superioara sociala numai atunci cand instinctele se transforma in comportamente
sociale, conforme cu normele social-juridice si moral religioase ale grupului din care
face parte.
Nevoile pot fi primare si secundare.
Nevoile primare sunt exprimate prin foame, sete, nevoia de aer, somn, activitate
sexuala, activitate materna, activitate de explorare. Intre aceste nevoi exista sau pot
exista legaturi stranse, cum ar fi relatia (legatura) dintre nevoia sexuala si cea
materna.
Nevoile secundare sunt motivationale, ele apartin fiecarei persoane si se dezvolta
prin invatare. Ele nu sunt decat nevoi primare, modelate cultural, transmise prin
educatie, consecutiv activitatii formative a modelului socio-cultural.
Instinctele sunt procese psihice pure si reprezinta un complex structural si
functional greu de definit. Instinctul poate fi privit ca un mod de cunoastere, dar si ca
o activitate adaptativa. Ele sunt activitati psihice adaptate unui scop, dupa o schema
comportamentala precisa, fara a fi rezultatul unei experiente sau a unei invatari
anterioare. Cele mai multe dintre instincte sunt innascute, dar pot fi si dobandite prin
conditionare si invatare.
Exista mai multe clasificari ale instinctelor :
* o prima clasificare imparte instinctele in 3 grupe : instincte fiziologice, instincte
sociale, instincte egointegrative (de adaptare a eului la viata exterioara)
* o alta clasificare imparte instinctele in mai multe categorii : instincte de activitate,
instincte de adunare, instincte de autonomie, instincte de sociabilitate, instincte de
intelegere umana, instincte de ajutor, instincte de dominatie, instincte de
autoapreciere, instincte de schimbare, instincte de rabdare si de heterosexualitate.
Un aspect important referitor la nevoi si instincte este reprezentat de mecanismele
neuropsihologice ale acestor procese. La inceput, s-a considerat foarte importanta
mentinerea starii de echilibru sau de constanta a mediului fiziologic intern al
organismului (homeostazia – tendinta generala de mentinere si restabilire a
echilibrului somatic si psihic al fiintelor vii).
Instinctele prin natura lor urmaresc satisfacerea acestei stari de echilibru.
Cercetarile efectuate in neuropsihologia instinctelor au evidentiat structuri anatomice
specializate functional in raport cu viata instinctuala. Din aceste structuri fac parte
43
hipocampul, nucleul amigdalian, hipotalamusul precum si conexiunile acestora cu
talamusul si cu cortexul cerebral. Acestea alcatuiesc structuri psihice primare, solide,
cu rol bine determinat. Daca luam ca exemple setea si foamea, putem spune ca in
aceste situatii se produc urmatoarele fenomene : intr-o prima etapa, factorii fizici
externi, senzoriali se transmit pe caile spinotalamice, ajungand la cortexul cerebral,
apoi la hipotalamus, producand senzatia de uscaciune a gurii, ce se transforma in
senzatia de sete. Aceasta declanseaza nevoia si aportul de lichide.

44
Senzatia de foame implica initial excitarea mucoasei gastrice, de unde senzatiile
sunt transmise la talamus, apoi la cortexul cerebral si de aici la hipotalamus, de unde
se declanseaza foamea si nevoia implicita a aportului alimentar.
In conditiile patologice, procesele de inhibitie se pot declansa determinand
dereglari cu manifestari clinice importante, de lunga durata si cu consecinte deseori
grave asupra intregii personalitati a individului. Astfel, inhibitia instinctului alimentar
poate duce la aparitia unor stari de anorexie, reprezentate prin refuzul aportului
alimentar sau de lichide. Invers, dereglarea proceselor de excitatie hipotalamica pot
duce la exacerbarea aportului alimentar sau de lichide, ca in cazul bulimiei sau
potomaniei.
Orientarea
Este un proces comportamental prin care se localizeaza corect, in timp si spatiu,
sistemele propriului organism, precum si ale lumii inconjuratoare, in vederea realizarii
actiunilor voite. Cu alte cuvinte, orientarea reprezinta procesul prin care se alege,
voluntar, dintre multiplele posibilitati create in timp si spatiu o directie speciala sau
un anumit scop. Ea are o semnificatie dinamica, exprimand, in timp si spatiu, scopuri
si actiuni de mare complexitate.
Activitatea de orientare sta la baza majoritatii proceselor cerebrale complexe si
actelor comportamentale. Starea vigila, atentia, perceptia, invatarea, activitatea
motorie, comportamentele specifice implica si o activitate de orientare la care se
adauga explorarea, investigarea si manipularea. La randul lor, aceste activitati, de
explorare, investigare si manipulare presupun o impulsionare motivationala. Initial s-a
considerat ca orientarea unei actiuni depinde direct de factorul motivational (o
legatura de tipul om flamand – hrana, de ex.), dar divergentele privind aceasta teorie
au aparut odata cu incercarea de precizare a sferei motivationale, astfel ca in timp,
motivatiei i s-a atribuit doar un rol stimulator, energizant, presupunandu-se ca ea nu
trebuie invocata ca principal director al unui comportament specific.
Motivatia ramane doar cu calitatea orientativa, existand conexiuni stabile intre
stimul si motivatie si avand ca rezultat comun un anumit raspuns comportamental.
Deci, starea motivationala asigura doar un grad de sensibilizare fata de anumiti
stimuli ce orienteaza comportamentul catre scop. Activitatea de orientare se face
simtita atat in conditii normale, cat si in situatii speciale, de genul atacului sau
apararii. Monotonia, privarea de stimuli, reducerea conditiilor de stimulare ori
saturatia de stimuli sunt factori care genereaza activitatea de orientare si
comportamentul explorator.
Exista un tip de explorare specifica, care are scop imediat, de genul potolirii foamei
sau a setei si o explorare nespecifica, cu caracter general, de tipul evitarii plictiselii,
de ex. In mod obisnuit, intreaga activitate cerebrala este orientata permanent intr-o
anumita directie, cu exceptia starilor de reverie, de oboseala exagerata sau de
hiperexcitabilitate difuza. Aceasta activitate nu are intotdeauna un corespondent
motor manifest. In sfera activitatii de orientare, se cuprinde intr-un sens mai larg
atentia, care este definita ca un proces de orientare selectiva fata de un obiect, o
persoana sau o actiune si avand un puternic caracter situational. Atentia selecteaza
preferential stimulii, marind eficienta proceselor cognitive.
44
Din fazele atentiei, se desprinde ca prima faza cea de orientare, la care se adauga

45
apoi atitudinea pregatitoare si atentia operanta. Orientarea sta la baza starii vigile, a
perceptiei, a conditionarii, a invatarii si a multor acte comportamentale necesare
activitatii cotidiene.
Mecanismele neurofiziologice ale orientarii cuprind reflexul de orientare, care
reprezinta o reactie complexa, declansata de un excitant nou, situandu-se la granita
intre reflexele innascute si cele conditionate. Acest reflex are o componenta motorie,
una vegetativa si una senzoriala, precum si una electroencefalografica. In mecanismul
orientarii, mai este important nivelul subcortical, reprezentat de formatiunea
reticulata, respectiv SAA, precum si scoarta cerebrala, ce are rol nu numai in
integrarea superioara a reflexului de orientare, ci si in specifizarea acestuia, precum
si in incetarea lui.
Atentia
Este dificil de definit, fiind marcata de contrastul dintre usurinta recunoasterii
acesteia prin introspectie si dificultatea definirii ei d.p.d.v. neurofiziologic, ea putand
fi descrisa mai mult subiectiv decat obiectiv.
Se refera la o stare de veghe, in care informatia senzoriala si mnestica este selectiv
perceputa, realizand o orientare selectiva si concentrarea activitatii mentale asupra
unor stimuli informationali, avand ca efect cresterea claritatii reflectarii acestora si in
general cresterea eficientei unei activitati.
O alta caracteristica a atentiei este selectivitatea, care este intotdeauna asociata cu
o cantitate foarte mare de stimuli, din care cauza atentia include si aspectul
inseparabil al inatentiei. Atentia este strans legata de orientare, dar ea corespunde
unei vigilente specifice si nu poate fi izolata de celelalte procese cerebrale cu care
este in stransa interdependenta. A acorda atentie unui lucru inseamna, de fapt, a face
abstractie de restul, a bloca accesul la simturile noastre tuturor stimulilor irelevanti.
Asta inseamna ca nu exista atentie in sine, ci doar atentie la ceva. De aceea, nici o
activitate nu se poate desfasura in absenta atentiei. Atentia este un proces aflat in
esenta in serviciul cunoasterii mai exacte, mai fidele a lumii inconjuratoare.
Comportamentul atentiv are mai multe caracteristici :
* selectivitatea – se exprima prin atentia fata de un stimul concomitent cu inatentia
fata de alti stimuli
* mobilitatea (flexibilitatea) – reprezinta usurinta cu care se poate trece de la o
problema la alta si care suplineste, in timp, perimetrul limitat al atentiei
* directionarea – inseamna ca atentia este intotdeauna orientata catre o sursa de
stimuli. Din acest punct de vedere exista o atentie pregatitoare reprezentand
orientarea mentala catre stimul si atentia operanta, in care predomina selectia din
cursul actelor de perceptie si gandire
* concentrarea – capacitatea de aprofundare a unei probleme, prin detasarea de
ambianta. Din acest punct de vedere se poate spune ca subiectul invata sa fie atent.
* distributia – capacitatea de a cuprinde asa-zis simultan dar, de fapt, succesiv, dar
foarte rapid, dand impresia de simultan, mai multe actiuni, dintre care intotdeauna
una este dominanta pentru un timp
* intensitatea – este o caracteristica de ordin cantitativ, care traduce intens procesele
neuronale implicate
* stabilitatea sau durabilitatea – caracteristica relativa, atat timp cat atentia
fluctueaza in timp si spatiu

46
Sursele atentiei sunt :
- ambianta, cuprinzand stimuli interni sau externi
45
- competitia stimulilor, adica intensitatea stimulilor, adica contrastul lor fata de fond,
mobilitatea, variatia, noutatea si accesibilitatea. Din acest punct de vedere, stimulii
verbali fac parte dintre cei care castiga in competitie de cele mai multe ori
- incertitudinea stimulilor, capacitatea de a atrage atentia, in functie de cantitatea de
informatie continuta de stimuli si masurata prin gradul de incertitudine
- motivatia – forta propulsiva care genereaza, sustine sau orienteaza atentia
- interesul – ar putea reprezenta chiar suportul atentiei daca nu un factor stimulator.
Interesul sau curiozitatea releva elementele de noutate si de surpriza care, odata
cunoscute, conduc la reducerea atentiei. Curiozitatea specific umana are o sfera
larga, cuprinzand nu doar informatii concrete, ci si aspecte abstracte, evenimente
sociale, prezent-viitor etc.
- recompensa – are rol important in suscitarea atentiei, pentru ca dobandirea atentiei
recompenseaza cautarea (explorarea), deci si atentia. Cand efortul de concentrare
este ineficient, se trece la starea opusa atentiei – inatentia. Atentia si inatentia sunt
doua laturi complementare ale aceluiasi proces complex, conditionandu-se reciproc.
Exista doua tipuri de inatentie : inatentia de inhibitie, consecutiva aparitiei unei
noi dominante si inatentia prin habituare, adica invatarea de a nu raspunde la un
stimul care prin repetare isi pierde semnificatia pentru organism (foamea, de ex.)
Posibilitatile si limitele stabilitatii atentiei
Stabilitatea atentiei este relativa, atat in timp cat si in spatiu, prezentand oscilatii
ale intensitatii ori devieri de la un subiect la altul. Aceasta se intampla datorita
oboselii centrilor nervosi, datorita monotoniei stimulilor. Mentinerea unei atitudini
sustinute se realizeaza cu sprijinul unor factori :
- marirea stimulului
- frecventa si regularitatea acestuia
- motivatia
- cunoasterea si asteptarea rezultatelor
- conditiile generale ale ambiantei
- starea functionala a sistemului nervos
Persoanele introvertite prezinta un nivel de activare corticala spontana mai ridicat
si concomitent un grad de atentie mai sustinut, pe cand persoanele extrovertite au un
nivel de activare spontana mai redus si performantele inferioare in privinta stabilitatii
atentiei.
Distributia atentiei
Atentia este distributiva, practic doar in aparenta. Se pot, totusi, efectua mai multe
activitati in acelasi timp, datorita urmatoarelor mecanisme :
* cand una dintre activitati este automatizata, stereotipa
* cand atentia se comuta rapid de la o activitate la alta, dand impresia de
simultaneitate
* cand activitatile multiple sunt integrate intr-un complex coordonat, stereotip si
invatat
46
14. FUNCTIILE CEREBRALE COMPLEXE

47
INVATAREA
Invatarea si stocarea informatiilor este una dintre cele mai importante caracteristici
ale sistemului nervos central deoarece intregul comportament uman este un proces
invatat, suprapus si dezvoltat peste unele componente genetice si o serie de reflexe
neconditionate si conditionate.
Invatarea este procesul complex, prin care se obtin cunostinte si deprinderi noi. Ea
consta din modificari adaptative ale comportamentului individual ca rezultat al
experientei, prin care se genereaza sau este modificata o activitate ca raspuns la o
situatie data.
Creierul are nevoie pentru functionarea sa, alaturi de un program ereditar, si de un
program dobandit, constituit in cursul experientei sale.
Procesul de invatare are o dezvoltare etapizata :
I – adunarea informatiilor
II – gruparea informatiilor pe categorii sau paternuri
III – stocarea pentru scurta durata
IV – intarirea si compararea cu experientele anterioare
V – engramarea si stocarea pentru lunga durata
La invatare participa, deci, si alte functii cerebrale : memoria, atentia, motivatia,
starea de activare corticala, gandirea, limbajul, vointa, aptitudinea, inteligenta,
starile afective.
Invatarea nu utilizeaza capacitatea integrala a sistemului nervos, ramanand inca
mari rezerve si disponibilitati, fapt care explica permanenta, precum si perioadele
maximale ale invatarii.
In ciuda marii pierderi neuronale din timpul vietii, procesul invatarii nu sufera,
gratie plasticitatii sistemului nervos, datorita careia pierderile sunt compensate prin
comutari sau transferuri de informatii dintr-o zona in alta.
Structurile nervoase implicate in invatare sunt : cortexul cerebral (in special lobii
frontali si temporali), sistemul limbic, corpul calos, hipotalamusul si talamusul.
D.p.d.v. al mecanismelor neuronale implicate, invatarea ar fi : de tip neasociativ,
care se realizeaza fara existenta unei relatii intre stimuli si se bazeaza pe repetare si
experienta sau invatare de tip asociativ, care se bazeaza pe stabilirea unor relatii
intre stimuli si se realizeaza prin conditionare reflexa clasica sau conditionare
operanta. Ambele mecanisme sunt modificate prin experienta, devenind importante
pentru invatare numai in masura in care apar schimbari datorate experientei. In afara
de aceste tipuri, mai exista invatare perceptuala, invatare intuitiva, invatare prin
imitarea unui model, invatare prin intelegerea informatiei transmise, invatare seriala,
de tip probabilistic s.a.
MEMORIA
Este capacitatea de fixare, conservare, recunoastere si evocare a informatiilor, a
experientelor cognitive, afective si volitive acumulate anterior. Este un proces
dinamic, de reflectare selectiva activa si inteligibila a experientelor anterioare.
Intre invatare si memorie este dificil de stabilit o separatie neta, memoria fiind o
componenta esentiala si centrala a invatarii, iar aceasta este, ca si memoria, bazata
pe un flux informational cu semnificatie pentru organism, la momentul respectiv.
Dar, intre cele doua procese nu se poate pune semnul egalitatii, deoarece invatarea
implica memorie, are efecte modelatoare asupra memoriei, in timp ce memoria este

48
un proces prin excelenta acumulativ.
47
Selectarea si codificarea informatiilor depinde de semnificatia acestora si de
capacitatea de stocare a creierului care, practic, este nelimitata.
Din totalul informatiilor primite, de fapt numai o mica parte ajunge la creier, iar din
aceasta creierul stocheaza sub forma abstracta numai datele semnificative, conceptele
si generalizarile si abia apoi detaliile. Procesul de selectie a stimulilor, ca si procesul
uitarii protejeaza creierul de acumularea informatiilor inutile.
Mecanismul memorarii cuprinde 3 etape esentiale :
1. achizitia informatiilor
2. stocarea si conservarea informatiilor
3. evocarea informatiilor
Achizitionarea presupune o functionare optima a organelor senzoriale si implicarea
ariilor corticale prefrontale. Stocarea si conservarea implica mecanismul de selectie,
care se produce in sistemul limbic, apoi transportul si in cele din urma codificarea
prin mecanisme intra si interneuronale.
D.p.d.v. functional, exista mai multe tipuri de memorie :
* memorie imediata, operationala sau momentana, utilizata in timpul starii de veghe,
operand cu date recente, litere, cuvinte, cifre, numere de telefon. Se mai numeste si
memorie senzoriala, pentru ca stocheaza informatiile ce ajung la creier pe calea
analizatorilor specifici. Are in general durata foarte scurta, sub 1 minut, are avantajul
rapiditatii inregistrarii si manierei instantanee de evocare si este putin afectata de
varsta
* memorie primara, tot de scurta durata, dureaza pana la 15 minute, are o capacitate
limitata de codificare, scade rapid prin distragerea atentiei sau prin prelungirea
intervalului dintre stocare si evocare. Consolidarea acestui tip de memorie se asigura
prin repetare, rezultand o intarire a circuitului, stare ce face trecerea spre memoria
secundara
* memoria secundara, are la baza aceleasi mecanisme intarite prin repetare si
permanentizare ; este de mai lunga durata
* memoria tertiara, de foarte lunga durata, este implicata mai ales in stocarea unor
informatii personale, individuale, se refera la datele de identificare, la scris, citit si la
date generale, care nu se uita pe toata durata vietii, chiar in cazul alterarii celorlalte
tipuri de memorie. Are o capacitate mare, o viteza mare de evocare, in functie de
tipul de memorie, de varsta, de dezvoltarea individuala, de educatie, de mediul
ambiant etc.
* se vorbeste despre existenta unei memorii constiente si a unei memorii
inconstiente, ultima fiind rezistenta la evocari volitionale si disponibila doar prin
tehnici speciale, precum narcoza, hipnoza sau psihanaliza. Totusi, datele stiintifice nu
sunt convingatoare referitor la aceste doua tipuri de memorie.
Consolidarea continutului mnestic se bazeaza pe procesul de facilitare sinaptica, pe
repetarea informatiei, pe codificarea acesteia, dar nu aleatoriu, ci prin comparatie cu
informatiile anterioare.
UITAREA
Este un fenomen fiziologic caracterizat prin stergerea informatiilor sau prin lipsa
evocarii acestora, proces prin care creierul se degaja de o serie de informatii in

49
vederea acumularii altora noi.
Este un mecanism protector fata de solicitarile imense ale mediului. Se refera in
special la informatiile neesentiale, la detalii care nu intereseaza suficient. In general,
se uita mai intai neesentialul recent, care este mai putin fixat si apoi cel mai vechi,
fixat si conservat.
48
GANDIREA
Reprezinta trasatura cea mai complexa si distincta a omului, care este data de
experienta si intuitia general umana, avand continut reflectoriu, prezumtiv si
orientativ.
Procesul gandirii reprezinta treapta cea mai inalta a cunoasterii, care ofera
posibilitatea prospectarii si reflectarii realitatii ca si a reproducerii particularitatilor
lumii materiale, intr-un fenomen ideal, ideea, care depaseste senzorialul si se situeaza
pe treapta superioara a activitatii intelectuale si logice.
Gandirea nu se reduce nici la materie nici la energie, dar ea nu exista nici in afara
proceselor materiale cerebrale, fiind de fapt o reflectare generalizata si mijlocita a
obiectelor si fenomenelor ca si a relatiilor dintre acestea la nivelul creierului. Este cea
mai dinamica functie cerebrala, avand drept scop rezolvarea permanenta a
problemelor ridicate de mediul ambiental si aflarea in cel mai scurt timp a solutiilor
adecvate in vederea adaptarii organismului la solicitarile mediului fizic, biologic si
social.
Eficienta gandirii se apreciaza in functie de rapiditatea stabilirii legaturii intre
materialul acumulat si solicitarile momentului, de rapiditatea deciziei si de actionarea
adecvata. Gandirea opereaza prin notiuni care reflecta, de fapt, insusirile esentiale
ale unui obiect sau fenomen, insusiri extrase prin abstractizare si asociate pe baza
asemanarii contrastului in cadrul unor judecati. Gandirea are la baza mai multe
procese : analiza si sinteza, comparatia, generalizarea, abstractizarea si
sistematizarea.
Particularitatile gandirii :
1. intelegerea (clarificarea si asimilarea eficienta a unui material)
2. explicatia si rezolutivitatea sau capacitatea de rezolvare a unei probleme
3. inventivitatea (particularitate ce tine cont si se exprima numai la nivelul
experientei personale)
Gandirea se manifesta in activitati creatoare, de tip decizional, in rezolvarea unor
probleme si in efectuarea unor raspunsuri la anumite situatii date. Cel putin
deocamdata, gandirea este o functie psihica prin excelenta umana.

50