Sunteți pe pagina 1din 29

CAP I T O LU L 1 4

Î N F II NŢ A R E A A R IIL O R PR O T E JATE

Înfiinţarea ariilor protejate

383

P rotecţia habitatelor unor comunităţi biologice sănătoase şi intacte este considerată cea

mai eficientă cale pentru conservarea diversităţii biologice a speciilor sălbatice. Unii

cercetători afirmă că este ultima soluţie de conservare a speciilor, deoarece nu deţinem

resursele şi cunoştinţele decât pentru a menţine în captivitate o mică parte a acestora. Aria pro- tejată este o arie dintr-un teritoriu terestru, maritim şi/sau subteran destinată în special protec- ţiei şi conservării diversităţii biologice, a resurselor naturale şi culturale asociate, prin mijloace legale sau prin alte mijloace (IUCN, 1994). Sunt cunoscute cinci abordări pentru conservarea co- munităţilor biologice:

- înfiinţarea de arii protejate;

- crearea reţelelor de arii protejate;

- managementul efectiv al ariilor protejate;

- implementarea de măsuri eficiente de conservare în afara ariilor protejate;

- restaurarea comunităţilor biologice din habitatele degradate.

În acest capitol vom aborda primul pas, considerat foarte important, în protecţia comunităţi- lor biologice: înfiinţarea de arii protejate prin mijloace legale, guvernate de legi şi regulamente care permit intervenţii diferenţiate pentru utilizarea comercială a resurselor, utilizarea tradiţională pentru comunităţile locale şi utilizarea pentru recreere. Vom începe discuţia noastră prin exami- narea ariilor protejate existente şi apoi vom evalua fezabilitatea declarării altora noi.

Preocuparea pentru declararea de arii protejate s-a intensificat pe parcursul secolului al XX- lea (Fig. 14.1). Peste 80% din ariile protejate declarate la nivel mondial au fost înfiinţate după 1962, când a avut loc Primul Congres al Parcurilor Naţionale (Chape şi alţii, 2003; World Data

Suprafaţă (km 2 ) 18000000 100000 16000000 Suprafaţa siturilor Numărul de situri 80000 14000000 12000000
Suprafaţă (km 2 )
18000000
100000
16000000
Suprafaţa siturilor
Numărul de situri
80000
14000000
12000000
60000
10000000
8000000
40000
6000000
4000000
20000
2000000
0
0
1872
1887
1902
1917
1932
1947
1962
1977
1992
2003
Număr de situri

An

FIG. 14.1 Linia continuă reprezintă numărul de noi arii protejate terestre şi marine la nivel mon- dial, începând cu anul 1872; coloanele indică suprafaţa totală a ariilor protejate terestre (în km 2 ) la intervale de 15 ani (după Chape şi alţii, 2003).

384

Capitolul 14

Base on Protected Areas Consortium, 2004). În prezent, ariile protejate acoperă 12,5% din su- prafaţa Terrei. Această suprafaţă limitată a habitatelor protejate evidenţiază importanţa biologică a celor 23% din zona continentală care sunt administrate pentru producţia sustenabilă de resurse, descrisă în detaliu în Capitolul 17.

Clasificarea ariilor protejate conform criteriilor IUCN

Atunci când este declarată o arie de conservare, trebuie realizat un compromis între proteja- rea diversităţii biologice, funcţiilor ecosistemelor şi satisfacerea pe termen scurt şi lung a nevoi- lor de resurse ale comunităţilor umane şi guvernelor (MEA, 2005b). De la începutul procesului de planificare, trebuie stabilit ce activităţi umane şi ce nivel de intervenţie este permis. În gene- ral, când se permite un nivel ridicat de intervenţie antropică, conservarea diversităţii biologice este limitată. Câteodată, unele aspecte ale diversităţii biologice depind de un anumit grad de intervenţie antropică, în special în zonele în care comunităţile umane au o prezenţă îndelungată.

IUCN a dezvoltat un sistem de clasificare a ariilor protejate care porneşte de la intervenţia an- tropică minimă până la cea intensivă, în habitate naturale (IUCN, 1994; Davey, 1998; WRI, 2000), cu următoarele şase categorii:

1. Rezervaţii naturale stricte şi zone sălbatice. Aceste arii protejează organisme şi pro-

cese naturale în starea lor iniţială, pentru a avea exemple reprezentative de comunităţi bio- logice pentru studii ştiinţifice, educaţie, monitorizarea mediului şi menţinerea variabilităţii genetice. Ele includ două categorii: (Ia) rezervaţiile ştiinţifice, stabilite pentru cercetări şti-

inţifice şi monitorizarea mediului; (Ib) zonele sălbatice, menţinute pentru recreere, activităţi economice de subzistenţă şi pentru protejarea proceselor naturale. Această categorie cuprinde în prezent circa 5 201 situri, care acoperă 1 922 831 km 2 la nivel mondial.

2. Parcuri naţionale. Acestea sunt suprafeţe întinse de peisaje remarcabile şi frumuseţi

naturale de importanţă naţională şi internaţională, care sunt menţinute pentru utilizare ştiin- ţifică, educaţională şi turistică; de obicei nu sunt utilizate pentru extracţia de resurse cu va- loare comercială; această categorie include circa 3 383 situri, acoperind 4 001 463 km 2 .

3. Monumente ale naturii. Sunt zone mici desemnate pentru conservarea unor arii na-

turale unice la nivel naţional. Includ în prezent circa 2 122 situri, acoperind 193 022 km 2 .

4. Sanctuarele de viaţa sălbatică administrate şi rezervaţiile naturale. Sunt similiare

cu rezervaţiile strict protejate, doar că în spaţiul lor sunt permise câteva intervenţii antropice

pentru menţinerea caracteristicilor comunităţii. Această categorie cuprinde în prezent 11 169 situri, acoperind 2 460 110 km 2 .

5. Peisaje marine şi terestre. Acestea sunt arii terestre, de coastă sau maritime, unde in-

teracţiunea dintre om şi natură de-a lungul timpului a creat un peisaj distinct cu valoare es- tetică, ecologică şi/sau culturală, adesea cu o mare biodiversitate. Conservarea integrităţii acestor relaţii tradiţionale este vitală pentru protecţia, menţinerea şi evoluţia fiecărei arii. Această categorie include în prezent 5 578 situri, care acoperă 1 057 450 km 2 .

6. Arii protejate pentru managementul resurselor. Aceste arii permit exploatarea ra-

ţională a resurselor naturale, incluzând apa, viaţa sălbatică, păşunatul, exploatarea lemnului,

Înfiinţarea ariilor protejate

385

turismul şi pescuitul, într-o manieră care să asigure conservarea diversităţii biologice. Aceste arii sunt adesea întinse şi pot include atât modul tradiţional, cât şi cel modern de exploatare a resurselor. Această categorie deţine în prezent 30 350 situri, acoperind 3 601 447 km 2 (23% din suprafaţa uscatului este gestionată pentru producţia durabilă de resurse).

Dintre cele şase categorii, primele cinci pot fi definite ca arii protejate veritabile, deoarece habitatul lor este administrat în primul rând pentru conservarea diversităţii biologice. În termeni reali, ariile protejate ar trebui să includă doar primele cinci categorii. Ariile din categoria a şasea, deşi sunt administrate şi pentru conservarea diversităţii biologice, permit cu o prioritate mai mare producţia de resurse naturale. Ariile protejate pentru managementul resurselor pot avea o con- tribuţie semnificativă la activităţile de conservare, deoarece au suprafeţe mai mari decât celelalte categorii de arii protejate, pot conţine multe sau majoritatea speciilor iniţiale şi sunt încorporate adesea în matrici de arii administrate pentru producţie.

Arii protejate existente

Cel puţin 180 ţări deţin în prezent arii protejate. Printre ţările fără arii protejate se numărau în anul 2005 Siria, Yemen, Guineea Ecuatorială şi Guinea-Bissau. Cât timp se va tinde ca toate ţările să aibă cel puţin un parc naţional, ţările mari cu comunităţi biologice bogate şi tipuri va- riate de ecosisteme vor înregistra beneficii de pe urma ariilor protejate. În 2003 erau declarate circa 104 791 de arii protejate IUCN (categoriile I-VI), acoperind circa 18 milioane km 2 din zona con- tinentală şi 2 milioane km 2 din zona maritimă (WRI, 2003). Deşi pare impresionant, ele nu re- prezintă decât 12,5% din suprafaţa continentală a Terrei, multe dintre ariile protejate aflându-se sub presiunea antropică pentru a-şi schimba destinaţia.

De exemplu cel mai mare parc naţional din lume se găseşte în Groenlanda şi acoperă 970 000 km 2 , ceea ce reprezintă 5% din suprafaţa totală a ariilor protejate. Doar 6% din suprafaţa Pâmântului este strict protejată prin rezervaţii naturale stricte şi parcuri naţionale (WRI, 2005). Estimările suprafeţelor şi numărului ariilor protejate din fiecare ţară şi continent, sunt aproxi- mative, deoarece legile prin care se protejează parcurile naţionale şi sanctuarele de viaţă sălba- tică nu sunt aplicate strict; în acelaşi timp, există segmente din unităţile administrate, care deşi nu sunt protejate legal, sunt în practică atent protejate. Astfel de exemple se regăsesc în pădurile federale din Statele Unite ale Americii, desemnate ca zone sălbatice. Suprafaţa acoperită de ariile strict protejate variază semnificativ de la o ţară la alta: Cele mai mari ponderi ale ariilor prote- jate se regăsesc în Germania (29%), Austria (28%) şi Marea Britanie (15%), iar ponderi reduse se întâlnesc surprinzător în Rusia (5%), Grecia (2%) şi Turcia (0,7%). Chiar şi în ţările care deţin numeroase arii protejate, unele habitate unice de importanţă economică ridicată pot rămâne ne- protejate (Dietz şi Czech, 2005).

Ariile protejate din România

România se află în prezent într-un profund proces de restructurare a reţelei naţionale de arii protejate, sub impactul direct al aderării la Uniunea Europeană. Numărul şi suprafaţa ariilor pro- tejate se înscriu pe un trend puternic ascendent, reţeaua actuală de arii protejate cuprinzând 949 situri (941 de interes naţional), care acoperă 7,84 % din teritoriul naţional, distribuite după cum urmează (Pătroescu şi alţii, 2006):

386

Capitolul 14

53 rezervaţii ştiinţifice, reprezentând 101 219,1 ha (0,42 % din suprafaţa României), con-

centrate predominant în zonele izolate din Delta Dunării şi Carpaţii Occidentali (de exemplu Roşca-Buhaiova, Pădurea Letea, Gemenele, Vama Veche-2 Mai, sectoare din peşterile Urşilor, Muierii, Dâmbovicioara, etc.).

13 parcuri naţionale, reprezentând 315 857 ha (1,32 %), cea mai mare parte a acestora (96,4

%) fiind întâlnită în spaţiul montan carpatic. Ele conservă elemente ale cadrului biogeografic im- portante la nivel naţional, reprezentative fiind parcurile naţionale Retezat, Piatra Craiului, Munţii Rodnei, Munţii Călimani, Domogled-Valea Cernei, Măcin.

227 monumente ale naturii, cu o suprafaţă de doar 3 149,1 ha (0,01 %). Monumentele na- turii conservă în special elemente geologice şi geomorfologice cu manifestare limitată, care se re- găsesc de obicei incluse în alte categorii de arii protejate (de exemplu, Vulcanii noroioşi Pâclele Mari şi Mici, Sfinxul din Munţii Bucegi, Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi, Râpa Roşie, Locul fosilifer Cârlibaba, 12 Apostoli, Detunata Goală).

634 rezervaţii naturale, cu o suprafaţă de 172 462,2 ha (0,72 %), fiind cea mai bine repre- zentată numeric dintre toate categoriile de arii protejate naturale din România, dar şi cu o repar- tiţie relativ omogenă pe regiuni geografice. În categoria rezervaţiilor naturale, dominante sunt re- zervaţiile naturale cu caracter complex, subliniind importanţa abordării corelate a aspectelor legate de protecţia ecosistemelor şi habitatelor cu cele legate de protecţia speciilor (de exemplu, Tinovul Poiana Ştampei, Fânaţele Clujului-Copârşaie, Lacul Sf. Ana, Codrii seculari de la Slătioara).

14 parcuri naturale, cu o suprafaţă de 718 110 ha (3,01 %), fiind cea mai bine reprezentată

categorie de arii protejate din România din punct de vedere al suprafeţei acoperite. Chiar dacă su- prafaţa cea mai ridicată a parcurilor naturale se regăseşte în spaţiul montan carpatic, important este faptul că aceste forme de protecţie acoperă atât zona de deal şi podiş (Lunca Joasă a Prutului Inferior, Vânători-Neamţ, Geoparcul Platoul Mehedinţi), cât şi pe cele de câmpie (Comana, Lunca Mureşului Inferior) şi Lunca Dunării (Porţile de Fier, Insula Mică a Brăilei). Ele se localizează de regulă în regiuni cu probleme socio-economice profunde (zone de frontieră, zone defavorizate,

zone polarizate din proximitatea marilor oraşe, zone izolate), fiind o alternativă viitoare demnă de luat în seamă pentru menţinerea echilibrului dintre mediul natural şi activităţile socio-econo- mice (Toader şi Dumitru, 2005).

Din totalul ariilor protejate naturale 28 rezervaţii stiinţifice (62 658,1 ha), 33 monumente ale naturii (702,9 ha) şi 53 rezervaţii naturale (26 702,9 ha) se află în alte categorii de arii protejate.

În afara ariilor protejate de interes naţional, prin participarea României la diferite convenţii şi tratate internaţionale au fost declarate:

3 Rezervaţii ale Biosferei (664 446 ha), recunoscute în cadrul Programului Man and

Biosphere, UNESCO (Delta Dunării, Pietrosul Mare, Parcul Naţional Munţii Retezat)

5 zone umede de interes internaţional (683 627,5 ha), recunoscute în cadrul Convenţiei de la Ramsar (Delta Dunării, Lacul Techirghiol, Insula Mică a Brăilei, Complexul piscicol Dumbrăviţa, Lunca Mureşului Inferior)

1 sit natural al patrimoniu natural universal, recunoscut în cadrul Convenţiei de la Paris pentru conservarea elementelor de patrimoniu natural şi cultural mondial (Delta Dunării)

(Fig.14.2).

Integrarea României în Uniunea Europeană a presupus o nouă reformare a reţelei naţionale de arii protejate naturale. Astfel, majoritatea ariilor protejate de interes naţional au fost transfor-

Înfiinţarea ariilor protejate

387

mate sau incluse în arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică şi situri de importanţă comunitară.

Astfel, au fost declarate 273 situri de importanţă comunitară (SCI), cu o suprafaţă de 3278297 ha (13,7 % din teritoriul naţional), care acoperă toate regiunile naturale ale României. Deşi pon- derea cea mai ridicată a ariilor protejate se regăseşte în continuare în spaţiul montan carpatic, im- portant este faptul că au fost declarate zone de importanţă comunitară şi în zonele cu lacune sem- nificative până în acest moment (zona de litoral şi maritimă, Podişul Dobrogei, Câmpia Română, Câmpia şi Dealurile de Vest). Astfel, gradul cel mai ridicat de protecţie se înregistrează în Lunca şi Delta Dunării (57,3% din suprafaţa ecoregiunii), Carpaţii Meridionali (47,8%) şi Carpaţii Occidentali (34,83%), iar valorile cele mai reduse apar în Subcarpaţi (0,6%), Câmpia Română (1,4%) şi Podişul Moldovei (1,8%). De remarcat valoarea ridicată din Câmpia şi Dealurile de Vest (7,1%), în ciuda gradului de antropizare ridicat (Tabel 14.1).

De asemenea, în anul 2007 au fost declarate 108 arii de protecţie specială avifaunistică (SPA), care acoperă o suprafaţă de 3 190 540 ha (13,4 % din teritoriul naţional). Ele se suprapun în mare parte peste zonele de importanţă comunitară, deşi limitele celor două categorii de arii protejate nu sunt aceleaşi în toate cazurile.

În contextul în care suprafaţa declarată ca arie protejată se situează în jurul valorii de 15 % din teritoriul naţional este interesant de observat cât din aceasta va fi administrată efectiv, în con- diţiile în care consultarea proprietarilor de terenuri din interiorul şi proximitatea ariilor protejate a fost deficitară în faza de declarare, iar experienţele de administrare anterioare nu sunt remar- cabile. De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că declararea de arii protejate naturale pe terenuri private trebuie însoţită de acordarea de compensaţii materiale proprietarilor, fapt ce poate creşte exagerat costurile de administrare.

fapt ce poate creşte exagerat costurile de administrare. FIG. 14.2 Distribuţia ariilor protejate mari din România.

FIG. 14.2 Distribuţia ariilor protejate mari din România. Se observă că cea mai mare parte a arii- lor protejate sunt concentrate în partea sud-vestică a României. (după MMDD, 2008)

388

Capitolul 14

273 450 542Total

450 542644

121 697

198 4953Carpaţii

124 293Carpaţii

85 374Podişul

12 5061Podişul

25 326

87 229Podişul

25 6410,59Câmpia

3 991

-1

7 024Lunca

5010

127

120,65

13

51

431

573

1

-Podişul

12 008,43

53 892,0

34 803,9765

19 334,9Zona

16 588,8547

11 845,9

71 598,19

1 304,645660

3 235,9100

3 071,824

6 118,5140

889,712

23,36

19,66

1,6453

3,06

1,39

4,29

16,7

2,25

4,13

0,33Subcarpaţi

100

4,7

13,77

0,04

3,22

0,42

0,19

0,57

0,23

0,31Câmpia

2,71

2,3

278 297

135 344

686

726

312

429

153 997

383

676

722

892

22

35

33

13

23

Româna (inclusiv Podişul Getic)

şi Dealurile de Vest

litorală şi maritimă

şi Delta Dunării

Transilvaniei

Meridionali

Sursa: după MMGA, 2008

Occidentali

Mehedinţi

Moldovei

Dobrogei

Ariile protejate marine

Înfiinţarea ariilor protejate

389

Conservarea mediului marin a rămas în urma eforturilor de protecţie a mediului terestru, fiind dificilă chiar şi stabilirea de priorităţi (Agardy, 1997, 1999; Carr şi alţii, 2003; Sobel şi Dahlgren, 2004; Zachiras şi Greg, 2005). De asemenea, este necesară stabilirea de priorităţi şi pentru pro- tecţia ecosistemelor de apă dulce mai accesibile, cum sunt fluviile, râurile şi lacurile (Higgins şi alţii, 2005). În prezent, mai puţin de 1% din mediu marin este inclus în arii protejate, trebuind a fi protejate încă 20% pentru a putea gestiona declinul stocurilor de peşte utilizate comercial (Costanza şi alţii, 1998). La nivel mondial au fost desemnate peste 3 400 arii protejate marine şi costiere (WRI, 2005), dar cele mai multe au suprafeţe mici. Astfel, circa jumătate din suprafaţa ariilor protejate marine este ocupată de trei arii protejate: Parcul Marin Marea Barieră de Corali (Australia), Parcul Marin Galapagos (Ecuador) şi Netherlands`North Sea Reserve (Olanda). În România, interesul pentru protecţia mediului marin al Mării Negre este relativ recent, în reţeaua NATURA 2000 fiind propuse 7 arii de conservare specială, cu o suprafaţă totală de 135 344 ha. Din păcate, multe arii protejate marine există doar pe hârtie şi beneficiază de un nivel scăzut de protecţie în faţa supraexploatării şi poluării. Un studiu recent a demonstrat că mai puţin de 10 % din ariile protejate marine îşi ating obiectivele de management (IUCN, 2004).

In SUA, au fost desemnate numai 14 sanctuare marine, acoperind 46 548 km 2 , în contrast cu cele 906 păduri de stat, parcuri naţionale şi refugii pentru viaţa sălbatică, ce acoperă 1 657 084 km 2 (Lindholm şi Barr, 2001). Eforturile pentru protejarea diversităţii biologice ma- rine au fost împiedicate de dificultăţile în delimitarea unor comunităţi biologice distincte, de mi- graţia pe distanţe mari a speciilor şi de dispersarea speciilor marine. În plus, divergenţele cu in- teresele industriei pescuitului, impactul pe scară largă al poluării marine, schimbările frontierelor între state, dificultatea stabilirii unor înţelegeri internaţionale şi asigurarea pazei unor suprafeţe mari, au încetinit eforturile de desemnare a unor arii protejate marine eficiente. Reglementarea activităţilor de pescuit la speciile care migrează în ape internaţionale s-a dovedit a fi foarte difi- cilă, acest fapt fiind accentuat de poluarea apelor, ce poate afecta transfrontalier zone costiere, lagune şi mări închise. Aceste probleme trebuie abordate serios. Comunitatea de conservaţionişti a delimitat conservarea marină ca fiind prioritatea cea mai importantă, fiind promovate eforturi pentru protejarea diversităţii biologice marine prin stabilirea de parcuri marine, menite să prote- jeze zonele de reproducere a speciilor comerciale şi să menţină zone de calitate superioară pen- tru activităţile de recreere, cum ar fi scufundările, înotul şi pescuitul (Halpern, 2003).

Stabilirea ariilor protejate marine presupune protejarea unor areale specifice pentru fiecare tip de comunitate marină. Determinarea provinciilor biogeografice pentru mediul marin este mult mai dificilă decât pentru mediul terestru, deoarece limitele între domenii nu sunt aşa de clare, dis- persia stadiilor de larvă şi adult fiind mult mai extinsă, iar mediul marin este mai puţin cunoscut (Roberts şi alţii, 2002; Lourie şi Vicent, 2004). Provinciile biogeografice marine au fost identi- ficate utilizând o combinaţie între distribuţia animalelor marine înrudite (de coastă, platformă con- tinentală, pelagice) şi proprietăţile fizice care afectează ecologia şi distribuţia (curenţii, tempe- ratura, etc.). În întreaga lume se fac eforturi pentru protecţia diversităţii marine în fiecare din aceste provincii biogeografice, prin înfiinţarea de parcuri marine comparabile cu parcurile naţionale din mediul terestru. Un astfel de exemplu este Rezervaţia Marină Hol Chan din Belize, care s-a do- vedit a fi foarte avantajoasă pentru creşterea industriei ecoturistice. Rezervaţia marină El Niño din lungul coastelor Insulelor Palawan (Filipine), asigură protecţia vacii de mare (dugong), ţes- toasei de mare cioc de şoim şi ţestoasei de mare Ridley. În Filipine, comunităţile locale au sta- bilit mai multe arii protejate pentru asigurarea producţiei durabile a speciilor de peşti.

390

Capitolul 14

Mărimea şi eficienţa ariilor protejate

În multe ţări tropicale valoarea ariilor protejate în menţinerea diversităţii biologice este foarte ridicată deoarece în interiorul parcurilor naţionale întâlnim vegetaţie luxuriantă şi comu- nităţi de animale impresionante, în timp ce în afara acestora terenurile au fost curăţate, supra- vieţuind doar puţine animale. Aceste arii protejate încă fac faţă ameninţărilor determinate de de- frişări, vânătoare şi alte activităţi umane (Ervin, 2003). Unele parcuri naţionale au devenit mai degradate decât regiunile vecine datorită problemelor de administrare şi conflictelor cu popula- ţia locală.

Două studii recente arată că în general ariile protejate sunt eficiente în menţinerea unor tere- nuri intacte (Bruner şi alţii, 2001; DeFries şi alţii, 2005). Într-unul dintre studii se arată că defri- şarea pădurii tropicale în 86 parcuri naţionale este de departe mai redusă decât în 88 areale de con- trol din jurul acestor parcuri (Fig. 14.3). Dacă ariile protejate acoperă doar un procent redus din suprafaţa totală a Terrei, cum pot ele să conserve eficient speciile şi comunităţile biologice ale lumii? Ariile protejate pot fi delimitate acolo unde apare o concentrare de specii: de-a lungul gra- dienţilor altitudinali, în locurile suprapunerii diferitelor formaţii geologice, în ariile vechi din punct de vedere geologic, în ariile cu o abundenţă a resurselor critice cheie (de exemplu, la contactul dintre curenţii marini, în oazele zonelor aride, în peşteri, trunchiuri de arbori cu scorburi, care pot fi utilizate pentru cuibărit de păsări, lilieci şi alte animale, straturi de sare care asigură nutrienţi minerali esenţiali). Noile arii protejate trebuie să fie amplasate în lungul gradienţilor de mediu, pentru a include o varietate a comunităţilor biologice. Fiecare gradient permite dispersia specii- lor în condiţiile schimbărilor climatice globale (Smith şi alţii, 2001).

Adesea un peisaj conţine suprafeţe vaste ale unor tipuri de habitate comune şi numai câteva suprafeţe mici ale habitatelor rare. În acest caz protejarea diversităţii biologice nu va depinde foarte mult de prezervarea unor habitate comune întinse, ci de includerea reprezentanţilor tuturor habi- tatelor în sistemul ariilor protejate (Shafer, 1999). Uneori, ariile protejate pot fi delimitate în area-

100 suprafeţe de control vecine 80 (n = 86) 60 40 20 0 0–10 11–20
100
suprafeţe de control vecine
80
(n = 86)
60
40
20
0
0–10
11–20
21–40
41–60
61–80
81–100
% din parcuri

Suprafaţă defrişată (%)

100 Interiorul parcului Agricultură parcuri (n = 88) în afara 80 parcului Păşunat 60 în
100
Interiorul parcului
Agricultură
parcuri (n = 88)
în afara
80
parcului
Păşunat
60
în afara parcului
LIMITA
PARCULUI
LIMITA
PARCULUI
40
20
0
0–10
11–20
21–40
41–60
61–80
81–100
% din parcuri

Suprafaţă defrişată (%)

FIG. 14.3 Defrişarea pădurilor tropicale din 85 de parcuri naţio- nale este mult mai redusă decât în 88 de suprafeţe de control din jurul acestor parcuri. Mai mult de 80% din parcuri au o vegeta- ţie aproape intactă (sub 10% de- frişat), pe când mai puţin de 20% din ariile de control apropriate au o vegetaţie aproape intactă. Parcurile naţionale au de ase- menea un nivel mult mai mic decât media al exploatării fore- stiere şi păşunatului (după Bruner şi alţii, 2001).

Înfiinţarea ariilor protejate

391

lul geografic al unor specii rare, care pot lipsi din acele spaţii dacă habitatul şi modelul de utili- zare al terenului nu este corespunzător pentru ele (Rondinini şi alţii, 2005). Următoarele exem- ple ilustrează potenţiala eficienţă a ariilor protejate:

- parcurile şi sanctuarele de viaţă sălbatică acoperă circa 8% din suprafaţa Thailandei, dar

includ 88% din speciile locale de păsări de pădure (Reid şi Miller, 1989); alte categorii de arii protejate adaugă încă 5% la totalul terenurilor conservate;

- Guvernul indonezian a desemnat 10% din suprafaţa ţării ca arii protejate, pentru pro- tecţia populaţiilor indigene de păsări şi primate;

- Parcul Santa Rosa din nord-vestul Costa Rica acoperă 0,2 % din suprafaţa ţării, şi cu-

prinde 55% din cele 135 de specii de Sphingidae. Parcul Naţional Santa Rosa este inclus în Parcul Naţional Guanacaste (82 500 ha), care include 90% din populaţiile de Sphingidae ale ţării (D. Janzen, comunicare personală).

Aceste exemple arată clar că ariile protejate bine selectate pot include multe, dacă nu cele mai multe specii dintr-o ţară. În orice caz, evoluţia pe termen lung a celor mai multe specii din ariile protejate şi a comunităţilor biologice rămâne incertă. Populaţiile multor specii pot fi foarte re- duse ca mărime, putând fi afectate de extincţie. Similar, evenimente catastrofale cum ar fi in- cendiile, izbucnirea unor boli, şi braconajul intens, pot elimina rapid o anumită specie dintr-o arie protejată izolată. În consecinţă, deşi numărul de specii existent într-un parc este un indicator im- portant pentru potenţialul parcului în protecţia biodiversităţii, valoarea reală a ariei protejate este legată de abilitatea ei de a suporta pe termen lung populaţiile speciilor şi de a menţine comuni- tăţi biologice sănătoase. În această privinţă mărimea ariei protejate şi modul de administrare al acesteia sunt elemente critice care-i pot influenţa eficacitatea.

Înfiinţarea ariilor protejate

Ariile protejate pot fi delimitate pe căi diverse, cele mai comune mecanisme sunt următoa- rele: 1) prin acţiune guvernamentală (la nivel naţional, regional sau local); 2) prin cumpărarea de terenuri de către persoane private, organizaţii conservaţioniste, cum ar fi Audubon Society şi Nature Conservancy; 3) prin stabilirea de către populaţia indigenă pentru menţinerea identităţii; 4) prin dezvoltarea de staţiuni biologice (care combină protecţia biodiversităţii şi cercetarea cu educaţia ecologică) de către universităţi şi alte organizaţii de cercetare.

În prezent, guvernele naţionale sunt cele mai importante forţe în stabilirea şi administrarea ariilor protejate. Comunitatea conservaţionistă internaţională poate să ajute în stabilirea ghidu- rilor şi găsirea oportunităţilor pentru conservarea diversităţii biologice, dar în final guvernele na- ţionale şi locale trebuie să determine priorităţile pentru acestea. Multe ţări sunt în curs sau şi-au realizat recent Planurile Naţionale de Acţiune pentru Mediu, Planurile Naţionale de Acţiune pen- tru Biodiversitate sau Planurile de Acţiune pentru Pădurile Tropicale. Guvernele naţionale de- termină de asemenea tipul de management al parcurilor naţionale, subiect dezbătut pe larg în ca- pitolele 16 şi 17. Managementul parcurilor naţionale are o importanţă deosebită în asigurarea că aria protejată actuală îşi îndeplineşte obiectivele şi nu este doar un parc declarat pe hârtie, care va fi curând degradat şi distrus.

Parteneriatele dintre guvernele ţărilor în curs de dezvoltare de la tropice, organizaţiile inter-

392

Capitolul 14

naţionale şi locale de conservare, băncile multinaţionale şi guvernele ţărilor dezvoltate aduc îm- preună finanţări, perfecţionări, expertiză ştiinţifică şi managerială menite să favorizeze înfiinţa- rea de noi arii protejate. Populaţia locală este adesea partener în aceste eforturi de conservare (vezi Capitolul 19). Societăţile tradiţionale, au stabilit arii protejate pentru menţinerea tehnicilor tra- diţionale sau doar pentru a conserva terenul pe care trăiesc. Multe din aceste arii protejate au fost declarate de mai multă vreme şi sunt legate de credinţele religioase ale populaţiei. Astfel de si- turi sacre concentrează adesea plante şi animale rare, care au dispărut din alte părţi şi cuprind re- surse cheie cum ar fi izvoare ori bazine hidrografice împădurite. Guvernele naţionale din multe ţări, incluzând SUA, Canada, Columbia, Brazilia,Australia şi Malaezia, au recunoscut dreptul so- cietăţilor tradiţionale de a deţine şi administra terenul pe care trăiesc, vânează, şi îl gospodăresc, deşi în unele cazuri recunoaşterea drepturilor de proprietate a fost rezultatul unor conflicte în jus- tiţie, în presă şi în teren.

Crearea de noi arii protejate presupune următorii paşi, pe care îi vom examina pe larg în sec- ţiunile următoare:

1. Identificarea speciilor şi comunităţilor biologice care prezintă cea mai mare prioritate

pentru conservare;

2. Determinarea ariilor care trebuie protejate pentru atingerea priorităţilor de conservare;

3. Relaţionarea noilor arii protejate cu reţeaua de conservare existentă, utilizând tehnici

precum analiza GAP.

Identificarea priorităţilor pentru protecţia biodiversităţii

În lumea noastră aglomerată, cu resurse naturale limitate şi fonduri guvernamentale reduse, stabilirea de priorităţi pentru conservarea diversităţii biologice este crucială. Deşi unii conserva- ţionişti susţin că nici o comunitate biologică si nici o populaţie nu este mai importantă decât alta, realitatea arată că numeroase specii sunt în pericol, iar ele nu deţin resursele necesare pentru a se salva.Adevărata provocare constă în găsirea de căi pentru minimizarea pierderilor diversităţii bio- logice într-un mediu cu resurse umane şi financiare limitate. Planificatorii conservaţionişti tre- buie să adreseze trei întrebări relaţionate cu acest subiect (Johnson, 1995; Rodrigues şi alţii, 2004a; Shi şi alţii, 2005): Ce este necesar a fi protejat? Unde trebuie să protejăm? Cum să protejăm? Pentru a răspunde acestor întrebări şi a delimita priorităţile de conservare pot fi utilizate trei cri- terii:

1. Unicitatea. O comunitate biologică are o prioritate mai mare pentru conservare dacă este compusă în primul rând din specii endemice rare, decât dacă este compusă din specii co- mune, larg răspândite. Unor specii li se acordă o valoare mai ridicată de conservare dacă sunt distincte taxonomic (de exemplu dacă este unica specie dintr-un gen sau familie), decât mem- brilor unui gen cu multe specii. Similar, o populaţie a unei specii având trăsături genetice de- osebite, care o disting de alte populaţii ale speciei, poate fi prioritară pentru conservare în faţa mai multor populaţii tipice.

2. Vulnerabilitatea. Speciile în pericol de extincţie sunt mai interesante decât speciile care nu sunt ameninţate; astfel, cocorul american (Grus americana), cu circa 340 indivizi, be- neficiază de mai multă protecţie decât cocorul de dună (Grus canadensis), cu aproximativ

Înfiinţarea ariilor protejate

393

500 000 indivizi. Comunităţile biologice ameninţate cu distrugerea iminentă sunt de aseme- nea prioritare, cum ar fi pădurea tropicală din Africa de Vest, ecosistemele de zonă umedă din sud-estul SUA şi alte comunităţi biologice cu numeroase specii endemice şi răspândire re- dusă. Vulnerabilitatea unei comunităţi biologice poate fi estimată folosind trecutul şi utilizarea actuală a terenurilor pentru predicţia impactelor viitoare.

3. Utilitatea. Speciile care au o valoare prezentă sau potenţială pentru populaţiei bene- ficiază de o atenţie mai ridicată pentru conservare decât speciile neutilizate de către popula- ţie. De exemplu, grâul sălbatic, care are potenţial în dezvoltarea unor noi soiuri îmbunătăţite, este prioritar faţă de speciile de pe o pajişte care nu sunt cunoscute ca având o valoare eco- nomică. Comunităţile biologice cu valoare economică mare, cum ar fi habitatele de zonă umedă costieră, sunt prioritare pentru protecţie faţă de comunităţile cu potenţial redus de va- lorificare, cum ar fi tufărişurile aride.

Aplicând aceste criterii, dragonul de Komodo (varanul) din Indonesia (Fig. 14.4) este un exemplu de specie care se regăseşte în toate trei categoriile: este cea mai mare şopârlă din lume (unicitate); apare numai pe câteva insule mici, aparţinând unei ţări în curs de dezvoltare (vulne- rabilă); şi prezintă un potenţial uriaş pentru dezvoltarea turismului şi a cercetării ştiinţifice (uti- litate). Insulele indoneziene care furnizează acest habitat sunt în prezent incluse în Parcul Naţional Komodo. Un alt exemplu îl constituie Gaţii de Vest, desfăşuraţi paralel cu coasta sud- vestică a Indiei, acoperiţi de păduri tropicale, care sunt de asemenea prioritare pentru conservare. Aceste păduri conţin multe specii endemice, incluzând strămoşii unor specii cultivate, cum ar fi piperul negru (unicitate); numeroase din speciile acestei păduri sunt necesare pentru bunăstarea locuitorilor satelor (utilitate); pădurile generează servicii de mediu importante în bazinul hidro- grafic, contribuind la prevenirea inundaţiilor şi producerea de energie electrică pentru regiune (uti- litate); şi dincolo de toate, aceste păduri sunt ameninţate prin defrişări, incendii provocate de lo- calnici şi fragmentarea continuă de către activităţile umane (vulnerabilitate).

Stabilirea ariilor ce trebuie protejate

Utilizând cele trei criterii, au fost dezvoltate sisteme de prioritizare atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, pentru a conserva speciile şi comunităţile biologice (Redford şi alţii, 2003). Aceste abordări sunt în general complementare.

2003). Aceste abordări sunt în general complementare. FIG.14.4 Dragonul de Komodo ( Varanus komodoensis ) din

FIG.14.4 Dragonul de Komodo (Varanus komodoensis) din Indonezia este cea mai mare şo- pârlă din lume. Mulţi turişti vor să vadă varanii în sălbăticie. Protejarea acestei specii amenin- ţate a fost un motiv important pen- tru înfiinţarea Parcului Naţional Komodo (foto © Stephen Frink Collection/Alamy).

394

Capitolul 14

STABILIREA ARIILOR PROTEJATE FUNCŢIE DE SPECIILE ŢINTĂ. O abordare pentru delimitarea

priorităţilor de conservare presupune protecţia speciilor, conservându-se astfel întreaga comuni- tate biologică. Ariile protejate sunt stabilite adesea pentru a proteja taxoni de interes special, cum ar fi specii rare, specii cheie, specii cu importanţă culturală. Speciile cărora li se acordă o im- portanţă deosebită pentru conservare se numesc specii vedetă (Noss şi alţii, 2002). Un tip de spe- cie vedetă sunt speciile indicator, asociate cu o comunitate biologică ori care întăresc procesele ecologice dintr-un ecosistem, cum ar fi bufniţa nordică pătată (Strix occidentalis caurina) din nord- vestul SUA (Fig. 14.5), sau ciocănitoarea cu creastă roşie, din sud-estul SUA. Obiectivul admi- nistrării siturilor pentru conservarea speciilor indicatoare este de a menţine populaţia şi procesele din ecosistem în aceeaşi distribuţie (Lawton şi Gaston, 2001; Maes şi Van Dyck, 2005); de exem- plu, prin protecţia ciocănitorilor cu creastă roşie, ultimele rămase ca urmare a distrugerii habita- telor, pot fi de asemenea protejate şi pădurile de pin cu frunză lungă din sud-estul SUA.

Un alt tip de specii vedetă sunt speciile fanion, numite şi fauna carismatică sau megafauna carismatică. Multe parcuri naţionale au fost create pentru a proteja specii fanion, care captează atenţia publicului, au valoare simbolică, şi sunt cruciale pentru ecoturism. Cât timp protejăm spe- ciile indicatoare şi cele vedetă, întreaga comunitate, care poate fi constituită din mii de alte spe- cii, şi procesele asociate din ecosistem, sunt de asemenea protejate. Speciile vedetă şi cele indi- cator, prin care protecţia se extinde automat asupra altor specii şi comunităţi, sunt cunoscute şi sub numele de specii umbrelă (Roberge şi Angelstam, 2004). De exemplu, proiectul Tiger, din India, a început în 1973 după un recensământ care a arătat că tigrul indian este în pericol iminent de extincţie. Stabilirea a 18 rezervaţii prin proiectul Tiger, combinată cu măsurile stricte de pro- tecţie, au încetinit declinul rapid al numărului tigrilor şi astfel au fost protejate şi alte comunităţi biologice ameninţate.

Identificarea arealelor geografice prioritare este primul pas în dezvoltarea planurilor de su- pravieţuire pentru specii. Pe continentul ameri- can, National Heritage Programs şi Conservation Data Centers, au colectat date des- pre speciile rare şi ameninţate din toate cele 50 state ale SUA, 9 provincii canadiene şi 14 ţări ale Americii Latine (Stein şi alţii, 2000). Aceste informaţii au fost utilizate în delimitarea unor noi locaţii pentru conservare, care conţin con- centrări de specii ameninţate ori unde există po- pulaţii ale unor specii în declin. Un alt program important este cel al IUCN - Species Survival Commission Action Plans. Circa 7 000 de cer- cetători s-au organizat în peste 100 de grupuri de

de cer- cetători s-au organizat în peste 100 de grupuri de FIG. 14.5 Bufniţa nordică pătată

FIG. 14.5 Bufniţa nordică pătată (Strix occidentalis caurina) este o specie indicatoare pentru pădurile seculare nord-vest pacifice, un habitat atractiv pen- tru resursele sale de lemn. Protejarea bufniţei duce la protejarea multor altor specii din acelaşi habitat (foto prin amabilitatea lui John şi Karen Hollingsworth/ U.S. Fish and Wildlife Service).

Înfiinţarea ariilor protejate

395

specialişti pentru a realiza evaluări şi recomandări pentru mamifere, păsări, nevertebrate, reptile, peşti şi plante.

STABILIREA ARIILOR PROTEJATE FUNCŢIE DE INDICATORII DIVERSITĂŢII BIOLOGICE. Când nu

sunt disponibile informaţii referitoare la întreaga comunitate biologică, putem folosi o parte din-

tre organisme ca indicatori ai diversităţii biologice ori specii înlocuitoare (Bani şi alţii, 2006). De

exemplu, un sit cu diversitate ridicată a speciilor floristice se caracterizează adesea printr-o di- versitate mai ridicată de muşchi, melci, păianjeni şi ciuperci (Saetersdal şi alţii, 2003; Bănăduc, 2006) decât spaţiile cu o diversitate redusă a speciilor floristice. Investigarea bazelor de date re- feritoare la SUA a arătat că protecţia siturilor cu plante ameninţate poate asigura protecţia mul-

tor alte specii ameninţate de animale, dar pe o suprafaţă relativ mică din totalul suprafeţei SUA

(Dobson şi alţii, 1997a).

Oficiul pentru Conservarea Plantelor din cadrul IUCN, a identificat şi descris circa 250 cen-

tre cu biodiversitate ridicată a plantelor, numite Arii Importante pentru Plante (IPA – Important

Plant Areas) (WWF, 2000; Radford, 2004). Bird Life International a identificat aşa numitele Arii

Importante pentru Păsări: locaţii ale speciilor cu areal restrictiv (Tushabe şi alţii, 2006; www.bir- dlife.org). Până acum au fost identificate 218 locaţii în care trăiesc specii de păsări cu areal res- trictiv. Multe din aceste locaţii sunt insule sau regiuni montane izolate care includ şi multe spe-

cii endemice de şopârle, fluturi, şi plante, ele fiind astfel prioritare pentru conservare. Analize

ulterioare au evidenţiat că unele Arii Importante pentru Păsări nu se suprapun peste arii protejate şi din acest motiv necesită măsuri urgente de conservare, pentru prevenirea extincţiei iminente. Această abordare nu este aplicabilă pentru toate speciile şi în toate spaţiile; de exemplu, estima-

rea bogăţiei plantelor vasculare din ariile protejate ale Italiei a fost considerată a fi o soluţie ine- ficientă pentru prevenirea dispariţiei spaţiilor cu concentrări de specii de ciuperci (Chiarucci şi alţii, 2005).

STABILIREA ARIILOR PROTEJATE FUNCŢIE DE CENTRELE BIODIVERSITĂŢII. Utilizând o abor-

dare similară, World Conservation Monitoring Centre, BirdLife International, Conservation International, World Wildlife Fund şi alte organizaţii au încercat să identifice zonele cheie ale lumii, care au o diversitate biologică mare, un nivel ridicat al endemicităţii, aflându-se sub ame- ninţarea extincţiei speciilor şi distrugerii habitatelor - acestea sunt numite puncte fierbinţi pen-

tru conservare (Fig. 14.6, Redford şi alţii, 2003). Utilizând aceste criterii Mittermeier şi alţii (1999)

au identificat 25 de puncte fierbinţi care conţin arealul a 44% din speciile de plante ale lumii, a

28% din speciile de păsări, 30% din speciile de mamifere, 38% din speciile de reptile şi 54% din speciile de amfibieni, pe numai 1,4% din suprafaţa totală a continentelor (Tabel 14.2). Deoarece aceste puncte fierbinţi cuprind multe specii cu extindere largă, ele includ circa două treimi din toate vertebratele planetei (cu excepţia peştilor).Aceste habitate acoperă 17 milioane km 2 , din care

sunt intacte doar 2 milioane km 2 , iar protejate doar 888 789 km 2 (0,06% din suprafaţa Pământului).

Multe dintre aceste puncte fierbinţi sunt în zonele tropical umede, cum ar fi coasta atlantică a Braziliei, Regiunea Chocό/Darien/Ecuadorul de Vest, America Centrală, pădurea guineeana din Africa de Vest, Gaţii de Vest din India, şi regiunea Indo-Burma. Ariile insulare sunt de aseme- nea incluse printre aceste puncte fierbinţi, regiunea Caraibelor, Madagascar, Sri Lanka, regiunile Sundaland şi Wallacea din Malaesia şi Indonezia, Filipinele, Noua Caledonie, Noua Zeelandă şi regiunea Polineziei. Punctele fierbinţi sunt localizate de asemenea în ariile cu două sezoane din

396

Capitolul 14

(A) Gaţii de Vest Indo-Burma Caraibe Filipine Polinezia şi Micronezia Wallacea Sri S pădurile America
(A)
Gaţii de Vest
Indo-Burma
Caraibe
Filipine
Polinezia
şi Micronezia
Wallacea
Sri
S pădurile
America Centrală
C
Lanka
N
din Guineea
Chocó/
Darien/Ecuadorul de vest
Sundaland
Anzii tropicali
pădurea atlantică
din estul Braziliei
Noua Caledonie
Madagascar şi insulele
Oceanului Indian
pădurile montane estice
din Kenya şiTanzania
(B) Caucaz bazinul China central- mediteranean California sudică 14. 14. Mediterranean ranean BBasinasin
(B)
Caucaz
bazinul
China central-
mediteranean
California
sudică
14.
14. Mediterranean
ranean
BBasinasin
Cerrado
brazilian
Karoo
centrul
regiunea Cape
Australia de SV
statului Chile
Noua Zeelandă

FIG. 14.6 (A) 15 puncte fierbinţi ale pădurii tropicale umede, cu endemicitate mare şi multe specii ameninţate cu extincţia. Ariile încercuite cuprind patru zone insulare în pericol: Caraibe, Madagascar, arhipelagurile mici din Oceanul Indian şi regiunile Sundaland şi Wallacea. Regiunea Polienzia/Micronezia acoperă un număr mare de insule ale Oceanului Pacific, inclusiv insulele Hawaii, Fiji, Samoa, Polinezia Franceză şi Marianele. Literele încercuite indică singurele trei arii extinse rămase cu pădure tropicală intactă: S = America de Sud, C = Bazinul Congo, N = Noua Guinee. (B) Zece puncte fierbinţi în alte ecosisteme. Aria încercuită repre- zintă bazinul mediteranean (după Mittermeier şi alţii, 1999).

zona temperată, cum ar fi Bazinul Mediteranean, Regiunea califoniană, partea centrală a statu- lui Chile, Regiunea Cap din Africa de Sud, regiunea caucaziană şi sud-vestul Australiei. Alte ase- menea spaţii sunt pădurile uscate şi formaţiile de tip savană din Cerrado brazilian, partea estică muntoasă a Kenyei şi Tanzaniei, Anzii tropicali şi zona centrală muntoasă a Chinei. Unul dintre centrele majore ale biodiversităţii la nivel planetar este zona tropicală andină, în care cel puţin 45 000 specii de plante, 1 666 specii de păsări, 414 specii de mamifere, 479 specii de reptile şi 830 specii de amfibieni apar în pădurile tropicale şi în pajiştile situate la altitudini ridicate, pe mai

Mamifere

54

414

164

184

140

300

56

16

112

152

329

9

127

78

328

235

145

183

3

521

161

261

551

201

201

Păsări de

Număr

830

514

254

620

1 666

1 170

686

556

116

837

269

359

389

149

697

198

668

288

528

585

345

815

1 193

181

341

45 000

9 000

24 000

12 000

10 000

20 000

9 000

8 200

4 000

12 000

25 000

6 300

4 780

13 500

12 000

25 000

10 000

7 620

2 300

4 426

5 469

3 429

3 332

4 849

6 557

Plante

TABEL 14.2 Comparaţie între douăzeci şi cinci de puncte fierbinţi ale Planetei

Procentaj

protejat

12.0

10.4

19.0

15.6

1.6

5.6

1.2

9.7

19.2

16.9

1.9

5.9

2.7

10.7

10.8

1.8

2.8

7.8

2.8

6.3

6.3

1.3

3.1

2.1

2.1

Procentaj

25.0

30.0

20.0

20.0

10.0

27.0

10.0

8.0

15.0

8.0

28.0

22.0

24.2

24.7

9.9

4.9

6.7

4.7

10.8

6.8

7.8

21.8

7.5

11.3

24.3

rămas

1000 km 2 )

Extindere

310

324

300

264

74

594

30

500

2 060

800

1 600

46

112

2 362

182

19

1 227

347

1 258

1 155

265

1 783

261

301

271

iniţială

(x

Anzii tropicali Centrul Chile Chocó/Darien/ Ecuadorul de Vest Mesoamerica Regiunea californiană Caraibe Cerrado brazilian Pădurea litorală atlantică din Brazilia Pădurea din Guineea Karoo Regiunea Cape din Africa de Sud Pădurile montane estice din Kenya şi Tanzania Madagascar şi insulele Oceanului Indian Bazinul mediteranean

19.Regiunea insulelor Sundaland

Regiunea insulelor Wallacea

Sursa: după Mittermeier şi alţii, 1999.

Mării Negre Gaţii de Vest şi Sri Lanka Indo-Burma Munţii din zona

15.Regiunea Caucaz şi estul

central sudică a Chinei

Polinezia/Micronezia

sud-vestul Australiei

Noua Caledonie

Noua Zeelandă

21.Filipine

25.

9.
10.

11.
12.

13.

14.

16.

17.
18.

20.

22.

23.
24.

1.
2.

3.
4.

5.

6.
7.

8.

Înfiinţarea ariilor protejate

397

398

Capitolul 14

puţin de 0,025% din suprafaţa continentală a Terrei. Abordarea zonelor fierbinţi a determinat un larg entuziasm şi finanţări în ultimii ani, şi este interesant să vedem cât de eficientă va fi stabili- rea obiectivelor de conservare în zonele cu presiune umană intensă asupra biodiversităţii rare şi valoroase.

Abordarea punctelor fierbinţi poate de asemenea să fie aplicată la nivelul fiecărei ţări (da Silva şi alţii, 2005; Venevsky şi Venevskaia, 2005). În SUA, punctele fierbinţi pentru specii rare şi ame- ninţate apar în Insulele Hawai, sud estul Munţilor Apalaşi, Peninsula Florida, Regiunea Death Valley,Aria Golfului San Francisco, zona de coastă şi centrală a Californiei (Dobson şi alţii, 1997; Flather şi alţii, 1998; Fig. 14.7). Chiar dacă abordarea punctelor fierbinţi aduce o serie de avan- taje, este de asemenea important să fie continuată protecţia comunităţilor biologice ameninţate şi a speciilor endemice care se găsesc în afara acestor arii de mare concentrare (Kareiva şi Marvier, 2003; Stohlgren şi alţii, 2005). Aceasta poate fi făcută prin protecţia unor areale reprezentative pentru toate biomurile mondiale (Olson şi alţii, 2001), acţiune estimată la 90-330 miliarde do- lari în următorii 30 de ani (Pimm şi alţii, 2001).

O altă abordare importantă a vizat identificarea a 17 ţări cu megadiversitate (din 230 de state) care împreună conţin 60-70% din diversitatea biologică a lumii: Mexic, Columbia, Brazilia, Peru, Ecuador, Venezuela, SUA, Republica Democrată Congo, Africa de Sud, Madagascar, Indonezia, Malaezia, Filipine, India, China, Papua-Noua Guinee şi Australia. Cel puţin câteva din aceste ţări sunt posibile ţinte pentru creşterea eforturilor de conservare şi a finanţării internaţionale (Mittermeier şi alţii, 1997; Shi şi alţii, 2005). O prioritate actuală este de a stabili analize com- parabile pe puncte fierbinţi pentru ecosistemele marine şi acvatice continentale.

regiunea Golfului San Francisco

Appalaşii sudici Death Valley regiunea costieră şi continentală din sudul Californiei Florida Panhandle
Appalaşii sudici
Death Valley
regiunea costieră
şi continentală din
sudul Californiei
Florida
Panhandle

FIG. 14.7 Cele mai importannte centre ale biodiversităţii din Statele Unite ale Americii, cal- culate cu ajutorul unui indice ce acordă o pondere mai mare speciilor rare. Insulele Hawaii, nereprezentate aici, au cea mai mare concentrare de specii rare (după Stein şi alţii, 2000).

Înfiinţarea ariilor protejate

399

STABILIREA ARIILOR PROTEJATE FUNCŢIE DE ECOSISTEMELE ŞI COMUNITĂŢILE PREZENTE. Unii

conservaţionişti susţin că este mai eficientă includerea în activităţile de conservare a comunită- ţilor şi ecosistemelor decât cea a speciilor (Possingham şi alţii, 2002; Burgman, 2002). Ei consi- deră că este mai eficient să cheltuieşti 1 milion de dolari pentru protecţia habitatelor şi manage- mentul ecosistemelor care se autosusţin (pot fi conservate mai multe specii pe termen lung) decât să cheltuieşti acceaşi sumă de bani pe eforturi intensive de a salva numai o specie, fie ea şi re- marcabilă (Caseta 14.1). Ecosistemele furnizează populaţiei servicii precum controlul inundaţiilor, producerea de energie hidroelectrică, spaţiu pentru păşunat animalele domestice, producere de lemn, vânătoare şi pescuit, recreere. Conservarea ecosistemelor nu protejează numai speciile ci

şi serviciile ecosistemelor, din acest motiv este foarte simplu să demonstrăm valoarea economică

a serviciilor ecosistemelor pentru factorii decizionali şi public (MEA, 2005).

Utilizând această abordare, noile arii protejate trebuie să încerce să se asigure că situri re- prezentative ale cât mai multor tipuri de comunităţi biologice sunt protejate. Un sit reprezenta- tiv include specii şi condiţii de mediu caracteristice pentru o comunitate biologică.

Comunităţile biologice variază de la cele virtual neafectate de influenţa umană (cum ar fi co- munităţile care se găsesc pe fundul oceanelor sau în îndepărtatele păduri amazoniene) la cele care au fost puternic modificate de către activităţile umane (cum ar fi terenuri agricole, plantaţii fo- restiere, oraşe, lacuri de acumulare). Chiar şi în cele mai modificate medii antropice pot să existe şi să se dezvolte resturi ale formelor de viaţă originale; la fel, şi habitatele cu nivel intermediar de afectare prezintă câteva dintre cele mai interesante provocări şi oportunităţi pentru conserva- rea diversităţii biologice deoarece ele ocupă adesea suprafeţe foarte ridicate. O parte considera- bilă din diversitatea biologică poate rămâne pentru scurt timp în păduri defrişate selectiv, oceane şi mări exploatate intensiv prin pescuit, păşuni utilizate de către crescătorii de animale domes- tice (Chapman şi alţii, 2000).

Determinarea acestor arii ale lumii care au nevoie urgentă de protecţie suplimentară este cri- tică. Spre astfel de arii trebuie orientate resursele, cercetarea şi publicitatea (Nias, 2001). O ana- liză a 13 biomuri continentale majore (tipuri de ecosisteme legate prin structură şi caracteristici de vegetaţia lor, fiecare dintre ele susţinând o comunitate biologică unică) arată că suprafaţa ha- bitatelor protejate şi procentul habitatelor înlocuite de alte utilizări poate varia semnificativ (Fig. 14.8). Bazându-ne pe aceste informaţii, probabil cea mai mare prioritate pentru conservare este creşterea suprafeţei protejate pajiştilor temperate, pădurilor mediteranene şi pădurilor tropicale uscate, deoarece aceste comunităţi biologice se află sub o ameninţare semnificativă şi numai un mic procent dintre ele sunt protejate (Hoekstra şi alţii, 2004). Prioritatea cea mai mică pentru noile arii protejate trebuie să fie tundra, pădurile boreale şi pajiştile montane.

STABILIREA DE ARII PROTEJATE ÎNTR-O PERIOADĂ SCURTĂ DE TIMP. În general noile arii pro-

tejate trebuie să cuprindă comunităţi biologice care sunt bogate în specii endemice, cu extindere bine definită şi comunităţi biologice slab reprezentate în alte arii protejate. Aceste comunităţi bio- logice trebuie să adăpostească specii ameninţate şi resurse ce pot fi utilizate de către oameni, cum ar fi specii cu potenţial de utilizare în agricultură sau industria farmaceutică ori serviciile eco- sistemelor uşor de accesat de către populaţie. Uneori taxonomişti care colectează plante, animale şi alte specii pentru colecţiile muzeistice pot obţine date despre speciile şi comunităţile în care acestea trăiesc (van Gemerden şi alţii, 2005). Din păcate, azi nu există astfel de date sau acestea sunt incomplete. O abordare pentru suplinirea lipsei de date este de a organiza grupuri de bio-

400

Capitolul 14

Pajişti temperate, savane şi tufărişuri

Păduri mediteraneene, rarişti şi tufărişuri

Păduri de foioase uscate tropicale şi subtropicale

Păduri de foioase şi păduri mixte

Păduri de conifere tropicale şi subtropicale

Păduri de foioase umede tropicale şi subtropicale

Pajişti, stepe şi tufărişuri tropicale şi subtropicale

Pajişti şi tufărişuri inundabile

Tufărişuri

xerofile

Pajişti şi tufărişuri montane

Păduri temperate

de conifere

Pădure boreală/taiga

Tundra

Habitat transformat Habitat protejat 0 10 20 30 40 50
Habitat transformat
Habitat protejat
0
10
20
30
40
50

FIG. 14.8 Suprafaţa de habitate naturale transformată şi procentul din suprafaţa totală protejată pentru 13 biomuri majore. Este prezentat de asemenea şi raportul C:P, supra- faţa transformată raportată la suprafaţa protejată (după Hoekstra şi alţii, 2004).

Înfiinţarea ariilor protejate

401

CASETA 14.1 - CIOCĂNITOAREA CU CIOC DE FILDEŞ ŞI VALOAREA NEAŞTEPTATĂ A ARIILOR PROTEJATE

Rapoartele despre sfârşitul meu sunt foarte exagerate” (Mark Twain)

Stabilirea de arii protejate are ca efect conservarea unei largi varietăţi a diversităţii biologice, incluzând mii de specii, variaţia lor genetică şi procesele ecosistemelor din comunităţile biolo- gice. Ţinând cont de extinderea largă a diversităţii biologice, nu este deloc sur- prinzător că se fac noi descoperiri în

ariile protejate existente. Una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din ulti-

mii ani a fost făcută în Refugiul naţional

de viaţă sălbatică Cache River, din par-

tea central-sudică a SUA. Această arie

protejată a fost stabilită în 1982 când Nature Conservancy a cumpărat 153,8 ha teren din pădurea mlăştinoasă în spe- ranţa conservării zonei umede. Această mică porţiune de teren a devenit prima achiziţiei a noilor refugii de viaţă sălba- tică, fiind urmate de numeroase schim- buri de terenuri au urmat pentru a crea pe mai mult de 50 000 ha spaţii sigure, în Big Woods din Arkansas.

20 de ani mai târziu, în februarie

2004, Gene Sparling, un naturalist ama-

tor, se plimba cu caiacul în Refugiul na-

ţional de viaţă sălbatică Cache River, unde el spunea, în mod justificabil, că a văzut o fantomă. Era o ciocănitoare foarte mare cu penaj alb şi negru, creastă proeminentă şi un cioc foarte mare, alb. Sparling a identificat pasărea ca fiind ciocănitoarea cu cioc de fildeş (Campephilus principalis), o specie care nu a mai fost văzută de 60 de ani şi care mulţi ani a fost considerată extinctă. Ornitologii au confirmat identificarea iniţială (Fitzpatrick şi alţii, 2005).

Redescoperirea ciocănitorii cu cioc

de fildeş, a doua ca mărime la nivel mondial, a fost un eveniment media

major, fiind cap de afiş la nivel mondial. Oamenii au căutat în America de Nord

şi Cuba fără succes pentru găsirea păsă-

rii remarcabile mai mult de jumătate de

secol.Afi găsită în final în viaţă după ce

a fost declarată extinctă, este un lucru miraculos.

Declinul cicocănitorii cu cioc de fil- deş s-a datorat defrişărilor extensive a pădurilor seculare, care s-au desfăşurat în sud-estul SUA în decursul anilor 1870. Fiecare pereche necesită un teri- toriu de 6 000 - 8 000 ha, iar buturugile imense din pădure sunt absolut nece- sare pentru ca populaţia să supravieţu-

iască. În Cuba, un alt habitat al ciocăni- torii cu cioc de fildeş, a fost defrişat pentru culturile de trestie de zahăr. În plus, între 1800 şi 1900, multe din aceste păsări au fost împuşcate, împăiate

şi transformate în trofee sau specimene

pentru colecţionari şi naturalişti. În 1939, numărul total al ciocănitorilor cu cioc de fildeş rămase era estimat la circa

22. Includerea lor pe lista speciilor ame- ninţate în 1976 a fost mai mult un act de dorinţă decât o tentativă serioasă de a promova managementul speciilor, ni- meni nemai raportând că a văzut această pasăre timp de 23 de ani, motiv pentru care mulţi biologi au considerat-o ex- tinctă.

Noi ştim acum că Refugiul naţional pentru viaţa sălbatică Cache River in- clude, în totalitate întâmplător, ultima

c o nt i n u a r e

402

Capitolul 14

CASETA 14.1 - CONTINUARE

CASETA 14.1 - CONTINUARE Ciocănitoarea cu cioc de fildeş trăieşte în pădurile aluviale izolate. Această pictură,

Ciocănitoarea cu cioc de fildeş trăieşte în pădurile aluviale

izolate. Această pictură, creată de un artist ce nu a văzut ni- ciodată specia în sălbăticie, a fost utilizată pe un timbru în vederea creării unui puternic suport pentru conservare (prin

amabilitatea lui Larry Chandler, www.ivory-bill- woodpecker.com).

populaţie rămasă a acestei specii, necu- noscută managerilor parcului timp de 20 de ani. Fără protecţie, defrişările şi fragmentarea habitatelor ar fi dus la dis- pariţia speciei.

După redescoperirea acestei specii, o echipă de cercetători împărţită în trei grupuri de lucru, au supervizat conser- varea ei. Grupul de biologi s-a axat pe investigaţii de istorie naturală, analiza viabilităţii populaţiei şi evaluarea noilor tehnici de monitorizare. Unul dintre cele mai importante obiective este cel de a

descoperi câte ciocănitori cu cioc de fildeş există. Managementul habitatelor şi grupul de conservationişti evaluează şi recomandă op- ţiunile de management pen- tru refugiu, şi identifică ha- bitatele prezente şi viitoare ale ciocănitorii cu cioc de fildeş. Programul Corridor of hope este un parteneriat public - privat, incluzând ce- tăţeni şi deţinători de tere- nuri, care susţin protecţia ciocănitorilor în Big Woods, din Arkansas.

Acum câteva decenii această specie era presupusă a fi extinctă, în prezent fiind din nou speranţe de revitali- zare a populaţiilor acesteia. Cât timp populaţia curentă este protejată în refu- giul de viaţă sălbatică, ea se va putea ex- tinde, iar în câţiva ani va fi capabilă să treacă şi în pădurile secundare din apro- piere.Acum este vital să protejăm aceste păduri pentru ca populaţia actuală să su- pravieţuiască şi să se extindă. Redescoperirea ciocănitorii cu cioc de fildeş arată importanţa stabilirii de arii protejate şi validează decenii de muncă de conservare.

logi pentru a aduna cunoştinţele lor colective şi identifica locaţiile care trebuie protejate (Groves, 2003). Echipele de biologi pot de asemenea să rezolve problemele legate de cunoaşterea defici- tară a unor zone făcând inventarul speciilor.Acolo unde deciziile referitoare la limitele ariilor pro- tejate au fost luate în grabă, biologii sunt chemaţi să realizeze evaluarea rapidă a diversităţii bio- logice, cunoscută de asemenea ca Plan de Evaluare Rapidă (REP – Rapid Evaluation Plan), care presupune cartarea vegetaţiei, realizarea listei speciilor, identificarea taxonilor cu rol special, es- timarea numărului total de specii, găsirea de specii noi şi a caracteristicilor de interes deosebit.

Altă cale de a rezolva problema lipsei de date este legată de fundamentarea deciziilor pe prin- cipiile generale ale ecologiei şi conservării diversităţii biologice, descrisă pe larg în capitolul 15.

Înfiinţarea ariilor protejate

403

De exemplu, un sistem de parcuri naţionale poate include zone cu gradienţi altitudinali care cu- prind diverse habitate; aceste arii protejate mari se impune a fi direcţionate spre protejarea spe- ciilor carismatice de talie mare, de interes public şi turistic; ele trebuie să protejeze habitate re- prezentative din diferite zone şi arii biogeografice, caracterizate prin numeroase specii endemice.

ZONELE SĂLBATICE. Zonele sălbatice reprezintă o altă prioritate pentru stabilirea noilor arii protejate.Acestea sunt puţin transformate antropic, au densitate redusă a populaţiei umane, nu sunt prielnice pentru dezvoltare în viitorul apropiat şi sunt unicele locuri de pe Pământ unde pot să su- pravieţuiască marile mamifere în sălbăticie. Aceste zone sălbatice pot servi ca elemente de con- trol, aratând care dintre comunităţile naturale sunt dependente de o influenţă antropică minimă. De exemplu, marile zone sălbatice din Rezervaţia Chiang Tang, Podişul Tibet, trebuie să conserve populaţiile în declin ale iacului sălbatic (Bos grunniens), afectate de vânătoare, degradarea ha- bitatelor şi hibridizarea cu iacul domesticit (Schaller şi Wulin, 1996). În SUA, iniţiatorii proiec- tului Wildlands, un grup privat de politică conservaţionistă, au susţinut managementul tuturor eco- sistemelor pentru a conserva populaţiile viabile ale marilor carnivore cum ar fi urşii grizzly, lupii şi felinele mari (Noss, 2003). În Europa, au fost făcute eforturi pentru a proteja Pădurea Bialowieza, o suprafaţă de 1 600 km 2 de pădure seculară virgină, situată la graniţa dintre Polonia şi Belarus (Wesolowski, 2005).

Au fost identificate trei mari zone sălbatice tropicale, ocupând 6,3% din suprafaţa emersă a Terrei, pentru ele stabilindu-se priorităţi de conservare (Fig. 14.6A) (Mittermeier şi Mittermeier, 2003). Este important să evidenţiem că şi aşa numitele zone sălbatice au avut o lungă istorie a ocupării antropice, structura pădurii, densitatea plantelor şi animalelor fiind afectată de activita- tea umană. Următoarele trei mari zone sălbatice de păduri tropicale sunt în pericol de degradare:

America de Sud. În sudul Guyanelor, sudul Venezuelei, nordul Braziliei, Columbia, Ecua-

dor, Peru şi Bolivia există un arc de zone sălbatice conţinând păduri tropicale, formaţiuni ve- getale de tip savană, şi munţi, cu densitate medie a populaţiei. Principala ameninţare asupra acestei zone sălbatice este dezvoltarea reţelei moderne de drumuri, care va facilita defrişările, migraţia şi agricultura (vezi Capitolul 20). Experienţa a arătat că această dezvoltare va con-

duce la incendierea pădurilor şi implicit la apariţia proceselor de degradare.

Africa. O suprafaţă mare din Africa Ecuatorială, care se găseşte în bazinul hidrografic al

fluviului Congo, este caracterizată printr-o densitate redusă a populaţiei umane şi prin habi- tate relativ neafectate. Aici includem zone din Gabon, Republica Congo şi Republica De- mocratică Congo. Războaiele şi lipsa controlului guvernamental împiedică activităţile eficiente de conservare în multe regiuni, dar reduc şi presiunea prin dezvoltare.

Noua Guinee. Insula Noua Guinee reprezintă cea mai mare întindere de pădure neafec-

tată din regiunea Asia Pacific, în ciuda impactului defrişărilor, mineritului şi programelor de control al migraţiei (în special în provincia situată în vestul insulei, care aparţine Indoneziei, Papua de Vest). Jumătatea estică a insulei aparţine naţiunii independente Papua-Noua Gui- nee, care are 5,9 milioane locuitori, pe 450 000 km 2 , pe când Papua de Vest are o populaţie

de peste 2 milioane locuitori pe 345 670 km 2 . Mari întinderi de pădure apar de asemenea pe Insula Borneo, dar defrişările, plantaţiile agricole, creşterea populaţiei şi dezvoltarea reţele- lor de transport au redus rapid suprafaţa de păduri neafectate antropic.

O problemă pentru conservare este că zonele sălbatice funcţionează ca un magnet pentru po-

404

Capitolul 14

pulaţia fără terenuri din alte zone. Aceste arii adăpostesc în prezent peste 75 milioane de locui- tori (1,3% din populaţia Globului pe o suprafaţă de 6,3% din suprafaţa acestuia), dar rata de creş- tere a populaţiei este de 3,1% pe an, dublă faţă de rata existentă la nivel mondial, datorită în mare parte imigraţiei (Cincotta şi alţii, 2000).

Reţelele de arii protejate

Odată stabilite priorităţile de protecţie, resursele şi personalul pot fi eficient direcţionate către ariile de conservare cele mai importante. Prioritizarea trebuie să reducă tendinţa agenţiilor de fi- nanţare, organizaţiilor conservaţioniste şi trusturilor de terenuri de a se concentra pe câteva lo- caţii, în care să deruleze proiecte cu profit mare. Decizia Fundaţiei MacArthur, una dintre cele mai importante surse de finanţare private pentru activităţile de conservare, de a se concentra pe diferite arii ale lumii pentru câţiva ani (abordarea reflectorului mobil) este un indicator important al tendinţei de concentrare a resurselor pe câteva spaţii bine cunoscute, cum ar fi Costa Rica, Panama şi Kenya.

Un pas suplimentar este de a relaţiona ariile protejate noi cu cele existente, pentru a crea re- ţele de arii protejate, în care diversitatea biologică este protejată mai eficient prin includerea tu- turor tipurile majore de ecosisteme în reţea. Aceste tipuri de ecosisteme trebuie să includă atât ecosistemele care nu sunt afectate de activitatea antropică cât şi pe cele care sunt administrate sau dominate de activităţile antropice, cum ar fi plantaţiile forestiere şi păşunile.

Analiza GAP

O modalitate de a determina eficienţa programelor de conservare a comunităţilor şi ecosis- temelor este compararea priorităţilor de conservare a biodiversităţii cu ariile protejate existente şi propuse (Fig. 14.9). Comparaţia poate identifica lacunele în conservarea biodiversităţii, care trebuie a fi incluse în noile arii protejate. În trecut, această tehnică a fost folosită informal pen- tru stabilirea parcurilor naţionale în diferite regiuni cu comunităţi biologice distincte (Shafer, 1999). În prezent este utilizat în proiectarea noilor arii protejate, un proces eficient de planificare a con- servării, numit analiza gap (gap = gol) (Margules şi Pressey, 2000; Blamford, 2003; Brooks şi alţii, 2004; Dietz şi Czech, 2005; Riemann şi Ezcurra, 2005). Fiecare arie protejată identificată prin analiza gap creşte biodiversitatea reţelei de arii protejate din care face parte. Analiza gap se implementează astfel:

1. Datele sunt prelucrate pe specii, ecosisteme şi caracteristici fizice ale regiunii, iar ra-

portarea se face uneori pe unităţi de conservare. Pot fi de asemenea incluse în analiză şi in- formaţiile despre densitatea populaţiei şi factorii economici;

2. Sunt identificate obiectivele de conservare funcţie de dimensiunea suprafeţei ocupată

de fiecare ecosistem sau de numărul de indivizi ai speciilor rare ce trebuie protejate;

3. Ariile protejate existente sunt verificate pentru a determina ce este protejat şi ce nu

(identificarea lacunelor în acoperire);

4. Sunt identificate noi arii pentru a ajuta la îndeplinirea obiectivelor de conservare fixate

(umplerea lacunelor);

Înfiinţarea ariilor protejate

405

Realizarea de analize a Realizare de hărţi rezervaţiilor existente şi identificarea lipsurilor de identificare
Realizarea de analize a
Realizare de hărţi
rezervaţiilor existente
şi identificarea lipsurilor
de identificare
ale ecosistemelor originale
şi utilizarea prezentă a
terenurilor
Identificarea speciilor
prioritare şi localizarea pe
hartă a populaţiilor
Identificarea
Input ale experţilor sau
arealelor candidate
agenţiilor guvernamentale
Interpretarea bazelor de
date ale biodiversităţii,
unităţilor ecologice
şi identificarea lipsurilor
de informaţii
Prioritizarea
arealelor candidate
Monitorizarea şi
managementul arealelor
Evaluarea de teren
arealelor candidate
Iniţierea proceselor
economice şi politice
pentru stabilirea de noi
arii protejate
Selectarea arealelor
care vor intra în
sistem
FIG. 14.9 Modelul analizei gap
(după Groom şi alţii, 2006).

5. Se declară legal aceste arii suplimentare, se realizează şi implementează planul de ma-

nagement al fiecărei noi arii protejate;

6. Noile arii de conservare sunt monitorizate pentru a determina dacă îndeplinesc obiec-

tivele declarate. Dacă nu, planul de management poate fi schimbat sau pot fi delimitate arii suplimentare de conservare pentru îndeplinirea obiectivelor.

Analiza gap a fost aplicată pentru detalierea înregistrărilor din recensămintele păsărilor din Marea Britanie şi identificarea siturilor potenţial a fi integrate în arii protejate noi (Williams şi alţii, 1996). Utilizând 170 098 înregistrări ale zonelor de reproducere a 218 specii de păsări, lo- calizate în 2 827 celule de recensământ (fiecare are 10 X 10 km), care acoperă toată Marea Britanie, au fost analizate trei posibile sisteme de rezervaţii, pentru a se stabili abilitatea lor de a proteja siturile de reproducere pentru păsările britanice. Fiecare reţea include numai 5% din celulele grid de recensământ, reprezentând numai 5% din suprafaţa Marii Britanii. Aceste trei sisteme au fost create prin: 1. protejarea punctelor fierbinţi, de concentrare a păsărilor, care conţin cele mai multe specii; 2. protejarea punctelor fierbinţi ale speciilor rare (endemisme cu areal restrâns); 3. prote- jarea unor noi arii, în care fiecare nouă celulă adăugată conţine una sau mai multe specii în plus. Rezultatele acestei analize arată că atât timp cât selectăm speciile din punctele fierbinţi, vom avea un număr mai ridicat de specii pe celula de recensământ, dar nu vor fi protejate circa 11% din spe- ciile rare ale Marii Britanii. În contrast, selectând arii noi protejăm toate speciile de păsări, me- todă care este probabil cea mai eficientă strategie de conservare. Această abordare poate fi im- plementată pentru mamifere, plante, comunităţi biologice unice sau alte componente ale

406

Capitolul 14

biodiversităţii. Avantajul acestei abordări este că fiecare arie protejată suplimentară adaugă ceva la totalul diversităţii biologice protejate (Cabeza şi Moilanen, 2001; Cowling şi Pressey, 2003). Aceste abordări teoretice sunt privite ca fiind neaplicabile de administratorii de terenuri, care sunt preocupaţi cu problemele de asigurare a resurselor, cum ar fi creşterea fondurilor, relaţiile cu pu- blicul, dezvoltarea de planuri de management şi negocierea utilizării resurselor de către comu- nităţile locale şi nu de dezvoltarea de noi arii protejate.

La scară internaţională, oamenii de ştiinţă au comparat distribuţia speciilor ameninţate şi ariile protejate (Brooks şi alţii, 2004). Proiectul Global Gap Analysis ne ajută să determinăm cât cu- prind efectiv ariile protejate din populaţia de vertebrate a planetei (Rodrigues şi alţii, 2004 a,b,; Brooks şi alţii, 2004; Ricketts şi alţii, 2005). Studiul compară distribuţia a 11 633 specii de ma- mifere, păsări, amfibieni, ţestoase de mare şi de uscat cu distribuţia ariilor protejate pe Glob, iden- tificând 1 424 specii neprotejate, adică specii care nu benefieiază de protecţie prin arii protejate în arealul lor. Rezultatul este că 804 din speciile neprotejate (gap species) sunt ameninţate cu ex- tincţia. Din toate grupurile, amfibienii au fost cel mai puţin protejaţi. Un alt studiu a cartografiat arealele speciilor de plante şi animale în pericol iminent de extincţie şi locurile de mare interes care necesită protecţie imediată (Fig.14.11) (Rickets şi alţii, 2005).

Analiza gap poate fi de asemenea aplicată pentru tipurile majore de biomuri. La nivel global, peste 40% din biomurile majore cum ar fi pajiştile temperate, pădurile şi tufărişurile de tip me- diteranean, pădurile uscate tropicale şi pădurile de foioase temperate, au fost transformate, prin agricultură şi silvicultură; mai puţin de 10% din suprafaţă acestor habitate ameninţate este în pre- zent protejată (Hoekstra şi alţii, 2004). Pajiştile montane şi pădurile de conifere temperate sunt bine protejate, şi astfel sunt mai puţin ameninţate. Pădurile tropicale umede sunt printre cele mai bine protejate biomuri, nefiind transformate în terenuri cu alte utilizări.

Alte exemple de analize gap la nivel local (Szaro şi Johnston, 1996) compară hărţile vegeta- ţiei din California cu ariile protejate. Rezultatele arată că mai mult de 95% din habitatele alpine şi subalpine sunt incluse în arii protejate, chiar dacă în aceste habitate sunt relativ puţine comu- nităţi de plante rare. În contrast, este protejată mai puţin de 10% din diversitatea biologică din cha- parral, pajişti şi tufărişuri costiere (Fig.14.10). Eforturile de conservare au fost eficiente în men-

600 chaparral 500 pajişti 400 tufărişuri de coastă păduri subalpine de 300 conifere tufărişuri rarişti
600
chaparral
500
pajişti
400
tufărişuri de coastă
păduri
subalpine de
300
conifere
tufărişuri
rarişti
alpine
200
tufărişuri deşertic
păduri de
100
păduri
de brad
Pi nu s
co nto r t a
0
20
40
60
80
100
Apariţia de plante rare

Arii protejate (% suprafaţă totală)

FIG. 14.10 În California majoritatea plantelor rare apar în comunităţi situate la altitudini joase (precum chapparalul, pajiştile şi tufări- şurile de coastă), care sunt protejate pe mai puţin de 10% din suprafaţă. În schimb, co- munităţile de la altitudini mari (comunităţile al- pine, subalpine, pădurile de pin) sunt prote- jate pe 80% din suprafaţa lor, deşi aici apar mai puţine plante rare (după Szaro şi Johnston, 1996).

Fără protecţie legală Protecţie legală parţială sau totală FIG. 14.11 În 595 de situri din
Fără protecţie legală
Protecţie legală
parţială sau totală
FIG. 14.11 În 595 de situri din întreaga lume, 794 specii de plante şi animale sunt ameninţate cu dispariţia. Multe din aceste
specii
se şi întâlnesc
în prezent în locuri fără protecţie legală, în timp ce altele au o protecţie legală parţială sau totală (după
Ricketts
alţii, 2005).

408

Capitolul 14

A C B A B C
A
C
B
A
B
C

Tip

de vegetaţie

Distribuţia speciilor

de animale

în pericol

Arii protejate

Hărţi suprapuse ce indică golurile de protecţie

FIG. 14.12 Sistemele Informaţionale Geografice (GIS) oferă o metodologie pen- tru integrarea unei mari varietăţi de date pentru analiză şi prezentarea rezultate- lor sub formă de hărţi. În acest exemplu, tipul de vegetaţie, distribuţia speciilor ame- ninţate de animale şi ariile de conservare sunt suprapuse pentru a evidenţia ariile ce au nevoie de protecţie suplimentară. Suprapunerea hărţilor demonstrează că specia A este predominant distribuită în zone de conservare, specia B are o pro- tecţie limitată, iar specia C se află în întregime în afara ariilor protejate (după Scott şi alţii, 1991).

ţinerea câtorva tipuri de habitate, dar altele au fost virtual ignorate, în special acolo unde com- petiţia cu utilizatorii de terenuri conduce la conflicte.

Brazilia amanzoniană a pierdut deja circa 10% din pădurea iniţială şi continuă să piardă din ce în ce mai mult în fiecare an (Fearnside şi Ferraz, 1995). Stabilirea de noi arii protejate este o prioritate urgentă, deoarece numai 2,7% din Amazonia (13 milioane de ha) sunt în prezent arii protejate, iar planurile viitoare îşi propun să crească acest procent la numai 3,3%. O analiză gap a Amazoniei demonstrează că 10 din 38 tipuri de vegetaţie distincte din regiune nu sunt repre- zentate în arii protejate. Au fost propuse o serie de arii protejate mari, suficiente pentru a proteja reprezentanţi ai fiecărui tip de vegetaţie şi populaţii viabile din toate speciile.

Sistemele Informaţionale Geografice (GIS) reprezintă cea mai nouă tehnică de dezvoltare a analizei gap, utilizând calculatoarele pentru integrarea abundenţei de date despre mediile na- turale cu informaţiile despre distribuţia speciilor (Stokes şi Morrison, 2003; Cantu şi alţii, 2004).

Înfiinţarea ariilor protejate

409

Analizele GIS fac posibilă evidenţierea ariilor critice care trebuie incluse în arii protejate şi ariile care trebuie evitate de către proiectele de dezvoltare. Abordarea GIS presupune stocarea, expu- nerea şi manipularea mai multor tipuri de date reprezentate cartografic cum ar fi tipul de vege- taţie, climat, soluri, topografie, geologie, hidrologie, distribuţia speciilor, aşezări umane şi utili- zarea resurselor (Fig. 14.12). Această abordare poate surprinde corelaţiile dintre elementele biotice şi abiotice ale peisajului, să ajute crearea parcurilor cu o diversitate de comunităţi biolo- gice şi chiar să evidenţieze siturile care suportă specii protejate şi rare. Aerofotogramele şi im- aginile satelitare sunt surse suplimentare de date pentru analizele GIS, ele putând evidenţia mo- dele de structură şi distribuţie a vegetaţiei, la scara locală şi regională (Turner şi alţii, 2003). În particular, o serie de imagini luate de-a lungul timpului pot evidenţia modele ale fragmentării şi destructurării habitatelor care necesită o atenţie deosebită. Aceste imagini pot să ilustreze politi- cile guvernamentale curente care nu funcţionează şi este necesar a fi schimbate.

O abordare ambiţioasă de aplicare a GIS este Proiectul Interior Columbia Basin Ecosystem Management, care s-a focalizat pe analiza ecosistemelor, biodiversităţii şi factorilor socio-eco- nomici din bazinul hidrografic Columbia, din estul M. Cascade (Mc Lean, 1995; www.ic- bemp.gov). Peste o sută de specialişti din Biroul SUA al Managementului Terenurilor, Serviciul Forestier şi alte agenţii au digitizat 10 000 de hărţi care acoperă 600 000 km 2 , incluzând 100 de layere cu informaţie. Terminate în 2003, aceste hărţi GIS au fost folosite în Strategia Bazinului Columbia, un plan de management care se referă la toate necesităţile regiunii: de conservare a spe- ciilor ameninţate, cum ar fi Strix occidentalis caurina, protejarea crescătoriilor de somon şi păs- trăv, menţinerea industriei lemnului şi facilitarea dezvoltării economiei locale.

Bibliografie recomandată

Bani, L., D. Massimino, L. Bottoni şi R. Massa. 2006. A multiscale method for selecting indicator species and

priority conservation areas: a case study for broadleaved forests in Lombardy, Italy. Conservation Biology 20: 512–

526

DeFries, R., A. Hansen, A. C. Newton şi M. C. Hansen. 2005. Increasing isolation of protected areas in trop- ical forests of the past twenty years. Ecological Applications 15: 19–26.

Dietz, R. W. şi B. Czech. 2005. Conservation deficits for the continental United States: an ecosystem gap analysis. Conservation Biology 19: 1478–1487.

Groves, C. R. 2003. Drafting a Conservation Blueprint: A Practitioner’s Guide to Planning for Biodiversity. Island Press, Washington, D.C.

Higgins, J. V., M. T. Bryer, M. L. Khoury şi T. W. Fitzhugh. 2005. A freshwater classification approach for biodiversity conservation planning. Conservation Biology 19: 432–445.

Kareiva, P. şi M. Marvier. 2003. Conserving biodiversity coldspots: recent calls to direct conservation fund- ing to the world’s biodiversity hotspots may be bad investment advice. American Scientist 91: 344–351.

Lindholm, J. şi B. Barr. 2001. Comparison of marine and terrestrial protected areas under federal jurisdiction in the United States. Conservation Biology 15: 1441–1444.

Lourie, S. A. şi A. C. J. Vincent. 2004. Using biogeography to help set priorities in marine conservation. Con- servation Biology 18: 1004–1020.

Margules, C. R. şi R. L. Pressey. 2000. Systematic conservation planning. Nature 405: 243–253.

Mittermeier, R. A., N. Myers, P. R. Gil şi C. G. Mittermeier. 1999. Hotspots: Earth’s Richest and Most En- dangered Terrestrial Ecoregions. Cemex/Conservation International and the University of Chicago Press, Chicago.

410

Capitolul 14

Rabinowitz, A. 2000. Jaguar. One Man’s Struggle to Establish the World’s First Jaguar Preserve. Island Press, Covelo, CA.

Redford, K. H., P. Coppolillo, E. W. Sanderson, G. A. B. Da Fonseca, E. Dinerstein, C. Groves şi alţii, 2003. Mapping the conservation landscape. Conservation Biology 17: 116–131.

Roberge, J. M. şi P. Angelstam. 2004. Usefulness of the umbrella species concept as a conservation tool. Con- servation Biology. 18: 76–85.

Rodrigues, A. S. L., H. R. Akçakaya, S. J. Andelman, M. I. Bakarr, L. Boitani, T. M. Brooks şi alţii, 2004a. Global gap analysis: Priority regions for expanding the global protected-area network. BioScience 54:1092–1100.

Shafer, C. L. 1999. History of selection and system planning for U.S. natural area national parks and monu- ments: beauty and biology. Biodiversity and Conservation 8: 189–204.